Din periodice/Din Timpul, octombrie 1880

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, septembrie 1880 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, octombrie 1880
Din Timpul, noiembrie 1880


[1 octombrie 1880]

Atitudinea presei oficioase europene nu este de natură a ne întemeia în credința că acordul european ar fi perfect. Din ce în ce se accentuează mai mult neînțelegerea și rivalitatea puterilor și aceasta se face, cum vom vedea, cu un ton foarte puțin moderat.

Foile oficioase engleze vorbesc toate în sensul întrebuințării forții contra Turciei; aceasta însă nu vrea să zică, după dânsele, că întrebuințarea forții va conduce neapărat la un război contra Turciei ori la bombardarea Dulcigniei sau capitalei turcești. Ca mijloc de constrângere blocarea ar fi chiar mai expeditivă decât bombardarea. Printr-o blocare s-ar lua Turciei orice forță de rezistență, întrerupându-i-se comerțul și perceperea taxelor de vamă de la Smirna și Salonic. Ar fi prin urmare o constrângere cu efecte sigure și care nu ar nevoi nici o picătură de sânge. Când Sultanul se va vedea astfel strâns va trebui să cedeze; dacă însă va mai voi să reziste, atunci poate că va fi detronat și e probabil că-n urma unei detronări se va obține soluțiunea completă a cestiunilor pendente. Europa trebuie să emancipeze odată pe muntenegreni, pe bulgari și pe greci pentru a deschide Orientului o eră de prosperitate. Trebuie să se pună odată capăt convulsiilor și revoluțiilor printr-o acțiune ce nu va dura decât câteva săptămâni și ar fi o greșeală de neiertat din partea Europei dacă ar lăsa să-i scape ocazia de față.

Față cu aceste opiniuni ale presei grupului aceluia de puteri care împărtășește maniera de soluțiune a d-lui Gladstone presa oficioasă din Austro-Ungaria are un ton cu totul opus.

„Pesther Lloyd“ scrie de ex. că


a susținea pe Englitera pe cît intențiile ei politice nu înlătură Tratatul de la Berlin; a o izola pe Englitera pe riscul și pericolul ei, dacă va voi să recurgă la măsuri mai energice; a protesta cu energie atunci și a împiedeca orice abuz al dreptului de intervențiune, acestea sînt liniile generale ale politicei monarhiei austro-ungare.


„Pesti Napló“ se esprimă într-un mod și mai clar. El publică o conversație cu un înalt personaj politic din Viena (d. de Haymerle), a cărei esență iată-o:


Nici curtea, nici ministerul de externe nu doresc războiul. Nimeni nu cugetă la întreprinderi militare de felul ocupării Bosniei. Ministerul de Externe ar voi să mănție statu quo în Orient. Dar, dacă nu va fi cu putință, monarhia va fi asemenea obligată de-a părăsi rolul ei de spectator pasiv. Va face ceea ce vor determina împrejurările. Se zice la Viena că Austria nu se poate lăsa înădușită și se indică astfel singura eventualitate care ar sili-o să intervie cu putere militară. Dar diplomația austriacă are cuvinte temeinice de-a crede că interesele ei vor putea fi garantate chiar și fără război. Afacerii Dulciniului nu i se dă nici o importanță; Austria ia parte la demonstrație pentru a împiedica pe Englitera și pe Rusia de-a avea libertate de acțiune. Nici cestiunea granițelor grecești nu interesează pe Austria. Punctul important e Bulgaria. După fața ce-o iau lucrurile cată să ne așteptăm peste cel mult șase săptămîni la tentativa unei uniri a Bulgariei cu Rumelia orientală și aceasta e eventualitatea pe care monarhia austro-ungară n-ar suporta-o cu indiferență. Diplomația austriacă se silește în acest moment de-a mănținea acest punct important al Tratatului de la Berlin. Pentru a păzi acest interes vital al monarhiei ea trebuie să cugete la alianțe. Germania e în prima linie aceea al cărei veto ar putea modera pe Rusia și ar garanta pacea. Dar, dacă Rusia nu va urma sfatului acestuia, monarhia austro-ungară va fi obligată ca, sprijinindu-se pe Germania, să-și asigure prin puteri proprie limitele intereselor ei. Îndealtmintrelea monarhia austro-ungară caută a evita cît se poate de mult războiul cu Rusia. Afară de Germania, Italia va fi în cestiunea Orientului cea mai bună aliată a monarhiei, dacă va fi cîștigată printr-un sistem de compensații. În acest sens diplomația austriacă lucrează de săptămîni întregi.


Din Constantinopole ne vine știrea telegrafică că în sfârșit Poarta s-a hotărât să cedeze Dulciniul fără de nici o condiție, esprimând numai prin o notă speranța că puterile vor renunța la orice demonstrație navală.


TEATRUL NAȚIONAL. DESCHIDEREA STAGIUNII
DANIEL ROCHAT — Comedie în cinci acte de Victorien Sardou


[Articol cu paternitate incertă]

[1 octombrie 1880]

Dalta viguroasă a lui Victorien Sardou sculptează, artistic mai mult decât poetic, o scenă foarte mișcătoare de zdruncinarea fericirei omenești cauzată din conflictul principiilor religioase. Asemenea subiect se potrivește bine pentru un public deprins la lupta seculară a dogmelor, la o luptă care a lăsat urmele cele mai adânci până și în caracterul său, căci ea, reproducându-i o parte din a lui proprie viață și punându-i înainte rănile de cari însuși sângeră, taie oarecum în carne vie și este în stare să pună mintea în fierbere și să-l zguduie până în rărunchi. Dar, dacă scoți acest tablou mișcător din privazul său firesc și-l așezi în fața unei societăți care nu e oțelită prin frământările religioase, în care controversele filozofice găsesc puțin răsunet și vorbele credinței se rostesc fără pătrundere, fi-va oare și atunci un izvor puternic de emoțiuni sufletești? Nu; pentru că fiecare trăsătură măiastră, fiecare argument ascuțit se pierde în deșert, nu are pe cine să atingă, sau atinge fără să pricinuiască durerea ori compătimirea țintită.

Un singur exemplu. Anglicana, am putea zice puritana Lea Henderson, rezistă asediilor amoroase, cu cea mai cumplită îndărătnicie, și se exprimă undeva cam în felul acesta: „Eu sunt creștină, și, până ce nu voi trece prin biserică, nu mă voi considera ca soția ta“. La aceste cuvinte publicul nostru aplaudă. Bine! Însă de ce? Iată de ce: fiindcă uită care este preocupațiunea adevărată a autorului când el pune aceste cuvinte în gura domnișoarei Henderson; fiindcă acele cuvinte, în loc să deștepte — precum vrea autorul — idei revoluționare și antireligioase, nu deșteaptă, într-un public de alte datine, de alte moravuri, decât aceea ce s-a deprins a admira el în acele cuvinte, potrivindu-le cu situațiunea lui, și anume că foarte bine zice Lea Henderson. Acolo însă unde aceste cestiuni se agită cu mai mult interes pare-se că publicul păstrează altă atitudine față cu aceste cuvinte. Chiar din acest punct de vedere a fost o mare greșeală alegerea acestei piese. Dar când se mai ia în seamă nu puține incompatibilități de interpretare iscate din împrejurarea ca însuși unii din actori nu s-au putut pătrunde de situațiuni, simțiminte și idei esotice? Se înțelege de la sine că atunci piesa, prin firea ei destul de străină de noi, ni se va înstrăina și mai mult prin un joc silit ori falș. În adevăr, sunt scene întregi de dispute filozofice între Daniel, Fargis, Bidache, Lea Henderson, cari s-au esecutat cu prea multă comoditate și o liniște, cum nu s-ar putea crede din partea unor persoane convinse și pasionate până la esces de ceea ce spun. Acele scene au lăsat pe public cu totul indiferent și pare că opreau mersul și dezvăluirea acțiunei dramatice. Este însă de necontestat că ele ne-ar fi interesat puțin chiar și atunci când o putere de joc estraordinară ar fi dat suflet abstracțiunilor ce ele conțin. Un alt punct capital este puțina seriozitate a câtorva roluri. Domnișoarele Bloomfield și reporterii americani au ceva comic, picant, dar nu sunt niște caricaturi. Bidache și Fargis, în discuțiuni aprinse păstrează o pasivitate cu totul orientală. Lui Fargis tânărul îi lipsea trăsătura de sentimentalitate.

Rolurile principale, Daniel Rochat și Lea Henderson, au fost încredințate d-lui Manolescu și d-nei Romanescu. Ei le-au esecutat cu un număr infinit de detalii prețioase. Dar în scene foarte remarcabile d-nu Manolescu nu a fost pasionatul și puternicul Daniel Rochat.

Alegerea acestei piese pentru deschiderea stagiunii acesteia s-a impus comitetului teatral, cum am zice, prin forța împrejurărilor. Lipsește, din nefericire, o novitate dramatică originală demnă a rivaliza cu cele mai bune producțiuni străine de acest gen, iar de altă parte tinerii artiști cari au fost la Paris au studiat tocmai acele două roluri principale din Daniel Rochat.

Publicului însă nu-i pasă de asemenea motive. El vine la teatru să guste deliciul curat al artei, astfel că sporadicele situațiuni gingașe, frumoase și bine esecutate nu-l pot despăgubi de tributul atențiunii încordate ce este silit să plătească unor controverse religioase trăgănite, nesărate și șterse de coloarea locală.


[2 octombrie 1880]

Dacă n-ar fi fost nicicând vorba despre idealul politic al unei Daco-Românii nu ne îndoim că românii ar fi trăit în monarhia habsburgică în condițiile croaților, ale polonilor sau ale cehilor; în Rusia, în condițiile armenilor sau ale locuitorilor din provinciile baltice; s-ar fi bucurat adecă de o libertate mărginită de dezvoltare. Aceasta nu li se îngăduie azi pentru că li se atribuiesc veleități politice pe cari știm că în marea lor majoritate ei nu le au. Cât despre Austro-Ungaria îndeosebi, știm că pe cetățenii români de acolo nici tirolienii nu-i întrec în credința înrădăcinată pe care-o au pentru Casa împărătească. Cu toate acestea condițiile în cari trăiesc sunt mai rele decât a tuturor celorlalte naționalități. De ce asta?

Repetăm: pentru că li se atribuie un ideal politic care, precum am relevat-o de mai multe ori, e pe de o parte de origine austriacă, pe de alta de origine rusească. Iosif II și Ecaterina II sunt părinții ideei daco-române, ceea ce se probează dintr-o sumă de documente.

„Messager de Vienne“ ne mai aduce în ultimul său număr două scrisori, una a împărătesei Ecaterina cătră Iosif II, alta a acestuia cătră Ecaterina, din care lucrul răsare cu toată evidența.

Într-o scrisoare datată din 17 septembrie 1782 Ecaterina II, după ce descrie starea de decadență a împărăției otomane, face propunerea de împărțeală. În această propunere aflăm următorul pasaj:


Va trebui cred de a stabili de mai nainte și pentru totdeauna că între cele trei imperii (cel balcanic cu secundo-genitură rusească la Constantinopol, cel rusesc și cel austriac) va trebui să existe un stat autonom, totdeuna neatîrnat de cele trei împărății limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, și care-a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Țara Românească și Basarabia sub guvernul unui monarh creștin, aparținînd ritului ce domnește în aceste posesiuni și asupra calităților personale și a devotamentului căruia cele două Curți imperiale să se poată întemeia pe deplin. E bine de-a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămîie cu totul neatîrnat și că nu va putea fi nicicînd anexat nici la Austria, nici la Rusia și asemenea că aceste două imperii nu vor permite nici cînd ca acest stat să fie cîndva supus unei alte puteri.
Granițele acestui nou stat vor trebui să fie delimitate despre partea Poloniei și Rusiei prin Dnipru și Marea Neagră, iar despre Austria prin linia de achizițiuni pe cari le-am garantat M. V. Împ. printr-o clauză secretă a tratatului nostru, și apoi prin Olt, pînă unde el se varsă în Dunăre. Despre Turcia noul stat ar avea drept graniță Dunărea pînă la gurile ei.


Răspunsul lui Iosif al II-lea e datat de la 13 noiemvrie 1782.

Pasajul privitor la crearea unei nouă Dacii e următorul:


Cît despre crearea unei nouă Dacii sub guvernul unui prinț ereditar de religie greacă cum și despre așezarea nepotului M. V. pe tronul grecesc din Constantinopol, numai soarta armelor poate decide. În cazul cînd războiul ar reuși bine, nu voi ridica din parte-mi nici o dificultate pentru a împlini dorințele M. V. Î. dacă se acordă cu propriile mele interese și cu comoditatea mea.


La acestea caută să adăogăm că Iosif II avea de gând a uni acestui stat și Ardealul, a da în el preponderanța elementului românesc și de-a-l ținea întreg în atârnare de Austria. Singurul punct care-l supăra era confesia greco-orientală a românilor; de acolo încercări de-a cultiva repede poporul și de a-l apropia de catolicism.

Ei bine, aceste scompturi ale unei idei concepute pe de o parte la Viena, pe de alta la Petersburg, sunt de vină astăzi la prevențiunile Austriei și a ungurilor îndeosebi contra românilor din monarhia învecinată și din Principat.


[Articol cu paternitate incertă]

[2 octombrie 1880]

Domnii liberali, cari obicinuiesc a face din fiece atribuție a puterii statului o armă politică pentru serviciul corporației d-lor patriotice, au profitat de ocazia noului recensimânt pentru a ușura de sarcine pe partizanii d-lor, încărcând, pentru echilibrarea paragrafului respectiv, pe oamenii cunoscuți independenți, cari nu se închină „regimului virtuții“. Adevărate scandaluri, lucruri de necrezut s-au petrecut cu noul recensimânt.

În zilele trecute am dat o corespondență din Vâlcea prin care ni se arătau monstruozitățile comise de noua stabilire a impozitelor. În acea corespondență era rezumată foarte clar sistema domnilor de la putere în privința aceasta. Rolurile de recensimânt, ne spunea corespondentul nostru, s-au făcut după voința atotputernicilor guvernanți. S-au nesocotit contractele, orice acte autentice și orice fel de probe. Favoriții au fost scăzuți, afară de cazurile unde era trebuință a li se spori avutul în vederea falsificării listelor electorale. Cât pentru nenorociții alegători independenți, ei au fost supuși la o dublă operație care ne amintește povestea patului lui Procust; li s-a mărit impozitul cât s-a putut până la punctul în care această nelegiuită adăugire ar fi putut să le dea vreo prerogativă politică.

Corespondentul nostru ne dovedea apoi, cu nume și acte, că monstruozitățile de necrezut de cari e vorba erau reale. Legea contribuțiilor dă contribuabililor dreptul de contestare înaintea comitetului permanent contra încheierilor comisiei de recensimânt.

Ce s-a întâmplat însă? Contribuabilii nu au putut uza de acest drept. S-au făcut toate chipurile pentru a împiedeca exercitarea acestui drept, s-au făcut chiar falsuri în acte publice, crime pentru care legea penală prescrie pedeapsa cu munca silnică.

În capitală chiar, unde s-ar presupune că de ochii opiniei publice, așa de mult cântate odinioară, domnii liberali-naționali ar avea cel puțin mai multă pudoare, în capitală chiar dreptul de contestație înaintea consiliului permanent a fost o curată ficțiune. Comitetul a respins fără nici o cercetare toate contestațiile contribuabililor cari nu fac meseria de patrioți sau cari nu au avut protecția vreunuia din aceia ce profesează această profitabilă meserie.

Comitetul de Ilfov a respins într-o zi treizeci de contestații, fără să deschiză asupră-le nici o cercetare, deși ele erau însoțite de acte. În acea zi s-a arătat un caz caracteristic care denotă câtă îngăduință au pentru sărmanul popor de jos democrații noștri, a căror majoritate, odinioară în cafenele, astăzi stăpânește acest popor. O femeie văduvă, săracă lipită, având copii, își adăpostește mizeria într-o locuință ce e mai mult bordei decât colibă. Această locuință i-a dat-o de pomană un om caritabil. Biata femeie este încărcată acum într-un chip absurd la foncieră. În zadar reclamă, căci, neavând noroc să se bucure de sprijinul vreunui democrat, glasul său nu are putere să pătrunză până la urechile protectorilor de odinioară, în teorie, ai bietului „popor suveran, redus la sapă de lemn“, cum se cânta altădată la Circ.

Ni se raportează textual apostrofa ce a întâmpinat-o reclamanta de la un democrat pe care-l supărase în fine cu stăruințele și lacrimile ei: „Vinde-ți cocioaba dacă n-ai să plătești statului cât ți-a hotărât stăpânirea!“.

Un alt caz iarăși ni se aduce între altele la cunoștință. Aci e vorba de un contribuabil care nu se închină decât la biserica creștinească și nicidecum la Templul Libertății din Strada Doamnii. D. Ion Vlădoianu, proprietar din capitală, contestă încheiarea asupritoare a comisiei de recensimânt; dar, fiind omul, cum am zis, ortodox, iar nu „liber-cugetător“, i se nesocotește legala reclamație.

Dăm mai la vale o scrisoare în care nemairămânându-i chip a se înțelege cu autoritățile competente, d-sa denunță opiniei publice nesocotirea dreptului său.

Din parte-ne nu ne pare deloc rău că domnii liberali s-au amețit atâta de atmosfera puterii încât nesocotesc orice drept, legi și opinie publică, ca și cum ar fi crezând că „domnia virtuții d-lor“ are să se eternizeze. Ne pare bine că zilnic, picătură cu picătură, cum se umple vasul și dă pe afară, astfel se umple și opinia publică dezamăgită, încât va trebui într-o zi să dea p-afară indignarea ei, și dd. liberali-naționali să devie astfel absolut imposibili. Sperăm, de oricâtă lipsă de pudoare-i știm capabili, că nu vor cuteza a scoate numaidecât în circulație moneda patriotismului, democratismului și virtuților d-lor, pentru că, mulțumită experienței triste a câtorva ani din urmă, lumea știe că această monedă este fabricată de calpuzani.


[3 octombrie 1880]

O discuție cam zadarnică s-a încins între noi și „L'Indépendance roumaine“. Din mărturisirea noastră limpede și sinceră că, în opoziție fiind, nu facem politică esterioară ziarul francez deduce că un partid „care n-are program și nu face politică esterioară renunță prin asta chiar la orice pretenție de existență ca partid de guvernămînt“.

Reproducem, ca răspuns de căpetenie, din programul nostru, pasajul privitor la politica esterioară:


În afară o politică modestă și chiar respectuoasă cătră toate puterile, dar demnă și stăruitoare, care esclude orice vederi ambițioase, orice visuri aventuroase, și ne scutește de umilințe; o politică onestă și consecuentă, care să ne concilieze bunăvoința și să inspire încredere.


E, o repetăm de atâtea ori, o lipsă de modestie și de respect pentru puteri zdrobitor de mari, cum sunt cele vecine, de-a ne declara pentru politica balcanică a uneia sau a celeilalte. Dacă am trăi în Anglia am așterne, ca și d. Gladstone sau lordul Beaconsfield, programe sunătoare de politică esterioară; dar în poziția în care suntem cea mai elementară înțelepciune ne impune o rezervă deplină în asemenea cestiuni, mai ales în opoziție fiind.

De ce mai ales în opoziție?

Pentru că, oricare ar fi guvernul, răul pe care opoziția i-l face acestuia în politica sa esterioară se reflectă asupra țării întregi.

Noi îi amintim foii franceze politica esterioară, înscenată pe uliță de roșii… îi aducem aminte nefasta scenă de la Slătineanu, care ne-a stricat cu cea mai mare putere militară din Europa în momentul în care susceptibilitatea ei era iritată în gradul cel mai mare. Îi aducem aminte zgomotoasele manifestări și sângerândele pagine ale „Românului“ din timpul convenției comerciale austro-române. Îi aducem aminte programul turcofil de la Mazar Pașa, și toate câte au urmat. Ei bine, toate actele acestea au îngreuiat situația țării, și țara e aci în cestiune, nu partidul. Foloase de partid câștigate în detrimentul țării, nu ne trebuiesc nouă și de aceea nu se va găsi în atitudinea noastră nici un act care să fi compromis nu un interes, dar umbra unui interes al țării. Oare crede onorabilul nostru adversar că noi n-am putea face demagogie, că n-am putea mișca masele în contra guvernului, că nu ne e dat, într-un grad mai mare chiar, os magna sonaturum al evangelistului Ioan, că nu putem mișca opinia publică pro sau contra unui vecin? Se-nșeală. Nu voim s-o facem și nu vom face-o decât atunci când un mare interes național, clar, indiscutabil, cu perspective sigure de succes ne va îndemna la aceasta.

Într-un asemenea moment oricare ar fi guvernul țării, fie compus chiar de demagogi de cea mai rea categorie, poate conta pe sprijinul nostru nestrămutat și credincios.

Dar a face politică esterioară în împrejurări în cari se vede limpede că, oricum am lucra, lucrăm mai cu seamă în folosul altora; a desfășura programul unei confederații orientale al cărui act întâi a fost cesiunea Basarabei, al cărui act al doilea a fost americanizarea României, al cărui act al treilea va fi poate și mai rău; asemenea lucruri nu sunt pe placul nostru. Noi n-am fi avut nimic de zis nici contra programei „Românului“; dar ceea ce am fi dorit ar fi fost să-și ție gura.

Nu suntem în poziția popoarelor ale căror aspirații pot găsi sprijin.

Acum să venim la politica esterioară a cabinetului Catargiu. Nu este exact și nu se poate deduce din nimic că acest cabinet ar fi fost instrumentul vreunei politici, fie străină, fie personală a M.S. Domnului. Linia clară de purtare a acestui cabinet a fost: „Câștigarea independenței țării înainte de deschiderea cestiunii orientale și cu consimțământul marilor puteri, deci, în consecință, și cu a Turciei“.

Fiindcă vorbim de-o epocă care aparține istoriei putem spune verde că răspunsul stereotip al Porții era: „Bucuros v-am recunoaște independența necondiționată dacă n-am ști că de-a doua zi veți deveni aliații unuia dintre inamicii noștri seculari“. Dacă i se dădeau asigurări contrarie Poarta răspundea: „Nu d-voastră cu cari vorbim veți face-o, dar alții, căci sunt multe soiuri de oameni în România“.

Și pe când această politică netedă, respectoasă pentru toți, înainte de toate pentru Poartă chiar, și pe deplin legitimă, se realiza, e drept că prin mici, însă semnificative concesii pe cari ni le făceau, pe rând pe rând, toate statele europene, ce striga opoziția și „Românul“ ei de pe atunci? „Sîntem turci. Nu voim să știm nimic de independență“.


Astfel zilnic era amăgită țara, erau amăgiți chiar maturi bărbați politici prin paroxismul stilistic al opoziției de atunci; mai mult încă, însuși conservatorii erau amăgiți de atitudinea turcofilă a opoziției; și fiindcă această atitudine tot era mai asigurătoare decât o politică de aventuri, care se presupunea că s-ar fi preconizând din afară, conservatorii au lăsat să le scape, cu oarecare încredere, frânele guvernului din mână.

Țara a crezut pe amăgitori. Politica guvernului conservator fiind descrisă ca o politică aventuroasă, îndreptată contra Porții, țara a crezut că așa este.

Ei bine, în acel moment de abdicare, care-a fost atitudinea consevatorilor?

Au încurajat, prin „Timpul“ chiar, candidaturile roșii contra altor candidaturi nedeterminate. Bătea la ușă furtuna și trebuia ca țara să fie cel puțin tare prin preponderanța absolută a unui partid numeros și disciplinat. Colecția „Timpului“ de atunci e martură spre a dovedi că noi am susținut, contra fracțiunilor conservatoare chiar, candidaturile oamenilor care ne-au dat în judecată.

A ne asocia însă programului de soluțiune a cestiunii Orientului preconizat de-o putere sau de alta nu ni se pare nouă o politică proprie și națională. Pân-acum, o spunem drept, tot politica strămoșască a echilibrării influențelor ni se pare cea mai bună și recomandabilă. În această politică, defensivă oarecum, orice guvern va avea sprijinul nostru și când, în cestiunea izraelită, i-am făcut opoziție celui actual, el însuși a găsit în toți un sprijin dezinteresat contra exigențelor împovărătoare ale rău-informatei Europe, și și-a schimbat, după noi, programul soluțiunii.

„L'Indépendence roumaine“ încheie cu cuvintele rostite de d. Carp în Cameră: „Puterea nu se cere, se ia“.

N-o cerem, o vom lua. Dar n-o luăm decât de la cine are dreptu a ne-o da, de la țară și de la încrederea Domnitorului. Alte pârghii de ridicare la putere pot fi bune pentru alții, pentru noi nu.

Încolo lăsăm iarba să crească în voia ei, și puțin ne pasă dacă politica noastră de strictă conservare cu toate mijloacele a ceea ce avem de la strămoși se va numi sau nu o politică șchioapă, o politica de cumpănă, o politică ibridă.

Șchioapă, neșchioapă, ea ne-a păstrat, și orice veleități de altă natură, precum acele ale lui Cantemir, ale lui Toma Cantacuzin, ale lui Constantin Basarab Brâncoveanu, n-au dus decât la știrbire de hotare, la dominație străină, la subjugare materială și morală, la rele pe cari secoli de muncă abia le vor putea stârpi.

Sfârșim prin a rectifica un malentendu.

Noi am spus în numărul de marți (12 octomvrie) că:


Politica exterioară a României, deși are neapărat nevoie de consentimentul națiunii, s-a făcut pururea nu în Parlament, nu în presă, ba nici chiar la Ministeriul de Externe, ci în cabinetul de lucru al Domnului. Numai cercul cel mai restrâns dimprejurul Domnului a știut ce curenturi predomnesc în politica generală a Europei și încotro trebuie să ne înclinăm.


„L'Indépendance“ traduce astfel:


…cette politique n'a jamais été inspirée ni par le Parlement, ni par la presse, ni même par le Ministère des Affaires Etrangères, mais a été dirigée du cabinet du Prince.


Deci conchide de aci că toți miniștri n-au fost decât instrumente ale politicei personale a Domnului.

Traducerea cam liberă a verbului românesc facere, într-un loc prin inspirer, într-altul prin diriger, alterează înțelesul șirurilor noastre. Noi am voit să zicem, prin pasajul de mai sus, că politica exterioară nu se poate face la noi ca în alte țări puternice, trăgând clopotul cel mare, ci numai restrângându-se secretul de stat la puținele persoane cari merită încrederea de a-l ști. Pentru paza secretului de stat nu e potrivit în țara noastră vorbăreață nici chiar localul Ministeriului de Externe, necum Parlamentul. E de notorietate publică, de ex., că tot ce se pertratează în ședințele secrete ale Adunărilor a doua zi se știe pe toate ulițele.


[4 octombrie 1880]

Uneori ni s-a întâmplat a auzi de la oameni onorabili asigurarea că nu toți roșii sunt demagogi, ba chiar „Românul“ a respins numirea de roșu ca o calomnie. Ni se spunea că reacția calomniază pe patrioți ca să-i discrediteze în străinătatea monarhică, ba chiar în cea republicană, arătând că sunt niște oameni cu idei răsturnătoare, petroliști și comunarzi, pe când în realitate dumnealor nu sunt decât niște blânzi burgeji cari doresc libertatea disciplinată prin legi și a căror supremă ambiție este ca să devie căpitani în garda națională. Ambiție hazlie, dar puțin periculoasă.

Pe de altă parte nici noi n-am prea confundat pe roșii noștri cu radicalii din Franța. Răi sau buni, acești din urmă au credinți constante, pe când ai noștri au cel mult apucături constante; cei dentâi sunt curajoși la caz de trebuință, ai noștri la primejdie s-ascund în gaură de șarpe; aciia refuză slujbe de la reacție, ai noștri rup mânicile reacționarilor când sunt la putere ca să le dea o slujbușoară cât de mică.

Însă există și multe trăsături comune. Negarea oricării tradiții pe terenul vieții publice și naționale, neclaritatea de vederi în privirea proprietății altuia, maniera de-a considera averea statului ca averea nimănui, în fine mărginirea intelectuală, invidia, ura contra a tot ce răsare prin vreo superioritate oarecare asupra nivelului de rând, c-un cuvânt toate păcatele unui caracter rău, unei minți mărginite și a unui om deplasat se află tot așa de bine la roșii noștri ca și la aceia din toate țările.

O ultimă deosebire există însă între roșii noștri și cei din alte țări. La ai noștri li-e rușine să se mărturisească roșii — din cauze reversibile poate — pe când cei apuseni se fălesc cu principiile lor.

Și-ntr-adevăr, când tânăra generație de „revoluționari români din Paris“ au felicitat pe comunardul Henri Rochefort cu duioase vorbe de prieteșug ni s-a dat a înțelege că părintele, talpa, nu e răspunzător de aberațiunile sculelor de feciori.

Nepermițându-ni-se a conchide de la așchie la trunchi, de la poamă la pom, de la turc la pistol și de la tămâie la sfânt, suntem siliți a urmări nervul probațiunii până la trunchii răsăriți și înalți ai democrației române.

De astă dată, d. Ioan C. Conte de Brătianu e în chestie. În Épisodes sur la chute de l'Empire un ziar parizian care descrie partea ce-o luase la conspirații d. Ranc, un radical cunoscut din Franța, ajunge a povesti complotul de la Opera comică și de la Ipodrom, din iunie și iulie 1853. Acest complot avea de scop uciderea marelui nostru binefăcător, a împăratului Napoleon III, la intrarea unuia din aceste teatre.


La Ipodrom, conspiratorii, urmăriți pas cu pas de poliție fură siliți a părăsi piața. Câteva zile, după aceasta, la Opera comică, ei își manifestau prezența prin aceea că vedeai venind și ducându-se niște oameni cu figuri extraordinare și apucături melodramatice — care fură înhățați. În fond nimica toată personalul acesta de studenți și lucrători, care au trebuit să facă să zâmbească poliția de atunci. — În acest personal găsim pe d. Jules Allix, mai târziu inventator al melcilor simpatici, viitorul comunalist, care s-a întors din exil tot atât de agitat ca și în trecut; apoi un conte Brătianu, astăzi ministru în Moldo-Valachia.
Restul, afară de d. Ranc, nu pare a fi pătruns la suprafață. La audiență d. Jules Favre, apărătorul d-lui Brătianu, se-ntreba ce-o fi căutat nobilul său client într-o adunătură în care era un pungaș, anume Martin, care juca pe nebunul și putea prea bine să fie un agent al poliției. Și-ntr-adevăr erau între ei tot soiul de oameni, un belgian, mai mulți cizmari ș.a.m.d.


Iată dar de la cine d. Brătianu a învățat arta de-a guverna un popor și de-a dirige politica unui stat. De la descoperitorul melcilor simpatici. Acest d. Jules Allix ținea odinioară conferențe în Paris în care dovedea că doi indivizi, unul la Țarigrad și altul la New-York, ținând fiecare în același moment câte-un melc în mână se pot înțelege în mod simpatic, adecă să știe unul gândurile celuilalt.

Parizienii curioși trebuie să fi făcut mult haz în vremea aceea de ingenioasa descoperire a d-lui Jules Allix, până ce participarea lui la Comună le va fi dovedit că fiece nebun poate deveni periculos dacă i se dă importanță în societate. La noi descoperitorii melcilor simpatici înfloresc pe toate ulițele și se fac oameni mari, ba capătă medalie Bene-Merenti, fără ca lumea să-i facă haz măcar, pentru că prea avem mulți și ne-am obicinuit cu ei.

În orice caz însă rămâne să stabilim în mod constant că șefii partidului roșu din țară au stat în legături cu demagogia cosmopolită din Franța, cu comunarzii și socialiștii. Din manifestările „revoluționarilor români“ din Paris se vede că aceste legături promit a continua din neam în neam, până la sfârșitul veacurilor.

Fericită Românie, ce viitor te așteaptă!


[Articol cu paternitate incertă]

[4 octombrie 1880]

Dumineca viitoare va începe trupa d-lui Ionescu reprezentațiile sale în teatrul Bossel.

D-sa a angajat o trupă franceză de opérette, pe lângă care seratele vor fi variate prin jocuri de canzonete și altele.

Chiar duminecă reprezentația va fi ridicată prin concursul d-lui Moceanu, care va esecuta frumoasele danțuri naționale, atât de mult aplaudate de publicul capitalei.

Urăm d-lui Ionescu deplină reușită în tot decursul acestei stagiuni pentru care, pe cât știm, d-sa n-a cruțat nici un sacrificiu.


[5 octombrie 1880]

În Ardeal este vorba de câtva timp despre întrunirea unei mari conferențe politice a românilor de sub Coroana habsburgică. După cum spun foile române de peste Carpați cestiunile ce ar fi să se pună înaintea acelei conferențe ar fi având în vedere situația politică și socială a românilor de acolo, dar aceasta nu numai față cu alegerile viitoare pentru Dieta ungară; este vorba de ceva mai mult. Deranjarea raporturilor dintre partidele maghiare, poziția guvernului față cu acestea, starea raporturilor dintre Ungaria și Croația, situația internă a celor două mari părți ale monarhiei și în sfârșit situația externă a acestora—toate acestea își răsfrâng înrâurirea lor și asupra românilor într-un chip direct sau indirect și prin urmare dânșii se cred serios provocați a-și da și ei seama de situație și a se concerta asupra atitudini viitoare lor.


Stînga extremă în Ungaria, partida independenților kossuthiani — zice „Telegraful român“ — sporește din zi în zi. Șovinismul maghiar, din fel de fel de motive, a ajuns la culme, pentru că guvern și partide se întrec în a face imposibilă existența oricării suflări omenești care nu cugetă, nu vorbește, nu scrie ungurește.


Aceasta este cum s-ar zice obiectul de politică internă ce s-ar pune înaintea unei conferințe a ardelenilor. Cât despre politica externă, „Telegraful român“ crede că ea trebuie să provoace pe românii din Ardeal a fi mai cu atenție la viitorul ce li se pregătește.


Este adevărat — zice acea foaie — că nu ardelenii vor îndupleca pe vreuna sau pe toate puterile să se abată de la punctul lor de vedere politic. Însă tocmai pentru că aceasta nu sînt în stare s-o facă, sînt datori a fi cu toată atenția ca nu în momentele cînd inamici puternici din afară vor sta la pîndă, cu scop de a face părți de pradă din monarhia habsburgică, ardelenii să stea indiferenți și să lase ca cei ce se joacă cu soarta popoarelor să zguduie monarhia în interiorul ei.


[5 octombrie 1880]

Când vedem publicându-se în „Monitor“ licitații cari cuprind păsuieli sau concursuri pentru catedre cu clauze și condiții economicoase în cari sunt cuprinse protecții premeditate, când vedem atâtea măsuri cari par a garanta dreptatea și adevărul și nu sunt în fond decât forme inventate pentru a le înconjura și zădarnici, atunci ne convingem că îndărătul aparatului mai mult ori mai puțin impunător al statului român nu e decât meschin bizantinism, un spirit inextirpabil de hatâr, de prietinii și protecții, o adevărată mizerie.

Acestea ne-a venit în minte când văzurăm în „Monitor“ concursurile publicate pentru diferitele catedre ale școalelor comerciale din țară.

Ți s-ar părea un lucru foarte serios o publicare de concurs pentru ocuparea unor catedre. Aparat! Ministrului sau directorului i s-aduc hârtii de administrație zilnică spre iscălire, el trece peste ele și-și pune, plin de încredere, numele sub ele și a doua zi apar în ziarul oficial al statului aranjări economicoase dintre cine știe ce subalterni din ministeriu și cine știe ce necunoscuți aspiranți la funcție. Ministrul a fost amăgit, publicul e amăgit, dar cine e mai amăgit din toți sunt acei oameni muncitori și știutori de carte cari se pregătesc cu toată seriozitatea pentru concurs, cari vin poate din provincie ca să se prezinte și cari nu știu că, înainte de-a se prezinta ei, există anume previlegiați al căror apanaj sigur sunt funcțiile publicate la concurs.

Dacă însă ar fi existând mulți naivi cari să aspire la acele catedre știu cenușerii să-i facă să-și ia lumea în cap. Se amână concursul o dată, de două ori, de trei ori, până ce suplinitorul protejat poate prezinta un nou titlu de numire: proponimentele, adică un șir lung de timp în care a predat sau s-a prefăcut a preda o materie pe care n-o înțelege.

Dar să venim la publicația „Monitorului“ din n-rul de marți, 23 septemvrie.

Această publicație cuprinde o introducere din care constatăm că concursul s-a amânat de la 15 septemvrie pe 15 ianuarie 1881.

Necunoscând restul cazurilor, ne oprim la școala din București, unde sunt vacante patru catedre.

1) Limba românească;

2) Matematici;

3) Științe fizico-chimice;

4) Dreptul comercial, administrativ și constituțional.

Se cer însă foarte deosebite condiții de admisibilitate la concurs de la aspiranți.

Pentru limba Românească se cere să posedeze diplomă de bacalaureat și să probeze că a frecuentat cursurile facultății de litere.

Va să zică nu i se cere titlu academic, ci numai dovadă că a frecuentat cursurile facultății, ca și când din frecuentare pură și simplă ar fi rezultând altceva decât c-a stricat câteva rânduri de tălpi!

De ce aceasta?

Pentru că suplinitorul actual nu are titlu academic, e simplu bacalaureat al unei școli secundare și voiește a fi profesor tot de școală secundară.

Tot aceeași frecuentare se cere de la profesorul de matematici.

Pentru științele fizico-chimice se cere:

Diploma de bacalaureat sau… certificat de absolvirea unei școli secundare;

Frecuentarea unei facultăți de științe;

Probă că a lucrat doi ani într-un laboratoriu chimic.

Suplinitorul actual n-are bacalaureat, dar va fi frecuentat vro școală secundară, prin Grecia poate; n-are titlu academic, dar va fi frecuentat facultatea de la noi; a lucrat însă doi ani într-un laboratoriu din țară.

La dreptul comercial, administrativ și constituțional vedem deodată îngreuindu-se condițiile într-un mod cu totul neproporționat cu frecuentările cerute de la alți aspiranți.

Aci se cere:

Titlu academic de licențiat sau doctor în drept;

Practică de advocat sau de magistrat de cel puțin cinci ani.

Am văzut la chimie doi ani de laboratoriu; aci vedem cinci ani de praxă.

Știți de ce se cer condiții așa de grele?

Pentru că suplinitorul actual le are, din fericirea lui, pe toate.

Nu ne îndoim că tot atât de economicoase cată să fie și condițiile pentru școalele comerciale din Galați și din Craiova.

Când vom vedea ieșind la concurs tocmai suplinitorii actuali să nu ne mirăm deloc, căci esplicația scamatoriei credem că e destul de limpede.

Să mai vorbim oare de comisiile examinatoare, compuse în genere din prieteni, din rude și din câțiva oameni fără cunoștințe în materie, cărora li-i rușine să-și declare incompetența și dau, prin urmare, note după rudele în chestie? Pentru asta ar trebui pana novelistului american Bret-Harte, spiritul jucătorilor de cărți din San-Francisco sau ochii observatori ai școalei neerlandeze.

Știe d. Conta ce se petrece cu chipul acesta sub ochii săi? Nu credem. Cordeua asta de concurs publicat, amânat, republicat și reamânat ajunge îndărăt într-un timp în care d-sa nu era încă ministru. După scena în care ni se prezentă Consiliul de Miniștri no. 36 al d-lui Brătianu și sub această scenă de pe care no. 36 va dispărea poate curând, îndărătul aparatului, care e numai de ochii lumii, se petrece realitatea.


[7 octombrie 1880]

De mai multe ori am relevat că ideea daco-română ca aspirație politică era una din etapele programului balcanic al Rusiei; aceeași idee ca aspirație națională își avea originea și motorii la Viena. De n-ar fi prea mic cadrul unei foi politice pentru a urmări demonstrația s-ar putea dovedi caz după caz cum unirea politică a românilor era marele manipul ce se întrebuința dintr-o parte pentru a câștiga simpatiile țărilor noastre, cum pe de altă parte ideea națională, conștiința deosebirii noastre de celelalte popoare ale Orientului, reamintirea originii romane și a latinității noastre era timp îndelungat contragreutatea ce se opunea unui ideal politic care se promitea a se realiza cu ajutorul slavilor.

„L'Indépendance roumaine“ ne-ntreabă dacă se poate dovedi aceasta tot atât de limpede pentru politica austriacă precum se poate face în privirea Rusiei.

Manținând deosebirea de mai sus desigur. Rolul pe care-l prescria politica rusească țărilor române era deosebit de acela pe care socotea a ni-l atribui cea austriacă, dar era dominat de aceeași idee.

Citind nota cancelarului Kaunitz către ambasadorul austriac la Constantinopol, Thugut, scrisă acum 105 ani, la 1775, vedem liniamentele politicei tradiționale a Austriei în Orient.


În situația de azi a Porții scrie Kaunitz, politica noastră secretă trebuie fără îndoială să aibă de scop ca împărăția turcească să stea în Europa cît se va putea de mult sau cel puțin, în cazul cel mai rău, ca împărăția să nu fie răsturnată prin Rusia singură și pentru sine, fără cooperarea necesară a Curții noastre.


Fără cooperarea necesară, iată cheia atitudinii Austriei de atunci și pân-acum. De câte ori Rusia a declarat război Porții a trebuit mai întâi să se învoiască asupra cooperării necesare cu Austria. Înțelegerea ultimă de la Reichstadt n-a fost nimic alta decât stabilirea condițiilor cooperării necesare.

O condiție însă a cooperării la desfacerea Turciei a fost respectarea celor două Principate, Moldova și Țara Românească. Astfel la 1772 Thugut raportează lui Kaunitz despre conferențele ce le-a avut cu contele Orlof, conferențe cari toate se făceau pe baza unei convenții secrete dintre Austria și Rusia. În acest raport se asigură de două ori că Maiestatea Sa împărăteasa Rusiei a promis a renunța de la intențiile ei asupra Moldovei și Țării Românești, că ea nu-și va schimba cuvântul dat în privirea Principatelor oricâte biruințe ar mai avea armata ei. Dar dacă în privința aceasta Rusia era legată, ea încerca a-și câștiga țările moralicește, smulgând de la turci concesii politice.

Pe când așadar Rusia trezea mai cu seamă instincte politice în Principate, precum a făcut-o și cu popoarele de dincolo de Dunăre, Austria stăruia, pe cât era cu putință în vremea aceea, de-a contrapune instinctele naționale ale românilor, căuta a le lămuri deosebirea ce există între ei și celelalte popoare învecinate, cu toată comunitatea de religie. La 1773 Iosif II asigura pe români


că, strănepoți ai lui Traian, fiind, ei sunt adevărați feciori ai săi, deoarece el, proclamat împărat al sacrosanctei Împărății romane, poartă singur astăzi moștenirea imperială a Cezarilor din Roma.


Iosif II se privea ca împărat al poporului românesc, și aceasta prin moștenire de titlu. În districtul Năsăudului el a fondat patru sate românești ce există și astăzi și ale căror nume proprii împreunate cuprind promisiunea de mântuire a neamului românesc.

Aceste patru vorbe la un loc sună:

Salva Romuli Parva Nepos.

Ca compliment al șirului de idei de mai sus n-avem decât a aminti trecerea unei însemnate părți a românilor la uniunea cu catolicismul și mișcarea de redeșteptare națională inaugurată după acest eveniment. Această mișcare s-a comunicat repede și dincoace de Carpați, nu fără încuviințarea Austriei.

Noi nu facem critică nici uneia din aceste serii de idei. Pân-acum știm numai atâta că, pe când înainte ne era dată putința unei dezvoltări normale a poporului după propria lui natură și propriile lui dispoziții, prin influențarea bilaterală de dinafară aceasta, dezvoltare a fost pripită și bolnăvicioasă.

Partidul roșu din țara noastră este o creațiune a politicei străine, căci tuturor le trebuia un element incult și demagogic de care să poată uza. În această calitate partidul acesta a pus mâna pe aceste idei și le-a esploatat ca un mijloc comun de agitație politică contra elementelor sănătoase și cuminți ale țării. De aci a rezultat apoi neîncrederea crescândă a Apusului Europei în noi, care ne consideră ca un cuib de dezordine și răzvrătiri; de aci a rezultat după opinia noastră, și asprimea cu care li se refuză românilor din provinciile învecinate până și cea mai elementară libertate de dezvoltare.


[7 octombrie 1880]

Aseară, s-a jucat la Teatrul Național Mănăstirea de Castro. Sala era aproape goală. Piesa, care este o melodramă ordinară de bulevard, un gen învechit și obositor, a fost relativ bine interpretată. Actele piesei, în număr de 7, sunt foarte lungi, dar mai lungi au fost întreactele. Mâine seară vom da amănunte.

Tot aseară s-a făcut deschiderea stagiunei la Sala Bossel, direcția Ionescu. Sala plină: mare succes și un mic scandal!


[8 octombrie 1880]

Veni-va timpul în care micile state de la Dunăre să stea în acele legături intime cari existau între ele în secolul al XIV-lea? Pe atunci le aflăm în adevăr legate prin sentimentul de comunitate religioasă, opus puternicelor încercări de prozelitism catolic și prin tendența de-a se desface de supremația ierarhiei bisericești a Bizanțului și de-a-și crea bisericele lor autonome. Vedem apoi dinastiile din Serbia, Bulgaria și Țara Românească înrudite, vedem că, fără alianțe formale, fără idei de federațiune, toate popoarele acestea se adunară, în jumătatea a doua a secolului, sub aceleași steaguri în contra turcilor năvălitori, sub puterea cărora au căzut pe rând cu toate.

În urmă le vedem eliberându-se una câte una. Dintre toate țările dunărene cele românești singure a putut, prin poziția lor geografică și prin calitatea lor de obiect de ceartă, să-și păstreze o autonomie formală, scump plătită îndealtmintrelea prin condiția de-a fi teatrul de luptă al vecinilor celor puternici. Însă din această autonomie a țărilor românești a răsărit încet reînviarea celorlalte state balcanice. Pe atunci țara noastră a fost un adăpost pentru aciia dintre creștinii Turciei cari aveau aspirațiuni de eliberare. Din timpii din urmă amintim numai că mișcarea din Grecia a avut un razim de căpetenie la noi, că regenerarea Bulgariei s-a pregătit la noi, ba în timpul domniei lui Vodă Cuza până și maghiarii căutau în România baza de operațiune pentru emanciparea patriei lor.

Dacă se va întemeia pacea și pentru anii viitori credem că vechile raporturi cordiale vor renaște între popoarele dunărene. Condiție unică pentru ca, fără legături formale chiar, popoarele să reintre în era întreruptă la venirea turcilor în Europa este uitarea micilor rivalități de rasă, îngăduirea aspirațiilor legitime ale fracțiunilor de popoare presărate ca insule etnografice în complexe mai mari, c-un cuvânt dreptatea pentru toți. Dacă popoarele mici n-ar fi atât de lesne escitabile prin obiecte neînsemnate, dacă nu li s-ar distrage atenția de la munca serioasă prin trezirea de mici apetituri politice, relațiile vechi s-ar restabili de la sine.

Vizita pe care M. S. Regală Domnul se pregătește a o face I.S. Principelui Bulgariei la Rusciuc va contribui poate a înlătura o seamă de mici dificultăți câte se iviseră în urmă, presupunem că nu atât din propria inițiativă a bulgarilor pre cât din alte cauze.

Dar afară de aceste neînțelegeri, a căror origine n-o discutăm, se vorbește în timpul din urmă și de alte cestiuni de-o importanță mai mare, cari asemenea s-ar putea atinge cu ocazia întrevederii. Dacă apropiem știri din sorginți diverse, dar având aceeași direcție, vedem că voiajul pe care prezidentul companiei austriace a drumului de fier al statului (Staatsbahn) l-a întreprins în acest moment la Paris intră asemenea în cadrul obiectelor ce pot fi discutate la Rusciuc.

Delegați ai societății Staatsbahn din România și din Bulgaria se află acuma la Paris și comitetul central va putea trata acolo în cunoștință de cauză cestiunea executării liniei de tranzit spre Constantinopol prin Bulgaria. Despre linia aceasta se zice că, deși în privirea traficului nu va fi tocmai escelentă, însă merită preferență înaintea celei proiectate prin Serbia, căci e mai scurtă și nici dificultățile tehnice nu sunt atât de mari; chiar stabilirea unui pod peste Dunăre și construirea drumului în defileul de la Șipca nu prezintă piedeci de tot grele. Se zice că atât guvernul român cât și cel bulgar ar înclina să aprobe întreprinderea aceasta, iar în caz de-a se mănținea situația pacifică de acum, Parisul ar oferi lesne mijloacele financiare pentru construirea acestei linii de legătură. Pentru a se înlătura prevențiunile cari ar exista în contra unei societăți austriace, aceasta n-ar voi să-și întinză rezoul dincolo de marginile monarhiei, ci s-ar mulțumi de-a-și oferi serviciile sale fără a concura pentru obținerea concesiunii liniei.

De se va face această legătură sau de a nu se va face e deocamdată indiferent. E sigur însă că un întreg sistem de interese economice ar sta în legătură c-o juncțiune cu Constantinopolul prin România și Bulgaria, cari merită a fi discutate cu toată înțelegerea.

Asemenea începe a se vorbi în timpul din urmă de-o confederare defensivă a statelor dunărene.

Am dovedit într-alt rând că ideea confederației orientale a fost susținută la noi de „Românul“ de la întemeiare până astăzi, precum mărturisește el însuși.

În cazul încercării de-a stabili înțelegeri de asemenea natură ne vom trezi fără îndoială în fața unei vechi rivalități în afacerile Orientului. De o parte va fi greu a stabili legătura astfel încât să nu cuprinză o preponderanță de rasă, o nedreptățire a uneia în favorul celeilalte. Greutatea n-ar fi atât de mare de n-ar fi augmentată prin diferite aspirațiuni mult mai puternice decât popoarele dunărene înșile, dacă acestea, precum am spus mai sus, n-ar deveni atât de lesne manipulul puterilor mari. Pentru ca ele să-și cunoască bine interesele adevărate ar trebui să fie sau mult mai culte sau mai înțelepțește guvernate. Atunci ar păstra autonomia ce-au câștigat-o nu numai în contra inamicilor, ceea ce-i ușor, ci contra amicilor chiar, ceea ce e mult mai greu.

Deși nu știm ce formă ar lua viitoarele legături ce ar avea să se stabilească între statele de la Dunăre, aflăm cu toate acestea că în timpul din urmă nici Austro-Ungaria nu s-ar opune la formarea unei legături defensive între aceste state. Însă — ciudată analogie — se zice că împărăția vecină ar pretinde și în cazul acesta ceea ce a pretins și în cestiunea dunăreană; prezidenția de drept în consiliul federal. Știrea aceasta, ce nu ne pare a fi intrat nici măcar în stadiul prealabil al unei cestiuni, e totuși îndestul de caracteristică pentru ca s-o punem asemenea în cadrul obiectelor ce se pot atinge cu ocazia întrevederii de la Rucisuc.


TEATRUL NAȚIONAL: MĂNĂSTIREA DE CASTRO
Melodramă în 7 acte cu mare spectacol
[8 octombrie 1880]

O dramă care de mult făcea deliciile publicului nostru de provincie, cea mai vulgară țesătură cu tablouri, peripeții, schimbări de scenă și surprinderi calculate pentru galerie, a fost aleasă pentru a doua reprezentare a Teatrului Național.

Am avut nefericirea a vedea pe Millo, fala scenei noastre, silit să suplinească un rol de necesitate și ridiculizat prin înființarea teribilă de cardinal intrigant; Eufrosina Popescu coborându-se la un rol nedemn de talentul ei artistic; iar toate celelalte roluri jucate atât de improbabil, atât de absurd de parcă asistai la o parodie. Imaginați-vă că cel mai bine — cel puțin, cel mai aclamat de publicul serii — a fost Petre Velescu. Într-o piesă, unde ia parte un Millo, aplauzele sunt pentru P. Velescu! Ce piesă monstruoasă și ce interpretare absurdă trebuie să fie!

Dacă s-a ales această piesă pentru a atrage mulțimea căreia-i plac scene sângeroase de bandiți, priveliști înspăimântătoare, procesiuni de călugărițe etc. … nu era destul frumuseța și majestatea decorului, ci trebuia să concure mai cu seamă frumusețea și frăgezimea personificatorilor, fără care se hrăpește orice iluziune de scenă și celui mai nevinovat spectator. Fac aluziune la fețele îngerești ale călugărițelor, la aerul religios al stariței, la aspectul cavaleresc al câtorva nobili, la înfățișarea marțială a bandiților și la gruparea lor!

Ce să mai zic de scenele amoroase fără nici un dram de amor, de desperările improbabile ale amantului, de durerea invizibilă a iubitei. Aceasta va deștepta în cititor, precum a făcut-o în spectator, ilaritatea cea mai amară! Atâtea incongruități de scenă necinstesc Teatrul Național. De la un asemenea teatru subvenționat de stat și în fruntea căruia se află niște bărbați pe care ne-am deprins a-i considera ca valoroși în materie de artă și literatură, ne-am putut aștepta să fie cu discernământ în alegerea repertoriului și să caute a procura publicului inteligent o serie de piese gândite și lucrate bine și interpretate cel puțin cu îngrijire artistică. Și de unde să sperăm aceasta dacă nu de la Teatrul Național? Celelalte teatre de prin capitală și de prin provincii sunt niște întreprinderi ale unor particulari — de meserie artistică în cea mai mare parte — cari, prin pozițiunea lor materială și poate și intelectuală nu se pot consacra cu totul la cultul adevărat și amănunțit al artei lor. Să nu le cerem lor piese bune și joc perfect, adecă niște lucruri ce nu le au drept țintă, și să le fim recunoscători măcar pentru atâta că mai întrerup din când în când monotonia în care lâncezește publicul, prin câteva ore de plăcută distracțiune. Însă de la Teatrul Național se poate cere aceasta cu tot cuvântul. Acest teatru este prevăzut pe de-o parte cu mijloacele de întreținere, pe de alta statul se îngrijește a-l pune sub privegherea unor persoane cari s-au distins prin merite literari și prin interesul ce l-au dovedit pentru cultul frumosului. Iată garanții pentru înflorirea teatrului. Salariul bun și sigur atrage concurența artiștilor și comitetul inteligent alege pe cei mai de soi, așa încât personalul dramatic are cea mai favorabilă ocaziune să se preocupe cu seriozitate de chestiunile cele mai înalte și cele mai delicate cari privesc nobila lor artă.


[9 octombrie 1880]

Zilele acestea se răspândise știrea că d. prezident al Consiliului și-ar fi dat demisia.

Obicinuiți cu asemenea manevre, mai ușor de pus la cale decât acelea ale taberei de la Țigănești, ne-am întrebat care să fie cauza supărării d-lui Brătianu de-și amenință onor. partid cu o asemenea hotărâre, care face să răcească inima oricărui patriot cu oaricari iluzii de reversibilitate.

Înainte de toate cată să constatăm pentru publicul nostru un lucru. De câte ori se indică o cauză de retragere ea nu e decât un pretext; cea adevărată nu se mărturisește nicicând și publicistul cată s-o afle cu înconjur și oarecare bătaie de cap.

Se știe însă că nu există o mai mare disproporție decât cea dintre mărimea pretextului invocat și micimea cauzei adevărate.

Nu ne îndoim așadar că și în cazul de față agenții propagatori de știri de senzație, o creațiune a poliției roșie, vor ști să povestească în Piața Sf. Anton și-n cea mică fel de fel de mari cauze internaționale pentru cari d. Brătianu caută a-și da demisia. Se vor inventa neînțelegeri de natură internațională între d. prezident al Consiliului și M. S. R[egele] sau între partea roșie a cabinetului și vederile politice ale d-lui baron, cum îi zicea „Românul“ odinioară actualului ministru de esterne.

În realitate însă nu se petrece nimic alta decât goană de portofolii din partea patrioților. Partidul roșu, necompunându-se decât din mediocrități, fiecare din acestea are dreptul înnăscut la un portofoliu ministerial. Și de ce nu? Dacă d. Stătescu a fost ministru, de ce să nu fie și d-nii Costinescu sau Vilacrose, dacă este d. Giani, de ce să nu fie și d. Pătărlăgeanu? Noi găsim că asemenea pretenții sunt numai naturale, ci chiar legitime. Sunt în spiritul liberalismului modern.

La alte partide oamenii de valoare se impun. La roșii, singurii cari s-au impus sunt d-nii Rosetti și Brătianu, dar nu acum, ci într-un timp în care melcii simpatici aveau trecere și pe când a fi șef al partidului nu era tocmai o plăcere. Azi, când a fi roșu e o plăcere, când a fi om mare e atât de ușor, când d. Costinescu poate juca pe Colbert al României, de ce nu li s-ar îngădui tuturor ambiția de-a intra în cercul radios al Sfatului Domnesc, de-ași sfinți membrele intrând cu inima ușoară în acea radioasă sferă care e un reflex al atotputerniciei, de unde se guvernează soarta a milioane de nenorociți muritori, în sfera ale cării capriții adeseori, ale cării patimi și deșertăciuni nenorocesc o țară, putând a face atât, atât de puțin pentru fericirea ei?

Bătrânul Grigorie Ghica Vodă se ruga în genunchi ceasuri întregi ca să-l lumineze Dumnezeu, să-i insufle spirit de dreptate și cu lacrămi fierbinți se închina sub icoana îmbrăcată cu argint a Maicii Domnului să nu-l lase a face strâmbătate. Se gândea și se răzgândea de zece ori până să puie o iscălitură. Astăzi? Nu e unul, oricât de obscur, care să nu pretinză a sta în capul țării și a-i regula destinele după cum îl taie capul. De aci constanta voință a roșilor de-a avea un minister omogen, în care să se poată perinda toți, orice individ roșu care a primit sfântul botez.

Această voință, am mai spus-o, e legitimă, ba mai mult încă, e constituțională chiar. Dacă au responsabilitatea, aibă și onorile; căci numai cu chipul acesta s-ar vedea la ce capăt pot ieși singuri.

Atâta însemnătate putem da așadar nouei vești de retragere a d-lui prim-ministru. E vechea tendență a patrioților de-a avea un ministeriu pur, al lor din creștete până-n tălpi, fără amestecul vreunei alte nuanțe liberale sau neliberale. Lumină de sus nu le trebuie ca să vază halul intelectual și moral în care sunt; toți sunt egal de buni și egal de răi pentru a putea aspira la portofolii.

Din acest punct de vedere aprobăm și noi hotărârea contelui de contrabandă, că, cu sau fără melcii simpatici ai colegului său din Comuna Parisului, ai d-lui Jules Allix, a simțit durerea sufletească a coreligionarilor săi politici și se îndură în sfârșit a manevra o retragere pentru a le asigura un ministeriu pur.

Treaba redacției „Românului“ de acum înainte de a afla un pretext mare, sunător și umflat pentru comedia de cabinet no. 37.


GERMANIA ȘI FRANȚA
[9 octombrie 1880]

„Nazional Zeitung“ din Berlin a dat, zilele acestea, un articol, care a atras în genere atențiunea presei europene prin cuprinsul său foarte interesant. Vorbind despre situația europeană, foaia berlineză, adesea inspirată din cercurile nalte germane, zice că nota franceză, mulțumită instinctului politic ce, cu toate greșelile ei, o distinge, a recunoscut că în acest moment se prepară evenimente cari pot să modifice din nou și într-un mod serios situația Franței în Europa. La fiece moment poate să sune ora în care cestiunea Orientului să fie definitiv rezolvată. Ce face Franța? Retrasă de o parte, refuză să urmeze singura politică ce corespunde intereselor sale. Soarta, mai puternică decât voința omenească, împinge pe Franța la o alianță cu Germania și Austria întru cât privește regularea cestiunilor orientale. Această alianță și-ar impune voința în Orient fără nici o piedică. Cu privire la efectele acestei alianțe foaia berlineză zice:


Nici tunurile vaselor englezești, nici regimentele și bandele de cazaci din Rusia nu i-ar fi putut sta împotrivă Germaniei, Franței și Austriei. Toată lumea știe că această combinațiune era aceea pe care prințul de Bismarck o preferea tuturor celorlalte. Vizita pe care omul de stat german o făcu, în timpul călătoriei sale la Viena, d-lui Teisserenc de Bort, ambasadorul Franței, vorbele ce adresă acestui diplomat și prin cari aproape invita pe Franța să încheie o întreită alianță cu Germania și Austria, nu permit să se îndoiască cineva de intențiunile prințului de Bismarck sub acest punt de privire. Declarațiuni oficioase făcute din deosebite părți au adus aminte din cînd în cînd aceste dispoziții ale guvernului german. Ele au fost reamintite, de exemplu, în „Wiener Allgemeine Zeittung“, sînt cîteva săptămîni, cînd cestiunea turcească începea să intre în o fază de activitate. De atunci aceste declarațiuni nu s-au mai ivit și s-au deschis alte perspective. Nu judecăm politica pe care au urmat-o oamenii de stat; nu știm de fel ceea ce au de gînd să facă. Chiar acel instinct național care a semnalat cu o siguranță admirabilă noul pericul în care se afla Franța a opus ideii unei înțelegeri cu Germania bariera neapropiabilă a unei uri peste care nu se poate trece.


Din acest articol iese la iveală cât o încurcă pe Germania, în acțiunea și planurile ei politice, rezerva stăruitoare a Franței. Ziarele importante franceze, citind desigur printre rândurile articolului foii berlineze, îl reproduc à titre de curiosité.


[10 octombrie 1880]

Constatăm că amândouă foile oficioase, „Românul“ și „Presa“, caută a reduce vizita M. Sale R[egelui] la Rusciuc la cea din urmă espresie a unui act de curtenie sau curtezie, precum se esprimă unul din aceste organe.

Nici noi nu vom da proporții exagerate însemnătății acestei vizite; dar tocmai atât de neînsemnată precum o reprezintă cele două foi sau nu este, sau n-ar trebui să fie. Înainte de toate trăim în pace cu bulgarii și, cu toate certurile mici, trase de sfori străine, ei sunt un popor cu care suntem avizați de-a trăi pe de-a pururea alături și de-a ne-nțelege, de bine de rău, asupra tuturor cestiunilor de interes comun câte ne privesc. O coliziune de interese adevărate asemenea nu există, iar pretextele invocate în timpul din urmă pentru a aduce discordie sunt de o zădărnicie atât de manifestă și de transparentă încât, prin natura lor factice, sunt osândite să dispară mai curând ori mai târziu.

Singura preocupațiune de-o gravitate oarecare ce se răsfrânge din nenorocire asupra tuturor relațiilor ce le vom avea cu popoarele Dunării este că, aproape totdeuna, se află dindărătul fiecăreia câte cineva cu care înțelegerea e mult mai grea. Protectoratele ascunse după întreg aparatul parlamentar și guvernamental al popoarelor de la Dunăre, iată ceea ce e mai trist pentru noi, pentru ele și pentru întregul viitor al Orientului Europei, iată izvorul neînțelegerilor lor, iată în fine de ce cestiuni de nimic, cari s-ar putea rezolva cu bună învoială, iau dimensiuni de grave cestiuni internaționale, la a cărora soluțiune nu mai e vorba nici de echitate, nici de adevăr, nici măcar de cumpănirea unor interese bineînțelese, ci de oarbă șicană și de zâzanie întreținută în mod artificial.

Dacă ar lipsi aceste protectorate, și poate că ele vor lipsi cândva, atunci desigur că întrevederile a doi suverani din țările Dunării ar fi mult mai bogate în bune rezultate decum promit a fi acuma.

Cu toate acestea o sumă de interese economice și politice cari privesc pe amândouă țările în mod egal ar putea forma obiectul unor temeinice și cordiale înțelegeri.

Cestiunea dunăreană, acea a jurisdicțiunii consulare în țările balcanice în genere, acea a legăturilor drumurilor de fier, apoi cestiuni de negoț, altele de drept comun se vor ivi unele după altele și nu vor putea fi dezlegate decât prin sincera dorință de-a da o satisfacere echitabilă cerințelor reciproce.

Dacă e vorba ca să existe vreodată o apropiere mai mare între grupul de naționalități balcanice, ea va trebui pregătită de mai nainte prin tendența de-a unifica sistemul de guvernământ și de legislațiune.

Științele istorice vor trebui asemenea să concurgă ca să lămurească legăturile ce-au existat în trecut între noi, ca să desemne liniamentele legăturilor viitoare. Astfel se va emancipa spiritul popoarelor balcanice de atârnarea în care se află astăzi, astfel mergând pe picioarele lor proprii, nesprijinite de amiciții prea puternice pentru fiecare din ele, vor putea să formeze un mănunchi de forțe într-adevăr neatârnate în afară, stăpâne pe soarta lor, libere de-a se ocupa în pace cu interesele lor materiale și morale. Înainte de-a fi vorba de legături politice ar trebui ca spiritul public din aceste țări să urmeze linii convergente cătră un scop comun.

Până acum însă nu putem înregistra nici un fapt care ar dovedi o asemenea convergență. Ciudat e în relațiile dintre popoarele balcanice că ele nu se cunosc între sine, că străinătatea le cunoaște pe toate mai bine decum ne cunoaștem noi înde noi. Astfel, străini unii de alții, urmând fiecare inspirațiilor lui proprie, fără nici o idee care să ne unească, e natural ca puterile străine, în urmărirea intereselor lor, să ne opuie pe unul în contra altuia spre paguba noastră reciprocă și spre folosul străinătății, e natural ca să fim priviți cu toți la un loc și fiecare în parte ca obiecte de compenzație, ca teritorii numai bune spre a fi exploatate și împărțite, ca populațiuni făcute ca să fie cucerite pe cale economică și politică.

Există oare la oamenii de stat de dincoace și de dincolo de Dunăre cunoștința clară despre rolul trist la care suntem reduși cu toții, de-a ne lovi și slăbi reciproc în folosul altora?

Judecând după atitudinea pe care o iau foile oficioase în fața întrevederii celor doi principi dunăreni nu ni se pare probabil că o asemenea convingere ar fi început a se înrădăcina și departe pare a fi ziua în care cunoștința reciprocă să ne inspire respect reciproc și voința de-a hotărî numai noi între noi raporturile și interesele ce ne sunt comune.


[11 octombrie 1880]

Toamna cu căderea frunzelor, această bătrânețe a anotimpului ce arată în toate mișcările ei ostenire și întristare, descurajează de la aventuri și întreprinderi. Se pare că e toamnă și în politica europeană. Frunzele veștede ale notelor privitoare la vechea cestiune a Dulciniului, încetarea răsunetului discursului de la Cherbourg și a cuvintelor rostite ca răspuns de împăratul Germaniei, toate acestea par a prevesti că viața cestiunilor arzătoare e suspendată până la primăvara viitoare.

Aceeași mortală tăcere s-a răspândit asupra cestiunilor ce ne privesc pe noi: cea dunăreană și cea a Arab-Tabiei. Cine mai vorbește azi de Arab-Tabia? Ea se temporizează cu atâta îndemânare încât într-o dimineață o să ni se pară că n-a existat nicicând și că n-a fost decât visul unei nopți urâte. Tot astfel a tăcut știrea alianței cu Austria și Germania, nelăsând decât oarecare așezături a unor nouă proiecte de drum de fier ce se vor cere de la Cameră. Vor înceta și zgomotele despre demisia d-lui Brătianu din cauza unor grave conflicte internaționale, cărora presa noastră are obiceiu de-a le da o importanță atât de mare ca și când ar fi vorba de hotărârea Franței ori a altei puteri de-a încheia alianțe sau a face război.

Din câte știm noi despre ilustrul nostru prim-ministru cu apucături de mare cancelar crează-ni-se una. Ilustrul conte, care a participat cu aer melodramatic și cu figură sinistră la conspirația de la Opera comică și de la Ipodrom și care a urmat lecțiunile d-lui Allix asupra melcilor simpatici, nu e un om atât de primejdios pe cât se pare de departe. Mai depărtarea Apusului Europei, mai mulțimea de gazete cu strigătele totdeuna asurzitoare ale actualității, mai fonduri secrete și alte chițibușuri îi dau o aparență care ar amăgi poate pe un onor. consiliar comunal al republicii Ploieștilor, dar nu înfiorează pe nici un om politic. Acuzarea ce i se face de-a fi voit să încheie alianțe ar fi adevărată dacă i le-ar fi oferit cineva. Vorba lui Nae Postuleanu „și dacă n-am decorații, este că… nu mi le-a dat“.

Adversarii noștri cată să recunoască că am fost unicii cari, din capul locului, am spus-o că „de dragul ochilor noștri nimeni dintre vecini nu-și va încorda relațiile sau nu le va strica; nici una din puteri nu s-ar compromite față cu adversarele ei, cu cari stă pe un picior formal de prietenie și pace, printr-o alianță cu România“. Ceea ce unele au încercat a fost să capete, prin pretextarea de concesii politice, foloase economice în cestiunea dunăreană, în aceea a nouălor drumuri de fier ș.a.m.d.

Vorbe or fi fost într-adevăr și dintr-o parte și dintr-alta… dar nimic decât vorbe. După cât cunoaștem pe d. Brătianu, d-sa n-ar fi în stare de-a rezista la nici o propunere serioasă de alianță, și c-o egală ușurință de inimă și-ar întinde mâna prietenoasă și peste Prut și peste Carpați.

Să ne înțelegem. Ce voiește d. Brătianu? Binele țării, se zice. Dacă l-ar voi pe acesta ar trebui sau să ne mirăm de ciudatele procedimente ale partidului său pentru a ajunge la un asemenea scop, sau să desperăm de bunul său simț, căci o picătură de bunsimț tot trebuie să aibă.

Ce mai rămâne să vrea decât mănținerea cu orice preț la putere? Ei bine, șirul de expediente pentru a se mănținea nu s-a sfârșit încă.

Finanțele stau într-adevăr rău, dar iată Banca Națională, care va emite expedientul banilor de hârtie și va mai unge de pe o zi pe alta mașina guvernamentală.

Administrația e sub orice critică, dar spiritele se mai pot molcomi prin o nouă configurațiune ministerială.

Moldova e nemulțumită, dar o călătorie a perechii domnești în acea parte a țării ar mai îmblânzi nemulțumirile.

Când însă toate s-ar înfunda, când Banca ar introduce curs forțat, administrația și-ar încurca roțile și ar sta locului, școlile s-ar preface în prăvălii, Adunarea în Bursă, Consiliul de Miniștri în teatru de păpuși, când ar suna ora falimentului negustoriei de principii mai rămâne un mare expedient pentru a distrage atenția publică, a scuza golul finanțelor, a electriza păpușile, a uita pe o clipă mizeriile mici pentru marea mizerie;

acest expedient e alianța și aventurile. Într-un asemenea moment credem că d. Brătianu ar primi alianța nu a unei puteri serioase europene, dar a împărăției Chinei numai pentru a se menținea și mai departe.

Așadar ferimu-ne de iluzii! Dacă până azi nu există alianțe e că nu i le-a oferit nimenea d-lui Brătianu și, între noi vorbind, nici d-lui baron. Nu va mai fi vorba de ele decât atunci când sacul cu expedientele de guvernamânt al marilor oameni de stat va fi ajuns la fund. Atunci vor reapărea spre a neliniști și distrage iar spiritul public pentru câteva săptămâni.


[12 octombrie 1880]

Astăzi intră în București trupele cari au luat parte la manevrele taberei ridicate între Crivina și mănăstirea Țigănești. Manevrele au ținut două luni de zile. Din ele s-au putut constata progresele însemnate ale oștirii noastre. Artileria a reîmprospătat buna reputație de care se bucură din războiul trecut încă; cavaleria, îndeosebi cea teritorială, călărașii, s-a purtat admirabil; infanteria, deși încărcată cu echipamentul reglementar de campanie, a executat miercuri aproape toate mișcările ei în pas gimnastic, fără ca să se ivească decât prea puține cazuri de istovire de puteri.

Manevrele de miercuri la cari a asistat M.S.R[egele] s-a făcut după o anume idee și cu anume supoziție. Supoziția era că inamicul, după ce a ieșit din trecătorile Carpaților și a trecut Prahova prin unele din numeroasele ei vaduri, voiește să forțeze trecerea Ialomiței. Trupe venite din București au să-i oprească trecerea, cu supoziția că apărătorul trecerilor Ialomiței, fiind mai slab prin număr, se retrage înaintea adversarului covârșitor spre Butiman.

Aceasta a fost ideea generală a manevrei care a fost comunicată diferiților comandanți de trupe, nedându-li-se însă ordine speciale, ci lăsând pe fiecare ca în cadrul acestei idei, să se miște liber cu oamenii săi.

Executarea din partea trupelor a izbutit pe deplin, spre mulțumirea tuturor.

Nu ne oprim la amănuntele acestor interesante exerciții, cari dramatizează oarecum eventualitatea războiului, pentru că, neputându-se face icoana terenurilor, a trecătorilor, a satelor și podurilor apărate sau atacate, descrierea ar fi o înșirare de nume proprii, fără însemnătate pentru cititorul nedeprins cu materii de asemenea natură. Destul numai că manevrele acestea, cari sunt un simulacru al bătăliilor reale, constituie piatra de încheiere a instrucției trupelor, căci, în complexul lor, ele arată conlucrarea sistematică și legătura între trupele de diferite arme cari iau parte la o campanie.

Când publicul bucureștean va vedea această parte a oștirii noastre, compusă din toate armele, intrând în București, își va aduce fără îndoială aminte de bărbatul căruia i se datoresc reformele în armată, de acela care, după un lung interval de decădere a instituției militare în țară, a ridicat cele dentâi tabere, a dispus executarea celor dentâi manevre. Consiliar întru ale armatei a doi domnitori consecutivi, generalul Florescu, deși atins de ingratitudinea coteriilor politice din țară, deși asistând la o comedie politică în care vede advocați și postulanți judecându-i prin gazete și discursuri parlamentare opera, are totuși satisfacțiunea oricărui cetățean mare, aceea de-a-și vedea realizată ideea generoasă a întregei sale vieți.

Dacă o bună politică va ști să secundeze cu înțelepciune activitatea unei armate bune, posteritatea, împreună cu acei oameni ai prezentului cari știu să aprețuiască meritul, vor recunoaște că, fără concursul generalului Florescu, modestele începuturi de oștire create sub Regulament ar fi fost departe de-a deveni atât de curând o armată în sensul european al cuvântului. Oricât de mare ar fi rolul ce l-am atribui progresului pe care timpu-l aduce cu sine, oricât am datori acelui rând de ofițeri cari și-au făcut studiile în străinătate, fără inițiativa care a dat unei părți a tinerimii direcția spre studii militare, fără voința stăruitoare de-a avea o armată modernă, fără energia și înțelegerea cu care generalul a contribuit la întemeiarea ei n-am fi ajuns a o vedea luând o glorioasă parte la război, nici manifestând, la orice ocazie dată, atât de distinse calități militare.

Ar fi mai mult decât o uitare dacă asupra instituției cu care ne mândrim am uita omul care a întemeiat-o, dacă privind o mare operă am uita pe creatorul ei. E pentru noi o datorie îndoit de plăcută de-a reaminti toate acestea cititorilor în ziua când trupele taberei intră în capitală, mândre de munca lor, și inspirând tuturor o bărbătească încredere în viitorul țării.


OBSERVAȚII POLEMICE
[12 octombrie 1880]

Între multele neplăceri ale ziaristicei e și aceea de-a polemiza cu organe a căror voință e dictată de mai nainte de cine știe ce interese necunoscute. Stat pro ratione voluntas. Astfel de ex. întâmpinăm în „Neue freie Presse“ din Viena nălucirile vrunui obscur corespondent de gazetă care atribuie partidului conservator din România ba sentimente antidinastice, ba tendența de-a înclina spre politica balcanică a Rusiei, ba câte altele. Tot astfel „Bukarester Tagblatt“, într-un articol intitulat Lupul în piele de oaie, ne face apărători ai confederației dunărene, pe noi cari am dovedit că programul acestei confederații e punct cu punct cuprins în ziarul „Românul“ de la întemeiare și până azi, după propria lui mărturisire, și — din întâmplare poate — în scrierile panslavistului Danilewski.

Nu găsim cu cale de-a face ziarelor austriace din Viena ori din București asigurări patriotice, nici nu ne vom sili măcar de-a le scoate din binevoitoarele păreri ce le au asupra noastră. Ar fi, o știm de mai nainte, o osteneală zadarnică, căci cu oameni cari voiesc, fără indicii, să ne atribuie intențiile ce le convine lor de-a ni le atribui nu încape discuție.

Dar pe de altă parte nu putem lăsa acestor ziare nici plăcerea de-a se preface că nu ne pricep. Când am vorbit de-o apropiere între popoarele balcanice am menționat anume că nu e nici o perspectivă ca să se realizeze până ce îndărătul fiecăria vom întâlni câte-un protector, prea puternic pentru noi toți. Le vom zice dar acestor onor. adversari că nu avem dragoste deosebită nici pentru unul dintre dezinteresații protectori ai popoarelor balcanice și că, precum dezbinările dintre popoare se datoresc acestor binevoitoare protectorate, tot astfel disparițiunea acestor din urmă e o condiție sine qua non a înțelegerii cordiale între țările balcanice. Până atunci garanția existenței micilor state de la Dunăre, în loc de-a se întemeia pe sentimentul lor de neatârnare și pe propriile lor puteri, e redusă la tristul rol de-a se-ntemeia pe echilibrul în care se țin marii protectori unul pe altul.


TONUL PRESEI MAGHIARE
[12 octombrie 1880]

Devizele austriace pe cari „Presa“ d-lui baron le ridică la rangul de călăuze ale politicei noastre, Divide et impera și Viribus unitis, ne fac ca, în comparație cu tonul totdeuna respectuos pe care-l avem noi față cu monarhia vecină, să cităm și espresiile unui ziar unguresc la adresa noastră și a popoarelor balcanice în genere. Cităm din „Pesther Lloyd“ pentru mai multe considerații, dar mai cu seamă pentru că acest ziar, scris în limba germană, arată minimul tonului cu care suntem tratați. Ce trebuie să fie în organele maghiare care nu sunt expuse primejdiei de-a fi citite și de altă lume necuvântătoare, ci numai de maghiari! Și „Pesther Lloyd“ face, se-nțelege, politică esterioară, și organul ovreilor din Ungaria pune Orientul la cale și dictează soarta viitoare a popoarelor lui. Într-un lung articol asupra politicei balcanice a monarhiei care se-ncheie c-un apel la sprijinirea albanejilor, se zic următoarele la adresa tuturor celorlalte popoare:


Cum stăm diplomaticește cu țările acestea, cum stau cestiunile, pendente cari avem a le regula cu Serbia și România? Cum stăm nediplomaticește cu micile popoare vecine o cam știm, încît nu ne trebuie, lămuriri oficiale; opinia publică suverană a țărilor balcanice nu-și pune margini în manifestările ei contra Austro-Ungariei și spumegă de furie și ură. De la Cetinie la Filipopole urlă un cor de indiani, tot mai turbat și mai asurzitor, ca-n ajunul unui război. Despre opiniile bandei sîntem lămuriți; rămîne cestiunea dacă diplomația noastră face ceva pentru a provoca aceste sentimente de bună vecinătate, dacă se silește a demonstra așa-numitelor cabinete din Cetinie, București, Belgrad și Sofia însemnătatea monarhiei ori dacă haita cutează a ieși la maidan pentru că diplomația noastră nu-i arată biciul!!


Despre călătoria prințului Bulgariei la Belgrad foaia din Pesta zice că între motive se poate cita și scârba de-a asista la grijirea și măturarea palatului din Sofia, la marea ucidere de insecte etc. Acestea se scriu în cea mai mare și mai însemnată foaie economică și financiară a Ungariei, în „Times“ al Pestei.


[14 octombrie 1880]

Cele trei zeci și șase de diferite Consilii de Miniștri pe cari d. Brătianu le-a avut în curs de patru ani și jumătate să nu constituie oare un cuvânt destul de temeinic pentru a înregistra știrile de schimbări ministeriale pe cari roșii singuri le răspândesc?

A constata că pretexte mari se invoacă în piață pentru a masca mica pricină a unei retrageri economicoase și pentru a realiza în fine visul de aur al roșiilor de-a avea un minister omogen nu credem să-i dea drept „Românului“ de-a ne imputa stenahorie, nerăbdare de-a veni la putere și altele de acestea. Cele trei zeci și șase de reprezentații teatrale cu păpuși nouă ne îndreptățesc a aștepta o a treizeci și șaptea constelațiune a figurinelor atât de repede uzate ale d-lui Brătianu.

„Românul“ zice că d. Brătianu nu are nici o cauză constituțională de a se retrage. Într-un chip admitem și noi aceasta. D-lui n-are nici un motiv de a se retrage pe cât timp patrioții își exercită atât de bine virtuțile lor cam neconforme celor zece porunci, pe cât timp țara și Coroana, prin neintervenire constituțională, îngăduie liberul exercițiu al unor asemenea virtuți. Cumulul a câte zece funcții e în orice caz o virtute; între atribuțiile martiriului modern intră pensiile reversibile și scabroasele afaceri, mărturisite în Senat de cucernicul Simeon el însuși; între viețele sfinților fără de arginți cată a se număra deputații ce au speculat la bursă cu ocazia răscumpărării; între cuvioși cel puțin caută a fi trecuți acei politici cunoscuți cari răspândesc știri despre scăderea rublelor, le cumpără cu aur din bani publici și le vând, după aparițiunea unui comunicat economicos în „Monitor“, cu 4 și 5% câștig. Acestea și multe altele sunt faptele apostolilor cari pătimesc de virtuți civice, de iubire de adevăr și de evangelică onestitate. Prin asemenea patimă ajung a face în doi-trei ani avere din nimic, punând la mijloc capitalul de știință a patru clase primare și o doză de… patriotism care nu se află decât în Academiile de corecțiune de moravuri din San Francisco.

N-o zicem noi aceasta. Țara toată o știe, presa toată, afară de cea oficioasă, o repetă zilnic. Inocențele californiane nu se schimbă, din nefericire, nici prin „stenahoria sfărâmăturilor partidei conservatoare“, nici prin alte grațiozități de acelaș gust. Ele sunt ceva constant, inerent naturii partidului roșu, pe care „România liberă“-l descrie în modul următor:


Nemernici sunt mulți în turma roșie; ei formează majoritatea și încă ce majoritate! Oameni cinstiți și culți sunt doi-trei; niște insule pierdute în pustia neagră a nerozilor și gheșeftarilor… A doua zi după cădere ei se pun pe lucru spre a se ridica, „Orice mijloc este scuzabil numai s-ajungem iarăși la putere“ le strigă Șeik-ul-Islam și-i vezi pe toți lucrând pe brânci spre a pune mâna pe visteria țării. Minciuna, calomnia, toate sunt bune pentru dânșii, orice armă este permisă celui care cutreieră cârciumele și cafenelele spre a agita… Sunt agitatori fără scrupul, șarlatani politici.


Când dar, după mărturisirea „României libere“, avem a face cu niște așa de cinstite fețe, mai poate fi serios vorba de motive constituționale de retragere? Am mai înțelege dacă asemenea motive pentru o retragere generală s-ar afla în paragrafii unor alte legiuiri, mai voluminoase, cari reglementează laturea umbrei sociale, circumscriind-o în anume institute cinstite unde onorile militare se fac cu arma încărcată. Dar paragrafi constituționali de drept public? Aceștia să motiveze retragerea roșilor de la putere? Aida de! Doar nu trăim în țara ingenuităților!

Dreptul public (cu factorii lui esențiali) stă rece și nepăsător în fața desfrâului patriotic ca o statuă de marmură în mijlocul unui teatru de farse. În afară de zidurile acestui stabiliment trece mulțimea deziluzionată, sărăcită, căreia i s-a răpit aspirațiile ei cele mai sfinte, începând cu credința în altarul creștinătății și sfârșind cu speranțele ce le dura altădată la leagănul copiilor.

Așadar, precum se vede din cele de mai sus, o cauză constituțională de retragere nu există, de vreme ce domnia virtuții californiane îi dă partidului roșu încrederea țării.

O asemenea cauză ar fi rămas să fie neînțelegerile între membrii cabinetului în cestiunea dunăreană. Dar d-nii miniștri sunt toți de-o opinie, precum ne asigură „Românul“ și precum am asigurat și noi. Unde nu sunt opinii desigur că singura care există cată să domineze. E drept că de astă dată d-nii miniștri sunt de-o opinie cu țara, însă această conformitate de vederi e cam ieftenă. Se știe că cestiunile navigației pe Dunăre au drept for competent Comisia Europeană a celor șase mari puteri și de astă dată majoritatea acelor puteri nu înclină a da dreptate cerințelor Austro-Ungariei. E într-adevăr moale, având de o parte majoritatea puterilor, de alta sentimentul țării, în fine prudența și circumspecțiunea diplomației austriace, de-a dovedi că guvernul e eminamente patriotic. Această dovadă am fi dorit s-o avem cu ocazia cestiunii evreilor sau a concesiei Strusberg. Ocaziile de a dovedi patriotism erau strălucite și e păcat că d. Brătianu le-a lăsat să-i scape din mână.


[16 octombrie 1880]

Se știe că aparatul întreg al statului nu le servește roșilor decât pentru falsificarea alegerilor. Dacă s-a răscumpărat drumul de fier una din considerațiile nemărturisite pentru care s-a făcut e că toți amploiații vor atârna de stat, deci vor trebui să-și dea voturile după comandă. Dacă se mănține amovibilitatea judecătorilor e pentru ca aceștia, în fața decretului de punere în disponibilitate, să voteze vrând-nevrând pentru oamenii guvernului; dacă administrația e compusă, cu puține escepții, din tot ce e mai rău și mai corupt din țară, cauza este că aceștia sunt numiți pentru un singur scop: nu pentru a administra, ci pentru a face alegerile.

Roșii au fără îndoială mare cuvânt de-a falsifica toată activitatea statului în această unică direcție a falsificării alegerilor. Nici un om onest n-ar dori să fie în pielea multora din ei după ce vor cădea de la putere. Închipuiască-și cineva numai că, după căderea lor, scabroasele afaceri de tot soiul, neesceptând pe acelea ale canonizatului mucenic, ar intra într-o epocă de modestă și conștiincioasă revizuire, că niște buldogi de judecători, spaima oricărui suflet patriotic, ar căuta să afle izvoarele de înavuțire în doi-trei ani a o mulțime din tagma sfinților foști fără de arginți și oricine va înțelege fiorul misterios, frigurile cari trebuie să cuprinză pe aciia a căror conștiință nu e limpede în fața unei eventuale catastrofe. Patrioții sunt în cazul de legitimă apărare; multora paragrafii de represiune ai Codului le sunt inamici de moarte; de aceea toate mijloacele de mănținere la putere sunt bune, pentru că puterea închide, sub domnia lor, ochii legii, și scabroasele afaceri sunt tot atâtea ocazii de canonizare.

Unul însă din mijloacele cele mai puternice ale falsificării alegerilor, care le întrece pe toate prin nedreptatea, prin spiritul vexatoriu, dar și prin aparenta lui siguranță, este noul recensimânt al dărilor, făcut în anul acesta și sporirea economicoasă a contribuției fonciare. Am citat cazuri din cari se vede cum alegătorii conservatori au fost urcați până la extrema limită care le-ar fi dat dreptul politic de-a vota într-un colegiu superior celui în care votează azi. Acestor cazuri nu li s-a dat nici o dezmințire, fiind adevărate.

Pe de altă parte s-au trecut, tot prin sporire de dări, o mulțime de patrioți de-o avere foarte transparentă în colegiul I și al II-lea. Ei bine — va zice cititorul — se poate mai mare abnegație pentru țară? Iată oameni cunoscuți ca săraci cari iau asupra lor sarcini ce nu li se cuvin, plătesc dări neproporționate cu starea lor, numai din dragoste curată pentru țară și pentru onoarea, astfel desigur meritată, de-a vota într-un colegiu superior. Ce voiți mai mult?

O, drepți și cinstiți cititori! Onoarea de-a vota în colegiul I și al II-lea o vor patrioții din multe cauze; dar să plătească dările corespunzătoare nici nu le vine în minte.

Iată metodul pentru aceasta. Patriotul e înscris c-o dare mare; ca atare e trecut în lista colegiului I. Dar nu plătește dare un semestru, și e păsuit, trece al doilea, și e iar păsuit, tot așa al treilea, al patrulea; trec c-un cuvânt ani la mijloc până ce-n sfârșit patriotul e urmărit de fisc. Când colo, ia de unde nu-i. Se constată, la urma urmelor, că patriotul e sărac, dar că, în cei câțiva ani în cari se bucurase de-o aureolă escamotată, și-a speculat votul său în modul cel mai rentabil cu putință. Ce se întâmplă deci? Comuna, adecă badea Ion și badea Toader, e solidar responsabilă pentru plata dărilor.

Iată dar că, la urma urmelor, s-alege să plătească tot badea Ion averea închipuită a patriotului, dările lui închipuite, votul lui uzurpat, influența lui uzurpată; iată tot comuna rurală purtând cheltuielile falsificării recensământului și prin urmare a falsificării listelor electorale.

Cumcă o asemenea falsificare e dezastroasă prin urmările ei e incontestabil. Din punga unor oameni nevinovați, a unei comune sărace, i se plătește patriotului onoarea de-a hotărî interesele proprietarilor din colegiul I și II; iar această onoare patriotul o pune la dispoziția guvernului totdeuna c-un preț cât se poate de bun: precum stipendii pentru nepoți, slujbe pentru rude, mici întreprinderi, păsuieli de arenzi și cum s-or mai fi chemând sutele de mijloace de corupție ale unui guvern demagogic.

Cu toate acestea — și aci vine remediul — există în Constituția noastră o garanție puternică contra acestei falsificări, garanție neobservată de nimeni, dar zdrobitoare întregului sistem de panglicărie electorală.

Această garanție e articolul 64 din Constituție, care zice:


Cenzul nu se poate dovedi decât prin rolul de contribuțiune, chitanțele sau avertismentele din partea împlinitorilor de dări pe anul încetat și pe anul curent.


Adecă, pentru a dovedi patriotul că face parte din colegiul cutare cată să probeze censul. Pentru a proba cenzul, cată să fi plătit darea doi ani de-a rândul. Dacă a fost avertizat doi ani de-a rândul fără a plăti se naște suspiciunea păsuielii și patriotului îi poate merge rău.

Așadar patrioții, urcați economicos prin recensimentele din urmă, nu vor putea proba cenzul, nu vor putea fi trecuți în colegiile respective decât în anul mântuirii 1882. Consiliem pe alegătorii de drept ca, la formarea listelor, să aibă în vedere această prescripție și să uzeze de ea în mod larg în contra uzurpatorilor ce se introduc pe furiș în sânul lor.


[17 octombrie 1880]

Întâlnind pe câte-un om nedreptățit de natură, fără tărie în șira spinării, fără coeziune în creieri, fără putere musculară, ne vine întrebarea: La ce-o mai fi existând și creștinul acesta în lume? Nu era mai bine să fi voit Dumnezeu să nu-l lase să facă umbră pământului?

Cu toate acestea întrebarea nu e justă. Tocmai aceștia sunt oamenii viitorului, căci, lumea mergând din rău în mai rău, are s-ajungă ca oamenii aciia să aibă vază și trecere, cari au mai puțin nerv și mai puțină vitalitate.

Teoria lui Darwin despre lupta pentru existență, în care cel mai tare sau cel mai abil învinge, ar trebui, după a noastră părere, să fie întrucâtva modificată. Nu cel tare sau cel înțelept ca atare, nu mintea și bărbăția, nu dreptate și adevăr înaintează în lumea aceasta, ci calitatea aceea care se poate adapta unor împrejurări date în mod fatal. În orice caz într-o amfibie nu-i mai multă putere decât într-un leu, dar în apă leul va pieri, amfibia va înainta. Tot astfel și calitățile omului ajung la suprafață după cum le favorizează vremea. Dacă vremea e cu răsuflarea scurtă vor ajunge deasupra oameni cu răsuflarea scurtă în evul mediu curajul și puterea fizică aveau trecere, pentru că târziu s-a inventat iarba de pușcă. Ei, nu era rău evul mediu! Căci curajul și tăria fizică sunt, prin natura lor, generoase. Oamenii slabi au însă toate defectele slăbiciunii lor. Invidia, nestatornicia, clevetirea, dușmănia ascunsă, lingușirea, dicțiunea sofistică, toate acestea se găsesc în oamenii cari n-au un ton fundamental hotărât, cari nu sunt întregi sufletește și poate nici fizic.

La existența multora din ei e de vină și perfecționarea artei medicale. Înainte mai dădea vărsatul în oameni și-i curățea pe cei incapabili de-a trăi; astăzi sunt mii de mijloace pentru a prelungi în mod artificial vieți condamnate de natură.

E natural că în urma ipercivilizației omenirea să fie slabă, precum e natural că, în urma iperiatriei, generațiile să fie compuse în mare parte din oameni de-o constituție fizică și morală nedeterminată, din cari nu știi cu ce să te alegi, și sunt mult mai răi ca prieteni decât ca adversari. Fiind însă prieteni cu toată lumea, căci nu au curajul dușmăniei deschise, au și trecere la toată lumea și-și ajung totdeuna micile lor scopuri; sunt cu roșii roși, cu albii albi și așa mai departe. Dar sfatul înțelepțesc care li se poate da, e ca să nu-și iasă din natura lor, să fie ce sunt: incolori, nemistuiți, fără veleități de curaj sau de spirit. Cum devin inconsecuenți cu natura lor proprie trezesc pe adevărații lor adversari, curajul și persiflarea, și le merge rău de tot.

Întorcându-ne la teoria lui Darwin o aplicăm numaidecât, amendată, la o întreprindere ziaristică, la „Presa“, organul personal al d-lui baron.

Între noi vorbind, la ce-o fi existând „Presa“?

Stil n-are, limba n-are, știință politică n-are; ce foc o mai fi căutând să încurce lumea? Cât mai era în fiertul cestiunii Afganistanului, cât se mai cocea predarea Dulciniului „Presa“ tot mai avea de furcă. Acu i s-a isprăvit lâna din fuior și se leagă de opoziție. Nu-i bună-bucuroasă c-o lăsăm în pace să se intereseze de Abdurraman și de voievodul Plamenaț, mai trebuie să ne și mustre cu glasul subțire al unei oarecare secte rusești, mai trebuie să-și laude guvernul cu tonul băieților ce cântă sopran la biserica San-Petru din Roma, mai trebuie să ne imputeze nouă, nu altora, nerăbdarea de-a veni la putere.

Bine, onorabili confrați, nu vedeți că asta-i treaba „Dairelei lui Faraon“? Încai dac-o face „Daireua“ suntem dispensați de orice discuție. Las-să facă finanțe învățatul de el, să facă politică, să batjocorească pe conservatori; îi șade bine. Asta-i meșteșugul lui, să fiarbă vorbe și să frigă finanțe, dacă s-a lăsat omul de-un meșteșug mai cu temei. Ne-am speria, ferească Dumnezeu, dacă vestitul organ de abatere al maistrului reversibil ne-ar lăuda cumva și ar descoperi calități în noi. Dar d-voastră să vedeți țandăra din ochiul nostru și bârna din ochiul d-voastră nu, aceasta nu se cade. Trebuie să fiți circumspecți cu asemenea acuzări, nu de alta, dar gândiți că soarta lumii schimbătoare este și n-au intrat zilele în sac. Ca mâine poimâine veți cerca să pășiți lin ca pisica în dreapta și nu v-ar fi prea la îndemână dacă, prin veleități de curaj, ați fi scrântit-o de totului tot cu opoziția.

Trăim într-adevăr într-o vreme anemică, cu sufletul în gură, vreme bătrână ca o cochetă spoită și fără de inimă. În așa vreme și din secta rusească mai sus pomenită se poate face ceva; ea e preferabilă perversității nude și va fi aprețiată, dar — în parantez fie zis — în măsură cu modestia ei.

Dacă „Presa“ voiește să-și reafle orizonul cată neapărat să se aboneze la câteva ziare englezești. Espoziția din Australia? Hei? Ce ziceți? Nu vă surâde? Ce mai frumos sujet pentru un articol de fond! Lăsați opoziția să fie opoziție, căci, dac-o treziți, vă asigurăm că nu paguba ei va fi.


[18 octombrie 1880]

Ziarele din Iași ne aduseră curioasa știre că la sosirea M. Sale împăratului Austriei în Bucovina s-ar fi ivit între populațiunile române niște emisari cari sfătuiau pe săteni să nu iasă întru întâmpinarea lui, ci să aștepte venirea împăratului celui românesc.

În state mari, precum e monarhia austro-ungară, unde există colțuri de țară și plaiuri de munte nepătrunse de mișcarea prezentului și trăind cu totul în trecut în privirea limbei, obiceielor și tradițiilor, formarea unei asemenea mitologii istorice despre împărați românești e în adevăr posibilă. Există în Albania de ex. câteva plaiuri românești nepătrunse de călători, despre cari puținii câți au fost din întâmplare pe acolo spun că oamenii ies și azi la vânătoare cu arcuri și cu șoimi ca-n evul mediu. Între asemenea oameni știrea că Asan Împărat ar fi cutreierând lumea desigur ar afla crezare.

Dar despre Bucovina îndeosebi, unde populația e relativ cu mult mai luminată decât în alte părți ale monarhiei și desigur mai în curentul timpului decât falconierii din Albania, puteam presupune că fabulele mitologice nu vor avea trecere.

Un ziar polon din Lemberg, „Slowo“ („Cuvântul“), ne aduce amănunte cari ar fi în stare a da fenomenului o altă esplicare. La gara din Cernăuți a fost arestat un agitator nihilist, anume Ivan Franco, publicist democratic-social, și partizan al unui om renumit, al fostului profesor de universitate Mihail Dragomanov. Înaintea sosirii împăratului Francisc Iosif în Galiția, Franco avea de gând a înscena în Lemberg ori în alt loc vro manifestație politică oarecare. Poliția din Lemberg, aflând despre planul acesta, l-a arestat pentru tot timpul cât s-a aflat împăratul în Galiția. Dar când împăratul plecă poliția-i dete drumul agitatorului. Acesta însă, în loc de-a se liniști, se grăbi de-a urma trenul împărătesc și de-a pleca, peste Colomeia, în Bucovina. În Colomeia se aflau adunați mulți studenți ruteni; dar ce se va fi pus la cale cu ei nu s-a putut afla. Poliția din Cernăuți, prinzând de veste, îl arestă din nou. Cu arestarea lui stă însă în legătură și arestarea altor oameni cu apucături melodramatice și anume a acelora cari, cu mult înaintea sosirii împăratului, au cutreierat satele românești și le-au sfătuit ca nu cumva să facă ovațiuni împăratului, pentru că nu e împărat românesc. Ce se va întâmpla cu ei se va vedea din cercetările tribunalului din Cernăuți.

Dacă relevăm toate acestea e pentru a le pune în legătură cu oarecari fenomene curioase de la noi din țară. În Iași începuse a apărea un ziar, „Basarabia“, cu tendențe hotărâtor socialiste. În treacăt amintim că numărul întâi era bine scris românește și nu fără oarecare înălțare de simțiri și de vederi. Se știe asemenea că între studenții din România sunt unii, mai cu seamă dintre aciia cari se ocupă cu științele naturale, cari nu tăgăduesc că idealul lor politic este democrația socială.

E ciudat, însă nu fără nuanță ironică, ca tocmai adepții științelor naturale să n-aibă nici un fel de pricepere pentru natura statului și pentru fiziologia societății. Nu ei sunt însă de vină la aceasta, ci întreaga dezvoltare modernă și întreaga manieră liberală de-a reprezenta statul ca ceva convențional, bazat pe rațiune și pe contract sinalagmatic, iar nu ca pe-un product al naturii care trebuie privit și tratat ca atare.

Dar, abstracție făcând de la toate acestea, rămâne cestiunea: există sau nu în România ramificații ale marii uniuni negative care fără a ști ce voiește, știe prea bine ce nu voiește, știe prea bine să nege organizarea actuală și instituțiile actuale?

N-o putem afirma, însă o seamă de simptome concurg a ne indica începuturile unei asemenea grave epidemii sociale.


[19 octombrie 1880]

Succesele politicei esterioare a guvernului actual sunt mari.

Lăsând la o parte cestiunea Dunării, care va veni pe tapet într-un timp mai favorabil avanproiectului și care s-a temporizat din cauza neîncrederii Apusului în tendențele monarhiei învecinate, cestiune în care pân-acum nu poate fi vorba nici de succes, nici de insucces, vom veni puțin la actele acelea ale d-lui baron cari au drept obiectiv buna noastră vecină, Bulgaria.

Am dori să știm în ce portofoliu prăfuit al Ministerului de Externe s-a ascuns fortul Arab-Tabiei? Marile puteri ne-au recunoscut posesiunea acelui colț de cetate spre a domina strategic Silistra, spre a zădărnici caracterul deloc întărit al acestui oraș și spre a-l face să înceteze de-a fi o eventuală piedică a liberei navigații pe Dunăre. În timpul din urmă în fine se pretindea că, în urma mediațiunii binevoitoare a Austro-Ungariei, Arab-Tabia era să ne fie dată pe seamă.

Care-i însă realitatea? Frontiera noastră, ni se zice, c-a fost retrasă mai înăuntru cu șase chilometri, iar fortul e ocupat de trupe bulgare și armat cu șapte tunuri.

O altă chestie în care d. baron a intervenit pe cale diplomatică e aceea a liberului uz al limbei române în școalele numeroaselor sate românești din Bulgaria. Locuitorii din Turtucaia — 2000 de suflete, toți fără excepție români — își comandaseră un învățător; căci sub dominațiunea turcească aveau școli românești.

Patru luni de zile de-a rândul învățătorul a făcut chip și seamă să poată deschide școală în sat, d. ministru de externe a intervenit în favoarea lui, însă toate în zădar. Guvernul bulgar a rămas neînduplecat.

Din aceasta se vede că guvernul, manifestând înclinațiuni când pentru un grup de puteri, când pentru altul, a ajuns a-și atrage neîncrederea tuturor laolaltă. În treacăt fie zis că am ajuns în poziția puțin invidiată de-a ne lupta ca Don Quixotte cu morile de vânt și de-a posede o prețioasă vecinătate care să ne distragă de la orice țintă politică serioasă.


[19 octombrie 1880]

„Românul“ nu se sfiește a da consiliilor județene sfatul ca în formarea bugetelor județene și în priveghearea ce le incumbă a o exercita asupra celor comunale onor. corpuri de self-government nominal să ia drept model de gestiune financiară guvernul actual. După pagubă și bătaie de joc.

Ziarul din Strada Doamnei glorifică decentralizarea, spune că ea se va realiza prin votarea proiectului depus în Cameră de reversibilul și venerabilul deputat, d. C.A. Rosetti, și că, în vederea unui viitor atât de trandafiriu, consiliile să ia pildă de la guvernul cinstit al patrioților, care n-a făcut nici o nouă datorie, n-a creat nici un nou impozit.

Vai de bietele județe care-ar urma modelul ce li se dă de către guvernul central al patrioților!

În patru ani și jumătate ei au urcat cheltuielile statului cu 34%, ceea ce n-o fi făcut nici un consiliu județean, pe când urcarea analogă a veniturilor e pură imaginație. Veniturile reale ale statului, de le-om întoarce oricum om voi, nu se urcă decât la 90 până la 95 de milioane. Tot ce se prevede preste aceasta e îmflare și corespunde unui deficit tot atât de real.

E adevărat că roșii nici contractează împrumuturi, nici pun dări nouă, votate de Cameră. Ei emit bani de hârtie, fie cu numele de bilete ipotecare, fie cu acela de bilete de bancă; ei cată a urca dările în mod pieziș, fără votul Adunărilor, prin recensimente economicoase și vexatorii; ei vor să păstreze și capra popularității și varza sporirii veniturilor. Dar le-o prezicem de pe acum că toate aceste nerușinate espediente, toate împrumuturile ascunse, toate ilegalitățile se vor înfunda curând, căci trebuie să se înfunde.

În loc de-a cere verde de la Adunări o sporire a dării funciare, ei înconjură corpul legiuitor și sporesc darea prin recensimente. De ce n-a cerut sporirea cu atâtea ori atâtea procente? Pentru că măsura ar fi fost generală, pentru că s-ar fi impus roșiilor ca și celorlalți cetățeni în mod egal, pe când un recensiment cu procederile lui atomistice, cu intrigile și economiile lui locale, cu esploatarea tuturor animozităților de uliță și de mahalale face cu putință păsuirea patrioților, asuprirea celor ce nu votează cu guvernul și e o puternică armă electorală. Totodată această procedere mai poate servi drept probă că roșii nu creează impozite nouă.

O spunem drept că lipsa până și a unei umbre de sentiment de pudoare, care e comună atât celor mai mulți dintre oameni precum și sistemului machiavelic al guvernului, nu ne mai revoltează. Ne-am obicinuit atât de bine cu dânsul, am pătruns atât de bine toată rețeaua aceasta de espediente și de cugetare perversă încât nu ne mai miră nimic, nu ne mai revoltă nimic. Pe de altă parte suntem siguri că o luptă în infinit cu adevărul nu e cu putință. Chaosul adevărat care există în finanțe, deficitul adevărat, criza adevărată, cu toate că recolta noastră e bună, apăsarea adevărată pe care-o exercită un sistem al inepției și al minciunii asupra populațiilor cată să se înfunde mai curând ori mai târziu.

Poate că deja în fevruarie ori în martie anul viitor starea de lucruri va fi ajuns la un punct în care nici un espedient și nici un neadevăr nu va mai putea-o acoperi.

Deplângem de pe acum mâna de oameni pe cari situația-i va sili să ia asupră-le trista moștenire a acestei secte de speculanți ai intereselor publice și de comedianți politici.

Dar într-adevăr nu avem ce face nici țării, nici moștenitorilor puterii. Generații întregi vor avea să se lupte cu veninul pe care această sectă de oameni au introdus-o în sângele societății noastre, ei cari au falsificat ideea muncii, a meritului, a înaintării, ei care au falsificat totul în țările acestea, dărâmând zi cu zi toate pietrele edificiului istoric și social al României. Singura noastră mângăiere ar fi ca să-i vedem luându-și pedeapsa de la dreptatea lumească încă, căci oameni ca ei, cari nu cred în nimic pentru că n-au conștiință, nu se tem de pedeapsa cerului.


[21 octombrie 1880]

Cu toate dezmințirile categorice pe cari le dă organul de căpetenie al guvernului, știrea despre o dezbinare în sânul cabinetului no. 36 se mănține. Nu am avea nevoie de-a repeta că, după atâtea schimbări caleidescopice pe cari le-a suferit ministerul liberal de patru ani și jumătate încoace, o configurație mai mult ori mai puțin ne lasă atât de indiferenți precum ne-ar lăsa succesiunea pe tronul Tunisului sau pe scaunul de mare șerif de la Mecca. Ceea ce am dori este schimbarea sistemului, nu a oamenilor.

A ținea însă seamă de asemenea știri e datoria unui organ de publicitate, oricât de puțin interes ar mai inspira ele publicului. Știrile acestea se răspândesc la noi nu prin vocea autorizată a organului oficios de căpetenie, ci prin cea mai puțin autorizată, dar poate mai vrednică de crezare, a acelor zeci de pierde-vară, toți liberali unul și unul, cari stau în raporturi sigure, deși oculte, cu bugetul. Avem o sumă de existențe catilinare cari se-nvârtesc pururea în pridvoarele ministeriilor, cari au zilnic conversații cu iluștri oameni de stat ai României și cari, de buna lor voie sau anume instigați, colportează noutățile cele mai proaspete asupra neînțelegerilor ce ar fi existând în sânul cabinetului.

Foile oficioase tac în adevăr sau dezmint aceste știri, dar atitudinea lor e explicabilă. Raporturile dintre diferiții membri ai unui cabinet cu firma Brătianu sunt în genere atât de gingașe, încrederea reciprocă atât de transparentă și subțire, dragostea care leagă pe diferitele Escelențe una de alta e atât de platonică încât cea mai ușoară împunsătură ce și-ar da-o reciproc prin deosebitele d-lor gazete s-ar preface de-a doua zi în titanomachie. Aceasta e cauza pentru care „Presa“ sau „Steaua României“ de ex. se ocupă cu predilecție de țări cât se poate de departate ca lățime și lungime geografică și cât se poate de neplăcute ca climă de reconvalescență, iar, față cu acest act de abdicațiune intelectuală, organul de căpetenie al ortalei roșie își impune asemenea cuviința tăcerii. E prea adevărat că vreo laudă la adresa d-lui Boerescu nu vom găsi nicicând în „Românul“; ba canalul de abatere al marelui organ își permite din când în când să-și manifeste chiar neîncrederea în d-l baron prin mici împunsături simțitoare. Dar nici critică asupra actelor ministrului de externe nu apare în „Românul“, încât s-ar putea susține că, de când d. Boerescu e conducătorul mizeriilor din afară, organul guvernului a renunțat de-a avea păreri asupra lor. Nu mai apar de atunci acele ingenioase combinații politice în cari numele celor șase puteri mari, amestecate cu numele altor neamuri de mai puțină seamă, să se urmeze într-o frazeologie indigestă, doveditoare că autorii combinațiilor nu știu nici geografie nici istorie.

Așadar în capitală: un zgomot, amorțit prin surdine, despre o dezbinare latentă în sânul cabinetului, zgomot din când în când caracterizat prin câte-un pizzicato de nemulțumire în foile roșii minorum gentium, iată tot.

În provincie însă, unde partizanii guvernului sunt într-o numerabilă evidență și unde funcțiile puține stau în fața multor aspiranți, o unire între elementele aliate în guvernul central nu există deloc. Astfel se asigură în mod pozitiv că o seamă de voinici din ceata liberalilor moderați, reprezentată în cabinet prin doi miniștri, a început să iasă cu arme de-o formă preistorică la drumul mare, să-i înșface pe oameni de piept și să le ceară să-și dea demisiile, ca să le ocupe ei funcțiile. Geaba cel oprit în drum își face cruce, geaba murmură cuvinte din molitvele marelui Vasile pentru îndrăciți, liberalul moderat vociferează: „Situația sau viața“. Cată să însemnăm că dicționarul liberalismului s-a mai înmulțit c-o locuțiune. A cere slujbă se zice a cere „o situație“. În Iași puținii roșii câți sunt trăiesc cu aliații lor, cu liberalii moderați, ca guelfii cu ghibelinii, încât nu ne-am mira dacă într-o bună dimineața am afla că șeful partidului roșu din Iași, d. Herșcu Goldner, a căzut jertfă virtuților sale civice în luptă c-un liberal moderat și că a lăsat diată scrisă cu cerneală roșie prin care îl însărcinează pe d. Gheorghian să-l urmeze în conducerea partidului roșu din Moldova, dacă va voi să-mbrățișeze legea izraelită.

E puțin întemeiată acuzarea pe care „Românul“ o face opoziției în genere, c-ar fi scornind știri false despre neînțelegeri în ministeriu, de vreme ce asemenea neînțelegeri nu pot exista pentru că nu sunt chestii mari la mijloc. Într-adevăr nu mai e pe tapet darea în judecată a oamenilor cinstiți și canonizarea scabroaselor afaceri, nici răzbelul fără zapis și chezășie sau rechizițiile Warszawski-Chirițopol-Mihălescu, nici rectificarea Basarabiei în minus, nici anexarea Dobrogei, cu Arab-Tabia cu tot, nici categoriile propuse de redacția „Românului“ pentru împământănire, sau răscumpărarea, cea mai „populară“ cestiune din România, dictată de la Berlin etc. etc. Dar ce are a face? Dacă poate fi câștig la mijloc se ivește ușor în sânul marelui partid cestiuni mari. Vrun mic război ceva, vro mică concesie de poduri peste Dunăre și de drumuri de fier prin Dobrogea se vor găsi lesne pentru a face fericirea patriei în genere și a patrioților îndeosebi. Însă precum funcțiile în provincie tot astfel concesiile și marile daraveri în capitală formează mărul de ceartă care turbură marile unități tactice ale guvernului. În provincie bătălie pentr-un post de procuror sau prefect, în ministeriu și partid bătălie când umbra unui nou Strussberg s-arată, în trandafirie auroră, pe orizonul codrilor parlamentari.

La deschiderea Adunărilor vom vedea cine are dreptate, gazetele grăitoare ale roșilor cari susțin că există zâzanie, sau cele tipărite, cari susțin că nu există.


[22 octombrie 1880]

Cum cad ministeriile în țările dunărene? Desigur că vreun panglicar politic, vreun C.A. Rosetti, respectiv în ediție sârbească sau bulgărească — și trebuie să fi existând în multe ediții pocitura aceasta — va asigura că țara, opinia publică, poporul a răsturnat ministeriul cutare ori cutare. Cumcă pretutindenea unde cade un ministeriu concurge și opinia publică n-o contestăm nici noi. Mii de interese sunt legate în orice țară de existența unui guvern vechi, mii de speranțe se trezesc la perspectiva venirii unui guvern nou. Toate patimele mici și veninoase sunt puse în mișcare; golani și nepricopsiți prihănesc zilnic spiritul public prin neadevăr și insinuațiuni pentru ca să poată ajunge a face avere; individe cari s-au cultivat în atmosfera mefitică a unei gazete demagogice și toți aciia cari au un interes material la răsturnarea unui guvern se adună și fac gură; iar în asemenea adunări pungașii acuză pe oamenii cinstiți, venituri fără patrie certă invoacă cu ton melodramatic numele sfinte din trecutul țării și opinia publică se formează, se stabilește un curent puternic înlăuntru de care îngheață nu sufletul, dar în orice caz încrederea oricărui om onest în viitorul țării sale și în bunul simț al poporului său.

Dacă aducem aminte pentru nu știm a câta oară afacerea tractatului de comerț cu Austria, dacă reamintim „cuțitul împlîntat pîn-în mîner în pîntecele României“ pe care-l debita pe atunci foaia principală a roșiilor și dacă comparăm acestea cu graba cu care ei au supus sancțiunii domnești actul acela pentru care răsturnaseră guvernul, o facem nu pentru publicul nostru, care le știe toate și le-a apreciat de mult, ci pentru că un caz analog se ivește într-o țară învecinată, în Serbia. Și aci e la mijloc un tratat de comerț pe cari necesități politice i le dictează guvernului sârbesc, și aci opoziția a ajuns să silească ministeriul să se retragă, și aci opoziția, venind la putere, va fi silită să încheie ea însăși tratatul pe care l-a combătut din toate puterile.

Iată dar în realitate cauza căderii unui ministeriu în țările dunărene. Nemulțumiri înlăuntru există, se-nțelege, totdeuna. Nici s-a născut omul acela, nici se va naște vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut bun, în stare să mulțumească pe toată lumea. Precum fiece om are umbra sa și defectele inerente virtuților sale tot astfel fiece sistem politic are defectele acelea cari sunt în mod fatal legate de calitățile sale. Arta omului de stat consistă în aptitudinea de-a alege pentru o stare de lucruri dată sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol sau de un secol.

Dar nemulțumirile inerente oricării stări și oricărui sistem nu sunt decât pretextele și manipulul cu cari demagogia combate un guvern.

Adevărata cauză e totdeuna dorința elementelor demagogice de-a parveni la arma țării și, ajunse odată acolo, de-a amăgi zilnic țara, de-a o mistifica și de-a o distrage de la adevăratele ei interese.

În cazul de față va fi interesant de-a ști ce soluțiune o să ia în Serbia cestiunea tratatului de comerț și la ce rol va fi redusă opoziția. După cât prevedem însă ni se pare că rolul va fi analog cu al Brătienilor, Flevilor și Câmpinenilor, cari, cu jalobi în proțap, cereau de la Domn să nu sancționeze convenția comercială și cari, a doua zi după ce au venit la putere, s-au pus cu servilismul de care numai ei sunt capabili la dispoziția puterii vecine pentru a scoate o sancțiune ce fusese întârziată curs de unsprezece luni după votare.


[23 octombrie 1880]

Puținul succes pe care politica d-lui Gladstone l-a avut pân-acum în Peninsula Balcanică dă neapărat ocazie partidului conservator din Anglia de-a ilustra cu argumente și ironie zădărnicia ei.

Unul din oamenii noștri de stat care-a avut onoarea de-a fi primit de primul ministru al Engliterei și are talentul de-a înțelege din câteva vorbe și apucături trăsăturile fundamentale ale unui caracter omenesc a avut ocazia de-a-și da părerea intimă asupra acestui spirit atât de mare, atât de adânc și atât de agitat în adâncimile lui. D. Gladstone nu este un calculator rece, un torcător și întinzător de fine și periculoase mreje de păianjen, ci un om de-o energie elementară, pusă în serviciul unui spirit hotărâtor idealist. E ceva din sentimentul religios al puritanilor în el, sunt înclinațiuni religioase cari s-amestecă cu putere în maniera lui de-a înțelege natura statului, precum și în modul său de-a viza la soluțiunea cestiunilor esterioare. Tăria și nestrămutarea cu cari se-nrădăcinează în spiritul său convingerile ne arată pe d. Gladstone ca pe idealul unui puternic șef de partid, precum trebuia să răsară din mijlocul unui popor mare și liber, în care curenturile opiniei publice cată neapărat să ajungă la putința de-a se realiza, curenturi puternice cari au nevoie de oameni puternici în caracterul și convingerile lor. Asemenea oameni vor avea, ca toți ceilalți muritori, defectele inerente virtuților lor, și defectul principal al unei naturi puternice este o lipsă mai mare ori mai mică de adaptabilitate la împrejurări. Asemenea oameni sunt făcuți ca să schimbe fața universului, nu să se conforme cu ea. Se-nțelege că există cazuri în care această față a lumii să nu prea voiască să se schimbe și atunci oameni de asemenea natură sunt siliți sau să renunțe la planurile lor și să se retragă, sau să facă concesii prea mari împrejurărilor, cari tocmai pentru ei sunt mai periculoase, pentru că tocmai asupra caracterelor consecuente se răzbună mai mult orice neconsecuență.

Aceste concesii par a fi început. Cartea roșie, publicată de Ministeriul Afacerilor Străine a Austriei, avea să cuprinză, pe vro 75 de pagine, instrucțiunile date flotei de demonstrație precum și notele privitoare la propunerea d-lui Gladstone de-a se împresura Dulciniul; dar guvernul englez n-a voit să permită celui austriac publicarea acestor documente. Pe când cartea se tipărea, sir H. Elliot a alergat la Pesta pentru a stărui să se suprime acele piese. Pe cât timp delegațiunile discută în capitala Ungariei, ambasadorul Angliei, al Franței și al Germaniei au sosit asemenea acolo. Ambasadorul Franței are misiunea specială de-a hotărî modul revocării flotelor de demonstrație din apele Mării Adriatice, pentru că guvernul francez voiește ca, la convocarea Adunărilor legiuitoare, toate angajamentele lui internaționale să fie rezolvate. De voie, de nevoie, cabinetul englez va trebui să se asocieze acestei măsuri, și această asociare e egală cu recunoașterea că politica austro-germană precumpănește în soluțiunea cestiunii orientale. În asemenea împrejurări nu e de mirare dacă ministeriul englez începe a căuta să-și recâștige încrederea și sprijinul Austriei, ne îndoim însă dacă le va mai putea câștiga. Cu tonul energic al omului de partid, actualul prim-ministru al Angliei a rostit, pe când era în opoziție, cuvinte atât de amare la adresa nu numai a politicei austriace, dar până și la aceea a persoanei, în toate privirile respectabile, a împăratului, încât, dacă împăratul le-a putut ierta și îngădui, nu credem că le va putea și uita.

Odată pe clina concesiilor și a adaptării cu împrejurările, cabinetul englez nu poate evita de-a se vedea persiflat cu cruzime de adversarii săi politici, „Mai bine se trimiteau șase căzi de baie cu câte un steguleț înaintea Dulciniului decât o flotă europeană; ar fi avut acelaș efect“, zice cu răutate marchizul Salisbury; o idee pe care a esprimat-o acum 60 de ani și principele Metternich: „în cestiunea orientală n-ajută demonstrații cu coji de nuci pe apă“.

Se crede în genere că la convocarea Parlamentului, cabinetul englez nu va putea rezista furtunei și va cădea. În cazul acesta constelația europeană promite a redeveni aceeași care-a fost în timpul încheierii Tratatului de Berlin.


[24 octombrie 1880]

Cineva de la redacția „Românului“ cată să fi intrat în anul morții. Acest ziar, care-n opoziție nu cruța numele și onoarea nimănui din țară, începând de la „agentul d-lui de Bismarck“ și sfârșind cu oricare cetățean care n-ar fi fost din gașcă, a ajuns de-o vreme-ncoace să nu mai dea decât lecții de urbanitate presei opoziționale.

Iată cum descrie „Românul“ pe ziaristul din opoziție:


… el uzează de nepedepsirea asigurată presei sub guvernul actual afirmînd că cutare e un tîlhar, că cutare altul a făcut un gheșeft, că guvernul a trădat țara în cutare cestiune, că „se zice“ că ar fi făcut un anume lucru ce compromite cele mai sacre interese ale țării etc.; apoi după ce-a izbit astfel în onoarea omului, după ce-a rostit cele mai revoltătoare calomnii în contra persoanelor și a guvernului, pentru împăcarea conștiinței sale se mulțumește a adauge că guvernul sau particularul să dezmintă prin publicitate faptele afirmate dacă ele nu sînt exacte… Cetățeanul cel mai prob poate să fie izbit oricînd în tot ce are el mai sfînt și drept satisfacere să nu-i rămînă alt mijloc decît de a se justifica întocmai ca un culpabil.
Onoarea este pentru om, prin urmare și pentru un guvern, ceva mult mai prețios decît averea, decît viața chiar…
… Cineva se vede lovit în onoarea sa — avere morală mai prețioasă decît averea materială — și cu toate acestea nu-i rămîne decît a-și scoate prin dezmințiri și probe ceea ce este dreptul său, fără ca tîlharul averii morale, mai culpabil după noi decît tîlharul averii materiale, să aibă a se teme de cea mai mică răspundere, de cea mai mică penalitate.


Toate acestea din penele unui ziar care acum cinci-șase ani acuza, evident fără urmă de probe, pe însuși șeful statului de-a-și fi apropriat avere de-a epitropiei brâncovenești, când cu cumpărarea Pietrii-Arse. Cităm aceasta pentru ca publicul să-și aducă aminte ce zicea același ziar, fără umbră de probe, în contra miniștrilor și a altor funcționari ai statului.

Sunt felurite mijloace de-a spune neadevărul, zice „Românul“; sunt felurite mijloace de-a-și apropria averea publică, adăugăm noi, și a releva practica patrioților în această privire poate să fie foarte jignitor acelei onori a d-lor, mai prețioasă decât averea, decât viața chiar, însemnează însă a spune adevărul, iar nu a calomnia.

Unul din mijloacele de-a-și apropria pe nedrept avere de-a statului este cumulul. Astfel am espus cum un patriot roșu, ajutorul primarului capitalei, are șapte funcții plătite, incompatibile una cu alta, și acest onorabil concetățean n-a găsit de cuviință să întâmpine nici o vorbă.

Am dovedit că alt patriot ocupă unsprezece funcții, din cari cele mai multe plătite, incompatibile una cu alta, și onor. concetățean n-a găsit de cuviință a ne dovedi că l-am calomniat.

Un alt mijloc de apropriare a averii statului e crearea de lefuri, diurne etc. de-o mărime cu totul disproporționată cu puterea de muncă și cu înțelegerea individului întrebuințat. Astfel vedem un advocat director de drum de fier, care nu pricepe nici câtu-i negru sub unghie din ramura aceasta, luând o leafă de trei ori mai mare decât a unui ministru. Onorabilii diletanți întru ale drumului de fier iau binișor câte 36.000 franci pe an, fără să se jeneze cât de puțin de acea onoare care-i mai scumpă decât averea și decât viața.

Am susținut că funcționarii înalți ai statului s-au folosit de ascendentul pe care li-l dă poziția lor asupra inferiorilor pentru a scoate de la ei procure false, spre a cumpăra în temeiul lor acții de-ale Băncii Naționale și pentru a vota cu acele procure, și „Monitorul“ n-a găsit de cuviință a apăra onoarea acestor concetățeni.

Cu asemenea procure s-a ales director de bancă un om cu patru clase primare, fost corector la „Românul“, și acest onor. cetățean n-a găsit de cuviință a-și arăta atestatele spre a dovedi că ar fi studiat undeva finanțele și economia politică, pentru a aspira la directorate de bancă și la portofolii ministeriale, deși onoarea e mai scumpă decât viața.

Onor. mucenic Simeon Mihălescu ridică în Senat numai un mic colț al vălului ce acopere scabroasele afaceri și patrioții preferă a rearunca vălul pe ele, deși onoarea unui guvern e mai scumpă decât averea și viața.

Într-adevăr, ciudate onori sunt acestea. Șapte, opt ori unsprezece însărcinări publice pe cari abia șapte-opt oameni le-ar putea îndeplini cu conștiință grămădite pe un singur patriot, crearea de lefuri colosale pentru meritul estraordinar de-a ști Codul cât un student de la drept, scoaterea de procure false de la subalterni, acoperirea scabroaselor afaceri în sfânta umbră, gerarea în om mare cu adâncimile bucoavnei în cap, toate acestea sunt semne de-o onestitate înnăscută, profundă, pe care să nu cumva să le atingă tâlharii onorii de la gazete, pentru că e mai scumpă decât averea și viața.

Onoarea, confrați cu conștiințele gingașe, nu e opinia ce-o au alții despre corectitudinea faptelor noastre, ci această corectitudine însăși. Această onoare poate fi atinsă, dar nu va fi nicicând nimicită. Dar cine vede cum golanii de ieri au ajuns oameni cu averi în patru ani de guvern acela, oricât de târziu ar fi la pricepere, știe ce opinie să-și formeze asupra acestei onori ce-o invocați. N-aveți de ce vă indigna pentru că lumea nu are altă opinie despre dv. decât aceea pe care meritați s-o aibă.

Dar ocoliți legea penală, dar sunteți destul de puternici și de compacți pentru a închide ochii justiției? Închideți-i. De judecata morală nu scăpați, și aceasta vă condamnă prin gura tuturor, a amicilor politici chiar. Nici amicii politici nu negă ce sunteți; dar, urmând regula lui Horațiu: video meliora proboque, deteriora sequor, ei vă condamnă moralmente, dar, legați prin interese, vă urmează. Judecata morală se impune oricărui om normal și sofismele cele mai subțiri ale naturilor perverse vor îndupleca instinctele rele ale celor slabi, dar nu le vor convinge conștiința!


[25 octombrie 1880]

Ne-am găsit beleaua cu nemții. Cine cunoaște repertoriul lui Alecsandri își va fi aducând aminte de farsa Iorgu de la Sadagura, în care e un prestidigitator și panglicar neamț care răspunde la numele hazliu de Cocus Mocus Imperator. Acesta mănâncă foc, bea smoală, scoate panglici din gură, se dă de-a tumba, dar politică, propriu vorbind, nu face încă. E neplăcut când diferitele meșteșuguri ale lui Cocus Mocus se traduc în ziaristică, când o gazetă mănâncă foc, bea smoală, scoate panglici și umblă pe frânghie.

Această impresie însă ne-o face „Bukarester Tagblatt“, ziar întemeiat de oameni pripășiți de ieri de-alaltăieri de peste graniță cari au rara lipsă de modestie nu numai de-a judeca după propria d-lor înțelepciune o țară pe care o cunosc aproape numai de nume și a căror cunoștințe asupra noastră și le datoresc cel mult cafenelelor din București, ci încă de-a ne povățui cum trebuie să ne purtăm ca să plăcem stăpânilor ei.

Această foaie era la început binișor scrisă; atitudinea ei era modestă, judecata nepreocupată încă. Dar ieftinătatea vinului din Țara Românească a avut un efect de-a dreptul dezastros asupra inteligenților conducătoare, încât cu părere de rău constatăm că nu numai se-ncumetă a discuta zilnic cu toată presa din țară lucruri pe cari nu le pricep, dar a mai contractat strania apucătură de-a falsifica cuvintele ziarelor românești, de-a le atribui vorbe pe cari acestea nu le-au zis, de-a falsifica astfel opiniile noastre și a da aceste travestii ca oglindă a opiniilor ce agitează țara.

Într-unul din numerele noastre am spus despre d. Gladstone că, după opinia unui român care-a avut onoarea de-a fi primit de primul-ministru a Angliei, acesta e idealul unui șef de partid. Am evitat a spune că d. Gladstone ar fi idealul unui om de stat, pentru că nu este. Un om de stat, precum și o politică de stat stau pururea deasupra partidelor, încât idealul unui om de partid e opus aceluia a unui om de stat. Astfel vedem pe principele Bismarck uzând pe rând de toate partidele din Germania pentru realizarea marilor sale idei, punându-le pe rând în serviciul său, după cum ideile lor se potrivesc cu faza momentană în care intrase realizarea ideilor sale.

Același efect îl face asupra istoricului figura lui Thiers. Dar lui Cocus Mocus îi convine ca noi să fi susținut că d. Gladstone e idealul unui om de stat, pentru a deduce de acolo că aprobăm programul politicei sale balcanice. Deci ne atribuie opinii pe cari nu le avem, vorbe pe cari nu le-am rostit.

Cu ocazia călătoriei M. Sale la Iași, Cocus Mocus află ocazie de-a-și revărsa veninul asupra partidelor din Iași și a le descrie ca interesate, îmblând după funcții, ca cuib al simpatiilor rusești și câte alte grațiozități pe cari Cocus Mocus le scoate ca o lungă panglică din gură.

Toată lumea — „Monitorul oficial“ în frunte — știe că M.M.L.L. au fost splendid primite la Iași, că toate partidele au participat în mod egal la această primire. Ea a fost o demonstrație făcută anume pentru a risipi prevențiunile pe cari roșii au știut să le inspire M. Sale contra capitalei a doua a țării. Era vorba de-a dovedi că nu persoana M. Sale a fost vrodată o cauză de nemulțumire pentru Moldova, ci partidul roșu, care nu există în acea țară. Moldova se resimte de dominațiunea uliței Bucureștilor ca de o dominațiune străină într-o țară întreagă cum în Moldova nu există decât 2—3 oameni cari se mărturisesc partizani ai asociației Rosetti-Brătianu și, cu toate acestea, țara aceasta întreagă să fie la dispoziția democrației ploieștene? Aceasta e o nedreptate.

Dacă se găsește în București vreun necăpătuit, vreun stâlp de cafenele, ori în Dobrogea, ori în Moldova, e espeduit ca să civilizeze.

E cu toate acestea incontestabil că în acea parte a României caracterele sunt mult mai sincere, mințile mai oneste decât în tagma demagogiei de uliți pe care o produc Ploieștii. În mijlocul unui popor c-un proverbial bun-simț s-a numit anul acesta de ex. un judecător care pertractează câte 300 de procese pe zi. La Iași e Golia pentru asemenea oameni, nu funcțiile publice.

Asemenea purtare nerespectuoasă față cu o jumătate a României, această căpătuire a breslei roșie prin funcțiile statului din Moldova cată neapărat să nemulțumească o țară care nu vrea să auză vorbindu-i-se de oamenii cari au conspirat la Paris împreună cu comunarzii și cari tratează Moldova ca pe o Irlandă.

Dar lui Cocus Mocus îi place ca neapărat boieri sărăciți să fie cauza nemulțumirilor din Moldova, deși se știe în genere că tocmai acolo aproape fiece proprietar își exploatează cu munca sa proprie moșia și că averile proprietății rurale sunt, de regulă, mai însemnate decât în Țara Românească.

Săraci sunt țăranii în Moldova de nord, pe calea mare a evreimei, pe colțul dintre Galiția și Rusia. Ca stoluri de lăcuste vechiul venin social al desființatei Polonii trece din Rusia în Galiția, din Galiția în Rusia, dar în cale multe, foarte multe, se așează pe pământul Moldovei. Element nemuncitor și de-o barbară cupiditate, trăind din traficul băuturilor spirtoase și al alimentelor, ei ar fi un flagel pentru orice țară din lume care ar avea lipsa de putere de a-i îngădui.

Dar toate acestea Cocus Mocus nu le știe. Confundă proprietate mare cu proprietate mică, Țară de Sus cu Țară de Jos, ba vorbește chiar de tendențe antiunioniste și de alte închipuiri a doua zi după ce primarul Iașilor împreună cu toată opoziția constituțională a făcut o atât de cordială primire M.M.L.Lor.


[26 octombrie 1880]

Nu încurajăm fantaziile politice de cari, din nenorocire, suferă atât de mult generația dominantă din România și pe cari poporul nostru, liniștit și cu mult bun-simț, nu le împărtășește. De regulă mișcările politice din țările dunărene se compun, precum am spus-o adeseori, din două elemente deosebite, din masa nemulțumirilor dinlăuntru, cari există latente în orice țară din lume, cari sunt însă la noi de o vehemență extraordinară fiindcă pentru o mulțime de lume patriotică parvenirea la putere e o cestiune de îmbogățire și de bun trai, pentru unii o chestiune de existență zilnică chiar; dar al doilea element, cel hotărâtor periculos, e drojdia politicei străine, care face să fermenteze masa nemulțumirilor dinlăuntru.

Idealul nostru ar fi ca guvernul din țară să se urce și să cază prin opinia publică din țară, fără amestecul acelui element de fermentație străină. De aceea, oricât de rea ar fi politica exterioară a unui guvern, ne-am impus în privire-i o rezervă prudentă și n-am combătut decât temperamentul cu care a fost condusă; pentru politica interioară critica era cu atât mai ușoară cu cât reformele pripite pe toate terenurile a trebuit să creeze o atmosferă coruptă și o organizație nespus de scumpă pentru viața simplă și ieftină a unui popor agricol. Superioritatea vechii organizații istorice asupra celei nouă era ieftinătatea ei. Dovadă că această superioritate era reală e sporirea continuă și repede a populației sub domniile anterioare Unirii, era înavuțirea continuă a elementului românesc din orașe, înmulțirea regulată, însă nu prea repede, a clasei culte de mijloc; pe când, în urma reformelor pripite, populația scade, elementul românesc din orașe dă îndărăt, învins de imigrațiunea străină, iar clasa cultă de mijloc, mult mai numeroasă, a devenit un adevărat proletariat de postulanți, care primejduiește și stabilitatea guvernelor și existența țării.

În acest proletariat, din nenorocire, guvernele străine cari au interese în Orient vor găsi totdeuna un manipul gata a se pune la dispoziția lor. Noi nu acuzăm acele guverne. Ele se folosesc de cine pot și iau pe cine li se oferă. Pe de altă parte, cu dreaptatea istorică pe care-o aplicăm tuturor, nu vom zice nici măcar că acești proletari sunt de-a dreptul trădători. Le lipsește însă facultatea de-a distinge între interesele lor și interesele țării, iar masa celor nemulțumiți e totdeuna în pericolul de-a confunda chiar aceste două serii de interese. Nu vom greși însă dacă vom susține că pentru mulți din oamenii politici de acest soi venirea la putere nu e un mijloc pentru realizarea unui scop, a unui program, ci scopul însuși, urmărit cu orice mijloace, cu cele mai rele chiar. Cei cari privesc venirea la putere numai ca pe un mijloc pentru realizarea ideilor lor politice sunt adeseori amăgiți de cătră tagma celor abili.

Aceste reflecții nu ni le inspiră numai schimbările de ministeriu de la noi, ci și acele din țările balcanice. Precum știm ministeriul din Serbia a căzut în urma neînțelegerilor cu Austria, dar nu ne îndoim că și cel grecesc va fi căzut asemenea în urma unor influențe oculte.

Dar tagma patrioților reversibili are o îndoită misiune de îndeplinit în politica ei. Cea dentâi e venirea cu orice preț la putere, a doua mănținerea cu orice preț.

Din aceste două laturi ale activității patriotice cea de-a doua e, dacă se poate, mai periculoasă încă decât cea dentâi. Nu e nici un mijloc îndestul de rău care să nu se-ntrebuințeze pentru mănținerea în permanență a unui guvern rău. Jucăria vecinică cu personalități parlamentare, schimbarea lor caleidoscopică la diferitele resorturi ale administrației publice, care umblă astfel în știrea lui Dumnezeu, e încă răul cel mai mic. Răul cel mare e că aceste personalități vin și se retrag fără nici o cauză parlamentară, ca niște unelte ale caprițiilor șefului. Mai periculoasă e schimbarea întregului program cu care guvernul venise la putere. În locul economiilor promise ne pomenim c-o urcare cu 34 la sută a bugetului cheltuielilor, cu cheltuieli nesocotite în toate ramurile; în locul unor bugete în adevăr echilibrate, marea făgăduință a patrioților, ne pomenim că sume de milioane, ca cea luată de la Rusia, nu se văd trecute nicăiri între venituri sau cheltuieli; în loc de claritate în gestiune știm că există datorii ascunse, un deficit ascuns, un chaos pospăit cu vorbe și asigurări patriotice. În loc de-a se-npuțina funcțiile, înmulțirea lor, prin luarea în regie a drumurilor de fier și a tutunului, a devenit un sistem de guvernământ.

Din espedient în espedient nu știm zău unde vor ajunge patrioții pentru a se mai ținea la putere. Marele expedient vor fi poate din nou aventurile.

Și la 1868 faimoasa concesie Strousberg și o nemaipomenită dezordine în finanțe mâna pe cabinetul Brătianu la căutarea marelui espedient care să arunce praf în ochii lumii.

„Deutsche Rundschau“ publică un memoriu secret al guvernului rusesc din 15 ianuarie 1869, căruia se-nțelege că nu trebuie să-i uităm originea, de vreme ce pe atunci marele expedient al d-lui Brătianu consista în a pune în mișcare cestiunea orientală.

Asupra politicei contelui Beust în România memoriul se esprimă astfel:

În primele paisprezece zile ale lui noiemvrie (1868) cabinetul din Viena își alesese România drept arenă a politicei sale iritate și iritatorii. Precum se constată deja în memoriul de la 10 noiemvrie, contele Beust a istovit toate încercările de-a dezvălui înaintea cabinetelor occidentale pretinsele agitații ale Prusiei și ale Rusiei în Moldo-Valahia. Într-un discurs ținut înaintea comisiei militare a Reichstagului cancelariul c.r. a încercat a dovedi necesitatea de-a se ridica efectivul armatei austriace la 800.000 de oameni și a motivat urcarea cu pericolul „arsenalului român“; o colecție ulterioară de documente oficiale cuprindea cele mai grele învinovățiri contra ministrului Brătianu. Aceste agitații, întărite prin continua lucrare a opiniei publice, nu rămaseră fără efect. În Paris ca și în Londra, dar mai cu seamă în Constantinopol oamenii începură să se neliniștească și să vorbească de necesitatea unei represiuni în România. Cabinetul din Berlin știu să întâmpine cu abilitate intriga aceasta sfătuindu-l pe principele Carol să concedieze ministeriul Brătianu și să-și îndoiască moderația și conciliațiunea față cu Poarta.

Asupra marelui expedient plănuit pentru a acoperi ruina financiară, cabinetul Brătianu a căzut atunci. Vremile de astăzi par însă mai proprii pentru încurajarea marilor espediente patriotice și nu știm dacă mai există vreun cabinet care să sfătuiască moderația și conciliațiunea. Țara, dacă ar avea libertatea de-a se exprima, ar fi concediat de mult pe d-l Brătianu. Dar țara e legată prin miile și zecile de mii de funcții nouă, cari au prefăcut poporul românesc într-un popor de slujbași, și expedientele celelalte s-au înfundat atât de rău, încât ne temem de cel mare.


[28 octombrie 1880]

Vineri a fost acea ședință a delegațiunii austriace în Pesta despre care agenția Havas ne-a dat un rezumat. Discutându-se bugetul Ministerului de Externe, d. baron Hubner a rostit un discurs foarte călduros, în care și-a exprimat dorința de-a se amâna cestiunea orientală și de-a reînființa alianța celor trei împărați.

Baronul Hubner a început prin a constata că punctele negre câte se iviseră pe orizonul politic s-au îngroșat în mase de nouri și că, în asemenea momente, omul politic cată să-și spună sincer opiniile, chiar cu pericolul de-a fi suspectat, precum a fost răposatul Thiers. Deși Cartea Roșie aduce foarte puțină lumină în cestiunile pendinte, el nu face ministrului nici o imputare, de vreme ce numai acesta e competent și în stare de-a ști ce se poate publica și ce nu. Baronul nu contestă vitalitatea Turciei. Pe cât timp turcul nu va înceta de-a zice: „Allah e mare și Mahomet e profetul său!“ pe atât timp Turcia va exista și, drept dovadă, există încă. Există o cestiune orientală numai dacă puterile europene vor ca ea să existe; de nu, nu. El ar dori ca puterile să n-o voiască aceasta. Războiul anonim care se poartă în Turcia e o sabie cu două ascuțișuri și cel dentâi pas pentru întoarcerea la dreptul celui mai tare. De aceea baronul Hubner ar voi ca monarhia să se-ntoarcă la vechile tradiții austriace de drept și să urmărească stricta executare a Tractatului de la Berlin, pentru a se amâna cestiunea orientală. Pericolul nu este numai despre răsărit, ci totodată și despre apus: acest pericol e victoria republicei revoluționare în Franța. Singura cale pentru a-l înlătura pe acesta este Sfânta Alianță. E drept că de câte ori se vorbește despre una ca aceasta cei cari se tem de gogorița unei închipuite reacții vor esclama că acea alianță însemna aservirea popoarelor. Cu toate acestea Sfânta Alianță nu era nimic decât o înțelegere între Austria, Prusia și Rusia pentru a opri mișcarea revoluționară și importarea unor idei oarecari. Încolo nici unul din aliați nu avea dreptul de-a se amesteca în afacerile dinlăuntru ale celuilalt sau a opri dezvoltarea liberală a instituțiilor în țara celuilalt. Alegerile ultime din Anglia și venirea d-lui Gladstone la putere a neliniștit pe toată lumea; în Italia, pe de altă parte, deși guvernul voiește mănținerea păcii, există un partid republican care dorește lărgirea teritoriului în socoteala Austriei și care, ajutat de influențe străine, ar putea să intre în acțiune. Guvernul italienesc nu are destulă putere pentru a face o politică de sine stătătoare. Lupta pe care Franța ar declara-o Germaniei ar fi o luptă a revoluției în contra tuturor monarhiilor din Europa. De-aceea puterile cată să se-nvoiască de-a amâna cestiunea orientală și de-a se pregăti în contra inamicului comun. O strânsă unire între Austro-Ungaria și Germania e cea mai de căpetenie garanție pentru mănținerea păcii. Baronul Hübner crede că toate puterile ar fi gata să conlucreze la amânarea cestiunii orientale, chiar Anglia și Rusia. Oratorul a mai vorbit de nenorocirile lui Napoleon III, care, pacinic fiind de felul său și având idealul de-a îmbunătăți starea lucrătorilor și a usca mlaștinile, a fost silit, prin încercări de asasinate, să meargă din război în război. Inamicul comun e republica revoluționară, din Franța, precum va deveni sub al patrulea prezident al ei și aceasta amenință a încălca chiar Rusia pân-în Ural.

Aceste idei ale baronului Hübner, spuse într-un discurs preparat de mai nainte, deci bine cumpănite între ele, a întâmpinat dezaprobarea oratorilor din delegațiune. D. Demel a respins ideea unei alianțe cu Rusia și a cerut să i se facă cunoscute țintele politicei austriace în Orient.

Cavalerul Grocholski, deputat din Galiția și polon, deși conservator ca și baronul Hubner, a reamintit că Galiția s-a exprimat în mai multe rânduri contra unei înțelegeri cu Rusia, un stat nu conservator, ci, din contra, revoluționar, care pretutindenea seamănă în cale-i revolta.

Răspunsul d-lui de Haymerle la discursurile membrilor din delegațiune, deși improvizat, merita luarea noastră aminte, pentru că în el se definesc raporturile actuale dintre România și Austro-Ungaria.

D. de Haymerle spune că guvernul se va sili de-a evita orice complicațiune în cestiunea orientală, dar mijlocul recomandat de baronul Hübner nu i se pare cel adevărat. Tocmai împărțirea Europei în două tabere i se pare a ascunde mai mult pericol decât situația actuală. O amânare a cestiunii orientale nu este însă esclusiv în puterea guvernului. D. de Haymerle asigură că cestiunea Dulciniului se va regula în curând și că tendențele Greciei au simpatiile sale, însă linia de delimitare hotărâtă de Congres nu este o linie impusă, nici a luat cineva asupră-și obligațiunea de-a executa cesiunea ei. La întrebările asupra țintelor politicei austriace în Orient d. de Haymerle spune că nu e în interesul statului de-a expune pe față acea sferă de interese care o atinge mai de aproape pe Austro-Ungaria. La sfaturile de-a se arăta amicabil față cu albanejii răspunde că le va fi amic până când ei vor căuta a rămânea amici Austriei și numai în caz contrariu îi va face să simtă greutatea puterii austriace.


Cum se ține prietenie bună dovedesc raporturile noastre cu România. A rezolva cestiunea dunăreană la Porțile de Fier, iată scopul ce ni l-am propus pentru ca Dunărea să îndeplinească acea priincioasă menire pe care o îndeplinește Rinul. Acest obiect se tratează în momentul de față și ne silim a-i da soluțiunea cea mai bună pe cît stă în puterea noastră. În dealtmintrelea e bine să nu avem așteptări prea mari. Guvernul poate deschide acest drum pe apă, dar dacă el se va și întrebuința nu se poate spune de pe-acuma.


În același moment în care în delegațiunea austriacă se vorbește despre temporizarea complicațiunilor orientale „Standard“ află că un consiliu de război ținut la Atena a hotărât a dirige spre Tesalia 14.000 de oameni, spre Epir 36.000 și de-a organiza rezerve de 20.000. D. de Radowitz, ce fusese destinat să fie ambasador la Constantinopol, dar era oprit în Paris prin o misiune confidențială, se duce totuși la Atena, la postul său, pentru a împăca lucrurile, pentru a le priveghea poate.

În același timp însă ministerul încă pacific din Franța, Ferry-Barthélémy de Saint Hilaire, e minat de cătră influența acelui om pe care d. de Hübner îl înseamnă ca temutul al patrulea prezident al republicei revoluționare, de cătră d. Gambetta.

Toate acestea ne aduc aminte acele ciudate prevederi ale principelui Metternich, care acum cinzeci de ani încă spusese foarte clar că alături și dedesuptul luptelor politice ale Europei oficiale, împărțite în state, se văd începuturile unei mișcări sociale care va îngropa în valurile ei formațiunile actuale. Baronul Hübner e un ecou depărtat al ideilor lui Metternich și necesitatea în care s-a văzut de a declara anume că nu exprimă nici ideile guvernului, nici ale unui partid, ci ale sale proprii, e o dovadă mai mult că aspra necesitate plutește asupra tuturor și determină voința colectivităților, pe când gândiri individuale, chiar adevărate fiind, sunt ca spuma aruncată pe valurile realității, fără putere de-a-i schimba mersul.


[29 octombrie 1880]

Invențiunea tiparului are și ea neajunsurile ei, ca toate în lume, dar are și foloase. Un neajuns e că, după ce vreun creștin, prin sute de coli tipărite, a dovedit că nu știe nimic, începe a trece de mare scriitor, ba e în primejdia de-a fi ales membru al Academiei; unul din foloase este că se fixează enunciațiunile oamenilor, că tiparul e toiagul memoriei omenirii, mai ales a memoriei celei morale, care e foarte slabă. Dacă nu s-ar fi tipărit în „Românul“ că răscumpărarea e „cea mai populară“ cestiune în România, declarația d-lui Brătianu, făcută în Senat, că cestiunea e „impusă din Berlin“ nu devenea atât de caracteristică; dacă nu s-ar fi tipărit că „cuțitul s-a înfipt pîn-în mâner în pîntecele României“, n-am ști cum să esplicăm graba ce-au avut-o patrioții de-a supune sancțiunii domnești acel cuțit care avea să fie înfipt până-n mâner în măruntaiele patriei. E și tiparul bun la ceva.

Vinerea trecută d. baron de Haymerle a crezut a putea spune în delegațiunea austriacă cam următorul lucru: „Dacă voiți să știți ce-i prieteșug, să vă spun eu ce e. Sunt raporturile noastre cu România. Nu vă puteți închipui ce bine stăm cu guvernul din București“.

D. baron de Haymerle știe-n orice caz ce zice. Știe că dorința roșiilor de-a se menținea la cârmă e cea mai mare garanție a prieteșugului lor pentru oricine din lume. Însă și noi avem cuvânt, dacă luăm colecția „Românului“ de acum cinci ani, de pe când patrioții erau în opoziție, și revărsăm oarecare lumină asupra naturii prieteșugului pe care-l aveau ei pe atunci pentru monarhia învecinată.

Iată de ex. ce ne spunea foaia d-lor C.A. Rosetti și Costinescu la 5 octomvrie 1874:


Tocmai politica de interese, tocmai politica curat și esclusiv românească ne oprește a considera pe Austro-Ungaria altfel decît ca pe inamica noastră naturală pe tărîmul național și economic. Faptul istoric constant al intențiunilor sale răpitoare asupră-ne, Banatul Craiovei luat de dînsa la 1718 și ținut pînă la 1835, Bucovina răpită, românii de peste Carpați nedreptățiți în modul cel mai inic, totdeuna amăgiți și trădați, în disprețul admirabilului lor devotament, opunerea sa înverșunată, din 1856 și pînă astăzi la toate pasurile de constituire și întărire ale românilor, acțiunea sa economică, Prutul luat, Dunărea ocupată, Carpații apucați, strîngîndu-ne astfel de jur împrejur cu gheara sa lacomă de pradă, toate acestea nu ne dau oare dreptul a arăta puterea care ne-a tot luat, ne tot ia mereu, fără să ne fi dat niciodată nimic, absolut nimic? N-avem oare dreptul să zicem că numai politica românească, politica de interese ne oprește de-a considera Austria altfel decît ca inamica noastră naturală și să cerem să se mănție o luptă pacinică, dar necurmată, contra încălcărilor sale, cari astăzi ca o undă perfidă alunecă încetișor spre-a ne îneca mai sigur?


Dar de ce să nu fim darnici cu probele de călduros prieteșug pe cari roșii în opoziție le dădeau monarhiei habsburgice?

Iată ce mai scrie aceeași foaie, după un an de exemplu, la 28 iulie 1875.


Iubirea Austriei pentru români este de secoli înscrisă pe mii de spînzurători, pe zidurile a mii de temnițe, pe mii de morminte, pe sute de acte de trădări și de ucideri, pe tot tărîmul Bucovinei și pe toate părțile otarelor dintre dînsa și noi, necontenit cotropite.
În zilele noastre, buna, nobila și generoasa noastră vecină ne-a dovedit amicia ei în timpul ocupațiunii, cînd provoca pe sub mînă pe săteni la răscoală, cînd ne făcea propaganda de a ne contopi în Imperiu…
Această mare amicie ne-o arătă acum, cînd s-adresă de-a dreptul către Poartă în privința Porților de Fier, cînd ne răpi linia strategică și economică a Predealului, cerînd încă s-o facă cu propriele ei cheltuieli, și în urmă cînd făcu convențiunea comercială, prin care ia tot și nu ne dă nimic în schimb decît note oficiale prin care susține și afirmă că sîntem într-adevăr de drept vasali ai Turciei, parte integrantă a Imperiului otoman etc.
D. baron însă (d. Boerescu), ministru al afacerilor străine, tot nu găsește că sînt de ajuns aceste dovezi de bună, frățească și dezinteresată amicie.


E bun tiparul la ceva.

Rugăm pe ziarul oficios german din București să traducă pasajele de mai sus în nemțește spre edificarea sferelor oficioase din Viena. Ba le-ar putea pune și un motto:

„Nimic în lume nu e mai frumos decât un temeinic și sincer prieteșug“.


[30 octombrie 1880]

Nu-i scapă nimănui din vedere că ziaristica oficioasă e apucată de frigurile reformelor dinlăuntru; „Românul“, promițând decentralizare, dă totodată sfaturi ieftine consiliilor județene, ca să facă și să dreagă așa și pe dincolo ca țara să meargă bine. „Presa“ publică studii în formă de scrisori despre toate ramurile de administrație, despre câte-n cer și pe pământ, precum teologie și agricultură, procedură civilă și școli, organizare bisericească și ateliere de industrie și multe altele. Se-nțelege că toate materiile acestea sunt tratate c-o egală adâncime și cunoștință de cauză. Parcă li se bat calici-n gură, zice o vorbă veche.

Discuția aceasta sterilă, superficială, fără plan și unitate de vederi, acest diletantism care judecă cu o rară suficiență și infatuitate toate cestiunile posibile și imposibile, ex abrupto, fără baza largă a esperienței din propriul nostru trecut și din viața altor state, e pusă în mișcare de un resort ocult pe care ne vom încerca a-l descoperi.

Ziarele opoziției iau peștele acesta în mână, se uită la el și-l rearuncă râzând în apele vremii.

„Mă crezi pește“ zise o ființă purtătoare de solzi cătră regele Satyawrata care, scăldându-se, o prinsese cu mâna în râul Kritamala. „Adevăr grăiesc ție, eu sunt Vișnu și nici oceanul nu e-ndestul de mare ca să mă încapă“.

„Mă crezi veleitate de reformă?“ Poate să-ntrebe presa oficioasă. „Adevăr grăiesc vouă, eu sunt praful ce s-aruncă în ochii lumii pentru a acoperi începutul sfârșitului, mizeria financiară și noul împrumut“.

Într-adevăr, citind cineva gazetele oficioase, nu se poate mira îndestul de focul ce le-a apucat, de dorul de țară care le mănâncă, încât în vis și aievea nu văd decât reforme și iarăși reforme. Astfel cel ce-a dat foc unei case aleargă el cel dentâi cu donița de apă să stingă, prefăcându-se că nu știe de unde și cum a venit nenorocirea.

Iată dar resortul care le face pe foile guvernamentale să dea sfaturi și să facă planuri mari de viitor. E siguranța că espedientele s-au înfundat, e grija că ziua de mâine va descoperi un chaos în finanțe, e încercarea de-a lua ochii lumii cu fel de fel de comedii pe pereți, spre a cere pentru realizarea lor vrun nou împrumut de vro sută cincizeci de milioane poate. Zicem „poate“ nu pentru că patrioții n-ar voi din toată inima să ceară de la Camere și două sute de milioane, dar pentru că atunci cade masca de pe guvernul care n-a contractat (decât într-ascuns) nouă împrumuturi, care n-a pus (decât pieziș) dări nouă. Să nu fie acesta resortul care agitează în mod febril inteligențele patriotice?

Știm de la deputați, de la membri în comisia bugetară, de la oameni de-ai partidului că nimeni nu are o idee clară despre starea visteriei. E o dezordine, e un chaos în gestiunea financiară pe care Ercul, curățitorul grajdurilor regelui Augias, n-ar fi în stare să le limpezească. Lipsele momentane ale tezaurului se îndestulează cu cârpeli momentane, dar din cârpeală în cârpeală lucrul a ajuns mai mult ață decât față, încât trebuie, de pe-o zi pe alta, să se descopere. Ce le rămâne dar patrioților pentru a scuza o nouă cerere de împrumut? Reforme, reforme pe toate terenurile, adică vorba vine. Nu se va face nici o reformă, dar se vor deturna banii de la destinația lor, pentru a plăti datorii vechi, precum s-au făcut și cu alte fonduri.

De unde însă bani? Asta-i asta. Dar poate vom descoperi izvorul prin analogie istorică.

Răspunsul să ni-l dea onor. mandarin Ma-twan-lin, vestit economist al Chinei. În anul 1000 înainte de nașterea lui Hristos, sub dinastia Tseu, a început a se bate monetele chinezești numite Tsien, dintr-un aliaj de metale nenobile, c-o gaură în patru colțuri la mijloc fiecare, pentru a se putea înșira capitalul pe ață, monetă care circulează până azi de trei mii de ani.

Sunt însă o mie de ani și mai bine de când China a trecut și prin faza hârtiei monetă. Într-adevăr, la a. 800 după nașterea lui Hristos, adecă acum o mie de ani, se făcuse obicei în China ca cine mergea la drum să-și depună tot ce avea în bani sau alte valori la o bancă, care elibera depunătorului certificate de ale statului pe cari acesta le putea cheltui drept bani. „Bani zburători“ se numeau aceste adeverințe de depunere. La a. 1200 după Hristos, sub dinastia Sung, emite statu la început bani de hârtie, deocamdată improprii. Acești bani erau un fel de mandate — Tsgin-ti — ai căror purtători aveau drept la diferite mărfuri, precum ceai, sare, alumin ș.a., mandate eliberate pe numele purtătorului, însă cari se putea transmite asupra unui al treilea. Dar guvernul, văzând lesniciunea cu care publicul primea asemenea bani, se folosi de starea aceasta de lucruri și, în contra oricărei reguli de economie politică, începu să emită mase atât de mari de asemenea mandate fără nici o fondațiune, încât pieri cu totul încrederea în banii cei noi și o deplină ruină financiară cuprinse toată țara. Catastrofa veni, statul dete un faliment însoțit de sărăcirea, nevoia și mizeria țării întregi; ba chiar dinastia Sung căzu.

S-au mai făcut conversiuni în urmă, unele mai rele decât altele, dar destul că de atunci încoace Imperiul mijlocului a renunțat pe de-a pururea de la expedientul banilor de hârtie și a revenit la înșirarea pe ață a capitalului.

Tout comme chez nous!

Văzându-se încrederea ce-au inspirat-o bilele ipotecare se va da vânt biletelor de bancă în cantități din ce în ce crescânde, în proporție cu trebuințele infinite ale patrioților și respectivul Ma-twan-lin al României va avea să înregistreze o mare catastrofă.


BALANȚA COMERCIALĂ
[31 octombrie 1880]

Cititorul va fi ținând minte discuția vie dintre noi și foile guvernamentale, privitoare la balanța comercială a țării. E dovedit cu cifre că, de la venirea roșiilor la putere, balanța comercială e defavorabilă. Constatând acest fapt, n-am făcut decât să repetăm opinia, esprimată de „Românul“ însuși, că „țara merge spre sleire“. Liber-schimbiștii de la „Presa“, cari, întemeiați pe praful așezat pe cartea lui Adam Smith se cred dispensați de-a gândi singuri ceva, au încălecat numaidecât, declarându-ne cu o nespusă suficiență că balanța comercială nu atârnă de guverne, pentru că nu acestea stabilesc prețurile grânelor sau proporția în care le schimbăm pe mărfuri străine, dându-ne oarecum a înțelege că suntem agiamii întru ale economiei politice și nu ni se cade să stăm de vorbă cu oameni speciali.

Pentru noi era ceva învederat că, dacă un individ ce consumă mai mult decât produce se ruinează, o colectivitate politică de indivizi cată să se ruineze asemenea, făcând același lucru. Cauzele acestei ruine sunt în prima linie cheltuielele improductive ale statului. Armată, diurne și lefuri disproporționate cu munca și înțelegerea oamenilor întrebuințați, crearea unei clase de proletari ai condeiului cari direct sau indirect trăiesc din buget și o sumă de felurite cheltuieli aduc o disproporție din ce în ce mai mare între ceea ce poporul produce și ceea ce plebea patrioților consumă. Nu trebuie să uităm că nu numai discursurile lungi și insipide din Adunări, dar până și tăcerea patrioților ține parale, deci muncă. E destul ca un patriot să iscălească o condică de prezență și apoi să meargă la preumblare pentru a lua diurnă, e destul să ridice mâna spre a vota o pensie reversibilă ca s-o ia asemenea. S-ar cere într-adevăr ca onor. patrioți să-și exercite controlul asupra guvernului, să nu-l lase a urca cheltuielele statului în patru ani cu 34%, să nu voteze răscumpărări, să nu dea zeci de mii de galbeni pensii la negustori de vorbe, să studieze legile din fir în păr și să le adapteze bine unei țări sărace cum e a noastră. Atunci diurnele s-ar compensa. Dar votând bugetele pe la miezul nopții, ca și când ar fi făcători de rele, votând legile cele mai păgubitoare peste cap, se-nțelege că diferitele soiuri de diurne nu sunt decât recompensa dată lenii și inepției și trecute la pagubă sub pagube și mai mari, cauzate de legile ce le votează. Iată dar de ce balanța comercială cată să fie defavorabilă. Sub domnia roșie iese, din pământ din iarbă verde, o foarte numeroasă clasă de paraziți improductivi cu trebuințe enorme, cari toate se satisfac direct sau indirect din punga contribuabilului ori din altă avere a statului.

Toate socotințele acestea ni le-am făcut noi înșine, văzând și pipăind lucrurile, nu răzimându-ne numaidecât pe vrun scriitor străin care-a gândit în altă țară, în alt timp și asupra altor împrejurări.

Astăzi găsim însă în ziarul „Post“, precum se știe organ al politicei principelui de Bismarck, un articol pe care-l reproducem pre cât se potrivește cu împrejurările noastre.


Doctrina liberului-schimb, ce se bucura de atâta vază odinioară, a aruncat multe lucruri între basmele învinse ale unei politici economice răsuflate; între acestea era și însemnătatea balanței comerciale internaționale pentru viața economică a unui stat. Urmând pe Adam Smith, școala economistă din Anglia și credincioșii ei ucenici din Germania au crezut a putea susține despre balanța comercială că este o eroare definitiv invalidată a școalei mercantile sau, precum se esprimă un autor englez, o „exploded fallacy“. Dar precum multe lucruri declarate moarte de cătră teoria liberului schimb și-au dovedit mai pe urmă vitalitatea și dreptul la existență, tot astfel noua direcție critică a economiei politice i-a recunoscut balanței comerciale marea însemnătate ce are pentru viața economică a unei nații și a supus-o studiului cuvenit. Viața reală și necesitățile practice ale unui stat individual sunt mai puternice și mai durabile decât teoriile cu viață scurtă ale unei epoce care crede a putea șterge, prin abstracțiuni cosmopolite, deosebirea de interese dintre diferitele state și rivalitatea sănătoasă și națională dintre ele.
Teoria economică a liberului-schimb spune, precum se știe, că balanța comercială, adică proporția dintre esportul și importul unei țări, e ceva ce nici merită a fi relevat, ceva ce n-are nevoie de-a fi observat și îngrijit de cătră economia politică a statului, pentru cauza că un escedent al importului asupra exportului trebuie în scurt timp să se echilibreze de la sine. Această doctrină e una din acele idei pe jumătate adevărate pentru că n-a fost gândită pân-în capăt. Se-nțelege că escedentul importului asupra esportului trebuie să se echilibreze — dar cum? și cu ce mijloace?
Abstracție făcând de la o balanță nefavorabilă, cauzată prin împrejurări escepționale, precum o rea recoltă, care se poate întâmpla în orice stat și care într-adevăr se echilibrează în curând prin urcarea esportului, vom considera numai cazurile acelea în cari esportul rămâne în mod permanent îndărătul importului, an cu an. Aci vom descoperi că echilibrarea balanței comerciale nu se face prin schimb de valori reale, ci numai prin contractarea de datorii. Plusul importului se acopere prin esportarea de efecte de-ale statului, de obligațiuni, de acții etc. Producțiunea unor asemenea înscrisuri de datorie e în realitate mijlocul prin care economia unui popor, strivită de-o puternică concurență străină, e pusă în starea de-a consuma ani întregi mai mult decât produce și de-a se bucura, după teoria liberului-schimb, de foloasele ieftinătății piețelor străine atât de mult, până ce, prin această lăudată ieftinătate, ajunge la faliment.
Dar, vor întâmpina liber-schimbiștii, esportul de efecte de-ale statului, de obligațiuni etc. nu poate ținea în infinit; există o limită a creditului economiei oricărui popor față cu străinătatea la care ajungând străinătatea nu mai face credit țării îndatorate sau i-l face cu condiții din ce în ce mai grele. Dar până s-ajungă o țară de-a-și slei cu totul creditul în străinătate, până ce cursul efectelor și acțiilor ei s-ajungă a scădea atât încât să nu se mai poată impune piețelor saturate decât cu mari pierderi, până atunci esperiența ne învață că e prea cu putință ca o țară să cumpere ani îndelungați mai mult din străinătate decum îi vinde și că nu poate echilibra balanța nefavorabilă decât prin datorii din ce în ce mai mari.
O balanță continuu nefavorabilă are însemnătate mai cu seamă pentru țările acelea cari, din alte cauze, necomerciale, sunt deja îndatorate față cu străinătatea. Astfel de ex. un stat, care va voi să aibă o influență politică ce stă în disproporție cu puterea lui face cheltuieli mai mari decât poate suporta producțiunea anuală indigenă, deci acopere plusul consumat pentru scopuri politice cu datorii contractate în străinătate.
Dacă un asemenea stat va avea pe lângă greutățile financiare și o balanță comercială continuu nefavorabilă, poate fi sigur că, pe calea aceasta de retrogradare economică, va ajunge la faliment.
Ciudat e că Adam Smith, care a căutat să răstoarne teoria balanței comerciale, găsește totuși că balanța între consumațiunea și producțiunea unui popor e foarte importantă pentru economia lui. Nu vedea că aceasta nu era decât tot vechea teorie a balanței comerciale sub o formă nouă. Ucenicii săi ulteriori și cei cari l-au anostit n-au știut să prețuiască această învățătură a maestrului. Un popor care, an cu an, importează mai multe mărfuri străine decât e în stare de-a esporta în străinătate din productele muncii sale, va ajunge, durând raportul acesta, ca producțiunea sa să rămâie pururea îndărătul consumațiunii.
Înțelegând bine însemnătatea balanței comerciale pentru comerțul internațional fie convingem că din relațiile de schimb dintre deosebitele state rezultă proporțiile de puteri economice dintre ele și că, nepunându-se nici o limită jocului acestor puteri, statul economicește mai slab e în pericolul de-a cădea într-o durabilă dependență economică de concurentul său mai puternic.


Teoria balanței comerciale e așadar pe deplin valabilă pentru independența și înflorirea statelor naționale. Ea n-a putut fi slăbită și tăgăduită decât într-o epocă în care conștiința individualității oricărui stat, conștiința că interesele colectivității statului sunt superioare intereselor personale, au fost înlăturată prin abstracțiuni cosmopolite și individualiste.