Din periodice/Din periodice - 1874

Jump to navigation Jump to search
Din periodice - 1871 Din periodice de Mihai Eminescu
Din periodice - 1874
Din periodice - 1875


CONSTANTIN BĂLĂCESCU
[Convorbiri literare, 1 noiembrie 1874, paginile 880-884]

Se poate spune că alături cu zgomotul vieței publice, cu eroii ce-și aleg de vii piedestalul, cu autorii ce de vii își pun singuri lauri pe frunte, pentru a nu-i căpăta după moarte, alături cu zgomotul deșertăciunii eterne ca zioa de azi, căci în zioa de azi vedem lumea cum au fost și va fi, există naturi cu puține pretenții și cu mai mult talent care, neademenite de opinia publică, ce în toată zioa e alta, zugrăvesc în liniște, sau cu pana sau cu penelul, lumea cum se prezentă ochiului lor, fără de-a întreba mult dacă mai putea fi și altfel decum este. Și totuș acești oameni nepreocupați sunt măsura progresului intelectual la un popor, căci lor le lipsește intenția de a se arăta altfel de cum sunt. Din vraful de cărți pe care ni le-a testat ultemele decenii vedem autori care au făcut zgomot în lumea literară și care pentru noi nu mai au nici o valoare, eară pe ici, pe colea găsim câte un colț de hârtii tipărite care au trecut nebăgate în samă, și care totuși samănă cu o pictură de „genre“ — nepretențios, și au preț din cauza obiectivității lor. Unul din acești autori astăzi puțin numiți și poate și mai puțin citiți este și Constantin Bălăcescu. Dacă cineva ar împărți oamenii în două, adică în mulțimea ce se mișcă plină de intenții și interese, eară pe de alta cei ce o privesc pe ea sau pe sine însuși prin ochelarii liniștei sufletești, atunci și acest scriitor ar trebui așezat în numărul celor din urmă. Nu știm dacă Bălăcescu a avut triumfuri în viața sa; dar nu se pre pare. Eliade scrie o prefață la niște fabule ale autorului în chestiune și vorbește în ea despre toate lucrurile din lume numai despre ceea ce ne-ar interesa pe noi, nu. Nici anul nașterei nu-i citat, nici un șir asupra vieței sale, ba nici numele de botez. Deși scrierile sale contrastează foarte mult, și spre meritul lor, cu pretențiozitatea contimporanilor vechi și noi ce i-a avut, deși ele sunt dictate de-un simțământ adevărat și de o judecată dreaptă, deși a dezvălit cu o claritate naivă acea părticică de filozofie pe care spiritul universului o sădise și în el, totuși puțini știu că el mai trăiește, puțini știu dacă bătrânețea lui e înconjurată de acel respect al societății pe care bătrânii de soiul lui au dreptul de a-l pretinde. Scrierile lui sunt puține la număr. O comedie în trei acte Buna educație, un număr mic de poezii meditative și umoristice, epigrame, fabule și o poezie satirică mai lungă: Fă-mă tată să-ți samăn sau Căftănitul de țară la București. De vor mai fi și altele nu știm. Se spune că reprezentarea comediei au avut un succes relativ destul de mare, ear din poezii cea din urmă e mai cunoscută, deși nu este cea mai bună și și-a pierdut valoarea multora din aluziunile ei, descriind o actualitate în mare parte trecută.

Pe de-o parte un spirit de observație pentru necazurile mici și comice ale vieții, pe de alta un fond de melancolie filozofică, eată părțile constitutive ale poeziilor lui, din care cităm vreo câteva:


          ÎNȚELEPCIUNEA OMENEASCĂ

Nebun e muritorul ce stă și se gândește:
La rătăcire omul s-a dat a fi supus.
Cum să trăiești în pace, așa să mori silește,
Cuvântul e dat numai acelui ce stă sus;
Acela singur știe de ce lumea plutește,
De ce unda tot curge și earba de ce crește,
De ce ear pe noi cerul suspendă nencetat,
De ce ear piere zioa și earăși se ivește
Și omul de ce trece, de ce oftând trăiește,
Iar tu, insectă slabă, ce știi, sau ce-ai aflat?
Cu cugete, neastâmpăr de ce folos ți-e ție
O viață efemeră să vrei a-nvenina?
Zioa de azi e scumpă mai mult decât o mie
Din secolul ce încă cutezi a aștepta.
Gustați cu tinereță, din fructul frumuseței;
Iubiți, iubiți plăcerea pân' la confinul vieții,
Înțelepciune numai acestea pot a fi.
Fără amor, plăcere vrun bine-a fi nu poate,
Minciuni, deșertăciune sunt celelalte toate,
Spre amăgire bune, ear nu a folosi.

O! voi, care ca umbra, ca fumul care piere
Plecați pe astă vale de plângeri și suspin,
Pe-acest glob de 'ntuneric, de gemet, de durere,
Ai mei frați în mizerii, în luptă și în chin,
De ce ast' opintire și astă nebunie —
Ca să aflați aceea ce nimeni zău nu știe? …
Nu știți ce este astăzi… dar mâne ce va fi!
Ușoare umbre treceți, încai voioase treceți
Unde părinții voștri v-așteaptă, să petreceți
Lângă strămoșii voștri în pace a dormi.


O poezie care descrie plăcerile vieții câmpenești, însoțite întotdeauna de un mic revers de neplăceri, este următoarea:


             TOAMNA

Ce dor îmi e de țară!
Brumarul iată plin de mânie
Cu grele vifori, cu brumă groasă,
Jale întinde peste câmpie.
La glasul iernei eu fug acasă.
Vă las o țărmuri încântătoare,
Mă duc că doară voi fi scăpat
De-aceste friguri ce la răcoare,
L-a umbra voastră am căpătat".

O lac mărețe, adu-ți aminte
Cu ce plăcere pluteam pe tine;
Ce fericire! cugete sfinte
Undele tale ațâță 'n mine,
Grijă, necazuri le uităm toate
Cu undița 'n mână, lângă păscari;
Ș' adormind vesel pe cât se poate
Mă trezeam bute orb de țânțari ".

Dragele mele nevinovate,
Copile tinere de grații pline,
De la voi iată, că plec departe
De-acum în pace sunteți cu mine.
Galant al vostru, gelos, fierbinte,
Deși-alt nimica n-am câștigat,
Dar totdeauna îmi vor fi 'n minte
„Acele palme ce mi le-ați dat“.

Și tu nea Oneo! nu uit dulceața
Când peste saduri, porumbiști, grâne,
Gonind un iepure de dimineață
Flămând pe vară sosii la tine:
Cu ce plăcere toți m' ospătară,
Bătrâni și tineri! — Dar cel jurat
Cu alți doi marturi mă apucară
Să ispășească câte-am stricat".

Adio scumpă, și mult dorită
Sălășluire de farmec plină,
Unde departe de-orice ispită
Dulcea mea viață petreceam lină.
Tinere crânguri, păduri bătrâne,
De-aici plec iată, și nu mai viu;
Inima-mi însă cu voi rămâne
Și… „o pulpană, de anteriu".


A scris și mai multe poezii în ton mai vesel și cu un refren care se repetă la capătul fiecărei strofe, cam în felul lui Béranger. Una din ele, intitulată Azi nebun, mâne cuminte, sună astfel:


Dimineața fac proiecte
Și nerozii zioa toată
Ș' aste vezi, sunt tot efecte
Ispitelor ce-mi vin gloată.
Și la orice mișelie
Ast refren îmi pun nainte:
Încă azi o nebunie,
Ș-apoi mâni om fi cuminte.

Ieri juram încai o lună
Să fiu și eu om cuminte,
Să stau lâng' o mândră jună
Ca un Caton înainte.
Dar când te vezi într-o mie
Mai gândești la jurăminte?
Încă azi o nebunie,
Ș-apoi mâni om fi cuminte.

Jocul cărților știu bine
Că ce fel de urmări are;
Mă prinsesem dar cu mine
Să stau normă de-nfrânare.
Dar cum scapi de lăcomie
Când vezi aur înainte?
Încă azi o nebunie
Ș-apoi mâni om fi cuminte.

Luxul, celor căror place,
E venin omorâtor;
Hotărâsem dar a-mi face
Un bun nume 'n viitor.
Dar cum faci economie
Cu un sânge-așa fierbinte;
Încă azi o nebunie
Ș-apoi mâni om fi cuminte.

Prânzurile cele dese
Sănătatea văd că-mi strică,
Hotărâsem dar de mese
Și s-aud să-mi fie frică.
Dar când te 'nvit cu-amicie
Să refuzi găsești cuvinte?
Încă azi o nebunie
Ș-apoi mâni om fi cuminte.

De-adunările frivoale
Ziceam, zău, să fug departe,
Și-n loc de capete goale
Numai cu 'nțelepți s' am parte,
Dar schimbi lesne lumea vie
Cu acele barbe sfinte?
Încă azi o nebunie
Ș-apoi mâni om fi cuminte.

Așadar mintea, văd bine,
Că pe mâni e de-așteptat;
Dar ast mâne ear de mâne
Văd că fuge nencetat;
Cugetul cu 'ncredințare
Îmi zice ca s-o aștept
Iar inima-mi strigă tare
C-o să mor neînțelept.


Fabula, acel gen greu de scriere, deși în aparență atât de ușor, se potrivea asemenea cu spiritul nepreocupat al autorului nostru, așa încât afară de Gr. Alexandrescu el e singurul care a mai scris fabule bune în Țara Românească. Căci fabulele lui Eliade, pline de aluzii politice și de partidă, nu merită acest nume, ear cât despre alții tăcerea asupră-le e mai folositoare pentru ei decât vorba.


              MĂGARUL ȘI BOUL

Un măgar la un prinț mare ajunsese favorit;
Dar pentru ce, cum și ce fel nu mă 'ntreba că, nu știu —
Calitățile din fire astui neam nepricopsit
De comun fiind știute, de prisos să mai descriu.
Lăcomia, viclenia, sumeția și mândria
Întocmeau tot caracterul și acestui fericit.
Dar cu toate-aceste daruri orice măgării făcea
Toate-i erau lăudate, toate lui i se trecea.

Era de toți lingușit
Și neîncetat curtenit
Și onori și căutare
Avuție, 'mbelșugar
Toate le-avea cu prisos.
Dar ce folos?
Că, măgaru-i tot măgar
Ajungă orice măcar.
De multele deci năravuri nemaifiind suferit,
Fu ezilat
Și condamnat.
Să trăiască ear la țară după teapa sa cea veche
Și să fie soț de muncă unui bou fără păreche.
Scăzut acum, domnul nostru, din măririle trecute,
Cătră, bou, voind să-și facă, din nevoie o virtute,
Se puse să fericească,
Să, laude, să mărească
Numai viața câmpenească
Și cu multe argumente vrea să dea adeverire
Că nu-i altă fericire
Curată, fără căire,
Ca economia casei și lucrarea de pământ.
Boul ascultă-n tăcere lungit pe un braț de paie.
În sfârșât c-un lung căscat
Vorbești, zise, ca un înger, dar ia-mi spune-adevărat,
La schimbările acestea ce acum aud că sunt
Să se facă 'n grajdul curții, ești și tu trecut la foae?


    ȚĂRANUL ȘI PESCARUL

Un țăran la târg se duse
Pește vrând a-și târgui
Ș' alegându-și un crap mare,
Fără altă cercetare
Serios pe loc se puse
La coadă a-l mirosi.
Păscarul l-astă vedere
Răbdarea de tot pierzând
Zice râzând:
— Om ciudat ca tine, vere,
N-am văzut de când sunt
Pe ast pământ!
Nici așa minte neroadă!
Să, miroși peștii la coadă!
De e proaspăt de vrei s' afli miroase-l la cap, creștine,
Că el de la cap se 'mpute și o știe măcar cine.
— Despre cap, zise țăranul,
Nici mai este de vorbit,
Căci o știu, o știu sărmanul
Că de mult i s-a 'mpuțit.
Vream să văd încai la coadă dacă este precum spun,
Căci se poate de 'ntâmplare să rămâe ceva bun.


           TURCULEȚUL ȘI MUMĂ-SA

Turculețu 'n agonie era acum pe sfârșit;
Iar mă-sa 'ncurajându-l îi zice: — O fătul meu!
Ce ferice ești tu astăzi că acuma negreșit
O să zbori de-aici în ceruri și de-aici, vrând Dumnezeu,
În paradis deodată o să te vezi transportat
Și desfătat
Ca un credincios de frunte în poala lui Mohamed
Cu tată-tău de 'mpreună de hurii înconjurat,
Zi și noapte dezmierdat
De melodioase sazuri lângă marele Profet.
— Toate bune, maică dragă, sunt acestea care spui,
Zice suspinând băiatul, și nu am nici o 'ndoială
C-o să văd lucruri cerești
Dar vr'un havadiș ceva
De cele de prin cetate, dacă tata m-a 'ntreba,
Nu-mi spui ce ză-i zic și lui?
— Ciok seleam, spune-i din parte-mi. Iar despre politicești
Kiel-Hassan, vizir acuma, c-a ajuns numai să-i zici,
Că 'nțelege el atuncea cum merg trebile pe-aici.


Dintre epigrame reproducem numai una care însă rezumă toate condițiile pe care o epigramă trebuie să le împlinească:


EPIGRAMA MEA DIN PARTEA MULTORA

Din modestie, se vede,
Tot zici că nu știi nimic,
Tu o zici făr' a o crede,
Eu o cred fără s-o zic.


Colecția tipărită în anul 1845 începe cu o poesie intitulată Fatalitatea, care înfățișează ca într-un monogram natura umorului său și cu care noi încheiem reproducerile:


               FATALITATEA

Din frageda mea vârstă restriștea m-a gonit,
De 'mpotriviri, reversuri în veci am fost izbit;
Oricâte curg la alții pe drumul lor firesc
La mine sunt brodite, pe dos mă întâlnesc:
Când vru să mă adoapte cutare fără fii
Îndată ceru-i dede o spuză de copii;

Când unui bogat singur eram moștenitor,
Nu-ș ce făcu, ce drese, că mi-ți muri dator;
De am iubit din suflet, hoțește-am fost vândut;
De am iubit cu punga și starea mi-am pierdut!
Gustat-am vreo plăcere? Făcut-am vreun pas
Pe calea desfătării? Venin mi-a dat pe nas;
Slujit-am cu credință? Nevrednic am trecut;
Prieteni obligat-am? Ingrați mi i-am făcut;
Vreo rudă, vrun de-aproape de-l rog a m-ajuta,
Mi se bocește-atâta cât trebui-a-i mai da;
Să mă 'mprumute nimeni nu s' află bucuros,
Iar de chezeș, de martur sunt prea trebuincios;
La nuntă, la ospețe nu știu să fiu chemat,
Iar la de morți parade mă 'nvită nencetat;
Bolnav, de chem vreun medic, se 'ntâmplă șarlatan,
Cea mai ușoară boală mi-o delungește-un an,
Oricâți nerozi din lume prieteni mi se fac,
Câte muieri bătrâne și slute — cu le plac,
Săracii de oriunde mereu mă întețesc;
Bogații de departe văzând mă ocolesc;
Nu e vreo rudă, bună ce nu m-a părăsit,
Nici crud vrăjmaș în goană ce nu m-a biruit.
Simpatie, dreptate nu aflu nicăiri,
Până și-n elemente cunosc împrotiviri:
De-i nor și-mi pun mantaua, vezi soare strălucit,
De-i cald și-mi lepăd haina, pe ploaie s-a pornit;
Câte furtuni pe mare, primejdii pe uscat,
La mine se întâmplă, pe toate le-am cercat,
De șed închis în casă și trag trist din ciubuc
Îmi flacără luleaua și-mi face ursuzluc;
Iubesc mult poesia și nu pot face-un vers
Să-mi placă, încai mie, căci toate șchioape ies.
În ast secol de aur ce om nu-i literat?
Dar mie nimeni asta, poreclă nu mi-a dat,
Și uite am pe masă toți autorii mari!
Citesc mereu jurnale și port și ochelari,
Și surda! și tot surda! Nu trec nici de băsnar,
Să-mi meargă vestea-n lume de mare cărturar.
De-oi vrea să-mi cerc norocul la orișicare joc
Pe orice-oi pune mâna tot foc! și ear tot foc!
De ies noaptea, patrulea tot de om rău mă ia
Și pân' a vedea bine, vai de spinarea mea.
Când stă de pe vreo casă o piatră a cădea
Așteaptă pân' voi trece în capul meu să dea.
În cale-mi vreo groapă de cumva s-a 'ntâmplat
De buruieni ascunsă, într-însa eu am dat.
De fac călătorie, din drum mă rătăcesc,
Când voi să merg la munte, la baltă mă trezesc.
De fac negustorie, nimic nu folosesc,
Căci vremea priincioasă nu pot s-o nimeresc;
Sau marfa nu se cată, sau prețul l-am greșit,
Sau c-am sosit la punctul când târgul s-a sfârșit.
În scurt, orice voi face, restriștea e aici
Cu mâna pe-a mea chică a trage sau brânci.
Când am noroc nainte, eu stau atunci pe loc.


După cât știm, C. Bălăcescu trăiește în București ca pensionar al statului. Dacă aceste puține șiruri ar fi în stare de a reîmprospăta numele său în aducerea-aminte a publicului român și de a arăta totodată cum, alături cu direcția străină în idei și forme inaugurată în acel oraș, el a scris firește, foarte puțin influințat și fără pretenție, că a avut meritul de a se arăta cum a fost, ear nu de a afecta simțiri străine lui și poporului său, atunci scopul acestei dări de seamă este împlinit.

— E. —