Din periodice/Din periodice - 1875
Lucrul muziv sau mozaicul e genul acela de pictură care cearcă a imita, prin bucăți de marmură, de piatră colorată, de sticlă sau de lut ars, colorile naturei. La lucrări de o simetrie geometrică sau unde acele erau menite de-a fi văzute de departe, bucățile puteau fi mai mari, fără a prezenta ochiului asprimi în trecerile de la umbră la lumina, și vice-versa; la picturi însă menite să fie privite de aproape, bucățile mineralice înfățișau puncte colorate și erau numai de grosimea unui ac. Artistul își taie din sticlă și din marmură ținte de grosimea indicată, acopere o placă de metal c-un fel de aluat (care uscat devine vârtos ca piatra) și, pe când e moale încă, el schițează desemnul său și apoi înfinge țintele de colori una lângă alta, des și într-un amestec hotărât de mai nainte. O pictură în puncte de marmură, un fel de broderie în piatră; ci pe când la broderia comună colorile deosebite sunt reprezentate printr-un fir deosebit, la mozaic fiecare împunsătură cere un alt ac. După ce placa era pe deplin lucrată și uscată, suprafața se netezea și i se da o poleitură care te face să crezi că întregul tablou a crescut în piatră și nu ar fi făcut de mâni omenești.
Difficiles nugae. A înfige o singură țintă colorată pe răbdătoarea hârtie nu e nimic, dar a le așeza cu acea profuziune cu care o face autorul cărții ΨEY∆O-KYNHΓETIKOΣ, cu vremea devin nimicuri foarte grele. Epistolă, menită a fi precuvântarea cărții „Manualul vânătorului“, ea a crescut sub mânile autorului ei într-un volum de observații, aluziuni, descrieri, ironii și pagine de erudiție. Stilul deci e cel epistolar — al scrisorilor intime. Scrisoarea intimă înlocuiește graiul viu, conversația, de aceea lipsesc din ea grămădirile de abstracții, perioadele încărcate cu propoziții subordinate; ca și în conversații, vorbirea se mișcă în scurte propoziții principale și relațiile logice ale cugetărilor se cunosc mai mult din cuprinsul propozițiilor decât din forma gramaticală a combinării lor. Nici inorânduirea materiei nu e atât de strict ținută și cugetările se înfățișează în șirul în care s-au prezentat ca inspirații ale momentului. În sfârșit, autorul se servește de toate prerogativele stilului epistolar, chiar de post-scriptum. Astfel, luând vânătoarea din anticitate, din evul-mediu, din vremea modernă, tablouri vii ce urmează când cu răpeziciune, când încetinel, îmbrăcate într-o melancolică descripție, până ce sfârșești cartea, fără să știi cum ai ajuns la capătul ei. Limba e curată și are farmecul noutății. O mulțime de cuvinte și forme idiomatice, până acum scrise puțin sau de fel, dar a căror origine întăritoare este limba poporului nostru, fac cartea prețioasă și din punct de vedere lexical; citațiile arată gustul și cultura autorului, în sfârșit, pentru a ne servi de o locuțiune din care provine originea cuvântului nuga (arcaic noga, nogae), nu se poate zice despre cartea autorului ceea ce se poate spune pentru altele: „non nauci esse“. De-aceea nu ne place capitolul XII, dar ca aluziune la „Societatea Academică“ treacă!
Fiindcă e propriu scrierilor bune că nu pot fi analizate așa încât să se deie o idee despre cuprinsul și forma lor și în urmă totuși reproducerea se însărcinează cel puțin parțial cu icoana operei, de aceea, urmând acest vechi și comod obicei, reproducem cap. X și XI mai în întregimea lor. În ele se vor găsi: farmecul limbei, modul de-a scrie și de-a adnota a autorului precum ș-o frumoasă poveste.
[Articol cu paternitate incertă]
De doi ani s-a introdus și la noi operetele comice și cum se știe s-a început cu Fata mamei Ango, în urma Giroflé, acum mai auzim că se pregătește „Princesa de Trepizonda“ și dacă a vrea Dumnezeu, tot așa înainte. Calea s-a deschis și mulți își freacă mânele și se bucură de aceasta; crezând cumcă teatrul nostru a făcut un progres mare, s-a format companii lirice etc. Noi însă care căutăm la teatru, nu zgomotul ce amorțește sufletul, ci școala care formează inima, îndreptează caracterul prin icoane vii, să vedem întrucât este folositor acest gen de teatru; această drojdie de teatru să zicem. Teatrul este artă și astfel fiind trebuie să tindă la caracterul tipic, la expresiune, la frumusețe. Când Molière a creat pe Tartufe, a reprezentat ipocrizia cu formele potrivite ei în gradul cel mai energic; astfel că Tartufe, din simplă individualitate, s-a rădicat la un caracter hotărât. Trăsăturile acestui caracter însă fiind generale, neatârnate de timp și spațiu; în același timp fiind omenești ele nu mai sunt simple trăsături a unui caracter, ci formează însuși un tip al omului, tipul ipocriziei. De aceea Tartufe a lui Molière va trăi cât și omul de pe pământ, căci el va fi oglinda vecinică în care se va recunoaște ipocritul. Tot astfel cu toate caracterele comedii. În sensul acesta dânsa iese din lumea comună, înfățoșindu-ne caractere, tipuri. O asemenea este hrană sufletească, căci ea ne arată pe noi înșine cu simțirile și patimile noastre, și, din felul desnodământului piesei, vedem consecințele patimilor noastre. Publicul la un asemenea spectacol simte emoțiunea care-l cuprinde, se interesează de soarta ficțiunilor de dinaintea ochilor săi. A produce emoțiune, trebuie să tindă autorul, actorul, muzicantul; căci emoțiunea este care mulțămește pe om, dânsa i ascute simțirea și-i perfecționează sufletul. Sălbatecul nu se emoționează de nimic. Dacă comedia arată defectele, drama înfățoșează vârtejul sufletului nostru. Drama va arăta ce poate face pasiunea din noi; cum sub impulsiunea ei, sufletul nostru devine măreț până la sublim sau hâd până la oribil, după calea care ea a apucat. Opera, prin muzica ei ca expresiune când măreață când dulce, dezmierdătoare, produce prin combinația măiestrită a sonurilor toate mișcările și peripețiile sufletului nostru. Expresiunea ei cea vagă ne pătrunde încetul cu încetul, produce o vibrație nervoasă în noi, devenim melancolici și în urmă visători. Comedia, drama, opera ne mișcă, căci au în ele expresiuni de ale frumuseții. Operetele nu tinde să exprime nimic, ele sunt curat caricatură în personajele și costumurile sale; nici o tendință estetică. Opereta a născut din sufletul tocit și uzat a Parisianului actual, sceptic, i-a trebuit un teatru care să-i deștepte simțurile enervate. Dar el ne înfățișează spiritul îmbătrânit și ar părea natural să aibă un asemenea teatru. Cu noi însă nu este acelaș lucru. Suntem în momentul trecerei de la barbarie la civilizație și trebuie ca societăței noastre să i se dea acel fel de teatru care să-i dezvolteze și să-i cultive inima; căci precum pe o vlăstare plăpândă un soare prea arzător este în stare să-o usuce; de asemenea și o societate tânără dându-i modele numai pur simțuale, o menține în starea de materialitate și-i corupe sufletul. Capitalul intelectual al actorilor ar fi putut să fie întrebuințat în studiarea altui teatru decât în a scenelor cu îndoite înțelesuri.