Din trecutul nostru/În viforul năvălirilor

Jump to navigation Jump to search


Cu retragerea oștilor, frumoasa alcătuire a țării se desface din toate încheieturile ei. Nu mai e ocrotire, nici cârmă, nici povață. Cetățile se dărapănă, orașele se pustiesc; fruntașii, neguțătorii, oamenii cu stare, pleacă încotro i-o lumină Cel de Sus. Rămâne însă plugarul, gloata de muncă și de îndurare, rămâne poporul cel mult și strâmtorat, pe care porunca împăratului nu-l privește, pe care moartea nu-l mai înspăimântă. Săracul n-are unde să plece. El n-are nici chip, nici inimă să se înstrăineze. Îl leagă nevoile de vatra și ograda asta în care se încheie toată lumea lui, îl leagă atâtea rânduri de strămoși aici, îl leagă apoi credința că aici nu va mai avea dări de plătit, multele și apăsătoarele dări, în bani și-n muncă, pe care le cerea de la supuși strașnica stăpânire romană. Și astfel țăranul daco-roman — matca statornică a neamului nostru -păstrător credincios al limbii ș-al datinilor părintești rămâne aci, în țara lui bântuită, țară fără stăpân și fără apărare, pentru lungă și neașezată vreme. Brazdă-n câmp nu mai răstoarnă, îngrădirile se părăduiesc, pământul s-acopere de buruiană; dar cei care l-au muncit și s-au hrănit pe el de sute de ani văd lanurile viitoare, văd înseninarea zilei de mâine dincolo de întunericul care-i învăluie, o văd ș-o așteaptă. De pe țărmurile Mării Negre și din valea Nistrului mereu se reped hoardele flămânde ale goților, le spulberă gospodăriile și-i împing la adăposturile munților. Când valul se retrage ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă, n-apucă însă bieții oameni a-și încropi alb în căpistere, că iar vin pustiitorii și-i gonesc la munte. Trec așa o sută de ani, și când să zică și ei: Doamne, -ajută, iată că se prăvale din podișurile Asiei un nou puhoi de barbari asupra Europei. Nu-i o armată, nu-i un popor, e o lume nesfârșită de călăreți, de care și de gloate pe jos, ce-ntunecă zarea și zguduie pământul — un fluviu de oameni ce curge mereu și crește mereu, — și nu mai isprăvește — e lumea cea sălbatică și îngrozitoare a hunilor. Ei înaintează, ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se încoace peste întinsele șesuri dintre Ural și Volga. Spăimântați de apropierea lor, goții își părăsesc așezările din valea Nistrului și de pe coastele mării: parte se năpustesc spre munți, aceștia în zorul fugii își îngroapă la Pietroasa, în ținutul Buzăului, comoara sfântă, „Cloșca cu pui de aur” ce stă acum între podoabele muzeului nostru, ceilalți se aruncă orbește înlăuntrul Împărăției Romane, în marea de popoare bătrâne, care-i soarbe și-i amestecă în valurile ei.

Potopul hunilor, spărgându-se de zăgazurile Carpaților, învăluie munții și curge înainte pe văile deschise, hoardele hămesite cutreieră Europa. Pe urma lor, sub rotitoarele stoluri de corbi, se văd câmpiile albite de oase. Falnica lume romană, izbită din toate părțile, începe să se năruie. Peste înfloritoarele ei cetăți trec rândurile de barbari, împingându-se unele pe altele într-o goană amețitoare, învălmășind câmpul istoriei cu regatele și cu împărățiile lor, care se încheagă și se risipesc dintr-o zi în alta, spulberate ca de vraja unui descântec. Puterea, bogățiile, coroanele se vântură ca pleava, Roma își topește statuile și odoarele pentru a depărta cu bulgări de aur și de argint pe visigoții lui Alarich grămădiți la porțile ei. În Campania jefuită, în fața cetăților dărâmate, barbarii stau tolăniți la umbra platanilor și beau vin de Falerno turnat în cupe de aur de fiii și fiicele senatorilor romani”.

Pe la începutul veacului al cincilea, hoardele hunilor încărcate de prăzi, se strâng din toate părțile, la glasul lui Atila, în câmpiile Panoniei, unde, găsind pășuni bogate pentru caii lor, întemeiază un regat puternic — groaza și urgia lumii, până la moartea lui Atila, când, intrând vrajba între feciori lui, iarăși se desfac în cete și se-mprăștie pentru totdeauna. Gepizii, o ramură din neamul goților, se folosesc de împrejurarea asta și se așează în siliștele Daciei. Trăiesc și ei din jafuri până pe la jumătatea veacului al șaselea, când iată că din nesecatele izvoare ale Asiei, un alt popor se revarsă asupra Europei. Prin vadul deschis de huni se lasă acum avarii. Pe Volga întâlnesc pe bulgari (volgari) și-i supun. În valea Niprului dau de slavi, îi mătură și pe aceștia din sălașele lor, și-i duc în hiolă peste amestecul de neamuri ce se frământă în lăuntrul Împărăției Romane. O parte din slavi, răznindu-se din gloata cea mare, se preling unii pe șes alții se mistuie-n munți, unde dau peste adăposturile daco-romanilor — ostroave de viață neașteptată în măreața pace și neclintire a înălțimilor acestora. — Îmblânzit de spaimă și de foame, alungat și el din culcușul lui și rămas fără nici un căpătâi, slavul se apropie umilit de pragul stăpânului acestor munți, care cu bunătate-i deschide ușa, ca unui străin pribeag și om al lui Dumnezeu, îl adăpostește-n bordeiul lui sărac, îl ospătează la masa lui cumpătată, caută a-i înțelege vorbele, ajutate de gesturi, de privirea dulce a ochilor albaștri și astfel, în locul acelorași dureri, istoria înseamnă cea dintâi atingere între sufletele acestor două neamuri.

Avarii, întăriți de gloatele slave și bulgare, pradă ce mai găsesc de prădat în văile Dunării și pun stăpânire pe câmpiile Panoniei, de unde, timp de două veacuri, îngrozesc țările din răsăritul Europei până-n Constantinopol — Roma Bizanțului. De abia în anul 796, după multe lupte, Carol cel Mare, împăratul francilor, îi biruie, îl sparge cuibul din Panonia, vestitul Ring unde s-au găsit mormane de pietre scumpe, îi împrăștie și scapă lumea pentru totdeauna de pătura asta de barbari. — Trec numai zece ani, și bulgarii, sub regele lor Crum, ajung a fi cel mai puternic și cel mai temut popor din toată peninsula Balcanică. Așezați mai de demult în Moesia răsăriteană, peste slavi, în gloatele cărora fiind sorbiți, și-au pierdut limba și parte din sălbăticia neamului lor înrudit cu hunii și cu avarii, ei se folosesc de frământările din Apus și-și lărgesc hotarele țării cuprinzând toată valea dintre Dunăre și Balcani, de la Porțile de fier până-n Marea Neagră. Undele romane, împuținate de atâtea năvăliri, izbite acum de stânca asta mare și grea, pe care vârtejul întâmplărilor o aruncă-n mijlocul lor, se despart în mai multe vițe, ș-apucă unele-nspre Carpați, unde le trage matca, iar altele se răzlețesc, pentru cine știe câte veacuri, prin munții Macedoniei și pe coastele stâncoase ale Adriaticei, în Istria.