Din trecutul nostru/Dacia romană

Jump to navigation Jump to search


Pe pământul Daciei, în țara asta scumpă, plătită cu atâta sânge, supusă în sfârșit după atâtea jertfe, Traian aduce roiuri proaspete de oameni, din toate părțile întinsei lui împărății, și mai ales din Iliria. Un popor nou se așterne peste sfărâmiturile neamului dac, un nou răsad din vița romană prinde rădăcină în munții și în văile Dunării. Pe ruinele Sarmisegetuzei se ridică Ulpia Traiană, și în scaunul lui Decebal stă acum un cârmuitor împărătesc, „Legatus Augusti”. Minți pricepute și brațe harnice întocmesc țara și-i dau cu totul o altă față. Drumuri largi, pietruite, colindă netezișul câmpiilor și desfundăturile munților. Orașele sunt înzestrate cu băi, cu temple, cu teatre, și prin cetăți se așează oaste. Valuri uriașe de apărare se ridică de-a lungul hotarelor deschise bântuirilor. Brazdă nouă se răstoarnă din pământul în care dorm oasele atâtor viteji, holde îmbelșugate îmbracă văile Dunării. Meșterii se alcătuiesc în bresle. La gropile de aur din munții Ardealului lucrează săpători aduși din Dalmația — aurarii, cea mai aleasă și mai cu vază dintre toate breslele țării. Ostașul roman muncește alături cu băștinașul dac, se-ngrădește cu el în aceeași gospodărie, s-așează la aceeași vatră, își împart bucuriile și durerile, pâinea și sarea sub același acoperământ, și cel ce a biruit ieri cu armele biruie acum cu alcătuirile vieții lui, cu mintea lui luminată, cu limba lui sonoră și limpede — o cucerire înceată, blândă, firească, întinsă fără siluire, primită fără suferință.

Și astfel istoria omenirii, amestecând viața și sângele celor două neamuri de viteji, pregătește, în taină și pe-ndelete, făptura unui popor nou, încheagă o nouă putere, pe care va arunca-o în vâltoarea întâmplărilor viitoare, pentru a o scoate mai târziu întreagă și lămurită din focul luptelor, și a-i deschide primire largă și frumoasă în paginile ei. Poporul acela în plăzmuire, îngânarea aceea de putere care bate nerăbdătoare la porțile luminii, suntem noi, românii de azi.

În anul 117 împăratul Traian moare. Dacia lui, mândra lui Dacie, strălucitoare de tinerețe și de hărnicie, le stă în ochii noroadelor vecine. Aurul munților, rodirea cea îmbelșugată a câmpiilor, ispititoarele bogății ale orașelor stârnesc pofta de pradă a neamurilor fără căpătâi, ce cutreieră meleagurile neîngrădite în hotarele romane. Cele dintâi călcări le fac sarmații și roxolanii.

Împăratul Adrian începe să cugete cu grijă la soarta țării acesteia, pusă departe în bătaia dușmanilor. Cum s-o apere de bântuirea atâtor hoarde lacome ce izvorăsc mereu din răsărit și de la miazănoapte? Și totuși cum s-o părăsească? — E atâta viață romană și cu așa temei așezată în colțișorul acela de lume! Cum să rupă el din crugul împărăției o așa podoabă de țară și s-o lase fără ocrotire, în prada pustiitorilor? Și nu s-a îndurat s-o părăsească, nici el, nici urmașii lui până la Aurelian. Ba cu toată inima au sărit și mereu s-au luptat pentru paza hotarelor ei. Împărații Septimiu Sever și Caracal au pus oaste nouă ș-au durat întăriri pe locurile unde sunt azi orașele TurnuSeverin și Caracal.

Dar pe la începutul veacului al treilea se rup deodată stăvilarele lumii barbare și puhoiul noroadelor necunoscute încă începe să înece câmpiile Europei. Goții sunt cei dintâi năvălitori. Ei vin de pe țărmurile Mării Baltice, întunecând pământul ca norii de lăcuste, și se-mpânzesc pe coastele Mării Negre. De aici se despart în gloate puternice, și unele pe mare, altele pe uscat, bântuie laturile împărăției romane, ale cărei oști nu mai pot prididi atâta sodom de barbari.

Istoria popoarelor se învălmășește. Zile din ce în ce mai grele curg pentru sărmana Dacie, așa de fericită în zorii renașterii ei. În ea se sparg cele dintâi valuri pustiitoare și, când sunt împinse îndărăt de armele romane, tot asupra ei se revarsă. Orașele nu se mai pot apăra. Pământul nu se mai poate lucra. E jaf și pieire de la un capăt la altul al țării. În anul 271, fricosul Aurelian, văzând că hoardele sporesc mereu și se împing tot mai adânc spre inima împărăției lui, și ne mai știind cum să păzească atâta întindere de pământ, trage toată oastea din Dacia, în loc să întărească această minunată sentinelă dunăreană, și părăsește astfel pentru totdeauna în noianul valurilor cea mai bogată și mai puternică țară din chenarul domniei romane.