Din periodice/Din Timpul, octombrie 1882

←Din Timpul, septembrie 1882

Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, octombrie 1882

Din Timpul, noiembrie 1882→

❦

[2 octombrie 1882]

Nu-nțelegem ce folos poate să aibă „Românul“ din falsificarea și esplicarea strâmbă a statisticei? În dorința ce are de-a ne combate și de-a lăuda progresul imens realizat în țară prin sistemul ideilor liberale, cifrele statisticei trebuie să i se închine, vrând-nevrând, ca și când plăcerea copilăroasă de-a părea că ne dovedește nouă contrariul ar schimba ceva din realitatea lucrurilor.

D. Aurelian, actual ministru al instrucțiunii, autoritate pe care confrații de la „Românul“ credem că nu vor contesta-o în cât îi privește, ne spune în opera Țara noastră următoarele:

Nu trebuie să ne scape din vedere că, de la 1859, adecă de când am intrat într-o eră nouă (liberală) politică și socială, cheltuielele și veniturile noastre s-au urcat într-un mod foarte simțitor. În adevăr veniturile statului erau de 29.388.614 lei în anul 1859, iar în 1876 se urcaseră la 90.354.614 lei, adecă se întreiseră. Cheltuielele la 1859 se suiau la 28.911.844 lei, iar la 1876 ajunseseră la suma de 110.423.904 lei, adecă se împătriseră.

În același interval datoria statului s-a sporit cu una sută șasezeci și șase de ori. Statul datora 2.820.117 lei, iar în 1876 suma datorită se suia la 468.677.730 lei.

Se știe că de la 1876 încoace datoria publică s-a sporit cu mult, bugetul cheltuielelor asemenea.

Ținut-au pas înmulțirea populației și a averii generale cu această colosală sporire a cheltuielelor și a datoriei publice?

Fără-ndoială nu.

Nu-l credem capabil nici pe „Românul“ de-a afirma că sutele de milioane ale datoriei publice și zecile de milioane ale bugetelor s-au cheltuit în mod productiv. Reorganizarea dinlăuntrul țării făcându-se cu oameni de aceeași calificațiune ca ale guvernelor trecute, nu s-au făcut decât a se spori personalul și a se plăti îndoit și-ntreit Mihăleștii și Chirițopolii, Ciocârlanii și Ciocârliile moștenite din trecut. Sporul deci, făcut în favorul acestui personal, a fost aruncat în apă. Improductive au fost cheltuielele pentru armată, pentru o sumă de școli cari există pro forma sau cari au dat rezultate rele ș.a.m.d. C-un cuvânt: nivelul cheltuielelor s-a înzecit, nivelul culturii și averii generale a rămas același, ba pentru marea majoritate a poporului acest nivel e chiar scăzut.

La 1859 țara număra 4.425.000 locuitori: azi numără 5.200.000 după datele d-lui Bibicescu, va să zică cu 775.000 mai mult. Nu trebuie însă să uităm că de la 1864 încoace intră peste 20.000 de străini pe an în țară, cari s-așează la noi, încât sporirea populației noastre proprie nu intră pentru nimic în cifra totală a înmulțirii.

Cea din urmă dare de seamă statistică a Ministerului de Interne asupra mișcării populației e pentru anul 1877.

Din acea lucrare constatăm că creșterea populației române e în douăzeci de județe cu totul neînsemnată. Dacă-n Tutova populațiunea rurală se-nmulțește într-un an cu 20 suflete, în Roman cu 47, oare asta se poate numi spor? E stagnațiune, e regres chiar. În alte județe, precum Dorohoi, Suceava, Botoșani, Gorj, Râmnicul-Vâlcii, populațiunea scade; la Dorohoi într-un mod înspăimântător: într-un singur an au murit 1 126 de țărani mai mult decum s-au născut. Zece județe numai sunt în cari populațiunea sporește întrucâtva, și anume Ialomița, Buzăul, Prahova, Ilfov, Vlașca, Brăila, Dolj, Dâmbovița, R. Sărat și Teleorman; în toate celelalte, adecă în două treimi ale țării, populațiunea scade. Pe ici pe colo există în adevăr un escedent de nașteri asupra deceselor, dar acest escedent e ridicol și dovedește în realitate stagnațiune și regres. Totalul nașterilor, comparat cu al deceselor, e din an în an mai mic, natalitatea scade în progresiune, încât se poate să fie în curând întrecută de cifra mortalității. La 1859 mureau 57 de oameni și se nășteau 100; de atunci încoace mortalitatea s-a suit la 79, la 95, la 100, la 121 procente chiar. Aceste sunt lucruri cunoscute de toată lumea, tipărite în cărți și gazete; numai „Românul“ găsește că populația s-a-nmulțit și s-a îmbogățit.

S-a îmbogățit într-un mod curios. Ne aducem aminte de „expunerea situațiunii“ pe 1879 publicată de prefectul de Bacău, d. A. Vidrașcu.

La 1864 locuitorii din acel județ posedau numai boi de jug 22.428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu mai au nici pe jumătate din vitele câte au avut înainte. Fizicește vorbind, populațiunile au fost și sunt bântuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte din generațiunea viitoare. Moralicește vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură, mulți din ei nu au idee de morală. Produsul muncii lor îl consumă la cârciumă. Alții petrec timpul cu furturi și desfrânări. Căsătoria nu este respectată; clerul de la țară se află pe-o scară de cultură inferioară; copiii mici n-ascultă decât vorbe rele, sudălmi și bătăi li se aplică lor și mumelor lor; bărbații se bat foarte des între dânșii. Bătăliile lor sunt foarte violente, ca la niște adevărați sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generațiune neomenoasă, rușinea unui stat civilizat, acești oameni perverși și fertili în crime, delicte și contravențiuni de tot soiul se ruinează prin mișelii și rea viață.

Iată tabloul pe care nu noi, ci un prefect al guvernului actual îl face despre populațiunile noastre.

Acesta e un tablou care se potrivește cu toată Moldova și cu multe județe de munte din Țara Românească. Gorjul, Râmnicul-Vâlcea, Argeșul, Muscelul, Oltul sunt în aceeași stare de decreștere în care se află Tutova, Putna, Romanul, c-un cuvânt douăzeci de județe, două din trei părți ale României.

Ce ajută dar întâmpinarea că producțiunea și esportul au crescut când toate acestea nu se răsfrâng asupra populațiunii decât sub forma de cădere economică și morală?

Dar au crescut suma bunurilor existente în România? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepții școalei din Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar când acest rezultat au fost obținut cu sacrificarea imensei majorități a populațiunii indigene un român nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari țara însemnează totalul chilometrilor pătrați, indiferent fiindu-i cine trăiește pe ei, dar nu omul pentru care țară și naționalitate sunt noțiuni identice.

S-au zidit fără îndoială multe palate în București, s-au înmulțit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, țara muncește înzecit pentru a întreține absenteismul și luxul, precum și pătura numeroasă de oameni cari și-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra vițiului și a unei mizerii care, orice s-ar zice, acum douăzeci și cinci de ani nu exista în țară, nu era cu putință să existe.

„Românul“ are naivitatea de-a spune că bugetul de 30 milioane de acum 25 de ani era relativ mai oneros decât cel actual? Ca dovadă de inanitatea acestei aserțiuni pomenim ceea ce toată lumea contimporană știe: fiece buget se 'ncheia c-un escedent însemnat la venituri, o dovadă că oamenilor nu le trebuia nici măcar atât cât luau. Nu numai bugetele statului, ci toate, ale comunelor rurale, ale institutelor de binefacere, se ncheiau cu escedente, o dovadă că pretutindenea se cumpăneau exact trebuințele cu mijloacele disponibile. În zilele lui Știrbei Vodă escedentul anual al cutiilor satelor era de câteva milioane de franci. Se știe că acești bani nu se datorau unor dări comunale deosebite, ci erau o parte a dărilor către stat ce rămânea în folosul comunei. Prin urmare nu existau resturile de dări, nu împrumuturi cămătărești spre a le plăti, nu dorobanți împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvânt nimic din câte azi îl aduc pe locuitor de-a i se face negru dinaintea ochilor.

Ce-i folosește „Românului“ spoirea cu colori trandafirii a acestei realități? El nu poate amăgi pe nimeni decât doar pe sine însuși și face ca struțul, care, băgându-și capul sub aripă, crede că, dacă el nu vede pe nimeni, nimeni nu-l vede pe el. Repetăm: acum douăzeci și cinci de ani condițiile unei dezvoltări normale existau intacte; astăzi dezvoltarea e compromisă prin acea era nouă (liberală fără 'ndoială) de care pomenește d. Aurelian.

❦

[7 octombrie 1882]

„Gazeta generală“ (pronumită de Augsburg), cunoscută pentru nepărtinirea ei, primește din Ungaria o dare de seamă mai lungă asupra „cestiunii izraelite“ care merită a fi reprodusă, de vreme ce situația economică, astfel precum se descrie, prezintă multe analogii cu cea din Moldova. În orice caz, după atâtea denigrări repetate de Alianța izraelită și de presa apuseană, care-n mare parte e 'n mâni evreiești, începe a se face lumină și în această cestiune. Știm prea bine că există mulți publiciști pentru cari evenimentele din Ungaria vor fi o oroare, însă nu de indignarea lor poate fi vorba, nici de umanitarismul ideologic, ci de realitatea economică și de neajunsurile ei, produse prin activitatea singulară a izraeliților.

Se va observa din cele mai de jos că evreii exercită o acțiune dizolvantă atât asupra moravurilor cât și asupra echilibrului economic al populațiunilor rurale. Țăranul și proprietarul, oameni ocupați cu producțiunea brută, fără aptitudini negustorești, cad în genere jertfă rafineriei speculanților. Cu toate acestea bunăstarea claselor ce se ocupă cu înmulțirea obiectelor de primă necesitate e mai importantă pentru societate decât starea acelor ce nu se ocupă decât cu traficul acestor obiecte. În fine clasele rurale mai au pentru un stat și altă însemnătate. Ele nu sunt numai păstrătoarele cele mai credincioase ale acelor formațiuni istorice pe cari le numim națiune și stat, ci totodată apărătoarele lor în vreme de război; ele reprezintă principiul conservator al istoriei. Nu e azi pentru nimeni o îndoială că proletarizarea claselor rurale are drept efect nimicirea statului.

Aceste zise, lăsăm să urmeze articolul în cestiune.

Circulara în termeni aspri și energici, pe care ministrul-prezident a adresat-o tuturor municipiilor din țară, e o dovadă mai mare decât goana din Pojon că există optima forma o cestiune izraelită în Ungaria.

D. Tisza ordonă capilor municipiilor să fie cu băgare de seamă la agitațiunile ce pornesc din partea așa numiților antisemiți în contra populațiunii evreiești și să intervie numaidecât la orice turburare a ordinei publice, pentru ca viața și averea izraeliților să nu sufere neajunsuri. Antisemitismul e așadar în floare și antisemiții formează în țară un partid puternic, cu multe ramificări. S-ar putea zice că partidul numără membri pe față, activi, și afiliați pasivi și secreți. Numărul celor din urmă ni se pare mult mai considerabil decât al celor dentâi și tăria partidului consistă mai cu seamă în împrejurarea că posedă o sumă de aliați secreți în toate sferele populațiunii, până sus în birourile guvernului și în cancelariile autorităților militare. Aci se 'ngăduie multe, se 'nchid ochii asupra multor lucruri, multe nu se observă deloc; în cazuri serioase intervin, însă nu se prea grăbesc, asta s-a putut vedea și cu ocazia turburărilor din Pojon. Agitatorii își făcură treburile în liniște, se 'ngăduiră chiar adunăturile plebei și, când autoritatea a intervenit, a făcut-o cu mijloace insuficiente, cu blândețe, încât a trebuit să vie din capitală un anume comisar regal pentru a insufla plan și energie în măsurile luate spre năbușirea turburărilor. Pe afiliații secreți ai ligei antisemitice îi caracterizează vorba următoare ce s-aude rostindu-se des: „Nu strică să-i ciupe nițel pe ovrei“. Așadar foarte mulți sunt de părere ca evreii, ce nu le sunt simpatici, să fie ciupiți nițel, ca să-și mai domolească aspirațiunile, să fie mai puțin fudui și fastidioși, să mai puie margini lăcomiei lor de bani, să nu mai esploateze și mai mult populația prin apucături negustorești, prin manopere rafinate, prin specule asupra prostiei și onestității oamenilor. Nu e fum fără foc. Antisemitismul, care s-a dezvoltat din începuturi modeste, dac-a putut ajunge atât de departe cată să fi având cuvântul lui de-a fi. Pentru ca agitațiunea antisemită să aibă izbândă, precum a avut-o în realitate, sămânța aruncată a trebuit să cază în pământ priincios, trebuiau să existe condițiile sub cari să se dezvoltate o cestiune izraelită în Ungaria.

Cestiunea izraelită nu e confesională ori religioasă. Nimănui nu-i abate a crea legi escepționale relative la exercițiul religiunii lor; nimeni nu vrea să-i împiedice în obiceiele lor rituale. În vremea turburărilor, poporul s-aruncă asupra prăvăliilor negustorilor evrei, nu asupra sinagogelor comunității religioase. Afacerea Tisza-Eszlar, menită a aprinde fanatismul acestora, precum unii din agitatorii antisemiți au și știut s-o utilizeze, n-a făcut nici un efect în țară, lucru de care au a se felicita atât țara cât și evreii. Cestiunea evreilor nu e nici politică sau națională, căci locuitorii evrei au convingeri maghiare; în ținuturile slovace sau sârbești ei nu iau parte la demonstrațiuni antimaghiare, ci sunt și acolo partizani ai sistemului actual. Junimea evreiască din clasele mai bune exagerează chiar în unele priviri, voiește să s-arate, în vorbă și port, mai maghiară decât maghiarul însuși. Mulți s-au făcut ridicoli lepădând numele lor vechi, cari poate nu sunau tocmai bine, și primind nume cari sună curat ungurește. Trăsătura caracteristică speculativă a acestui neam s-a manifestat chiar și în privirea aceasta: evreii, oriunde au putut numai, au uzurpat numele unor vechi familii nobile existente, schimbând cel mult o literă în ele. Nu dăm mult pe sentimentele naționale maghiare ale evreilor, căci ei țin pretutindenea cu puterea dominantă. Ei au ținut tot astfel cu Bach și cu sistemul lui; simțind însă de cu vreme schimbarea situației, părăsiră repede corabia ce se cufunda, rămaseră câțiva ani în espectativă, apoi intrară cu pânzele pline în curentul mișcării naționale când prevăzură că acest curent are să învingă. Apoi ținură cu Deak și cu partidul lui; acuma sunt partizanii cei mai zeloși ai regimului Tisza, încât acesta nu-și face numai datoria, ca șef al administrației, ci împlinește totodată un act de recunoștință, apărând energic pe evrei, după ce ei au votat de atâtea ori pentru el și pentru candidații săi electorali.

Cestiunea izraelită e în Ungaria curat economică, fără nici un fel de amestec confesional sau politic. Am ajunge prea departe dac-am discuta toate împrejurările în cestiune; dar în Ungaria nu e cestiune nici de liber-schimb, nici de școala Manchester, ci de lucruri cu mult mai simple. Mai cu seamă în părțile sale de miază-noapte țara e populată de mulți evrei; fiece orășel, fiece sat, fiece localitate, oricât de mică, are câteva familii evreiești. Toți se ocupă cu speculația și cu negoțul; ei țin cârciumele, iau în licitație accizele și în arendă ogoarele, deși nu se ocupă mult cu agricultura. Arenda ogoarelor servă mai cu seamă ca pretext pentru a putea specula cu grâne, rachiu și lână. Asta o fac cei mici ca și cei mari. Cei mici sunt cămătarii și precupeții țăranilor. Un negustoraș sau un cârciumar evreu are într-un sat o poziție analogă cu Rothschild între puterile mari ale Europei. Toți țăranii îi sunt datori; el se 'mbogățește din dobânzile ce i se plătesc. Dobânda ordinară e de 52 la sută: adecă, pentru fiece fiorin împrumutat, țăranul plătește un creițar pe săptămână. Însă țăranul care 'mprumută în asemenea condiții trebuie să fie om sigur, să n-aibă multe datorii, căci altfel dobânzile se 'ndoiesc și se 'ntreiesc. Tot ce câștigă țăranul prin muncă trece în mâna evreului, care l-a ajutat cândva la nevoie c-un mic împrumut și care și în alte ocazii e gata să-l ajute — c-o dobândă de sută la sută. E lesne de 'nțeles că, prin asemenea lucruri, nu se poate naște vro inclinațiune amicabilă a populației față cu evreii. Dacă mai vin și agitatori cari-l lămuresc pe țăran că e stors, antipatia se schimbă lesne în ură. În districtele mai sărace din nordul Ungariei jidovimea de jos joacă, cu speculațiunile și camăta ei, un rol mai mare decât în districtele mai bogate, populate de maghiari; dar și în acestea întâlnim alt tip: marele arendaș evreu care s-a făcut stăpân boierănașilor după ce au fost împrumutătorul lor. Boierănașii, mica nobilime maghiară dispare — nu cercetăm cauzele, ci constatăm numai faptul — iar în posesiunea moșiilor ei intră evreul, adecă un arendaș evreu, negustor din Pesta sau bancher din Viena. Se 'nțelege așadar că și pătura de mijloc a țării, din care se recrutează amploiații municipali și guvernamentali, are mai multe antipatii decât simpatii pentru evrei și că nu prea pune piedici agitației antisemitismului. În micele orașe din provincie negustorii creștini, deci burghezia e aceea care 'ntâmpină c-o ură intensivă neamul evreiesc. Evreul îmbogățit în sat emigrează la oraș, deschide prăvălia și, în armonie cu coreligionarii săi, precum și sprijinit de ei, izbutește a învinge pe negustorul creștin. Cunoaștem localități unde acum treizeci de ani nu exista nici o prăvălie evreiască, iar azi nu mai e nici una creștină. Negustorii neevrei luptă pentru existența lor, dar lupta nu e lesnicioasă, pentru că negustorii evrei combat pururea cu puteri unite. Chiar dacă oricine ar fi convins că evreii datoresc poziția lor preponderantă în viața economică a Ungariei numai desterității, zelului și mulțumirii pe puțin, totuși ar fi esplicabilă antipatia cu care sunt întâmpinați, căci nimănui nu-i place ca altul să se puie deasupra lui, chiar dacă el ar fi de vină; dar încă unde o asemenea convingere nu există! Cestiunea izraelită izvorăște din starea de lucruri economică a țării și-n ea agitațiunea antisemitică află pururea nutriment.

❦

[8 octombrie 1882]

De ce vicleșuguri de iarmaroc mai sunt capabili și neprețuiții confrați de la „Românul“?

Într-un număr foaia liberală dădea seamă despre intenția Rusiei de-a ne face navigabil brațul Chiliei, făcea imputări Comisiunii europene că e neglijentă și zicea între altele:

Odată acest braț (al Chiliei) devenit mai favorabil navigațiunii, Comisiunea va putea privi din splendidul său palat de la Sulina cum comerțul îl ocolește spre a trece pe la Chilia…

Altfel, după cum Rusia se gândește azi a face brațul Chiliei navigabil, mâni desigur se va gândi și România a-și face navigabil brațul Sf. Gheorghe. Atunci, pentru marea părere de rău a însuși românilor, Comisiunea dunăreană va pierde fatalmente toată însemnătatea sa.

Întreg articolul e ținut pe tonul acesta, pe coarda, cum am zis, a presei rusești.

„Românul“ azi binevoiește a ne spune c-a mai avut un articol. Știm și l-am citit, dar posterior derogat priori.

Prin șirurile de mai sus „Românul“ dă dreptate presei rusești și prevede momentul când Comisiunea, mărginită la gura Sulinei, va fi redusă la rolul chietist de-a privi cele ce se petrec din splendidul său palat. Ba i se dă României sfatul de-a face acelaș lucru ca Rusia, pentru ca Comisiunea dunăreană să piardă (spre platonica noastră părere de rău) toată însemnătatea.

Ne pare îndealtmintrelea bine că, prin observațiunile noastre, am făcut pe foaia liberală să se 'ntoarcă de pe calea pe care pornise. Apucătura de-a zice că noi ne-am înșelat asupra celor enunțate de „Românul“ e, cum am zis, un tertip de iarmaroc. Articolul pe care l-am relevat e inspirat de vederi rusești; dacă foaia 'l retrage, să-i fie de bine, și să nu mai fie vorbă.

❦

[12 octombrie 1882]

De câte ori contestăm realitatea progresului ce se pretinde că România l-ar fi făcut în decursul celor din urmă treizeci de ani avem fericirea a vedea pe confrații de la „Românul“ înmulțind în mod considerabil numărul frazelor durate în favorul partidului roșu, calificându-se rezultatele pseudocivilizației cu fel de fel de epitete mari, dându-ni-se nouă numele de reacționari, legitimiști etc. E țara poreclelor.

Rolul confraților e comod, al nostru cam ingrat: ei se adresează suficienței oamenilor, căci aceștia sunt pururea predispuși a crede tot ce li se spune de bine de ei, pe când noi nu măgulim pe nimeni, ci facem apel la spiritul lor de adevăr.

Dacă se găsesc instrumente pentru a măsura fenomene atât de simple cum e urcarea și scăderea căldurii, să nu se fi aflând nici un chip pentru a măsura gradul de cultură a unui popor? Am dori în simplitatea noastră să ni se enumere marii oameni cari ar fi făcut la noi descoperiri în mecanică ori în chimie, ori în genere pe terenul științelor naturale, pe care descoperirile sunt lesne de făcut din cauza vastității domeniului lor. Am dori să ni se enumere operele de fond apărute în țară de 30 de ani încoace, ca să vedem gradul de cultură. Nimic din toate acestea. Buni bucuroși dacă apare câte-o carte elementară, în care autorul a știut cel puțin să traducă bine, să-și aproprieze într-un mod cuviincios știința altora. Chiar cazul acesta e estrem de rar

și constituie aproape un merit. Cele mai multe cărți, chiar elementare, dovedesc din contra că autorii lor nu sunt în stare nici să înțeleagă texte străine, necum să producă ceva de la dânșii.

O a doua măsurătoare a gradului de cultură este dibăcia unui popor de-a substitui forței musculare agenți naturali, de-a crea și întrebuința mașini. Și aci vom constata că mașinele introduse sunt în genere puse în mișcare de mecaniciani străini și că românul e întrebuințat ca lucrător cu brațul.

Acest nivel de cultură scăzut și sus și jos n-ar fi o nenorocire absolută. Un popor incult care tinde cu stăruință, însă gradat, de-a ajunge la civilizație, care se deprinde el însuși zi cu zi a-și apropria îndemnările și cunoștințele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalți. Dar la aceasta nu gândește nimenea. Lucrul la care aspiră toți este a se folosi numai de avantajele civilizației străine, nu însă a introduce în țară condițiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de sine.

Natura omenească și natura organică însă își au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalității. Când o societate contractează necesități nouă ca a noastră ea trebuie să contracteze totodată și aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredității, principiul conservator, prin care rasa și individul păstrează și transmite la urmași calitățile cari i-au fost favorabile în lupta pentru existență, și a adaptabilității, principiul progresiv, prin care rasa caută a-și apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător.

Dar pentru ca adaptabilitatea să câștige calitățile nouă se cere timp. Mediul social și economic în care un popor trăiește nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condițiunilor nouă. Dacă reforme și schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiții, se ajunge unde am ajuns noi. Calitățile din trecut devin insuficiente pentru a susține exigențele prezentului, bilanțul puterilor risipite întrece pururea pe-al celor puse la loc, organismul își încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate și în mizerie.

A sconta viitorul e lesne, și cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o nație incultă rezultatele civilizației, dar cu ce preț? Cu acela al degenerării și al stingerii timpurie, căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decât oricare altul.

Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea ființelor organice, suntem numiți reacționari. E matematic sigur cu toate astea că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face, că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor și că, cu cât aparențele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real cată să fie și el mai simțitor.

Și acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un cuvânt întreaga constituțiune fizică și morală a populațiunilor noastre.

Ceea ce ne dă dreptate nu sunt fără îndoială lungile articole de fond ale „Românului', în care se vorbește de civilizațiune, de libertate, ca de bunuri câștigate de liberalism pentru poporul nostru, ceea ce ne dă dreptate — în contra voinței noastre și din nenorocire — e realitatea. Chiar de-am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e 'n stare a atinge umbra realității. Pentru a putea exagera ceea ce se 'ntâmplă în țară, în Parlament, în administrație, în viața economică și morală a imensei majorități a poporului, ar trebui cineva să 'mprumute colorile negre din Infernul lui Dante.

Și oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceți granița pe oriunde poftiți, să ne spuneți unde veți găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai și totodată atâta gol sufletesc ca la populațiunile din țara noastră. Un corespondent al „Românului' compara, pe la Slănic, pe grănicerii noștri cu cei austriaci, români și unii, români și alții; cei din urmă însă rumeni și sănătoși, cei dentâi — tipuri clasice de morbiditate și mizerie. Astfel stă cu toată populația. E lesne a înfrumuseța lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii și tirade e realitatea. Se vede că redactorii „Românului“ n-au ochi de văzut, n-au oglindă în care să se uite.

În unele județe populația scade, în cele mai multe stagnează și s-apropie de scăderea absolută, numai în câteva de-a lungul Dunării, prin locuri mai puțin populate, sporește. E verisimil că nici școala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiții de existență; unde e mizerie acolo condițiile de existență sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfârșește prin a se istovi, prin a-și slei viața în silințe zădarnice.

Și de ce aceste condiții de existență lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură; pentru că trebuințele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca lui să le poată satisface, pentru că e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trăi poate o sută de ani încă, în condiții mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe când trebuințele statului și ale societății sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocrație, cu totul improductivă, de sute de mii de oameni cu aspirațiuni imense, cu capacități nule.

E acum vina noastră dacă această pseudocivilizație, această înmulțire a trebuințelor făr-o sporire paralelă a aptitudinelor economice și intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul din România? Arătăm atât rezultatele cât și cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. Dacă rezultatele sunt de netăgăduit, dacă cauza e asemenea stabilită, de puțin interes e de-a ne da porecla de reacționari sau legitimiști. Lucrurile rămân din nefericire așa cum sunt, chiar dacă cerul ar fi o hârtie și marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul în contra evidenței probe nu există.

❦

[14 octombrie 1882]

Era greu de admis să mai existe vro grădină de guvern undeva pe fața pământului care s' aducă cu-al nostru. Cu toate acestea el are pereche în guvernul unguresc. Nu se putea altfel. În Ungaria, ca și la noi, cine nu se pricepe la nimic se ocupă de politică. Și acolo „maghiarism“, „patrie maghiară“ etc. sunt o marfă politică, a fi maghiar — de orice origine — este, nu o cestiune de rasă, ci o industrie, un negoț adesea foarte lucrativ, întocmai precum la noi e o breaslă anume a fi patriot — orideunde ai fi. Poziția sectei patriotismului cu degete lungi e aproape mai favorabilă dincolo decât dincoace de Carpați, căci imensa majoritate a populațiunii, adecă ⅔, neștiind ungurește, își poate închipui oricine că a ști acest prețios idiom constitue un privilegiu pentru a ferici țara.

„Gazeta generală“ cuprinde o descriere a Banatului Timișorii, provincie locuită în cea mai mare parte de români. Ea prezinta un îndoit interes, întâi asemănările cu starea de lucruri de la noi, apoi tabloul unei populațiuni române guvernate de maghiari.

Era un timp — zice autorul — în care Banatul Temișorii se numea grânarul monarhiei austriace pentru că aci se cultivau aproape esclusiv grâu și porumb, iar recoltele rele erau necunoscute până-n anul 1863. Înaintea acelei cumplite veri, fusese treizeci de ani de-a rândul recolte bune. O singură recoltă rea a fost îndeajuns pentru a da loc la mare foamete. Statul a trebuit să intervie în ajutorul oamenilor cu grâne, făină și alte mijloace de subzistență. Cu toate acestea Banatul fusese considerat ca țară bogată, ca grânar al monarhiei. Iluzia se pierdu numaidecât. Ceea ce oameni cuminți prevăzuseră demult, s-a învederat pentru toată lumea; populația Banatului trăia — afară poate de-o seamă de țărani bogați — de la mână la gură. Puțini câștigau de cu vară mai mult decum le trebuia iarna. La vremea secerii ne și lipsește pâinea. Cel întâi grâu ce secerăm se preface literalmente în pâine, celălalt e vândut de pe câmp, fiind încă în spice, sau se duce numaidecât în piață — pentru a împăca pe perceptor.

Sarcinele ce i se impun populațiunii de aci sunt neauzite și sute de mii de oameni muncesc zi și noapte pentru nimic alt decât pentru a-și ținea sufletul, căci ceea ce nu le ia statul pe cale legală le mănâncă funcționarii cei corupți și advocățimea cumplit de cârciocărească și sugătoare de sânge. Mania de-a se judeca a fost cultivată în mod sistematic aci și nu e casă să n-aibă procesul ei care-o stinge pân-în sfârșit. Toată populația s-a abrutizat în nesfârșita luptă pentru existență; muncesc ca animalele și nu se poate să aibă altfel de simțiri decât acestea.

Deasupra acestei situații deplorabile din inima populației chiar, faimoasa artă de guvernământ a maghiarilor își ridică biciul, un stat, care în teorie și în fața străinătății pretinde a trece de stat civilizat, pentru ca în practică să se poată resfăța în bună voie în maximele lui asiatice. În teorie de ex. cestiunea limbilor s-a rezolvat în modul cel mai minuțios; regimul Taafe ar putea învăța de la maghiari. Fiece condicuță de dări are bunăoară trei rubrici, una maghiară, una germană, una romană; funcționarul e obligat în aparență de-a umplea contribuabilului maghiar rubrica întâia, celui german a doua, românului a treia. Departe una ca asta! Deși în tot Banatul nu sunt la țară nici o sută de contribuabili maghiari, deși în cele mai multe locuri nici rândașii nu știu acest idiom, totuși autoritățile nu cunosc, în relațiile lor cu germanii, românii, serbii ori bulgarii, altă limbă decât pe cea maghiară.

Cine n-a trăit pe aci nu-și poate face o închipuire de încurcătura fără capăt, de mizeriile ce nasc din această singură împrejurare. Poporul neștiutor e dat cu totul pe mâna cavalerilor de industrie cari știu ungurește, căci există localități unde, dintre patru mii și mai bine de suflete, nici unul nu știe boabă ungurește. În asemenea localități persoane problematice își câștigă existența tălmăcind țăranilor în limba lor pe acea a autorităților. Acești paraziți de advocați de a treia mână și de scriitorași existau cu de prisos și înainte, dar acum sporesc ca buruiana cea rea, căci au o sferă de activitate determinată. Această canalie traduce actele și adresele autorităților, sfătuiește pe țăran, îl instigă, își dă aerul că ar fi având trecere în sferele politice, caută a trage pe sfoară pe cel necunoscător, i se plătesc bine serviciile de interpret, ia avansuri în procese pendente ș.a.m.d.

Însă toate lipitorile astea mari și mici n-ar fi încă în stare de-a ruina țara și de-a aduce populația la sărăcie deplină, dacă o legislațiune defectuoasă și o administrație care-și bate joc de orice idee de dreptate n-ar merge mână 'n mână cu toate acestea.

Deocamdată vom da următoarele cifre cari vorbesc de sine. Banatul, așa numitul grânar al imperiului, datorește 10 milioane de fiorini rămășiță din dări. După darea de seamă, publicată de curând, comitatul Temișorii numai datorește 3.667.095 fiorini reparțiți asupra plaselor Temișoara, Verșeț, Vinga, Lipova și Biserica Albă. Ne vom ocupa cu Lipova, care în aparență e plasa cea mai bine situată în tot județul Temișorii.

Recolta anului acestuia se consideră bună ca-n toată Ungaria, asta a ajuns la auzul ministrului unguresc de finanțe, Seapary, care s-a grăbit a adresa o circulară cătră toate autoritățile fiscale din Ungaria, prin care comandă organelor sale de-a căuta cu zel și asprime să încaseze dările. Organele subalterne, ce n-au nevoie de-o asemenea admonițiune, n-au așteptat să li-o spună de două ori.

Cine să execute însă?

Poporul e mai iritat decât oricând și în adânca sa ignoranță identifică pe perceptor cu neîngăduitorul creditor, cu statul. Firește. Cel ce ia grâul de pe ogorul țăranului și-l silește a-și vinde marfa câteva săptămâni după secere, când e naturalmente mai ieftenă pentru a plăti dări cu banii; cine-l face pe țăranul viier să-și piarză recolta în același chip; cine-i ia pălmașului vaca, care-i hrănește copiii, pentru a o da pe nimic celui întâi venit — acela e vrăjmașul de moarte.

Toate aceste le face însă în Ungaria un perceptor, un executor. Plânsete și vaiete domnesc pretutindenea unde s-arată. De aceea niciodată un om care simte omenește sau un funcționar cumsecade nu se oferă a fi perceptor. Numai oameni cu totul depravați, ce n-au nici un fel de căpătâi, se oferă la funcții atât de neplăcute, primejdioase chiar, care se dau oarecum cu licitație. E foarte caracteristic că există sute de inși cari se prezintă spre a ocupa asemenea funcții de călăi; existențele problematice foiesc în Ungaria cu de prisos și un astfel domn, care-și pricepe treaba, știe să-și facă avere, în poziția aceasta, în timp de câțiva ani.

Cu revolverul în buzunar călătorește acest „domn“, în numele guvernului și pe cheltuiala comunelor, în plasa sa din loc în loc și o spaimă ce paralizează, îl precede. Înainte de a sosi, averea tuturor locuitorilor cari sunt în restanță cu darea se trece într-un proces verbal; un scriitor și un om al autorității (în genere un țăran) merg din casă'n casă. Deja scriitorul acesta e pungaș, de mituit în orice caz, pentru că aci, în țara aceasta, toți se pot mitui.

Încruntând sprincenele întreabă pe o biată văduvă: „D-ta ai o vacă?“ Tremurând, femeia-i pune-n mână un biet fiorin — poate cel din urmă pe care-l are — și zice nu. El scrie,,Nu“ și apoi continuă cu blândețe: „Nu-i așa că n-ai nici vin?“ Apoi îi lasă o hârtie goală pe care ea are s-o iscălească. C-o clipire de ochi semnificativă, el părăsește casa și biata femeie crede c-a scăpat cu puțin. Cum s-a înșelat. Executorul vine-n ziua viitoare în persoană, o amenință cu temnița pentru indicațiunea ei mincinoasă și dacă acum nu dă cinci sau zece fiorini pentr-o manipulațiune analogă, se execută fără de milă. Adesea nici mituirile nu folosesc, căci executorul nu poate gândi totdeuna numai la sine, ci trebuie să gândească și la ministrul de finanțe care-i cere bani.

Oare un popor care vede guvernul reprezentat de indivizi atât de venali și atât de mojici poate să mai aibă conștiință de stat și respect de legi, în existența cărora nici nu crede? Nu e de mirare dacă 'n timpul din urmă au fost uciși în curs de opt zile doi executori și un consilier fiscal în Ungaria, unul dintre ei în Banat chiar.

În modul cel mai brutal paraziții aceștia scormolesc în carnea proprie a statului unguresc, prădând țara, ruinând în fiece an sute de oameni, adecă tot atâți contribuabili. Se 'nțelege că numărul contribuabililor împuținându-se, sarcinele celor ce mai sunt în stare a plăti devin din ce în ce mai grele. Această împuținare crește prin emigrațiunea în mase spre America, care ia dimensiuni din ce în ce mai mari, încât ministrul de interne al Ungariei s-a văzut silit a convoca o anchetă pentru oprirea „emigrațiunii în mase“. S-au cerut expertize de la comune și de la societățile agricole asupra acestui fenomen înspăimântător și din toate părțile s-a răspuns că, principala cauză e mărimea dărilor și asprimea încasării. Așadar fugă generală înaintea executorului! Nu știu ce va decide ancheta, un lucru însă e sigur: nu există alt mijloc de îndreptare decât scăderea dărilor și o purificare fundamentală a personalului administrativ. Dar e sigur de mai înainte că acest mijloc n-o să se aplice. Farsorii se vor tăvăli înainte până când s-o putea.

„Ungaria e o țară bogată, binecuvântată și popoarele ei sunt dintre cele mai fericite ale pământului“ — așa stă scris în fiece carte de școală, în care învață a citi copilul țăranului, care nici de nume nu știe ce-i fericirea. Da! e bogată țara dar locuitorii sunt săraci.

Săraci, pentru că prea multe lipitori îi sug, pentru că statul întreg trăiește pe-un picior prea mare, pentru că numai o idee, numai o tendență a cuprins puterile intelectuale din această țară și le absoarbe pe toate: ideea statului pur maghiar, tendența de-a impune țării întregi, tuturor popoarelor, fiecărui cătun, fiecărei table de cârciumă sigiliul maghiarismului.

Deocamdată fenomenul emigrațiunii în mase se observă mai mult în Ungaria de nord. Comisarii și agenții preced cu temei și n-au pătruns încă pân-aci; poate că unii nu presupun că vorbele și momelele lor ar da de urechi ascultătoare și de inimi deschise; căci populația din Bănat nu e numai săracă și nemulțumită, ci chiar prea multă la un loc, și tendența de-a emigra e vie în toți. Deocamdată lipsește ținta ademenitoare și mulți nu emigrează decât în alte părți ale Ungariei sau în Bulgaria, căci aci numai e loc pentru ei.

Cum vine însă că Ungaria, aci populată, dar în mare parte pustie, retrogradează din deceniu în deceniu în privirea populației sale, că întreaga ei prosperitate economică e lovită de regres? Cifrele ce pătrund penibil în publicitate sunt spăimântătoare, nici acum, în anul cel bun, nu se vede o scădere a răului. Această împrejurare ne spune îndeajuns că n-avem a face cu neajunsuri trecătoare, ci cu rele sociale și economice adânci, a căror înlăturare, în actualele împrejurări politice, li s-au părut cu neputință celor ce-au rupt-o de fugă. Recensimântul din 1870 spunea că în Ungaria sunt 4.417.574 persoane cari trăiesc din agricultură; pe când recensimântul ultim, făcut asupra popoarelor în anul 1880, dete un minus de 784.457 persoane, căci numărul acelora cari, în 1880, se mai ocupau cu agricultura e numai de 3.699.117 inși. Fiindcă în cei din urmă doi ani tendența de emigrațiune a sporit — Bulgaria și Bosnia sunt atât de aproape — se poate zice că, în ultimii 12 ani, agricultura Ungariei a pierdut un milion, aproape 25% a capitalului ei de brațe. Din nenorocire statistica națională maghiară, a cărei exactitate și bună credință întrece pe aceea a geografilor franceji, nu ne spune nimic pozitiv despre proporția diferitelor naționalități în aceste pierderi colosale. Ar fi interesant și ar lămuri problema dintr-un punct de vedere care ar contribui a dezlega cu siguranță cestiunea anchetei ministeriale.

❦

[17 octombrie 1882]

Adunările se redeschid în sesiune estraordinară și o sumă de cestiuni importante, mai cu seamă unele de caracter internațional, vor ocupa atenția lor.

Nu se poate tăgădui cu toate acestea că un fel de apatie generală a cuprins țara, că ea nu mai posedă nici un fel de elasticitate a puterilor ei în fața complicațiunilor, că ceea ce se observă în genere e un fel de nepăsare, de dezinteres în cestiuni politice, încât chiar încercările de galvanizare făcute prin proiectele de reformă ale d-lui C.A. Rosetti nu produc efect asupra publicului.

Sunt o sumă de oameni — desigur nu proști— capabili din contra de-a se interesa de orice manifestațiune a activității omenești afară de una singură, de politică. Naufragiul pe care l-au suferit aproape toți în iluziile lor politice îi împinge să caute un refugiu, un liman asigurat înlăuntrul egoismului lor chiar. Nimic n-a putut să cauzeze atâtea decepțiuni decât acea himeră care se pretinde arta de-a guverna și care nu însemnează la urma urmelor decât triumful limbuției și a șiretlicului, triumful inteligențelor sterpe asupra celor adevărate.

Orice-ar face cineva în lume, orice ocupațiune cu care s-ar deda de gust ori de nevoie, care e scopul ce urmărește? O sporire morală a persoanei sale însăși, o augmentațiune a ființei sale. Această augmentare se găsește pretutindeni, în toate ramurile de muncă, de aspirațiuni: meserie proastă — afară de meseria politică — nu există.

La ce servește politica? Câtă înjosire, câtă umilire, câtă împuținare a omului nu cuprind acele esplicațiuni mai mult ori mai puțin întortocheate, acele precauțiuni oratorii, acele vorbe cu două înțelesuri, reticențele neleale, scuzele, făgăduințele de-a nu mai face pe viitor ceea ce s-a făcut în trecut, programele propuse ș.c.l. Niciodată ștrengar n-a tremurat așa înaintea dascălului, niciodată lacheu parvenit nu s-a plecat înaintea stăpânului său ca lacheii politici înaintea pretinselor suveranități politice. Nu e unul care să-și spuie vrodată gândirea de-a dreptul și întreagă, nu e unul să n-aibă recurs la circumlocuțiuni și cârciocării, unul care, vorbind, să nu fi ascuns sau să nu fi exagerat ideea sa, unul care să nu fi justificat într-o măsură oarecare portretul ce Sallust îl face de Catilina… simulator ac dissimulator — dibaci a simula ceea ce nu e și a disimula ceea ce este.

Mai cu seamă sesiunea aceasta promite a ne prezenta spectacolul unor discuțiuni și unor intrigi pe cât de absorbatoare pe atât de sterpe. Fosta majoritate prezintă deja trei grupuri deosebite, al virtuții, al d-lui C.A. Rosetti și al d-lui I. Brătianu, plus numărul celor mediatori, gata a combate orice guvern și a se alătura oricăruia.

Mai la vale publicăm un articol pe care Delfinul ni-l trimite din Galați și în care cauza adevărată și profund personală a acestor sciziuni e zugrăvită cu cunoscuta vigoare a penei autorului. Se poate ca în privirea planurilor politicei esterioare autorul să fi atribuind d-lui I. Brătianu un rol pe care acesta nu-l merită; în privirea însă a stărilor de lucruri dinlăuntru descrierea e de-o plastică fidelitate, proprie a atrage atenția deosebită a cititorului.

❦

[21 octombrie 1882]

De câte ori gândim la dezvoltarea vieții economice în România ne vine-n minte ideea, în aparență paradoxală dar cu atât mai adevărată, pe care o afirmă un economist american: pentru o țară rămasă îndărăt în cultură comunicația cu străinătatea e pernicioasă.

În adevăr, un popor primitiv se distinge mai cu seamă prin lipsa sa de trebuințe, prin modestia proverbială a exigențelor sale materiale. Nu e bine, fără 'ndoială, ca aceste trebuințe să rămâie staționare, căci atunci ar lipsi impulsul pentru o activitate mai mare, ar lipsi principiul progresiv; dar pe de altă parte e și mai rău ca aceste trebuințe să se înmulțească ca din senin, fără ca înlăuntrul poporului să fi pătruns diviziunea muncii; aptitudinea multilaterală de-a satisface el însuși prin activitate proprie trebuințele sale.

Din momentul în care Dunărea a fost deschisă pentru esportul nostru, mijloacele claselor relativ luminate s-au înmulțit în adevăr, dar și trebuințele lor au crescut cu totul în disproporție cu aceste mijloace. Aproape toate trebuințele s-au schimbat. Din creștet pân-în tălpi orice obiect de îmbrăcăminte au început a se introduce din străinătate: vechile clase de meseriași, având deprinderea a lucra pentru alte vremi și pentru alte gusturi, neavând timpul necesar și nici conducători de la cari să învețe a lucra europienește, au început să dea îndărăt și azi nu mai există. Negustorul care 'ntroducea din străinătate obiectele necesare deveni factorul de căpetenie al pieței și era mai lesne ca acest negustor să fie străin decât indigen. Pe de altă parte brațele și inteligențele indigenilor neaflând o altă piață, nici o altă ocupațiune decât aceea ce le-o oferea statul, s-au născut în țară acea nefastă tendență de-a privi funcțiunile ca singurele ocupațiuni onorabile, o tendență constatată demult în contra căreia, din nefericire, nu s-au opus aproape nici un guvern.

Nu avem nici scuza că răul nu s-ar fi constatat demult. Încă la 1863 Camera de pe atunci a admis a se trece, în răspunsul la adresa tronului, amendamentul următor:

Este drept a recunoaște că obiceiul înrădăcinat în clasele cele comparativ luminate ale societății noastre de-a disprețui orice altă profesiune și de-a se îmbulzi în aceea a serviciului public au adus coucurența ce-și fac cetățenii într-această carieră la un grad funest moravurile noastre publice, astfel încât s-ar putea zădărnici orice încercare de serioasă îmbunătățire din partea unui guvern luminat, cu intențiune sinceră. Totuși Adunarea deplânge că guvernele Măriei Tale, nu mai puțin decât acelea ale predecesorilor Măriei Tale, departe de-a cerca a combate acest defect al moravurilor noastre, care este una din cauzele principale ale paraliziei societății noastre, v-a făcut decât a-i favora dezvoltarea, întorcând-o în folosul lor ca un mijloc legitim de conservațiune.

Acest amendament, propus de C. Crețulescu, s-a votat în unanimitate — fără nici un folos însă — de Adunarea de atunci.

Își poate închipui oricine cari trebuiau să fie rezultatele acelei tendențe funeste. Aproape toată ura, toată înveninarea luptelor politice, solidaritatea dintre nulități pentru a combate și răsturna orice merit adevărat — acest concurent periculos al nimicniciei și ignoranței —, disprețul reciproc și necuviința reciprocă, frazeologia goală, puținătatea de caracter — toate aproape — își au izvorul în acea tendență funestă, în împrejurarea că aproape toți românii relativ luminați deveniseră candidați interesați la demnitățile publice. Până azi încă România e în pericolul de-a deveni ceea ce erau republicele în decadență ale Greciei și Roma în timpul descompunerii sociale.

După câte vedem astăzi nu se poate admite că dezvoltarea României a fost normală. Din contra: a fost în gradul cel mai mare anormală, sacrificându-se, în favorul ei, bunăstarea, sănătatea și moralul tocmai a acelor clase pe cari liberalismul esploatator și ignorant pretindea a le emancipa.

Ceea ce dar a adus dezvoltarea de pân' acum n-a fost o nouă clasă de producători, nu ridicarea muncitorului la un nivel mai nalt de cultură și de bun trai, ci o nouă clasă de stăpânitori, o aristocrație nouă, compusă din oameni cu puțină știință de carte dar cu multă impertinență, cu mult spirit de șicană și de-o rușinoasă mlădioșie de caracter.

Congresul economic adunat la Iași n-a avut nici un cuvânt de laudă pentru dezvoltarea economică a României și nici l-a putut avea. Din contra, regresul zilnic al negoțului și meseriilor între români, substituirea zilnică a elementelor indigene prin cele străine, rezia administrație, decăderea bisericii, insalubritatea regimului sub care trăiește țăranul, toate acestea au preocupat, incidental sau de-a dreptul, luarea aminte a congresului. Progrese n-au putut constata nimenea, nici căutându-le cu lumânarea.

Când lucrările Congresului se vor publica în ediție autentică vom reveni asupra lor. Deocamdată stabilim numai că caracterul tuturor dezideratelor acestei adunări este constatarea de enorme goluri pe toate terenele vieții materiale și morale.

Admitem ca apreciațiile oamenilor asupra cestiunilor de pură politică să poată fi determinate prin temperamentul fiecărui: ca unul să crează că e bun ceea ce altul crede că ar fi rău. Dar oare tot astfel e cu realitatea? Tot astfel e când ochii cari văd atribuie realității relele pe cari ea le cuprinde în adevăr?

Zilnic vedem foile guvernamentale polemizând cu noi în privirea aceasta, lăudând starea actuală, batjocorind pe cea din trecut. Suntem departe a fi laudatores temporis acti în mod absolut; ceea ce afirmăm însă în puterea cuvântului este că, cu acele trebuințe puține ale societății din trecut și cu mijloacele prisositoare de-a le realiza, starea oamenilor era mai fericită decât azi. E drept că Domnul nu era Rege, dar avea mai multă autoritate în țara sa proprie; e drept că bogății enorme nu se grămădiseră în lăzile industriașilor politici, dar ceea ce nu exista deloc și nicăiri era mizeria. Nu era om în țară care să n-aibă o ocupațiune certă, o piață sigură pentru munca sa. Azi e fără 'ndoială altfel. Toate silințele ce și le dau oamenii în direcția ideilor economice sunt la dreptul vorbind o încercare de-a se-ntoarce în multe priviri la trecut, când munca națională, multă-puțină, era organizată de tradiții și așezăminte, când proprietatea imobilă era îngrădită de protecția legilor, când intrarea străinului în organismul social era mai grea.

Inițiativa luată de societatea Concordia e lăudabilă în orice caz. Dar succesul dezideratelor congresului atârnă în mare parte de-o bună administrație a statului, care nu știm dacă în mersul actual al lucrurilor mai e cu putință a se introduce. Pentru a favoriza dezvoltarea economică se cere ca mecanismul administrativ să fie mai puternic, mai puțin atârnător de fluctuațiuni politice decum e la noi. Din contră, observăm că toate propunerile de reformă, mai ales cele preconizate de d. C.A. Rosetti, tind a preface și mai mult organele statului într-o pleavă bătută când încolo când încoace de vântul întâmplării și de vicisitudini electorale.

❦

[22 octombrie 1882]

Gruie Singer în traducere germană a apărut acum de curând la librăria Wlh. Friedrich din Lipsca. Este o broșură de 28 pagine, în ediție elegantă. Traducerea e făcută de d. L.V. Fischer din Erlangen, lângă Passau, în Bavaria. D. Fischer e unul dintre literații germani care-n anii din urmă au atras atenția publicului german asupra literaturei noastre, comunicându-i în traduceri mai mult ori mai puțin reușite unele dintre productele noastre literare pe care le-au socotit mai bune, parte proză, parte versuri. Îndeosebi d. Fischer a tradus pân' acum, pe cât știm, numai versuri, pe care le-au publicat în deosebite foi periodice din Germania. Astfel ne aducem aminte de o traducere a Răsunetului lui A. Mureșianu, publicată în Magasin für die Literatur des Auslandes și de câteva poezii ale lui Alexandri publicate în Dioskuren, în Oester Gartenlaube. Gruie Singer nu este dar prima încercare a traducătorului și asta se vede aproape la fieștecare vers. Metrul e cel original și în foarte multe versuri traducătorul a izbutit să reproducă farmecul deosebit pe care-l are limba marelui nostru poet.

❦

[23 octombrie 1882]

Articolele ce ni le trimite din când în când Delfinul au proprietatea de-a escita organele roșii pân-la furie.

Știm prea bine, și organele adversarilor știu asemenea, că în lumea ziaristică e o regulă de-a respecta în întregul ei individualitatea unui autor, de-a respecta stilul lui, care e în genere în legături intime cu natura și cu temperamentul lui, și ei știu că a atribui unui partid întreg ceea ce un singur membru afirmă este o sofismă comună, de tot recomandată deja de Gerard Hamilton ca mijloc lesnicios, însă nu onest, de-a sprijini trebuințele cauzei.

Dacă recomandăm aceste articole atenției deosebite a cititorului, din aceasta dumnealor deduc numaidecât că împărtășim cu desăvârșire, ca în reproducere galvanoplastică, punctul de vedere al autorului, pe când în realitate considerația noastră de căpetenie este că articolul e interesant, scris c-o deosebită energie de stil și meritând — ca orice lucrare interesantă — atenția cititorului, chiar atunci când n-ar reflecta pe deplin sau în toate punctele opinia noastră.

Audiatur! Nu 'nțelegem ce fel de libertate de cuvânt ar fi aceea când cineva n-ar putea să-și susție vederile cu toată energia naturii sale proprii. Stilul și judecata sunt tocmai la oameni talentați cestiuni de temperament. Precum fiece instrument are tonul său specific tot astfel fiece om are predispoziția sa firească, pasională, de-a aprecia și zugrăvi lucrurile; ar fi o goală pedanterie, demnă de bucherii foilor roșii, de-a reteza un stil viu, o apreciație energică, numai pentru că nu împărtășim toate ideile sau punctul de vedere din care autorul scrie.

Admitem ideea determinismului întru cât privește caracterul individual precum și acel al unui partid. Unui om i se pot arăta exemplele cele mai strălucite de îmbogățiri prin fraudă, de înălțări prin trădare, de impunitatea aproape proverbială de care sunt apărate marile crime și marii criminali — toate acestea el le va recunoaște ca adevărate, dar a le imita nu va ajunge niciodată. Pentru că nu poate. Velle non discitur, zice sfântul Augustin, a voi nu 'nvață nimenea din faptele altuia.

E drept că roșii au venit la putere prin influența străină, și anume sub presiunea vestitei alianțe de trei din Reichstadt, apoi prin amăgirea a o seamă de elemente liberale și conservatoare pe cari le-au eliminat îndată ce a trebuit să lucreze sub acea influență care-i adusese. E oare asta un cuvânt ca conservatorii să-i imiteze sau, în genere, sunt ei în stare de a-i imita? Noi credem că nu. Ei, a cunoaște și a constata ceea ce fac ei și a face ceea ce fac sunt două lucruri foarte deosebite.

Imputarea acelora cari ignorează frumoasa lege descoperită de un sfânt și confirmată de științele moderne este așadar în esență următoarea: „De ce nu imitați pe roșii?“.

Pentru că nu putem. Există cu toate acestea oameni de bine cari cred a putea vorbi astfel:

De ce nu sunteți ca ei? În loc de-a crede că puteți împinge lumea lăsați-vă împinși. De ce nu faceți, fiind la putere, ceea ce fac adversarii voștri? E drept că ei au pururea patriotismul în gură; faceți și voi astfel, dezrădăcinați-l însă din inimă, unde degeaba 'l aveți în adevăr, și veți vedea ce folositor lucru este de-a spune una și a face alta. Știți prea bine că pretinsul patriotism al lor e un moft. Un patriot nu fură; ei fură pe un cap de sting. Prefecți numiți de pomană în funcțiile lor au plătit în doi-trei ani, de pe spinarea unor județe sărace, milioane de datorii; Warszawsky a fost numit director de ministeriu; cel însărcinat cu afacerea răscumpărării a făcut milioane — și totuși patrioți sunt. Relele ce vin din afară ori dinlăuntru, trebuie să le considerați ca fatale, ca aduse de împrejurări neatârnate de voința oamenilor. În loc de-a vă opune curentului fatalității acomodați-vă cu el. În vorbă, în gazete, în adunări puteți spune orice v-ar putea dezvinui sau arunca vina asupra altora. Dar în realitate, în taină, faceți ceea ce împrejurările și interesul personal vă dictează. Uite cum face Brătianu. Știa că, de la Reichstadt încă, se hotărâse cedarea Basarabiei? Ce să se opuie dar la un rău inevitabil? S-a dus singur la Livadia. Știa că războiul oriental are să se facă? E drept că la Mazar Pașa era turc, dar a intrat în apele războiului omul numaidecât. Răscumpărarea drumului de fier vi se impunea? Ați trăgănat-o ani întregi doar ați scăpa de ea. O! el a făcut altfel. În Senat a mărturisit în adevăr că e silit din afară, în gazete însă o numea cestiunea cea mai populară. A făcut-o, a dat ocazie amicilor să devie milionari de unde n-aveau de pe ce bea apă, încât aceleași rele pe cari împrejurările v-ar fi condamnat poate să le faceți voi le-a făcut el ca un om cuminte, numai le-a făcut cu mult mai rele decum ați fi fost în stare voi să le faceți vreodată. Dacă domnia împrejurărilor e absolută și fatală, în loc de-a vă opune acelei fatalități, ca eroii tragediilor vechi, mai bine ați intra în apa lor, căci oricât de răi ați fi, atât de înjosiți, atât de străini, atât de adânc de putrezi ca roșii tot nu sunteți. Dacă răul trebuie să se facă, faceți-l încai voi, căci ar fi mai mic de cum îl fac acești oameni. În orice caz trădători n-ați fi decorat și înălțat, directori la ministerii n-ați fi pus bandiți; oricât de răi ați fi fost, mai răi decât aceștia nu puteați fi. Cât despre țară? Dar cui îi pasă de ea? Singurul ei folos ar fi doar că, din natură, nu sunteți predispuși de-a fi atât de comuni, de haini la inimă și de malonești cum sunt roșii, că, personal vorbind, sunteți mai curați decât ei. Ceea ce însă ei au făcut era în ordinea lucrurilor să se facă, oricât v-ați fi opus, căci patriotismul și sentimentele sunt răi conducători în viața practică. Vorbiți ce poftiți, dați-vă aere de mari patrioți cum își dau ei; fiece șir, fiece vorbă să fie umflate de fraze patriotice, dar faceți ceea ce e inevitabil a se face, chiar rău fie, și umpleți-vă buzunarele înainte de toate. Auzi miniștri, ca cei conservatori, cari să iasă săraci din cabinet? Ba încă încărcați de datorii? Apoi miniștri ați fost? Care e dintre roșii care-ar fi ieșit sărac, doar să fi fost din cale afară prost? Stolojan, C.A. Rosetti, Giani, ba însuși ilustrul Brătianu? Dar ce-ar zice lumea întrebați? Lumea? Ceea ce zice de ei. Sunt isteți, sunt oameni de afaceri — cel ce se conduce de patriotism, de sentimente, de principii e pur și simplu naiv și ridicol.

Ei bine, modul de-a scrie satiră cu aerul tentațiunii nu e atât de nou pre cât s-ar părea. Un autor spaniol, Baltazar Gracian, pune pe doi tineri să călătorească prin lume sub conducerea unui personaj mitic, anume Desengano — dezamăgirea, deziluzia. Amândoi tinerii văd aceleași lucruri, aud aceeași esplicare din gura dezamăgirii, dar fiecare din ei se poartă cu totul altfel; pe Critil îl indignează ceea ce vede, pe Andrenio-l atrage de intră-n danț. A fost din partea Delfinului o trăsătură de satiric de-a sfătui pe conservatori să lase focului idealismul lor politic și să imiteze pe roșii.

— Dar dacă ne vor imita, zic onorabilii, ne răstoarnă?! Și c-o furie dictată de instinctul de conservare foile lor se aruncă asupra articolului Delfinului să-l sfâșie, nu altceva.

Se 'nțelege că acest punct de vedere nu este al nostru și că nu suntem în stare să imităm pe roșii. Cine-o știe mai bine decât oricine e Delfinul însuși. Autorul acelui articol întrunește în el graiul dezamăgirii cu sfatul pe care Andrenio l-ar da, pe când în realitate Critil îl aude. Orice partid care va ști să practice virtuțile roșiilor, în urma legii progresului îl va întrece în aceste virtuți. Tot ce spune Delfinul e adevărat. Adevărat că, prin conivență cu străinii, roșii au ajuns la putere, adevărat că n-a existat cestiune internațională în care să nu cedeze — făcând mendre de opunere de ochii lumii — adevărat că nu le pasă lor de țară cum nu ne pasă nouă de China; adevărat asemenea că partidul există numai prin impunitatea absolută a tâlhăriilor și mizeriilor ce le comit zilnic membrii lui, adevărat că nu există om în țara aceasta care să nu simtă dezgust de aceste naturi profund necinstite și catilinare, dar de imitat nu-i poate imita nimenea care nu e născut din tina și din minciuna din care ei s-au născut; căci velle non discitur: a voi nu se învață. A constata că toate acestea sunt adevărate și a le imita sunt două lucruri atât de deosebite pre câtă deosebire există între judecătorul ce constată faptele și între cel ce le comite. Indignarea „Românului“ în contra articolului citat e atât de mare din cauză că în el partidul roșu își vede urâciunea proprie, enormă, își cunoaște trăsăturile insuportabile pentru ochii lui chiar.

Ei, ceea ce Delfinul sfătuiește pe Catargiu să facă Brătianu a făcut de mult și va face-o pururea. Între un sfat platonic de-a face și între realitatea „s-a făcut“ deosebirea e cât cerul de pământ.

❦

[24 octombrie 1882]

Când antisemitismul e la ordinea zilei în Germania, Austro-Ungaria și Rusia, iar România nu mai e singura țară asupra căreia să se descarce oprobriul persecuțiunilor, e interesant a lămuri, ca termen de comparație, situația juridică și socială pe care-au avut-o evreii pân-la 1848 în Austria.

Cată să premitem următoarea considerație. Afară de calități pe cari evreii le vor fi având ab antiquo, de la strămoșii lor, multe deprinderi rele ale neamului, multe scăderi de caracter sunt contractate sub presiunea regimului sub care trăiau în diferitele țări ale Europei, din evul mediu începând și până mai ieri. Era așadar cu totul nedrept de-a impune României — prin Tractatul de la Berlin — să suporte necondiționat toate defectele numeroasei sale imigrațiuni, defecte ce nu se datoreau tratamentului din România, ci celui suferit în alte țări.

D. baron de Helfert, cunoscut ca istoric și etnograf, în colecțiunea etnografică a cărui au apărut și interesanta scriere asupra românilor din Austro-Ungaria, ne dă într-o carte Asupra cestiunii confesionale din Austria următoarele amănunte asupra situației din trecut a evreilor austriaci:

Ei trebuiau să poarte petece galbene ca semn distinctiv, asemenea ciandalilor din India. Dar afară de asta legislațiunea le impunea o sumă de umiliri. Purtătorii de litiere erau opriți de-a purta în jețuri persoane atinse de boale contagioase, servitori în livrea și… evrei. Cu toate că ei plăteau o anume dare pentru persoana lor, nu se puteau servi de orice mijloc de comunicație. Abia sub Iosif II fură liberi a se arăta în locuri publice. N-aveau dreptul nici de-a fi cetățeni, nici maiștri, nici să aibă proprietăți imobile, ba chiar libertatea de-a se căsători atârna de vacanța unui loc în familie. Pentru câștigarea acestui loc se cereau cinsprezece documente deosebite și în urmă locul totuși se punea la un fel de licitație. Apoi numai primul născut se putea însura, împrejurare prin care se escitau multe patimi urâcioase ș.a.m.d.

Să se mai mire cineva că evreii, în amărârea lor în contra opresorilor, s-au oțărât cu totul, că caracterul întregului popor e corupt, să ne mai mirăm că mai târziu încercară a deveni din nimic totul? Se 'nțelege însă: corupțiunea nu se putea tăgădui, în fabricațiune și negoț evreii introduseră procederi pe de o parte cărpănoase, pe de alta nesolide; unde se 'ncuibau la țară țărănimea începea să dea îndărăt în privirea averii și corupția morală asemenea se întindea, căci ei creau țăranului o sumă de necesități nouă, ademeneau pe femei la cheltuieli de lux și de mâncări, făceau din slugi hoți și gazde de hoți. În Boemia li se făcea îndeosebi imputarea că oriunde se așează ei slugile se abat de la calea dreaptă, hoții desfac lesne lucruri furate ș.a.m.d.

Dacă li se impută însă evreilor înclinarea de-a precupeți și a neguța și că nu se fac fierari sau lăcătuși, lucrul e esplicabil: ei nu iubesc nici o muncă la care se cere puțină mișcare intelectuală și poate nici n-or fi având putere fizică îndeajuns pentru ocupațiunile de mai sus.

Dacă evreii se plângeau de fanatismul religios de pe-atunci, ei alterau, cu ori fără știre, punctul principal al cestiunii: ei trebuiesc considerați ca națiune, „naționalitate cu dispoziții netăgăduit favorabile și cu facultăți intelectuale“, dar, precum zice Mommsen, „un ferment activ de descompunere națională“.

Asemenea un ferment politic. Ca atare se dovediră de la 1848 și până azi. Închipuiască-și cineva că evreii ar fi alungați din Austria! Nu numai librarii și comercianții de obiecte de arte ar simți lipsa lor, dar și în salele de prelecțiuni și concerte s-ar observa multe goluri, asemenea ar scădea mult puterea opoziției politice, căci evreul e din natură om al progresului. Aceasta se arătă numaidecât din luna martie a anului 1848. Evrei erau oratori în Dieta din Viena la 13 martie; un evreu (dr. Bruhl) ceru, ca deputat al mulțimii adunate în curte, libertatea cuvântului și a presei, libertatea învățământului, reprezentațiunea în Confederația germanică, publicitatea și verbalitatea procedurei judecătorești, constituțiune, egala îndreptățire a tuturor confesiunilor. Afară de el vorbiră și alții, asemenea semiți.

Un semn distinctiv al neamului este fără 'ndoială lăudăroșia, crearea de legende de vitejie. Se știe că chiar în România, în timpul ultimului război, s-a făcut încercări de-a constitui legende glorioase în favorul sergenților de rit mozaic și— în treacăt vorbind — în favorul altor creștini a căror nume nu sunt de origine română. D. de Helfert ne dă un asemenea caz din anul 1848, care, oricât de simplu povestit, nu e lipsit de ironie.

Iată cum stă cu alt eveniment în orice caz trist, dar care-au fost umflat la importanța unei acțiuni capitale și de stat: un fapt simplu a fost împodobit cu cele mai bogate înflorituri de fantezie orientală, aci s-a născut o înjghebare istorică în spiritul lui Josephus Flavius, care c-un cuvânt se poate numi legenda Spitzer.

Până la aparițiunea cărții d-lui Helfert toată lumea credea că în zilele din martie 1848 mulți evrei ar fi căzut pentru cauza libertății, chiar în orațiunile funebre ale rabinului era totdeuna vorba de evrei căzuți. Critica minuțioasă a lui Helfert reduce numărul lor la… unul, Heinrich Spitzer, student în tehnică din Moravia, și chiar acesta n-a căzut, ca un Winkelried ebraic, ca anteluptător sau predicator al libertății, ci ca jertfă nevinovată a unei salve date asupra unei mulțimi grămădite. Prin adaose nejustificate și prin o frazeologie comună în zilele noastre s-au făcut din acesta „cel dentâi care și-a vărsat sângele pentru libertate“; cel dentâi care c-o oratorie inspirată a apărat libertatea; în discursuri, în scris și în desemne, a fost sărbătorit ca „cea mai nobilă jertfă care a căzut la 13 martie“; el prezisese „ca un profet“ revoluția; „el se săvârși și numele său va rămâne etern în panteonul istoriei“. O descriere cu portret zice chiar următoarele:

Tocmai rostea Carl (!) (Spitzer) cuvinte suspirate înaintea Dietei cătră conșcolari și popor când apăru armată. Atunci Spitzer înaintă: „Să dea foc! Voi fi cel dentâi care va cădea pentru libertate?“ ș.a.m.d.

Dar destul despre acestea; dacă evreii n-au fost adevărații anteluptători în fața baionetelor, totuși au fost conducătorii mișcării intelectuale. Deja în manifestul autorilor din Viena găsim că între 29 de semnatari a treia parte sunt evrei. A fost natural ca evreii să gândească numaidecât la emanciparea conaționalilor lor și că n-au lipsit enunciațiuni în acest înțeles. E adevărat însă că cei mai însemnați dintre ei gândeau că trebuie să se procedeze fără a se băga înainte, ci să se lase creștinilor meritul emancipării. Un predicator izraelit zicea între altele:

Ce e de făcut pentru noi? Pentru noi? Nimic. Totul pentru popor și patrie, nimic pentru noi. Nici o vorbă de emanciparea evreilor dacă alții nu vor spune-o pentru noi. Întâi dreptul omului de-a trăi, de-a respira, de-a gândi, de-a vorbi; întâi dreptul cetățeanului, a nobilului liber în îndreptățirea sa, apoi vie evreii! Să nu ni se imputeze că pururea și pretutindenea gândim la noi și numai la noi! Nu faceți nimic. Timpul nostru vine și nu poate să lipsească!

Observații escelente, de-o valoare chiar mai generală, făcea Moritz Markbreiter; el zicea între altele:

Cestiunea evreilor nu este o cestiune de drept, ci un obiect al simpatiei. Evreul e pentru marea parte a poporului un obiect al antipatiei. Dar un obiect al antipatiei nu poate învinge prin aceea că se impune, ci, dacă e cu putință, prin atitudine liniștită și modestă.

……………………

Am afirmat adeseori că roșii sunt în cea mai mare parte străini de origine. Descrierea de mai sus ne dă ocazia de-a face o analogie, justă după cum ni se pare. Și ei au fost liberali la 1848, în scris și în vorbă, și ei încearcă a crea un fel de aureolă de martiriu și de vitejii cari n-au existat nicicând în favorul membrilor partidului lor. C.A. Rosetti și ai săi au fost un „ferment activ de descompunere națională“ dacă aplicăm dictonul lui Mommsen. În adevăr, un ferment atât de activ încât din toată țara veche, din datini, biserică, legi n-a rămas nici urmă. Analogia între roșii Țării Românești și liberalii semiți ai Austriei e mare în multe puncte.

E o idee pe care adesea am repetat-o, că liberalismul la noi e de origine străină, că a fost manifestarea invidiei elementelor imigrate în contra claselor vechi și a instituțiilor cam grele și protectoare ale României istorice. Precum țara noastră a fost în urmă condamnată a purta efectele morale ale relei tratări pe care evreii au suferit-o în alte țări, tot astfel, de la 1848, dincoace de Milcov, ea a început a suporta efectele morale ale tratamentului de care a avut parte imigrațiunea transdanubiană pe când trăia încă sub turci. Aceeași lipsă de respect pentru orice element tradițional al vieții publice pe care evreii o arată în aproape toate țările au fost și zestrea politică a roșiilor la noi în țară. Și acestei lipse de pietate pentru elementele moștenite ale vieței noastre naționale, acestui daltonism oarecum față cu calitățile și natura poporului nostru, îi datoresc succesele lor de pân' acum.

❦

[26 octombrie 1882]

De câte ori am spus publicului cititor că societatea anonimă de esploatare a roșiilor nu are nici un fel de principii politice, n-a gândit niciodată asupra reformelor ce le introduce, nu înțelege nici litera, nici importanța lor, ci totul se reduce la un singur lucru, unul, etern același, etern nepreschimbat: mutrele confiscate ale patrioților de meserie să rămâie la putere.

În Adunare se discută acum un proiect pentru modificarea legii comunale, proiect a cărui întreagă tendență, de sus până jos, e electorală.

Între modificările propuse aflăm următoarele:

Colegiul electoral comunal se compune:

În comunele urbane de alegătorii col. I, II, III și de… delegații colegiului al IV-lea pentru Cameră… Ei formează un singur colegiu și aleg prin scrutin de listă… Alegerea delegaților colegiului al IV-lea se face conform dispozițiunilor legii electorale pentru Cameră.

Aci vedem sufrajul universal al d-lui C.A. Rosetti, cu cunoscuta svârlire a colegiului al IV-lea sub epitropia delegațiunii. Amestec straniu de demagogie și despotism!

Dar și mai interesant:

În comunele rurale primarul și ajutorii săi se aleg de consiliul județean (provizoriu de comitetul permanent).

Ceea ce va să zică: se numesc de comitet, recte de prefect.

Ei bine, acești liberali, acești „frați de popor, chica topor“ — cum zice Millo în Paraponisitul — propun prin reformă ca colegiul al IV-lea din orașe, în alegerile comunale bineînțeles, să voteze prin delegațiune, nu direct. Tot în această lege electorală sui generis, fenomenală desigur chiar pentru imperiul moscovit, se zice că primarii și ajutorii de primari din comunele rurale vor fi numiți. Ș-apoi să ni se mai zică că noi suntem reacționari!

Colegiul al IV-lea în orașe, care plătește toate dările indirecte, căruia, prin faimoasele și costisitoarele îmbunătățiri a d-alde Cariagdis și a altora de această teapă, i se scumpește pânea din gură, lumânarea și chibritul, să nu poată zice decât prin delegațiune dacă toate aceste-i convin. Am înțelege, până la un grad oarecare, ca colegiul IV să joace un rol de inferioritate față cu alegerile din Adunare. Interesele ce se discută în Adunări ating o țară; mizeria din Dorohoi ori din Râmnicul-Vâlcii nu va fi pricepută de meseriașul din Dealul Spirei; el poate nu-și dă seamă de influențele ce se exercită acolo asupra populațiunilor, el nu va putea pricepe problemul economic sau social care s-ar ivi acolo; pentru priceperea acestora se cer poate elemente mai culte, pe cari adesea și din nefericire nici colegiile superioare nu ni le dau. Dar în mahalaua lui, în orașul lui, pe ulița lui chiar, omul să nu poată să judece isprăvile primăriei, să fie pus sub epitropie, să aleagă prin delegațiune, iată ceea ce nu înțelegem, nu zicem din partea oricui, căci am înțelege-o de la guvern autoritar, absolutist, care vrea să le facă oamenilor bine cu de-a sila, n-o înțelegem însă din partea unei Adunări cari se poreclește liberală, a unui guvern ce se pretinde liberal.

Poate în adevăr ca să fie bună o eforie numită în locul unui consiliu ales — dar în acea eforie desigur guvernul, asemenea autoritar, n-ar numi pe Cariagdi, ci ar alege un om cu cunoștințe tecnice, în stare a pricepe lucrările de resort ale municipalității. Un guvern autoritar are a judeca oamenii pur și simplu după aptitudinile lor, certificate prin școală și antecedente, nu după simpatiile sau antipatiile ce le inspiră alegătorilor.

Odată însă pe terenul electoral, odată la discreția simpatiilor ce le poate escita cutare paralitic sau cutare vânător de funcție, să și rămânem pe acest teren.

În viața comunală, sub o democrație adevărată și istorică, stă temeiul libertății în genere. Omul mic din colegiul al IV-lea, care du reste știe a scrie și citi tot așa ca onor. Cariagdi, cată să se intereseze în mod intensiv de afacerile comunei, fie aceea rurală, fie urbană. Acest om mic nu ar putea să aibă sarcina de-a judeca afacerile complicate ale țării, fie în afară, fie înlăuntru, căci se cere aci o putere de combinație care exige studii, studiile cer capital și vreme, lucruri pe care omul mic nu le are.

Dar întru cât s-atinge de casa, ulița, mahalaua, orașul lui el va dovedi o pricepere mai exactă, și mai clară a lucrurilor decât mulți oameni teoretici.

Altceva s-ar fi putut face demult pentru comune și anume pentru cele rurale: se pot descărca de variile, infinitele servicii ce au a le presta statului. Dar la aceasta nu gândește nimeni, din contra, pe zi ce merge comunele devin mai mult instrumente directe și servile ale administrației centrale. Afacerile comunei stau baltă din cauza poruncilor gobernului, cum zice țăranul, și de la ministru până la notarul de sat toți stau în legătură pentru a aplica iluziile câte se născocesc de capete ingenioase în aerul mefitic și bolnăvicios al Bucureștilor. Astfel se guvernează din nefericire de zeci de ani și de aceea n-avem nici urmă de autonomie comunală, de aceea atribuțiile organelor comunale, în loc de-a interesa pe oameni și a-i atrage, îi respinge; de aceea fiece primar, ajutor, membru etc. sunt plătiți anume… ca să se intereseze? nu, ca să nu se intereseze de comună.

Oare secretul unei vieți comunale energice și autonome să fie un privilegiu al raselor germanice? Nu tocmai. Vedem un stat vecin, Austria, unde populațiuni de rase foarte deosebite au o viață comunală de model alăturată cu slugărnicia către subprefecți pe care-o au comunele noastre. Și cu toate acestea autoritatea statului e acolo cu mult mai tare și mai concretă decât la noi, unde personajele ce ne administrează, departe de-a fi obiectul stimei cetățenilor, sunt din contra tot ce societatea consideră ca mai abject și mai de nimic.

Dar unde mai punem una? O modificare a legii comunale imediat înaintea alegerilor. Dar nu se va putea spune că o asemenea reformă ad hoc, imediat înaintea unor alegeri certe, este ticluită anume pentru trebuințele electorale ale actualilor deținători ai demnităților comunale? Că toată reforma e pusă la cale de oamenii interesați în chestie, interesați anume să iasă la viitoarele alegeri? Lucrul e atât de bătător la ochi încât nu ni se pare necesar a mai insista asupra lui. Și-n adevăr, demult se șoptește că variile și costisitoarele nerozii făcute de primăria actuală ar fi inspirând părinților cumularzi ai comunei o frică semnificativă în fața unor eventuale alegeri; de aceea, schimbând legea, deci cu necesitate și rezultatele ei, ar spera să obție de la alegeri ticluite o ratificare mai spontană a onerosului trecut al primăriei.

❦

[28 octombrie 1882]

În zilele de 12, 13 și 14 mai 1881 se adunase la Sibiiu, din toate ținuturile Ardealului și Țării Ungurești locuite de români, un număr însemnat de delegați, trimiși de cătră alegătorii lor pentru ca să se consulte ce atitudine să ia românii în fața alegerilor ce aveau a se face pe atunci pentru Camera din Pesta.

Am dat seamă de-atunci de încheierile luate de acea conferență de alegători. Acele încheieri cuprind programul partidului național român, care se obligă a lupta pe cale legală pentru obținerea următoarelor drepturi: 1) recâștigarea autonomiei Transilvaniei; 2) introducerea limbei române ca limbă oficială a administrației și justiției în ținuturile locuite de români; 3) numirea de funcționari români sau, dintre neromâni, numirea acelora cari știu scrie și vorbi limba română; 4) revizuirea legii asupra naționalităților; 5) autonomia bisericelor și școalelor confesionale; 6) crearea unei legi electorale pe baza sufrajului universal sau cel puțin investirea cu drept electoral a oricărui cetățean ce plătește o dare directă; 7) colaborare cu cei ce țin seamă de interesele și bunăstarea poporului.

Conferența de-atunci a însărcinat pe comitetul ei electoral să compună un memorand esplicativ în cauză și să-i dea cea mai întinsă publicitate.

Această lucrare au apărut acum în limbile franceză, germană și maghiară, precum și în cea română, și poartă titlul: Memorial compus și publicat din însărcinarea Conferenței generale a reprezentanților alegătorilor români, adunați la Sibiiu în zilele de 12, 13 și 14 mai st.n. 1881 — (Sibiiu 1882/ 1 vol. 144 pag.).

Constatăm cu multă părere de bine că lucrarea aceasta, dictată de-un adânc sentiment de naționalitate, e scrisă totuși cu multă liniște, cu o demnă obiectivitate. Ne rezervăm plăcerea a da o seamă mai amănunțită despre cuprinsul ei; deocamdată însă credem a putea repeta ceea ce zic confrații de peste munți: „nici un român știutor de carte să nu întârzie a-și procura această lucrare“. Repede și în corectă grupare urmează datele autentice cari dovedesc dreptul de autonomie al Ardealului, însemnătatea politică a românilor în evul mediu atât în Ardeal cât și în județele dintre Tisa și Carpați; c-un cuvânt un curs de istorie și de drept public in nuce. Pân' acum n-a apărut nici o carte care să fi descris în mod atât de limpede situația politică a românilor din monarhia Habsburgilor.

Ziarele maghiare au și început a discuta cuprinsul lucrării acesteia și ceea ce constatăm pân' acum e că tonul ei liniștit și plin de demnitate a impus adversarilor. Ar fi acum de datoria politicilor influenți din România de-a da scrierii răspândirea ce i se cuvine în coloanele presei europene. Trebuie să se știe odată că o jumătate a poporului românesc are a suferi, sub dominațiune maghiară, cele mai mari nedreptăți; că fiece zi aduce cu sine o nouă tentativă în contra existenței naționale a acestui element, considerabil ca număr, dar și mai considerabil încă prin aptitudinile și calitățile lui. Popor militar în decursul evului mediu întreg, producând din mijlocul lui mari eroi și mari regi, românii au fost încet-încet jertfa unor uzurpațiuni pe cari astăzi nu le justifică nimic, precum nu erau justificate nici în trecut.

Pentru noi nu e îndoială că consângenii noștri din Ardeal vor izbuti a obține de la Coroană și de la împrejurări realizarea întregului lor program, pentru că presiunile maghiarilor, departe de-a le folosi acestora, au trezit și mai adânc sentimentul național al vrednicului și statornicului popor românesc. Observăm cu bucurie că, chiar în acele ținuturi unde sufletul părea mai adormit, un spirit nou, dătător de viață, s-a deșteptat. Cine are dreptate la urma urmelor nu este pretinsul drept istoric sau dreptul public, durat în favorul unei singure naționalități, a celei maghiare, cine are dreptate este realitatea etnologică, este adevărul. În numele adevărului și sub suflarea lui binefăcătoare e scrisă și această lucrare și, pentru că niciodată în cursul istoriei n-am văzut adevărul învins ci pururea învingător, de-aceea și acum putem prezice că, per ardua ad astra, cauza română va triumfa.

❦ ÎN FINE… TOT BINE

[29 octombrie 1882]

Suntem bine informați că Ministerul Instrucțiunii Publice a dat ordin d-lui Cumbaris a expulza pe Vetzis din școală…, din școala profanată de el despre care am vorbit în atâtea rânduri. În același ordin d. ministru impune directorului de formă, Cumbaris, ca să fie un director de fapt și să organizeze școala și să trimită programa școalei, care nu este aprobată, Ministerului spre aprobare; dacă d. Cumbaris nu va dovedi că știe organiza o școală i se va retrage dreptul ce i s-a dat și, dacă n-ar esecuta în parte sau în total ordinul ministrului, școala se va închide.

În acelaș timp ministrul a însărcinat pe revizorul școlar a circumscripțiunei a observa dacă ordinul dat d-lui Cumbaris s-a esecutat sau nu și a raporta ministerului.

Felicităm pe d. ministru pentru măsura energică și conformă demnității țării. Așa trebuie să lucreze bărbații erudiți, morali și cu durere de viitorul țării. Dacă până aci ne-am bazat pe credințe, acum ne bazăm pe fapt și sperăm că cei ce au dat asemeni ordine vor ști a le executa.

Adevărul trebuie să triumfe; minciuna și crima trebuie să cadă! Când este vorba de interese mari, naționale, între cari ocupă primul loc educațiunea și instrucțiunea tinerimei noastre, toți românii trebuie să aibă un singur sentiment, o singură inimă, și-n ea trebuie să fie gravate cuvintele: progres și moralitate!