Din trecutul nostru:Decebal. Traian. Luptele lor

Salt la: navigare, căutare


Au trecut optzeci de ani de la nașterea lui Hristos. Dacii, desfăcuți de geți, își au țara lor toată dincoace de Dunăre. Dincolo, până-n mare, e Moesia romană. În fruntea lor stă acum Decebal, om harnic și cu vederi largi, ostaș ager și neînfricoșat în războaie, stăpân hotărât, înzestrat cu toate însușirile unui minunat cârmuitor. Pe tronul Împărăției Romane stă molaticul Domițian, ostaș fricos și om neînsemnat.

Decebal își întocmește țara, aduce de pretutindeni meșteri iscusiți, alege pe oamenii cei mai pricepuți și-i pune la treabă, întărește orașele, armează pe toți supușii lui în stare de a se lupta, leagă prietenie cu neamurile nestăpânite încă de romani, și în această obștească înviorare, în această măreață însuflețire, un popor nou pare că se ridică la poalele și înlăuntrul Carpaților.

Iar în anul '86, mai ușurându-se de griji, regele munților se repede cu arcașii lui în Moesia vrăjmașă, împrăștie oastea împărătească, ucide pe Sabinus, apărătorul acestor ținuturi, pustiește țara și pune stăpânire pe cetățile ei. Atunci se hotărăște însuși Domoțian să vie-mpotriva dacilor. El pleacă din Roma, cu oaste multă și cu planuri mari de biruință; dar în pragul Moesiei se răzgândește și trimite să se măsoare cu fiorosul Decebal, pe Cornelius Fuscus, un general bătrân, încercat în războaie.

Trec Dunărea și înaintează încoace falnicele steaguri romane, zorite de dorul izbânzii. Dar iată că de sub poalele unei păduri o năprasnică vijelie de săgeți s-abate asupra lor. Viteazul Fuscus e ucis, și oastea lui sfărâmată. Câmpiile Moesiei sunt din nou pustiite. Silit să încheie pace, Domițian se leagă a da lui Decebal meșteri și oameni învățați, ca să-i întărească țara și să-i lumineze neamul; afară de asta, se mai leagă a-i plăti ș-un tribut în bani, pe fiecare an. Iar pentru a-și ascunde umilința, fudulul împărat trimite veste la Roma c-a biruit pe daci, pune să i se ridice statui și arcuri de triumf, și îmbătat de vinul oaspeților și de laudele lingușitorilor, își adoarme astfel mustrarea și rușinea în cea mai deșartă slavă ce s-a pomenit vrodată în istorie.

Ci tu veghează rege cutezător și paznic ne'nfricoșat al Carpaților, veghează și te pregătește pentru lupta cea mare, că de-aci-nainte ai a da piept cu adevăratul tău potrivnic!

Se-ncheie un veac de la nașterea Mântuitorului. Împărat la Roma e Traian, om hotărât, cumpănit la minte — făptură mândră de ostaș și fire aleasă de stăpân bun în toată puterea cuvântului, de adevărat părinte al poporului său. Cel dintâi gând, grija lui neadormită e să spele cât mai de grabă rușinea tributului dac, și să sfărâme pentru totdeauna cuibul acelui rege trufaș, care sta încă dârz și neclintit în marginea împărăției romane. La izbândirea acestui gând pășește cu multă luare aminte. Trimite înainte lucrători să abată stâncile și să taie un drum prin strâmtoarea cea lungă și prăpăstioasă a cheilor Dunării, din sus de Porțile de Fier, pe unde aveau să fie trase și cele cu provizii din Moesia; iar el cu oastea pornește în primăvara anului 101; la Viminacium, unde vine azi satul Costolați din Serbia, așterne-un pod de vase peste Dunăre și, în fruntea legionarilor, pășește, el întâi pe pământul Daciei. Așezările de câmp sunt toate părăsite. Țara pare pustie. Dacii sunt strânși în munți, în locuri apărate, de unde trimit iscoade să pândească mișcările romanilor. Traian cercetează bine locurile, știe că intră într-o țară primejdioasă, și înaintează încet, cu pază mare, lăsând întăriri în urmă, pentru ca nu cumva, la o retragere silită, să rămâie descoperit. Înainte de a intra în munți, îl întâmpină o solie din partea burilor, un popor supus dacilor: pe un burete mare scriau împăratului în latinește că nu-i cuminte să strice pacea încheiată și să le calce țara, și-l sfătuiesc mai bine să se întoarcă. Povața o fi vrut ea să fie îndrăzneață, dar solul, când a văzut chipul măreț al lui Traian, a înlemnit de spaimă ș-a căzut de pe cal.

Încep zările să se închidă. Păduri nesfârșite se înalță între pământ și cer, și parc' amenință cu tăcerea și cu întunericul lor.

Șir după șir se înfundă sclipitoarele coifuri în umbra văilor întortocheate și înguste. Cercetașii furnică în toate părțile și străji sunt puse pe înălțimi, ca nu cumva prin locurile acestea viclene, oastea să fie lovită pe neașteptate.

Deodată un strigăt de trâmbiță dă știre de sus să se gătească de luptă... Un freamăt de arme ­ și rândurile se strâng apropiindu-și scuturile și învălindu-se ca într-o platoșă uriașă: nu mai sunt oameni, e un zid de fier care înaintează. Pe Timiș în sus, în meterezele lor de la Tapae, dacii stau la pândă cu arcurile întinse. Pe aici e drumul cel mai scurt spre inima țării, spre mândra Sarmisegetuza, cuibul lui Decebal. Aici valea se lărgește puțin; în dreapta Timișului, sub streașina unui munte, se înalță, ca o prispă, minunata așezare pe care și-au ales-o dacii pentru întăriturile lor. Din jos, în marginea pădurii, încep deodată crengile să foșnească, înfiorate ca de-o suflare de vânt, și cele dintâi coifuri sclipesc în luminiș.

Un șuier ca de vijelie, ș-o răpăială de grindină cutremură valea. O pânză mișcătoare de săgeți zbârnâie deasupra pământului, între cele două puteri. Dar pânza se scurtează. Zidul de scuturi ce scapără de izbirea săgeților, se împinge tot mai adânc, tot mai îngrozitor în clocotul dacilor. Se prăbușesc mulți din oastea romană. Dar șiruri proaspete izvorăsc mereu din pădure, s-ar crede că toți copacii se prefac în legionari și vin din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai îndârjiți, iată-i aproape, nu-i mai desparte decât o lungime de suliță. Dacii aruncă arcurile și se apără cu lăncile, întăriturile trosnesc din toate părțile și, prin spărturile lor, se îndeasă năvala morții; brațele se-ncleștează într-o luptă oarbă, deznădăjduită. Și peste această urgie îngrozitoare, deasupra acestui învălmășag de strigăte și de răbufneli, cerul se întunecă deodată, ș-o ploaie năprasnică vine să spele valea de sânge, dacii — câți au mai rămas cu zile — o rup de fugă, încredințați că și zeii s-au ridicat împotriva lor. Se povestește că în lupta asta Traian, văzând că nu mai au ostașii lui cu ce să-și lege rănile, își rupse cămașa de pe el și-o împărți răniților.

De la Tapae, legionarii se ridică pe Timiș în sus până la gura Bistrei, și pe valea ei, tăiată între două șiruri de munți, se-ndreaptă înspre cetatea lui Decebal. O solie din oameni de rând, capete descoperite, îi întâmpină cu rugă de pace. Traian îi trimite îndărăt să spună regelui lui că nu primește pacea, decât cu supunerea țării. Și-n mersul lui pe Bistra, dă foc unei cetăți părăsite, cruță un sat în care erau numai bătrâni, femei și copii, împrăștie o ceată de călăreți ce vor să-i ație calea, apoi — văzând că se lasă vreme de iarnă și-i tot mai greu de înaintat, pune lagăr întărit la jumătatea văii și, pe tot drumul făcut până aici, rânduiește oaste de pază; iar cu fruntașii se întoarce să ierneze într-un oraș din Panonia — Ungaria de azi.

Iarna trece în liniște, în liniștea pregătirilor. Și cum dă codrul în mugur, împăratul e în lagăr. De aci încolo încep greutățile cele mari. Valea înainte se strâmtează, drumul e astupat de bolovani și de copaci răsturnați. Cete de arcași izvorăsc din toate părțile, stânci se prăbușesc din înălțimi peste călăreți. Cu o muncă și cu o putere de uriași, legionarii desfundă calea, înfruntă moartea sub toate chipurile ei și trec înainte, spulberând orice împotrivire, îngrozind pe vrăjmaș, mai mult decât cu armele, cu păsul lor hotărât și cu înfățișarea lor măreață. După o luptă crâncenă, cuceresc o cetate în care găsesc pe sora regelui și câteva steaguri romane, amintiri umilitoare din zilele lui Domițian. De astă dată vine un sol ales dintre fruntași, îngenunchează, întinde mâinile, cerșește pacea, dar nu cu închinarea țării. Traian face un semn, și oastea pășește înainte. Încă un urcuș greu, peste dărâmături de stânci și sub o cumplită grindină de săgeți — și iată că în sfârșit nebiruiții legionari răsuflă în larg, pe înălțimea unui tăpșan descoperit, în fața mândrei cetăți a lui Decebal. Dacii se năpustesc din cuibul lor și mai încearcă o luptă îndârjită, dar sunt zdrobiți și de astă dată. Atunci porțile cetății se deschid și regele apare. El vine încet, abătut, și, cu ochii în pământ, întunecat de durerea umilinței, se pleacă înaintea biruitorului, ș-așteaptă. În urma lui, în genunchi și cu mâinile întinse, în mută rugăciune ca-n fața lui Dumnezeu, stau căpeteniile și norodul cetății.

Văzând împăratul atâta supunere, se-nduplecă și încheie pace. Decebal se leagă: „A înapoia toate armele, mașinile, meșterii și fugarii primiți de la romani, a-și dărâma toate întăririle, a părăsi ținuturile cotropite de la vecini și a cunoaște de prieteni și de dușmani pe prietenii și pe dușmanii poporului roman”.

Traian puind temei pe cuvântul regelui, lasă numai o mică pază în cetăți, și se întoarce cu oastea la Roma, unde poporul îl sărbătorește și-i dă numele de „Dacicus”.

Curând însă după asta, sosește veste că Decebal, rupând toate legăturile păcii, cu mai îndârjită pornire se pregătește de luptă, adună arme, întărește cetățile și răscoală neamurile vecine împotriva romanilor.

Din nou Traian e în fruntea legionarilor. El pune din vreme pe Apolodor din Damasc să dureze un pod de piatră peste Dunăre, în dreptul orașului dac Drubetis, unde-i azi TurnulSeverin; și în primăvara anului 105, calea fiind deschisă și apărată din toate părțile, înaintează cu oastea spre capitala Daciei, hotărât de astădată a răzbate la ea prin trecătoarea de la Turnu-Roș. Dacii, crezând că vor fi loviți tot prin valea Timișului și a Bistrei, astupaseră drumul pe-acolo, așezând pază mare și curse viclene prin ascunzătorile munților. Romanii pășesc încet. Pe la jumătatea verii sunt în valea Oltului; în mersul lor dau de-un lan de grâu și-l seceră; puțin mai în sus găsesc un oraș întărit, ridică berbecii și bat în ziduri până ce-l supun, dacii se-mprăștie prin văgăunile munților. Acum deschide ochii Decebal și vede cumpăna-n care a intrat, primejdia îngrozitoare care se apropie și pe care singur a ridicat-o asupra țării lui. El încearcă în vremea asta toate mijloacele de scăpare, iertate și neiertate. Plătește oameni fără de lege să ucidă pe Ttaian. Aceștia sunt prinși. Atrage prin vicleșug pe Longinus, fruntaș de oaste și sfetnic al împăratului și, văzând că nu poate afla nimic de la el, trimite vorbă că-l va omorî în cele mai groaznice chinuri, dacă romanii nu-i vor părăsi țara. Longinus se otrăvește, după ce scrisese lui Traian să meargă înainte fără o teamă și fără nici o îndurare.

Ș-a mers împăratul. Ca o putere dumnezeiască a pășit înainte, înlăturând toate piedicile, rupând toate stăvilarele ce i se puneau în cale. Și iată-l pentru a doua oară în fața Sarmisegetuzei. — Multe triburi dace, încă de la început, văzând că nu mai e nici o scăpare, se plecaseră de bună voie steagurilor romane. Dar floarea oștirii, tăria neamului stă aici, în cetate, și așteaptă cu nerăbdare ceasul de luptă, ceasul de jertfă măreață, pentru cinstea țării, dacă nu se mai poate pentru mântuirea ei.

Încep romanii să se pregătească. Din turnul palatului, Decebal cată cu neliniște jos, în larga deschizătură de plai, unde mulțimea de coifuri, ce mișună scânteind în bătaia soarelui înfățișează o priveliște de pe alte tărâmuri; și-n clocotirea aceea de foc și de aur legionarii par mai mari, mai mulți, mai repezi în mișcări, o lume de uriași înveșmântați în flăcări.

Cea din urmă solie, trimisă pentr-o încercare de pace, aduce răspuns aspru, scurt, hotărât: supunere sau moarte. O clipă stă regele pe gânduri, în tăcerea îngrijată a sfetnicilor, apoi, ridicând fruntea, rostește cu mândră durere: „Să murim!” Arcașii de pe metereze vestesc romanilor, c-un rând de săgeți, cuvântul regelui. Un freamăt surd se ridică din vale. În șiruri lungi, oastea se mișcă spre cetate. Berbecii — namile spăimântătoare, își întind spre ziduri capetele lor de fier. Urcând din greu, scuturile despică pârte prin desimea săgeților. Deodată pornesc toate catapultele cetății să-mproaște cu pietre, la început mai mici, apoi din ce în ce mai mari; aprigii năvălitori se opintesc să răzbată înainte, când iată că o groaznică prăbușire de bolovani și de stânci purcede de pe ziduri; hăuie valea și se cutremură toată ca de-o năprasnică dărâmare de munți, -învălmășite, rândurile romane se frâng îndărăt. O fulgerare de speranță lunecă pe fața lui Decebal. Inimile dacilor se înviorează și strigăte de bucurie izbucnesc din toate părțile.

Dar prinde-a bubui pădurea de lovirile topoarelor, copacii abătuți sunt târâți pe tăpșan, grinzi mari se-ncheie unde de alta, o cetate nouă crește ca din pământ în fața Sarmisegetuzei. Și iată că din pereții acestei cetăți vrăjite, întărituri mișcătoare se despart, încep să umble, purtate de-o putere nevăzută, își împing la deal colțurile lor ascuțite, înfruntând săgețile și pietrele răpezite de pe metereze. Dacii simt că îndărătul acestor minunate întărituri e oastea romană care înaintează, și cea din urmă speranță se duce cu cele din urmă săgeți. Porțile și zidurile prind să se clatine de izbiturile berbecilor: sună ora pieirii. Vitejii apărători sunt biruiți, dar nu supuși. Zoriți, de pretutindeni dau foc cetății, scumpei lor cetăți pierdute; ș-acum, sub steagurile ei de flăcări în luptă pentru biruința morții — parte se azvârl cu piepturile desfăcute, în sulițele năvălitorilor, alții aleargă în mijlocul pieței, unde, în jurul unui vas mare plin cu otravă, duhul lui Zamolxis îi cheamă și-i adapă cu băutura vieții celei de veci, Decebal, c-o frântură de oaste, părăsise cetatea și se întărise mai înlăuntrul munților, pe-o înălțime apărată de stânci; dar când văzu că și aci e descoperit și din toate părțile împresurat de legionarii lui Traian, își sprijini spada cu mânerul în pământ și, desfăcându-și haina în dreptul inimii, mai privi o dată spre cuibul lui în flăcări și se lăsă cu toată greutatea trupului în fierul ascuțit. Moartea regelui încheie istoria neamului dac. Fruntașii care mai rămân în viață, își răscumpără zilele cu bogățiile cetății. Capul lui Decebal e adus înaintea lui Traian. Lung îl privește împăratul, și mult stă pe gânduri, ca și cum ar căta să pătrundă tot înțelesul adânc și mișcător al atâtui zbucium, din ochii aceștia liniștiți, ce par a-și fi întors luminile spre o altă viață. Și zice înduioșat: „A fost un om!”

O sută douăzeci și trei de zile au ținut la Roma sărbătorile acestei mari biruințe; iar pentru vestirea ei de-a lungul veacurilor s-a înălțat în mijlocul Forului „Columna lui Traian” ale cărei sculpturi, de jur împrejur și de jos până în vârf, înfățișează în icoane neperitoare istoria luptelor crâncene și nespuselor greutăți, prin care-au știut legionarii să-și facă drum la o așa de măreață izbândă, de la care purcede-o lume ș-o viață nouă.