Din periodice/Din Timpul, august 1880

 

❦

[1 august 1880]

Nu avem din nefericire un serviciu statistic atât de exact precum îl au mai cu seamă țările acelea cari au posedat o monarhie democratică autoritară și au tradiții biurocratice. Cu toate acestea, pre câtă statistică există, ea nu ne arată decât regres în toate privirile, o scădere din ce în ce mai pronunțată, fie în proporția dintre esport și import, fie-n numărul școalelor rurale, fie-n numărul populației române din orașe. Deși deci acest escelent instrument de observație, această metodă de cercetare a fenomenelor vieții publice e îndestul de imperfectă la noi, din cauza lipsei elementelor necesare și a datelor exacte, cu toată imperfecțiunea lui, rezultatele apărute numai în conture sub ochii observatorului sunt atât de triste încât dovedesc, fără alte considerații chiar, necesitatea unei schimbări de sistem, a unei schimbări în întreaga noastră manieră de-a vedea.

Sub guvernele conservatoare, de bine de rău, balanța comercială a țării prezenta un escedent, mic sau mare, după cum anul era, din mila cerului, bun sau rău. De când guvernează roșii, această balanță e-n deficit, și într-un enorm deficit. Deși administrația unei țări și măsura în care ea intervine pentru limpezirea mișcării bunurilor e politică curată, încât toată seria de fenomene economice cuprinde între factorii ei constitutivi și sistemul politic după care o țară e guvernată, totuși, cu ocazia observațiilor noastre asupra balanței defavorabile din timpul roșiilor, ne-am pomenit c-o întâmpinare din partea „Presei“, care numea comparația noastră absurdă. Precum confrații nu știu în genere valoarea vorbelor întrebuințate, tot astfel nu știu nici ce este absurd. O idee poate fi greșită, fiindu-i premisele greșite, pentru asta însă nu trebuie să fie absurdă. Absurd e cel ce se contrazice pe sine însuși, care de ex. susține azi că e conservator, mâni iar că e roșu; acum că roșii sunt niște demagogi, acum iar că sunt patrioți luminați, ș.a.m.d.

Dar să revenim la balanță.

„Presa“ zicea că nici bunătatea recoltelor, nici căutarea lor în piețe nu se poate atribui unui guvern, oricare ar fi el. Deci conchide că, dacă balanța comercială a fost bună sub conservatori, guvernul n-avea nici un merit întru aceasta și, dacă ea s-a constatat foarte rea și îngrijitoare în anii trecuți, guvernului nu i se poate imputa nimic. Iată adevărul adevărat etc.

Cititorul inteligent va observa numaidecât confuzia pe care-o face „Presa“. Noi n-am zis și nici ne-a venit în minte a zice că bunătatea recoltelor sau căutarea lor în piețele europene se poate atribui unui guvern. Bunătatea recoltelor atârnă de la Dumnezeu, căutarea în piețe de la micimea concurenței rusești și americane, producțiunea însă a unei bune recolte, apoi proporția între producțiunea generală și consumațiunea generală nu sunt atât de neatârnate de sistemul de idei care guvernă un popor precum s-ar crede la prima vedere.

Răspundem anticipando, cu cuvântul lui Goethe: „Dacă cifrele nu guvernă lumea, ele arată cel puțin cum este guvernată“. În realitate, după observații atât de des făcute, balanța comercială, ca și toată seria de fenomene economice și sociale, stau în strânsă legătură cu principiile dominante, fie economice, fie politice.

Care este deci cauza balanței comerciale defavorabile, bineînțelegându-se că, toate puterile fiind încordate, esportul de grâne și producte brute s-a mărit, numai că și importul s-a sporit cu mult mai mult, de-l întrece cu zeci de milioane?

Cauza e cea mărturisită de „Românul“: Se consumă mai mult decât se produce.

De ce însă se consumă mai mult?

Pentru că întregi straturi de naturi catilinare, de ignoranți, de academicieni ai școalelor primare, de unde trăiau până ieri ca vai de ei, participă azi la atotputernicia guvernamentală și exploatează țara după plac. Dovadă e urcarea bugetului cheltuielilor cu 30 la sută, dovadă încordarea extremă a posibilităților poporului, dovadă mizeria din sate și mortalitatea din orașe — dovadă… Mihălescu.

Căci cestiunea nu este dacă s-a înmulțit producțiunea; ea trebuie să se înmulțească cu sporirea consumării. Cestiunea socială, adâncă și dureroasă pentru orice inimă deosebită de-a mucenicului Simion, e dacă s-au înmulțit numărul producătorilor și puterea lor de producțiune. Acesta nu s-au înmulțit. Din contra, asupra aceluiași număr de producători s-a așezat o nouă pătură foarte mare de consumatori, pe atât de exigenți pe cât sunt de corupți, și pentru a da acestora lucruri de cari s-ar putea priva, rafinerii, prisoase, se chinuiește un popor întreg până la istovirea puterilor sale. Acesta e marele secret al sărăciei: înmulțirea unor clase de consumatori cari nu compensează prin nimic munca producătorilor care-i susține.

Sărăcia și sclavia nu sunt decât două cuvinte pentru același lucru. Esența lor este că puterile unui om se-ntrebuințează, în mare parte, nu pentru el însuși, ci pentru alții, din care rezultă apoi, parte supraîncărcarea lui cu muncă, parte o îndestulare insuficientă a trebuințelor sale proprii. Căci natura, zgârcită cum este de felul ei, nu i-a dat omului decât atâtea puteri câte-i trebuie de-a se susținea pe el însuși și pe ai săi fără multă sforțare; un mare prisos de puteri nu i-a dat. Când sarcina comună a întreținerii fizice a unui popor se ia după umerii unei părți prea mare a lui, cealaltă parte se-ncarcă cu asupra de măsură și e mizeră. Cu cât mai mult însă se agravează proporția aceasta când clasa descărcată nu are trebuință, ca călugării, numai de întreținerea esistenții fizice, ci de-o mulțime de obiecte de lux, de rafinării pe cari nu le poate produce, de munca altor popoare, plătită cu munca poporului propriu.

Într-adevăr, există într-un stat normal, guvernat omenește, o compensare pentru sacrificiile poporului de jos. Partea descărcată de munca fizică a societății își pierde puterea musculară (iritabilitatea), dar câștigă înmiit de mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligență). Arte și științe sunt copile ale luxului, dar sunt o compensațiune. Invențiile tehnologice în toate ramurile vieții cer azi, în fabrici și manufacturi, de mii de ori mai multă muncă decât mânile tuturor acelora cari nu lucrează fizic, a tuturor învățaților la un loc. Supunând puterea unui sclav orb, cari nu se revoltă, a naturii, munca fizică a omului devine din ce în ce mai ușoară. Dar avem noi arte și științe? E pătura aceea consumatoare de nulități o clasă de oameni de știință cari să compenseze munca conaționalilor lor, din care trăiesc?

Precum știm, nu.

Iată dar adevărata cauză a balanței defavorabile: înmulțirea cu asupra de măsură atât a clasei consumatoare cât și a necesităților ei. Când un guvern are însă drept sistem de-a ridica de pe ulițe mii de nulități și a le inspira trebuințe pe cari nu le avuseseră nicicând; când se despopulează cafenelele pentru a se popula bugetul; când ignoranța, pervesitatea și lenea sunt titluri de recomandație pentru a face carieră pe miile de căi cari atârnă direct sau indirect de stat — atunci într-adevăr se descarcă de sarcina întreținerii fizice straturi de oameni cari nu meritau să fie descărcate și se încarcă cu asupra de măsură restul poporului.

Dacă producătorul nostru, țăranul, ar primi în schimb cunoștințele necesare pentru a-și economisi munca brațelor și a produce mai mult cu lucru mai puțin atunci ar exista o compensație. Dar el muncește în același mod primitiv și greu ca și strămoșii săi, însutindu-i-se sarcinile publice.

Ce lumină i se dă în schimb? În timpul ministerului Catargiu erau 2812 școli rurale cu 75.484 școlari; astăzi, sub guvernul părintesc al roșilor, sunt numai 1910 școli. Deci, în patru ani de guvernare roșie, s-au pustiit 902 școli rurale și vor scădea și mai mult.

„Presa“ dar poate vedea foarte bine, din cele de mai sus, că bunătatea recoltelor fiind aceeași și căutarea lor în piețe tot atât de mare, un popor poate merge, economicește și altmintrelea, la sleire prin sistemul de idei care-l stăpânește. Căci în viața unui stat ideile predomnatoare sunt o crudă realitate.

❦

[2 august 1880]

Încă de pe când ne căutau ceartă confrații de la „Steaua României“, fiindcă momentan le venise la-ndemână de-a ne numi reacționari, am spus că orice discuție e zadarnică, e goală logomahie, dacă evită a ne spune ce înțeleg dumnealor prin „reacție“, ce mâncare e aceea despre care fac atâta vorbă. Tot astfel face și „Românul“, și alte foi, cu cari însă nu discutăm niciodată, căci ar fi cu totul de prisos. Ar însemna să intre omul într-o turmă de căței de florile mărului.

Așadar, ce este reacția?

În fizică se numește astfel legea, demonstrată de Newton, privitoare la contraacțiunea trezită prin o acțiune; în politică însă s-a numit astfel: 1) contrarevoluția, proiectată în Franța în veacul trecut; 2) tendența de-a reintroduce o formă de guvernământ care-a existat odată.

Care-i acea formă de guvernământ care-a existat odată și pe care conservatorii vor s-o reintroducă?

Tăcere absolută din partea patrioților, semn că de când sunt nu s-au gândit măcar în treacăt la înțelesul acestei vorbe pe care o bat mereu ca apa-n piuă.

Am dovedit din fir în păr că toate, dar toate reformele liberale, sunt introduse în țară de partidul conservator. Ni se răspunde c-am fost siliți la aceasta.

De cine?

De Europa.

De opinia publică.

De 1848.

Într-adevăr, aceiași conservatori cutreieraseră Europa, scriseseră broșuri și scoseseră gazete prin cari au arătat lumii ceea ce ne trebuie, încât Adunarea ad-hoc a primit un program ale cărui principii membrii ei, unioniștii, conservatorii de astăzi, știuseră a le răspândi.

De opinia publică? Dar opinia publică consista pe atunci tocmai din ei.

De patruzeci și opt?

Deocamdată relevăm un lucru.

Conservatorii actuali au fost în cea mai mare parte revoluționari la 1848. În Moldova vedem pe d-nii Epureanu, Alecsandri, Cantacuzino și o mulțime de privilegiați, ba chiar numai privilegiați amestecați în revoluție; dincoace vedem pe mitropolitul, pe d-nii Christian Tell, pe Eliad, pe Bolliac ș. a., liberali într-adevăr, dar toți respingând cu indignare onoarea de-a fi porecliți confrați ai d-lui C.A. Rosetti și ai roșiilor. Acestea le zicem nu pentru că revoluția de la 1848 ar fi avut cel mai mic efect asupra poporului românesc, ci pentru ca s-arătăm că, dacă acea revoluție ar fi avut importanța pe care i-o atribuie „Românul“, conservatorii actuali au format desigur nouă din zece părți din promotorii ei.

Dar adevărul istoric asupra mișcării de la 1848 e în realitate cu mult mai meschin și mai trist.

Tinerimea de atunci hrănise mari idealuri naționale în inima ei, cari au fost însă reduse la rolul de-a fi o piatră de șah în mânile unei puteri vecine. Rusia avea nevoie de un pretext spre a intra în Principate și de aci în Ardeal și Ungaria. De aceea s-a făcut acea mișcare, subțire pusă la cale, în contra ordinei existente și în contra Rusiei. Până astăzi stă bănuiala că d. C.A. Rosetti n-a fost la 1848 decât un agent rusesc care s-a amestecat în revoluție pentru a o trăda. Aceasta a crezut-o Bălcescu, a crezut-o Eliad, o cred încă mulți contimporani.

Așadar, lăsați-o mai bine încurcată cu anul 1848, căci în toate cazurile e o probă mai mult în contra roșiilor, și învățați mai bine carte, citiți hrisoave și cronici, ca să vedeți de când a încetat în România până și putința unei reacțiuni. Ea a încetat cu dinastiile române, cu drepturile politice ale boierimii vechi. Ceea ce-i mai rămăsese acesteia nu erau privilegii adevărat nobilitare, nu era dreptul d-a se acoperi înaintea capului statului și a-i spune „cu paharul îndesește, dar cu birul mai rărește“, ci erau niște biete drepturi private, fără nici o însemnare pentru viața statului. Și dacă onorabilii confrați ar răsfoi și mai mult documentele ar vedea că acele supreme drepturi politice, nu scutiri de dări, căci dări plăteau în vremea veche boierii ca oricare altul, acele drepturi depuse în mâna unei aristocrații istorice erau adevărul, erau religia străbunilor noștri. Atunci vor înțelege cum, alături cu domneasca cetate a Sucevii, înfloreau, înlăuntrul aceluiași stat, republicele Vrancii, Câmpulungului și Sorocii; atunci vor înțelege cum acea părintească inegalitate, întemeiată pe tradiții, lega om de om c-o vârtoșie morală atât de mare încât Țările noastre, atât de mici, puteau să pună sute de mii de oaste în câmpul de bătaie și, bineînțelegându-se sute de mii cari mergeau nu recrutați, ci de bunăvoie, de dragul țării și al libertății lor.

Și dacă vor confrații să vază azi încă ce tare e un popor feudal cu totul, oricât de mic ar fi, n-au decât să se uite la Albania și la Muntenegru, unde sistemul a rămas intact. Nu știm zău dacă demagogii noștri de vanilie, cari umplu cafenelele, ar ieși de bunăvoie, ca albanejii, când patria ar fi în pericol.

Așadar recunoașteți că nu știți ce e feudalismul și că, fără să voiți, ne faceți cel mai mare compliment când ne numiți reacționari, un compliment pe care nu-l primim însă, pentru că nu-l merităm.

Dar ce e mai ciudat în toate răspunsurile confraților de la „Românul“ e vecinica confundare a libertății cu egalitatea drepturilor politice. De câte ori organul nostru va vorbi pentru mănținerea inegalității strict constituționale a drepturilor politice, nu private, de atâtea ori suntem numiți reacționari.

Nici prin gând nu le trece onorabililor confrați ca, cerând sufrajul universal, sau apropiarea de el, cer despotismul.

Dar cu ce-a venit Napoleon III pe tron? Cu sufrajul universal. Cum își alege d-l de Bismarck Reichstagul, pe care-l strunește cum vrea? Cu sufraj universal. Dar prin ce e Grecia actuală absolut neputincioasă, înlăuntru și-n afară? Prin sufraj universal.

Noi nu suntem, bineînțeles, contra sufrajului universal, dar numai acolo unde se potrivește, adecă unde alegătorul are deplină și exactă cunoștință despre interesul public în cestiune. Înțelegem ca o comună rurală să-și voteze cu sufrajul universal un drum ce-i trebuie sau să-și așeze o dare comunală — lucru pe care-l pricepe oricine dintre oameni și care se făcea la noi chiar acum 25 de ani. Dar interese mari, pe cari abia cea mai ageră minte le poate cântări, să se decidă prin mulțimea voturilor lui Stan și Bran? Nicicând. Cred într-adevăr confrații că Ștefan Vodă chema pe țăranii republicei din Vrancea ca să se consulte cu ei despre război sau pace, despre tratate de comerț sau altele? Noi înțelegem ca în cizmărie să fie consultați cizmarii, în interese comunale membrii comunei. Dar este și politica generală a unei țări un lucru atât de ușor încât s-o poată judeca orișicine după cum îl taie capul? Destul de rău am ajuns dacă banul clasează pe oameni în țara noastră, în loc de-a fi clasați prin moștenire de bunuri imobiliare; vor confrații să ajungem și noi jos?

Dar geaba vorbim cu oameni cari par a nu poseda nici elemente de istorie, nici de drept public, și cari nu știu nici ce-i libertate, nici ce-i egalitate. Libertatea adevărată e un sentiment aproape religios. Dacă nu se-ntâmpla ca, printre căutători de aur, jucători de cărți, bețivi și hoți, să se colonizeze în Statele Unite o ceată de puritani cari emigraseră din patria lor nu de mizerie, ci de sentiment religios, s-alegea praful de Statele Unite, precum s-alege de Mexic și de alte state din sud. Dar cum pricepeau acei oameni libertatea?

S-ascultăm pe judecătorul american Winthrop, care vorbea acum două secole:

Să nu ne-nșelăm asupra înțelesului neatârnării noastre. Există într-adevăr un soi de libertate coruptă a cărei întrebuințare e comună oamenilor și animalelor și care consistă în a face tot ce ne place. Această libertate e dușmană oricărei autorități; ea urăște fără răbdare toate regulele; cu ea devenim inferiori nouă înșine; ea e dușmana adevărului și a păcii; Dumnezeu a crezut însuși de cuviință de-a se ridica contra ei. Dar există o libertate civilă, și morală care află tărie în unire și a cărei protejare e misiunea puterii; e libertatea de-a face fără teamă tot ce e drept și bun. Această sfântă libertate trebuie s-o apărăm contra tuturor întâmplărilor și să espunem, de e necesar, viața noastră pentru ea.

Tot acest adânc sentiment, aproape religios, a dat naștere statelor române. Se știe că dinastiile, nobilimea istorică și țăranii noștri liberi au venit unii din Ardeal, alții din Maramureș — nu de nevoie materială, ci din cauze religioase. Pentru a mia oară se dovedește că spiritul religios, desigur unul și același cu iubirea nestrămutată de adevăr, e acela care formează împărății și regate și ridică repede popoarele. Cine are însă iubire de adevăr acela nu numai merită, dar și este totdeuna liber, și acela va admite și inegalitatea stabilită de natura organică a statului ca garanția cea mai puternică a chiar libertății sale. Căci, pe când iubirea de libertate e cel mai nobil instinct al omului, acela al egalității are rădăcina lui în invidie și în slăbiciune.

Există într-adevăr — zice Tocqueville — o patimă bărbată și legitimă pentru egalitate, care împinge pe oameni de-a voi să fie toți tari și stimați. Această patimă cearcă a ridica pe cei mai mici la rangul celor mari. Dar se găsește asemenea în inima omenească un gust depravat pentru egalitate, care împinge pe cei slabi de-a voi s-atingă nivelul celor tari și care face pe oameni de-a prefera egalitatea în servitute inegalității în libertate.

Și aceasta e patima de căpetenie a roșiilor noștri.

Dar a învățat unul numai abecedarul? Egalitate! Și ca din senin e egal cu economiștii și financiarii și devine director de bancă. Dar are picioarele strâmbe, e cocoșat și n-a fost nicicând soldat? Egalitate! Și deodată e maior în gardă. Dar în viață-i n-a făcut studii tecnice și nu știe a deosebi un vagon de un coteț? Egalitate! Și deodată e de-o samă cu Lesseps și se face director de drum de fier! Dar e un biet licențiat în drept de mâna a doua ori a treia? Egalitate! Și deodată-l vedem, ba ministru de esterne, ba la Finanțe, ba la Justiție, ba guvernator de bancă. Celui care nu înțelege nimic din toate astea lucrurile i se par ușoare; dar cine știe cât de puțină istorie acela vede că toate astea nu pot duce decât la pieire.

Auzi politică făcută de Fundescu și Costinescu? Dar urmărit-au vrodată să vază cum se coc marile acte politice? Știu ei, de ex., de când a-nceput a se-nchega războiul din 1870? Din timpul lui Richelieu. Știu ei de când s-a zămislit scoaterea Austriei din Imperiul Germanic? Din vremea lui Francisc I, regele Franței. Știu ei de când Germania aspiră a anexa Olanda? Din secolul trecut abia, și se vor scurge poate încă o sută de ani până ce, deodată cu anexarea acestei țări, germanii să aibă putere maritimă. Dar oare în țările noastre n-avem exemplul unei consecuențe politice rusești și austriace de două sute de ani și mai bine? Și toate raporturile astea, toate tendențele urmărite cu încordare de generații întregi ale unor popoare mari le înțelege, le judecă, le pune la cale — cine? D. Pătărlăgeanu atotștiutorul și democrația română. Nici nu sunt în stare să vază că sunt jucării în mâna unor puteri străine și că de spaima uneia cad în ghearele alteia. Totul e să-și facă trebușoarele și — apres eux le deluge!

❦

[2 august 1880]

Pe când foile austro-germane văd cu foarte buni ochi întâlnirea celor doi împărați și vizitele suveranilor României și Serbiei la Ischl, foaia cancelariei rusești, „Le Nord“, nu poate ascunde îndeajuns ciuda ce-i inspiră aceste acte de simplă curtenie în ele însele, dar cari sunt menite a accentua, într-un chip oarecum ostentativ, niște apropieri și puneri la cale politice contrarie sentimentelor sale. Astfel „Le Nord“, vorbind despre întrevederea de la Ischl, face următoarele reflecțiuni mușcătoare:

Rezultatele practice ale întrevederii vor fi fără îndoială modeste. Cabinetul din Viena se va putea lăuda că a repurtat un mare succes dacă va izbuti să învingă rezistențele ce întâmpină la Belgrad politica lui comercială. Cât despre proiectul de a atrage pe Serbia în orbita monarhiei austro-ungare și de a se servi cu dânsa pentru a supraveghea pe bulgari, ar fi cu minte să se vorbească despre aceasta cât s-ar putea mai puțin. Oricari ar fi dispozițiile personale ale prințului Milan este îndoielnic că poporul sârbesc va ajuta așa de ușor niște asemenea combinații. Organele constituționale germane au repetat adesea că politica cea bună austriacă consistă în a diviza pe slavii de sud, spre a-i sili a primi apoi hegemonia austro-ungară. S-a și încercat materialicește una ca aceasta, ocupându-se Bosnia, acest unghi înfundat dintre Serbia și Muntenegru. Urmările morale ale acestei dibăcii au fost cu toate astea foarte deosebite de acele pe cari ziarele vieneze le plăcea să le dezvolte. Tot astfel va fi probabil și cu noua tentativă de care a fost vorba cu ocazia întrevederii de la Ischl. Nu cătră prințul Milan, ci cătră populațiile slave în general ar trebui foile austriace să se adreseze pentru a obține acest rezultat dorit, și cel mai bun chip de a dovedi că cabinetul din Viena este protectorul natural al neatârnării micilor naționalități din Balcani ar fi să le dea exemplu de toleranță înlăuntrul monarhiei. Din nenorocire raporturile între naționalitățile înrudite sub sceptrul Habsburgilor autorizează oarecari îndoieli asupra sincerității avansurilor făcute sârbilor de către foile constituționale austro-germane.

❦ FRANCIA

[2 august 1880]

Evenimentul zilei pentru Franța este vizita lui Grévy la Cherbourg.

Președintele Republicei, zice „Deutsche Ztg.“, a fost primit pe la toate stațiunile și salutat de o mulțime entuziastă, încât călătoria a fost un adevărat triumf pentru regimul republican. La Cherbourg recepțiunea a fost din cele mai vesele și mai cordiale. Acest oraș, odinioară bonapartist, a primit pe șeful Republicei așa-zicând cu o furtună de entuziasm, ceea ce nu e de mirare pentru lumea care cunoaște pe modestul Grévy și plăcutele lui maniere. Primul cetățean al Franței n-a primit ca în timpul iluminațiunii să fie dus prin oraș într-un mod pompos în trăsură, ci a trecut pe strade pedestru, ca oricare simplu muritor. Se înțelege că și Gambetta a secerat ovațiuni numeroase. Toată sceneria se vede că este a unui popor liber și fericit, care n-are trebuință de culisele lui Potemkin.

❦

[3 august 1880]

„Bukarester Tagblatt“, vorbind de joncțiunea liniilor române cu calea ferată orientală, a cărei construcție s-a proiectat de cătră societatea austriacă Staatsbahn, relevează înduplecarea societății la cererea guvernului român în privirea construirii căii ferate, de la Slatina începând, pe malul drept al Oltului până-n Dunăre, nu pe malul stâng și începând de la Craiova, precum se proiectase de la-nceput.

Apoi foaia urmează:

Înduplecarea aceasta a societății austriace Staatsbahn ne pare a avea o importanță mai mare pentru viitor care-și află esplicațiunea mai ales atunci când fie punem întrebarea: cine să ia asupră-și esploatarea drumului de fier princiar român, când, după un timp oarecare, s-ar dovedi că administrația română nu e-n stare de a o duce mai departe?

Într-adevăr, frumoasă perspectivă ni se pune pe viitor, deși găsim că cestiunea e foarte naturală.

Dorința d-lui Brătianu de a-și procopsi amicii politici pe socoteala statului, a esploatării drumului de fier și a intereselor publice în genere și lipsa de demnitate cu care vestiții noștri directori de drum de fier nu se sfiesc de-a lua asupra lor un lucru pe care nu-l înțeleg, agravată încă prin mărimea lefilor ce și le-au creat, acestea toate par a prevesti că va sosi o zi când trenurile nu vor mai merge și când tot mecanismul va sta locului. A face din advocați directori de drum de fier, guvernori de bancă, miniștri de lucrări publice etc. e egal cu a pune pe un cizmar să facă ceasornice și a-l plăti pentru treaba ce se presupune că va face-o cu 40.000 franci pe an.

Când gândim la lefurile ce și le-a creat d-nii Calenderu, Fălcoianu și Stătescu la căile ferate, apoi la cele ale d-lui Cantacuzin de la regie și de la bancă, a d-lor Câmpineanu, Bilcescu, Costinescu și alții ejusdem farinae, nu putem a nu ne face următoarea socotință.

O leafă de 24-40.000 franci pe an nu-i nimic alt decât plata unei munci intelectuale. Oare compensează unul singur dintre acești domni, prin munca dumnealor cinstită, colosala sumă ce le-o plătește poporul românesc? Răspunsul va fi neapărat negativ. Puneți-i pe toți pe uscat și veți vedea ce e-n stare să câștige fiecare din ei prin munca sa proprie. Să nu fie d. Brătianu la guvern ce-ar fi azi d. Costinescu? Corector la „Românul“, pentru că a fost găsit destul de demagog pentru aceasta, dar, după adevăratul merit al celor patru clase primare, nici măcar atâta. Ce-ar fi d. Stătescu? Un advocat de mâna a doua, câștigând câteva sute de franci pe lună. D. Cantacuzin ar fi poate un bun șef de biurou la Ministerul de Finanțe, iar d. Câmpineanu n-ar fi bun de nimic. Iată oameni cari prefac, unii abecedarul, alții Codul Boerescu, într-un capital ce aduce 24-40.000 franci venit anual. Dar această prefacere nu se operează prin merit personal, nu prin aceea că acești domni ar fi descoperit mine de aur sau de argint spre a se îmbogăți, ci prin complicitatea hotărâtă a întregei societăți roșie de esploatație, prin complicitatea depozitarilor puterii publice, ajunsă pe asemenea mâni, prin complicitatea întregului simulacru de sistem parlamentar, începând de la semnătura cea mai naltă, care s-așează, fără umbră de control și fără cel mai mic semn de întrebare, sub orice hârtie, încât într-adevăr ni se pare uneori că o mașină de iscălit ar putea înlocui în România, în zilele unui guvern roșu mai cu seamă, neresponsabilitatea chip constituțională.

Să nu se zică cumva că guvernul n-ar fi avut pe cine numi directori la drumurile de fier sau că n-avem oameni cu cunoștințe tecnice. Din contra, îi avem, dacă nu într-un număr foarte mare, dar totuși. Avem o sumă de tineri cari au studiat c-un succes strălucit la institutele politehnice ale străinătății, cari au luat parte la construirea de căi ferate în străinătate și cari desigur, cu apuntamente mult, cu mult mai modeste decât acele ce le ia fără pudoare un cârciocar veninos ca d. Stătescu pentru o treabă ce n-o știe, ar fi servit cu conștiință și știință statul în esploatarea și dirigerea căilor ferate.

Astfel se spoliază bugetul cu sume enorme pentru a îmbogăți pe niște incapabili. Nu mai vorbim de exemplul ce li se dă, prin asemenea procederi, generațiunilor actuale. Nu prin muncă, nu prin studiu, nu prin merit și inteligență se urca cineva pe treptele societății române; nu, ferit-a sfântul! Prin corecturi făcute la „Românul“, prin dresură în aportarea de paragrafi de cod, prin calomnie și lingușire, prin invidie și ignoranță, prin slugarnic și înjosit bizantinism!

Și aceasta se numește domnia liberalismului în România! Domnia libertății de-a spolia bugetul de către membrii societății de esploatare, iată ce este, nu însă domnia unui liberalism onest! …

❦

[3 august 1880]

Avem înainte-ne un proces-verbal al unei comisii de recensământ pentru constatarea dărilor directe.

Contribuabilii, trași la sorți, cari fac parte din această comisie, deși au a așeza dări asupra unor venituri de mii de franci, pe cari ar trebui să fie-n stare a le evalua, probează, din contra, prin iscălituri, că trebuie să fie foarte supărați pe bietele litere ale alfabetului, căci acestea au ieșit de sub pană în așa stare deranjată încât ai crede că cineva a-nvățat vrun meșteșug la capul lor.

Dar să zicem că toate astea nu sunt nimic; e vina sorților, cari nu aleg nici bun de rău, nici știutor de carte de neștiutor. Rămâne numai a se stabili că dări de mii, de zeci de mii de franci chiar, se așază la noi în țară de către niște oameni cari nu sunt în stare a aprecia lucrul și cari sunt totdauna în alternativa de-a pune prea mult sau prea puțin.

Dar să lăsăm și aceasta și să zicem că în comisie mai e un delegat al primăriei, carele nu trebuie să fie neapărat certat cu cinstitele litere, și un agent al fiscului, care pare a fi trecut deja pe sub jugul caudin al abecedarului.

Pare, zicem.

Căci în dosul procesului-verbal vedem următorul avertisment tipărit:

Art. 8 din lege: Toate contestările, atît din partea contribuabilului cît și din partea fiscului, în contra constatării comisiilor de recensimînt se vor adresa, de la… pînă la finele lunei… comitetului permanent, care le va pune în deliberarea comisiei de apel (prevăzută la al. 2 din acest articol).

De la … șase puncte, până la … opt puncte.

Și contribuabilul să știe din o asemenea fițuică, mai ales considerând movibilitatea textelor noastre de legi financiare, termenul de când și până când se poate apela în contra unei încărcări injuste din partea comisiei!

Așa se fac la noi toate!…

❦

[5 august 1880]

Ziarele austriace și germane se ocupă de călătoria M. Sale la Ischl. „Neue freie Presse“ spune că Domnitorul nostru a întreprins această călătorie având de scop să cunoască sentimentele Austriei și Germaniei față cu România și să afle dacă se poate bizui pe sprijinul lor în cazul când țara noastră ar fi din nou amenințată de intrarea oștirilor rusești. Foaia vieneză spera că prințul României va întâmpina dovezi de amiciție din partea Austriei pentru țara sa; Austria este pentru România o amică ce nu o va părăsi nicicând, pentru că România înțelege că interesele sale o consiliază să se apropie de Austria; astfel, pe câtă vreme celelalte principate balcanice nu sunt decât instrumentele Rusiei,

România este antepostul Austriei în Orient, aliata ei naturală, care întrece pe toți slavii din Peninsulă prin cultura ei intelectuală.

❦

[5 august 1880]

Se știe că, cu ocaziunea paradei marine ce a avut loc la Cherbourg, în Franța, în prezența prezidentului Republicei, ministrului Freycinet și d-lui Gambetta, acesta din urmă a pronunțat un discurs de un caracter destul de grav, care a atras atenția Europei întregi. Prezidentul Camerii este omul a cărui influință în politica Republicei este așa de hotărâtoare încât partidele adversare au și început a-l acuza de tendențe dictatoriale; având o astfel de pozițiune politică în Republică și într-o ocazie oficială, d. Gambetta, la Cherbourg, a spus că înarmarea Franței este astăzi desăvârșită, că Franța se simte iarăși tare și egală cu adversarul său și că astfel nu așteaptă decât momentul dreptății divine. Se-nțelege de la sine cât de rea impresie a produs în Germania cuvintele prezidentului Camerii franceze. Câteva zile în urma discursului de la Cherbourg d. Gambetta scrie o scrisoare care se publică în toate ziarele și în care expune linia de purtare ce trebuie să fie urmată de noile consilii generale pentru a realiza republica democratică. Scrisoarea d-lui Gambetta se termină cu aceste cuvinte, cu mult mai categorice decât cele de la Cherbourg:

Atuncea îi va fi permis Franței să-și reia rangul în lume, să-și apuce iar, fără pripire, fără, aventuri, provinciile ce i-au fost smulse cu violență și să facă din integritatea restaurată a teritoriului său o garanție a păcii europene.

Cât de gravă este această declarație și ce amenințare pentru liniștea continentului cuprind cuvintele acestea înțelege oricine. Ziarele germane și austriace, în cuvintele rostite de prezidentul Camerii franceze la Cherbourg, vedeau o sfidare directă aruncată Germaniei; ce impresie le va face scrisoarea lui asupra consiliilor generale? Întemeiate sau nu, cumpănite matur sau pripite, — nu importă; destul să observăm că atât „așteptarea momentului dreptății divine“ cât și „integritatea restaurată a teritoriului francez“ sunt cuvinte cari, de regulă, când sunt rostite, repetate și subliniate cu dinadinsul de un bărbat ce are într-un stat poziția d-lui Gambetta, nu pot preceda cu mult acțiunile ce le corespund.

❦

[5 august 1880]

Pe când atențiunea europeană este brusc atrasă spre Occident prin atitudinea și prin tonul provocator al d-lui Gambetta, știrile despre situația orientală iau din ce în ce un caracter mai liniștit. Din Constantinopol ni se telegrafiază că față cu cererea de prelungire a termenului de trei săptămâni, acordat de puteri Porții pentru esecutarea convenției cu Muntenegrul, ambasadorii vor prezenta guvernului turcesc un memoriu colectiv, invitându-l să declare în cel mai scurt termen ce hotărâre a luat și cum are de gând s-o îndeplinească. La acest memoriu Poarta desigur va răspunde din nou că are intenția să execute convenția de la 18 aprilie sau, dacă nu va fi cu putință aceasta, să cedeze Muntenegrului portul Dulcigno și că spre acest scop a însărcinat pe Riza Pașa să meargă la fața locului cu 4000 de oameni, pentru a întâmpina orice veleități de rezistență ale albanejilor; dar că, pentru o definitivă executare a bunelor sale intenții, guvernul turcesc are nevoie de prelungirea termenului de trei săptămâni. Memoriul colectiv dar nu va avea alt efect decât a da Porții aceea ce dânsa cere, o întârziare a termenului.

❦

[5 august 1880]

Pe de altă parte din Roma se anunță că puterile întârziază de a adopta propunerea Engliterii relativă la proiectul de a răspunde la nota Porții despre cestiunea grecească printr-o nouă notă colectivă, pentru că această propunere ar atrage după sine o coerciție inevitabilă. Astfel, o lungă perioadă de negoțieri diplomatice este probabilă. — Cu privire apoi la cestiunea Dunării, o altă depeșe din Roma ne spune că diferendul unic ce mai există nu are de obiect decât modul de admitere a delegatului bulgar în comisie. Comisarul rus voiește ca invitarea să fie direct adresată guvernului din Sofia, pe când comisarul turc ar voi ca invitarea să se facă prin mijlocirea Porții. Cât despre acordarea prezidenției în comitetul statelor țărmurene, depeșa ne spune că nici una dintre puteri nu s-a opus la acordarea acestei prezidenții Austriei, pe care Italia ar fi și acceptat-o. — De un caracter oarecum mai grav, dacă va fi întemeiată, e știrea de sâmbătă seara din Londra, care, după ce ne spune că cestiunea Muntenegrului este pe cale de a se regula după litera convenției din aprilie și că negoțierile pentru regularea cestiunii greco-turcești au oarecari sorți de reușită, ne anunță, după o altă știre din Viena, că Rusia ar avea de gând să intervie singură în Balcani; pe ce motiv? cel puțin sub ce pretext? aceasta nu ne-o spune depeșa din Londra.

❦

[5 august 1880]

În privința cestiunii Dunării reproducem din „Le Nord“ următorul articol, care arată obiectul disentimentului ivit în Comisia dunăreană. Mai puțin optimiști decât ziarul cancelariei rusești, suntem departe de-a atribui acestui punct negru de pe orizonul politic neînsemnătatea pe care i-l atribuie el.

Iată dar ce scrie:

Ziarele imaginează acum o pretinsă cestiune a Dunării, care ar fi menită a despărți Europa în două tabere gata de a se sfâșia întreolaltă. O revistă germană, „Grenzbote“, a dat vânt afacerii acesteia prin publicarea unui articol ce se pretinde inspirat de principele de Bismarck, fără cuvânt, se-nțelege, pentru că acest articol dovedește o așa ignoranță asupra dispozițiilor Tractatului de la Berlin pe cât ating navigația pe Dunăre încât am face injurie prezidentului Congresului de la 1878 atribuindu-i paternitatea.

„Grenzbote“ vorbește de o intrigă care ar fi fost urzită și de Rusia, și de Anglia în contra Austriei. Iată în ce-ar fi consistând acea intrigă;

„Un amic ne scrie din Galați că reprezentantul Marei Britanii în Comisia Europeană a Dunării a primit instrucția de-a prezinta o propunere formală tinzând a esclude pe Austro-Ungaria de la orice participare la supravegherea navigațiunii pe Dunăre între Galați și Porțile de Fier și de-a încredința această supraveghere statelor țărmurene. Temându-se cu toate acestea că acest plan să nu întâmpine oarecare împotrivire și voind, în același timp, de-a ținea seamă până la un grad oarecare de stipulațiunile Tractatului de la Berlin, cari prescriu instituirea unei Comisii însărcinate cu navigația în această parte a cursului Dunării, aflăm că guvernul englez ține-n rezervă o nouă propunere conform căreia Comisia Europeană, în care Rusia posedă deja un scaun și un vot, își va întinde autoritatea sa până la Porțile de Fier și va primi un delegat sârb și unul bulgar pentru partea râului de din sus de Galați, în acest chip Rusia ar dispune de trei voturi în toate chestiunile cari interesează acea parte a cursului Dunării de care e vorba, parte care e cea mai importantă atât din punct de vedere politic cât și din punct de vedere comercial. Nu trebuie să ne mirăm dacă vom vedea pe Anglia și Rusia legănându-se în speranța că Franța și Italia se vor uni cu vederile lor. Dar ca românii să se grăbească a face cauză comună cu rușii, ca românii să se împrumute la această intrigă îndreptată contra Austro-Ungariei și Germaniei, iată ceea ce ne-ar surprinde în adevăr“.

„Augsburger Allgemeine Zeitung“, amplificând tema indicată de „Grenzbote“, ajunge la concluzii neașteptate.

„Rusia și Anglia caută a scoate pe Austria din Peninsula Balcanică, cea dentâi din motive politice, cea de-a doua pentru cuvinte comerciale. Acțiunea aranjată în sânul Comisiei dunărene vrea să atingă pe Austria la punctul ei cel mai simțitor, acolo unde, dacă rana s-ar prinde, ar avea urmările cele mai grave, căci, dacă Austria s-ar afla esclusă de la Dunărea de Jos, nu numai că prestigiul ei în Orient ar înceta, dar dezvoltarea ei economică prin locurile acelea ar deveni imposibilă. Se știe câtă însemnătate are pentru monarhia Habsburgilor libertatea navigațiunii pe Dunăre. Puterile întrunite la Berlin au fost de părere că cestiunea Dunării nu interesează pe nici un stat atât precât o interesează pe Austria și că nici o putere nu oferă garanții mai bune pentru libertatea comunicației pe acest râu; iată pentru ce — contrar cu voința Rusiei, dar cu deplina aprobare a Angliei — ele deteră Austriei o influență precumpănitoare în Comisia Dunăreană. Acum vor să modifice toate acestea; influența Austriei trebuie paralizată, dacă nu înlăturată cu totul; căci dacă proiectul Angliei s-ar adopta, dacă ar reuși să escludă pe Austria de la participarea supravegherii navigației între Galați și Porțile de Fier sau să se admită în Comisie delegați sârbi și români, influența hotărâtoare a Austriei ar fi suprimată împreună cu libertatea navigației pe Dunăre, de vreme ce Rusia ar dispune de trei voturi“.

În reflecțiile acestea pe cari le reproducem sunt aproape pe atâtea greșeli pe câte fraze. Nimeni n-a visat măcar de-a esclude pe Austria de la Dunărea de Jos sau de-a împiedeca libertatea navigației pe acest râu. Ce s-atinge de Rusia anume, declarațiile plenipotențiarilor săi în Congresul de la Berlin și inițiativa pe care ea a luat-o în Tractatul de la San-Stefano, prescriind dărâmarea fortificațiilor de pe Dunăre și escluzând vasele de război din apele României, Serbiei și Bulgariei, arată îndeajuns ce preț a pus Rusia pe această libertate. Cât despre aserțiunea foii „Augsburger Zeitung“ că, în Congresul de la Berlin, puterile ar fi atribuit Austriei un fel de poziție privelegiată, o influență precumpănitoare în Comisia Dunăreană, cată să spunem că aceasta e fantazie mare. Cabinetul din Viena nici n-a cerut așa ceva. Unica dispoziție a Tractatului din 1878 c-are se raportă la Austria îndeosebi e aceea care încredințează acestei puteri executarea lucrărilor destinate a face să dispară obstacolele pe cari le opun navigației Porțile de Fier și cataractele. Puterile au socotit cu drept cuvânt că e mai bine de-a centraliza aceste lucrări în mânile unuia singur dintre statele țărmurene ale acelei părți a fluviului unde ele trebuiesc executate. Dar această misiune, de o ordine esclusiv tecnică, nu dă statului celui însărcinat cu ea vrun alt drept decât acela de-a percepe taxele al căror produs e menit a acoperi cheltuielele lucrărilor în cestiune. Pentru tot restul, Tractatul de la Berlin recunoaște drepturi riguros egale tuturor puterilor mari, fără a stabili vreo deosebire între ele.

„Grenzbote“ a citit desigur rău instrumentul păcii de la 1878 pentru a găsi o clauză ce prescrie instituirea unei comisii care-ar fi însărcinată cu aplicarea reglementelor de poliție relative la navigarea pe partea Dunării dintre Porțile de Fier și Galați. Tractatul de la Berlin nu conține nici un fel de dispoziție de soiul acesta. Articolul Tractatului care vorbește de cestiunea aceasta (art. 55) se rostește astfel:

„Reglementele de navigație, de poliție fluvială și de supravegheare, de la Porțile de Fier până la Galați, vor fi elaborate de cătră o Comisie Europeană, asistată de delegații puterilor țărmurene și puse în armonie cu cele ce au fost sau vor fi edictate pentru parcursul din sus de Galați“.

Se știe că Comisia Europeană, care există de douăzeci de ani aproape în virtutea Tractatului de la 1856, nu avea în atribuțiile sale decât partea fluviului dintre Galați și gurile Dunării. În Congresul de la Berlin Europa i-au întins mandatul, încredințându-i, deodată cu adjuncțiunea delegaților statelor țărmurene, elaborarea de reglemente pentru partea Dunării dintre Galați și Porțile de Fier. Pretinsa propunere engleză, care, după „Grenzbote“, ar fi rezultatul faimoasei intrige anglo-rusești, nu e altceva decât pur și simplu art. 55 al Tractatului de la Berlin.

E de observat totodată că, dacă Congresul de la 1878 a desemnat pe agenții cari vor avea a elabora reglementele de navigațiune, el a neglijat de-a determina pe aciia cari vor avea misiunea de-a supraveghea și controla aplicarea acestor reglemente. În a unsprezecea ședință a Congresului baronul de Haymerle, al doilea plenipotențiar al Austro-Ungariei, propusese de a încredința supraveghearea executării reglementelor unei comisii delegate de Comisia Europeană. Dar nu s-a luat nici o hotărâre asupra propunerii acesteia, deci rezultă o lacună care cată a fi împlinită. Asupra acestui punct poate se vor fi iscat în timpul din urmă disentimente cari, umflate peste măsură și denaturate, azi dat loc la speculațiile alarmiste ale foilor „Grenzbote“ și „Augsburger Zeitung“. Se asigură că guvernul austro-ungar propune instituirea unei comisii de, supravegheare permanentă a statelor țărmurene, care să-și aibă scaunul la Rusciuc și a cărei președință s-o aibă Austria pentru de-a pururea. Cabinetul din Londra din parte-și ar cere ca Comisia de supravegheare să nu fie compusă decât de delegații statelor țărmurene părții aceleia a Dunării la cari trebuie să se aplice aceste reglemente; acestea sunt:

Serbia, România și Bulgaria. Ridicat-au într-adevăr Austria pretenția care i se atribuie și care se depărtează atât de mult de propunerea făcută în Congresul de la Berlin de cătră al doilea plenipotențiar al ei, azi ministru de esterne? Sigur e că, redus la acești termeni, diferindul, dacă diferind există, e departe de a avea însemnătatea care i se dă. Europa a hotărât în acești din urmă ani probleme cu mult mai complicate și putem avea încredere că va afla, fără multă osteneală, și soluțiunea acesteia.

❦

[6 august 1880]

Sâmbătă seara primirăm de la Londra știrea, provenită din Viena, că Rusia ar fi având intenția să intervină singură în Balcani; această știre nu ne spunea motivul sau cel puțin pretextul acțiunii la care s-ar fi pregătind Imperiul nordic. Astăzi „Le Temps“ ne aduce niște știri de senzație, ce stau în legătură cu aceea care ni se comunică sâmbătă. Un corespondent special al foii franceze îi telegrafiază că noutățile primite în Viena de la granițele rusești, din Londra și din București, sunt foarte alarmante. Rusia ar fi concentrat în preajma Benderului, în Basarabia, 45.000 oameni pentru a sprijini la nevoie o insurecție eventuală a bulgarilor. Trecerea soldaților ruși prin România ia proporțiuni mari. În zilele din urmă un vas rusesc a trecut pe Dunăre pe la Galați încărcat cu munițiuni, tunuri și cai și chiar cu material de ambulanță.

„Neue freie Presse“ primește apoi din Londra știrea că Rusia ar fi hotărâtă să intre în curând în acțiune, însărcinându-se singură cu executarea deciziunilor Conferenții, și această hotărâre o va face cunoscută puterilor printr-o notă specială. Între Rusia și România, cu privire la trecerea oștirilor rusești prin Principat, s-ar fi făcut sau are să se facă o punere la cale. Se înțelege că nu facem decât a înregistra aceste știri sub rezervă; din parte-ne, considerând ultimele evenimente politice și atitudinea din urmă a sferelor noastre înalte, credem că știrile acestea sunt nefundate întru cât privește România. Deaminteri chiar corespondentul cari le comunică foii franceze nu uită a le încheia cu cuvintele: „Toate știrile acestea sunt cam exagerate“.

Ni se transmite astăzi o știre din Paris de natură a liniști puțin senzația produsă ieri prin comunicarea pasajului final dintr-o scrisoare a d-lui Gambetta asupra consiliilor generale. Scrisoarea în cestiune, publicată mai întâi alaltăieri de ziarul „La Verite“, datează din 1871. Totuși cuvântarea de la Cherbourg rămâne, și aceasta scrisoare, tocmai pentru că poartă data de a doua zi după războiul din care teritoriul francez a trebuit să iasă ciuntit, pare a fi reiterarea unei promisiuni de revanșă, ceea ce de obicinuit se face în ajunul îndeplinirii ei. Gravitatea lucrului se atenuează dar puțin, cum am zis, prin ceea ce ne comunică astăzi serviciul nostru telegrafic; situația rămâne tot așa de amenințătoare pentru pacea continentului, până ce o retractare în regulă, lucru puțin probabil în așa situații, nu va veni să șteargă efectul produs prin cuvintele de la Cherbourg cu privire la consolidarea desăvârșită a Republicei și prin imediata publicare a unei reiterări de promisiune pentru ziua când această consolidare va fi desăvârșită.

❦

[6 august 1880]

Asupra cestiunii dunărene citim în „Journal des debats“ următoarele:

Operațiunile periodice ale Comisiei Europene a Dunării sunt în genere puțin cunoscute în afară de lumea diplomatică și, la dreptul vorbind, lucrările acestei reuniuni, instituite în mod permanent de Congresul de la Paris și confirmate prin Conferența de la Londra în 1872, au un caracter special, care nu este făcut pentru a interesa publicul. Cestiunile navigației fluviale, a pescuitului și a delimitării apelor n-au nimic care să pasioneze pentru a fi importante. Această parte aridă a lucrărilor Comisiei Europene a păgubit interesul curat politic al operei sale, care e considerabil, și, după toată probabilitatea, comisarii ar fi continuat a delibera în pace, în tăcerea misterioasă ce apasă asupra actelor lor de aproape douăzeci de ani, dacă presa germană și, cea austriacă nu și-ar fi dat silința de-a le pune în lumina zilei. Au fost mișcați mult la Viena și la Berlin de atitudinea Angliei și a Rusiei în sânul Comisiei. „Grenzbote“ și foile oficioase din capitala Austriei au strigat tare, pentru că, zic ele, d. Gladstone ar voi să combată, în înțelegere cu Rusia, preponderența Austriei asupra părții Dunării dintre Porțile de Fier și Galați. Numele primului-ministru englez are darul de-a escita puțin nervii tuturor acelora cari se ocupă cu politica la Viena. Cu sau fără cuvânt, ei văd în el pe cel mai neîmpăcat dușman al monarhiei austro-ungare. Bursa se urcă când el are friguri, scade când el se însănătoșează. Dar afle-se bine ori rău, are într-adevăr d. Gladstone proiectele negre cari escită reclamațiile germane și austriace? Se va vedea ce e la mijloc examinând situația de la Dunăre nu, după cum o espune. „Grenzbote“, ci după cum ea e în realitate.

În virtutea art. 55 al Tractatului de la Berlin Comisia Europeană a fost însărcinată de-a elabora, cu concursul statelor țărmurene, un reglement de navigație pentru partea de la Galați până la Porțile de Fier. Această lucrare e încă în stare de proiect. Austro-Ungaria a fost atât de puțin grăbită de-a vedea realizându-se ceea ce ea reclamă astăzi c-o atât de mare vioiciune că au trecut doi ani pân-acum fără ca ea să ceară executarea articolului din Tractatul citat mai sus. Am esplica cu greu această schimbare dacă n-am ținea seamă de evenimentele câte au urmat Congresului de la Berlin. Era vorba de-a stabili un reglement de navigație în uzul țărmurenilor, adecă în al României, Serbiei și Bulgariei, între Porțile de Fier și Galați. Austria însă nu e țărmureană în această parte a fluviului, dar cu toate acestea emitea pretenția de-a-și impune preponderanța sa în Comisia acestor mici state, care ar fi chemată eventual de-a aplica reglementul în cestiune. Pentru a zice totul, Austria voia să „protejeze“ Principatele dunărene, dar nu știa încă cu ce „sos“ le-ar mânca. Oamenii de stat din Viena nu ignorau că proiectele lor vor întâmpina grave obstacole din diferite părți; pentru a le susține, de nu pentru a le justifica, le trebuia sprijinul fără condiții al unei puteri foarte mari. Deci au întârziat de bunăvoie elaborarea reglementului de navigație până în epoca faimoasă a călătoriei d-lui de Bismarck la Viena. De atunci atitudinea lor s-a schimbat cu totul. Apropiarea Austriei și a Germaniei le-a dat sprijinul dorit de care aveau trebuință pentru a sui cu asalt privilegiile micelor state iar acestea au putut începe să-și zică că, dacă sosul era aflat, masa a cărei cheltuială aveau s-o poarte e asemenea aproape. Asta e faza întâia a cestiunii dunărene. Am fi foarte încurcați de-a esplica ceea ce s-a petrecut în Comisia Europeană în urma dispozițiunilor manifestate de politica austriacă sau, pentru a o spune mai bine, de politica austro-germană, dacă nu ne-ar veni în ajutor un ziar românesc, care, printr-o indiscreție, a ajuns la cunoștința deliberărilor Comisiei. După „Indépendance roumaine“, delegatul austriac și cel german au prezentat acum două luni colegilor lor un proiect al căruia dispozitiv cuprindea maximul pretențiilor austriace. „Indépendance roumaine“ a publicat această lucrare. E o piesă foarte curioasă și din cele mai instructive. După ea, Comisia țărmurenilor ar fi să fie prezidată de drept și pe de-a pururea de Austria, care nu e țărmureană, și, în caz de împărțire a voturilor, votul prezidentului ar fi precumpănitor: aceasta ar fi absorbirea micelor state dunărene în folosul Austriei, căci, prin privilegiul pe care ea-l reclamă, ar câștiga dreptul de-a face legi de navigațiune și până în porturile române, sârbești și bulgare. C-un cuvânt, Dunărea ar cădea pe mânile ei până la Galați, care e situat la 150 de chilometri de gurile fluviului.

Aci începe rolul cominatoriu atribuit de presa germană și austriacă d-lui Gladstone. „Grenzbote“ zice că Anglia, în înțelegere cu Rusia, a combătut proiectul preliminar austro-german. „Grenzbote“ se-nșală. „Independance roumaine“ ne spune, cu documente-n mână, că lucrarea delegatului austriac și a celui german a fost respinsă în unanimitate, afară de comisarul italian. După cum se pare, Anglia și Rusia n-au fost singurele cari s-au alarmat de întinderea pretențiilor austriace și de consecuențele cari ar putea decurge din ele; Franța, România și Turcia au împărtășit surprinderea lor și au refuzat, până la un nou ordin, de-a sancționa o politică cutezătoare, care demasca deodată toate bateriile ei. Dunărea e o-mbucătură mare. Politica tradițională a puterilor occidentale consistase pân-acum întru a înlesni dezvoltarea, a păzi neatârnarea micelor state dunărene, nu însă a da mâna la absorbirea lor. În adevăr, se plătea ca cineva să se răsgândească în treaba aceasta.

Se pare însă că oamenii se răzgândesc atâta încât, judecând după mărturisirile foii „Grenzbote“, spiritele politice din Viena și din Berlin încep a se neliniști. Ne pare într-adevăr că aceste aprehensiuni nu sunt lipsite de temei. Anglia nu va-ncerca, poate, precum afirmă cu candoare „Neue freie Presse“, de-a substitui drapelul maritim drapelului fluvial de la Galați pân-la Porțile de Fier, pentru că aceasta ar fi contrariu bunului simț; dar ea se va putea întreba, și celelalte puteri asemenea, dacă, primindu-se cererile Austro-Ungariei și acordându-i-se un loc precumpănitor în consiliile Principatelor dunărene, Europa nu s-ar espune de-a vedea ivindu-se din partea Rusiei o pretenție exact asemănătoare. Austro-Ungaria nu e țărmureană între Porțile de Fier și Galați; de ce s-ar bucura de-un privilegiu refuzat Rusiei, care asemenea nu e țărmureană, dar al cărei teritoriu se apropie mai mult decât cel austriac de cursul fluviului în sus de Galați? Austria își întemeiază, pretențiile pe suveranitatea ce-o are asupra Porților de Fier, care i-a fost atribuită în mai multe rânduri de cătră Congresul de la Berlin; dar Rusia poate invoca posesiunea uneia din gurele Dunării, a brațului Chiliei, și asta cântărește desigur cât Porțile de Fier. Ceea ce-i adevărat în toate acestea și ceea ce trebuie să ținem minte e că Austro-Ungaria reclamă un privilegiu foarte mare, asupra căruia Tractatul din Berlin tace. Acest privilegiu i-ar atribui suveranitatea aproape absolută a Dunării și ar face din Austria arbitrul Principatelor dunărene, fără escepția Bulgariei. Ar fi foarte surprinzător ca d. Gladstone singur s-o discute aceasta. Dunărea e un fluviu convențional; el aparține prin tractate navigației europene; el mai aparține apoi tuturor țărmurenilor, între alții Rusiei, României, Serbiei și Bulgariei. Pentru a face din ea un fluviu german până la guri, sau chiar numai până la Galați, Austria mai are de furcă.

❦ DOMNITORUL ROMÂNIEI LA ISCHL

[6 august 1880]

Iată importantul articol din „Neue freie Presse“ relativ la politica austriacă în Orient despre care am vorbit în revista noastră de ieri:

Ce scop are vizita principelui României la împăratul Francisc Iosif în Ischl? Această întrebare, care formează actualitatea zilei de astăzi, trebuie să o punem, cu toate asigurările cari neagă orice însemnătate politică acestei vizite; ba tocmai din cauza acestor asigurări ni se impune această întrebare, fiindcă România nu este o țară indiferentă, ale cărei destinuri viitoare ne-ar putea fi fără interes este icul ce a fost intercalat între slavii de nord și cei de sud, între protectorul rusesc și clienții lui din Peninsula Balcanică, spre a fi un obstacol panslavismului; este stațiunea prin care trebuie să treacă Rusia în drumul ei spre Constantinopol; ea (România) esistă în fine în virtutea voinței și a garanției Europei, care i-a încredințat misiunea să ferească libertatea Dunării de pericolele la cari a fost espusă de repețite ori din partea rușilor de mai mult de un secol și jumătate. Dacă dar principele acestei țări face o vizită Domnitorului puternicului imperiu vecin, despre care trebuie să știe că nu poate fi prea plăcută Domnitorului unui alt puternic imperiu vecin; dacă el, afară de aceasta, se prezintă în niște timpuri grele și imediat în urma vizitei unui alt mic suveran dunărean, apoi nu este numai o simplă curtenire care-i dirige pașii, ci, fără îndoială, un scop precis pe care dorește să-l ajungă. Nici nu este tocmai greu să ghicim acest scop. Principele Carol al României dorește să sondeze intențiunile Austro-Ungariei și ale Germaniei față cu el și cu țara lui, spre a-și aranja în conformitate atitudinea sa față cu Rusia. Tendența Rusiei de a înlătura icul român, ce o împiedecă a întinde mâna slavilor din Balcani, nu este străină Domnitorului român; el a suferit de la dânsa amărăciuni grele. Garanția europeană pentru integritatea României s-a arătat acum trei ani că este neputincioasă, căci nimeni n-a mișcat un deget spre a împiedeca inundarea de cătră ruși a țării garantate. Oare această garanție este ea și astăzi o literă moartă, cum a fost în aprilie 1877? Dacă Rusia ar apuca-o de gât, ar putea România oare să conteze acum mai mult decât atunci pe un energic sprijin al Austro-Ungariei și al Germaniei, aliată cu dânsa? Acesta este lucrul pe care principele României voiește să-l afle la Ischl și noi credem că răspunsul ce i se va da la Ischl este de o eminentă însemnătate, politică pentru dânsul, nu mai puțin ca și pentru noi.

S-o spunem curat și pe față: dorim foarte mult ca să i se arate la Ischl că România are în Austro-Ungaria un amic vecin care nu o va părăsi în cazul când cazacii ar mai porni într-o cruciată peste Prut. Despicând firul de păr și înșirând silabe pe ață în mod sofistic nu facem nici o treabă; nu este vorba dacă România va intra în alianța austro-germană sau va fi acceptată numai ca un apendice al ei. Lucrul principal este ca dânsa să se știe sigură nu numai față cu rușii, ci și față cu partida rusească care scormonește în interiorul ei, și să nu fie sacrificată pentru a doua oară în momentul decisiv. La 1877 a fost singură-singurică când masele oștirilor rusești se rostogoleau spre granițele sale; ea s-a văzut nevoită să încheie vestita convențiune din aprilie și să-și deie contingentul unui năvălitor heterogen; ea a trebuit să primească cea mai îndrăzneață ingratitudine pentru că la Plevna cu sângele său a scăpat pe ruși de pieire. Atari esperiențe nu le poate dori bucuros pentru a doua oară un stat june și cu vitalitate; el se simte a fi un ic, nu însă un grăunte care să fie zdrobit între pietrile de moară ale slavismului.

Să nu ne amăgim a crede că devotamentul și solidaritatea României n-ar avea pentru Austria-Ungaria o valoare considerabilă. Avem noi oare amici în statele slave din Balcani cărora le-am ajutat să-și câștige esistența politică, independența și autonomia? Nu. Principele Nichita al Muntenegrului mai poate veni de sute de ori la Viena, locuind ca oaspe în castelul imperial; prințul Milan al Serbiei va mai putea face adeseori vizite împăratului Austro-Ungariei; prințul Alesandru al Bulgariei poate să fie mai pe atâta plin de loialitate față cu noi; cu toate acestea ei sunt, unul ca și altul, salahori rusești, pe cari un ordin din Petersburg îi poate întoarce în contra noastră. Ceea ce Austro-Ungaria are să conserve în Peninsula Balcanică niciodată nu se va putea apăra și mănține cu slavii, ci pururea în contra lor. Secretul de a încălzi inimele slave pentru mărirea și binele Austriei nicicând nu-l vom cunoaște, nici înlăuntru, nici în afară. România însă este avanpostul nostru natural, din naștere. Ea formează un zid în mijlocul slavismului, pe care zid este interesul nostru să-l întărim; ea întrece în cultură, în progres și fertilitate toate statele cele mici slave; ea mijlocește comunicațiunea noastră pe Dunărea Inferioară cu Marea Neagră. Bărbați ca Ristici și Slaweicow pot fi politici vicleni și rafinați; însă un bărbat ca Brătianu este mai mult, pentru că nu joacă pe funia rusească, ci înțelege pe deplin interesele și impulsele Occidentului și cunoaște foarte bine pericolele ce amenință din partea Rusiei. S-a privit cu răbdare cum s-au răpit de la România părțile Basarabiei; ea a fost tratată aspru în cestiunea jidovească, și în afacerea Arab Tabiei interesele ei au fost reprezentate cu puțină căldură. Toate acestea au fost de natură a pune pe gânduri pe cei din București și a-i umplea de multe îndoieli în privința ajutorului ce ar putea aștepta de la Europa. Acum tot mai mult se apropie momentul în care Rusia din nou va da drumul furtunei în contra rămășiței Turciei; în atari condițiuni, cine oare i-ar putea lua în nume de rău principelui României că, făcându-și așa-zicând bilanțul, vine să întrebe pe Austro-Ungaria și pe Germania dacă ar putea conta pe protecțiunea lor în momentul decisiv?

Sunt sceptici cărora nu le poți scoate din cap ideea că planurile Austro-Ungariei sunt ațintite la posesiunea Salonicului. Ei argumentează că ocupațiunea Bosniei, a Herțegovinei și a bucății din districtul Novi-Bazar este o achizițiune îndoioasă în gradul suprem și se poate esplica numai cu privire la o întindere mai departe a ocupațiunii. Acești sceptici, din gura cărora, într-o profundă îngrijire, vorbește majoritatea locuitorilor austriaci, ar avea dreptate dacă, de dragul unor visuri problematice viitoare, s-ar sacrifica profitul real, ce este numai spre România. Nu pe drumul cătră Salonic, ci de-a lungul Dunării sunt pietrile de hotar ale unei înțelepte politice austriace. Iată că antagoniștii Austriei se și ridică spre a ne contesta dreptul la Dunărea de Jos. Ici-colea se mai găsește o altă serie de necredincioși, cari nu vor să înțeleagă că Germania nu va face vrun contraserviciu real pentru alianța noastră, în virtutea căreia este apărată în contra Franței și Rusiei. Ei se tem că Germania ne încurajează pentru aventuri slave, cari ne pot numai slăbi și periclita, iar nu întări și asigura. La toate aceste îndoieli s-ar pune un capăt dacă Austro-Ungaria și Germania ar lua, față cu România, o atitudine clară și precisă. N-are decât să se spună prințului Carol că o invaziune rusească nu va fi suferită pentru a doua oară; că nu se va permite Rusiei să răscoale iarăși pe slavii Peninsulei; cu un cuvânt, că integritatea României va fi apărată în orice caz — și lumea îndată va fi mai bogată cu o garanție solidă în contra fatalului oaspe al tulburării păcii, care, plecând din Rusia, se furișează prin Europa ca o fantomă îngrozitoare!

❦

[8 august 1880]

Nu încape îndoială că soluțiunea dată de Tractatul de Berlin cestiunii orientale va mai fi izvorul multor încurcături și chiar a unei conflagrațiuni generale. Deodată cu căderea conservatorilor din Anglia și cu venirea la putere a liberalilor, orizonul a-nceput a se-ntuneca. D. Gladstone se distinge printr-un fel de zel religios, prin patimă în politică. Cunoscător al ebraicei și al Talmudului, era un timp în care, cu texte ebraice, combătea emanciparea izraeliților din Anglia. Cu aceeași patimă reprezintă azi principiul că Peninsula Balcanică nu este a nimănui altuia decât a popoarelor de pe ea, că amestecul sau înaintarea Austro-Ungariei mai cu seamă trebuie împiedecată, că, în fine, domnia turcească trebuie să înceteze în Europa. Mărturisim că ne e greu de-a distinge în purtarea învățatului și furtunosului om de stat englez fanatismul religios de planurile politice, destul numai că cu tot dezastrul din Afganistan, cu totul bilul de dezaprobare ce l-a primit cabinetul în cestiunea agrară irlandeză în Camera lorzilor, cu toată rușinea scrisorii smulse de contele Karolyi, d. Gladstone încurajează o politică de acțiune în cestiunea Orientului și că, în urma acestei atitudini, puterile s-au grupat în două tabere, cari numai binele nu par a-și voi una alteia. Abia se risipi Conferența suplementară din Berlin, în care s-a hotărât cel mai deplin acord între puteri, și văzurăm că în Bulgaria începură a trece ofițeri și soldați, precum și munițiuni din Rusia, pentru pregătirea aceluiași soi de război neoficial care s-a mai purtat în Serbia; din Germania pe de altă parte începură a veni, pentru sprijinirea unei contraacțiuni, asemenea neoficiale, ofițeri superiori și funcționari administrativi germani, a căror comunicație cu sultanul se face prin mijlocirea d-lui de Drygalski, fost militar prusian, azi adiutant al sultanului și om de încredere al Porții.

În Franța se fac serbări militare și reviste de flotă. D. Gambetta reamintește Alsasul și Lotaringia, foile reproduc un discurs din 1871 al fostului dictator, în care se vorbește de recâștigarea provinciilor în timpul unei generații cel mult; în Austria se face o splendidă serbare a trăgătorilor la țintă, pe jumătate ostășească; iar Rusia concentrează lângă granița galițiană și la Bender trupe. În acest din urmă loc se pretinde c-ar fi concentrați deja 45.000 de oameni.

Într-adevăr redeschiderea cestiunii Orientului pare aproape și aceasta în condiții cât se poate de rele pentru noi, Germania ar fi neutralizată în acțiunea ei de cătră Franța, pururi doritoare de răzbunare; Austro-Ungaria ar fi paralizată, prin gingașele ei interese de pe Adriatica și prin proiectele asupra Salonicului, de cătră Italia; Rusia ar rămânea deci din nou stăpână pe sorții Orientului.

Pe noi nu ne turbură atât amestecul nostru, poate neînlăturat, în vălmășagul general, și mai puțin ne turbură încă soarta patrioților cari mai prin reversibilitate, plătită înainte, mai prin directorate de bancă și de drum de fier, își pregătesc bani albi pentru zile negre, spre a zbura în toate părțile la cea întâi bătaie de tun; dar ceea ce ne doare în adevăr e că, prin corupția guvernanților noștri, se sleiește atât de mult puterea poporului, precum și încrederea ce-ar trebui s-o aibă în autoritatea patriei lui, încât în momentul suprem, ce se poate ivi de azi până mâine, el n-ar mai avea destulă tărie de-a cădea cel puțin cu onoare în lunga și amara sa luptă pentru existență. Dacă suferința cea mai grea, mizeria și cotropirea de copitele unor armate barbare ar fi un merit în ochii cerului și un titlu la viață, desigur că poporul nostru și l-ar fi câștigat de sute de ori în această existență chinuită pe care a dus-o pe pământ. Dacă ni s-ar da cel puțin posibilitatea de-a cădea cu onoare, luptând pentru noi și numai pentru noi, nu ca instrumentele unei politici străine, nu ca figuri de șah în mâna unor jucători străini! Tocmai când par a se arunca sorții asupra noastră ca asupra cămășii lui Hristos, în asemenea momente grele țara e cu totul lipsită de reprezentanții ei naturali, de tot ce ea are mai de caracter, mai onest, mai inteligent.

În locurile ce li se cuvin — cel puțin în asemenea momente — acestora și numai acestora, se răsfață o plebe uricioasă și lacomă ca și corbii ce rotesc asupra unui om murind. Cum e înnăscut în aceste naturi catilinare, în aceste inimi pline de minciună și venin, instinctul de corb și de cucuvaie, de se plantează tocmai atunci asupra unei nații când ea e în momente de grea cumpănă?

Cu un semn de discordie ivit între actorii de căpetenie ai unei viitoare conflagrațiuni cată să privim și incidentul foarte semnificativ al cestiunii dunărene. Cititorul nu va pretinde de la noi ca să emitem vro părere în privința acestui disentiment ivit în Comisia Dunăreană, căci o părere ar însemna un consiliu care, intrat odată pe mânele presei guvernamentale, ar fi tălmăcit și răstălmăcit în toate chipurile; ba s-ar preface poate că-l urmează, s-ar preface că sunt de o opinie cu noi, pentru a ajunge la rezultate tocmai contrarii de cele dorite în interesul țării. În toate cestiunile internaționale, o spunem drept, ne mulțumim dacă actele guvernanților de azi nu sunt de-a dreptul acte de înaltă trădare, abstracție făcând de la toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adânc și adevărat patriotism și altele.

Nicicând țara noastră n-a avut mai puțini amici în afară care să țină la ea într-un chip câtuși de puțin dezinteresat și dintr-un punct de vedere ceva mai superior ca în momentele de față. De ni se oferă onoarea prezidenției în Comisia de supravegheare a executării reglementelor navigației pe Dunăre, aceasta se face cu condiția de-a fi pururea în minoritate; de ni se oferă sprijin, ni se dă cu condiția de-a renunța cu totul la neatârnarea noastră în cestiunea navigației. Între Scila și Charibde, între stâncă și stâncă, vasul statului român e condus de niște cârmaci cari nu gândesc la cârmă, ci la așezarea în siguranță a ceea ce-ar putea pune ei de-o parte în caz de naufragiu.

Tot în înlănțuirea evenimentelor espuse mai sus stă și sosirea împăratului Germaniei la Ischl, unde a fost primit de împăratul Austriei și unde au venit și cei doi principi dunăreni. Fără îndoială că prezența acestor din urmă în locul de întrunire al suveranilor Austriei și Germaniei cată să aibă un fond politic oarecare.

Ne-am întreba numai ce însemnează această prezență fără un singur ministru constituțional-responsabil! Pregătește-se poate o nouă ediție a vizitei d-lui Brătianu la Livadia, unde s-a pus la dispoziția unei puteri străine România, dată pe mâna cucernicului Simeon, fără știrea Parlamentului, fără consultarea țării? Nu știm și ni se face negru pe dinaintea ochilor când gândim la ceea ce-ar putea să iasă pentru noi dintr-o nouă ieșire din neutralitate, din nouă aventuri.

Toată politica aceasta a d-lui Brătianu, a unui om înfumurat și desert care nu e-n stare să vadă că nicicând nu putem nici păstra, nici câștiga nimic prin alianțe cu vecinii, e controlată ca din partea țării, dragă Doamne, de Fundești și Pătărlăgeni. Toată înțelepciunea politică a strămoșilor noștri s-a dus pe apa sâmbetei de când secta demagogiei lucrative guvernează România, o sectă care a ajuns până la gradul de-a tocmi străini cu simbrie ca să ne înjure în țara noastră proprie. Și cu toate acestea țara noastră, în neutralitate și în defensivă, ar fi neînvinsă cu toată slăbiciunea la care am ajuns. Dar nu! Ea trebuie încurcată, sau cu soarta unuia care să încheie pace în numele nostru, sau cu a altuia, care să declare război tot în numele nostru.

De-ar veni asupra noastră numai ceea ce-i scris prin fatalitate n-ar fi nimic; am sta sau am cădea cu credința în suflet și din cenușa noastră ar răsări viitorul. Dar nici asta nu ne e dat, căci fatalitatea e între noi înșine, e în acei oameni care au izbutit a constitui din gunoaiele societății române un partid politic și o putere în stat, care au izbutit a băga veninul discordiei în nație tocmai în momentul în care ea ar avea mai multă nevoie de trezvie și de unire, de claritate în conducere și de caractere nestrămutate.

❦

[9 august 1880]

D. Jules Ferry, ni se pare, actualul ministru al învățăturilor din Franța, a ținut un discurs celebru cu ocazia distribuirii premiilor, în care și-a luat adio de la uzitatul discurs latinesc și a pronunțat fraza, mai celebră decum s-ar cuveni să fie: „Școalele au fost pân-acum închisori, de acum înainte însă vor fi niște grădini“.

Această frază a trecut foarte repede prin gazetele europene și a devenit aproape un aforism, o regulă de înțelepciune, dar nu e în sine decât, blând vorbind, o banalitate. Școala oricând e o închisoare când învățătorul va fi mărginit, e oricând o grădină când acesta va fi un om de spirit care va ști să intereseze pe elevii săi pentru obiectul ce propune. Obiectul e cu totul indiferent, metodul de predare — lucrul de căpetenie. Există profesori de zoologie cari din marea varietate organică a lumii animale nu scot decât o lecție neinteresantă și mediocră; există, din contra, descifratori de ieroglife cari, cu interesul arzător al unui Champolion sau Lepsius, știu să fermece auditoriul cu numărul, cam mare și, la dreptul vorbind, de puțină importanță, al dinastiilor faraonilor. Nu obiectul, propunerea lui interesează și cei mai buni învățători vor rămânea aceia cari vor ști să-și electrizeze auditoriul prin vox viva a lor, prin grai și intuițiune, oricât de aridă ar fi îndealtmintrelea tema ce o tratează. Ca formulă generală, care cuprinde toate viciile de metod, putem zice că „școala va fi rea dacă va apela numai la memorie, bună dacă va apela la pricepere și judecată“, abstracție făcând de materia predată. Indiferent dacă se predau matematice, științe naturale, sanscrită sau ebraică, îndată ce se apelează numai la memorie, obiectul devine greoi și indigest, pe când, dacă știm a interesa priceperea și judecata, știm a pune inteligența în mișcarea ei naturală, obiectul devine interesant, oricât de ingrat ar părea celui nedeprins cu el.

Cu autoritatea d-lui Jules Ferry, advocat se vede, „Românul“ combate argumentarea noastră, făcută în favorul studiilor clasice și a despărțirii lor stricte de cele reale. Spre a dovedi că redactorii acelei gazete nu au studii clasice foaia în cestiune nu se sfiește a dura o sofismă de care desigur anticitatea persecutată ar râde cu divinul zgomot homeric.

Noi am spus că studiul anticității se cuvine a fi cultivat mai cu seamă de clasele acelea cari nu sunt avizate la muncă materială.

„Românul“ își urcă numaidecât tonul și ne zice:

Am putea dovedi că în societatea modernă nu mai există clase cari să nu fie datoare a munci; că, nemaiexistând servagiul, care silea sute și mii de oameni să muncească pentru folosul esclusiv al unui stăpân, nu mai pot exista nici acele clase oțioase, cari să-și vază averea și buna-stare crescând fără o muncă din parte-le.

Chiar cetitorul nedeprins bagă de seamă substituția de idee. Noi am zis muncă materială îndeosebi, „Românul“ ne substituie munca în genere, adecă vorbește de altceva. Ieftină argumentare, în adevăr. Dacă noi vom vorbi de regina Angliei și ziarul guvernamental ne va răspunde cu biografia șahului Persiei ajungem departe.

Noi relevăm că nu numai în societatea modernă, dar în nici o societate, oricât de veche sau oricât de nouă, nu pot exista clase cari să nu fie datoare a munci. Chestiunea e dacă muncesc material sau intelectual? Deosebirea e, credem, destul de clară. Muncă materială se numește aceea care imprimă unei mase o formă de-o valoare superioară celeia ce o avuse. Din vale și deal se face traseu, din pietre pod, din lut cărămidă, din cărămizi casă, din lână postav etc.

Dar oare un judecător care hotăraște raporturi de drept face postav? Un profesor de matematici face cărămidărie? Un episcop, prin predicele lui, durează vagoane? În fine, redactorii „Românului“ fac roate? Nu-i vorba, după o espresie ironică a lui Petru Maior, ar face mai bine dac-ar face roate; dar în realitate nu le fac.

Dacă noi vom vorbi de una, „Românul“ de alta, noi de muncă materială, el de muncă în genere, discuția n-ar avea nici capăt, nici folos. De aceea câteva pagine din Aristotel nu le-ar strica deloc onorabililor confrați.

Dar să venim la vorba noastră, la necesitatea, la rolul eminanente educativ al studiilor clasice. Noi nu judecăm viitorul. E-n mâna lui Dumnezeu și numai el îl știe. Nouă viitorul nu ne pare cu mult mai mult decât un trecut invers: ceea ce a fost va și cam fi totdeauna. Să luăm deci trecutul ca oglindă a viitorului. Cari nații stau azi mai sus în civilizație? Acelea cari au cultivat, în acel mod criticat de d. advocat Ferry, studiile clasice. Cari nații au rămas îndărăt și pe jos? Acelea cari n-au cultivat aceste studii. Într-adevăr nici noi, nici pravoslavnicii noștri vecini, nici turcii, nici bulgarii n-au avut defectul de-a iubi cultura antică, fiind păgânească; și departe am ajuns cu toții, n-avem ce zice.

S-ar putea scrie un volum întreg pentru a espune toate foloasele câte răsar, și pentru dreapta cugetare și pentru caracter, din studiul anticității greco-romane. Căci nu e vorba de orice anticitate sau de ea întreagă. A existat o anticitate indă, alta chineză, o a treia egipteană, una asiriană, alta persană; dar nu de acestea este, nu de ele poate fi vorba. E vorba numai și numai de cultura, restrânsă în anume epocă, a anticității eline și de cea, asemenea restrânsă, a civilizației romane. Înaintea și în urma acestor epoce era pe de-o parte barbarie, pe de alta decadență, de care nici poate fi vorba. Nicăiri însă și nicicând inteligența omenească n-a ajuns la culmea dezvoltării sale normale decât în aceste două epoce.

Dar să vedem ce autoritate mai citează „Românul“ în favorul mărginirii studiilor clasice.

Pe d. Dubois-Reymond (cum îi scrie numele), rector al Universității din Berlin.

D. E. du Bois-Reymond e într-adevăr un om foarte spiritual, dar… dar e fiziolog. Rectoratul său nu e, se-nțelege, urmarea unei deosebite competențe pedagogice, ci al alegerii pe un an din partea colegilor săi, încât e probabil ca viitorul rector, ales dintre profesorii facultății de teologie protestantă, să ție asemenea un frumos discurs prin care să recomande înlocuirea celor două limbi păgâne prin ebraică, precum d. E. du Bois-Reymond cere mărginirea lor în folosul științelor sale speciale, a celor naturale, poate a fiziologiei îndeosebi. Într-adevăr d. du Bois-Reymond e atât de fiziolog încât susține că toată cultura antică e zidită pe nisip, că Goethe, dac-ar trăi azi, desigur n-ar scrie pe Faust, ci ar fi orator în Parlament. Într-o prelegere ținută acum trei ani în Colonia vestitul fiziolog și-a espus ideile asupra lipsei de valoare a culturii clasice, de care — în treacăt vorbind — el însuși e plin și căreia-i datorește creșterea sa și iubirea sa de adevăr. Conform teoriei de mai sus însă, Homer în zilele noastre s-ar fi făcut calfă de spițer și Shakespeare redactor la „Telegraful“. Iată cu ce probe ne vine organul guvernamental în favorul mărginirii studiilor clasice.

Noi însă zicem: nu cu doar și poate, nu cu alte dubitative se decid cestiuni atât de gingașe ca cele ale educațiunii, ci cu probe aduse din esperiență. Tocmai această esperiență însă ne arată pe toate cărările că civilizația s-a statornicit și a crescut acolo unde ea a fost altoită în pomul culturei antice, și că nu s-a putut prinde acolo unde această cultură a lipsit. Orice mărginire a acestor studii e, până la o probă contrarie dată de esperiență, o americanizare a învățământului educativ, precum o zice însuși d. du Bois-Reymond. Și această probă contrarie nu ni s-a dat pân-acuma și nici se poate da prin citarea unor autorități supuse la atâtea îndoieli.

❦

[10 august 1880]

„Românul“ propunând ștergerea limbei latine din clasele inferioare ale liceelor, e natural ca și sferele învățătorești să fie uimite de-o așa reformă, propusă ca din senin prin două articole ale unui ziar politic, fără ca cestiunea să fi fost dezbătută de cătră oameni speciali.

❦

[12 august 1880]

Ce ajută toate declamațiile când realitatea le izbește cu cifre bugetare în față, de rămân ca o spumă a minților patriotice? Paralel cu libertatea, egalitatea și fraternitatea de pe hârtie, paralel cu suveranitatea lui badea Toader și moș Dumitru exercitată de ilustrul Fundescu, înfrunzește codrul parlamentar, plin de căpitani cu câte 30-40.000 franci leafă pe an, apoi mulțimea de frați de cruce întru ale văpselei roșie, toți cumularzi. Astfel și compania de exploatare își are, cum zice balada Mihului:

Voinicei levinți,
Cu armele-n dinți,
Feciori buni de mână,
Căliți, tari de vână,
Feciori groși în ceafă,
Voinici făr'de leafă.

Acuma numai „voinici făr'de leafă“ nu sunt cumularzii roșii. Din contra, feciori fără de obraz și cu multe lefuri!

Răposatul Strat, cu bunul său simț, caracteriza de minune ființa și tendențele democrației lucrative:

Ni se mai zice că este lucru democratic să așternem lefurile așa încât să poată numi guvernul la așa posturi și democrați cari n-au nici o para avere. Ce ciudat lucru mai este și cu democrația noastră! Când este vorba de impozite, democrația le-ar desființa pe toate numai în numele democrației, și cele ce mai rămân le pun asupra clasei producătoare, care mai are ceva. Când este însă vorba de buget, apoi tot acea democrație vedem că se aruncă cu un avânt ardinte asupra bugetului, fiindcă are trebuință de bani ca să trăiască bine. Ar trebui să ne lămurim asupra lucrului acestuia: democrat la impozite și boier mare la buget, aceste două nu merg împreună, De este vorba să fim democrați, apoi de ce nu luăm de exemplu Svițera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici și aristocrați?

Iată dar ținta democrației. Atâția amar de ani d. C.A. Rosetti făcea negustorie de vorbe late, strigând libertate și frăție. Cu ce-și încheie însă viața sa democratică? Cu o pensie reversibilă foarte aristocratică prin mărimea ei, luată din același biet buget la care aspiră toată suflarea patriotică. Am citat atâtea cazuri de cumul al însărcinărilor publice. Un deputat ia 8000 franci ca advocat al Brăilei, ca șef de gardă câteva sute, ca deputat doi galbeni pe zi. Un alt deputat e șef de gardă și pensionar. Un altul e advocat al statului, membru salariat al comitetului permanent și mandatar al națiunii. Prototipul luminos însă al cumularzilor e un medic oarecare, care-n viață-i n-a prea avut clientelă, dar cu atât mai multe funcții înalte. Luând leafă de general în armată, e profesor de facultate, apoi e în serviciul Eforiei spitalelor, a Institutului Elena Doamna ș.a.m.d. Nu mai vorbim de lefile ce și le-a creat cei trei directori ai drumului de fier, câteșitrei necompetenți în materie și căutând să măsure cu paragrafii codului Boerescu chilometrii drumului, de se potrivesc sau nu. E asemenea de rumoare publică cum calfe de la prăvălii de botine și mănuși, precum și o calfă de redacție cu patru clase primare, au ajuns directori de Banca Națională.

Noi stabilim principiul, îndealtmintrelea în genere cunoscut, că, pentru un om care are conștiința datoriei, o singură însărcinare publică, bine sau rău plătită, e îndeajuns și prea îndeajuns ca să-i consume toată puterea de muncă. Cuvântul pentru care o singură însărcinare publică cere puterea întreagă a unui om e că munca pentru sine are marginea ce și-o pune omul însuși, munca pentru stat nu are margine. Când cineva învață chimia pentru sine, o învață cu scopul practic poate al văpsirii lânurilor; când e profesor de chimie, poate învăța toată viața pentru sine, poate preda toată viața obiectul pentru alții și totuși nu va fi învățat nicicând îndestul, nu va fi predat nicicând îndestul. Un medic privat poate merge la unii, poate refuza de-a merge la alții, își așază în fine o taxă, care face ca clientela lui să fie aleasă, însă mică. Un medic în serviciul public nu-și poate limita munca în acest chip. Și așa e cu toate însărcinările publice. Când vedem dar pe patrioți cumulând câte 4-5 însărcinări publice asupra lor putem fi de mai nainte siguri că nu-și îndeplinesc pe nici una cum se cade.

Toate acestea, spuse de atâtea ori, le mai relevăm și astăzi, de vreme ce ni se comunică încă câteva cazuri de cumulul cel mai lipsit de pudoare.

Începem cu d. dr. Grecescu — fost maior, depărtat din armată pentru că n-a voit să se supună ordinului de a merge în Dobrogea. Din cele de mai jos publicul va judeca dacă este cu putință ca un om, oricum ar fi el de înzestrat de natură, să poată împlini cu conștiință în același timp mulțimea de funcțiuni grămădite asupră-i și incompatibile una cu alta.

D-sa e mai întâi medic secundar la spitalul de copii. Acolo are locuință, lemne, serviciu etc. Eforia dă medicului toate înlesnirile acestea nu de florile mărului, ci pentru ca el să fie pururea la fața locului, ca spitalul să nu fie fără medic în cazuri de necesitate urgentă de peste zi sau noapte, de ex. vro operație trahiotomică ș.a. pe care internul nici poate, nici știe și nici îi este permis să le facă. În consecuență regulamentul Eforiei îl și obligă pe medic de a fi în permanență la spital. Ca medic secundar trebuie dar de la 8 până la 11 ore jum. să fie în salele bolnavilor, să observe facerea bandajelor, să învețe pe elevii interni și pe cei esterni, să aștepte pe medicul primar, spre a face vizita împreună cu el și, când acesta n-ar veni, s-o facă însuși. Medicul secundar mai trebuie să facă regulat, la 4 ore și jum. contravizită, vizita de seara (vespera) ca să vază pe acei bolnavi cari ar fi intrat în spital după vizita de dimineață, să le dea medicamente celor intrați din nou, să suprime medicamentele date altor bolnavi ș.a.m.d. — toate acestea pentru ca bolnavul să nu stea fără nici un ajutor medical până a doua zi la vizita de dimineață.

Iată dar o însărcinare publică — cea de medic secundar la spital — care e de natură a consuma activitatea întreagă a unui om cât de inteligent și cât de silitor.

Dar nu: d. doctor mai e și profesor de botanică la Facultatea de Medicină și la Școala de Farmacie. Iată dar un mic geniu care e special și la boalele de copii și în… botanică. Pe lângă orele de prelegere universitară, studiul botanic cere ca profesorul să meargă cu auditorii în Grădina Botanică, să-i deprinză a studia organografia plantelor deosebite cu microscopul, precum se face la toate facultățile. Afară de aceea d. profesor de botanică, în considerația mulțimii atât de mari a speciilor acestui regn organic, trebuie să-și prepare lecțiile, ceea ce iar consumă câteva ore pe zi. Apoi se cade ca d. profesor să facă cu auditorii escursiuni, pentru ca ei să știe câte din plantele oficinale sunt reprezentate în flora României, ca viitorii farmaciști să nu comandeze, precum se-ntâmplă azi, mușățelul din străinătate.

Iată dar o catedră universitară și alta la Școala de Farmacie, din cele mai grele, de natură a ocupa toată activitatea unui om cât de inteligent și cât de activ.

Dar nu. D. doctor mai e și profesor de higienă la liceul Matei Basarab. Iată dar un geniu medical, special în trei ramuri, la boalele de copii, un Linne în botanică și totodată și higienist.

Dacă pe lângă orele ocupate de aceste trei funcții mai adaogăm orele de examen, afară de cele din program, apoi cele pierdute în juriile instituite de ministeriu, vedem deja că acestui geniu nu i-ar rămânea nici timp să se spele pe ochi.

Cu toate acestea…cu toate acestea direcția lucrativă a căilor ferate, Fălcoianu— Stătescu, găsește de cuviință a-l mai numi și medic al drumurilor de fier.

Să vedem acum dacă mai cu seamă această din urmă funcțiune este compatibilă cu celelalte.

Medicul drumului de fier cată să îngrijească de tot personalul căii ferate, când e chemat în caz de boală. De se-ntâmplă vrun accident pe linie trebuie să dea ajutorul necesar. Dacă se-mbolnăvește vrun șef de gară, vrun cantonier sau orice alt impiegat al căilor ferate, medicul e dator a se duce cu trenul unde se află pacientul, a-i face diagnoza, a-i prescrie medicamente.

Iată iarăși o însărcinare publică de natură de a ocupa activitatea întreagă a unui om. Îi permit oare d-lui doctor spitalul, Facultatea, Școala de Farmacie, liceul ca să fie totdeuna pe linie?

Este compatibilă funcția de medic al liniei cu celelalte? Evident că nu. Dar leafa merge întreagă din toate locurile: de la Ministeriul Instrucției, de la acela al Lucrărilor Publice, de la Eforia spitalelor, plus locuință, lemne, serviciu ș. a. Adecă, cum s-ar prinde, chef cu banii patriei!

Dar se va zice că nu e d. Grecescu singur medic al liniei.

Într-adevăr nu în aceeași zi s-a mai numit un alt ipohimen de cătră duplul ipostaz Fălcoianu—Stătescu, d. dr. Racoviceanu. Acesta mai e:

1) medic secundar la Colța;

2) suplinitor de medic secundar la altă secție, în locul d-lui Istrate;

3) profesor de cosmografie la clasa I St. Sava;

4) idem de fizică la clasa III și VI;

5) idem de chimie la clasa VII;

6) idem de higienă și medicină la școala normală Carol I;

7) medic al internatului;

8) profesor de igienă la Școala normală a Societății pentru cultură;

9) în fine, medic pe linia drumului de fier.

Cine voiește să știe ce sunt roșii aci se uite. Patrie, datorie, lege? Mofturi. Lefuri, protecție, posturi, lemne, casă din spinarea patriei, iată adevărata țintă a democrației reversibile.

❦

[13 august 1880]

Ca să se vază cum judecă oamenii în Franța beatitudinea reformatoare a d-lui Jules Ferry, care a găsit numaidecât imitatori la redacția „Românului“, reproducem următoarele din „Revue des deux mondes“, scriere periodică care desigur nu poate fi bănuită nici că colaboratorii ei ar fi ignoranți, precum sunt gazetarii noștri cari propun reforme, nici că apără latineasca din cauze politice.

Iată dar ce se zice în cronica numărului de la 15 august:

Dacă e vreun om satisfăcut de sine însuși, dacă e vrun exemplu viețuitor al acelei amăgiri de sine care e la modă azi, acela e desigur d. ministru al învățăturilor publice, cu ambițiile sale renovatorii și agitatorii. D. ministru al învățăturilor se poate măguli de-a nu fi deloc străin de încurcăturile guvernului pe care-l servă. Domnia sa, împreună cu colegul de la război, e probabil unul dintre membrii cabinetului cari ar fi pregătit Republicei cele mai aspre încercări și cari vor lăsa în urmă-le cele mai multe dezordini și confuzii de îndreptat. Inițiativei d-lui Jules Ferry i se datorește articolul 7, iar relele întâmplări ale acestui articol au condus guvernul pe această cale a arbitrarului, în care la fiece pas va întâmpina dificultăți nouă. D. ministru personal a scăpat de consecuențele articolului 7 prin votul Senatului, apoi prin decretele de la 29 martie, cari au făcut să treacă sarcina asupra ministrului de interne și a celui de justiție. Iată acum că s-apropie 31 august, data la care stabilimentele de învățământ dirijate de iezuiți și chiar de alte comunități religioase neautorizate vor trebui închise. Rămâne a se ști ce se va pune la cale pentru a lovi cu oprire aceste case, cari de pe acum anunță că se vor redeschide în luna lui octomvrie și nu vor mai fi dirijate de iezuiți și de dominicani, dar vor rămânea fără îndoială sub aceleași influențe. Dacă d. ministru nu va izbuti sau se va vedea obligat de-a se opri înaintea unor societăți civile, legal constituite, înaintea noilor directori religioși sau mireni armați cu drepturi incontestabile, la ce capăt vom fi ajuns? Ne-am fi dat din capul locului dezavantajul de-a scoate din arsenalul imperiului și a vechei monarhii o legislație învechită, vom avea aerul de a ne purta cu amăgeli față cu libertatea învățământului, cu libertatea credințelor, fără câștig, fără a atinge în mod serios ținta propusă. Cât despre d. ministru al instrucției, pentru moment pare a se fi abătut din campania aceasta, pe care cu toate acestea a inaugurat-o și în care s-a prins cu atâta ușurință Acum pare a se fi dedat cu totul rolului de regenerator al învățământului statului și, cu acest titlu, ca mare maestru al Universității Franței, a pronunțat înaintea Sorbonnei un discurs al căruia cuvânt întâi a fost orația funebră a discursului latin. D. Jules Ferry și-a început reformele prin suprimarea discursului latin, precum colegul său de la război a dat o dovadă memorabilă de spiritul său reformator prin suprimarea tobelor la armată. Face fiecare ce poate.

Ceea ce e curios, uimitor și chiar de temut în acest din urmă discurs ținut la Sorbonna e tocmai această înfumurată amăgire de sine însuși, această imperturbabilă siguranță a unui ministru, punând ușurința sa de agitator sub steagul Republicei, învârtind fără maturitate cestiunile cele mai delicate, plănuind la programe confuze de noutăți îndoielnice, tratând cu dispreț tot ce s-a făcut înaintea lui și zicând grav: „Reintrăm în bunul-simț… Universitatea Franței va număra anul trecut între cei mai memorabili ai săi, între cei mai roditori pentru istoria sa… S-au îndeplinit o restaurare necesară… Universitatea nu era ieri decât o biurocrație; de la legea ce reconstituie consiliul superior încoace ea va forma un corp viu, organizat etc.“. Trebuie, la dreptul vorbind, ca cineva să fie foarte lăudăros ca să vorbească astfel, când are onoarea de-a trece ca o arătare fugitivă în capul unui Corp care a avut de șefi pe un Royer-Collard, Guizot, Cousin, Villemain. Dacă sunt reforme folositoare, necesare de realizat, și dacă d. ministru al învățăturilor se dedă cu ele c-o aplicație serioasă și reflectată, cu atât mai bine; n-am avea decât să susținem în această operă o bunăvoință inteligentă, chiar dac-ar fi cam îndrăzneață. Simpatiile nu i-ar lipsi; dar acele vechi metode, despre cari d. Jules Ferry vorbește cu atâta ușurință, pe cari le răstoarnă pretinzând că le transformă, fost-au ele într-adevăr atât de sterpe? N-au produs ele generații viguroase și puternice, cari au umplut o parte a acestui secol?

Așadar ele nu erau atât de neroditoare, ele erau din contra probate, pe când acelea ale d-lui Jules Ferry nu sunt încă și n-au dovedit cât plătesc. Dar vrea să suprime exercițiul discursului latinesc: bine, fie! E clar însă că acesta nu e decât un simptom și că această supresiune nu e decât începutul unei diminuări a studiilor clasice. E ușor pentru d. Jules Ferry, care are pe atât bun gust pe câtă competență, ca să se-ncumete a proba că pân-acum trăia cineva zece ani alături cu anticitatea făr-a o cunoaște, că aceasta era greșeala vechelor metode, că de acum vom putea pătrunde în acele regiuni necunoscute pe care ne încăpățânasem de-a le da ocol numai, dumneasa dovedește însuși că are o curioasă idee de maniera de-a învăța latinește când zice că de acuma-nainte se va învăța pentru a citi, nu pentru a scrie.

D. ministru al instrucției publice, în toate proiectele sale, în toate demonstrațiile sale, pare a uita că învățământul nu consistă numai și numai în a împlea capul copilului cu noțiuni multiple și confuze despre fel de fel de lucruri, ci că consistă mai cu seamă în a forma o natură intelectuală, un spirit capabil de-a gândi și ști. Iată la ce serveau de minune acele studii clasice, cari au primit frumosul nume de studii umanitare! D. Jules Ferry crede a fi zis tot punând reformele sale sub drapelul Republicei. Din nenorocire e de temut că acestea nu vor servi nici Republica, nici învățământul, nici Franța înainte de toate.

❦ POLITICA DE STAT ȘI POLITICA DE PARTID Extrase din Les nouveaux jacobins, studiu de d. E. Vacherot, membru al Institutului Franței.

[14, 15, 17, 19 și 20 august 1880]

I

Cum s-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale în cari nu domnește platitudinea uliței se diversifică după geniul lor național, după instinctele înnăscute, ajungând pe rând unul la glorie militară, altul la înflorire în științe și arte, un al treilea la dominațiunea mărilor prin comerț și industrie, demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simț istoric, amenință a aduce, până și statele cele mai fericite prin inteligența și iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadența și descompunerea.

D. E. Vacherot, membru al Institutului Franței și, după cum se știe, republican din cei mai curați, publică în „Revue des deux mondes“ un studiu asupra Noilor iacobini, ale căruia cele mai multe pasaje vor dovedi ce mult seamănă politica de expediente a demagogiei franceze cu aceea a d-lui Brătianu, mutatis mutandis se-nțelege, adecă minus cultura franceză.

Iată dar acele pasaje:

Geaba dar mâniile zgomotoase ale partidului dominant, căci el nu crede nici în conspirațiile partidelor monarhice, nici în opoziția funcționarilor, nici în încercările clerului contrarie drepturilor statului. Ceea ce partidul dominant vrea e un cler servil, o administrație devotată, un partid conservator care să se dezintereseze de afacerile publice. Orice împotrivire îl iritează, chiar în marginile legii și ale Constituției. Orice inițiativă care nu e a sa îl supără. Orice putere politică, socială, religioasă care tinde a se constitui, a se organiza, a se dezvolta prin ea însăși îl neliniștește. El nu vrea nimic viu, nimic rezistent, nimic puternic împrejurul său. De aceea denunță pretutindenea inamici ai Republicei unui public credul și unui guvern slab.

E natural ca un partid care-a cucerit puterea să voiască a o păstra. Există însă pentru partidul republican două maniere pe cari le-ar putea urma. Ar putea guverna și administra țara negândind decât la mărirea, puterea, prosperitatea și siguranța ei. Aceasta ar fi maniera cea mare și totodată cea sigură. „Căutați împărăția lui Dumnezeu, zice Evanghelia, și celelalte vă vor veni cu de prisos“. Aceasta e într-adevăr marea artă de conservare pentru un guvern în orice țară și într-a noastră îndeosebi: de-a-i face bine afacerile. Nu e nimic care să descurajeze mai mult de la luptă pe partidele ostile decât succesul unei politice bune, precum nimic nu le încurajează mai mult decât eșecurile suferite de-o politică rea. Dacă partidul republican ar voi să guverne și să administreze țara numai în interesul unic al țării ar vedea pe toată lumea asociindu-se cu Republica, făr-a avea nevoie de-a câștiga sau amenința pe cineva. Clerul, dacă l-ar fi respectat, ar fi fost bun-bucuros să-și poată împlini liber, sub drapelul republicei, opera de pace și de mântuire a sufletelor. Administrațiile, dacă le-ar fi protejat, n-ar fi cerut nimic alta decât de-a servi bine statul. Partidele pe cari nu le-ar fi persecutat în retragerea lor ar dezarma înaintea unei politici pre cât de fericite pe atât de îndemânatece. Cetățenii cei buni ai tuturor partidelor și cari sunt în foarte mare număr s-ar simți onorați de-a secunda un guvern într-adevăr național în împlinirea misiunei lui patriotice. Iată cum înțelegea Thiers să aclimatizeze Republica într-un pământ în care ea nu putuse prinde rădăcină. Când vorbea de-o republică liberală conservatoare, deschisă tuturor, înțelegea adevăratele condiții de putere și de dăinuire ale Republicei a treia. Dac-ar fi păstrat puterea și dac-ar mai fi trăit îndestul pentru a lăsa o tradiție puternică a acestei politici, am putea spera resignarea, dacă nu abdicarea partidelor și în orice caz pacificarea țării. Această speranță s-ar fi putut concepe cu atât mai ușor cu cât — pe terenul Constituției — devenise mai ușoară o clasare nouă a partidelor. Precum Republica fusese pusă în afară de orice discuție, vechile clasificări de republicani și monarhiști nu mai aveau rațiune de-a fi. Însemna a ieși din Constituție reamintindu-le și redeșteptând toate patimile și toate ambițiile pe cari ele le suscitaseră. Thiers, în scurtul timp al prezidenței sale, nu numai că învățase această politică; el a practicat-o chiar, deschizând poarta puterii la oameni din stânga și din dreapta, pe cari știa să-i apropie și să-i reconcilieze pentru opera comună a reorganizării naționale. El avea o vorbă pentru a caracteriza această manieră de-a înțelege guvernarea: „politica de stat“. Îndealtmintrelea aceasta e singura politică pe care el a practicat-o în toată cariera sa parlamentară. Politica de partid nu-i părea bună decât cel mult în opoziție, unde el a rămas totdeuna un om de guvernământ.

S-ar crede că reacția a inspirat partidului republican această politică de neîncredere și de escluziune față cu conservatorii monarhiști, cari au primit în mod franc republica constituțională. E o eroare. O minoritate numai a acestui partid, centrul stâng, a înțeles și a primit ideile lui Thiers în privirea aceasta. Majoritatea n-a făcut decât să se supuie, nutrind totdeuna intenția de-a păstra pentru ea puterea întreagă când va fi stăpână absolută. Chiar sub prezidenția lui Thiers, omul care e azi șeful acestei majorități, într-un discurs celebru în care anunța venirea nouălor straturi sociale, le-a dat conservatorilor a înțelege că ei nu mai au loc în guvernul acestei republice pe care ei contribuiseră a o stabili. Într-adevăr partidul care ține azi puterea a voit totdeuna de-a guverna și administra singur republica, pe care singur o visase, o pregătise, o impusese țării prin revoluții pe cari țara n-a avut decât să le sancționeze. Când partidul acesta zice și repetează că nu voiește să introducă pe inamic în cetate e cu putință ca să fie de bună-credință în esprimarea acestui sentiment de incurabilă neîncredere care-i e propriu. Dar mai e și un alt cuvânt pe care nu-l mărturisește nicicând: că interesul cauzei nu-l face niciodată să uite interesul partidului. Ca Republica să prinză putere și consistență prin concursul conservatorilor cari au servit sub alte regimuri cu aceasta nu-și bat deloc capul. Nu există decât o republică care e după gustul lor: e aceea unde ei sunt tot, fac tot, dispun de tot.

Cu chipul acesta de-a înțelege republica acest partid a trebuit să aibă maniera sa de-a guverna și de-a păstra guvernul. A guverna și a administra țara preocupându-se peste măsură de convenințele partidului în numele căruia guvernă, a căuta asigurări contra unei întoarceri a norocului luând drept deviză: „Cine nu e cu noi e contra noastră“, a nu vedea în vechii adversari decât niște dușmani cari trebuiesc supravegheați, înlăturați de la orice funcție administrativă sau municipală, de la orice participare la viața publică și cari trebuiesc combătuți și urmăriți fără cruțare și răgaz, aceasta nu mai e politică de stat, ci politică de partid. Să nu se înșele nimica asupra înțelesului acestor cuvinte. Guvernul unui partid nu trebuie să fie neapărat un guvern de partid. Un partid poate guverna și administra țara așa încât să satisfacă toate principiile de ordine, justiție și libertate, toate interesele în adevăr naționale. Dacă guvernul republican și-ar face acest merit și această onoare, el n-ar fi un guvern de partid. Dar devine un guvern de partid făcând contrariul, sacrificând patimelor, prejudițiilor, intereselor rău înțelese ale unui partid, principiile de justiție administrativă, de libertate religioase, de pace, socială, principii cari ar fi trebuit să triumfeze tocmai în timpul Republicei. Iată politica care a precumpănit în partidul republican de când spiritul înțelepciunii pare a fi dispărut din mijlocul lui dimpreună cu omul de stat care ne inspira și dirija.

II

Politica de stat poate fi mai mult ori mai puțin nobilă, mai mult ori mai puțin corectă în mijloacele ce întrebuințează. Dar ea are un ideal, pentru că scopul ei predominează orice ambiție de persoană sau de partid. Ea are un orizon pentru că s-așază la înălțimea interesului național pentru a vedea și judeca toate. Politica de partid n-are scop, propriu-vorbind, căci posesiunea puterii, pe care ea o urmărește esclusiv, nu e decât un mijloc pentru orice politică demnă de acest nume. Ea nu are orizon pentru că vede și judecă toate numai din punctul de vedere al conservării personale.

Ei nu este aceasta arta de a guverna în care Royer-Collard, vorbind la mormântul lui Casimir Périer, credea a găsi părți divine. Vorba era prea frumoasă poate; dar, dacă nu e nimic divin în o asemenea artă, este ceva care înălță într-un mod singular, e mărimea scopului, noblețea mijloacelor. Preocupându-se de aceste două lucruri politica pierde caracterul ei personal și prea adeseori puțin moral. Ea devine acea artă despre care voia să vorbească Royer-Collard. E politica de stat în cea mai naltă putere a cuvântului.

Politica de partid nu are asemenea apucături; ea nu merge spre un scop mare; ea nu alege cele mai nobile mijloace. Ea se rezumă cu totului tot în espediente, unde convenințele de partid precumpănesc interesele țării. Continuând această politică, partidul care e acum stăpân pe destinele noastre poate guverna câtva timp, dacă asta se cheamă a guverna; dar nu va avea deloc onoarea de-a fi înălțat fericirea Franței. Va merge astfel pe calea unui despotism fără mărire și fără glorie, care într-adevăr nu conduce țara la aventuri, dar care o dezorganizează și o enervează printr-un regim în care violența e amestecată cu slăbiciunea, arbitrariul cu anarhia. Iată un iacobinism care n-are nimic teribil, dar despre care istoria nu va zice, ca despre cel vechi, că, dacă actele lui erau adeseori odioase, scopul lui era mare, pentru că era vorba de-a mântui revoluțiunea și patria. Ce va zice ea despre iacobinii actuali? Că privighearea lor n-a semnalat decât primejdii imaginare; că vitejia lor n-au esterminat decât inamici cari nu făcuseră nici un act de ostilitate; că în acest război trist și stupid a fost uitat străinul care ne ochește și care ne zâmbește de milă. Aceasta nu e de ajuns pentru a le asigura un loc mare în analele noastre republicane.

E o politică iacobină aceea care atinge dreptul comun. Dar asta e tot ce ea a păstrat din tradiția veche. O revistă repede a actelor sale ne va dovedi că ea n-are altă patimă decât iubirea de putere, altă țintă decât ideea de-a o păstra, altă purtare decât practicarea espedientelor. Aceste espediente variază după trebuințele acestei politice, mai mult suportate decât primite de către miniștrii noștri. Ba sunt concesii făcute partidelor estreme, ba sunt satisfacțiuni date amicilor; ba diversiuni imaginate pentru a distrage opinia publică; ba reclame de popularitate electorală. Mobilul rămâne pururea, același: interesul partidului.

E vorba de-a reforma magistratura? Partidul ce guvernă nu ține deloc la suprimarea inamovibilității; ceea ce propune e o reformă care să-i asigure devotamentul magistraților. Investitura nu i-ar displăcea, pentru că i-ar permite de-a elimina pe toți magistrații cari-i sunt suspecți pentru a-i înlocui cu magistrați a căror independență republicană ar avea, în cazul acesta, inamovibilitatea drept garanție. Dar ministeriul actual nici nu merge pân-a cere investitura. Ar accepta-o bucuros dac-ar trebui. Temându-se de rezistența Senatului, se mulțumește deocamdată cu reducerea numărului tribunalelor, rezervându-și dreptul de-a păstra pe magistrații devotați și a pune-n retragere pe aciia pe zelul cărora nu se poate întemeia. Deocamdată se revoacă un număr destul de mare de magistrați absolut ireproșabili. La ce reformele și revocările acestea? Înainte de toate pentru că voim ca s-avem locuri libere pentru amici, apoi pentru a se asigura prin intimidare de-o magistratură care, la caz de trebuință, să facă servicii, nu să dea hotărâri. Astfel se ruinează prestigiul unui corp destul de respectabil, căruia i se răpește încrederea și respectul fără de cari hotărârile date nu mai au nici o autoritate. A compromite astfel cea dentâi, cea mai necesară din instituțiunile noastre înseamnă oare a guverna pentru binele țării? O adevărată politică de stat și-ar fi făcut o datorie sfântă din respectarea acestui lucru, superior tuturor guvernelor cari trec, din respectarea vecinicei, inviolabilei justiții. Iată ceea ce uită politica de partid în preocuparea micilor ei interese.

E vorba de curățirea administrațiilor noastre? Iată iarăși un interes foarte mare al societății noastre franceze care e în joc. Dacă există vro țară care să aibă nevoie de-a fi administrată e țara noastră, unde slăbiciunea inițiativei private lasă un câmp atât de larg activității statului. Administrația centrală a unei țări ca Statele Unite poate fi schimbătoare și dată pe mâna inesperienței și incapacității unei clase de oameni pe cari cetățenii cei mai buni îi privesc ca pe un flagel al marii republice. Acesta e un rău, dar un rău care nu atinge puterile vii a acelei țări, căci fiecare stat al uniunii are administrația sa completă, atât de fixă pe cât o permit vicisitudinile electorale. Dar într-o societate centralizată cum e cea franceză administrația, dacă nu e resortul, e cel puțin marele regulator al activității naționale. Introducându-se în ea schimbarea, arbitrariul, injustiția, inesperiența și incapacitatea prin invazia politicei, ea se dezorganizează. Când administrația nu mai funcționează la noi, sau funcționează rău, societatea franceză întreagă se simte atinsă în viața ei normală. Iată opera de desordine pe care politica de partid e pe cale de-a o împlini prin sistemul de purificare perpetuă pe care-l urmărește. Făcând aceasta, partidul guvernant nu voiește deloc nici să pună-n reformă abuzurile, nici să îndrepteze vițiile mașinei administrative. El voiește pur și simplu să schimbe personalul administrațiilor, pe care-l recunoaște că e capabil și aplicat la funcțiunile sale, dar pe care-l crede suspect numai și numai pentru că acest personal a funcționat sub alte guverne sau sub alte partizi. Și oare de ce partidul dominant pune atâta preț pe această reînnoire a personalului? Pentru că voiește să se servească de acesta ca de-un puternic agent electoral. Ceea ce partidul republican a reproșat atât de mult vechilor guverne și vechilor partizi, intervenția funcționarilor în luptele electorale, aceea practică el însuși fără nici un scrupul, fără nici o cruțare. Și nu se mulțumește numai a o face aceasta, dar o erige în principiu de guvernământ când cere de la funcționari nu numai respectul instituțiilor țării, ceea ce e și dreptul și datoria guvernului, dar cere încă de la ei pentru guvernul sub care servesc un devotament pe care ei nu-l datoresc decât statului. Astfel guvernul vrea ca să i se dea un concurs activ în toate împrejurările, oricând îl va reclama. Mai multe circulare ministeriale se esprimă în termeni formali în privința acestui punct delicat.

III

Cată să adăugăm că partidul care ne guvernă merge mult mai departe în politica sa de escluziune decât toate guvernele câte l-au precedat la putere.

Toate guvernele au cerut mai mult ori mai puțin concursul funcționarilor de toate soiurile în alegeri. Guvernele cele mai oneste și mai liberale îl cereau cu mai multă discreție și respectând libertatea agenților lor. Imperiul reclama zelul lor numai în împrejurări în cari n-ar fi fost prudent de-a-i rezista. Dar încolo puțin îi păsa Imperiului de originea funcționarilor cari-l serveau, fie bonapartiști, legitimiști, orleaniști sau republicani. Ba Imperiul ținea chiar îndeosebi ca să fie servit de funcționari încercați de sub guvernele vechi. Și, când republicanii voiau să accepte funcții sub administrația imperială, șeful statului se fericea de aceasta. Guvernul republican e mult mai strâmt în toleranța sa administrativă. Lui nu-i trebuiesc numai oameni dispuși a-i servi: nu, îi trebuiesc slugi, a căror origine să nu-i lase nici o îndoială. El taxează de suspecți pe toți funcționarii cari au servit sub alte guverne și nu lasă să-i treacă nici o ocazie pentru a-i înlocui prin amici și coreligionari. C-un cuvânt, pe când Imperiul lăsa poarta administrațiilor deschisă tuturor partidelor, înțelegând foarte bine că acestea, servind bine statul, îi serveau Imperiului însuși, Republica, sub dominația iacobinilor noștri, o închide tuturor partidelor, nu pentru că le crede suspecte, dar pentru că-i trebuiesc posturi multe pentru numeroșii săi amici, Și iată cum această Republică nu mai este a tuturor, precum o cere frumosul ei nume, ci un fel de moșie esploatată de-o rasă de politicieni cari fac din politică o industrie. Am auzit adesea vorbindu-se de iluziile naive și de generoasa indignație a republicanilor sub guvernele monarhice, cari denunțau corupția acestora și apelul la apetituri. Gândeam atunci la frumoasa definiție a lui Montesquieu: „Republica e guvernul virtuții“. Cu modul însă cu care el tratează afacerile publice partidul republican nu mai trece de cel mai onest și mai dezinteresat dintre partizi.

Voiți încă exemple ale preocupării electorale care domină toată politica guvernanților noștri?

De ce n-a propus guvernul conversiunea rentei, care ar aduce tezaurului 40 de milioane? Pentru că e un interes electoral la mijloc care trebuie menajat.

(La noi cititorul își va aduce aminte că „Românul“ a protestat contra aplicării unei legi în vigoare, care acordă primăriei dreptul de-a percepe zecimi asupra băuturilor spirtuase. În Franța demagogia lucrativă nu propune legi pentru interes electoral, la noi se cere neaplicarea unor legi în vigoare, fiindcă lipsa de rușine a demagogiei noastre e mult mai mare.)

Alt exemplu: când d. prezident al Consiliului, pe când era ministru al lucrărilor publice, a propus și a făcut să se voteze de cătră cele două Camere marile sale proiecte de răscumpărare a drumurilor de fier, desigur că n-a gândit la altceva decât de-a acoperi țara cu căi de comunicație, cari, prin numărul și superioritatea esploatării lor, să accelereze progresul negoțului și industriei noastre. Dar nu e oprit de-a presupune că politicii cari au secundat ardoarea sa vedeau aci o armată de funcționari noi în serviciul guvernului republican în viitoarele alegeri. Și cum voiți să nu fie astfel când vedem acest partid mestecând pretutindenea politica, chiar în administrații cari o comportă mai puțin, precum în magistratură, la Universitate, în armată? În orice caz, un ministru de finanțe de școala veche n-ar fi consimțit niciodată de-a încărca visteria cu sarcini nouă și Thiers ar fi sărit din loc numai la simpla anunțare a unor asemenea proiecte.

IV

Știm că această politică fără ideal, fără doctrină, fără altă țintă decât cucerirea și păstrarea puterii, fără alt plan de purtare decât acela de-a nu scăpa nici o ocazie de reclamă pentru popularitatea partidului ce-o practică, știm că această politică se împodobește cu numiri avantagioase și cu rezoane specioase. Ni se zice că politica marilor principii și a marilor planuri e foarte frumoasă, dar că înainte de toate e vorba de-a-și da seama de ceea ce gândește și vrea țara, de ceea ce guvernul Republicei poate sau nu poate suporta pentru moment. Sunt multe lucruri cari s-ar putea face numaidecât, dar trebuiesc rezervate pentru ziua în care Republica nu va mai avea a se teme pentru existența ei; căci aceasta e vorba de care se uzează și se abuzează pururea. Dumnealor se măgulesc de-a avea o politică practică pentru care au inventat un barbarism, oportunismul. Au cuvânt să laude această politică; dar ar fi mai bine de-a o practica. Ea a fost politica tuturor adevăraților oameni de stat. Făr-a vorbi de marii politici, al căror nume l-a păstrat istoria, avem în zilele noastre pe Cavour, Bismarck și Thiers, cari au escelat în această artă. Ei aveau, cei doi dentâi, politica marilor scopuri, al treilea pe acea a bunului-simț și a patriotismului. Au știut să se folosească de ocazii pentru a atinge scopul definit. Adeseaori ei făceau să se nască asemenea ocazii. Mai cu seamă Cavour și Bismarck.

Dar oare politica pe care am arătat-o mai sus prin chiar actele ei are câtuși de puțin ceva care să semene cu această din urmă.

Când vedem producându-se atâtea decrete nefolositoare cauzei publice, atâtea măsuri contra persoanelor și atât de puține reforme în privirea lucrurilor în sine, suntem ademeniți a întreba dacă partidul ce ne guvernă în acest moment mai are vreo altă grijă decât aceea de-a schimba pur și simplu personalul administrațiilor noastre. Unde se vede o politică de progres în această inițiativă pătimașă a deputaților noștri, care atinge totul? Nu e, înainte de toate, interesul electoral care-o provoacă și o inspiră?

N-are niminea cuvânt să zică că politica de azi e o politică revoluționară. Dar nu se poate numi nici conservatoare în înțelesul bun al cuvântului, pentru că turbură și agitează țara. Iacobinii noștri oportuniști sunt în stat ca-ntr-o proprietate cucerită, a căreia intrare e oprită oricui care nu e de ai lor și unde ei ar dori mai bine să se odihnească dacă n-ar avea un vecin incomod care să le strige în urechi: „Nu sunteți aci pentru a dormi…“

A câștiga și a păstra puterea, iată într-adevăr arta în care escelează partidul care domnește în acest moment. N-am voi să-i aplicăm o vorbă care-n limba noastră politică a devenit sinonimă cu anarhia. Dar, dacă luăm cuvântul în înțelesul lui originar, nu facem o injurie acestui partid dacă zicem că e maestru în arta acelei demagogii care consistă în a câștiga favoarea populară. Aristofan a făcut din demagog un portret care va rămânea adevărat în orice țară și în orice timp în care domnește democrația. În această satiră nemuritoare numai spiritul este al autorului. Tot restul nu-i decât espresia unui adevăr vecinic. Dar între arta demagogiei vechi, și arta demagogiei moderne este toată diferența care distinge democrația greacă de-a noastră. Poporul e pretutindenea un stăpân ignorant, simplu și credul, a căruia încredere e mai ușor de-a i-o câștiga dezmierdându-i prejudițiile, măgulindu-i patimile, studiindu-i gusturile și instinctele, decât făcându-și o datorie din a-l instrui, a-l admonia, a-l modera, a-l dirige pe calea înțelepciunii, a dreptății, a adevărului. Cuvântul lui Tacit va fi totdeauna adevărat: „A-l servi pentru a-l domina“. A instrui, a admonia, a dirige poporul? În toți timpii amicii lui cei mincinoși au protestat contra unei pretenții atât de aristocratice. Cum? Poporul suveran are trebuință de mentori? Ce fel? Nu e poporul, din natură chiar, înțelept, inteligent, instruit în toate câte-i trebuie să le știe pentru a-și exercita suveranitatea sa? Amăgitu-s-a el vreodată de câte ori n-a ascultat decât propriile lui inspirațiuni? Oare nu e o lipsă de respect pentru suveran de-a se îndoi de infalibilitatea sa? Și în toți timpii adevărații amici ai poporului au răspuns: că modul cel mai bun de-a respecta poporul și mai cu seamă de-a-l iubi e de-a-i spune adevărul. Tot aceștia adaogă că, cu sfătuitori sinceri, democrația poate fi cea mai bună formă de guvernământ, dar cu curtizani cari își amăgesc stăpânul ea devine forma cea mai rea de guvernământ.

Marile noastre nații moderne nu mai cunosc demagogi în înțelesul antic al cuvântului, cari să strângă cu cuvântul lor insinuant sau mișcător un popor întreg, reunit într-o agora sau într-un forum. Mai sunt într-adevăr adunări populare în cari elocuența unui tribun poate face treabă. Dar ce mic e numărul acestor alegători în comparație cu mulțimile cari se grămădesc împrejurul urnei! Nu în adunări avem a căuta demagogia din vremile noastre. Partizile noastre democratice datoresc succesul lor îndemânaticei și puternicei lor organizațiuni în materie de alegeri. Capul partidului e un mare comitet dirigent care meditează și formulează parola, „le mot d'ordre“ al alegerilor; zicem parolă pentru că acel comitet se-ngrijește totdeauna de-a găsi cel mai simplu și cel mai popular cuvânt, iar nu un program mai mult ori mai puțin complicat, care n-ar fi nici priceput, nici de gustul sufrajului universal. Acest cuvânt e transmis comitetelor de departament dacă e scrutinul listei, comitetelor de arondisment dacă scrutinul e uninominal. Și aceste comitete, ajutate încă de subcomitete, sunt însărcinate de-a face ca masele să primească lozinca. Mai cu seamă cu acest scop se desfășură toată arta demagogiei moderne.

V

Nimeni nu cunoaște mai bine gusturile, instinctele, patimele, impresiile poporului suveran decât un comitet local; nimeni nu știe să-i vorbească mai bine limba pe care el o pricepe și care-l înduplecă. Elocuența tribunilor noștri n-are nici dibăcia aceasta, nici atâta tact, nici atâta potrivire momentană. Elocuența tribunilor poate lovi cu lovituri mari, adresându-se marilor pasiuni, marilor ambiții, marilor interese ale democrației naționale. Dar ea nu pătrunde, ca propaganda comitetelor, în micile patimi, micile interese, micile ambiții ale democrațiilor locale. În privirea aceasta cei mai umiliți delegați ai acestor comitete întrec pe cei mai abili oratori, al căror cuvânt nu se coboară nicicând până la aceste mici amănunte, atât de importante pentru succesul unei alegeri. Iată o artă pe care, în treacăt vorbind, n-o cunoscuseră nicicând partizile parlamentare din țara noastră. Ele au oratori cari fac discursuri frumoase la tribună. Ele au comitete generale cari adresează nobile, escelente circulare către alegători. Toate acestea cad de sus, nu se coboară deloc în adâncimile maselor populare. Numai un singur partid practică această artă a alegerilor populare cu aceeași îndemânare, cu aceeași ardoare, cu același succes ca și partidul republican, acesta, partidul democrației cezariane. Celelalte partide vorbesc sufrajului universal limba care i se cuvine sufrajului restrâns; ele confundă opinia publică cu sentimentul popular; ele practică alegerile sub regimul democrației precum le practicau sub monarhia constituțională.

Dar oare, dacă partidul republican nu pricepe a guverna țara precum pricepe a mânui corpul electoral, n-o fi datorind aceasta, afară de alte cauze, superiorității chiar a organizației căreia-i datorește câștigarea și conservarea puterii? Atotputernică pentru a învinge în alegeri, organizația aceasta nu este totodată o piedecă, pentru o direcție tare, neatârnată, într-adevăr națională a afacerilor publice, pentru că pune guvernul sub dependența aleșilor, iar pe acești aleși înșiși sub dependența comitetelor electorale? Iată ceea ce esperiența dovedește deja și va dovedi din ce în ce mai mult dacă lucrurile vor urma cursul lor de pân-acum. De când partidul republican e stăpân necontestat pe putere se vede ce a devenit autoritatea, inițiativa, neatârnarea cabinetelor înaintea voințelor aleșilor sufrajului direct. Se vede din această politică de concesiuni, tranzacțiuni, espediente practicate de către miniștri cari se precedează. Dar ceea ce se știe mai puțin e că miniștrii noștri nu au mai multă neatârnare în administrația lor, precum n-o au în guvernul lor, și că exigențele individuale ale aleșilor noștri nu sunt mai puțin imperioase decât pretențiile lor parlamentare. În realitate majoritatea Parlamentului nu guvernează numai, ci și administrează totodată. Funcționarii de orice ramură și de orice rang atârnă mult mai mult de senatori, dar mai cu seamă de deputați, decât de miniștri, de șefii lor naturali, înaintea cărora sunt responsabili. Membrii Parlamentului sunt aciia cari hotărăsc mai adeseori cestiunile de afaceri, cari nu mai trec prin cabinet sau prin Consiliul de Miniștri decât pentru a primi confirmarea oficială. Dar ceea ce nu se știe asemenea e că stăpânii miniștrilor mai au ei înșiși pe stăpânii lor în comitetele electorale cari i-au scos în alegeri. Aceste comitete semnalează voințele lor individuale sau generale aleșilor, cari le transmit miniștrilor, iar aceștia nu fac decât să le înregistreze. Iată cum funcționează mașina guvernamentală și administrativă sub regimul actual. E guvernul de jos, substituit guvernului de sus. Sunt republicani cari cred că acesta e idealul unui guvern democratic. Alții cred, din contra, că orice inițiativă în privirea guvernământului și a administrației trebuie să pornească de sus, că aceasta e esența chiar a guvernământului, fie sub republică, fie sub monarhie, căci orice altă manieră de a guverna și administra e antipodul guvernământului și administrației, e pură anarhie. Fără a voi să pătrundem scopurile șefului majorității republicane, nu ne vom prea risca afirmând că întâia manieră de-a pricepe guvern și administrație nu-i poate fi pe plac. De aceea oare va fi gândind de-a reînnoi în curând prin scrutinul de listă această majoritate prea ocupată cu micile ei afaceri, prea aruncată în micile ei pasiuni pentru a forma o adevărată majoritate de guvernământ? Dar dacă-i place o politică de stat de ce nu face decât o politică de partid? Și dacă patriotismul său visează o Franță puternică și mare încă, cu toate dezastrele noastre, de ce începe prin a o desbina și slăbi, prin „mots d'ordre“ ale sale îndreptate contra unui pretins inamic dinlăuntru?

Politica de espediente duce câteodată mult mai departe decum ar voi cineva. Se știe unde ea a dus Imperiul. Și aceea era cu mult mai mult o politică de espediente decât de planuri cu maturitate concepute și bine definite, așteptând ocazia pentru a le pune în executare. Dacă pricepem bine spiritul în care erau concepute și executate marile întreprinderi ale Imperiului al doilea, vom vedea că ele nu erau decât espediente imaginate pentru a ocupa închipuirea vie a poporului nostru și pentru a-l distrage de la trebuințe și de la aspirațiuni pe cari Imperiul nu era în stare a le satisface. Războiul în Orient n-a fost decât un espedient pentru ca, prin glorie militară, să facă să i se uite originea. Ce-a câștigat Franța din acel război? Ceea ce au dovedit cu de prisos evenimentele posterioare. Războiul din Italia au fost un alt espedient pentru a reafla o popularitate care începea să se piarză. Dacă el ar fi fost întreprins c-un scop într-adevăr politic ar fi fost urmat de completa eliberare a teritoriului italian. Atunci s-ar fi evitat alianța Italiei cu Prusia și dezastrul de la Sadova. Războiul din Mexic n-a fost iarăși decât un espedient din cele mai romantice, imaginat pentru a distrage spiritul public. Războiul cu Germania a fost cel din urmă espedient, unde norocul Franței a trebuit să se întunece deodată cu acela al dinastiei. „E războiul nostru“ a zis acea nefericită femeie care a trebuit să sufere atât de mult. Nimic nu era mai adevărat; se simțea trebuința de a se ridica prin un nou Solferino după Waterloo diplomatic. Monarhia lui Napoleon III era una din acelea care nu putea trăi fără espediente, pentru că nu putea să se lipsească de popularitate. Monarhia Burbonilor n-a crezut niciodată că are nevoie de popularitate și, dacă a căzut cu toate acestea, n-a atras în cădere-i țara după sine.

❦

[17 august 1880]

O sumă de cetățeni din toate părțile țării se plâng de sporirea dărilor făcute de noul recensământ fiscal și ne întreabă din ce cauză liberal-naționalii noștri, între ale căror frumoase promisiuni la '76 era și „scutirea pungii contribuabililor“, nu se mulțumesc cu cât au atins-o până astăzi în cei din urmă patru ani și acum îi mai încarcă sarcinile. Vom răspunde la această întrebare în treacăt, lăsând deocamdată orice teorie economică și înșirând numai câteva condeie din bugetul cheltuielilor statului. Am dori ca din locurile competente să ni se rectifice socoteala de mai jos dacă, din norocire, cum nu credem, va fi greșită. Iată dar, ca un fel de urmare la cele ce ziceam zilele trecute asupra cumulurilor patriotice, câteva șiruri destul de clare, credem:

D. general Slăniceanu (care, pe cât ne-aducem aminte, la 1876, când a fost trei-patru zile la Livadia, a luat ca speze de călătorie oficială suma de franci 10.000) a luat acum, mergând pentru o inspecție de câteva zile în Dobrogea, speze de călătorie … … … … fr. 7000

D. Protopopescu de la visterie, pentru o plimbare în străinătate cu familia, sub pretextul că merge să studieze cum se înmagazinează sarea, a luat ca speze de călătorie … … … … 5000

D. dr. Crețulescu, ministru la Roma, aflător de vreo câteva luni în București întru căutarea intereselor sale particulare, ia pe an … … … … 60.000

D. C. Exarcu, ministru la Atena, asemenea ia pe an … … … … 40.000

D. Dum. Brătianu, ministru la Constantinopol, tocmai când e fiertul fierului în Orient, aflător în Pitești la alegerile județene, aflător de atuncea încoace la băi, ia pe an … … … … fr. 60.000

D. Câmpineanu, aflător acum în străinătate, guvernator al Băncii Naționale, care-și începe operațiile peste câteva luni și care nu e încă instalată, a și început a lua pe an, pe lângă locuință, lemne, serviciu … … fr. 36.000

D. Cantacuzino, ca director la Regia Monopolului de Tutunuri, ia pe an … … … … 24.000 și ca subguvernator la Bancă … … … … 24.000

D. Calenderoglu, director la Căile Ferate, în plimbare de la Berlin la București, pe an … … … … 48.000

D. advocat E. Stătescu, în aceeași calitate cu precedentul și lipsind din țară de câteva luni întru căutarea sănătății … … … … 36.000

D. Dimitrie Sturdza, comisar al guvernului pentru primirea căilor ferate, aflător astăzi în străinătate tot întru căutarea sănătății … … … … 48.000

Deocamdată să ne oprim aci cu statistica lucrativității patriotismului, pe care avem s-o continuăm din când în când, pentru edificarea curioșilor cari se miră de sporirea dărilor. Cum vedem, sub titlul de lefuri, diurne, speze de călătorii și misiuni, zece patrioți, numai zece (și sunt mulți!) înghit pe an pe puțin aproape o jumătate de milion din casa statului. Cunoaștem apoi patrioți, stâlpi ai democrației române, cari iau 100 de franci diurnă, sub titlul de misiuni ordinare și extraordinare, pentru a merge la vânătoare.

Vom reveni asupra acestui obiect interesant pentru a dovedi cu bob numărat că dintre membrii marelui partid liberal-național puțini, foarte puțini sunt patrioți gratis.

Apoi să nu fie guvernul silit, pentru a susține sentimentele patriotice ale partizanilor săi, pentru a le alimenta căldura sacră a marilor principii democratice, să sporească sarcinile poporului suveran? Marile principii sunt marfă de lux, care trebuie plătită din greu, și obrazele subțiri se țin cu cheltuială.

❦

[19 august 1880]

Acum câteva zile se răspândise vorba în București că pe lângă fortul Arab-Tabia s-ar fi ivit bande de insurgenți bulgari, că trupele noastre de graniță ar fi trimis patru călărași parlamentari ca să previe pe acele bande de a nu se apropia de nu vor să fie întâmpinate cu foc și că acei insurgenți ar fi împușcat, contra oricării obicinuințe, pe parlamentari. Era un zgomot atât de greu de crezut încât ne-am abținut de a-l reproduce chiar sub cea mai deplină rezervă. Peste o zi sau două foile din Viena cuprindeau telegrame în cari se vorbea de o ciocnire între trupe române și bande bulgare ce ar fi avut loc la 11/23 l.c. pe lângă Arab-Tabia, cu care ocazie trupele au făcut mai mulți prizonieri. Foile străine din București au reprodus și comentat știrea aceasta. Numai „Monitorul oficial“ și foile oficioase ale guvernului tac cu totului tot asupra acestei afaceri, ca și când am trăi în satul lui Cremene și lucrul n-ar fi interesând pe nimenea. Principalul organ al guvernului vorbește despre bunătatea estraordinară a recoltei, despre lenea și nepăsarea românului, ține predici de morală țăranului, pe când i-ar fi fost mult mai ușor de a ținea asemenea predici escelenților directori de bănci și de drum de fier cari ocupă funcții despre cari nu pricep nimic, jefuind tezaurul și societatea cu sume enorme, nu însă acelor bieți oameni cari muncesc pentru a purta în spate sarcina pseudocivilizației Costineștilor și Mihăleștilor și cari n-au răgaz de goana percepției ce, sub sute de titluri, îi iau, fără nici o compensație, până și cea din urmă para din pungă. Dar acestea în treacăt. Rămâne constatat că, pe când satul arde, baba din Strada Doamnei face toaletă și adresează lecții de morală tocmai acelora pe cari ar trebui să-i scutească de asemenea insipidități. Vază-și bârna din ochiul propriu, nu așchia din ochiul altora.

Suntem reduși la rolul ca în țara noastră proprie să aflăm din ziare străine noutățile ce o interesează. Astfel „Corespondența politică“ scrie că la 11 august, deci în ziua chiar a ciocnirii de lângă graniță, cabinetul nostru a primit o notă a guvernului bulgar prin care ni se dă satisfacție în privința unui conflict de jurisdicție consulară în același timp principele Alexandru a exprimat, față cu gerantul agenției noastre diplomatice din Sofia, dorința ca guvernul din București să se mulțumească cu această satisfacție. În acest stadiu al lucrurilor fiind, d. Boerescu a dispus ca agentul român, d. Sturdza, să fie gata a pleca la Sofia, pentru a intra în tratări spre aplanarea altor diferențe cu Bulgaria.

Despre nihiliștii cari s-ar fi aflând în țara noastră i se scriu ziarului „Augsburger Allgemeine Zeitung“ următoarele:

Nu e de mirare că și-n România, megieșă Rusiei, s-a refugiat un număr de nihiliști, sustrăgându-se prigonirilor, sau pentru a renunța cu totul de la planurile lor de răsturnare, sau pentru a aștepta un timp mai favorabil decât cel de acum. Pe de altă parte e iarăși natural ca comitetele Loris-Melicof să nu se mulțumească numai cu restabilirea liniștei și cu asigurarea momentană a dinastiei, ci că ar voi să se asigure și de la viitor. Cu scopul acesta urmărește liniștit, însă energic, pe nihiliști în ascunzătorile ce le-au aflat în Rusia, dar a pretins totodată de la Ministerul de Externe ca să intervie pe lângă guvernele europene pentru ca și în străinătate nihiliștii să fie urmăriți sau cel puțin supravegheați. Și guvernul din București a primit o invitare în înțelesul acesta, pe care voiește a o și urma, întâmpinând însă curioase dificultăți. E adevărat că în ultimele luni un număr cam însemnat de persoane din Rusia s-au stabilit în România, dar mai cu seamă în Moldova, persoane cari trebuiau să pară suspecte din cauză că nu sunt în stare să dea deslușiri suficiente asupra scopului petrecerii lor în țară; dar dacă autoritățile române stăruiesc în cercetările lor asupra persoanelor bănuite de nihilism se vede în cele mai multe cazuri că aceste persoane, după toată aparența, se țin de societăți nihiliste, dar se pot legitima totodată ca agenți ai poliției rusești și ai panslavismului. Astfel supravegherea nihiliștilor devine pentru poliția română grea, dacă nu imposibilă.

În privința cestiunii Dunării i se scriu aceleiași foi următoarele:

Această cestiune, care are atât interes pentru cabinetele europene încât a format, în Camera Comunelor din Anglia, obiectul unei interpelări, e o abilă trăsătură de șah a diplomației rusești, căci ea are o parte care nu s-a considerat îndestul în Viena și la Berlin. Cestiunea dominării Dunării a pus pe cabinetul Brătianu în rea strâmtorare; căci dacă va ceda pretențiilor Austriei în privirea prezidiului în Comisia Dunăreană și în privirea votului preponderant (pretenții sprijinite cu căldură și de Germania), atunci nu numai opoziția de pân-acum, dar și partidul lui propriu îi va face imputarea că a trădat drepturile de suveranitate ale țării. Chiar ministrul plenipotențiar al principelui Carol pe lângă Republica Franceză, d. Cogălniceanu, e de această părere și a elaborat un memoriu în care acuză pe cabinetul Brătianu de trădare de patrie dacă va ceda pretențiilor Austro-Ungariei. Această împrejurare ar fi de ajuns pentru a face ca ministeriul Brătianu să fie foarte precaut și cumpătareț în cestiunea dunăreană, dar la aceasta se mai adaogă și următoarea considerație de politică esterioară:

Austro-Ungaria și Germania ar voi să tragă foloase din poziția în care România se află față de Rusia, dar nu se arată înclinate de a da României, pentru concesiunile ei un ecuivalent oarecare, afară de niște asigurări superficiale, pe când Franța, Italia și Anglia, deși se feresc în espunerile oficiale de a se îndușmăni cu Austro-Ungaria și Germania pentru cestiunea dunăreană, au dat a înțelege pe sub mână, însă clar, cabinetului, din București că, dacă România ar ceda Austriei stăpânirea Dunării nu și-ar îndeplini misiunea de stat neutral la gurile Dunării și că puterile apusene, în oarecari împrejurări, ar vedea mai bucuroase gurile Dunării în mânile rușilor decât în mânile unei Românii slabe și cu totul dependente de Austria și Germania.

Iată dar perspectiva pe care ne-o deschide, pentru un viitor foarte apropiat poate, politica esterioară a patrioților lucrativi.

❦

[20 august 1880]

Am dat în numărul de ieri relația pe care a primit-o „Gazeta generală de Augsburg“ despre cestiunea dunăreană. După acea relație, una dintre considerațiile de politică exterioară care fac ca ministerul Brătianu să fie foarte cumpătat și cu luare-aminte este că

Austro-Ungaria și Germania ar voi să tragă foloase din poziția în care România se află față cu Rusia, dar nu se arată înclinate dea da României pentru concesiunile ei un echivalent oarecare, afară, de niște asigurări superficiale, pe când Franța, Italia și Anglia, deși se feresc în espunerile oficiale de a se îndușmăni cu Austro-Ungaria și Germania pentru cestiunea dunăreană, au dat a înțelege pe sub mână, însă clar, cabinetului din București că, dacă România ar ceda Austriei stăpânirea Dunării, nu și-ar îndeplini misiunea de stat neutral la gurile Dunării și că puterile apusene, în oarecari împrejurări, ar vedea mai bucuroase gurile Dunării în mânile rușilor decât în mânile unei Românii slabe și cu totul dependente de Austria și Germania.

Ca o completare a acestor șiruri, în cari se subliniază cumpătarea și precauțiunea ministerului Brătianu, găsim niște informații destul de interesante în „Neue freie Presse“. După cele ce află foaia vieneză, cestiunea Dunării poate fi de acuma considerată ca rezolvată în sensul Austro-Ungariei. Art. 4 al anteproiectului atribuie delegatului austriac prezidența Comisiei Dunărene și dă, în caz de paritate de voturi, preponderanță votului prezidentului. România ridicase oarecari obiecțiuni contra acestui articol. „Neue freie Presse“ află că Austro-Ungaria și România s-ar fi aflând astăzi în negoțieri pentru a găsi un mijloc de a ridica prin vreo concesiune orice greutăți din partea Principatului. În același timp, „L'Indépendance roumaine“ află că negoțierile ce se urmează la Viena în privința Dunării merg încet. Austria, zice ziarul francez, ca preț al concesiunilor ce consimte dânsa să le facă în această cestiune, cere ca România să adereze pe față la alianța austro-germană. Se pare că la Berlin se promite în schimb prințului Carol regalitatea și un concurs puternic pentru organizarea militară a țării.

❦

[21 august 1880]

Față cu știrile publicate de ziare străine despre ivirea de bande armate la marginele Dobrogei, foaia oficioasă din Strada Doamnei găsește de cuviință a desluși opinia publică că n-au fost decât niște bieți turci, pieritori de foame, cari nu mai găsesc alt mijloc de trai decât acela de-a se înarma și de-a prăda.

Cu atât mai bine dacă nu e nimic mai mult. Am reprodus acele faime fără a le da importanță și am cerut deslușiri cari ar fi trebuit să se dea de mult, mai întâi pentru motivul că știrile apăruseră în „Neue freie Presse“, organ amic al guvernului roșu, al cărei corespondent bucureștean e, dacă nu ne înșelăm, colaborator la „Românul“. Un alt ziar german, asemenea amic al guvernului și care apare chiar la noi în București, e de ex. departe de-a da deslușiri atât de nevinovate ca ziarul nostru oficios. E în orice caz mai bine dacă am atras atenția publicului asupra zgomotelor ce circulau și aci și în străinătate și dacă, spre liniștirea lui, li se dă dezmințire dintr-o parte de nu iubitoare de adevăr, cel puțin în stare de-a ști, din sorginte oficială, la ce se reduc în realitate zgomotele.

Dar „Românul“ nu se mulțumește cu atât. Neținând seamă că știrile ce le-am reprodus le datoream unei prietene a guvernului roșu și a d-lui I. Brătianu îndeosebi, gazetei „Neue freie Presse“, ar vrea să-și dea aerul că noi le-am fi scornit, precum am scornit „bandele bulgare de la 1868“.

Dați-ne voie. Bandele bulgare au existat foarte frumos, au fost protejate de d. Brătianu și, dacă le-ar fi ținut curelele, ar fi pus de pe atunci chestia Orientului în mișcare. Aceasta n-o spunem noi, ci o autoritate în materie, d. dr. Jirecek, bulgarofil de mâna întâia și care e, în privirea aceasta, foarte bine informat.

Iată dar ce povestește d. Jirecek:

La 1866 ministrul Brătianu se adresă lui Rakovski, care din București pregătea prin gazetele sale o revoluție în Bulgaria, ca să formeze o legiune bulgară.

În iunie 1867 Hagi Demitar Asenov și Ștefan Caragea trecură cu o ceată bine organizată și uniformată de 150 de oameni la Șiștov peste Dunăre. (Cf. Geschichte der Bulgaren, pag. 557 și 558).

În ediția cehă a Istoriei bulgarilor favorizarea formării de bande din partea d-lui Brătianu e descrisă mai pe larg și am reprodus textul într-un număr trecut al „Timpului“.

Așadar certe-se „Românul“ cu d. Jirecek în privirea aceasta și cu amicii de atunci ai d-lui Brătianu, din cari cei mai mulți trăiesc încă și or fi desigur astăzi oameni mari în patria lor.

❦

[21 august 1880]

Tânărul d. G.C. Cantacuzino, directorul Regiei și viceguvernatorul Băncii Naționale, ne spune nouă prin „Românul“, cum am arătat mai sus, că leafă de la Bancă nu primește încă și nu ia 48.000 franci pe an, ci numai modesta retribuție de 19.380 lei de la Regie. Ne pare rău că aceasta nu se-ntâmplă încă, dar sperăm că lucrul se va îndrepta. Doar n-o fi voind tânărul d. Cantacuzino să servească patria gratis la Bancă. Nu de altceva, dar sacrificiile făcute pe altarul patriei de către onorabila tagmă a patrioților ne inspiră o adevărată groază. Ne aducem aminte că onor. mucenic Simeon Mihălescu a servit asemenea gratis ca director al Ministerului de Interne, taman în timpul scabroasei afaceri.

O mică observație.

Eroarea „Timpului“, zice tânărul d. Cantacuzino, e evidentă; dealtmintrelea ea nu mă surprinde, domnii conservatori păstrând obiceiul de-a ne judeca după dumnealor, iar nu după noi.

Oare tânărul d. Cantacuzino n-ar avea bunăvoință a ne spune care e acel om din partidul conservator, tânăr sau bătrân, care, în vremea regimului catargiesc, de tristă memorie cum am zice, să fi luat de la stat vreo leafă, nu de 48.000, dar măcar modesta retribuție de 19.380 lei? Ne-ar îndatora foarte mult dacă ne-ar arăta un asemenea personaj în rândul conservatorilor.

Ca corolar al acestei modeste întrebări mai dăm încă două exemple de cumul patriotic.

Există, bunăoară, în tagma patrioților, un d. doctor Sergiu.

Iată lista de ocupațiuni liberale-naționale, însă retribuite, ale acestui domn:

1) deputat (diurnă),

2) ajutor al primarului de București,

3) medic la internatul Sf. Sava,

4) item la Matei Basarab,

5) item la Internatul central de fete,

6) medic primar la Spitalul de copii,

7) profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină.

Urmăm cu luminosul prototip al cumulului din România, cu d. dr. Davila:

1) inspector general al serviciului sanitar al armatei (leafă și rang de general),

2) profesor de chimie la facultate,

3) membru al Eforiei spitalelor,

4) membru al Consiliului permanent al instrucției publice,

5) locțiitor de decan al Facultăței,

6) inspector al Muzeului anatomic de la Colța,

7) omnipotentul dirigent al Institutului de orfane „Elena Doamna“.

8) președinte al Societății de arme,

9) membru în consiliul de administrație al fabricei de chibrituri,

10) vicepreședinte al Societății corpului didactic,

11) vicepreședinte al Societății pentru cultura poporului român.

Acest d. vicepreședinte al Societății corpului didactic și al Societății pentru cultura poporului român nu știm nici măcar dacă are naturalizația. Sigur e însă că, de mulțimea ocupațiilor sale, n-a avut timp să-nvețe românește. Dar de la un adevărat patriot nici nu se cere una ca asta; chiar numai bulgăreasca e de ajuns uneori pentru a fi om mare în statul român, ba există patrioți cari nu știu în perfecțiune alte limbi decât acel idiom ariac, cam degenerat, de care se ocupă cu un zel lăudabil d. dr. Barbu Constantinescu, unul dintre tinerii noștri filologi.

❦

[22 august 1880]

În urma încărcării programelor cu fel și fel de studii elementare și neelementare din domeniul celor mai deosebite științe, statele apusene au ajuns a simți că liceul nu mai e un institut de educație, ceea ce-a fost în secolii trecuți, ci un institut al învățării pe de rost a mii de lucruri cari n-au nici un efect asupra dezvoltării normale a inteligenței sau asupra formării caracterului.

Față cu o asemenea stare de lucruri s-au născut două curenturi opuse în lumea pedagogică. Curentul materialist renunță la educație; el ar vrea înlăturarea obiectelor cari au de scop dezvoltarea inteligenței pentru ea însăși și punerea aparatului intelectual într-o stare în care să se poată adapta cu ușurință oricării probleme. Curentul materialist voiește a da elevilor numai cunoștințe de-o utilitate materială; curentul opus află, din contra, ca în școala primară și în liceu numai obiectele acelea sunt folositoare cari au o influență sigură asupra creșterii.

Efectele acestei stări de lucruri amestecate au început a se resimți pretutindenea. Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bunăvoie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bunăvoie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici mai îndemânatecă de-a judeca și de-a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateritatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care-o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi apropriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.

E drept că acel gol se umple, pentru că omul, cât trăiește, vede, aude și simte și-și face o educație a sa proprie — dar cu ce se umple, care-i acea educație, asta-i cestiunea. Astfel vedem ca într-o țară ca cea rusească, atât de mare, atât de bogată în resurse materiale, unde lipsesc cauzele reale de strâmtorare, de sărăcie și corupție, dar unde creșterea e neglijată în favorul mulțimii cunoștințelor, efectele acestei instrucțiuni sunt foarte triste. Capetele nu citesc nici pe Aristotel, nici pe Cicero, dar golul ce rămâne prin nedisciplinarea minții și caracterului se umple cu idei nihiliste de răsturnare a tot ce există, de intervertire a ordinii sociale cu susu-n jos.

Mai e nevoie să vorbim de societatea noastră, de cumularzii, de vânătorii de funcții, de alergătorii după reversibilitate, de gazetarii și advocații, de politicii cei eminenți și de altă tagmă patrioticească?

Dacă ne vom uita bine vom vedea că prototipurile luminoase ale cumulardismului sunt tocmai oameni cari nu și-au bătut mult capul cu latineasca și greceasca, ci cari au studii reale, de o utilitate directă și cari, după teoria „Românului“, n-ar avea nevoie de funcții. Ei bine, medici ca dd. Davila, Sergiu, Grecescu, Racoviceanu etc. etc., cari, după teoria materialistă, n-ar avea nevoie de posturi pentru a trăi, cumulează cu toate acestea câte zece, din cele mai incompatibile.

Ceea ce le lipsește tuturor nu ar fi pe atât știința, care se poate câștiga oricând prin muncă, ci creșterea, iubirea de a o câștiga, iubirea de adevăr, pe cari cineva nu le mai poate deprinde la o vrâstă mai înaintată. Copacul, ca să nu crească strâmb, trebuie îndreptat de pe când e mlădios și tânăr; mai târziu, când toate deviațiunile de la calea dreaptă s-au învârtoșat în el, geaba-l mai sucești. Se poate îngroșa, se poate întinde, numai drept nu va mai fi.

Așa e și cu mintea și cu caracterul. Dacă ele nu se disciplinează în copil încă, dacă nu i se imprimă adânc în toate apucăturile sale iubirea de adevăr și de muncă, să tot învețe el chimie și medicină și tot ce-o pofti, tot cumulard și vânător de câștig în socoteala altora va rămânea.

Vom reveni asupra cestiunii educației în școalele noastre, precum și asupra rolului ce l-ar putea avea, deși nu-l are, studiul clasicității pentru creștere. Deocamdată observăm numai că cearta care-n Apus s-a încins între partizanii educației și aciia ai utilitarismului la noi nu există, pentru că nu există nici educație, nici utilitarism în învățământ, ci o grămădire nesistematică de tot soiul de obiecte, o încărcare a programelor cu tot soiul de materii, din cari nici una nu se-nvață cum se cade. Cităm o singură materie, pentru ca să se vază stârpiciunea unui asemenea învățământ. Din clasa I primară până la cea supremă liceală se învață gramatica într-un chip ori într-altul: românească, latinească, grecească. Ei bine, există bacalaureați, mai mult, există profesori de facultate cari nu știu a scrie în nici o limbă din lume o frază corectă. Dar oare când aparatul gândirii, identic cu acela al limbei, e atât de neglijat, ce s-o fi alegând din așa-numita știință a acestor oameni, din mulțimea de coji indigeste a unor cunoștințe străine pe cari pretind a le avea în cap?

❦

[23 august 1880]

E sigur că nu numai partidul guvernamental, dar chiar șefii lui, d-nii Rosetti-Brătianu, au o cunoștință deplină despre turpitudinele cari se-ntâmplă sub regimul lor; ba despre d. Brătianu îndeosebi putem presupune că are chiar facultatea de-a le aprecia din punctul de vedere al statului. Cumulul nerușinat al multora din membrii tagmei patriotice, lefurile mari ce și le-au așternut în familie directorii Băncei Naționale, fără a se pricepe câtuși de puțin în materii tehnice și financiare, corupția sistematică a administrației, ușurința cu care s-a sporit bugetul cheltuielilor în trei ani cu 34%, incalificabila tăinuire a unor sume de milioane în sămile visteriei, precum suma de 8 milioane primită de la Rusia, toate acestea sunt fenomene ale unei vieți publice cari se impun de sine și cari nu pot lăsa oamenilor de stat din partidul guvernant nici un fel de iluzie asupra perversității elementelor de cari se servesc. E asemenea evident că nici unul din aceste păcate nu i se poate imputa fostului regim catargiesc. Cauza pretinsă pentru care acest guvern ar fi căzut, ingerința în alegeri, e un adevărat merit alături cu organizația electorală a partidului roșu, bazată pe coruptibilitatea și intimidarea corpului electoral, precum și pe falsificarea listelor. Astfel, în provincii s-a întâmplat următoarele cazuri. Oameni c-o avere mică, o casă în oraș și zece pogoane pământ pe vro moșie au fost înscriși în colegiul I. Au votat și ales — pentru guvern se-nțelege — trei-patru ani de-a rândul, fără să plătească nici o dare, necum cea corespunzătoare colegiului în care fuseseră înscriși. În sfârșit fiscul procedează la încasarea dării restante. Abia atunci se dovedește însă în fața cui stă. Casa e de mult vândută, cele zece pogoane asemenea, onorabilul alegător al colegiului I e un om care n-are nici o avere și care ar trebui să figureze în colegiul IV cel mult, nu în cel întâi. Dar restanța aceasta, falsă prin chiar natura ei, se împlinește cu toate acestea. De la cine însă? De la comuna rurală în care alegătorul este înscris. Va să zică tot comunitatea țărănească plătește dările mari ale alegătorilor frauduloși trecuți de guvern în listele colegiului I pentru a-și asigura majoritățile locale.

Să nu ni se zică aci că guvernul nu știe nimic de toate acestea, că primul-ministru e străin de mașinațiunile locale ale partidului său. Putem dovedi că o serie întreagă de relele ce ne bântuie au fost chiar formulate de miniștri actuali. Astfel într-una din ședințele Adunării d. Brătianu, pe atunci ministru de finanțe, au găsit ocazie de-a face următoarele mărturisiri caracteristice:

În fața unei nevoi atît de mari, nu numai a nevoilor tezaurului de astăzi, dar și a nevoilor sociale, nu am ce face. Noi ne-am întins mai mult decît mijloacele noastre de producțiune pot să sufere, ne-am făcut o administrațiune pe un picior cum au făcut-o societățile acele cari au ajuns la o dezvoltare atît de mare că sînt puține în analele istoriei, ca Franța, Englitera etc. Prea am copiat legile acelor societăți și am creat un personal pe care nu avem cu ce-l plăti.

Dar, se va zice, ce să facă acei nenorociți? Ei, apoi de ce să zicem aceasta numai de funcționari? Ce fac acei nenorociți arendași cari au sărăcit? Și ei au făcut tot cum a făcut administrațiunea, au cheltuit prea mult; familii numeroase și bogate, cu capitaluri, au ajuns să ceară. Ce fac comercianții români cari au ajuns în starea în care-i vedeți? Societatea întreagă s-a pus pe un picior care ne-a adus unde sîntem astăzi. Toate clasele societății sufăr; nu mai vorbesc de țărani, cari-n o parte a României au ajuns să fie adevărați vagabonzi și sînt robiți pe toată viața cu munca, singurul lor capital ce le-au mai rămas…

De ce finanțele noastre sînt într-această stare? După mine, una din cauze este că bugetele sînt rău făcute și nici pot fi altfel. Cum se fac în alte țări bugetele? Nu numai pentru fiecare minister, dar pentru fiecare ramură a unui minister sînt consilie superioare cari pregătesc lucrările, este Consiliul de Stat care elaborează legile bugetare și tocmai în urmă se prezintă Camerei.

În Franța le lucrează opt-nouă luni oamenii cei mai competenți.

La noi însă cum se fac? Poate ministrul de finanțe să facă un buget? Sunt capii de secțiuni cari le fac și ministrul le-aduce în Cameră.

D-voastră numiți o comisiune bugetară, și cît lucrează? 10, 15, 20 de zile sau o lună, fie chiar două luni. Dar în acea comisiune sînt oameni cu totul noi în acele afaceri și astfel lucrarea lor e foarte superficială. În fața unui buget care este făcut orbește, o declar, căci o știu aceasta, fiindcă am fost de mai multe ori ministru de finanțe, ce voiți să facă acești opt sau zece deputați cari sînt străini mecanismului fiecărui serviciu din acel buget și nu au nici timpul material, lucrează pe apucate?

Una din greșelile noastre a fost că am desființat Consiliul de Stat și sper că odată, cînd va fi să facem o modificare a Constituțiunii, vom căuta să reînființăm Consiliul de Stat.

Iată dar d. Brătianu devenit reacționar, care zice ceea ce zicem noi de ani întregi, că prea ne-am întins; prea am copiat legi și instituții străine, ale căror cheltuieli nu stau în nici un raport cu producțiunea noastră, care recunoaște că producătorul nostru agricol a ajuns în stare de robie, care recunoaște că bugetele, deci și cele ale cheltuielelor, se fac orbește, se votează orbește, iată d. Brătianu care cere înființarea unei instituții ce e în contrazicere cu principiile partidului său, Consiliul de Stat.

D. Brătianu dă apoi vina societății întregi. Dar oare omul de stat, dacă voiește în adevăr să lucreze pentru binele poporului său, are să reprezinte societatea, are să reprezinte exigențele abecedarului Costinescu, focul de cumul al d-rului Sergiu, vânătoarea după decorații a roșiilor de mâna a treia și vânătoarea după funcții a celor de mâna a patra? A confunda suma de individe din cari se compune societatea cu organismul natural al poporului moștenitor, a încărca exigințele și turpitudinile societății pe umerele poporului, a pune interesele unei împreunări schimbătoare de indivizi deasupra intereselor poporului ereditar, a vinde pe sute de ani înainte viitorul poporului, pentru a face plăcut prezentul societății de Costinești nu însemnează a fi om de stat, ci cel mult om de partid în înțelesul cel mai rău al cuvântului.

❦

[26 august 1880]

Onorurile câte i se fac M. S. R. Domnitorului în străinătate, precum numirea sa de șef al unui regiment austriac și al unuia german, nu sunt desigur lucruri cari ne-ar putea displăcea. O onoare făcută Domnului e totodată făcută nației românești și chiar dacă badea Toader și moș Dumitru n-ar avea deplină conștiință despre însemnătatea unor asemenea dovezi de distincție, totuși credem că asupra lucrului în sine nu încape nici o discuție, de vreme ce o distincție, sub orice împrejurări ar veni ea, cată a fi privită ca atare, mai ales când vine de la puteri străine. Dacă noi am făcut vrodată vorbă asupra acordării de semne de distincție, aceasta a fost în privirea celor românești, câte s-au dat în țară și pentru țară. Aci numai cestiunea meritului sau nemeritului ne pare discutabilă, unde ea poate avea vro influență asupra spiritului public, unde un „bene-merenti“ dat unui om fără de merit naște în cetățeanul privitor neîncrederea în autoritatea țării sale. Întru cât însă țara sau cetățenii ei primesc semne de distincție din străinătate, am afirmat totdeuna cu deplină bună-credință că un asemenea lucru, fiind indiferent și inapreciabil pentru spiritul public, e o onoare ce se face țării noastre, bună sau rea cum este, tale quale.

Din nefericire însă știrile unor asemenea măgulitoare distincții nu ne vin fără înțeles politic. Din contra, deodată cu ele ni se vorbește de-o alianță austro-germano-română ș.a.m.d.

Dacă s-ar întâmpla ca noi românii să locuim în Peninsula Pireneilor sau în Insulele Britanice poate că am striga mai mult, dar ne-ar păsa mai puțin. În poziția geografică în care suntem însă, ne pasă mult, deși vorbim puțin. Conservatori și în opoziție fiind, nu facem politică externă. N-o prea facem nici când suntem la guvern; dar asta-i altă cestiune. Și ce politică exterioară am și avea de făcut? Principiul fundamental al politicei exterioare a României e cunoscut și de copiii din clasele primare, precât au studiat viața Domnilor noștri. Vecinii noștri au fost totdeuna prea mari, noi totdeuna prea mici. Contra unor agresiuni directe ne-am apărat cu arma în mână; dar, biruiți sau biruitori, am dovedit întotdeuna că apărarea existenței noastre naționale nu e nici pentru noi o glumă, precum nu e pentru nici un popor care ține la el însuși, la felul său de-a fi. Dar agresori noi înșine n-am fost nicicând, și desigur cu drept cuvânt. Pe de altă parte, dacă îndrăznim a zice că suntem tot așa de bine sans peur et sans reproche ca oricare altul, situația noastră escepțională ne învață că una din condițiile, de nu ale existenței, dar ale păcii și dezvoltării noastre liniștite, e ca să trăim în pace cu amândoi vecinii și să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanția neutralității noastre. E însă asupra oricărei îndoieli că, arătând prea mare înclinațiune pentru o parte indispunem pe cealaltă, ceea ce e cel puțin foarte imprudent, pe lângă aceea că e cu totul nefolositor. Imprudent, pentru ca actuala grupare a puterilor europene e departe de-a ne da de mai nainte siguranța unui succes oarecare, și pe noi numai siguranța ne-ar putea determina. De ce numai siguranța? Pentru că alte puteri riscă în asemenea întreprinderi influența, gloria sau chiar o mică parte, în genere contestabilă, de teritoriu, iară noi riscăm însăși viața statului nostru, însăși existența națională. Deosebirea e cât cerul de pământ. Ce ar risca Anglia într-un eventual război? Nimic esențial. Ce Italia, Germania, Austria, Franța? Lucruri mari fără-ndoială, dar nu totul pe o carte, nici una din ele nu joacă va banque. Noi, în alianță cu oricine am fi, riscăm totul. Mult ori puțin, e indiferent, destul că e la mijloc bunul principal pe care-l putem pierde dimpreună cu toate celelalte: esistența autonomă a statului nostru.

Am discutat mai întâi pierderile eventuale pentru că în asemenea întreprinderi acestea sunt totdeuna sigure, precând câștigurile sunt în cele mai dese cazuri iluzorii.

Dar ce am putea câștiga ca aliați într-un eventual război?

Aliați cu o parte, Basarabia — se zice. Se-nțelege că discutăm aci în mod platonic, rezumând câte se zic, dar punând puțin preț pe ele. Să admitem deci, fără a concede, că acestea ar fi făgăduințele ce se pretinde că ni se fac dintr-o parte. O asemenea împrejurare ar presupune o paralizare a Rusiei în politica ei balcanică, paralizare față cu cei mari, căci față cu noi ar rămânea pururea supraputernică și desigur oricând gata de-a ne răsplăti cooperarea în contra ei. O asemenea paralizare ar ridica și mai mult influența deja prea mare a Apusului în țara noastră, și dacă astăzi suntem un teren de colonizare pentru prisosul populației austriace și germane, atunci am deveni o colonie curată.

Aliați cu cealaltă parte, ni se promit Bucovina și Ardealul; adecă vorba vine, căci despre posibilitatea unor asemenea lucruri orice om serios știe de mai nainte ce să crează. Dar să presupunem, fără a admite, că așa ar fi. Ei bine, e posibil ca Rusia să voiască serios a-și mări și întări, într-un mod indestructibil, piedica ce se opune până azi la unirea slavilor de nord cu cei de sud? E probabil ca, din moșoroiul din calea ei, ea însăși să contribuie a face munte de piatră? Așadar, alternativa aceasta nu e bună nici măcar ca poveste de înțărcat copiii, necum ca combinație politică. D. Brătianu era odată apostolul acestei politice esterioare, și consecuent ar fi fost din parte-i s-o urmeze înainte; dar consecuența este partea slabă a așa-numiților oameni de stat de la noi.

Din cele espuse se vede că și o parte și alta, întru cât cred în alternative ca cele de sus, sufăr de iluzii și imprudente și nefolositoare. Interesul nostru este ca amândoi vecinii să fie egal de puternici, pentru ca să-și țină totdeuna cumpăna; încolo, urmărind de sute de ani planurile lor de politică tradițională, ei se ceartă, ei se-mpacă, și noi am trebui să n-avem nici un amestec în aceasta. Deja, din punctul de vedere al simplei modestii, ni se pare că oficioșii fac prea mult vânt și-și dau un aer prea important, necum din punctul de vedere al unui prudent patriotism.

Dar așa-i tagma patrioților reversibili. Piară țara, numai de ei să se vorbească. Dac-ar merge din rău în mai rău, puțin le pasă; cosmopoliți cum sunt, neavând nici tradiții de păstrat, nici patrie de pierdut, foarte ușor și-ar regăsi cei mai mulți o patrie poate mai proprie undeva dincolo de Dunăre, unde ar începe a se gera în prooroci ca și la noi.

Noi credem însă că o atitudine rezervată și modestă în certuri cari nu ne privesc ar aduce fructe bune în orice caz. Biruitorul nu ne-ar putea lua în nume de rău o atitudine care ni se impune prin poziția noastră; biruitul, dacă biruit ar fi, ne-ar fi încă și mulțumitor. În orice caz, când o condiție chiar a existenței noastre este nu numai bună-voința, dar chiar tăria amânduror vecinilor, e o politică puțin prudentă cea de înclinații manifeste care se răsfață acum peste graniță!

❦ SCHOPENHAUER ÎN FRANȚA

[26 august 1880]

D. Jules Claretie, un cunoscut foiletonist francez, scrie în „Le Temps“ că o carte a lui Schopenhauer e atât de mult la modă, mai cu seamă între damele Parisului, ca și Alexandre Dumas-fiul.

Pesimismul adesea ironic al filozofului a sedus pe pariziene, încât Aforismele pentru înțelepciunea în viață se citesc ca un roman scris în gustul zilei. E o plăcere a vedea mâni frumoase răsfoind cartea filozofului german. Cunoscătoarele noastre nu se mulțumesc numai a fi în curentul frumoaselor litere; nici secretele filozofiei nu trebuie să le scape. Cunosc saloane — urmează foiletonistul — unde conversația ajunge până la etnografie și antropologie și unde se tratează despre originea vaselor luându-se ceaiul.

Pricep foarte bine succesul lumesc al lui Schopenhauer; căci în Franța iubim paradoxul.

Ne place să fim seduși, dar ceea ce ne fermecă și mai mult e de-a fi uimiți. Și ce mai pleznitori speriitoare ne scoate Schopenhauer și ce artificii scânteietoare ne face să răsară în ochi! Onoarea cavalerească e una din plagele societății moderne. Lumea propriu-zisă, unde nu se preschimbă decât banalități, constituie „bancruta declarată a cugetării“. Nimeni nu ne iubește, nimeni nu se iubește decât pe sine însuși sau cel mult pe copilul său. Onoarea femeiască e un cuvânt deșert. Onoarea bărbaților e o formulă. Cei vechi, cari erau oameni foarte onești, erau pălmuiți pe uliță și nu se simțeau dezonorați prin aceasta. Cato și Socrat au fost, cum am zice, fățuiți în chipul acesta și nici Cato, nici Socrat nu erau niște lași. Filozoful Crates a primit de la muzicantul Nicodrom o palmă atât de grozavă că fața înțeleptului era toată, umflată. Crates își atârnă pe frunte o tăbliță cu inscripția: „Nicodrom a făcut-o aceasta“ și Diogen din Laerta ne povestește că „această răzbunare a acoperit c-o rușine estremă pe flautistul capabil de-o asemenea brutalitate“. Răzbunare lesnicioasă, dar care ar părea foarte puțin satisfăcătoare unui gentleman. Și așa mai departe.

Schopenhauer are asemenea observații și exemple, cari dau filozofiei pesimiste hazul glumei. Nu știm într-adevăr dacă îndealtmintrele nu are cuvânt, căci se pot citi în jurnale preschimbări de scrisori semnate cu nume cu particule în cari oamenii se tratează în genere de mizerabili, prețuind onoarea pe câțiva fiorini. Schopenhauer ar fi zâmbit cel mult sau nu s-ar prea fi mirat. Acest înțelept egoist nu credea decât în el însuși și în singurătate. El zicea că cineva trebuie să raporte totul la sine însuși, știință și fericire. „Într-o lume astfel făcută, zice el frumos, acel care are mult în sine însuși se aseamănă unei odăi în care strălucește bradul de Crăciun, odaie luminată, caldă, veselă, în mijlocul ninsorilor și al gheței unei nopți din decembrie“.

Și tocmai acest filozof al interiorului, opus esteriorului, e pentru moment acela pe care lumea, lumea lumească îl adoptă, pentru a-l discuta poate, pentru a glumi în seama lui, pentru a-l suci dacă se poate, dar pentru a se ocupa de el cu toate acestea. D. Caro, care a publicat asupra pesimismului o carte atât de remarcabilă, a făcut poate credit pesimismului. A combate unele doctrine va să zică a le semnala.

La urma urmelor, filozofii sunt la modă etc.

Tonul de superioritate și citarea de fraze rupte dintr-un întreg de argumentație e, după a noastră părere, o dovadă și mai mult pentru teoriile pesimiste ale lui Schopenhauer, asupra jurnaliștilor de ex.

Asupra cărții însăși se scrie în „Le Temps“:

„Biblioteca științifică“ a făcut să se traducă pentru întâia oară în limba franceză Aforismele pentru înțelepciunea în viață. D. Cantacuzin s-a însărcinat cu aceasta. Înțelepciunea în viață e, pentru Schopenhauer, arta de-a o face pre atât de plăcută și de fericită pre cât se poate; e lesne de înțeles ca o asemenea învățătură să fie de natură a atrage o mulțime de discipoli; și colaboratorul nostru, D. Jules Claretie, a semnalat ieri succesul de curiozitate pe care l-a repurtat această carte abia apărută. Schopenhauer propune să se boteze cu numele Eudemonologie acest tractat al vieței fericite. Acest sujet n-a mai fost tratat decât de Aristotel în capitolul al V-lea al cărții I al Retoricei, însă în termeni foarte scurți, și apoi de Cardanus în cartea intitulată: De utilitate ex adversis capienda. Traducerea d-lui Cantacuzin vine deci foarte la-ndemână, ceea ce nu va să zică însă că ea e în orice punct o lectură ușoară pentru profanii cari nu cunosc decât din nume filozofia lui Schopenhauer. Limba franceză e, în genere, o strecurătoare minunată; traducătorul e foarte abil; însă n-a atârnat totdauna de el de-a face absolut inteligibil în traducțiunea sa ceea ce nu era astfel nici în textul original.

Adăogăm, în urma acestor citate, că traducerea cărții în cestiune e făcută în România și de un român.

E cunoscut că orice doctrină care cuprinde multe adevăruri spuse fără înconjur și în termenii cei mai proprii nu numai surprinde, dar respinge chiar pe oamenii obicinuiți a-și esplica toate după alte formule și cu alte cuvinte. Schopenhauer e dintre autorii aceia cari nu vor avea a se teme de soarta celor ce scriu de azi pe mâine. E drept că multă lume va fi jignită la citirea cărților lui, îndeosebi toți aceia cari fac din scris și învățătură o meserie; dar lumea va ajunge a se împăca cu multe din adevărurile pesimiste ale filozofului. Îndealtmintrelea găsim că se comite un mic abuz luându-se numai pasaje ad libitum din teoria lui asupra duelului, teorie care se bazează pe lipsa deplină a acestui obicei germanic în anticitatea luminată. Se povestește bunăoară că Marius ar fi fost provocat la duel de un duce teuton: „Dacă vrei să mori numaidecât, spânzură-te!“ i-ar fi răspuns Marius. Asemenea i se atribuie lui Cezar o purtare analogă când Antoniu i-ar fi cerut lupta personală. „E vro comparație între noi?“ răspunse Cezar. „Eu, murind, pierd lumea, al cărei stăpân am devenit; tu, murind, nu pierzi nimic. Nu primesc“. Citându-se numai pasaje dintr-o argumentare strânsă se aruncă o lumină piezișă asupra unui autor și i se falsifică ideile. Multe din opiniile autorului pot fi controversate; cestiunea e ca să i se răstoarne argumentarea, ceea ce e mult mai greu decât a face haz de lucruri cari, rupte din context, se par ciudate la prima vedere.

❦

[27 august 1880]

Într-o corespondență din zilele trecute a „Gazetei generale de Augsburg“, care vorbea despre cestiunea Dunării și din care am reprodus pasajele privitoare la România, se spunea că, dacă guvernul român va ceda în această cestiune pretențiilor austriace, susținute de aminteri cu căldură și de Germania, atunci nu numai opoziția de până acuma, dar și partidul propriu al acestui guvern îi va face imputarea că a trădat drepturile de suveranitate ale țării. Chiar ministrul plenipotențiar al României la Paris — adăoga corespondența foii germane — d. Cogălniceanu, este de părerea aceasta și a și redijat un memoriu în care acuză pe cabinetul Brătianu de trădare de patrie în cazul când ar ceda pretențiilor austro-ungare asupra Dunării.

D. Cogălniceanu, precum știm, se află de câtva timp în țară. Diferite versiuni circulă asupra întoarcerii ministrului nostru de la Paris. Se zice că d-sa ar fi voind să se retragă pentru motivul că politica guvernului ar fi cu totul contrară vederilor d-sale; se mai spune că d. Cogălniceanu ar fi fost rechemat de guvern, de a cărui încredere nu se mai bucură; în sfârșit, se vorbește, ceea ce e foarte puțin probabil, că d-sa ar fi fost de-a dreptul destituit în urma memoriului despre care a vorbit „Gazeta gen. de Augsburg“. Se înțelege că înregistrăm aceste zgomote sub titlul de simple informațiuni și sub toată rezerva.

„Neue freie Presse“, tot cu privire la aceasta, ne spune că însărcinatul cu afaceri austro-ungar a primit ordinul de-a se plânge verbal guvernului român pentru atitudinea acestuia în cestiunea dunăreană și pentru chipul cu care a lucrat d. Cogălniceanu în această cestiune, ca ministru român pe lângă guvernul Republicei Franceze. Această știre o găsim și într-o nouă corespondență a „Gazetei generale de Augsburg“ pe care o primim azi. Însărcinatul cu afaceri al Austro-Ungariei, d. cavaler de Bosizio, ar fi comunicat cabinetului nostru o notă verbală prin care se exprimă nemulțumiri asupra atitudinii guvernului român în cestiunea dunăreană, relevându-se mai cu seamă atitudinea unora din ambasadorii români, cari au lucrat în cestiunea aceasta nu ca agenți diplomatici, subordonați cabinetului, ci ca generali de sine stătători. Această din urmă observație se referă desigur — zice corespondentul — la d. Cogălniceanu, care în memoriul său către puteri are un limbaj ca și când n-ar sta sub, ci peste cabinetul din București. D. Cogălniceanu a luat un congediu de două luni, dar se crede că nu se va mai întoarce la post.

Pe când d. Cogălniceanu se află în țară, „Neue freie Presse“ ne mai spune că d. Boerescu, care acum se află în Paris, ar fi dat, în trecerea d-sale prin Viena, guvernului austriac explicațiuni asupra atitudinii guvernului român în cestiunea dunăreană, din care rezultase oarecare răceală în relațiile dintre România și Austro-Ungaria.

Să nu uităm a înregistra și un alt zgomot, destul de caracteristic, care circulă în privința d-lui Cogălniceanu. D-sa, retras sau rechemat din postul de la Paris, este hotărât să ia direcția unui mare ziar, ce vrea să apară în întâiele zile ale lui septembre și care să lupte contra politicei exterioare a guvernului. Din toate punctele de vedere această publicație promite a fi interesantă. Ea va purta numele, cedat de moștenitorii lui Cesar Boleac, de „Trompeta Carpaților“.

❦

[27 august 1880]

În vederea schimbării ce se proiectează a se da programei liceelor literare, primim următorul articol, care contribuie a demonstra inutilitatea și pripirea reformei propuse:

Originea școalelor reale și vocațiunea lor.

❦

[28 august 1880]

Asupra cestiunii dunărene „Journal des debats“ de la 4 septemvrie cuprinde următorul articol:

Trei săptămâni au trecut de când „Grenzbote“ a deschis focul și a turburat seninătatea oficioasă a organelor celor două cancelarii și cu toate acestea furtuna nu s-a liniștit încă. Această polemică a primit elemente nouă dintr-o descoperire numai bună pentru a deștepta oroarea și indignațiunea la niște oameni c-o complexiune destul de pacinică: se conspiră pentru a esclude pe Austria și pe Germania de la Dunărea de Sus și de la cea de Jos. O asemenea nedreptate nu e de-nțeles. De aceea oficioșii, sunt sau se prefac a fi foarte mânioși. Marile puteri nefiind simțitoare pentru intimidări, presa vieneză se aruncă asupra Principatelor dunărene și propune a le face să pleznească dacă ar încerca cumva de-a nu voi să se lase mâncate. Alternativa e ademenitoare. Închipuiți-vă numai! Aceste mici state, chemate a-și căuta de interesele lor fluviale, nu se vor putea înțelege nicicând. Austria se oferă de bunăvoie a le face să-nțeleagă. Există o veche fabulă asupra soiului acestuia de arbitraj. Acordul între membrii Comisiei riverane, prezidată de delegatul austriac, ar fi într-adevăr atât de complect încât în curând nici s-ar mai auzi vorbind de ea și de daraverile ei.

Suntem plecați a crede că lucrurile nu se vor petrece tocmai astfel. Pot să tot recrimineze la Viena: puterile vor fi voind să examineze cu liniște și sânge rece condițiile târgului aleatoriu pe care li-l oferă Austria și Germania. Ce cer, într-un cuvânt, aceste două puteri? Prezidenția pentru Austria, cu vot preponderant în caz de împărțire de voturi, într-o Comisie țărmureană de la Galați până la Porțile de Fier. Austria nu e țărmureană în partea aceasta a fluviului. Pentru a justifica această pretenție ea invoacă situația ei geografică. Libertatea navigației pe Dunăre e indispensabilă pentru prosperitatea ei, zic organele autorizate. Aceasta nu e de tăgăduit și nici n-a gândit cineva în Europa de a închide Austro-Ungariei Dunărea. Pentru a înlătura, o eventualitate atât de primejdioasă ea cere să stăpânească Dunărea într-un curs de peste 300 chilometri depărtare de teritoriul ei. Dacă îndărătul acestei exigențe n-ar fi un plan cu adâncime mediat în contra tuturor acelora cari, țărmureni sau nu, vor a se servi de Dunăre ca de-o cale absolut liberă, i s-ar putea răspunde presei austriace că cea mai bună garanție a libertății fluviului e aceea a Europei, Articolul 53 al Tractatului de la Berlin prescrie că regimul în vigoare și principiile aplicate la Dunărea de Jos se vor întinde, prin mijlocul unui regulament ad-hoc pregătit de Comisia Europeană din Galați, asupra părții râului dintre Galați și Porțile de Fier. Dar, fiindcă navigația fluvială se deosibește sub multe raporturi de cea maritimă, o Comisie țărmureană specială va fi chemată a aplica acest nou regulament. Cu alte cuvinte Dunărea, de la gurile ei până la Porțile de Fier, va deveni o cale deschisă tuturor pavilioanelor și va fi scutită de orice piedecă sub înalta priveghere a semnatarilor Tractatului de la Berlin. Într-adevăr, Austria n-ar avea decât să se laude c-o asemenea stare de lucruri dacă, după cum pretind organele ei, ea nu ține la nimic alt decât la mănținerea libertății complete și ilimitate pe Dunăre.

Dar nu prea pare să fie acesta scopul pe care ea-l urmărește în înțelegere cu Germania, credincioasa sa aliată. Jurnalele germane și austriace pretind că există voința de-a esclude pe Austria din Consiliul Dunării de Sus; tocmai contrariul e adevărat: nimeni nu voiește să escludă pe Austria de la Dunărea de Sus și, dacă judecăm după revelațiunile făcute în cursul acestei curioase polemici, Austria e aceea care vrea să escludă pe toată lumea. Această pretenție e deja destul de exorbitantă; dar nu e singură; diplomația austriacă pare a voi să ajungă, prin o progresiune lentă, prin o infiltrare continuă, la suveranitatea completă a fluviului și a statelor pe cari le udă.

Pentru a începe această operă de asimilare politică și de absorpțiune comercială, Austro-Ungaria a încercat de-a șterge din viitorul regulament de navigație pentru Dunărea de Sus orice mențiune a principiilor de libertate a navigației consacrate și aplicate la partea inferioară a fluviului. „L'Indépendance roumaine“ ne-a dat o probă, publicând avanproiectul de regulament, preparat sub inspirația cancelariei de la Viena. Nu se face nici o mențiune de libertatea navigației, și aceasta după un amendament al delegatului austro-ungar. Mulțumită acestui subterfugiu Austro-Ungaria înțelegea să oprească accesul Dunării de Sus nețărmurenilor, dintre cari e drept că și ea face parte; însă ea și-ar fi reluat toate drepturile prin mijlocul unor convențiuni particulare, obținute sau impuse României, Serbiei și Bulgariei. Astfel, după ce ar fi esclus pe toți ceilalți de la parcursul dintre Galați și Porțile de Fier, ea ar fi reluat posesiunea fluviului, de astă dată fără a întâmpina nici o concurență. Cât despre libertatea comercială a Principatelor dunărene, e credem de prisos de-a mai zice ce-ar fi devenit ea.

Astfel, după ce ar fi înlăturat orice concurență comercială și orice supraveghere politică, Austria cere în Comisia Dunării de Sus prezidenția, plus un vot preponderant în caz de împărțire de voturi. Acesta-i al doilea pas, de astă dată decisiv, înspre scopul propus. Comisia țărmureană se va compune din trei delegați, al României, al Serbiei și al Bulgariei; dacă se mai adaogă unul austriac, s-ar face patru; în caz de împărțire de voturi, votul prezidentului face lege — privilegiu enorm, care crește încă prin faptul că Austria va putea întotdeauna, fie prin intimidare, fie prin înduplicare, să aibă în parte-și pe unul din Principate, pe Serbia de ex., pentru orice va voi să propuie sau să impuie.

Introducerea Austriei în Comisia țărmureană, cu privilegiile pe cari ea le reclamă, ar fi echivalentă cu absorpțiunea întregei inițiative a Principatelor dunărene și cu întinderea domeniului fluvial și a influenței politice a Austriei până la Galați. Ea ar poseda cheile Principatelor câtortrele; și-ar impune legislațiunea fluvială și, prin o estenziune de tot naturală, ar domni în consiliile de la Belgrad, de la București, ba chiar de la Sofia. Ar fi curios în adevăr de-a vedea pe Bulgaria, liberată de ruși, ridicată de Rusia la rangul de țară liberă și unită cu ea prin legăturile celei mai vii recunoștințe, trecând contra voinței sale sub protectoratul Austriei, rivala Rusiei în Comisia orientală.

Dar oare asta-i tot? Desigur că nu. După ce și-ar fi stabilit supremația politică și comercială până la Galați Imperiul austro-ungar n-ar avea nevoie decât de o mică silință pentru a o-ntinde până la Sulina. Se va zice că Comisia europeană pentru navigația Dunării de Jos e în vigoare și că nu se va lăsa ușor suplantată. Cu toate acestea nimic mai ușor decât de-a pune capăt existenței acestei Comisii și a-i substitui Comisia țărmureană, în care Austria cere a domni ca stăpână. Puterile Comisiei Europene au fost reînnoite de cătră Conferința din Londra la 1872, dar ele espiră la 1883. La anul deja puterile vor avea a examina dacă le convine de-a reînnoi încă o dată însărcinarea și, pentru a prelungi existența Comisiei, ele vor trebui să fie unanime. E de ajuns un vot disident pentru ca Comisia Europeană să-nceteze de-a exista. Se crede că acest vot va fi al Austriei. Ce se va-ntâmpla după asta? Dunărea de Jos, supusă în curs de 25 de ani unei legislațiuni internaționale, ar recădea sub dreptul comun. Țărmurenii, adecă Comisia țărmureană, prezidată de Austria și instituită prin Comisia Europeană, ar lua în mâni opera acestei din urmă. Muma ar fi înghițită de către copil. România, fiind țărmureană de amândouă părțile fluviului, deci și de la Galați până la Sulina, influența austriacă s-ar întinde, prin intermiterea României, până la gura aceasta, precum și peste brațul Sf. Gheorghe.

Acesta ni se pare a fi adevărul asupra polemicei ridicate de ziarele oficioase din Viena și Berlin. Adevărul e în plină contrazicere cu ele. După cele ce zic ele, Rusia și Anglia ar fi conspirat pentru a despoia pe Imperiul austro-ungar de partea sa de supravegheare a Dunării și pentru a-i lega mâinile. Dacă s-a conspirat undeva însă, în afacerea în cestiune, aceasta nu s-a întâmplat nici în Londra, nici în Petersburg, ci într-o altă capitală. E nevoie de-a adăuga că, dacă conspirația există, desigur nu în contra Austriei vor fi conspirat austriacii?…

❦

[29 august 1880]

Fabula vulpei și a corbului e cunoscută. Corbul stătea pe un copac c-o bucată de caș în gură. „Cântă, așa să trăiești, zise vulpea de jos, că frumos glas mai ai“. Corbul, măgulit, începu să croncăie și scăpă, se-nțelege, cașul din gură. Acesta-i trebuise vulpei, iar nu croncănitul de cioară. Deși sfătuim pe cititori să trateze cu mare pază fabula aceasta, pentru că s-ar putea supăra un redactor oarecare de gazetă liberală, privind-o ca o aluzie la scrierile sale, totuși credem că primejdia aceasta nu e îndestul de mare pentru a nu-i da fabulei o aplicare mai largă. Noi găsim de exemplu că onorile multiple care i se fac M. Sale Domnului în străinătate aduc întrucâtva cu rugămintea iubitoare de arte a vulpei; iar croncănirea corbilor oficioși de la noi face, se vede, să nu observăm că, prin înclinarea aceasta atât de accentuată pentru un grup compus din două puteri apusene, pierdem bunavoința egal de necesară a celorlalte puteri, precum și a unuia dintre vecinii noștri care nu credem să se lase intimidat nici prin onorile ce ni se fac, nici prin laudele ce ni le durăm cu o așa ieftină munificență, fără a cheltui materie cerebrală, ci numai hârtie și cerneală neagră.

În fond călătoria M. Sale nu ni se pare deloc atât de lipsită de „misiune politică“ precum binevoiește a asigura „Românul“. Întâi, cestiunea succesiunii, astfel cum se prezintă, e o cestiune constituțională. O modificare a Constituției va fi neapărat necesară și aceasta nu se poate face decât prin alegeri nouă, cu două treimi, a Adunării de revizuire. Vedem de pe acum spectacolul hidos al mecanismului prefectorial, pus în mișcare cu toată furia, pentru ca, prin liste falsificate, prin puneri în funcțiuni, prin promisii și intimidări să se scoată din urne Fundeștii și Costineștii respectivi. Nicicând siluirile conștiinței alegătorilor nu vor fi mai desperate decât acum, căci de la o vreme încoace prea și-au arătat arama adevărații patrioți.

De atunci veniră răscumpărarea de drum de fier, lefuri create pentru deosebiții Stătești, Bilcești și Costinești, ba însuși bătrânul maistru, din meșter subțire al sfănțuirii pieții prin subscripții, s-au mai îngroșat în cogemite pensionar reversibil cu tot tacâmul. Aceasta ca un fel de abecedar al constituționalismului în România, pus anume pe răzoare, in usum Delphini, pentru a i se demonstra viitorului moștenitor al tronului cum se joacă pe la noi de-a Constituția. A doua pagină a abecedarului va forma a treizeci și opta sau a treizeci și noua combinare ministerială a Atotputerniciei sale d-lui Brătianu, ca exemplu viu de stabilitate în conducerea afacerilor țării și de solidaritate constituțională a ministerului. Lecții de dezinteresare vor avea să-i dea prințului d. dr. Davila sau Sergiu, cei cu câte zece posturi plătite din bugetul patriei. Un întreg program de studii din cele mai folositoare se desfășură dinaintea ochilor sufletului nostru, pentru a face din tânărul prinț un cunoscător adânc a tot ce e mai mizer, mai lipsit de cuget, mai fățarnic și mai pervers pe toată coaja pământului. Aci și numai aci, din timp în timp, la venirile patrioților la putere, prințul va putea studia patologia socială, înmulțirea, prin anume sistem, a bacteriilor în corpul unei națiuni. Scârbit de o asemenea priveliște, un om c-o inimă și o inteligență superioară sau ar avea milă de un popor cu atâta neomenie esploatat de-o mână de parveniți fără conștiință de datorie și iubire de oameni, sau ar lua lumea-n cap, dându-ne exemplul unui Buddha modern, și s-ar lepăda de o societate în care mișelia învinge, pentru că e mișelie, minciuna stăpânește anume pentru că e minciună și-n care toate cuvintele dicționarului european trebuiesc luate pe dos, în înțelesul lor invers. Căci numai aci există naturi destul de imperturbabile cari să-i spună că glorie națională va să zică a pierde o provincie, că patriotism va să zică cumul și pensie reversibilă, că pentru a fi director la drumul de fier n-ai nevoie să știi nimic din câte trebuie, ci paragrafii Codului civil, că pentru a fi director de banca națională îți sunt de ajuns patru clase primare și un fond mare de infatuitate, că pentru a fi învățat n-ai nevoie să știi a scrie corect; aci în sfârșit va afla cum scabroase afaceri se tăinuiesc de un întreg Corp legiuitor și servesc pentru canonizarea și trecerea între sfinți a autorilor lor.

Dar poate că și viitorul Domn al României se va mărgini a iscăli, fără nici un control, tot ce i se va pune sub ochi și atunci, se-nțelege, România va continua de-a fi mare, glorioasă; cu atât mai mare și mai glorioasă cu cât i se vor strâmta hotarele, cu atât mai fericită cu cât patrioții vor fi mai ignoranți și vor avea posturi mai multe și mai bine plătite.

Atâta e de ajuns pentru a face prognosticul moștenirii; însă cestiunea de căpetenie e desigur cea politică. „Românul“ binevoiește iarăși a ne asigura că Domnul nu va lua nici un angajament fără consultarea țării. Dar noi ne-am deprins cu această consultare a țării post festa. D. Brătianu a dizolvat un Senat despre care știa că e destul de independent pentru a-i refuza scabroasa concesie Strousberg, a lăsat să se-nceapă lucrările drumului și Senatul nou n-a avut decât să înregistreze ceea ce făcuse d. Brătianu. Tot d-sa a dizolvat un alt Senat, căruia-i datorea puterea, dar despre care presupunea că nu-i va vota convenția ruso-română, iar Senatul nou n-a avut decât să înregistreze actul iscălit gata. Tot așa s-au înregistrat trecerea peste Dunăre fără zapis și chezășie, precum binevoiau a glumi în socoteala noastră onorabilii patrioți. Tot astfel credem că se poate încheia alianța cu Austria și Germania. Țara va înregistra apoi și aceasta la catastiful alianțelor generoase, tot fără zapis și chezășie. De aceea am fi dorit ca d. Brătianu să fi însoțit pe M. Sa în călătorie pentru ca să nu aibă iar vechea sa scuză, să nu s-ascunză din nou după spatele persoanei iresponsabile a Măriei Sale, precum a făcut-o de atâtea ori, cu atâta succes pentru sine și atâtea pierderi pentru țară, precupețindu-i când viitorul, când hotarele, când sângele ei.

❦

[31 august 1880]

„L'Indépendance roumaine“, menționând că am reprodus articolul din „Journal des debats“ privitor la cestiunea dunăreană, adaogă că:

„Timpul“ a avut grija de-a uita să reproducă pasajul în care „Journal des debats“ declară că „L'Indépendance roumaine“ e singura foaie care a publicat toate documentele privitoare la cestiunea Dunării. Să fie gelozie?

E adevărat că acel pasaj lipsește din traducerea noastră, dar nu e singurul care lipsește. Astfel am lăsat afară începutul articolului, în care se zic următoarele:

Am tratat aci mai în urmă părțile generale ale cestiunii Dunării de Sus. (Notă. Vezi „Journal des debats“ din 12 august). E o afacere asupra căreia, afară de punctele cardinale pe cari le-am indicat deja, s-ar putea zice mai mult decât poate cuprinde un articol de jurnal; și noi ne-am fi mărginit la cele spuse până acuma dacă n-ar fi strigătul de alarmă care nu-ncetează a veni din Berlin și Viena.

Din acest pasaj de la-nceput, lăsat afară, „L'Indépendance roumaine“ poate vedea natura grijei noastre de-a uita. Am lăsat afară atât acest pasaj cât și un altul de mai jos, în care se vorbește de un articol, publicat la 12 august, pe care în acel moment nu-l aveam la-ndemână și de care ne aduceam aminte a-l fi citit, însă într-un mod cu totul general, fără a ținea minte amănuntele. Ce-nteresează în adevăr pe public menționarea unui articol scris acum o lună în „Journal des débats“ și asupra căruia, în momentul traducerii, nu ne puteam da o lămurire exactă?

Să fie gelozie? întreabă „L'Indépendance roumaine“.

Dacă confrații cred în adevăr că pismuim vro frunză din laurii lor, n-avem decât a face citarea cerută. Iată dar ce zice „Journal des débats“ în articolul asupra cestiunei dunărene:

„L'Indépendance roumaine“, pe care am citat-o deja și pe care trebuie s-o cităm încă pentru că e singurul jurnal care a dat toate documentele relative la afacerea aceasta, ne-a dat o probă publicând avanproiectul de reglement pregătit sub inspirația cancelariei de la Viena. Nu se face nici o mențiune de libertatea navigației, aceasta după un amendament al Austriei. (Tot pe „Indépendance roumaine“ o cităm).

Pentru eliminarea acestui pasaj, supărare.

Acest pasaj al ziarului parizian are nenorocirea de-a trece ca un fir de bătătură prin prea multă urzeală, căci se reamintește articolul de la 12 august, apoi avanproiectul Austriei. Pasagiul e lăsat afară din aceeași cauză din care e eliminat începutul, pentru că se amintește un articol trecut, care nu era la-ndemână și un avanproiect pe care noi nu l-am publicat.

Noi credem că, prin eliminarea amânduror pasajelor pe cari le-am reprodus mai sus, cititorul n-a pierdut nimic, căci împrejurarea că „L'Indépendance roumaine“ e singura foaie care a publicat toate documentele relative la afacerea dunăreană e cunoscută de toți, mai ales la noi în țară, și n-avea nevoie de o nouă confirmare.