Din periodice/Din Timpul, septembrie 1880

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, august 1880 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, septembrie 1880
Din Timpul, octombrie 1880


[2 septembrie 1880]

Desigur că relațiile dintre Rusia și Austria, cei doi vecini puternici pe cari-i are țara noastră, trebuie să ne intereseze pe noi românii într-un grad escepțional. De aceea reproducem din „Le Temps“ pasaje dintr-o corespondență ce acest ziar o primește din Petersburg și care cuprinde amănunte foarte importante asupra tenziunii care există în timpul de față între cele două mari puteri:


Atenția publică, zice corespondentul, se concentrează asupra depeșilor ce ne vin din Cracovia. Se comentează cu vioiciune voiajul împăratului Austriei în Galiția, primirea entuziastă pe care i-o face nobilimea poloneză, ovațiunile al căror obiect este și graba pe care-a pus-o Francisc Iosif de-a merge înaintea acestor manifestații pseudonaționale. Oamenii la noi nu sunt departe de-a considera prezența împăratului Austriei în mijlocul supușilor săi polonejii ca o demonstrație în contra Rusiei, destinată a accentua sciziunea întâmplată în Tripla Alianță. În orice caz favoarea cu totul deosebită pe care-o arată Francisc Iosif elementului polonez al provinciilor limitrofe va deveni un izvor de dificultăți și de încurcături pentru Rusia în regatul Poloniei.
Comparația între tratamentul pe care-l au polonejii dincoace de graniță și între cel pe care-l au dincolo nu va fi desigur în folosul guvernului nostru. Oarecari concesii, cari nu erau decât drepte și pe care ar fi fost dibaci a le acorda, între altele concesii privitoare la întrebuințarea limbei naționale și la exercițiul cultului catolic, au fost refuzate provinciilor, cari sunt tratate tot ca rebele. După sângeroasa insurecție de la 1863—64, liniștea nu s-a făcut în toate spiritele. Miniștrii noștri au păcatul de-a-și prea aduce aminte de trecut.
S-a comentat mult faptul că împăratul Rusiei n-a trimis, după obicei, pe un membru al familiei imperiale ca să complimenteze pe suveranul care se găsea în vecinătatea graniței rusești. Principele Albedinski, guvernatorul general al Varșoviei, e cel însărcinat cu salutarea lui Francisc Iosif. Prezența principelui Czartorisky la serbările din Cracovia, prevenințele al căror obiect a fost, graba cu care împăratul Austriei a primit cererea magnatului polonez de-a acorda naturalizația fiului său și de-a-l face supus austriac, toate acestea sunt semne rele pentru înțelegerea austro-rusască. Dezacordul, din latent ce era, devine vizibil. E un simptom turburător pentru pacea Europei și ar fi bine să se oprească aci.
Împărțeala Poloniei, completând teritoriul Rusiei, stabilise o legătură de solidaritate cu Prusia și Austria. Această solidaritate a subsistat în cursul unui lung șir de ani; chiar pe atunci când existența ei nu ieșise la lumina zilei, ea era în fond aceea care regula raporturile dintre cele trei state. Tranzacțiile, mai mult ori mai puțin scrupuloase, cari au pus capăt neatârnării regatului Poloniei creaseră o complicitate de interese între cei ce beneficiaseră de împărțeală. Punctul slab, și al Austriei, și al Rusiei, a fost mult timp Polonia. „Orice desordine interioară în Austria o să trezească imediat o reacție la noi. Toate întreprinderile revoluționare plănuite contra Austriei vor izbucni neapărat în Polonia. Aceste considerații au adus între noi oarecare apropiere“ (Document secret asupra politicei prezentului, mai 1864, publicat în „Rundschau“).
E de prisos de-a mai urma în amănunte istoria relațiilor dintre Austria și Rusia, de-a reaminti revirimentele pe cari le-au suferit ele. Politica principelui Gorciacof a fost o politică de rancună. Această rancună pătrunde până și memoriul asupra războiului din Crim, scris de mâna sa dreaptă, baronul Jomini. „Deși Lombardia e o răsplătire destulă pentru Basarabia, ranele ce le-am primit de la Austria în timpul războiului din Orient sunt pururea dureroase“.
După 1870 principele Bismarck a produs o apropiere. S-au stabilit bazele unui acord, aceea ce s-a numit înțelegerea între cei trei împărați (la Reichstadt). De la creațiunea încă a acestei alianțe, după conferințe prelungite și în fața unor programe amănunțite, contele Andrassy a rezumat poziția respectivă a Austriei și a Rusiei într-un cuvânt care a făcut ocolul sferelor politice pe vremea aceea. „Din partea d-voastră nu faceți slavism, din partea noastră nu facem polonism, iar chestia Orientului la calendele grecești“. Se știe cum a executat Rusia din parte-și acest program, cum ea a făcut slavism, ajutată prin ambiția contelui Andrassy de-a anexa Bosnia și Herzegovina, în dorința sa de-a plăcea împăratului Austriei, dând două provincii monarhiei care, de la 1859, n-a făcut decât să piarză provincii.
La 1873 era convenit cu Austria ca ea să nu favorizeze pe polonii din Galiția, pentru a nu escita aspirațiile polonilor supuși Rusiei. În schimb Rusia avea să ție în liniște elementul slav de care se temea contele Andrassy. „Mașina austriacă e atât de exact balanțată încât un singur slav mai mult preste cei actuali ar aduce dezordine“, zicea contele, ceea ce nu l-a oprit însă de-a anexa Bosnia și Herzegovina.
De la cel din urmă război oriental încoace raporturile între Viena și Berlin au devenit mai intime în detrimentul Rusiei, s-a încheiat convenția austro-germană din noiemvrie 1879. Acuma au crezut la Viena că au mai puțină trebuință de-a menaja pe Rusia; deci, rămânând în bune relații în aparență, în fond s-a pus la cale această demonstrație a voiajului împăratului în Galiția, care e o adevărată infracțiune a înțelegerii de la 1875. A măguli pe polonii din Austria, a le recunoaște importanța, a le face concesii, a lua față cu ei și în simpatiile lor locul ce-l ocupa Franța, asta va să zică a face în cel mai nalt grad politică antirusească.


Spre completarea celor de mai sus reproducem după „Neue freie Presse“ un pasaj dintr-o dare de seamă făcută alegătorilor săi de către d. Varnbüler, deputat din Würtemberg.


În rândul din urmă, zise deputatul din Reichsrat, alegătorii mei au dorit ca sarcinile militare să se împuțineze, iar nu să se sporească. Dar în locul împuținării a rezultat un spor de 27.000 în timp de pace. E o cestiune foarte serioasă. La aducerea proiectului de lege Gambetta nu-și ținuse încă discursul său la Cherbourg, orizonul era cu mult mai senin, dar exista alt pericol. S-a dovedit în mod oficial că Rusia, la două ceasuri depărtare de granița germană, grămădise o armată gata de război de-a-lungul drumurilor de fier. A apărut o hartă despre aceasta, făcută de maiorul de Tröltsch, din care se poate vedea cum erau grămădite trupele în așa chip încât în mai puțin de trei zile trei sute de mii de oameni să treacă granița germană pe la Breslau. Aceasta stătea în legătură cu următorul lucru: Rusia a făcut Franției propunere de-a încheia o alianță ofensivă contra Germaniei și de-a o și realiza numaidecât; aceasta din cauză că Germania îngăduise Austriei să ocupe Bosnia și Herzegovina. Propunerea s-a trimis la Paris, iar ministrul francez a trimis-o lui Bismarck la Gastein. Aceasta a făcut-o Waddington, pe care Gambetta l-a răsturnat cu câteva luni în urmă. Dacă există ceva periculos apoi e desigur aceasta. Cât de limpede a văzut-o principele Bismarck se poate vedea de-acolo că numaidecât și-a întrerupt cura, numaidecât a plecat la Viena și a încheiat cunoscuta alianță, ca apărare contra unor asemenea agresiuni. Așadar a existat pericol. Omul care i-a comunicat principelui Bismarck a fost răsturnat de acelaș Gambetta care acum câteva săptămâni a ținut discursul de la Cherbourg.


Argumentarea deputatului german e logic strictă. Afară de asta, nu credem ca un om, care se bucură de o oarecare vază politică să poată spune atât de dezghețat o inexactitate.


[3 septembrie 1880]

Corespondența pe care am estras-o ieri din „Le Temps“ arată însemnătatea escepțională a călătoriei M. S. împăratului Austriei în Galiția. Ea va fi dovedit îndeajuns că, cu toate tăgăduielile oficioase, nici călătoria M. S. R. Domnitorului nu poate fi lipsită de misiune politică. Cuvântul nu numai principal, dar unic, pentru care „Românul“ nega o asemenea misiune era lipsa unui ministru în suita M. Sale. Călătoria d-lui Boerescu în străinătate invalidează însă și acest cuvânt.

Judecând după maniera de a procede a d-lui I. Brătianu nu avem dreptul de a spera că, în aceste aranjări de estremă importanță, țara va mai fi consultată. Precum concesia Stroussberg s-a dat fără consimțământul Parlamentului, iar convenția ruso-română s-a încheiat după spatele Corpurilor legiuitoare, a cabinetului întreg, ba chiar a ministrului de esterne, tot astfel bănuim că un tractat de alianță poate fi chiar semnat și ratificat, rămânând numai ca Parlamentul să-l înregistreze la timpul cuviincios.

Dacă ar mai trebui încă o serie de fapte pentru a demonstra tensiunea latentă între cele două grupuri de puteri citarea ar fi ușoară. Care e în adevăr înțelesul cabinetului Taafe în Austria? În ajunul unei conflagrații statul austriac caută să se împace cu naționalitățile. De-acolo legea pentru introducerea obligatorie în administrație și justiție a limbei cehești în Boemia, Moravia și Silezia, de acolo călătoria, salutată cu entuziasm, a împăratului în Galiția și în Bucovina. În Bucovina îndeosebi s-au operat asemenea unele schimbări în favorul naționalității românești. Astfel numirea mitropolitului nou, un român care pentru sentimentele sale naționale a fost espus chiar unui atentat, e o dovadă că până și în această particulă a împărăției era nevoie de împăcarea elementului oprimat, aceasta poate pentru că în Bucovina există un număr oarecare de ruși. Numai de românii din Ardeal și din Țara Ungurească nu pare a se ține seamă nicidecum. Dimpotrivă, tocmai timpul din urmă e mai bogat în legi vexatorii îndreptate contra lor, precum legea introducerii silnice a limbei maghiare în școalele confesionale și latitudinea ce se dă guvernului unguresc ca, prin aplicarea ei, să depărteze pe învățătorii ce nu-i vor plăcea din școale cari nu sunt ale statului și în cari el n-ar trebui să aibă nici un amestec.

În linie generală însă politica internă a Austriei consistă în momentul de față în împăcarea naționalităților, pentru că peste puțin poate statul va avea nevoie să apeleze la abnegațiunea și sacrificiile lor.

Tot atât de puțin asigurătoare sunt relațiile dintre Franța și Germania.

Am reprodus ieri o parte a discursului d-lui Varnbüler, fost ministru prezident al regatului Würtemberg, care lămurește gravitatea situației.

În adevăr, în ziua în care d. baron Haymerle a sosit la Friedrichsruhe, baronul Varnbüler, om de încredere al principelui Bismarck, povestește alegătorilor săi din Ludwigsburg cumcă s-a dovedit în mod oficial că Rusia grămădise, două ceasuri depărtare cu drumul de fier de la graniță, o oștire gata de război de 300.000 de oameni, care în trei zile putea intra în Germania pe la Breslau. Rusia ar fi oferit cabinetului din Paris o alianță ofensivă și defensivă contra Germaniei, însă Waddington i-a comunicat principelui Bismarck propunerea rusască. Cancelarul întrerupe numaidecât cura sa la Gastein și aleargă la Viena spre a încheia o alianță cu Austro-Ungaria, iar Waddington e răsturnat de Gambetta. De-atunci încoace Gambetta și-a ținut discursul de la Cherbourg, în care apelează la justiția istoriei.

„Neue freie Presse“ cercetează dacă d. de Varnbüler se poate considera ca un martor irecuzabil. Foaia vieneză arată în adevăr cât de mult crezământ cată să i se dea bătrânului om de stat. Ca ministru prezident în Würtemberg d. de Varnbüler era, ca toți colegii săi din micile state germane, adversar al Prusiei; a fost în contra războiului Prusiei cu Austria în anul 1866. După aceasta însă a încheiat un tractat de alianță ofensivă și defensivă cu Prusia, deși în anul 1870 a căutat să se opună unirii Germaniei, înainte de-a se fi hotărât soarta războiului dintre Franța și Germania. Opt ani după aceasta însă îl vedem între sfătuitorii cei mai de încredere ai principelui Bismarck, ale cărui planuri economice le-a sprijinit și cu vorba și cu fapta. Acestea sunt lucruri de notorietate publică, cari nu mai lasă nici o îndoială că d. de Varnbüler a cunoscut pe deplin intențiile cancelarului german. E adevărat că destăinuirile sale au avut de scop a justifica în fața alegătorilor votul său în cestiunea sporirii bugetului militar. Însă e un om prea cuminte pentru a împodobi fapte trecute prin aserțiuni imprudente, cari l-ar face să piarză pentru totdauna încrederea principelui de Bismarck. Afară de asta vorbele sale corespund cu ceea ce s-a petrecut într-adevăr. Aducă-și cineva aminte de conversația principelui Gorciacof cu jurnalistul francez Louis Payramont în Baden-Baden, aducă-și aminte de războiul dintre gazetele germane și cele rusești, de întâlnirea împăraților în Alexandrowo, cari preced călătoriei principelui Bismarck la Viena, și în fine aducă-și aminte că în anul acesta țarul n-a călătorit în Germania, ceea ce în alți ani fusese obicei. Venim deci la concluzia că d. de Varnbüler nu numai c-a spus adevărul, ci avea totodată siguranța că-i este permis să-l spuie.

În acest din urmă punct consistă importanța destăinuirilor sale, căci prin asta se dovedește că principele Bismarck nu mai are nevoie de-a tăinui cauzele alianței austro-germane.

După ce dar oameni autorizați și consacrați cu totul în misterele politicei cancelarului german arată că pericolul unei conflagrațiuni nu numai a existat, dar există încă și, după ce se arată în contra cui e îndreptat ascuțișul alianței austro-germane, oficioșii tot cred a putea avea naivitatea să tăgăduiască misiunea politică a călătoriei M. S. Regale.


[4 septembrie 1880]

Consiliul general al instrucției, adunat rândul acesta, având a dezbate și vota programele de liceu, va scoate fără îndoială limba latină din gimnazie și din liceul inferior, ba nu ne-am mira nici atunci când am vedea aplicându-se așa-numita reformă, din toamna aceasta începând, în toate clasele. Se pare deci că, sub al treizeci și șaselea Consiliu de Miniștri format de d. I. Brătianu în curs de patru ani, a sosit ora fericită în care și învățământul să fie pus pe calea adevăratului progres.

Nu credem să avem nevoie de-a insista mult asupra ineficacității învățământului ce se dă în România. Pe lângă aceea că copiii nu învață aproape nimic, nici măcar a-și scrie corect limba lor maternă, se mai adaogă și deplina lipsă a oricării influențe educative în școalele noastre. Cauza principală a acestui îndoit rău e desigur modul vițios al formării și numirei corpului didactic. Fără a fi avut o universitate bună, s-au format o sumă de licee și de gimnazii cu profesori culeși după întâmplare, cari n-aveau a justifica alte studii decât iarăși numai cele liceale. Vechii și bunii profesori de liceu de sub domnia lui Știrbei și a lui Grigorie Ghica s-au prefăcut de atunci în profesori de universitate. Tot astfel s-au înființat mii de școale rurale făr-a fi avut școale normale bune, încât, începând de la talpa bucoavnei până în culmea învățământului, totul a fost deplasat în modul cel mai democratic. Corpul didactic, compus după principiile legii instrucției chiar din oameni cari-și închipuiau a ști ceva fără a ști nimic, a produs în școli o generație care asemenea își închipuiește a ști ceva și are pretenții și exigențe conformate acestei iluzii, iar în fond n-are nici cultură, nici creștere. După sfânt și tămâia; după urmele unui corp didactic format în condiții atât de vicioase au trebuit să rezulte o mulțime de rele aproape incurabile: superficialitatea predării materiilor, ignorarea rolului pe care obiectele deosibite au a-l exercita asupra formării caracterului și-a inteligenței, încărcarea programelor cu materii de prisos, lipsa de control în întrebuințarea cărților didactice, căci cu cât o carte era mai rău scrisă cu atât era mai sigură de-a fi aprobată de ministeriu pentru introducerea în școale ș.a.m.d.

Espunând aceste lucruri cată să stabilim o rezervă. Există o serie întreagă de profesori cari din capul locului au tratat și instrucția în genere și predarea obiectului lor în modul cel mai serios. În parantez adăugăm că tocmai această serie de bărbați n-a avut a se bucura de încurajarea ministerului lor respectiv și că — dacă există într-adevăr unele progrese reale în instrucție — ele s-au realizat abstracție făcând de la administrația statului, care s-a mărginit a băga bețe în roate și a împiedeca orice lucru bun, a încuraja orice pornire rea. În școală s-a petrecut cam ceva analog cu ceea ce se-ntâmplă în justiție. Desigur că nici amovibilitatea, nici protecțiile, nici considerațiile electorale, cari influențează numirile în magistratură, nu sunt de natură a încuraja independența de caracter și soliditatea corpului judecătoresc. Cu toate acestea învățătura atât de generală a dreptului în școli străine au creat un număr atât de suficient de juriști încât din acesta s-ar putea alege un corp stabil de judecători buni.

Ceea ce am voit să se știe e că, în privirea instrucției de la noi, nu poate fi vorba nici de utilitarismul, nici de clasicismul direcției ei — căci ea n-a fost până acuma nici una, nici alta, ci un amestec nerumegat de elementele cele mai diverse, cele de mai de prisos adeseori. Noi nu avem dreptul de-a ne plânge de exemplu de relele urmări ale învățării limbelor clasice, pentru că pân-acum n-avem a înregistra oameni cari să fi învățat vro latinească acătării în școale; tot astfel n-avem dreptul de-a ne plânge nici de-o direcție prea realistă, căci și științele exacte au fost predate, în școalele secundare cel puțin, de oameni nepreparați, cari în parte nu posed nici minimul de cunoștințe exigibile.

Cu toate acestea cestiunea s-a pus. Prea se-nvață latinește și se neglijează alte obiecte. Ei bine, de acum nu se va mai învăța latinește, dar se vor neglija cu rigoarea de pân-acum și celelalte obiecte.

Cumcă cestiunea s-a pus și în alte țări fără a se rezolva încă, fiind extrem de grea, se știe. Noi, cei mai superficiali și mai puțin culți, coada Europei cum s-ar prinde, ne-am luat-o asupră-ne s-o hotărâm definitiv la București, în aplauzele Europei fără îndoială.

Cestiunea în Europa s-a pus astfel. Nimeni nu negă valoarea educativă a unor studii clasice făcute cu metod, ci întrebarea e dacă foloasele stau în proporție cu puterea și timpul cheltuit. D. A. Bain, profesor de logică la Universitatea scoțiană din Aberdeen, consacră acestei cestiuni o carte întreagă și opune principiul economiei vieței ca argument principal în contra tuturor foloaselor ce le dau studiile clasice. Nu e vorba deci de valoarea absolută a unor asemenea studii, pe care n-o contestă nimenea, ci de valoarea relativă, de ceea ce se cheltuiește din viață și se câștigă în viață prin ele. E un fel de buget pe care-l face profesorul englez studiilor clasice și găsește că în Anglia, unde dezvoltarea vieții materiale e atât de mare, sistemul vechi prevalează, fără a fi în raport cu dezvoltarea actuală a poporului englez. Cartea sa va întâmpina desigur o mare opoziție și vor trece ani mulți până să se decidă cestiunea de cătră oameni cu totul speciali în materie de învățământ.

La noi însă se va decide repede-repede. Și de cătră cine? De cătră Consiliul General al Instrucției, consiliu în care două din trei părți a membrilor sunt cu totul străini învățământului pentru care formează programe. Institutori de clase primare, profesori de muzică și de pictură, profesori de la școala de agricultură, de la cea de meserii și de construcție de mașini, aceștia formând o majoritate de elemente disparate cu totul, vor avea să decidă marea cestiune dacă valoarea educativă a limbelor clasice e în proporție cu cheltuielile ce se fac pentru ele. Și desigur că, cu seriozitatea care caracterizează generațiile actuale, lucrul se va și hotărî într-o singură seară și aplica cu toată profunditatea.

Ne pare rău să constatăm că cu atâta ușurință se tratează viitorul intelectual al unui popor întreg!


[5 septembrie 1880]

Am trebui să compunem un anume dicționar de grațioasele epitete ce se dădeau Domnului, Adunărilor și miniștrilor prin gazetele roșii în timpul guvernului Catargiu, și o anume antologie — floarea cuvintelor, zice biserica — de toate tiradele desperate à la Nichipercea câte se adresau conservatorilor pentru liniștitele și regulatele relații internaționale pe cari le întrețineau cu Austro-Ungaria. „Corpul sângerând al României aruncat la picioarele contelui Andrassy“ era fraza stereotipă pentru a însemna tractatul de comerț; Vodă era „un agent al d-lui de Bismarck“, despre care „Românul“ credea că n-o să afle români îndestul de denaturați ca să-l secundeze în planurile sale. Ce s-au ales azi din acele acuzații nedemne, de rea-credință, adevărată spumă a turbării patrioților nepuși în slujbă? Nimic! Ironizatul ministru-baron al cabinetului conservator, d. V. Boerescu, continuă — pentru a vorbi limba „Românului“ — a arunca corpul sângerând al României, de astă dată la picioarele d-lui de Haymerle, iar M. Sa Domnul e, în timpul discursului lui Gambetta ținut la Cherbourg, un oaspe al familiei imperiale a Germaniei. Să se fi întâmplat umbra celor de astăzi sub conservatori, patrioții ar fi simulat un paroxism care ar fi făcut necesară răcorirea lor în casele de sănătate și citirea moliftelor marelui Vasilie.

Astăzi, de la venirea la putere a patrioților, România e aservită politicește și economicește mai mult decât oricând și poartă coada alianței austro-germane; cu toate acestea, fiindcă patrioții sunt mari și tari, toate sunt bune și frumoase.

Cu toate acestea, nici sub fanarioți chiar atârnarea intereselor statului român de caprițiile vecinilor n-a fost mai mare decât astăzi. O probă dintr-o mie și-o sută ar fi de ajuns. „L'Indépendance roumaine“ a publicat bunăoară, mai zilele trecute, un comunicat al Ministerului de Comerț din Austria adresat Camerei de Comerț și Industrie din Viena, în urma unei anchete făcută de acel minister asupra reclamațiunilor la cari a dat loc esecutarea și interpretarea convenției comerciale austro-române. În acest comunicat se zice că Ministerul de Externe a fost invitat de-a susținea cu tărie reclamațiile comerțului austriac câte se produc și de-a insista ca inconvenientele să fie înlăturate. Ministerul de Comerț a făcut să răsară mai cu seamă plângerile relative la modul arbitrar cu care se fac evaluațiunile la vamă ș.a.m.d.


În ce s-atinge însă de dările și taxele de navigație în orașele române de pe Dunăre, i s-au comunicat Ministerului Afacerilor Străine toate amănuntele și toate faptele cari au rezultat din anchetă, pentru ca ministrul nostru din România să le sprijine când va avea să susție reclamațiile noastre către România … Pentru taxele de navigație guvernul Român a ținut seamă de plângerile noastre, adresând prezidenților comitetelor de port o circulară prin care dă acestor funcționari controlul asupra antreprenorilor acestor taxe și le indică a interveni, ivindu-se diferențe între antreprenori și particulari. Ministrul comunică Camerii o traducere a acelei circulare, invitând-o a aduce cuprinsul ei la cunoștința celor interesați. Ar fi de dorit ca acești din urmă să comunice verbal sau în scris Ministeriului de Comerț observațiile lor asupra executării și a rezultatului măsurilor luate de guvernul român.
Pentru a putea controla întrebuințarea veniturilor la navigație s-a cerut ca să ni se facă o comunicație periodică asupra stării acestor venituri și să ni se aducă la cunoștință proiectele ce sunt a se executa prin mijlocul sumelor percepute.
Avem deja la Ministerul de Comerț un estras de pe aceste proiecte. Însă, nepărând suficient pentru a exercita controlul sus-menționat, s-a cerut o complectare a acestor știri.
În timpul anchetei a fost vorba de a face ca comerțul să stabilească biurouri de reclamație în locurile în cari se află vămi Române, și mai cu seamă în București. Aceste biurouri vor avea misiunea de-a primi plângerile comercianților în genere, de-a aduna materialele necesare pentru constatarea inconvenientelor existente și de-a lua măsuri destinate a satisface comerțul prin reclamațiuni adresate autorităților superioare.
Ministerul consideră că stabilirea unor asemenea biurouri e foarte utilă și recomandă prin urmare Camerei de-a discuta și întrebuința mijloacele care ar putea servi la realizarea acestei idei.
Ministeriul Afacerilor Străine a fost informat de impulsiunea dată acestei idei de cătră anchetă și a fost rugat ca, în caz de-a se crea asemenea biurouri de reclamație, să ordone legațiunii I. și R. din București, precum și tuturor autorităților consulare I. și R. din România, de-a le da concursul cel mai energic în exercițiul funcțiunilor lor.


Iată dar viitorul ce ne așteaptă: controlul exercitat de-un stat străin asupra percepției dărilor vamale și de navigațiune și o organizație întreagă de biurouri de reclamație a căror activitate să fie neîntrerupt îndreptată în contra activității fiscului nostru. Comunicatul de mai sus, iscălit de d. Kremer, ministru de comerț al Austriei, e, pare-ni-se, destul de elocuent pentru a arăta până unde se pot ridica, sub un guvern roșu, pretențiile de internaționalitate și de prerogative consulare. Pe când negoțul și industria străină, sprijinite cu energie de guvernele lor, cuceresc stradă cu stradă și port cu port în România, sustrăgându-i-se pe zi ce trece românului orice mijloc de alt trai decât agricultura estensivă și funcțiile statului, tot pe atuncea foile oficioase visează a dezgropa movili de aur din Carpați, pentru a ne îmbogăți peste noapte. Dacă veți descoperi chiar munți de aur, cari împing la lene, în locul cărbunelui de pământ, care împinge la muncă, cu acest sistem nu vor fi ai noștri.

Cititorul însă va vedea cât e de elastică coarda concesiilor cătră străini când patrioții sunt la putere și ce moft e catonismul lor când sunt în opoziție!


[6 septembrie 1880]

Nu ne îndoim că și articolii 82 și 83 din Constituțiune, cari regulează succesiunea la tronul României, vor forma obiectul unei tocmeli între guvern și nație, în care guvernul va începe prin a nu concede nației nici un fel de drept de-a se pronunța.

Într-adevăr, art. 82 prescrie că puterile constituționale ale Domnului sunt ereditare în linie directă și legitimă a Măriei Sale Carol I, din bărbat în bărbat, prin ordin de primogenitură, cu escluziunea femeilor. Coborâtorii M. Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a Răsăritului.

Acest articol nu se aplică în cazul de față, de vreme de M. Sa n-are coborâtori. O singură dispoziție e esențială, aceea care privește religia moștenitorului tronului.

Astăzi nu mai e discuție că acest punct e de-o estremă gravitate. Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată națională. Bizanțul a avut veleități de papism, biserica rusească are veleități periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalitățile sociale și care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericei române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordinație, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizația politică și economică. Astfel întâmpinăm în orașele mari biserici cari aparțineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează și întreține învățământul primar, cel secundar clasic, ba chiar și cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învățat numai canoanele, ci și disciplinele economiei de câmp; el e învățător și sfătuitor în interesele morale și materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi. Cu toată toleranța dar care caracterizează în sute de ani biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduința ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieței religioase se țeseau în tot organismul social: în familie, în școală, în relațiile economice chiar. Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se țeseau materii de lână, se lucra lemnărie de toată mâna, ba erau și fonderii de turnat metale. Pe când egumenul și cei cărturari ai soborului traduceau literatura teologică în limba română, în același timp călugării necărturari se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începând cu cele agricole, sfârșind cu manufactura de lux: adevărate comunități și de credință și de muncă.

Tot spiritul acesta începe a dispărea; putem susține chiar că atotputernicia statului cosmopolit de astăzi, încăput pe mâna Fundeștilor și Costineștilor, distruge în același grad și biserică și naționalitate.

Ireligiozitatea, abstracție făcând de dogme, se întinde într-un mod înspăimântător în secolul nostru. Căci, la dreptul vorbind, credincioșii bisericilor nu prea au știință deplină despre dogmele și canoanele cari îi stăpânesc: ceea ce formează adevărata tărie a bisericei este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frățească între membrii comunității bisericești. Acest sentiment piere pe zi ce merge din România: comunitatea națională și religioasă, legăturile de iubire și de reciprocitate cari existau înainte între toate clasele societății și cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie și sete de câștig fără muncă.

În asemenea stare de lucruri religia moștenitorului nu e indeferentă, mai ales într-un secol în care toate legăturile bazate pe respect și afecțiune amenință a dispărea, într-un secol în care fiul se naște dușman părinților și-n care toată suflarea omenească începe a fi avizată, în mod american, la sine însăși, permițându-i-se orice mijloc, cât de imoral și cât de rău, de-a se ridica, numai dacă știe a înconjura cu dibăcie paragrafii Codului penal. Când judecătorul dinlăuntru încetează, ce putere are judecătorul din afară?

Articolul 83 al Constituției stabilește succesiunea în lipsă de coborâtori ai M. Sale.

În asemenea caz succesiunea se cuvine:

1. Celui mai în vârstă dintre frați (ceea ce nu se întâmplă acum).

2. Coborâtorilor acestora după regula statornicită mai sus (din bărbat în bărbat, prin ordin de primogenitură).

Nici aceasta nu se potrivește.

Aci avem a face cu o adopțiune care nu e prevăzută în Constituție.

Ceea ce dorim așadar este ca punctul să fie în adevăr discutat. Ar fi periculos pentru statul nostru dacă, după îndeplinirea designării unui succesor, chestiunea ar mai putea fi controversată într-un chip oarecare, dacă ea ar putea forma fie un pretext de amestec, fie o invocare de nulitate. Amândouă relele acestea cată să fie cu totul înlăturate, și aceasta nu se poate întâmpla decât având prea multe, nu prea puține scrupuluri în rezolvarea cestiunii.


[7 septembrie 1880]

Lipsa de interes și de mișcare a alegătorilor cu ocazia alegerii de acum două zile îi da „Românului“ o ocazie ca din senin să învinovățească opoziția de fel de fel de lucruri.


Afară de larma făcută în câteva ziare nu vedem încolo nici o mișcare politică; o nepăsare vinovată pare a fi cuprins pe toți, pe toate partidele.
Această atitudine arată din partea opozițiunii că ea a început să dospească uneltiri, ca în unele țări vecine, a început să amenințe cu moartea pe membrii guvernului și pe susținătorii lor și ai ideilor liberale. Când cineva adoptă o asemenea linie de purtare este natural să nu mai îndrăznească a se înfățișa înaintea poporului, care a desprețuit totdeauna asemenea procedări nedemne și chiar criminale.


Zău? Dovadă republica de la Ploiești și aruncarea cu pietre în d. de Radovitz, agentul diplomatic al Germaniei în România!


În locul frumoasei și sănătoasei lupte constituționale opozițiunea de toate nuanțele preferă dar uneltirile subterane și lasă astfel să se atrofieze, prin lipsa de luptă, și instituțiunile cele mai binefăcătoare pentru țară.


Ce mofturi or mai fi și astea! Sistemul de falsificare a alegerilor, prin fals în acte publice, prin trecerea în listele colegiului I și al II-lea de oameni fără nici o avere și însemnătate, prin cumpărarea de voturi cu funcțiuni, diurne și păsuiri, prin înmulțirea în infinit a funcțiunilor cari atârnă direct ori indirect de stat a descurajat, se-nțelege, pe alegătorii independenți. Atotputernicia bandei de esploatatori, răzimată de nepăsarea și lipsa de control din partea Coroanei, aruncarea statului în mâna unor demagogi rău nărăviți, copilăroși, deșerți, mușterii de portofolii, ceea ce-a făcut ca în patru ani firma Brătianu să acopere treizeci și șase de Consilii de Miniștri, dezordinea și anarhia adusă prin aceasta în toate serviciile publice și esploatarea tuturor organelor și resurselor statului numai pentru scopuri electorale cată să inspire cetățeanului onest, la noi ca și în America, un dezgust pronunțat pentru formele goale ale instituțiilor al căror miez e cumulul, pensia reversibilă, direcțiile de bancă și de drum de fier ș.a.m.d. În realitate nu i-a mai rămas țării nici un mijloc legal de control și de apărare contra atotputerniciei brătienești. Și cum ar și rămânea? D. Brătianu disprețuiește țara, începând cu amicii săi. Sau cred oare într-adevăr Costineștii, Mihăieștii, Flevii și ceilalți ejusdem farinae că poate exista umbră de respect pentru deosebitele categorii de demagogi flexibili, de vânători de posturi și diurne, în pieptul omului care-i întrebuințează? Cred ei că scabroasa afacere i-a putut inspira respect de cucernicul Mihălescu? Dar îi susține și-i sprijină pentru că sunt necesari deșertăciunei sale, pentru că numai cu asemenea creaturi d. Brătianu poate juca rolul unui om de stat.

Și la nepăsarea țării opoziția e de vină. Dar ce-i mai rămâne de făcut opoziției? Are ea moșii de arendat, directori de bancă de ales cu procure false, directori și funcționari de numit la tutunuri, la drumul de fier, la băuturile spirtoase, la miile de locuri și locșoare cu care atotputernicia guvernului prinde conștiințele alegătorilor? Câtă parte neatârnată materialicește și intelectual mai există în poporul românesc se pronunță cu tărie în contra guvernului; partea cealaltă, frământată de mici interese de clică, ține grapă de guvern, de orice guvern s-ar întâmpla în România, pentru că mii de mii de interese materiale, mii de apetituri sunt legate de guvern. Că aceste toate se satisfac în socoteala bugetului și a binelui public e cunoscut de toți. A mai vorbi în asemenea împrejurări de funcționarea instituțiilor liberale e o adevărată ironie.

De aci însă răsare că, lupta nemaifiind nici între principii, nici între grupuri măcar de interese de clasă, ci reducându-se pur și simplu la lupta între o nenumărată bandă de esploatatori parveniți, pe de-o parte, și între nația bucățită în indivizi pe de alta, individul, avizat la sine însuși, amenințat de o administrație coruptă și fără de demnitate în toate interesele sale, să simtă că legea și instituțiile sunt literă moartă, că arbitrariul și cupiditatea de clică sunt totul și — văzând că nu mai are nici cui se jelui, nici pe cine se sprijini — să cază în apatia popoarelor condamnate la nenorocire.

Noi înțelegem foarte bine ca „Românul“ să se teamă până și de hârtiuța, răspândită mai zilele trecute prin capitală, în care membrii guvernului sunt amenințați cu moartea.

Această teamă nu e decât prea justificată. O aglomerație de oameni corupți și fără principii, de mușterii de portofolii și precupeți de interese ale statului cată să se teamă și de umbra lor proprie.

Ne mirăm numai de cine face asemenea imputări opoziției în asemenea împrejurări. Oamenii cu scandalul de la Slătineanu, îndreptat contra unei uriașe puteri europene în momentul în care toată simțibilitatea ei era escitată prin războiul cu Franța; oamenii cari au proclamat republica de la Ploiești; oamenii cari numeau pe Vodă un agent al d-lui de Bismarck și-l amenințau, prin gura unui actual ministru plenipotențiar, cu asasinatul; oamenii cari, nefiind în pita lui Vodă, ajunsese în ziarele lor la paroxism de furie, oamenii cari declarau că între țară și tron e un abis — umplut c-un portofoliu ministerial și o guvernatură de bancă!…

Ca să se judece tonul destrăbălat pe care-l avea „Românul“ în opoziție fiind, reproducem următoarele șiruri din numărul lui de la 2 mai 1875:


Ei vor acum să facă ca cuvîntul stabilitate să semnifice: jafuri, hoții, bici, impozite ruinătoare pentru cetățeni și sleitoare sorginților averii publice, ruinarea sătenilor pîn-a cerși pe stradele orașelor, uciderea comerțului ș-a născîndei noastre industrii, și darea statului român în deplina posesiune a Germano-Ungariei, prin Porțile de Fier, prin căile ferate și prin convențiunea comercială.
Cunoscut fiind c-aceasta este ceea ce partida ordinei, sub direcțiunea ministrului Catargi, numește stabilitate, să spunem acum publicului și ceea ce ea plămădește de cîtva timp. Toți mușteriii de ministere din această partidă și-au regulat pozițiunea în modul următor: Austro-Ungaria a dat naștere acestui minister.
El s-a angajat, precum însuși a mărturisit-o, să-i dea în posesiune România pe cale economică.
O parte din aceste angajamente le-a îndeplinit, mai adăugînd, pentru mai buna asigurare a străinilor, ruinarea și demoralizarea națiunii.
Nu mai rămîn acum de îndeplinit decît:
Darea căii ferate în posesiunea Austriei.
Votarea convențiunii de comerț; și se știe de toți că aceasta este prima și ultima lucrare a Camerii ce vine. Odată ce se va îndeplini și această lucrare, nobilii de toată mîna și de toate provenințele — cari compun actuala bandă guvernamentală — afirmă c-au dobîndit asigurarea că d. Catargi va fi înlăturat în favoarea d-lui Dumitru Ghica și tovărășia.


Vază-i azi publicul și judece cu ce oameni are a face. Tovărășia prințului Ghica e azi admirabilă, pretențiile Austriei bune, și nouă linii de drum de fier concedate în favorul esclusiv al acestei puteri vor împlini lacunele acelei convenții, iscălită și supusă semnăturei domnești de către roșii!


[10 septembrie 1880]
Duminecă, la 7 (19) septembrie, la 3 ore după-amiazăzi a încetat din viață
Manolache Kostaki Epureanu


Greu bolnav, plecase din țară la Viena și de-acolo la Wiesbaden, unde părea a se îndrepta. Întors în Viena pentru că temperatura fusese aspră la băile recomandate, fu trimis de medici la Schlangenbad din Nassau, unde, învins de boală și de o timpurie bătrânețe, și-a dat obștescul sfârșit.

O timpurie bătrânețe în adevăr! Abia de 56 de ani, Manolache Kostaki avea arătarea unui om cu mult mai bătrân. Coborâtor dintr-o familie istorică a Moldovei și moștenind o avere mare, însă încurcată prin împărțeli și datorii, el a fost viața întreagă pe de-o parte bântuit de grija de-a păstra averea strămoșilor ca razim al influenței politice, pe de altă parte amestecat ca factor de căpetenie în toate mișcările politice ale patriei sale. Studiind în Heidelberg, în timpul în care Juna Germanie își stabilea idealele ei politice, ca curent opus stării monarhiei absolute ce domnea în Europa în urma sfintei alianțe, M.K. Epureanu păstrase, din studiile sale în științele politice și juridice, idealul constituționalismului englez, bazat pe libertatea de-a face ceea ce e bine și just, pe spiritul adevărului și al muncii. Credința sa fundamentală era că un stat numai atunci poate înflori când destinele sale sunt conduse de partea aceea a nației care e neatârnată prin avere și prin cultură și că orice stat e osândit la o retrogradare sigură când încape pe mâna oamenilor cari-și fac din politică o meserie de câștig, un mijloc de îmbogățire ori de bun trai. Avem înainte-ne o foaie ieșită de sub dictatul său propriu și iscălită de el, în care arată care trebuie să fie ținta partidului conservator.


Întărirea instituțiilor, concordia între fiii aceleiași țări, asigurarea proprietății și a muncii, înlăturarea elementelor parazite cari, sub o formă sau sub alta, nu trăiesc decât din averea sau din munca celorlalți: aceasta trebuie să fie mai ales ținta oricărui partid conservator, ba mai mult, a oricărui partid serios, oricare ar fi denumirea sa.


Ca orator, Epureanu era strălucit. Ore întregi fermeca auditoriul, îmbrăcând adevărurile cele mai crude în forma nevinovată a unui umor atât de contagios încât cei mai mari adversari politici ai săi, departe de-a fi jigniți de acele valuri de fină ironie, de acele scânteieri ademenitoare ale unui spirit atât de cultivat, atât de elegant și de-o amabilitate personală covârșitoare, îl ascultau cu adâncă plăcere. Nu fraze mari și patetice, cum le obicinuiesc oratorii populari, ci argumente și un spirit de fermecătoare conversație: iată arta în care era maestru. Epureanu era un orator cu totul modern. Dar îndărătul acestui farmec al graiului se ascundea o inimă rănită de starea tristă a patriei lui, căci el a fost cel dintâi poate care nu s-a lăsat nicicând orbit de frazeologia goală a politicilor de industrie, nici de aparențele unui progres în forme, pe când în fond poporul dădea îndărăt pe toate căile.

Începându-și cariera politică prin participarea la revoluția din 1848, el a fost una din podoabele Curții lui Grigorie Ghica Vodă, amic și consiliar în cele bune al lui Vodă Cuza, prezident al Constituantei din 1866, prezident de Consiliu sub Vodă Carol. O învățătură vastă, un spirit de o libertate genială, o onestitate superioară până și umbrei vreunei îndoieli, un nume vechi, înrădăcinat în tradițiile unui curat patriotism și, cu toate nesfârșitele necazuri ale vieții sale, totdeauna vesel, amabil, îndatoritor, oricât de obosit, de bolnav sau de supărat ar fi fost: astfel era omul, făcut pentru a împăca urele și prevențiunile dintre oameni.

Astăzi acea bogăție de spirit, de sentiment, de amabilitate nu mai e decât o mână de pământ. Nu numai partidul conservator, țara întreagă suferă o grea pierdere, căci în crearea unor asemenea oameni natura e estrem de avară. Atins de maiestatea morții, înaintea căreia împăratul și ostașul sunt deopotrivă, nu se va afla mână care să se ridice pentru vro învinuire înaintea strălucitoarei amintiri pe care acest muritor o lasă pe pământ. Deci, ușoară-i va fi țărâna și amintirea neumbrită de aripa uitărei!…


[10 septembrie 1880]

Într-unul din numerele trecute am crezut de cuviință a insista asupra religiei moștenitorului eventual al tronului. Dacă ne întoarcem și acum la cestiunea aceasta e pentru că citiserăm în ziare străine de oarecari piedici ale trecerii la legea răsăriteană, despre cari n-am vorbit, tocmai fiind că erau în cestiune persoane ale căror convingeri religioase sunt vrednice de tot respectul. Așadar, fără a cita nume proprii, am spus numai că religia moștenitorului nu e indiferentă; că numai aparținând bisericei naționale el va cunoaște însemnătatea acestui factor considerabil în viața unei nații. Am vorbit de biserica națională îndeosebi, nu de legea ortodoxă; și de deosebirile ce biserica noastră le are, nu în dogme, dar în spiritul și atitudinea ei, de celelalte biserici; am însemnat câteva liniamente ale vechei ei organizări autonome și am spus — ceea ce e cunoscut îndealtmintrelea tuturor din țară — că biserica la noi nu era numai o comunitate religioasă, ci și națională. A existat în țările noastre sute de ani cler grecesc. Confundatu-s-a el vreodată cu clerul român, fie de mir, fie călugăresc? Nu. Din contra, au fost totdeauna opuși unii altora; totdeauna mitropoliții și țara căutau să depărteze acest cler străin, intrat prin mănăstirile închinate, deși era de-o lege cu noi. Am spus că clerul bizantin avea veleități de papism, de biserică universală; cel rusesc manifestă în timpii din urmă veleități de cezaro-papism. Toate acestea românii le-au respins pe cât au putut. Astfel am văzut cum în Banat și în granița militară, pe același teritoriu, în aceleași circumscripții, românii s-au despărțit de sârbii de aceeași lege și-și au episcopul lor propriu. Înlăuntrul aceleiași monarhii, aceluiași district chiar, românii nu vor să fie în comunitate religioasă cu străinii, deși recunosc identitatea dogmelor și a canoanelor. Am susținut mai mult: că legea catolică la români, ritul greco-catolic, se deosibește de restul bisericii române într-un mod cu totul esterior, cel puțin în ochii poporului, și că deosebirea nu are înțeles decât pentru clerul superior. Așadar, ceea ce am crezut noi esențial nu e deosebirea de dogme între noi și alte biserici; pentru conștiința poporului o asemenea deosebire e imperceptibilă. Lucrul asupra căruia apăsăm este absoluta deosebire între spiritul democratic, de muncă și iubire de adevăr, care stăpânea și stăpânește încă în multe părți în biserica română, spre deosebire de formalismul gol al altor biserici și de atârnarea acestora de puterea politică a statului. Ceea ce e revoltător pentru orice conștiință liberă este plecarea bisericei sub autoritatea statului, esploatarea credințelor religioase pentru scopuri politice. Astfel vedem mișcându-se popoare întregi în urma crucei, pentru a-i asigura triumful, se zice, în realitate însă pentru a răspândi dominațiunea puterii lumești a împărăției respective. Câte puteri nu se servă de acest pretext pentru a comite neauzite nedreptăți! Ceea ce e dar important, repetăm, pentru noi este participarea eventualului moștenitor la comunitatea religioasă română, interesarea pentru spiritul și autonomia ei, conștiința clară că, afară de unitate dogmatică, nu există nici un fel de altă legătură între biserica noastră și celelalte. Asemănarea în comunitatea bisericească între un român greco-catolic și unul greco-oriental e mai mare decât între acest din urmă și un muscal, un grec sau un bulgar. Lucrul sună paradox, dar e departe de a fi. Cu toate cele patru puncte, cu tot „ex patre filioque procedit“, cu tot primatul recunoscut al papei, același spirit de comunitate religioasă-națională domnește la românii greco-catolici ca și la cei greco-orientali. Nu e vorbă măcar despre o biserică universală, care să cuprinză omenirea întreagă înfrățită; nu e nici măcar vorba de-o biserică cuprinzând un grup de popoare, ci de una singură biserică românească, instituită în lume pentru români și pentru nimeni altul încolo.

Să venim acum la îngrijirea ce se dă acestei religii naționale-române în România liberă. Până la ministrul, numit cosmopolit, al instrucției, d. Titu Maiorescu, limba românească a țării nu se-nvață în școalele secundare. Tot acest ministru cosmopolit a proiectat înființarea unei facultăți teologice pentru un cler compus din mii de membrii. Noi am spus-o cândva că în România am ajuns a înțelege toate cuvintele dicționarului pe dos, că cosmopolit se numește ceea ce-i național, și național e fizionomia bulgaro-bizantină a roșilor din țară. Ei bine, această facultate nu s-a înființat și se vede că nici se va înființa. Episcopii noștri viitori vor continua se vede a fi crescuți în Rusia, în Grecia și în alte locuri pravoslavnice.

Disparițiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindenea.

Care ne fu mirarea însă când, după simpla aserție că religia moștenitorului nu e indiferentă, tocmai din cauză că e o religie înainte de toate națională, o foaie germană din București, fondată, după propria mărturisire, de străini veniți de alaltăieri de peste graniță, crede a putea avea… suficiența, ca să nu spunem alt cuvânt, de-a intra în polemică cu noi într-un punct atât de delicat. Domnii aceștia cred a putea arunca vorbe mari ca: „opinie medievală, ce-și bate joc de orice minte sănătoasă etc.“. Dac-ar fi așa de ușor de discutat asemenea lucruri ca a scoate panglici din gură, ne-am da învinși, o mărturisim. Noi știm însă că, atunci când se vota legea în contra socialiștilor, principele Bismarck, într-un lung discurs, a arătat cumplitele urmări ale disparițiunii sentimentului religios din Germania. Pastorul Stöcker, predicator al Curții, cearcă până azi ca remediu de-a fonda un partid socialist-creștin, iar fenomenele demoralizării generale se sumează în niște date statistice care îngrijesc toată lumea cugetătoare din Germania.

Pastorul Stursberg din Düsseldorf a publicat de curând o carte intitulată: Înmulțirea delictelor și a crimelor și cauzele ei. În cinci ani, de la 1871-1876, populația Imperiului a crescut cu 4,5 %, crimele cu 51,5 %. Pentru deosebite categorii de crime creșterea e și mai mare. Prădăciunea și tâlhăria s-au înmulțit cu 142 procente, falsificarea de documente cu 60 procente, crime și delicte contra moralității publice cu 84 procente: toate acestea în 5-6 ani, într-un stat cu poliție și justiție riguroasă. Numărul recidiviștilor și a bătrânilor e foarte mic; tot contingentul e nou și tânăr, ieșit din școalele interconfesionale ale statului!

Ceea ce e mai ciudat sunt proporțiile mari ale crimelor celor mai grave. Generația nouă nu se mai ocupă cu nimicuri, nu fură o pâne de nevoie; ea comite tot crime temeinice. Statistica tribunalelor cu jurați din Prusia ne arată că s-au înmulțit în 4 ani:

Crime contra moralității cu 294 %

Omor … … … … cu 138 %

Ucidere … … … … cu 102 %

Ucidere de copii … … cu 76 %

Prădăciune … … … cu 164 %

Escrocherie criminală … cu 290 %

Faliment fraudulos … … cu 146 %

Crime comise în exercițiul

unei funcții publice … cu 375 %

Și așa în toate provinciile Împărăției.

Dacă pentru d-nii de la gazeta germană acest progres în bine în patru ani de zile li se pare de invidiat, un progres ce cată a se atribui în parte și turburării conștiințelor prin esploatarea religiei pentru scopuri politice, fie-le de bine. Același caz îl vedem în Rusia. Și acolo s-a săturat poporul pân-în gât de exploatarea politică a comunității lui religioase cu bulgarii și muntenegrenii, pentru care curge de 180 de ani cel mai bun și mai nobil sânge rusesc.

Când vedem toate acestea petrecându-se înaintea ochilor avem cuvânt să susținem că nu e indiferent dacă moștenitorul tronului român va avea sau nu conștiință despre deosebirile prin cari biserica noastră modestă, însă națională, se distinge în mod specific de orice alte biserici cu tendențe de universalitate și accesibile de aservire la scopuri politice ale statului.


[11 septembrie 1880]

„Bukarester Tagblatt“ nu obosește a întreba opoziția să se rostească în privința alianței viitoare și recunoaște un merit deosebit „Democrației naționale“, care se pronunță pentru o alianță cu Rusia. Noi nu tăgăduim meritul de-a-și fixa odată pentru totdeuna, din premise date, o concluzie statornică; și dacă foaia partidului democratic-național nu se îndoiește asupra suficienței premiselor și presupunerilor sale e fără îndoială bine că spune care e ținta statornică a politicei sale esterioare. Deși nu vom fi susțiitorii unei politici bazate pe înclinarea esclusivă către una din puterile vecine, înțelegem ca clina austro-germană pe care lunecă cu repejune presa și partidul guvernamental să trezească numaidecât o contragreutate, o reacțiune într-o înclinare, asemenea pronunțată, pentru o altă putere.

Noi, din parte-ne, știm că alianțe între slab și puternic nu sunt niciodată acătării, și dacă se justifică uneori, faute de mieux, prin împrejurări extraordinare, bune nu devin prin aceasta, căci, în cele mai multe cazuri, cel mic nu ajunge a-și mântui nici măcar existența.

Foaia germană întreabă:


Care dintre amândouă puterile oferă României foloase mai mari și mai reale?
De la care putere se poate aștepta că-și va ținea făgăduințele date?
Poate rămânea România neutrală, chiar dacă ar voi?
Care dintre amândouă puterile oferă României foloase mai mari și mai reale?


Nici una, răspundem. Avem într-adevăr trebuință de-a păstra bunăvoința Austriei; dar trebuința aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie și de Italia, și de Rusia, și de Germania, și de Englitera, și de Franța, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înțelesul poziției noastre dificile în Orient. Popor latin, înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu ne putem răzima pe nici o simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate. Așadar suntem avizați a ne răzima pe bunăvoința egală a vecinilor noștri, răsărită dintr-un echilibru nu de simpatii sau antipatii, ci de interese. Înclinând spre una sau spre alta e evident că punem în cestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decât pur și simplu interesul nostru național, nici una din ele nu ne-o poate lua în nume de rău. „Sunt oameni onești, vor zice amândouă, cari își văd de interesele lor proprii, fără a exploata, prin înclinări pronunțate, antipatiile dintre noi. Dacă ne-am putea învoi, i-am împărți în două; dar fiindcă nu putem, lasă-i să existe“.

E o pretenție puțin serioasă dacă se cere de la un popor mic, care știe foarte bine că de dragul ochilor noștri celor frumoși nu se mișcă un fir de iarbă, nici în Nordul, nici în Apusul Europei, să se facă arbitrul și cumpăna puterilor opuse una alteia.

Dacă ar fi simpatii la mijloc ar fi altă socoteală. Dar ce simpatii să fie? În Basarabia vedem naționalitatea noastră oprimată în mod sistematic; în Ardeal și Țara ungurească asemenea. Amândouă puterile — deși singure de vină la răspândirea ideii dacoromâne, căci marea Ecaterina și Iosif II sunt părinții acestei idei — persecută azi niște biete plaiuri de plugari, despre cari presupun că s-ar putea răspândi prin ele ideea ce singure au semănat-o. Deosebirea între persecuție și persecuție e numai o deosebire de sistem, nu de esență. Rusia-i strivește, Austria-i macină. Din românii basarabeni nu iese nimic; din cei din Austria, măcinați în Bucovina între piatra rușilor ș-a evreilor, iese făina din care se face d-rul Tomasciuc și alte genii cosmopolite; din cei din Ardeal, râșniți în hodoroaga statului unguresc, ies mameluci guvernamentali și alte soiuri de creștini nepricopsiți. În Austria, acela dintre români care va dovedi că n-are caracter va ajunge mai departe — înaintarea socială se bazează dar pe un viciu al caracterului. Mica schimbare de sentimente operată în Bucovina, unde poporul nostru are fericirea de-a vedea în frunte-i pe un păstor sufletesc pe care l-a cerut și dorit de douăzeci de ani aproape, e-o diversiune oportunistă în spiritul cabinetului Taafe. Noi facem desigur o deosebire în Austria între Casa împărătească și partidele dominante. Împăratul își iubește în mod egal toate popoarele; dar nu putem susținea același lucru despre partidul constituțional, care nu înțelege Austria altfel decât ca pe un aglomerat de indivizi cât se poate fără nici un sentiment de naționalitate și de conexiune între ei, dat în esploatarea evreilor și sub dominațiunea politică a germanilor. Ceea ce voiește partidul german din Austria e o masă de indivizi îndreptățiți a se ridica numai dacă vor deveni germani. Același lucru-l vor, mai cu toroipanul, ungurii.

Orice mișcare care ar preface aceste popoare în organisme locale, pline de viață, unite prin spirit de muncă, îi supără pe stăpânii din Viena și Pesta, căci dezvoltarea oricărei puteri vii îi supără. Cu toate acestea noi nu ne îndoim că, din momentul în care monarhia ar fi austriacă în loc de-a fi germano-maghiară, fie absolutistă chiar, ar cuceri simpatiile tuturor popoarelor din Orientul Europei.

Folosul cel mai mare și mai real care ar voi să-l aibă românii în genere de la Austro-Ungaria este respectarea naționalității lor, libertatea, oricât de disciplinată prin legi, a limbei, a bisericei, a administrației lor locale. Prin aceasta ar dispărea din lume impopularitatea patentă a unei alianțe cu un Imperiu care la noi se face că ne protege, la el acasă însă izbește în tot ce noi românii avem mai sfânt în lume, în limbă și naționalitate.

Nu suntem atât de naivi de-a crede că cineva va fi influințat prin părerea noastră. Prea cunoaștem lumea pentru aceasta. Dar noi n-am vedea un folos mai mare și mai real decât în dreptatea pe care monarhia ar face-o la ea acasă. Cu asta i s-ar lua altui vecin ocazia de-a invoca cestiunea aceasta, penibilă pentru orice român, și ar pieri până și urma unei idei de unire politică a românilor. Nici grecii vechi, nici italienii, nici germanii n-au fost uniți politicește. Cu toate acestea, tocmai atunci au fost mai însemnați prin spiritul și activitatea lor. Deasupra despărțirei politice se născuse o unitate în literatură, în limbă, în obiceiuri, cu atât mai sfântă cu cât nu avea a face cu meschinele rivalități politice. Un popor împărțit se iubește, într-unul unit politicește se nasc toate boalele sociale, se urăsc copiii aceleiași nații între ei mai rău decât pe străini. De-acolo idei de răsturnare, fierbere și ură neîmpăcată între partizi.

A doua întrebare e: „De la care putere se poate aștepta România că-și va ține făgăduințele date?“ Răspundem cu Machiavelli: De la nici una, dacă nu le va conveni; de la amândouă, dacă le va conveni. Precum Basarabia ne-a fost luată nouă, cu tot tractatul iscălit, tot astfel ocupația provizorie a Bosniei și Herțegovinei devine o ocupație perpetuă, o apropriare. Tot tractat e la mijloc, ba încă cel de la Berlin, nu o convenție iscălită de Cogălniceanu.

A treia întrebare: „Poate rămânea România neutrală, chiar dacă ar voi?“ e, se-nțelege, cu mult mai grea. Noi răspundem prin alta întrebare: încercat-a România să rămâie neutrală în războiul trecut? Și, dacă ar fi încercat, început-ar fi rușii vestitul război pentru eliberarea creștinilor prin împușcături în creștini? Poate. Dus-ar fi însă din capul locului ad absurdum toate teoriile de umanitate, creștinism și eliberare cu cari intraseră-n război? Desigur.

„Bukarester Tagblatt“ are un citat din ziarul francez „La Liberté“ care trebuie recomandat și românilor ca regulă de purtare:


Dacă Franța s-ar decide să pună mâna pe sabie aceasta ar face-o numai pentru un mare interes național, nu însă pentru acela al unei alte puteri, dar și mai puțin încă pentru scopul de-a asigura acesteia oarecari succese în Orient, din cari noi n-am câștiga nimic.


[16 septembrie 1880]

Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiți cel puțin de acel ton lins și gudurător al acelora dintre patrioții lucrativi cari posed arta de-a se pune bine și c-o parte și cu alta, cari se folosesc atât de venirea la putere a albilor cât și de aceea a roșiilor, spunându-le tuturor că sunt mari patrioți, buni români și că ei sunt pururea cu aciia cari susțin interesele patriei. Ca și când cineva ar avea nevoie de acest adevăr; ca și când cată a i se spune zilnic poporului românesc că atât Brătianu cât și Catargiu sunt egali în iubirea ce-o au pentru țară.

Cestiunea principală nu este aceasta. D. Brătianu poate fi un mare patriot și cu toate acestea să nu găsească nici în minte nici în inimă destule resurse pentru a apăra statul în contra partizanilor săi proprii, poate să n-aibă destul sentiment de sacrificare de sine pentru a renunța la o putere care-i face rău țării făcându-și rău lui însuși.

Oare treizeci și șase de deosebite Consilii de Miniștri în patru ani de zile nu sunt destulă dovadă că nu există între roșii un sâmbure capabil de-a guverna, că, egali în incapacitate și neînfrânarea ambițiilor de parvenire și de câștig, unii se sapă pe alții? Oare creșterea bugetului cheltuielilor cu 34% în patru ani nu dovedește îndestul alunecarea pe clina fatală a funcționarismului, plaga recunoscută și cu toate acestea încurajată în înrăutățirea ei de către guvernanții de azi? Oare creșterea peste măsură a importului asupra esportului nu dovedește că pe zi ce merge se înmulțește numărul plebei consumatoare în detrimentul poporului muncitor? Iată rele cari nu se pot șterge cu buretele patriotismului recunoscut al d-lui Brătianu, nici cu acel, mai puțin recunoscut, al d-nilor de la „Presa“.

„Presa“ se miră că nu ne dăm împăcați nici cu Consiliul de Miniștri no. 36. Nici cu n-rii 38, 39 ș.c.a. nu ne vom mulțumi, pentru că nu cu oamenii avem a face, ci cu sistemul. Contra sistemului însă nu se poate lupta decât iarăși sistemul, nu însă individul cutare ori cutare. A aștepta ca d. Giani să facă minuni e în sine deja o naivitate, dar a aștepta ca un sistem bazat pe spirit de adevăr și de muncă să dea o altă față țării e ceva justificat. Se pot armoniza, nu tăgăduim, interesele deosebitelor clase ale unei societăți, se pot echilibra partidele într-o țară așa încât una să nu facă decât a ajuta mersul celeilalte, dar nicicând nu se vor putea armoniza sisteme deosebite. Nicicând un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele a unei plebe de parveniți, pe dorința lor de câștig, pe alergarea lor după funcții și onoruri, pe escluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive a societății, pe înaintarea lină dar sigură a meritului, pe dezvoltarea normală și gradată.

Dar e schimbarea a treizeci și șaptea, dar e a patruzecea a firmei Brătianu? Ce ne pasă nouă de aceasta? Dar d. Boerescu sau d. Giani au intrat în minister? Ce folos pentru țară? Nici unul. Administrația va urma a fi o unealtă electorală, încurajarea nulităților va continua a fi la ordinea zilei, conducătorii României vor urma a se recruta dintre cei nemulțumiți nu cu soarta țării, ci cu soarta dumnealor privată.

Sunt admirabili în adevăr d-nii aceia cari găsesc că opoziția prea face opoziție și că guvernul e bun pentru că și dumnealor se bucură de favoarea zilei. Dacă prin intrarea d-lui Boerescu și a altora în minister s-ar fi inaugurat o schimbare de sistem am fi aplaudat-o; dar nici cel mai pătrunzător ochi nu va fi observat umbră de asemenea schimbare.

Ni se impută totodată că împărtășim ideea cumcă cestiunea succesiunii la tron, așa cum se prezintă, e o problemă ce cată a fi dezlegată pe cale constituțională. Într-adevăr, în forma în care ni se prezintă ea este o adopțiune, în afară de coborâtorii pe care Domnul îi poate avea de acum înainte, în afară de ordinea primogeniturii. Dar dacă M. Sa ar avea coborâtori de acum înainte, ce se va întâmpla atuncea? Noi credem că, îndată ce se ivește controversă, foile guvernamentale ar trebui să fie bune-bucuroase, pentru că stăruim a se da o soluțiune constituțională care să fie asupra oricărei îndoieli. Oare plăcut ar fi pentru o țară neașezată ca a noastră dacă, între pretextele ce s-ar invoca vreodată spre a pune în îndoială existența statului român, s-ar invoca și nulitatea eventualului act care ar designa pe urmașul pe tronul României?

Noi găsim că adopțiunea e, în cazul acesta, singura formă pricepută de conștiința de drept a poporului, că ea înlătură orice îndoieli asupra moștenirii legitime la tronul României și că ea — nefiind prevăzută în Constituție — are nevoie de încuviințarea unei Adunări în formele și cu atribuțiile ce le dă Constituția. Această trecere cu ușurință, care îndealtmintrelea e înrădăcinată în apucăturile oamenilor noștri politici, poate fi, într-un moment dat, fatală țării. Oare nu le e de ajuns guvernamentalilor că o asemenea cestiune s-a pus într-un mod serios de presa din țară și de cea străină? Sau li se pare că îndoielile aruncate până și asupra instituției celei mai stabile ale statului român ar fi priincioasă dezvoltării noastre naționale? Să nu se uite că nu trăim de azi până mâine, că republicile de la Ploiești se pot repeta periodicește și că cei cari apară azi maniera de a vedea a „Presei“ vor fi cei dântâi cari vor combate-o când vor fi în opoziție.

Clara pacta, boni amici, zice latinul. Tocmeală limpede, prieteni buni. Nu voim în adevăr ca, atunci când ne-o fi lumea mai dragă, să ni se caute nod în papură și să se ceară de la șeful statului bilet de botez de către controlorii fără plată din Ploiești sau de către alții și mai periculoși.

O ultimă observație avem de făcut „Presei“ asupra manierei sale de-a vedea în cestiunea succesiunii.

Organul d-lui Boerescu zice:


Era însă o datorie de înaltă cuviință pentru A. S. Regală Carol de Hohenzollern ca înainte de toate să consulte asupra acestui punct pe șeful familiei de Hohenzollern, pe împăratul Germaniei.


„Presa“ e în mare eroare când crede a putea numi învoirea din partea Maiestății Sale o consultare de înaltă cuviință.

Casa Hohenzollern are, ca toate Casele vechi, o constituție a ei proprie, căreia-i sunt supuși toți membrii familiei. Se știe că Maiestatea Sa a refuzat unui principe din ramura Sigmaringen învoirea de-a primi coroana Spaniei și că tocmai puterea pe care șeful familiei o are de-a refuza chiar pentru tot viitorul asemenea învoiri a format… pretextul, nu zicem nici noi altfel, invocat de Franța la declararea războiului. Ca membru al familiei Hohenzollern M.S. are deci îndatoriri trainice cari ar înceta poate numai atunci când o a patra linie, întemeiată de M.S. Hohenzollern-România, s-ar emancipa de constituția restului casei, având a ei proprie, sau admițând drept proprie regulele stabilite în Constituția română.


[17 septembrie 1880]

Oricât de deosebiți ar fi oamenii după clime și rase, demagogia îi face să semene ca două picături de apă întreolaltă. Îndealtmintrelea lesne de-nțeles. Numai popoarele cari au o organizație naturală pot să se deosebească unul de altul. Organizația bazată pe legăturile firești dintre deosebitele clase, pe muncă, pe compensare și, asupra tuturora, pe iubire și respect reciproc, favorizează înaintarea lină dar sigură a meritului. Meritul însă fiind totdeuna ceva individual, cu atât mai deosebit cu cât caracterul și mintea omului în cestiune sunt mai deosebite, rezultă de aci că spiritul național însuși se va impregna de bogăția distinselor spirite individuale ce se ivesc. Pentru demagogie orice merit, în genere orice superioritate, e o insultă făcută platitudinii și înapoierii intelectuale și morale a demagogilor; astfel dar înlăturarea meritului, îngroparea lui de viu, e regula generală de purtare a alianței perpetue a tuturor celor de rând în contra celor ce răsar c-un cap asupra platitudinii generale. Cei de rând însă se-aseamănă în toate țările, precum seamănă nulă cu nulă. Unde domnește demagogia orice carne cu ochi poate deveni om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. O mărire cam trecătoare, nu-i vorba, căci, lipsind orice măsurătoare, fiecine se crede a avea destulă talie și destulă barbă ca să ocupe locul celuilalt, însă, oricât s-ar dușmăni nulitățile și cumularzii între sine, în contra unui pericol sunt totdeuna uniți în contra învingerii meritului.

Aceste reflecții ni s-au impus citind o corespondență din Atena publicată într-un organ foarte serios din Germania, în „Gazeta generală“ din Augsburg.

Mobilizarea și punerea în ezecutare în diferitele provincii ale regatului i-a dat corespondentului ocazie de-a vorbi despre maximele nefaste a administrației grecești, cu totul asemănătoare regulelor de guvernământ demagogic de la noi.


Dacă administrația nu se va regenera și reforma nu va putea fi nici vorbă de viitorul elenismului în Peninsula Balcanică, chiar dacă regatul ar anexa, fără sacrificii proprii și fără război, Tessalia și Epirul ca dar al puterilor, ba de și-ar apropria mai târziu insulele Mării Egeice și părți din Macedonia și Tracia. Partidul care domnește ia de regulă pentru sine toate drepturile, și, vorbind verde, el consideră statul, dar mai cu seamă bugetul, ca pe-o vacă care trebuie mulsă atât de energic și atât de mult pe cât e cu putință.
Afară de personalul judecătoresc și de câțiva amploiați administrativi, esperți în ale serviciului și absolut necesari, se schimbă, la fiecare schimbare de minister, personalul întreg din toate ramurile administrației publice și toate locurile se ocupă, fără nici o escepție, de cătră amici, rude, partizani și coreligionari politici ai ministerului dominant, indiferent dacă posed sau nu cunoștințele și esperiența necesară posturilor lor. Prin mijloacele mele pot deveni inspector financiar, vameș, silvicultor, judecător de pace, prefect de poliție. Deputatul meu, tovarăș și votator al guvernului, îngrijește ca copiii mei să capete burse sau cel puțin ajutoare pentru studii, îngrijește ca să nu le vie ordinele de mobilizare sau printr-un motiv oarecare, să fie declarați incapabili de serviciul militar; asemenea îngrijește ca restanțele de biruri să nu mi se ia, asemenea ca dările curente să fie trecute în lista rămășițelor, ca ogoarele mele de tutun și viile mele să fie trecute cu vederea la taxare ș. a. m. d. Aceste sunt fapte, fapte cunoscute de toți și deplânse de patrioții înțelepți și cuminți, fapte însă în contra cărora fulgeră în presă și Cameră, regulat și stereotip, clica din opoziție, nu cea de la guvern, pentru ca, ajunsă la putere, să facă aceleași lucruri, să-și strângă și ea foloasele regimului parlamentar. E învederat că lucrul are și partea sa umoristică: ministerul se schimbă aici în țară cam des și în curs de cinci ani ajunge cam fiecare la părticica sa sau, de bine de rău, la vro slujbă; dar e clar pentru oricare om ce iubește pe greci și se-ngrijește de viitorul lor că nimic nu se poate alege dintr-un stat dat în prada acestei dezorganizări perpetue, cu organe ce se schimbă, se transfer, se distituie și se instituie la fiece moment, fără nici un fel de cuvânt rezonabil, fără nici o cauză rezonabilă, afară doar dacă am admite că voința celor dominanți ca atare e deja un cuvânt rezonabil.
Răspunsul stereotip al tuturor cu cari am vorbit asupra acestei importante afaceri este: Oricât de tristă și pernicioasă e starea aceasta, ea nu se poate schimba deloc. Poziția mea de ministru atârnă de votul deputatului, poziția deputatului atârnă de voturile și de greutatea șefului de partid din provincie, iar poziția acestui șef de partid atârnă iar de influența sa asupra multelor capete ale alegătorilor. Dacă obscurul șef de partid din provincie nu poate căpăta pentru sine și alegătorii săi locuri destule și favori numeroase de la guvern, atunci vaza și influența sa cade; deci îl stoarce, îl amenință și-l infestează pe deputatul său, căci îndealtmintrelea îl părăsesc alegătorii. Deputatul iar îl stoarce la rândul său pe ministru și-l amenință că la o votare decisivă din Cameră îi va refuza votul său și va trece în opoziție dacă ministrul nu-i primește propunerile și nu-i acordă punerile în funcțiuni pe care le cere. Fără rusfeturi (ρουδφέτια) nu se poate guverna; aceasta este convingerea generală a tuturor mărimilor parlamentare ale Greciei; iar d. Tricupis, omul sistematicei, au dezvoltat această lipsă de sistem într-un sistem complet de dare și luare care va duce fără nici o scăpare la disoluțiunea tuturor Iegăturilor statului, la ruina întregei administrații. Fie zis spre onoarea poporului grecesc că totuși se mai pot îndrepta aceste abuzuri rușinoase și stricătoare și că poporul însuși dorește din inimă sfârșitul acestei nefaste stări de lucruri.
Din studiile d-lui Vacherot publicate mai deunăzi în „Timpul“ s-a văzut că însuși marea și generoasa Franță e, în urma domniei demagogiei lucrative, pe clina pe care Grecia și România lunecă de demult.


[19 septembrie 1880]

Ni se anunță din Viena că un redactor al ziarului „Die Presse“, numită în genere „Alte Presse“, „Presa veche“, spre deosebire de „Noua presă liberă“, a întrevăzut pe marele nostru om de stat, d. Vasile Boerescu, și că, cu ocazia aceasta, escelența sa d. baron a găsit cu cale a se esprima în privința cestiunii dunărene în chipul următor:


Regret că această chestiune, prin via discuție a ziarelor, a dobândit însămnătatea unei cestiuni politice, în loc de-a rămânea pe terenul curat economic. Opozițiunea în România a luat cestiunea Dunării pentru a răsturna cabinetul actual și a împiedica orice înțelegere între România și Austria. Opozițiunea nu va reuși dacă guvernele interesate își vor păstra sângele rece și spiritul de dreptate. România recunoaște marile interese ce Austria are la Dunăre, dar refuză orice soluțiune care ar compromite interesele sale economice sau ar impieta asupra suveranității sale de stat independent. Interesele amânduror țărilor sunt de natură de-a putea fi ocrotite deodată, și chiar în unele puncte aceste interese sunt identice. Deci d. Boerescu e convins că se va ajunge la o regulare satisfăcătoare cu atât mai mult cu cât interesele naturale ale Austriei și ale României cer ca amândouă statele să întreție relațiuni, amicale.


Darul de-a spune mult în cuvinte puține d. Boerescu nu-l are, și, în orice caz, reporterul ziarului „Presse“ a fost în poziția tragică a lui Faust când, aruncând deoparte folianții roși de molii ai filozofilor și teologilor, zicea c-un spirit de adâncă descurajare:


Bin nun so klug als wie zuvor, sau românește:
Sunt atâta de cuminte,
Cum am fost și mai nainte.


Cumcă interesele Austriei și ale României sunt armonizabile — cine se-ndoiește de aceasta? Cestiunea cea mare nu este, nici poate fi aceasta. Cari sunt condițiile unei asemenea armonizabilități, aceasta e cestiunea de căpetenie și numai acela care va avea destula putere ca să surprinză nervul cestiunii, acela va afla mijlocul de-a înlătura pentru de-a pururea orice neînțelegere dintre opinia publică română și monarhia habsburgică.

Să vorbim așadar verde. E cu putință, în adevăr, ca, prin nenorocitele frecări de partide din România, Austria să câștige și în cestiunea dunăreană.

Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existența zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanțe sau de căderea unui partid nu mai poate fi vorbă de neatârnarea politică a diferitelor grupuri cari-și dispută puterea statului. În treacăt vorbind, partidul conservator fu unul din acelea care nu are nici un interes propriu de-a veni la putere, căci el n-are obiceiul nici de-a schimba în patru ani de treizeci și șese de ori Consiliul de Miniștri, nici de-a vota pensii reversibile, nici de-a răscumpăra drumuri de fier, nici de-a crea directorate de bancă pentru parveniți. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere ar precumpăni, o spunem cu părere de rău că orice politică națională încetează și că lupta egală în țară și Parlament n-ar mai fi decât manipulul unor ambiții personale, al unor apetituri pe cât de nesățioase pe atât de vrednice de condamnat. Dar dacă Austria ar câștiga pe cât nu se cuvine, ar avea d. Boerescu dreptul să zică că a aflat nervul cestiunii și că ne-a convins că cheia armonizării intereselor austriace cu cele române a aflat-o dumnealui? Deie-ni-se voie a ne îndoi despre aceasta.

De o sută și mai bine de ani noi românii peste tot luptăm ca să cucerim peste un colț* al modului nostru de-a fi, pentru limba și naționalitatea noastră, un loc la soare, cât de modest, cât de mic, însă totuși un paladiu neatins de certurile și rivalitățile politice. Ei bine, acest loc la soare ni se refuză, oriunde ne-am afla în afară de România liberă. Astfel vedem că românilor din Ardeal, din Țara ungurească, din Bucovina, ba li se impun așa-numitele limbi ale statului, ca și când un stat a cărui rațiune de-a fi sunt tocmai naționalitățile ar putea să aibă limbi privilegiate ale statului, ba sub coroana Sf. Ștefan li se refuză până și teatrul în limba națională, până și colorile naționalității lor, încât vom ajunge a vedea că și în biserică ori în familie se impune uzul unei limbi oficiale. Va să zică nici libertatea conștiinței și a formei ei celei mai intime, a limbei, nu mai e permisă românilor din Austro-Ungaria. Și aceasta nu pentru c-ar fi răi cetățeni; din contra, ei își plătesc regulat birurile, ei își iubesc dinastia lor moșneană, ei își varsă sângele pentru unitatea și gloria monarhiei, ei sunt leali și supuși— dar sunt români. A mai dat Dumnezeu să fie cam mulți la număr, să fie harnici, strângători, mulțumiți cu puțin și relativ necorupți și să țină c-o copilărească iubire la cele moștenite din vechi întru ale obiceielor, a limbei, a bisericei. Iată o vină ce nu li se poate ierta. Ei trebuie să devie ceea ce nu pot, prin natura lor moștenită, ici maghiari, colo germani. Degeaba am căuta să probăm istoricește că lipsesc o mie de lucruri cari să facă cu putință o asemenea asimilare. Ea atârnă de numărul cu totul covârșitor al stăpânitorilor, de blândeța cu care știu să cucerească, prin formele civilizației lor, inteligența rasei supuse asimilării, de convingere intimă a acesteia despre inferioritatea ei ca rasă, de lipsa ei de tradiții, de bătrânețea sau tinerețea ei ca societate — toate acestea nu vor ajuta nimic. Germanizare sau maghiarizare: iată parola!

Ei bine, ultrajul zilnic care s-aduce dincolo de graniță bunurilor morale ale naționalității noastre, limbei și rasei noastre, va fi o cauză statornică de răceală între poporul românesc de aici și între monarhia vecină. Nu tăgăduim că necesități politice pot face să înclinăm spre Austria, dar necesități, nu simpatii. Simpatiile românilor din petecul liber al pământului lor nu se pot câștiga decât prin respectul pentru naționalitatea lor, astfel cum se prezintă ca limbă, ca tradiție religioasă, ca datină și obicei,***

[… Text corupt.]

Dacă acest singur punct ar fi câștigat n-am vedea într-adevăr nici o greutate în punerile la cale de natură economică. Când am ști că limba și naționalitatea noastră se bucură în Austria de aceleași favori de cari se bucură polonii, croații, cehii chiar, austriacul n-ar mai trece în ochii noștri de străin, de orice origină ar fi el, n-ar mai fi privit ca vrăjmaș al naționalității noastre.

Dar așa — ce scăpare ni se arată din vro parte a vecinătății? De mergi cu Rusia — rău, de mergi cu Austria — tot rău, încât tocmai presiunea aceasta din două laturi, această ultrajare zilnică a ființei noastre naționale a lipsit pe unii de orice credință în viitorul naționalității românești, de orice avânt, iar pe de alta a dat în mâna patrioților lucrativi o armă pururea puternică, arma antipatiei contra Austriei, ori de câte ori ea-și urmărește planurile ei seculare în Orient.

Oricine-și aduce aminte de stilul „Românului“ de pe când era în opoziție. „România sângerândă aruncată la picioarele contelui Andrassy“ a devenit o frază stereotipă. Și astăzi chiar orice ziar ar întreprinde o campanie contra Austriei devine popular.

Să nu ni se zică că fanatismul național, că panglicăria naționalităților — Nationalitätenschwindel, cum zic germanii — are în toate țările succes. Poporul nostru este foarte puțin accesibil unor asemenea lucruri. Ceea ce-l supără este ultrajul făcut bunei dreptăți, celei mai elementare libertăți a conștiinței. Toate popoarele de pe lume au câte ceva sfânt și neatingibil. La unul e legea, la altul conștiința națională, la al treilea alte bunuri morale, și în acest reziduu ultim al caracterului său stăpânirea politică a unei alte nații cată să-și aibă marginea. Nici o comprimare nu se poate face în infinit, oricât de elastic ar fi un corp; nici o comprimare nu se poate urma în infinit nici asupra conștiinței unui popor.

Iată dar nervul cestiunii.

E ciudat însă de-a vedea pe un ministru al României vorbind de-o opoziție din țara sa care voiește să împiedece orice înțelegere între România și Austria. Cu alte cuvinte, numai d-sa cu onorabila asociație sunt a se recomanda ca potriviți pentru a merge cu totul în apele Austriei. Asigurarea aceasta e o laudă pentru opoziție și o injurie adusă guvernului, căci, pentru ca opoziția să voiască a împiedeca orice înțelegere, aceasta trebuie să fie, din punctul de vedere al țării, cu neputință, esceptând cazul când opoziția ar fi nepatriotică. Dar această acuzare d. Boerescu nu va îndrăzni a o face, de vreme ce d-sa e capul acelui grup politic a cărui profesie de credință începe cu fraza: „Toate partidele vor binele țării, toate sunt patriotice, și deosebirea e numai în maniera de-a vedea, cu care noi ne împăcăm lesne, fiind albi cu albii, roși cu roșii“.

Noi consiliem pe d. Boerescu ca, în loc de-a-și denunța țara, care aproape toată e-n opoziție, să zică la Viena următorul lucru: „Înclinări politice dictate de interese momentane România va mai avea pentru Austria; dar aceasta ar trebui să-și câștige pe deapururea simpatiile românilor, și acestea se câștigă lesne, făcând dreptate la ea acasă. Astfel ar rumpe pentru totdeuna o armă atât de regretabilă, de care pot uza cu ușurință nu numai diferiții opozanți după vremuri din România, ci și… alți rivali mai puternici ai influenței austriace din Orient“.


[20 septembrie 1880]

Cu privire la memoriul anonim asupra cestiunii dunărene și la observările ce s-au făcut asupră-i de ziarele străine citim în „Le Nord“ următorul articol:


Am menționat „memoriul“ asupra cestiunii Dunării, care a dat presei române ocazia de-a protesta energic în contra pretențiilor înaintate de Austria. Autorul acestei lucrări se silește a demonstra că aceste pretenții sînt condamnate prin Tractatul de la Berlin și că ele nu se pot realiza decît compromițîndu-se grav libertatea navigațiunii pe Dunărea de Jos în folosul unui fel de monopol austro-ungar în mai multe rînduri am examinat noi înșine situația legală consacrată prin diferitele tractate cari regulează materia aceasta, Tractatul de la 1856, Convenția din 1871, opera Congresului de la 1878, și am constatat că un singur principiu domină toate dispozițiunile luate de Europa în cestiunea aceasta, și anume dreptul egal pentru toate puterile de-a controla executarea reglementelor ce se vor face pentru mănținerea liberei navigațiuni. De la acest principiu s-a abătut cabinetul austro-ungar revendicînd o poziție privilegiată pe partea rîului dintre Porțile de Fier și Galați. Această revendicare — zicea ieri încă „Pesther-Lloyd“ — purcede din sentimentul pe care-l are guvernul austriac despre datoriile esențiale ce i le impune grija de-a veghea la existența monarhiei.
După foaia germano-maghiară este deci o necesitate absolută, o condiție de existență pentru Austria de-a poseda drepturi escepționale pe Dunărea de Jos. Dar de ce atunci la Congresul din Berlin, unde imperiul Habsburgilor era reprezentat prin trei oameni distinși, contele Andrassy, contele Karolyi și baronul de Haymerle, nici unul dintre cei trei plenipotențiari n-a susținut această pretinsă necesitate? Am reamintit deja că propunerile făcute în Congres de către baronul Haymerle nu aveau nici o legătură cu cele ivite de atunci încoace. Pe atuncea Austria admitea cu desăvîrșire ca dreptul de supraveghere să fie exercitat de către toate puterile sub același titlu, exercițiul acestui drept avînd a se încredința unui delegat al Comisiei Europene a Dunării. Nici că se poate găsi un mai bun argument pentru a dovedi exagerațiunea pretențiilor actuale ale diplomației austriace decît constatarea simplă a atitudinii pe care a observa-o ea în cel din urmă congres.
Aceste revendicări au trebuit să producă în România o emoțiune cu atît mai vie cu cît țara e mai interesată la libera navigație a Dunării; emoțiunea a crescut încă cînd s-a văzut că ziare din Viena declarau fără preget că Dunărea e un fluviu austriac și că ajungeau pînă a pretinde că Austria are dreptul întemeiat și legitim de-a acapara libertatea Dunării de Jos în folosul traficului ei și de-a cîștiga o influență în adevăr dictatorială asupra navigației fluviului. „Austro-Ungaria — zice în privința aceasta memoriul pe care-l aveam înaintea ochilor — pare a urmări de mult scopul acesta. La 1857 ea a redijat în adevăr un proiect de reglement (7 noiembre) care s-a iscălit la Viena de cătră patru puteri, dar s-a respins la Paris, la 1858, de cătră puterile unite în conferență. Astăzi nu sîntem decît în fața unei tentative nouă de înviere a proiectului zădărnicit acum, douăzeci și doi de ani. Dacă ea ar izbuti a îngreuia vaselor altor națiuni accesul Dunării de Jos, dacă le-ar putea face navigarea mai puțin comodă, supunîndu-le unor piedeci ce-ar atîrna de bunul ei plac, ea ar micșora frecuența vaselor din Occident în apele României și a celorlalți țărmureni. Puțin cîte puțin ea ar sili România îndeosebi de-a-și face esportul productelor agricole pe liniile drumurilor de fier din Austria și Ungaria; ea ar împiedica, prin scumpire, importul în Principate al productelor manufacturale ale Occidentului și ar asigura astfel o consumare răspîndită productelor industriei proprie. Curînd ar cîștiga deci, cu chipul acesta, monopolul absolut pe Dunărea de Jos, pe care astăzi nu-l exercită încă. Acesta nu este însă deloc scopul ce și l-au propus puterile cînd au proclamat libertatea și neutralitatea fluviului.
De-or fi întemeiate propunerile acestea asupra scopurilor Austriei sau de n-or fi, un lucru e incontestabil, că nimic din Tractatul de la Berlin nu justifică proiectul creării unei comisii de supravegheare în care Austria să exercite un rol precumpănitor, proiect care a dat loc la polemica de care ne ocupăm.
Art. 55 al Tractatului — observă cu mult drept cuvînt memoriul român — n-a prevăzut instituirea unei comisii de felul acesta. Unde a aflat Austria acest principiu? Art. 55 zice simplu că se va elabora un regulament de navigație, de poliție și de supravegheare. Dar el nu ia Comisiei Europene dreptul de-a exercita direct această supravegheare. E dar just de-a atribui unei singure puteri semnatare un drept ce și l-au rezervat toate puterile? Art. 55 nu zice nimic nici despre executarea acestui regulament; deci executarea nu poate fi încredințată, conform uzului general stabilit în asemenea materii, decît statelor țărmurene, pe cînd Comisia Europeană va păstra dreptul de-a veghea ca executarea să fie leală și în conformitate cu reglementul adoptat. Memoriul propune dar de-a se rezolva cestiunea pe următoarele baze: 1. Reglementele de navigație, de poliție și de supravegheare cată să fie elaborate și votate de către Comisia Europeană, cu Serbia, România și Bulgaria; 2. Executarea acestor reglemente va fi încredințată fiecăruia din statele țărmurene întru cît îl privesc; 3. Comisia internațională din Galați va supraveghea această executare în conformitate cu reglementele.
Nu se poate tăgădui că această soluție n-ar fi răspunzînd cu mult mai exact decît proiectul austriac nu numai articolului 55 al Tractatului din Berlin, dar și tuturor hotărîrilor internaționale cîte s-au luat, de la 1856 încoace, în privirea navigației Dunării.
Ziarul „Le Parlement“ recunoaște că plîngerile ridicate prin memorandul român în contra propunerilor austro-ungare sînt întemeiate; socoate însă că combinația sugerată în acea scriere nu ține îndestul seamă de interesele economice ale Austro-Ungariei, căci — zice ziarul — cine-i cuminte nu poate cere de la cabinetul din Viena de-a se dezinteresa într-un mod absolut de tot dreptul de control asupra navigației Dunării de din josul Porților de Fier. „Le Parlement“ pierde din vedere că acest drept de control Austria îl va exercita ca membră în Comisia Europeană, căreia-i va fi rezervat controlul suprem asupra executării reglementelor. Îndealmintrelea nu putem repeta îndestul că acest sistem e chiar acela pe care plenipotențiarii austro-ungari înșiși l-au pus înainte în Congresul de la Berlin, ceea ce dovedește că el apără îndeajuns interesele Austro-Ungariei.


[21 septembrie 1880]

Cestiunea dunăreană preocupând în mare grad presa europeană, reproducem din „Le Nord“ articolul de la vale, care cuprinde o polemică cu marele organ al cetății Londrei, cu „Times“:


„Times“ ia apărarea pretențiilor Austriei în cestiunea Dunării. Această putere cere, precum se știe, crearea unei Comisii Mixte, compusă din delegații Austro-Ungariei, României, Serbiei și Bulgariei, spre a supraveghea executarea reglementelor cari vor fi elaborate pentru navigarea între Porțile de Fier și Galați, Comisie în care delegatul austro-ungar va avea să exercite pe de-a pururea prezidenția și, în caz de împărțeală a voturilor, acela al delegatului ei să fie precumpănitor. „Times“ întreprinde să dovedească că tratatele justifică aceste pretențiuni. Adevărul e că ele sînt absolut condamnate de către tratate. „Comisiunea Mixtă — zice în esență foaia engleză — nu e o invenție a Austriei; se vorbea deja de ea în Tractatul de la Paris și în cel de la Berlin. Apoi articolul 57 al celui de-al doilea încredințează în termeni expreși Austriei grija de-a executa lucrările necesare spre a înlătura piedecile aduse navigației prin cataracte și prin Porțile de Fier, deși aceste din urmă nu sînt pe teritoriu austriac. Aceste dispoziții ale Tratatului de la Berlin sînt îndeajuns pentru a face să se presupună că puterile au voit să asigure Austriei o preponderanță oarecare“.
În această argumentare a ziarului „Times“ sînt cîteva erori materiale cari împuținează într-un mod singular concluziile la cari el ajunge. Înainte de toate, în Tratatul de la Paris nu e nici vorbă măcar de Comisia Mixtă de care e vorba astăzi și aceasta pentru simplul cuvînt că stipulațiile Tratatului de la 1856 se aplică la gurile Dunării, iar nu la partea fluviului cuprinsă între Galați și Porțile de Fier, singura asupra căreia s-a ivit diferendul actual. Cît despre Tratatul din Berlin, acesta prescrie în adevăr formarea unei Comisii Mixte pentru elaborarea reglementelor de navigație pe partea aceasta a fluviului; dar această Comisie trebuie să se compuie din Comisia Europeană, care funcționează deja pentru cursul inferior al fluviului, cu adjuncțiunea delegaților Serbiei și Bulgariei, aceste state țărmurene ale părții Dunării cuprinsă între Porțile de Fier și Galați nefiind reprezentate în Comisia Europeană, pe cînd România, al treilea stat țărmurean, trimite un comisar acolo.
Iată compunerea Comisiei Mixte prescrisă de Tractatul de la Berlin pentru elaborarea reglementelor. Nici o situație privilegiată nu i se creează Austriei, care figurează în Comisie cu același titlu cu carele figurează toate celelalte puteri mari. Alături cu această Comisiune Mixtă guvernul austro-ungar propune de-a institui o a doua Comisie, în care să aibă preponderanță, pentru supravegherea executării reglementelor. Dar de-o asemenea a doua comisie nu se face mențiune, nici esplicită, nici implicită, în Tractatul de la 1878. E învederat cu toate acestea că, dacă Congresul de la Berlin ar fi constatat utilitatea a două organe, unul pentru elaborarea reglementelor, cellalt pentru supravegherea executării lor, s-ar regăsi vreo urmă, de nu în Tractat, cel puțin în protocoale. Dar nimic nu se descoperă ce-ar semăna a așa ceva. Austria însăși recunoștea atît de puțin necesitatea acestui dualism că n-a făcut în privire-i nici o propunere în Congres și că singura moțiune prezentată în privirea aceasta de cătră plenipotențiarii săi tindea a face să se înscrie în Tractat o clauză în virtutea căreia aplicarea reglementelor să fie controlată de un delegat al Comisiunii Europene. Austro-Ungaria admitea astfel, în modul cel mai incontestabil, că n-avea nici un drept, nici o rațiune plauzibilă a revendica o situație privilegiată, fie în elaborarea reglementelor, fie în controlul de exercitat asupra execuțiunii lor.
Cît despre argumentul pe care „Times“ îl face să decurgă din delegațiunea dată Austriei de către Congresul din 1878, de-a îngriji să se execute lucrările necesare pentru înlăturarea piedecelor ce se opun navigației prin Porțile de Fier, e de ajuns să observăm, spre a reduce argumentul acesta la valoarea sa justă, că delegațiunea de care e vorba are o semnificare curat tecnică. Articolul VI al Tratatului de la Londra, din anul 1871, dispunea „că puterile cari posed țărmii Dunării unde cataractele și Porțile de Fier prezintă piedeci navigațiunii“, să caute să ajungă la o „înțelegere, cu scopul de a înlătura acele piedeci“. Această înțelegere, care, după cum rezultă din protocoalele Conferenței de la Londra, ar fi trebuit să aibă un caracter esclusiv tecnic și financiar, s-a împiedecat de-o seamă de dificultăți materiale și puterile au crezut, la 1878, c-ar fi mai bine ca, în interesul realizării prompte a lucrărilor, să se încredințeze Austriei singure executarea. Acesta e înțelesul real și acestea sînt motivele delegațiunii stipulate în articolul 57 al Tratatului de la Berlin.
În virtutea acestei dispoziții Austria devine, într-un chip oarecare, la Porțile de Fier, inginerul și bancherul Europei: nu pe socoteala ei personală, ci cu cheltuiala tuturor puterilor, ea săvîrșește lucrările destinate a înlesni navigarea, în acele locuri, pentru că e autorizată a percepe o taxă provizorie asupra vaselor de negoț ale tuturor pavilioanelor, pînă la stingerea datoriei contractate pentru executarea acestor lucrări. Acest articol nu consacră nici într-un chip, precum crede „Times“, o pretinsă preponderanță a Austriei.
Se vede, din cele ce preced, că tratatele, departe de-a justifica pretențiile austro-ungare, le condamnă formal. De aceea „Corespondența ungară“ se și pune, spre a le susținea, pe un teren cu totul altul. „Austria, zice foaia contelui Bethlen, nu apără numai propriele ei interese, ci și acelea ale ordinei, ale dezvoltării navigației și ale negoțului în general; ea lucrează ca mare putere și cu acest titlu e evident că nu poate împărtăși prezidenția în Comisia Mixtă, a cărei instituire o propune, cu state de-a doua mînă ca România și Sîrbia și cu atît mai puțin c-un stat vasal ca Bulgaria. Această cestiune a prezidenției va putea fără îndoială, să ridice dificultăți; dar acesta poate că e un motiv mai mult spre a renunța la Comisia propusă, care nu e prevăzută în Tratatul de la Berlin și a cării necesitate e departe de-a fi demonstrată“. Deci din momentul ce, după chiar mărturisirea „Corespondenței ungare“, navigația pe Dunăre nu constituie numai un interes austriac, ci unul general, de ce i s-ar atribui Austriei o poziție escepțională în controlul ce e a se exercita asupra aplicării legilor ce se vor elabora pentru a reglementa această navigație? Dacă, ca mare putere, Austria își sprijină drepturile, ea nu are mai multe decît celelalte state ale Europei; iar ca putere țărmureană are, în această parte a Dunării care e în litigiu, mai puține drepturi decît România, Serbia și Bulgaria. Iată ceea ce prea pierd din vedere apărătorii pretențiunilor. Sîntem convinși îndealtmintrelea că acest diferend nu va întîrzia a se aplana prin mijlocul unor înțelepte concesii mutuale. Ne-a părut folositor cu toate acestea de-a arăta că raționamentele cari caută a proba bunul temei al revendicațiunilor cabinetului din Viena nu suportă o discuție serioasă.


[23 septembrie 1880]

Cu gazetele din timpul nostru se poate într-adevăr întâmpla ca cineva, sculându-se bun sănătos dimineața, să-și afle necrologul pe pagina întâia a cutărui organ al adevărului și să se-nduioșeze chiar de tonul patetic prin care se descriu peripețiile descompunerii sale organice. Lucrul se-ntâmplă uneori în … scrieri dramatice în cari prin vrun qui pro quo interesant se-ntâmplă ca Ruy Blas să poarte numele lui Don Cezar de Bazan și să treacă prin peripețiile dramatice care-i fuseseră rezervate acestui din urmă; dar nu credem că redacția „Românului“ să aibă destulă fantazie pentru a inventa pe seama noastră romanuri sau, dacă și inventează, lucrul va fi insipid și greoi, ca fantazia transdanubiană a redactorilor acelei foi.

Și-ntr-adevăr, dacă alte foi inventează sau prezic, dacă n-or fi având mai multă iubire de adevăr, au mai mult stil și mai multă bună-cuviință decât organul Pătărlăgenilor. Nu doar că „Românul“ ar fi întrebuințând espresii comune — el se ferește chiar de ele; fondul e comun; în cojile vorbelor înșirate pe hârtie miezul e meschin și de rând.

Astfel, onorabila redacție din Strada Doamnei, privind partidul conservator cu ochii vestiților medici din piesele lui Molière, ne prezice


că nu e departe momentul cînd vechea partită va rămînea numai ca o amintire istorică. Zvîrcolirile ei de ieri, de astăzi și de mîne sînt zvîrcolirile ce preced moartea oricărui corp organizat, simptome cari anunță observatorului inteligent și nepărtinitor momentul fatal.


În situația de-a afla noutăți asupra stării noastre de la „Românul“, noutăți cari l-ar face fericit pe el dacă ar fi adevărate, nu avem decât a le da confraților o asigurare modestă că nu suntem ajunși în poziția bolnavului imaginar al lui Molière, ca să devenim ipocondri când medicii foii oficioase fac diagnoza lor pe cât de falsă pe atât de interesată și că, din contra, le putem anunța că asemenea diagnoze ar face asupră-ne un efect comic prin bunăvoința și părerile de rău de comedie cu cari sunt presărate dacă împrejurările în cari ele sunt făcute nu ne-ar inspira reflecții mult mai aspre.

Ne pare rău că tocmai încetarea din viață a unui din cei mai buni din patrioții români îi dă foii oficioase ocazia de-a ne adresa diagnozele sale. Acesta e în adevăr singurul punct care ne arată că lumea aceasta e totodată patria mizeriei caracterelor. Încă n-au intrat în pământ rămășițele unui om pe care toată țara, fără deosebire de partid, îl iubea, abstracție făcând de la orice idee politică, căci inima și inteligența sa erau pline de farmec, și „Românul“ găsește deja ocazie să sconteze până și acest eveniment trist în folosul partidului său, în contra noastră. Se pare în adevăr că în țara aceasta nici maiestatea morții nu mai sfințește o ființă care, după o viață întreagă de luptă și de suferinți, își găsește limanul obștesc în moarte. Hristos au alungat pe schimbătorii de bani din tinda templului; noi suntem în trista poziție de-a vedea speculanți politici căutându-ne ceartă până și la marginea unui mormânt.

Noi am consilia pe confrați ca să mai aștepte puțin, câteva zile măcar, până se va răci cenușa asupra căreia-și întind calculele, până se va usca cerneala necrologului „Românului“, scris acum câteva zile. Aceasta desigur nu pentru noi, căci orice nerăbdare din parte-le se îndreaptă în contra lor; dar de sfială cel puțin, ca părerile de rău de alaltăieri să nu pară a fi fost ascunse păreri de bine.

Cât despre epitetul pe care foaia oficioasă nu încetează a ni-l da, de partid anonim, o spunem drept că nicicând n-am fost mai puțin dispuși de a invidia firma și etichetele partidului roșu decât tocmai acum, când nu s-au ales nimic din ele. Vestita consecuență a partidului roșu întru a face pururea contrariul de ceea ce au făgăduit țării prin etichete lustruite, aceasta n-o avem, și dacă țara e în clar asupra celor ce au zis roșii, ea e și mai convinsă despre ceea ce voiesc diferitele tagme de patrioți lucrativi; încât, anonimi sau neanonimi, reputația politică a adversarilor noștri n-avem nici o cauză de-a o invidia.


[25 septembrie 1880]

Discuțiunea actuală asupra reformelor ce ar fi de introdus în școlile noastre secundare a emanat de la necesitatea, ce devine tot mai simțită la noi, de a ne crea o clasă de mijloc, având tecnici, industriași, meseriași, comercianți și agricultori buni.

Așa cred că trebuie să înțelegem cu toții fraza ce o întâlnim în toate discuțiunile de această natură, de-a da o direcțiune mai practică instrucțiunii etc. Divergința cea foarte însemnată de opiniuni în privința mijloacelor prin care am putea ajunge la scopul propus însă probează, cu toate asigurările contrarie, că cestiunea nu s-a studiat cu destulă profunditate mai întâi în țară la noi și apoi în alte state, care sunt mai progresate în această privință. Împrumutând fraze din discursurile unor profesori cari cred că acum pot face mici modificări în programa școlilor secundare, apropiându-le mai mult unele de altele, credem că și nouă ne vor prinde bine acele reforme. Dacă unii dintre franceji cred că pot scoate limba latină din clasa I și II de liceu, având o literatură proprie foarte însemnată și o limbă formată, noi, care nu avem încă nici una nici alta, voim să mergem și mai departe, fără să căutăm la starea noastră actuală. Ar fi timpul să încetăm odată cu mania, cea foarte comodă altfel, dar care se răzbună în mod cumplit, de-a introduce schimbări și reforme care pot fi bune pentru alții, dar pentru noi, nesosind timpul lor, devin dezastroase. De aceea și cestiunea actuală, în privința instrucțiunii secundare la noi, mă voi sili a o trata după starea noastră actuală, lăsând la o parte cestiunea oportună poate pentru alte state, dar neoportună pentru noi, de-a discuta asupra unor reforme, altfel neesențiale, ce ar fi de introdus în școalele secundare; voi înlocui și parola, împrumutată iarăși de la alții, „de-a da o direcțiune mai potrivită școalelor secundare“, pe care noi încă nu le avem nici în număr aproximativ suficient, prin parola „trebuie să avem școli pentru toate clasele societății“.

În instrucțiune nu încap compromisele. Avem licee literare care pregătesc pentru universitate, spre a ne da clasa aceea care este clasa conducătoare în societate și care dă tonul în privința gustului și moravurilor; trebuie însă să avem și școli care să dea cultura cuvenită așa-numitei clase de mijloc. Necesitatea de astfel de școli la noi a devenit destul de simțită. N-avem decât să căutăm prin orașele și orășelele noastre și vom găsi o mulțime de tineri cari au studiat câte patru clase primare tăbăriți prin primării, prefecturi, tribunale și poliții, ca copiști și subcopiști cu leafă și fără leafă, oameni fără nici un viitor și cari toți vor deveni în cele din urmă adevărați proletari. Acești tineri sunt fii de țărani mai cu dare de mână, de comercianți și proprietari mici care nu-i pot trimite în alte părți pentru continuarea studielor. Școalele noastre primare, care în adevăr au mare necesitate de o reformă radicală, precum voi arăta în alt articol, în loc să dea elevilor o educațiune și instrucțiune care să nu-i înstrăineze de ocupațiunile părinților lor, nu îngrijesc deloc de aceasta. După sistema de la noi elevii pierd cu totul în școala primară și puținul simț practic și iubirea pentru ocupațiunea părinților care le-a adus cu sine din casa părintească; mai văzând și posibilitatea de a deveni judecători și președinți de tribunal cu patru clase primare, nici că se mai gândesc la altceva decât de a deveni funcționari. Cu chipul acesta vedem pe fiecare zi dispărând comercianții români din târgurile și târgușoarele noastre și înlocuirea lor prin străini; vedem arendași și mici proprietari sărăcind din cauza ignoranței și creșterei greșite a copiilor lor. Care ar fi acum cea mai potrivită școală, negreșit secundară, pentru toți aceștia, adică atât pentru comercianți cât și pentru proprietari și țărani, care să le dea cultura trebuincioasă? Eu cred că școala reală.

Ideea de a crea școli secundare după trebuințele locale este cu totul greșită; căci să nu se piardă din vedere că și școala reală dă o cultură generală, numai potrivită pentru clasa de mijloc; dacă programa lor ar fi una pentru agricultor, alta pentru neguțător și alta pentru industriaș n-ar mai fi școli secundare, ci speciale; nici în Franța prin cuvântul special (enseignement spécial) nu se înțeleg școli după trebuințele locale, precum se arată în un articol în „Telegraful“, ci prin „special“ se înțeleg numai școli secundare pentru institute speciale. În genere există chiar tendința de a mai apropia și cele două școli secundare existânde, adică liceul și școala reală, una de alta; de aceea se și învață tot așa de bine limba latină în școala reală de ordinea I-i ca și în liceu, și viceversa în liceu s-a ridicat științele naturale la o treaptă cu limbile și matematicile. Se crede periculos a avea în societate două clase cu idei deosebite și cari să judece trebuințele societății din puncte de vedere cu totul diferite. Ce ar fi însă dacă toate școalele reale secundare ar diferi după localitate? Aceasta este, în scurt, o imposibilitate, îndată ce zicem instrucțiune secundară.

Revenind la obiect e ușor de a ne convinge că, dacă am avea cel puțin în capitalele de județe câte un gimnaziu real, elevii din oraș și județ cu mai puțină dare de mână ar putea absolva cursul inferior de gimnaziu real până la al 15 sau 16 an. În aceste școli, pe lângă înzestrarea cu cunoștințele necesare, s-ar deștepta în elevi gustul și simțul pentru ocupațiunile părinților lor, având convingerea totodată că ei pot lucra mai cu succes în sfera părinților, posedând cunoștințe îndestulătoare; astfel am putea conserva mai întâi ceea ce avem din clasa de mijloc și totodată o am pune pe calea progresului. În scurt timp am putea avea apoi o generațiune activă, cu simț și pricepere pentru ocupațiunile clasei de mijloc și, bazați pe această generațiune, am putea propăși la timp și la formarea de industrii.

O dezvoltare naturală și sistematică în instrucțiunea noastră încă ne impune acum înființarea de școli reale ca unele care pregătesc terenul pentru școlile speciale. Ar fi a rămânea consecuenți în greșelile noastre dacă am începe mai întâi cu înființarea de școli speciale; am înființat două universități fără să avem școli primare și secundare care să poată alimenta măcar una.

În fine, școlile reale vor pregăti pentru școlile de artele frumoase. Deși d-nul Dame pune pictura și estetica între studiele de lux, astăzi însă nu mai există îndoială că artele sunt un puternic mijloc de cultură. Punându-ne pe terenul practic cu d. Dame, iarăși vom găsi că fără cultivarea artelor toate încercările noastre de a avea industrii vor fi zadarnice. Ca să ne convingem pe deplin despre aceasta n-avem decât să privim la starea Franciei. Astăzi, când toate națiunile culte suferă de o criză economică de atâți ani, este singură Franța care relativ se află destul de bine în privință economică. Bărbați competenți cari s-au ocupat cu explicarea acestui fenomen s-au convins că el nu e nici rezultatul caracterului francez, nici al împrejurărilor locale, ci este rezultatul educațiunii poporului francez, în decurs de secole, în direcțiunea de a i se dezvolta gustul estetic prin cultivarea artelor. Școala de pictură și sculptură întemeiată încă de Colbert, espozițiile de arte înființate tot de el, trămiterea de tineri la studiu în Roma, înființarea de școli de desemn provinciale, școli speciale pentru lucrători, toate acestea, dezvoltând gustul frumosului în poporul francez, a făcut posibilă punerea artelor frumoase în serviciul industriei, producând aceea ce numim industrie de artă, în care francejii sunt neajunși și progresează necurmat. În adevăr, dacă celelalte națiuni voiesc să rămâie în veci tributare francejilor sau dacă francejii voiesc să ajungă în industrie unde suntem noi, n-au decât să adopte reforma d-nului Dame și să considere clasicitatea veche, pictura și estetica ca lux. Din nenorocire așa se cam consideră la noi artele, voind poate să fim practici, și într-un mod foarte nepractic am pierdut și micele începuturi de industrie ce le aveam.

În fine, din aceste considerente nu cred că este bine a cădea dintr-un extrem într-altul și să ajungem, de la ideea de a preface toate liceele în licee reale, la ideea de a amâna la kalende înființarea de gimnazii reale ca atari.


[27 septembrie 1880]

O blândeță estraordinară pătrunde articolele „Românului“ privitoare la cestiunea dunăreană. Organul guvernului — îndeosebi învățatul și profundul d. Costinescu par exemple — are modestia de-a face lecții de economie politică d-lui baron de Haymerle și de a-i dovedi, condei cu condei, că din actuala situație Austria are un câștig enorm și c-ar pierde prin preponderanța pe Dunăre. Argumentațiune specioasă, făcută de ochii burgejilor noștri, pentru ca organul guvernamental să aibă aerul de-a apăra interesele țării. Totodată se reamintește în acele articole că importul Austriei la noi a crescut din cauza convenției comerciale. Aceasta en passant, ca o zgârietură adresată partidului conservator. O altă gazetă roșie, cu care nu discutăm nicicând decât poate în glumă, spune aceleași lucruri pe un ton mult mai înalt, susținând că guvernul patrioților e implacabil față cu exigențele Austriei și că toată vina cuceririi economice e consumată prin convenția comercială austro-română.

Oare n-am putea să facem odată un alibi acestei convenții, ca să vedem cine e în adevăr cel ce-a încheiat-o?

Acest alibi e lesne de făcut.

Luni, la 30 iuniu 1875, „Românul“ a apărut cernit cu margini negre, în doliu.


Ieri, 29 iuniu, s-a înfipt cuțitul pînă în mîner în pîntecele României; corpul ei, palpitînd încă, fu îmbrîncit la picioarele comitelui Andrassy.
În ziua de 29 iuniu 1866, Camera a făcut cel mai mare act de autonomie, a dat țării Constituțiunea.
În ziua de 29 iuniu 1875, Camera a votat actul prin care se dă d-lui Andrassy în posesiune comerțul țării, industria țării, Dunărea cu țărmurile ei, orașele și satele țării, vămile, și chiar dreptul țării de-a legifera.
În zilele de 29 și 30 iuniu 1866, națiunea toată s-a înveșmîntat în haine de serbare și din inimă a strigat:
Trăiască Carol I, Domnul constituționale al liberei ș-autonomei Românii!
În zilele de 29 și 30 iuniu, toți românii creștini, și chiar izrailiții pămînteni, dacă au simțîminte românești, trebuie să puie veșmintele de doliu și să suspine!
Contele Andrássy este Domn, suveran absolut al robitei Românii!


La 1 august deja „Românul“ începe publicarea unei serii de articole prin cari s-arată că prin acea convenție se restrânge suveranitatea noastră interioară.

La 5 septemvre 1875 „Românul“ ne încredințează că unanimitatea a tot ce e inteligent și luminat în țară conjură pe Domnitor să nu sancționeze actul ce aservește România către Austro-Ungaria.

Și, într-adevăr, se începură vestitele pantahuze. Cu jalba în proțap, marele partid roșu conjura pe M.S. să nu cumva să sancționeze convenția comercială.

Care era poziția partidului conservator în acele împrejurări? Se presimțea foarte bine deschiderea cestiunii Orientului, ba putem zice că, din momentul în care d. Nicolae Crețulescu a fost trimes la Berlin ca agent diplomatic, exista la unii ideea de-a lua parte la război. Dar această idee nu era împărtășită de conservatori. Era vorba de-a se pune totul în mișcare pentru ca independența României să fie recunoscută înaintea deschiderii cestiunii orientale, înaintea războiului eventual. Formal, independența se recunoștea prin încheierea de tratate de comerț stabilite de-a dreptul între România și puterile vecine. Poate că încheierea reală a unui tratat nici nu era de nevoie; era îndeajuns înclinațiunea vădită și în public formulată a vreunei puteri de-a-l încheia.

M. Sa a ascultat sfatul opoziției de-atunci și n-a sancționat convenția. Așadar, iată că d-nii Rosetti-Brătianu aveau situația în mână. La 29 iunie s-a votat în adevăr convenția de Adunare, dar lună după lună trecu fără ca să urmeze sancțiunea. În sfârșit, trecu anul 1875 întreg, vine ianuarie, martie, aprilie 1876 — și convenția tot nu se sancționează.

La 3 mai se dizolvă Adunarea care o votase.

Ei bine, n-ar fi fost natural ca d-nii miniștri să aștepte convocarea nouăi Adunări și s-o consulte dacă un act pentru care Corpul legiuitor fusese dizolvat trebuie sau nu supus sancțiunii domnești?

N-au așteptat.

Conservatorii au așteptat zece luni fără să supuie sancțiunii domnești o lege contra căreia se ridicase opinia publică. Ministerul liberal nici o lună: la 27 aprilie 1876 a fost numit, la 3 mai a dizolvat Camera, la 20 mai s-a sancționat convenția! …

Să nu se uite însă o împrejurare capitală. Sunt siguri roșii că, după căderea d-lui Boerescu din ministerul conservator, colegii săi erau atât de absolut plecați de-a o supune sancțiunii? Întârzierea ar dovedi contrariul, dar dovedește, în orice caz, un mult mai mare respect de opinia publică, decât l-au avut vrodată liberalii.

Dacă convenția austro-română cuprinde o vină sau o neprevedere, desigur partea cea mai nensemnată a vinei e a partidului conservator. Căci voturi date de Camera dizolvată tocmai din cauza acelor voturi nu pot obliga nicicând o țară, și o lege obligatorie n-a devenit convenția decât din momentul în care a trecut prin toată filiera. Punctul

culminant, hotărâtor, iscălitura țării, n-o putea da decât Domnul, și Domnul n-a dat-o decât îndemnat de liberali. Din contra, a ținut-o in suspenso unsprezece luni de zile, aproape un an.

Deci, al liberalilor este meritul de-a fi supus sancțiunii domnești un act prin care „s-a-nfipt cuțitul pînă-n mîner în pîntecele României; iar corpul ei, palpitînd încă, a fost îmbrîncit la picioarele contelui Andrássy“; un act, în fine, pentru care „toți românii creștini, și chiar izraeliții pămînteni, au trebuit să-mbrace veșminte de doliu și să zică: Contele Andrássy este Domn, suveran absolut al robitei Românii!“.


[28 septembrie 1880]

„Românul“, după ce parafrazează pentru a suta oară cu vorbe de dacă rolul ce-l are opoziția în toate țările, ajunge a vorbi și de opoziția din țara noastră.


Partida liberală voiește a face pe deplin educațiunea politică a țării… Din contra, organele opozițiunii de toate nuanțele înfățișează dezgustătoarea priveliște a unei nemaipomenite lipse de urbanitate, a unei lupte îndîrjite, în care espresiunile cele mai triviale se înlănțuiesc unele cu altele etc.


Va să zică: lecții de stil și de urbanitate!

Să fim urbani, dar cu cine?

Cu aceiași oameni cari azi, fiind la putere, ne dau lecții, pe când ieri, în opoziție, insultau tot și toate, începând de la capul statului.

Acum cinci ani, pe când patrioții erau în opoziție, ce fel de educațiune politică dădeau dumnealor țării?

Deschidem n-rul „Românului“ de la 12 ianuarie 1874, și aflăm în el următorul prim București:


Anunțarăm și noi, după denunțările ziarului „Democratul“ din Ploiești, că, mulțămită tăcerii curtenitoare a ziarelor, tăcere determinată și de-o mai bună opiniune decît cea stabilită astăzi asupra aplecărilor unor înalte persoane, s-a suprimat în fine, din averea spitalelor, frumosul și avutul munte Piatra-Arsă …
Comunicatul (privitor la această afacere) fu nefericit din capul locului; el suferi două publicațiuni în „Monitor“; în prima nu figurau subsemnăturile d-lor efori; se vede că aceasta nemulțumi foarte pe oarecine, căci a doua zi comunicatul reapăru în „Monitor“ împreună cu subsemnăturile d-lor efori, cari declarau că d-nia lor au rugat pe Domnitor să ia Piatra-Arsă, că d-nealor au făcut totul, fără ca Domnitorul să ceară sau să refuze ceva, că în fine Piatra-Arsă căzuse numai ca o năpaste în averea Domnitorului.
Este, negreșit, foarte cavalerească o asemenea urmare, de-a lua astfel răspunderea seniorului său. Că se mai găsesc și astăzi asemenea cavaleri, aceasta nu este de mirare, exemplele cavalerești fiind molipsitoare; că se mai găsesc însă asemenea seniori, aceasta este ciudat, exemplul neavînd absolut nici un farmec…
Și ce mai rezultă din ultimul comunicat? Rezultă că Eforia a solicitat în mai multe rînduri de la M. Sa Domnitorul să binevoiască a lua sub patronajul său stabilimentul de la Sinaia și că acel patronaj nu s-a putut dobîndi decît cu prețul a 1000 pogoane din Piatra-Arsă.
Dezinteresată și filantropică patronare!
Mai rezultă încă ceva. Rezultă că colonelul Cretzulescu n-a primit, pentru 2270 pogoane, din cari 1233 pădure, decît 46.046 lei, adecă cîte 20 lei pogonul de pădure sau munte.
Iacă… un gheșeft!
Dacă Eforia n-a pierdut nimic din această afacere a Pietrei-Arse, în tot cazul rău a fost ars răposatul colonel Cretzulescu!


Precum văd și orbii, Domnul este acuzat, în șirele de mai sus, de-a fi făcut un gheșeft în detrimentul unei fondațiuni publice sau în detrimentul averii unui om ce murise. Tot Domnul era numit pe atunci agent al d-lui de Bismarck etc. Aceasta în organul principal al opoziției de atunci, căci „Nichipercea“ și confratele lui de la „Telegraful“ dădeau epitete și mai grațioase suveranului României. Dar, pe când presa roșie făcea educația politică a țării cu atâta urbanitate, cu espresii atât de alese pe când vorbea de Domn, ce mai educație va fi dat când vorbea de alți muritori de-a doua mână? Nu-i sfătuim pe cititori să deschiză colecția „Românului“ din 1875 și 1876. Dar, dacă există vrun Toma necredinciosul care să nu-și poată închipui decât văzând cu ochii adâncul degradării stilistice și morale a acestei tagme de demagogi, îi spunem că caute n-rul „Românului“ de la 13 august 1875 pag. 3, unde el va vedea că într-adevăr nu există înjurătură cât de scârboasă în limba românească pe care onorabilii și urbanii patrioți să n-o fi trecut în gazeta d-lor. Noi mărturisim că nu putem comite necuviința de-a reproduce cele ce stau acolo.

Și acești oameni fac educația politică a poporului!

Dar ce mai zice „Românul“?


Cei din opoziție să caute a lumina națiunea asupra datoriilor ei în noua fază în care a intrat, asupra muncii ce trebuie să-și dea pentru a dobîndi și independența economică pe lîngă cea politică.


Aceste lecții le dăm noi de mult. Cea dântâi datorie a națiunii, dacă vrea să se întremeze și economicește și moralicește, e s-arunce pătura de paraziți de deasupră-i în gunoiul din care a ieșit; să nu aleagă directori de bancă din absolvenți a patru clase primare, să nu aleagă senator pe autorul mărturisitei scabroase afaceri, să nu facă directori de drum de fier din cărciocari de mâna a treia, c-un cuvânt să nu creeze, prin încurajarea stupidității ș-a obrăzniciei, o clasă de consumatori improductivi ai sudorii frunții ei. Curățită de pătura de paraziți, nația își va veni în fire. E drept că bugetul celor două cinstite Academii de la Văcărești și de la Mărcuța s-ar cam încărca; dar, în orice caz, patrioții căpătuiți în aceste două institute nu vor mai costa nația câte 24 și 36 mii de franci de obraz pe an, ci mai ieftior, mai adecuat cu meritele și capacitatea multora dintre reversibilii și mucenicii patrioți.

Cât despre specioasele cercetări economice ale „Românului“ ierte-ni-se vorba, dar n-am ajuns în doaga redactorilor acelei gazete, de-a ignora abecedarul economiei politice și de-a face cu toate astea lecții de politică comercială d-lui baron de Haymerle.

Abecedarul economicei politici zice însă:

Industrie fără protecție nu se poate înființa.

Protecție fără putere politică a statului nu se poate exercita.

Puterea politică nu se poate câștiga decât prin o dezvoltare normală și sănătoasă a poporului, deci organizând statul simplu și în conformitate cu necesitățile lui simple, ieftin — conform cu munca lui ieftină, solid și statornic — conform cu natura proprietății ș-a muncii lui.

Cu sărituri pseudocivilizatorii, cu crearea de locuri mari în care să intre panglicari mici, cu forme goale în locul fondului, cu vorbe late în loc de știință și raționament, cu Costinești ca surogat pentru Colbert nu se regenerează și nu se-ntărește o nație.

Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mișcării bunurilor; ea e mai adâncă; e socială și morală. Pentru rezolvarea ei ar trebui un moment de înălțare a inimelor la care să contribuie clasele în adevăr educative ale societății, preotul, dascălul, legiuitorul penal, ba chiar psihiatrul.

Căci dacă avem nevoie de ceva e înainte de toate de-a urî neadevărul, ignoranța lustruită, cupiditatea demagogilor, suficiența nulităților. Trebuie să se înfrângă odată conspirația pe care tot ce e mărginit și ambițios, sărac și leneș, stupid și invidios au plăsmuit-o prin instinct contra caracterului drept al poporului nostru, în contra bunului său simț, în contra muncii sale.

Nu ni se zică că și între roșii sunt patrioți și oameni de caracter. Sistemul lor de guvern și maniera lor de-a vedea sunt o crimă în contra țării. Cine, după falimentul deplin al politicei lor interne și esterne, sau nu vede, sau se preface a nu vedea rezultatele e mărginit sau de rea-credință. Cu cel mărginit nu există dispută, pentru că nu e-n stare a te pricepe; cu cel de rea-credință asemenea nu e dispută, pentru că nu voiește să te priceapă: stat pro ratione voluntas.

„Românul“ deci ar face bine să-și păstreze lecțiile de urbanitate pentru sine, când va fi în opoziție, căci va avea mare nevoie de ele, mai ales când bine-meritatul Orășanu nu va mai avea slujbă. Atunci nici cenușa morților nu va rămâne neturburată de urbanitatea recunoscută și medaliată a scrierilor așa-zise umoristice ale acestui curios geniu. Cât despre noi îndeosebi și de opoziție în genere, știm foarte bine cu cine avem a fi politicoși și cu cine nu; și, dacă Goleștii și alți amăgiți de felul lor n-au avut a întâmpina din parte-ne nici umbra de bănuială, oricari ar fi fost ideile lor politice, nu vom fi tot astfel față cu tagma pentru care ideile sunt un pretext de spoliare și un mijloc de bun trai, față cu sistemul demagogic care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societății de esploatație!…


[30 septembrie 1880]

„L'Indépendance roumaine“ crede a fi sosit timpul pentru a pune o gravă întrebare.


Din momentul în care principiul integrității Imperiului otoman n-a mai existat, România, deși a cîștigat independența, a pierdut totodată cea mai puternică garanție internațională. Prin însuși faptul independenței noastre sîntem reduși la noi înșine, sîntem izolați, numai aparținem niciunui mare principiu al echilibrului european. Prea slabi pentru a avea o politică a noastră proprie, cată să ne sprijinim cînd pe una, cînd pe alta din puterile vecine sau să înlocuim prin ceva echivalent razimul politic pe care ni-l oferea altădată Imperiul otoman. Unde putem afla acest echivalent, păstrînd cu toate acestea independența cîștigată? Nici într-o altă parte, credem, decît în același Orient, din care am făcut parte atîta timp. Numai făcînd parte dintr-o mare colectivitate orientală vom putea avea perspectiva de a rezista deosebitelor rîvniri pe cari le escită poziția noastră geografică. Numai apropiindu-ne de națiile Peninsulei, stabilind cu ele, dacă nu alianțe, cel puțin o înțelegere bazată pe respectul intereselor comune, putem spera a face politică națională, singura care ne-ar putea conveni. Acesta e singurul mijloc pentru a pune capăt acelei politici de cumpănă, numită greșit politică de echilibru, care pînă azi n-a izbutit la altceva decît de-a ne înstrăina pe toate puterile, unele după altele. Blesăm pe unguri, indispunem pe bulgari, ne arătăm ostili grecilor. Ne-am înstrăinat pe Rusia, sîntem pe cale de-a ne înstrăina pe Austria, deci și pe Germania, precum ne înstrăinăm pe Englitera și pe Franța. Toate acestea pentru că nu avem o atitudine bine definită, francă, loială. Finețele unui stat născut de ieri sînt copilării pentru vechea diplomație a Europei. Nu ne trebuiesc advocați diplomați, ci adevărați oameni de stat, cari cugetă, vorbesc și lucrează ca buni români.


Ca buni români? Cine e bun român, cine rău?

Fiecine se crede la noi a fi cel mai bun român și, până la un grad oarecare, nu fără cuvânt. Chiar dacă n-am voi să fim, sufletul nostru a devenit o rană prin necontenitele împunsături cari ni se dau din toate părțile, încât s-ar putea zice că suntem supuși acelei draconice torturi căreia nimeni nu-i poate rezista, inventată de un inchizitor al Spaniei: împungerea cu acul în unul și același punct.

Blesăm pe unguri. Prin ce-i blesăm noi pe unguri? Zilnic se fac încercări peste Carpați de-a deznaționaliza două milioane și jumătate de români, un element tot atât de cult sau tot atât de incult ca și ungurii, organele demagogiei ungurești nu se sfiesc a-i amenința cu spânzurătorile și cu alte delicii, și toate acestea pătrund la noi, prin presă; uneori demagogia noastră le esploatează pentru a boteza pe adversarii ei cu epitetul de vânduți ungurilor… și noi blesăm pe unguri.

Blesăm pe bulgari. Am dori să știm cu ce? Pentru că ni s-a dat Dobrogea, care n-a aparținut nicicând Bulgariei, pe care turcii au luat-o de la Mircea Vodă într-un timp când regatul de la Târnova încetase de mult de-a mai exista și pentru că o provincie care, după date autentice, ni se luase nouă, ni s-a redat nouă. Se vede că-i blesăm pentru că în București și-au organizat, neîmpiedecați de nimeni, mișcarea lor de regenerare națională, pentru că în București își organizau cetele armate, pentru că în București și în Brăila își tipăreau foile lor politice și literare, cărțile și broșurile în limba națională și pentru ca pe teritoriu românesc și în școalele statului român a crescut aproape toată generația tânără care guvernează azi Bulgaria. Ba, vorba românului; pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. N-are cineva decât să ia în mână gazetele de la Sofia și să vază dacă toată ziaristica română, desigur tare în espresii, are atâtea vorbe rele la adresa bulgarilor câte injurii cuprinde un număr al unei foi din Sofia la adresa noastră.

Ne arătăm ostili grecilor. Prin ce? Pentru că se susține că traco-românii cată să aibă și ei școli primare în limba națională, lucru pe care la noi în țară îl au armenii, grecii, nemții, maghiarii, toți c-un cuvânt. E știut îndealmintrelea că învățământ primar nici nu poate exista decât în limba maternă. Cine nu are școală în limba maternă nu învață în genere carte. Ei bine, o asemenea pretenție legitimă și fără nici un fel de idee politică e privită de foile grecești ca un atentat la naționalitatea greacă, precum școlile românești din Ardeal sunt privite ca un atentat la naționalitatea maghiară. C-un cuvânt ceea ce pentru grec, bulgar ori ungur e o virtute, pentru român e un păcat.

Tot astfel ne înstrăinăm pe Rusia. De ce ne-o înstrăinăm? Pentru că n-am tăcut în timpul Păcii de la San-Stefano.

Ne înstrăinăm pe Austria. Pentru ce? Pentru că nu tăcem în cestiunea dunăreană; amândouă cazuri în care e în cestiune teritoriul țării noastre. Cum ne-om fi înstrăinând pe Anglia și Franța nu mai înțelegem. Cauza pare însă a fi următoarea. Pe zi ce merge ele se dezinteresează în cestiunea liberei navigări a Dunării și înstrăinarea aceasta, care ni se atribuie nouă, nu este decât pur și simplu indiferență.

Cât despre soluțiunea pe care o propune „L'Indépendance roumaine“, cu părere de rău cată să-i contestăm paternitatea ideilor ce le emite în această materie. Soluțiunea aceasta este a ziarului „Românul“, e sâmburul politicei lui esterioare de la fondare și până astăzi.

După întâmplare deschidem colecția de acum patru ani, de la 1875, și iată ce cetim în numărul de la 4 septembrie 1875.


Ne pronunțăm în împrejurările de față pentru rezolvarea propagată de principalele ziare engleze și ruse pentru constituirea naționalităților creștine din Turcia în state autonome sub suzeranitatea Porții; mai mult decît atît: pentru această constituire în scopul de a se rezolva cestiunea Orientului înlocuind printr-o confederațiune de state, independente dominațiunea otomană în cazul cînd ea s-ar vedea nevoită a se retrage în Asia.
Am putea observa mai întîi că „Românul“ și cei de la „Românul“, deși au propagat mănținerea bunelor relațiuni cu Turcia, au fost însă totdeauna pentru această soluțiune, chiar pe atunci cînd numai ei o propagau și toți ceilalți o tratau de utopie, cum tratară și atîtea alte aspirațiuni naționale, din cari o mare parte s-a realizat și celelalte sînt pe calea realizării…
Gîndindu-ne bine ajungem la concluziunea că ceea ce cată să devenim în ziua cînd se va desface cimentul slăbit al dominațiunii otomane va fi să rămînem ca stat independent, legat prin confederațiune cu celelalte state ce se vor naște din descompunerea Turciei din Europa.
Comunitatea de situațiune, de interese, de amici și de inamici ne impune de-a nu rupe azi legămîntul care ne ține de Imperiul otoman și care mîni trebuie să ne unească cu noua rațiune geografică ce-i va lua locul…
Spre a rezuma, politica națională românească cere:
Legarea strînsă de Turcia pe cît Turcia va exista.
Legarea strînsă de naționalitățile din Orient, constituite și confederate, în cazul eventual cînd Turcia n-ar mai exista.
Românii sînt datori să vegheze și să conlucreze ca la caz de stingere a dominațiunii otomane, rezolvarea să nu fie alta decît o confederare de naționalități independente …
Însă cu un regim (Catargi) din care simțul național este izgonit ca o crimă de lezmaiestate, cu un regim care este de notorietate publică europeană că nu face decît să execute ordinele ce primește de la Viena adecă tocmai de acolo de unde n-avem să ne așteptăm decît la pericole, cu un regim, în fine, care atrage astfel asupra României disprețul celorlalte naționalități din Orient, este oare posibil să avem însemnătatea și să prezintăm greutatea națională cari singure ne-ar putea asigura un avantaj serios în orice eventualitate?


Iar la 12 septembrie 1875 foaia d-lui C.A. Rosetti, polemizând cu „Presa“, zice următoarele:


Nu numai astăzi, ci totdeuna „Românul“ a predicat o confederațiune cu popoarele de dincolo de Dunăre; colecțiunea lui, de la fundare și pînă astăzi, este martură.


Iată dar rețeta foii franceze din fir în păr în colecția „Românului“.

Noi, precum am repetat-o de atâtea ori, în opoziție fiind nu facem politică exterioară pentru că nu voim a pune piedeci în calea nici unui guvern. Politica exterioară a României, deși are neapărat nevoie de consentimentul națiunei, s-a făcut pururea nu în Parlament, nu în presă, ba nici chiar la Ministerul de Externe, ci în cabinetul de lucru al Domnului. Numai cercul cel mai restrâns dimprejurul Domnului a știut ce curenturi predomnesc în politica generală a Europei și încotro trebuie să ne înclinăm. Responsabilitatea cată să rămâie a miniștrilor, și dacă am combătut vreodată în miniștrii noștri de externe ceva n-a fost pe atât ideile pe cât temperamentul.

Temperamentele aventuroase, optimismul politic, oarba încredere în făgăduințe măgulitoare și deșerte, procederile fără zapis și chezășie, iată ceea ce am combătut și vom combate și de aci înainte. De trădare de țară n-am crede capabili decât pe patrioții lucrativi de mâna a treia și a patra, pe Mihălești, Costinești și alții. Dar asemenea tacâm de oameni n-a ajuns încă să dicteze în politica exterioară a țării, spre binele ei fără îndoială. De aceea în combaterea noastră ne-am îndreptat mai mult în contra temperamentului și a valorii personale a miniștrilor, iar înclinările politice prea pronunțate le-am atribuit în genere mai mult unui defect de temperament sau de înțelegere decât lipsei de patriotism.

Și în cazul de față nu credem că idei preconcepute, un program de politică exterioară stabilit de mai nainte, să aibă farmecul de-a limpezi situația României. Dovadă e cel puțin programul ziarului francez, identic cu acela al „Românului“ de la fundare și până azi. Tagma de patrioți cari de la fondarea lor și până azi a ținut-o strună cu confederația orientală a ajuns a o… realiza prin cedarea Basarabiei; pe când omul care a avut cele mai mari succese în politica exterioară a țării, Vodă Cuza, n-a avut nicicând un anume program, ci s-a purtat după timp și împrejurări.