Din periodice/Din Timpul, noiembrie 1882

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, octombrie 1882 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, noiembrie 1882
Din Timpul, decembrie 1882


[2 noiembrie 1882]

Precum astronomul așteaptă cu minutarul în mână trecerea unui corp ceresc printr-un anume punct cătră care își îndreaptă instrumentul său optic, tot astfel și noi am putea sta cu ceasornicul înainte-ne, să urmărim cum se scurge nisipul și cum se apropie din ce în ce termenul fatal al încetării libertăților publice, al dictaturii personale a d-lui I.C. Brătianu.

Degeaba foile guvernamentale ar face paradă de liberalismul lor; se apropie ora în care, în România, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetățeanului nimic; ora în care aparatul electoral, construit după rețeta tuturor stăpânilor absoluți din lume, nu ne va mai da din urne decât creaturi ale unei persoane, ale unui singur om, ale despotului, ale d-lui I. Brătianu.

Chiar pân' acum lumea numea vizirat domnia ministrului nostru prezident. Ne putem închipui ce va fi de acum înainte, când, în comună, nu va exista decât un singur colegiu, a cărui majoritate va fi pururea compusă din delegații guvernamentali ai colegiului al IV-lea; iar Adunările vor fi alese asemenea de delegații acestui colegiu, trimiși de subprefecți să majorizeze pe alegătorii din colegiul I și II.

Ca o cetate luată prin surprindere opinia publică, opoziția în Parlament, presa n-au avut nici timpul material necesar pentru a băga de seamă ce se pregătește: schimbarea, nimicirea întregului sistem electoral și reprezentativ din România, substituția clandestină a sufrajului universal, însă nu direct, ci strunit, legat bine de mâni și de picioare, pentru a fi pururea o unealtă în mânile despotismului.

Iată ceea ce am fi trebuit să știm demult.

Toți oamenii aceștia s-au îmbogățit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Vodă Lupu, după carele abuzul unei vrednicii publice pentru a face avere se pedepsea încă cu cordonul Sfintei Cânepe. Ei bine, acești oameni nu pot risca căderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe țărani sub suliți căzăcești până dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însărcinați cu răscumpărarea, au făcut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocoțat deasupra țării, cari s-au îmbogățit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?

Se 'nțelege. Mutre confiscate, cărora orice om onest le-ar fi închis ușa înaintea nasului, s-au ridicat sub domnia d-lui Brătianu în sferele de sus; formează așa numita societate la balurile și la curtea regelui. De gâtul unor bandiți sau a unor trădători notorii s-au atârnat semnele de onoare ale țării; corectorii gazetelor roșii au ajuns milionari; toată plebea asta politică e azi scoasă din cutie, parfumată, înmănușată, lustruită. E firesc lucru ca aceste elemente declasate ridicate din întuneric și din ocupațiuni adesea maloneste, intrate odată în atmosfera luminată de razele coroanei, să și vrea să rămâie acolo.

Acești oameni vor să păstreze ce au. Nu numai averea — căci asta n-ar însemna nimic — nu! influența, vaza, rangul în ordinea socială, jețurile din Adunare, cu un cuvânt tot ce sărmana vale a Dunării au avut de oferit meritului sau talentului, tot ce d. Brătianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc păstrate în mâna Pătărlăgenilor și Costineștilor, toate trebuie să rămâie zestre inatacabilă a nulităților, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putință; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i privește și nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale a d-lui Brătianu.

Credem că cititorul care e deprins cu Țara Românească, cu mecanismul ei administrativ de-o perfectă onestitate, cu instinctele generoase ale subprefecților, cu independența aproape legendară a colegiului al IV-lea, nu-și vor face iluziuni în privirea aceasta.

Contopite toate colegiile într-unul singur, în care delegații celui al IV-lea vor decide soarta oricărei alegeri îndeosebi și a tuturor laolaltă e de mai nainte cunoscută: ele vor fi de prisos, vor fi o ocazie dată ministerului de a-și plăti cu diurne creaturile numite de subprefecți și de organele polițienești, vor fi atotputernicia guvernamentală, fără umbră de opoziție, fără putință ca un glas independent să mai pătrundă în Adunări, căci izvorul a toată independența, colegiile neatârnate de pân' acum, se desființează.

Toate astea sunt bune și frumoase.

Înțelegem chiar ca d. Brătianu să ne aducă aminte soarta gladiatorilor: Morituri! E drept să ne aducă aminte: clasele vechi ale României au sărăcit și au căzut; vremea lor a trecut pentru totdeuna; toți românii sunt săraci, toți sunt egali. „Nu mă vreți voi pe mine, dar vă voi eu pe voi. Am în mâna mea colegiul IV, inerția pe care-o mișc încotro voi, și din care fac colegiu I, cu el am în mână țara, prin el fac din nulități oameni mari“.

Ave Caesar!

O grijă își vor lua desigur oamenii atunci; grija opoziției, a controlului, a afacerilor publice. Vorba românului: „De ce 'ncărunțește nebunul? De grija altora“. Asemenea lucruri vor fi atunci naturalmente de prisos. Măria Sa, stăpânul nostru, d. Brătianu, ne va împărtăși pe fiecine, după dragostea și credința ce vom avea pentru el, cu câte un scaun în Parlament, cu câte-o funcție, cu câte-o misiune; vom fi cu toții — noi, supusul neam românesc — reduși la rolul de-a solicita favorurile onor. Pătărlăgeanu sau Dimancea, favori prețioase, precum numai un valet le poate da. Poporul? Dar cine vorbește de popor? El nu votează direct. Nimeni nu va putea să strige înaintea a o mie de inși: Iată, oameni buni, unde mergeți. O nu! O mie nu vor fi nicicând la un loc. Grupușoare adunate sub supraveghearea poliției vor alege… un delegat pe sprânceană, om al stăpânirii, credincios, trecut prin toate. Apoi delegații aceștia vor majoriza colegiul I și al II-lea și vor alege pe cel recomandat de Escelența sa d. subprefect.

Ave Caesar!

În sfârșit d. Brătianu va putea să-și realizeze fantazia de-a fi singur stăpânitor în România, de-a putea face tot ce vrea și tot ce nu vrea. Tot ce nu vrea înafară. Un parlament îndărătul căruia să se ascunză în cestiuni exterioare nu va mai avea. Oricare putere îi va putea spune:

„Fii mai espeditiv, d-le prim ministru, știm cum stau lucrurile la d-voastră. Vrei să pretinzi că ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputați îți rezistă? Nu ne jucăm de-a baba oarba“.

Mișelia înlăuntru, umilirea în afară — iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos; nu, este absolutismul unui ambițios pentru a asigura impunitatea creaturilor sale. Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu compțiunea adâncă, cu mijloacele moleșitoare, cu dezbărbătare.

Dar vor întreba unii: ce se va face monarhul în România când alăturea cu el — cel mai liber dintre români, acela a căruia libertate se răsfrânge asupra tuturor — se va ridica al doilea monarh, al valeților și creaturilor, când România toată va fi îmbrăcată în livreaua celui din urmă?

Ce se va face? Nu știm. Știm noi dacă d. Brătianu mai are necesitate de El? Poate că nu mai are. În orice caz, cu acest aparat electoral care nu e suficient nici măcar pentru a masca dictatura regentului-ministru, rolul monarhului e redus la nimic.


[Articol cu paternitate incertă]

[3 noiembrie 1882]

Cine se mai îndoiește de bunele intențiuni ale „corpului ponderator“ de pe Bulevard n-are decât să citească proiectul de răspuns la mesajul tronului redactat de ilustrul și simpaticul d. Vasile Boerescu. Ce vast câmp de activitate acest raportor-model a deschis Senatului tocmai acum la sfârșitul legislaturei! Ce de reforme în perspectivă!

Nici una din importantele cestiuni politice, sociale, religioase, economice și financiare n-a fost uitată. Ar trebui evident ani întregi pentru ca fiecare dintr-însele să fie studiată cu seriozitatea necesară. Ceea ce însă ar putea să sperie o activitate tânără și fără experiență, pare o jucărie pentru maturii membri ai celei d' a doua jumătăți a Parlamentului, a căror febrilă activitate nu cunoaște nici margini, nici obstacole.

În ajunul morții sale, Senatul voiește să-și dea sufletul cu demnitate; ambițiuni senile îl frământă și-l galvanizează la apropierea alegerilor.

Să ascultăm numai expunerea reformelor proiectate în ultima oră, spre a ne convinge cât de bogat și de variat este programul ce-i prezintă leaderul său.

În primul rând figurează încurajarea și dezvoltarea agriculturei, comerțului și industriei române.

Clișeul este deja cunoscut: el zice totul și nu zice nimic în același timp, ceea ce constituie un neînsemnat mijloc de recomandațiune către alegători fără multă trudă și bătaie de cap.

Imediat însă după această idee fundamentală a răspunsului-program vine o tiradă cu totul originală și neașteptată; o punem în întregul ei sub ochii cititorilor, căci mărgăritarele sunt foarte prețioase:


… Totodată, prin propagarea moralei religioase și întinderea instrucțiunii în toate clasele societății, vom ridica nivelul moralei și al culturei intelectuale, vom răspândi simțământul bunului trai și vom deștepta conștiința dreptului și a datoriei, mai ales între populațiunile rurale, cari merită mai cu deosebire a fi obiectul solicitudinei noastre.


Dacă am voi să fim dificili cu savantul raportor, l-am întreba ce are a face cestiunile de agricultură, de comerț și de industrie cu morala religioasă? Dar în fine aceasta poate fi o simplă scăpare de condei fără nici o importanță practică.

Observăm totuși că, până aci, răspunsul înoată în vag, se pierde în generalități cari au aerul a spune ceva, pe când în realitate nu spun nimic.

Venind la marile lucrări economice ce sunt de realizat, d. Vasile Boerescu declară că „cele mai dintâi, acelea cari merită preferință“, sunt cele relative la înmulțirea căilor de comunicație, județiane și comunale, cari să lege între dânsele toate orașele, toate satele, toate centrurile de producțiune și de consumațiune.

Aci programul ia o formă pozitivă și lămurită; ceea ce nu s-a putut face în șapte ani de domnie absolută și necontrolată a partidului de la putere se va face în câteva săptămâni, și alegătorii din toată țara vor fi mulțumiți. Dacă, pe ici pe colea, va mai rămânea neexecutat câte un crâmpei de cale sau câte un pod de cea mai imperioasă necesitate, grija va fi lăsată pe seama viitoarei legislaturi, care altminteri n-ar mai avea cu ce să se ocupe.

În ceea ce privește dară mijloacele de comunicațiune aflate astăzi într-o stare atât de înapoiată, românii să nu mai aibă nici o grijă, căci d. Boerescu îi asigură cu mâna pe conștiință că totul va fi îndreptat spre satisfacțiunea obștească.

Trecând din domeniul economic în acela al reformelor interioare, zice raportul, câmpul nu este mai puțin vast. Cu o bunăvoință exemplară, d. Vasile Boerescu înregistrează toată seria de reforme și de clișeuri cari ilustrează mesajiele d-lui Brătianu de la venirea sa la guvern, dar pe cari țara n-a avut încă fericirea de a le vedea realizate: reforme în justiție, în administrațiune, în instrucțiune, în finanțe, în mai tot mecanismul nostru administrativ.

Dacă trebuie să credem cuvântul fostului ministru al afacerilor străine, care și-a mâncat credința așa de des, fie zis în treacăt, toate aceste reforme vor trebui să asigure principiul stabilității și al independenței, ele vor fi de natură să întărească „principiul autorității și al proprietății, să garanteze interesele publice și private, drepturile și datoriile fiecăruia, exercițiul tuturor libertăților, încurajarea meritului și capacității“; în fine „să ridice nivelul moralei publice“.

Ceea ce e curios de observat de câtva timp este trebuința ce se simte în sferele guvernamentale de a se vorbi de morala publică. Se vede că această nenorocită morală publică a suferit grave atingeri, căci toată lumea caută să-i redea prestijiul pierdut. Reuși-vor însă a o face tocmai aceia care, cu o amabilitate de un caracter american așa de pronunțat, s-au tratat de hoți între ei și s-au amenințat reciproc cu pușcăria? Nu o credem; și de aceea lăsăm națiunii sarcina de-a pune în paralel vorbele și făgăduielele lor de astăzi cu faptele și cu turpitudinile de ieri. O dată acest paralel făcut, socotim că el va avea de rezultat condamnațiunea desăvârșită a oamenilor și a partidului actual de la guvern.


[4 noiembrie 1882]

„Memorialul“ comitetului ales de Conferența română din Sibiu ne descopere situația curioasă și umilitoare ce li s-a creat românilor din monarhia habsburgică prin dualism și prin măsurile guvernamentale ale maghiarilor. Popor străvechi pe teritoriul unei țări autonome, care și-a mănținut independența ei în curs de sute de ani atât față cu regii Ungariei cât și față cu turcii, românii, cari singuri formează două treimi a populațiunii țării — pe când maghiarii și germanii abia formează o a treia parte — sunt puși cu totul în afară din viața publică prin fel de fel de măsuri machiavelice și persecutați în toate ale lor, cu o stăruință demnă de o cauză mai bună.

Începând cu pseudoistoriografii cari contestau originea și vechimea poporului nostru în munții Ardealului și sfârșind cu măsurile d-lui Trefort, maghiar de origine franceză, care introduce cu de-a sila limba maghiară în școalele rurale, vedem o lume întreagă, popor, diplomați, învățați, conspirând pe întrecute în contra unui biet popor rustic din străvechime așezat în acele locuri, viteaz la război, harnic și liniștit în timp de pace, și toate acestea — pentru ce? Știm noi bine pentru ce? Pentru că n-are Dumnezeu de lucru, am zice.

În adevăr, nu s-ar crede și cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind și a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre. Această teorie, susținută întâi de Rosler, se bucură și de favoarea maghiarilor și astfel, cu vorbe, cu deducțiuni hazardate, cu combinațiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din țară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile și existența unui popor de trei milioane, a unui element aievea care trăiește, vorbește limba lui proprie, are cultura și istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel maghiar.

Ce curioasă idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor și a lucrurilor când încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e din partea lor de-a-și închipui că națiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franței vorbește și cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subțire de cultură franceză, subzistă două naționalități deosebite, după disparițiunea Imperiului bizantin și a celui turcesc, adecă după o mie cinci sute de ani, vedem încolțind, cu toată lunga dominațiune străină, toate națiunile vechi ale Peninsulei tracice: albaneji, români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar toate vii. Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăți de maghiarizare? În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naționalități deosebite răsărind intacte de sub pătura foarte subțire de predominațiune moscovită.

Până la sfârșitul sutei XV-a românii sunt în Ardeal și Țara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viața politică. Trăind sub voievozi proprii și sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori și apărători de cetăți, pururea buni ostași, epoca de aur din țările noastre, începută cu Mircea și încheind cu Ștefan cel Mare, e o epocă de aur și dincolo. Români sunt atât de numeroși în munții Ardealului încât fragmente ale populațiunii Maramureșului fondează sub Dragoș statul Moldovei, fragmente din ținutul Făgărașului, Țara Românească. Cine vrea să-și facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colțul Țării de Sus până-n Nistru și la Cetatea Albă, Țara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea și pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române și slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu


„Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit“.


Încă în suta a șaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos și mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbește în Satmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoș, românii rămași acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atât de numeroși ca și când n-ar fi ieșit nimenea din țară. E curios a auzi azi că, tocmai în acele clasice locuri, d-nii maghiari vor să înființeze o episcopie maghiară de rit greco-catolic pentru români și ruteni.

Și când privim la munca seculară a acestui popor, la suma de putere musculară cheltuită, ne prinde mirarea. Ținuturile în care locuiesc românii sunt răpite pustietății și codrului. Fiece palmă de pământ de hrană e câștigată prin estirpare de codri seculari, prin curătură.

Pe când maghiarul și-a câștigat șesurile patriei sale păscându-și caii și plimbându-se, îl vedem pe român cucerind palmă cu palmă pământul de sub puterile naturii, îl vedem curățind rădăcinile codrilor seculari și creându-și patria lui muntoasă pas cu pas.

Cred oare ungurii că caracterul acestei munci grele și statornice nu s-a imprimat în toată ființa poporului românesc, cred ei că această viață n-a lăsat adânci urme psicologice în acest popor, atât de liniștit în aparență, dar de o cumplită îndărătnicie în fundul sufletului său? Românul nu uită nici binele, nici răul. N-a uitat fărâmăturile de grație ce li s-a aruncat de cătră echitatea Casei de Austria; de aceea e unul din popoarele cele mai dinastice ale monarhiei; dar românul nu uită în veci nici răul ce i l-au făcut alții. Moștenirea de aversiune și de iubire o păstrează intactă și de aceea orice încercare de-a-i contopi este zădarnică și copilăroasă. E zădarnică în Rusia, unde un colos de zeci de milioane apasă asupra câteva sute de mii, unde limba se transmite numai prin viu grai din generație în generație; cu cât mai zădarnică va fi în Ungaria?

Între mijloacele de-a înlătura pe români de la viața publică, cel mai de căpetenie e legea electorală escepțională, mănținută ad-hoc pentru Transilvania. Legea aceasta e făcută în favorul esclusiv al populațiunilor orășenești — și românii sunt în cea mai mare parte țărani — apoi în folosul nobililor — toți maghiarii sunt nobili și votează direct, fără cens, fără nimic — și a secuilor, cari iar votează direct. Astfel s-au creat o lege anume pentru Ardeal, care pune alegerile în mâna neromânilor, încât numărul de reprezentanți pe cari l-ar putea obține poporul în asemenea condițiuni e cu totul ridicol.

Totodată guvernul se silește prin legi agrare a aduce pe român la sapă de lemn. Deși țăranii au fost împroprietăriți, deși despăgubirea pentru pământurile ce s-au conferit e strălucită, totuși, prin așa numita comasare, i se iau locurile lui roditoare și i se dau în schimb locuri rele, apoi i se iau curăturile și i se dă în schimb pădure. S-au restrâns dreptul de pășune, încât numărul vitelor de muncă a scăzut în proporții enorme. Sate deposedate, familii aruncate pe uliți, mii de locuitori amenințați a fi alungați din vetrele strămoșești — iată justiția, iată administrația maghiară. Pe de altă parte cârciumele constituie un privilegiu, evreii le arendează și acolo — și debitează băuturile lor nesănătoase; populațiunea română descrește și degenerează.

Și, deasupra acestei mizerii produse în mod artificial de cătră înțelepciunea de stat maghiară, mai vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbei.

Un corespondent al „Gazetei generale“ își propusese să descrie corupția administrației maghiare. Dar omul mărturisi în fine că condeiul îi cade din mână, că o carte, nu un articol de jurnal abia ar fi în stare a o descrie. Și de ce nu scrie această carte? Pentru că


simțim scârbă — zice el — de acest organism care putrezește înlăuntru și care cu toate astea trăiește, ba chiar se 'ngrașă. Se înfioară cineva să arunce mai adânc privirea în rulajul acestei mașine și nu e om care să crează că va putea funcționa în mod durabil, că e capabilă a trăi. Funcționarii decretează dări fictive, care se încasează pe jumătate dacă cel lovit de ele știe a se precupeți — împrejurare ce dovedește că totul e o escrocherie; aci sunt case de economie cari refuză a înapoia capitalurile depuse; aci i se cer țăranului taxe pentru orice înregistrare cadastrală și, oriunde ar vrea să se informeze, i se 'ntinde mâna goală. Judecătorului îi duci un râmător ori o butie cu vin și ești sigur să-ți câștigi procesul — dacă partea adversă n-o aduce doi râmători. Prădăciuni și omoruri chiar se fac mușama pentru mită; e o justiție care amenință a se 'năduși în grăsimea ei.


Iată regimul atrăgător de la care se pretinde să exercite asupra a trei milioane de români farmecul de-a-și renega limba și istoria lor și de-a deveni maghiari.

Postulatul de căpetenie al memorialului e așadar: autonomia Ardealului, căci autonom a fost în toți timpii și până acum șaisprezece ani, până la fuziunea făcută în contra voinței esprese a românilor; în contra tractatelor din trecut, în contra dreptului și bunului simț, poate chiar în contra voinței Coroanei, căci s-a făcut nu sub influența unei necesități dinlăuntru, ci sub presiunea împrejurărilor create de războiul austro-italo-german, când emigranți maghiari, știuți pe atunci de contele Usedom, deci și de principele de Bismarck, pregăteau insurecțiunea și dezmembrarea monarhiei habsburgice.

Aci, sub presiunea unor împrejurări independente de voința sa și contrarie intereselor dinastiei îndeosebi, a Imperiului în genere, mâna monarhului a putut fi siluită să iscălească un act nedrept pentru unul din popoarele cele mai credincioase ale monarhiei și favorabil pentru schimbăcioșii maghiari. Chiar în acest moment de cumpănă și de silă, monarhul și-a adus aminte de români; garantarea autonomiei lor bisericești și școlare au format cetatea îndărătul căreia națiunea a mai putut lupta în contra cotropirii. Dar tocmai de această autonomie miniștrii moderni ai Ungariei cearcă zilnic a se atinge și vor cerca poate până în momentul în care îndelung-răbdătorul popor românesc va îngropa în ruine și sânge tentativele lor.


[6 noiembrie 1882]

Pe când în politica esterioară se operează o dislocațiune și o schimbare de front, d. C.A. Rosetti ne fericește din nou cu o scrisoare deschisă, adresată iubiților săi alegători. Se știe că membrii majorității, pentru a împăca pe bătrânul lor șef, așteptau să fie reales în colegiul devenit vacant și, reintrat în Adunare, să-l pună din nou, cu entuziasm patriotic, în jețul de prezident al Camerei. Speranța de-a readuce pe păstorul rătăcit la turma cuvântătoare a patrioților se cam evaporează prin scrisoarea publicată în numărul de azi al „Românului“. D-sa cere de la alegători să-i respingă candidatura în alegerea parțială, căci


nu poate lua parte la lucrările unei Camere care, ajungând acum la sfârșitul carierei sale, nu mai are timpul și poate nici putința de-a se mai ocupa de legile ce demult le-a propus d-sa (reforma electorală, electivitatea magistraturii) și pe cari acum este silit a le supune dezbaterilor viitoarelor colegii electorale.


Nu putem tăgădui că această scrisoare are proprietatea a pune multe enigme opiniei publice. Amicul cel mai călduros al d-lui Brătianu și cu toate acestea exilat de buna sa voie în Luteția, cu toate astea supărat foc pe majoritatea sa fidelă, rezistând rugăciunilor prin viu grai și înscrise ale credincioșilor, respingând genuflecțiunile a însuși ilustrului d. Câmpineanu, iată lucruri cari, spuse deodată și pe aceeași pagină, sunt proprii a escita o setoasă curiozitate, cu atât mai setoasă cu cât enigma va rămânea pururea neesplicată. Chiar duioasa reîntoarcere a păstorului la turma sa, chiar călduroase îmbrățișări și fericite lăcrimi de revedere ar da poate enigmei o încheiere mai mult ori mai puțin teatrală, dar n-ar dezlega-o.

Oncțioasă cum este și cu duhul blândeței, ca toate scrierile ilustrului nostru adversar, ne întrebăm împreună cu cititorul până unde ne îndreptățește ea de-a admite o sciziune în partidul liberal. Nimeni nu va putea zice că acest act, oricât de neted în formă și oricât de ținut în tonul blând-cuvântătorului Nestor, este o afirmare a concordiei din sânul majorității. Din contra, el dovedește neînțelegeri între majoritate și d. C.A. Rosetti, deci între grupurile majorității ele 'n de ele. Până unde însă aceste neînțelegeri se răsfrâng și asupra d-lui I. Brătianu e o cestiune la care nu noi, ci evenimentele vor răspunde.


[10 noiembrie 1882]

Graba cu care s-a promulgat legea comunală cu aparatul ei electoral ne dovedește cât de mult era interesat partidul și guvernul ca această lege să intre cât se poate de curând în vigoare. Graba a fost atât de mare încât un ziar din Capitală calculează cu drept cuvânt că, între votul ultim al Camerei și publicarea prin „Monitor“, n-a fost nici timpul material suficient pentru a supune noua lege sancțiunii regelui. Legea s-a promulgat deci fără să se fi sancționat; d. ministru prezident pare a fi anticipat sancțiunea precum se scontează o poliță înainte de termen.

Când vedem că o lege care modifică din temelie întreg regimul electoral al țării se votează cu repejunea vaporului și se promulgă fără să se fi sancționat poate, putem constata din partea guvernului și a legiuitorilor o mare ușurință, din partea opiniei publice o nepăsare tot atât de mare. Acesta și este caracterul dezvoltării noastre întregi de la Unire încoace: ușurința advocaților legiuitori traducea zi cu zi texte străine de legi, copiate din țări unde ele se potriveau și aplicabile într-o țară unde nu se potriveau nici cu starea de cultură, nici cu gradul civilizației economice; iar ignoranța nepăsătoare le aplauda, crezând că prin paragrafii traduși din franțuzește starea țării noastre va deveni egală cu aceea a Franței sau a Angliei. Urmările au fost dezastroase precum se știe. Neînțelese de popor și de judecători, lesne de mânuit în favorul cametei și mijlocitorilor, neputincioase întru a apăra pe român și proprietatea lui funciară, ele au dat în curând precumpănire socială unei clase hibride de oameni, încât astăzi poate trei din patru părți ale proprietății române au trecut în mâni străine și semistrăine. Așa numita revoluțiune socială, care s-a operat în țara noastră de la Unire încoace, n-a avut de rezultat numai nivelarea deosebirilor de clase ce existau între români: nu, ea a fost totodată o suplantare a românilor prin elemente străine, o substituție națională. Acest proces de descompunere națională s-au accelerat și mai mult în zilele Regatului; trebuia dar să se afle și signatura acestei stări de lucruri, printr-un nou regim electoral, copiat din Statele Unite bunăoară, în cari în fiece an imigrează aproape o jumătate de milion ele oameni din toate țările din lume și unde încetul cu încetul spaniolii au fost suplantați prin anglosaxoni, iar aceștia sunt din ce în ce înlocuiți prin germani.

În toate țările monarhice ale Europei Constituția și legile păstrează urme ale trecutului; fiece popor a făcut mari progrese, însă le-a făcut în mod organic, păstrând pe de-o parte capitalul acela de instituții care s-a dovedit bun în trecut, adaptându-se pe de altă parte împrejurărilor nouă prin alte legi. La noi trecutul e tabula rasa: totul e nou, de la numele statului până la atribuțiile primarului; veche este numai mizeria, care crește din ce în ce, și ceea ce promite a se învechi și a crește într-una sunt datoriile publice, sporite din nou c-o sută treizeci și patru de milioane.

Noua lege comunală, ce constituie tiparul după care se va croi reforma electorală în genere, este poarta prin care intrăm sub regimul demagogiei autoritare. Rolul economicos care i se atribuie colegiului al patrulea, putința de-a majoriza prin delegații acestui colegiu pe toți ceilalți alegători pune soarta țării întregi în mâna d-lui Brătianu și-l preface în dictator pe cât timp va trăi, pe cât timp împrejurări neprevăzute n-ar răsturna partidul său de la guvern. Împrejurări neprevăzute zicem, pentru că țara nu va mai putea-o face nici într-un chip. Rolul Coroanei se va reduce asemenea la nimic, căci, ales după principiile preconizate de d. C.A. Rosetti, ce devin lege prin admirabila dexteritate a d-lui I. Brătianu, Parlamentul viitor nu va putea cuprinde nicicând o minoritate atât de însemnată prin valoarea sau numărul membrilor săi încât aceasta să poată atrage în parte-i țara prin activitatea ei parlamentară. E aproape de mintea omului că un asemenea Parlament, compus numai din recomandați și din creaturi, ar fi tot atât de prisos ca și Parlamentul de sub Napoleon III, unde glasurile izolate ale opoziției se pierdeau ca în pustiu și unde bărbați de stat ca bătrânul Thiers chiar puteau rămânea nebăgați în seamă.

Și ce va face oare d. Brătianu cu puterea absolută ce-o solicită? Va perpetua mecanismul administrativ și fiscal de pân' acum? Va spori ad libitum datoria publică, deja insuportabilă? Va spori dările și taxele, de-a căror zilnică introducere gem coloanele „Monitorului“ precum gem contribuabilii? Cine-o poate ști? Ceea ce știm numai este că materialul de oameni de cari ilustrul om de stat e înconjurat se compune din tot ce e moralmente decăzut în țară și că regimul demagogiei autoritare este și mai favorabil dezvoltării viciilor și cupidității. De aceea am încheia cu proverbul: Să nu dea Dumnezeu omului cât poate purta.


[12 noiembrie 1882]

Încă din sesiunea trecută se ascundea în cutele evenimentelor vestita lege privitoare la consiliile județene, acest fidel pendent al proiectelor cari au de țintă introducerea votului universal în România. Prin această lege, fragmentară și ad-hoc ca și cea comunală, se dispune și pentru personalul menit a administra județul metodul de alegere sancționat deja pentru comune. Acesta este al doilea pas spre demagogia autoritară, căci mai suntem încă în pozițiunea de-a putea număra acești pași.

Nu vorbim aci de inichitatea sufrajului universal, mai ales în forma propusă de d. C.A. Rosetti. Oamenii sunt o dată din natura lor inegali, unul prin muncă și merit se ridică pe scara socială, un altul rămâne pe loc, și poate că trecerea din colegiu în colegiu, înălțarea politică a unui om într-o sferă din care să poată determina cu mai multă greutate voința publică să se fi considerat ca o răsplată datorită meritului sau, ca-n vremile vechi, ca o datorie pe cari calitățile superioare să fie obligate a le presta statului. În vechime aproape toate prerogativele, câștigate prin lupte și muncă, erau în realitate datorii, era obligațiunea celui ce o merita de-a servi statul mai mult și mai bine decât altul care nu se distinsese. Votul universal le confundă toate acestea într-o apă; omul ce ar avea putința de-a se ocupa cu afacerile publice se confundă cu cel pentru care alegere și elegibilitate sunt o belea, toți sunt puși pe aceeași linie: cel ce nu caută câștig în politică e pus în acelaș rang cu cei ce, prin industria aceasta modernă, nu au nimic de pierdut, ci totul de câștigat. Interesele claselor celor mai vechi și mai importante ale poporului nostru se pun pe-o linie cu votul imigrațiunii de ieri de alaltăieri; și cu toate acestea inichitatea e poate defectul cel mai mic al legii. La imputarea cumcă e nedrept de-a se șterge prin măsuri politice deosebirile dintre oameni, rezultate din natura și aptitudinile lor, ni s-ar putea răspunde că politica nu are a face nimic cu morala, că nu echitatea, ci rezultatele practice ale unei legi este ceea ce se are în vedere. Cari însă vor fi rezultatele acestei reforme, ce bine pentru țară și pentru instituții poate rezulta din ea? Decretată pentru comună și județ și în curând pentru Cameră, ea șterge până și urma independenței de caracter în colegiile electorale; colegiul al IV-lea, devenit majorizator al tuturor alegătorilor, pururea guvernamental, ne va conduce la un despotism pseudo-parlamentar lipsit de orice control.

Chiar acum, când o mână de oameni independenți tot mai găsesc mijlocul de-a pătrunde în Adunări, controlul nu este nimic mai puțin decât eficace; miniștri și partid guvernamental trec peste întâmpinările cele mai justificate cu câte-o sofismă calculată după ușurința auditorului sau cu câte-o contraacuzare vulgară. Ce va deveni însă controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare când atotputernicia guvernamentală nu va mai avea a se teme nici de criticile cuviincioase ale unei opoziții moderate?

Abatele Galiani, o figură cunoscută în saloanele din vremea lui Ludovic al XV-lea, zicea între altele:


În țări neroditoare găsești datini republicane și guvern republican, navigație și industrie, pace, liniște, economie, gol istoric și urât; în țări roditoare afli inegalitate de clase, glorie, onori, biruri mari, mult zgomot, mari răsturnări și o istorie care are haz la citit.


Fără îndoială România cată a se număra între țările roditoare și, deși poate promiscuitatea etnică și nestatornicia climei nu ne predispune la mari răsturnări, nici ne lasă s-ajungem la mare glorie — dar haz are istoria aceasta, mai ales cea modernă și, veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreț peste ușurința cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv și mai tânăr, ar risca liniștea publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare și votate ad-hoc se escamotează în România Constituția și regimul electoral și această răsturnare cu susu 'n jos a sorții politice a țării, această desființare prin subrepțiune a libertăților publice nu mai are puterea de-a turbura apatia în care am căzut.

Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mișca?

S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalității, decretate oficial, între nulitate și merit. Atâtea nulități s-au ridicat în cei din urmă ani, atâția cavaleri de industrie s-au îmbogățit încât spectacolul nu ne mai interesează și pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu prețul libertăților publice, fie chiar sub absolutism.

Nu mai e îndoială pentru nimenea că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturei d-lui I. Brătianu; nu e îndoială că colegiul său al IV-lea ne va majoriza pe toți, ne va închide gura tuturor. Pare c-am voi s-o vedem și asta, pare c-am voi să asistăm la spectacolul ridicării unei păture de noi comedianți politici, unei nouă serii de păpușe dătătoare din mâni, unor noi speculanți ai intereselor și banului public.

Și care e scopul măreț pentru care sacrificăm cu ușurință ceea ce greu va fi de recâștigat? O mare acțiune în afară, mari îmbunătățiri înlăuntru, cărora li s-ar opune cineva? Această lovire de stat, pe care o aprobă Parlament și Coroană, are un scop superior actualității, o menire providențială, o justificare istorică? Nimic din toate acestea. Singura menire este perpetuarea la putere a unor ambiții bolnăvicioase și a unor nulități atât de comune și atât de maloneste precum nici o țară din Europa nu le mai poate produce.


[12 noiembrie 1882]

Cu ocazia unor apreciațiuni asupra partidelor din opoziție, o foaie din capitală („Războiul“- Weiss) crede a putea afirma că „peste puțin ziarul Timpul va înceta, iar membrii rămași în clubul conservator se vor contopi cu grupul d-lui G. Vernescu“.

Nu este un mister pentru nimenea că grupurile opoziției caută de mult un teren comun de acțiune, o linie comună de purtare în activitatea lor politică și parlamentară. Deosebirile de vederi fiind în mare parte puțin esențiale, e natural ca din amândouă părțile oameni politici să fie dispuși a desista de la o seamă din ele, în interesul consolidării opoziției. Dar despre încetarea ziarului „Timpul“ nu este, nici a fost vodată vorba și suntem autorizați a nega hotărâtor afirmarea ziarului menționat mai sus.


[19 noiembrie 1882]

Câte acte are farsa și al câtelea s-a jucat alaltăieri în Adunare? După jalnica plecare a d-lui C.A. Rosetti la Paris lumea credea a fi scăpat pentru câtva timp de d-sa și de proiectele d-sale; unii aveau chiar naivitatea de-a atribui d-lui I. Brătianu puțin simț de om de stat, cât e firul de muștar măcar. S-ar fi putut crede în adevăr că, după atâția ani de esperimentare consecutivă, d. prim ministru se va fi convins că nici frazele, nici principiile electorale chiar nu însemnează mult în viața unui popor; că ceea ce se cere înainte de toate pentru a-l administra bine și pentru a-l conduce este muncă și știință. Ar fi fost de crezut că d. prim ministru s-a convins în sfârșit de sterilitatea absolută a partidului său roșu și a vecinicelor lui tendențe de reforme, precum și că țara s-a săturat de ele, așteptând, din contra, de la stabilitatea instituțiunilor o dezvoltare mai sănătoasă a intereselor ei.

Cine-a crezut-o s-a înșelat. Plecarea d-lui C.A. Rosetti la Paris, mânia sa aparentă asupra majorității Camerei, sciziunea de principii între el și dioscurul său politic n-au fost decât tot atâtea scene de farsă, pentru a masca invazia ohlocrației autoritare, pentru a masca venirea acelor legi cari, modificând regimul electoral de pân' acum, pun pe toți alegătorii la discreția guvernului, fac cu neputință orice alegere liberă, prefac pe viitorii deputați în valeți patentați ai guvernului, iar pe viitoarele guverne în creaturi neresponsabile a unui singur om.

O mască a fost deci totul și nimic alta. Colegiul al III-lea a reales pe d. C.A. Rosetti, o Cameră fără biurou — deci legal incapabilă de-a lucra — l-a proclamat deputat și, după ce această Cameră au comis în două zile două ilegalități consecutive, tot ea l-au proclamat președinte.

Nu mai există așadar nici o îndoială că Adunarea împărtășește vederile d-lui C.A. Rosetti: ea vrea contopirea colegiilor electorale, vrea electivitatea magistraturii. Pe de altă parte majoritatea aceasta fiind a guvernului Brătianu, iar d-sa, tăcând față cu proiectele radicale ale amicului său politic pare a consimți la ele, împreună cu tot cabinetul.

Alegerea d-lui C.A. Rosetti la prezidenția Adunării însemnează așadar: contopirea colegiului I, al II-lea și al IV-lea într-unul singur, deci majorizarea tuturor drepturilor prin delegații guvernamentali ai colegiului al IV-lea; apoi electivitatea magistraturii, deci robia justiției sub regimul de partid, punerea onorii, vieței, averii oamenilor la discreția bandelor electorale ale lui Serurie.

Iată dar la ce avem a ne aștepta. Funcțiile de judecător ca și cele de deputat vor deveni adevărate moșii, pe cari guvernanți inteligenți le vor putea pune în toată regula la licitație, precum se și face în Statele Unite, și ceea ce s-a întâmplat deja în unele ocaziuni se va repeta de regulă: judecătorii viitori din România vor putea stabili înțelegeri permanente cu Radu Anghel și Palma-lată, precum și cu alte instituții oneste, spre a împărți, cu prețul impunității, venitul meseriilor lucrative, precum se 'ntâmplă asemenea în Statele Unite. În genere, lipsind orice control, ba chiar posibilitatea acestuia, guvernul va putea să-și recruteze deputații și administrația din elemente esclusiv energice, încât cuviosul Simeon și eroii de la 11 fevruarie să fie oarecum norma și prototipul personalului onest și fidel de care se va servi viitoarea omnipotență Rosetti Brătianu.


[20 noiembrie 1882]

S-a zis că aceleași cauze produc de ordinar aceleași efecte. Aceasta explică îndeajuns, credem, noi, pentru ce priveliștea la care asistăm de șase ani nu este decât reproducțiunea fidelă a epocei agitate din 1868, care dezgustase țara întreagă de regimul reprezentativ.

Camera de atunci, produs al reteveielor electorale și al celei mai monstruoase ingerințe administrative ce s-a văzut vrodată în România, rămăsese ca un model unic de servilism și de platitudine parlamentară. Faimosul strigăt: Sus, băieți! Jos, copii! a intrat deja în domeniul istoriei și va înfiera pentru totdauna această nenorocită pagină a vieței noastre constituționale.

Nu credeam totuși ca reînnoirea ei să mai fie posibilă. Lucru ciudat! a fost de ajuns ca D. Brătianu să revie la putere pentru ca aceleași scene rușinoase să se repete cu o preciziune aproape matematică. Desfrâul demagogic din 1868 se răsfață astăzi cu o intensitate încă și mai mare, cu toată condamnațiunea trecutului, cu tot progresul realizat de atunci. Aceiași oameni ignoranți, malonești și cupizi cari au aruncat asupra trecutului un reflect atât de trist sunt și astăzi „în fruntea bucatelor“, dacă ne este iertat să ne servim de o expresiune scumpă vocabularului roșu. Toate lepădăturele, toate putregaiurile lui 1848 și ale lui 1868 au ieșit iarăși la lumină. Țara nu mai poate răsufla din cauza Seruriilor, Pătărlăgenilor. Mărgăriteștilor, Grigoreștilor, cari au năpădit-o de toate părțile ca o droaie de câini flămânzi.

Punctele de contact și de asemănare între cele două epoce sunt în adevăr uimitoare. Camera slugarnică din 1868 își vede imaginea reprodusă în Camera „automaților“ din 1882. Cuvântul de „automați“ va rămânea, căci rareori el a fost mai bine aplicat. Scandalul chiverniselei nerușinate pe socoteala statului continuă, fie sub formă de grase pensiuni viagere, fie sub titlu de recompense patriotice atât de gustate odinioară, fie prin mijlocul diurnelor, misiilor în străinătate cari se cifrează la mii de lei, cumulului funcțiunilor practicat pe o scară întinsă, răscumpărărilor de lucrări problematice sau imaginare și atâtea alte invențiuni maestre datorite acestor lacomi patrioți. De altă parte, favoarea și nepotismul au luat niște proporțiuni necunoscute până și în cele mai nefaste timpuri ale Regulamentului. Pretutindeni administrațiunile publice sunt împănate de neamurile puternicilor zilei până la a zecea spiță. N-a rămas locușor în buget care să nu fi fost întrebuințat pentru căpătuiala protegiatului cutărui sau cutărui roșu influent.

Din această cauză funcționarii publici nu mai sunt astăzi servitorii țării care-i plătește, ci creaturele supuse ale partidei care i-a numit; și cetățeanul care, din păcate, are nenorocirea să nu împărtășească ideea că d. Brătianu este un mare om de stat sau d. Costinescu un finanțiar fără seamăn se vede expus zilnic la cele mai incalificabile vexațiuni.

Astfel asistăm cu toții la o edițiune revăzută și augmentată a tuturor turpitudinilor cari au făcut atât de celebră prima trecere la putere a roșiilor. Oriîncotro întoarcem privirile dăm peste aceeași falsificare sistematică a instituțiunilor și aceeași batjocură a principielor cari constituiesc patrimoniul sfânt al omenirii. În numele libertății, oamenii de la putere au comis și comit pe toată ziua cele mai cutezătoare abuzuri de putere. Prefecții și subprefecții regimului arestează, bat și schingiuiesc pe cetățeni, în disprețul Constituțiunii și al legilor. Lumea se plânge; se numesc anchete spre a se dovedi adevărul celor reclamate. Dacă procurorul are destulă integritate de caracter spre a nu menaja pe culpabili și a nu ceda nici unei intimidări rezultatul cercetărilor sale rămâne îngropat în cartoanele ministerelor și funcționarul abuziv continuă a desfide opiniunea publică indignată. În numele egalității, de care le este gura plină întotdauna, acești satisfăcuți și-au atribuit toate onorurile, toate sinecurele, toate privilegiele, ca o dovadă strălucită a dezinteresării și a patriotismului lor. În numele fraternității, în fine, ei au mers cu nerușinarea până a vinde oamenii cu toba la mezat!

În mijlocul acestei dezlănțuiri de pofte și de patime patriotice s-au operat și câteva schimbări la față impuse de evenimente. Deodată cu cărunțeala părului, ermitul de la Florica a fost aclamat de semizeu. Cu ocaziunea acestei deificațiuni toate dobitoacele apocalipsei au devenit ființe inteligente: „asinii“ de odinioară, ca să ne servim de forma neologistă întrebuințată de d. Maiorescu, s-au îmbrăcat în piele de leu și Kogălnicenii, Lahovarii, Ioneștii s-au văzut nevoiți să recunoască și să proclame atotștiutori și atotputernici pe dd. Dimancea, Serurie și Iepurescu.

Să nu ni se zică că exagerăm lucrurile numai pentru plăcerea de a face opozițiune guvernului. Înainte de a condamna noi pe acești oameni, împreună cu întreaga opiniune publică din țară, ei s-au condamnat singuri între ei, și-au aruncat unii altora epitetul de „hoți“, spre marele scandal al tuturor oamenilor de bine, s-au amenințat cu pușcăria și chiar din mijlocul atmosferei vițiate ce-i înconjoară s-a ridicat un glas spre a le striga: „E timpul să vă moralizați!“.

Este adevărat că glasul a răsunat în pustiu, căci el pierduse demult dreptul de a le vorbi pe acest ton. Este însă netăgăduit astăzi că atmosfera politică a țării are trebuință să fie purificată de miasmele pestilențiale ce o apasă; „moralitate“ este cuvântul ce se află pe buzele tuturor.

Moralitate în alegeri, moralitate în administrațiune, moralitate în justiție chiar, iată trebuințele imperoiase ale momentului. În fața chivernisiților și a îmbuibaților zilei, opozițiunea de toate nuanțele, unită asupra acestui program comun, va fi sigură de triumful ei.


ROMÂNII, ÎNTEMEIETORII IMPERIULUI AL DOILEA BULGAR, AL ASANIZILOR, 1186-1257
Monografie de C. cav. do Höfler, în „Analele Academiei din Viena“
[21 și 23 noiembrie 1882]


Căderea Imperiului bulgar prin împăratul Basilios, ucigătorul de bulgari, la 1018 e una din întâmplările cele mai însemnate și mai determinante din suta a unsprezecea, ba din întreg evul mediu. Imperiul roman al Răsăritului (numit cel romaeic) se restabili din nou și ajungea de la Marea Adriatică până la Marea Neagră, de la Dunăre până la vârful de sud al Peloponesului. Înlăuntru se înfrânsese domnia străină, visul unui imperiu bulgaro-roman se evaporase, sâmburul poporului bulgar căzuse pe câmpiile de luptă, oasele uriașe ale bulgarilor se 'nnălbeau pe câmpul de bătălie de la Spercheios, pustiite erau șesurile de la Niș, Sophia și de lângă Ovcepolye; tăriile din munți, ce păreau a nu se putea lua, palatele împărătești de la Târnovo și Kastoria trecuseră în mânele romaeilor; discordia și trădarea membrilor Casei Șișmanizilor grăbiseră căderea împărăției, iar căderea aceasta căta să înlesnească, ba să împlinească definitiv contopirea bulgarilor cu slavii și slavizarea celor dentâi. Dar pe cât de greu a fost pentru romaei de-a aduce căderea acelei împărății, care le fusese atât de fatală adeseori, tot atât de greu era de-a umplea golul pe care-l produsese căderea dinastiei indigene și pieirea politică a poporului. Deja, în interesul lor propriu, bulgarii fuseseră păzitori ai Dunării; cele mai scumpe amintiri istorice ale lor erau relative la respingerea rușilor lui Svjatoslav, a cărui incursiune, la a. 969, adusese cu sine căderea Imperiului bulgar de la Preslav și încorporarea lui cu Imperiul romaeic sub Ioan Zimisches, la 971. Abia atunci, după căderea Imperiului de la răsărit, urmă cearta pentru moștenirea, între cei patru fii ai lui Șișman, carele, la 963, se lepădase de Imperiul de căpetenie și de țariul acestuia, Petru, și întemeiase Imperiul de la Prespa (Ochrida, Kastaria). Dezbinarea între cele două imperii, la care poate c-o fi luat parte precumpănirea populațiunii slave de pe lângă Ochrida, au înlesnit victoria romaeilor. Lupta de esterminare de sub Basilios, care-a ținut patruzeci de ani, stricase cumplit nu numai celor învinși, ci și învingătorul suferi pierderi nemăsurate. Când Bulgaria era cucerită deja, pieri o oaste grecească, la 1040, în lupta cu Ștefan Vojslav, Domn în Zeta și Travunia; alte pierderi le aduse ridicarea bulgară de sub Petru Deljan, pretins fiu al țarului Gavril, până ce și acesta pieri prin alt Șișmanid, Alusian, fiul țarului Vladislav. Dar după acestea chiar se mai nimici o mare oaste romeică în strâmtorile de lângă lacul Scutari. Aceste stări înfricoșate grăbiră invazia polovților (pecenegilor) în Tracia veche și în Macedonia. Ceea ce cruțase războiul bulgar pieri acum (1048—1051) și când pecenegii, după ce sfărmaseră de trei ori despărțămintele de armată romaeică, trecură îndărăt peste Dunăre, veniră apoi, de la 1065 începând, crunții cumani, se uniră cu pecenegi și prădară, uciseră și părăduiră țările dunărene până adânc în suta a douăsprezecea. Când la 1122 a succes a-i bate bine pe pecenegi, vin cumanii în locul lor; țară și locuitori cad în starea unei nemărginite barbarii; Tracia aparține unor păstori, unor nomazi români.
Se născuse o anarhie generală. Basilios lăsă să subziste cele treizeci de episcopii bulgare și instalase în Ochrida un arhiepiscop grecesc, atârnător de patriarhul de la Constantinopol; poate spera să poată esercita prin episcopi o influență asupra locuitorilor din țara supusă. Dar domnia militaristă de sub strategi și apăsarea fiscală a romaeilor, înstrăinând provinciile de Imperiu, îngreuiau stăpânirea recâștigată; clerul grecesc nu se putea împrieteni cu poporul bulgar, cu acești barbari „murdari și puturoși“. Theophylaktos, arhiepiscop din Ochrida, scria că acest popor „nu e bogat decât în răutate, că e decăzut la estremitate, că se îmbracă în piei puturoase și face cu neputință petrecerea grecilor acolo“. Apoi se mai întâmplă că „sârbii cari se numesc și croați“ făcură uz în folosul lor de catastrofa bulgarilor, cercară a-și supune împărăția de la Ochrida, arseră bisericile, pustiiră totul cu foc și sabie, încât la 1073 arhiepiscopul scria că nici un diacon, nici un preot nu mai e în vestita odinioară biserică a bulgarilor. Această disoluțiune se manifestă, în toate privirile. Theophylakt menționează pe-un apostat1† care neliniștea Mokoi, o parte a Ochridei. Un bogomil trebuie să fi fost, fără îndoială. Nu mai puțin Dobromir, care adună la 1078 în Mesembria o gloată puternică de oaste. Un altul se mănținu la Beljatowo, se căsători cu fiica unui principe cuman și părăduia după plac în Tracia. Nu e neverisimil că agresiunea armată a bogomililor au înlesnit alipirea croaților la Roma, precum pe de-altă parte papa Grigorie VII, acordând coroană regală lui Zwonimir, s-a îndemat la o cerere analogă și principele sârbesc Mihail, un fiu al acelui Ștefan Vojslav care s-a mănținut în contra romaeilor și care, la 1053, au obținut titlul de protospatharios. Mihail apare în adevăr în scrisoarea papei ca rege slav, rex Slavorum, dar e recunoscut, mai mult ca rege de fapt decât legitim. El avea neînțelegeri cu arhiepiscopul din Spalato, în contra căruia favoriza pe episcopul din Raguza. Acest din urmă, avea fără îndoială să primească palliul, pe care Mihail îl solicita pentru un arhiepiscop, iar el însuși pretindea pentru sine în dar un steag ca acela ce i se dăduse din partea papei noului rege al Croației. Dar lucrurile începură curând să se clatine, căci Robert Guiscard, duce vasal al papei, incurse în Imperiul romaeic, regatul Croației se uni cu Coroana Ungariei, sub Manoil Comnenul (1143—1181), stăpânirea romaeică se răspândi învingătoare pân-la Adriatica, Ungaria pare a se fi anexat pentru un timp oarecare la Împărăția romaeică, ba chiar regele de „Tschechis“ 2†, Vladislav din Boemia, deveni vasal al împăratului romaeic, carele credea a putea realiza unirea celor două împărății, a celui german cu cel romaeic, folosindu-se de cearta papei Alexandru cu Frideric I.
Aci apare deodată în fruntea unor evenimente nouă o naționalitate care pân-atunci pare a nu fi avut o altă menire decât aceea de-a fi călcată de-a călare de slavi, bulgari, romei, pecenegi, cumani.
Lumea slavilor de sud nu-și mai avea pe atunci centrul lângă Dunăre, ci la Ochrida și în Diocleea sârbească, pentru care s-a întemeiat arhiepiscopia din Antivari, care deveni chiar Scaunul primatului sârbesc. Episcopii latine, cari dispărură mai în urmă3†, corespundeau cu populațiunea latină (romană) a țărmului. Înlăuntrul țării însă urmașii provincialilor romani se prezintă sub formă de vlahi, așezați în mijlocul bulgarilor, încât orașele Ochrida, Prespal, Perlepe, Belgrad în Macedonia superioară, se prezintă ca orașe vlaho-bulgare 4†. Încă în suta a paisprezecea locuiau în Cataro, Antivari, Dulcigno, Svac, Scutari, Drivasto latini, în suta a douăsprezecea locuitorii dinlăuntrul Dalmației vorbeau în adevăr slavonește după Guilelm de Tyrus (1188), însă nu locuitorii din orașele de pe țărmuri. Existau vlahi înainte de toate în Thessalia, care se numea Marea Vlahie, µe???? ß?a??a 5† o Mică Vlahie era de cealaltă lature a Pindului, o Vlahie Neagră în Moldova6†; apoi erau vlahi în Rodope, în Dobrogea, lângă Anchialis și Bizye7†. Ansbert, autorul plin de cunoștințe a istoriei cruciatei împăratului Frederic I, cunoaște în apropiere de Thessalonika o țară roditoare pe care-o numește Flachiam8†. Mai mult. El, care numește pe marele Nemanja Mare Duce al Serbiei și Rasiciei (Crassiae), el, care destinge foarte bine bulgari, serbi și vlahi, numește de-a dreptul Blachi pe întemeietorii Imperiului al doilea bulgar, care apare sub numele domniei Asanizilor; Petru, care se cheamă și Kalopetru, e domn al vlahilor (dominus Blachorum). Puterea lor, care se 'ntemeia pe unirea vlahilor cu cumanii, era la 1190 atât de mare încât putură face împăratului Frederic I propunerile cele mai mari în lupta în contra romaeilor; o oaste sârbească avea să se unească cu el și să ajute a cuceri Constantinopolul, iar Petru, care-și așezase deja pe frunte cercul de aur, după ce câștigase pentru el pe bulgari, avea să devie prin împăratul german (allemanic) stăpânitor al Constantinopolului. Rosler, în Romanische Studien, are pe deplin cuvânt când atribuie o enormă consecuență hotărârii pe care-ar fi luat-o împăratul, căci poporul românesc, care umplea pe atuncea partea dinlăuntru a tuturor provinciilor Traciei, Macedoniei, Thesaliei, Moesiei, întrecea ca număr și putere fizică pe poporul grecesc Dar, trebuia s' adaoge, el nu era organizat, îi lipseau înainte de toate centrele orășenești, nu era unit nici politicește, nici bisericește, nici teritorial, era pretutindenea și nicăiri și câștiga un sâmbure consistent totuși numai prin bulgarii trăitori în orașe.
Cumcă însă mișcarea care, de la 1186 începând, a dus la ridicarea unui mare Imperiu vlahic a pornit de la vlahi, iar nu de la bulgari, se 'nțelege și cumcă acest Imperiu se numește în mod impropriu bulgar, n-o spune numai Ansbertus, căruia, cu tot spiritul său foarte exact de observație, i s-ar putea atribui, străin fiind, o concepție eronată a raporturilor naționale. Într-un mod tot atât de hotărât concordă cu el unul din cei mai buni martori ai zilelor acelora, Choniatul Niketas 1, precum și autorul german al cruciatelor împăratului Frederic. El arată că frații vlahi au fost aciia cari-au răsculat întregul popor al vlahilor, de cari se țineau și ei2, și-i înseamnă pe Asanizi ca vlahi, nu ca bulgari.
E înainte de toate necesar de-a privi mai de aproape darea de seamă a Choniatului, de vreme ce-a fost contimporan cu răscoala vlahilor și de vreme ce, ca cunoscător eminent al evenimentelor din timpul său3, merită o deosebită recunoaștere.
El cunoaște așezările lor, zice că sunt mysii, moesianii de odinioară, numește pururea vlahi4 pe frații Petru și Asan, amintește cauzele răscoalei lor, destinge pe bulgari de vlahi, pe cari frații voiesc să-i miște la o răscoală comună, și anume cu intenția de-a nimici pe romaei 5, încoronarea lui Petru de cătră sine însuși în orașul Pristhlava, războiul întâi cu vlahii și cum într-acesta Petru și Asan fură goniți cu ai lor peste Istru și cum se amestecară acum cu skyții (cumanii) învecinați 6, încât în răscoala aceasta se ivește și un al treilea component etnic constitutiv: blachii, bulgarii, cumanii. Blachii se supuseră în aparență împăratului Isaak Angelos, care neglijă de-a sfărâma cu totul răscoala și le dete printr-asta blachilor putința de-a se reculege și de-a izbucni din nou. Cum se întâmplă aceasta, Asan se 'ntoarse acum cu puternic sprijin din partea cumanilor și acum ținta sa era de-a face din blachi și bulgari un singur imperiu 7, precum fusese și mai înainte. Acesta a fost așadar stadiul al doilea al ridicării. În lupta proximă Petru și Asan răpiră flamura imperială și hainele împăratului și se împodobiră cu ele 8. Apoi urmă un nou război cu blachii 9, lupta împăratului cu blachii și cumanii la Berrhoea, prinderea soției lui Asan și predarea fratelui său Ioan ca ostatec; războiul fu rău purtat. Când campoducele Constantinos Aspietes îi observă împăratului Isaak că oastea nu se poate lupta tot într-un timp și în contra vlahilor și în contra foamei, împăratul puse să-i scoată ochii. Blachii, ce făcuse țăriile lor inaccesibile, pustiau împreună cu cumanii provinciile romane, împăratul pierdu, la 1190, oastea și podoaba capului său (??s??)10. Descrierea pe care Niketas o face despre purtarea împăratului Isaak Angelos confirmă pe deplin ceea ce tot el relatează, cumcă frații vlahi nu doreau nimic mai mult decât păstrarea acestui împărat 11, a cărui incapacitate garanta vlahilor și amicilor lor skythici victoria armelor. Cetele lor nu se puteau oare înarma cu armele pe cari romaeii fugari le pierdeau în strâmtorile munților și pe cari le luau de la romaei oamenii lor ce se cățărau ca și caprele 13. Ei, vlahii și cumanii, sunt aciia cari luptă mereu cu oștirile lui Isaak Angelos13. Vlahii sunt acei cari înving 14. Ei prefac Tracia într-o pustietate, ei dărâmă orașele, ucid pe locuitori sau îi vând în robie în mari depărtări; ogor, pădure și vie, orice semănătură și sădire piere și singurul rod al ridicării noului Imperiu din Trnwo este nimicirea culturii romaeice și a rasei romaeice, ori pe unde numai o pot stârpi vlahii și skyții, cumanii. Tracia trebuia să devie o vizuină pentru animale sălbatece 15. Un indiciu nu puțin semnificativ în privirea vlahilor, cari acum jucau rolul cel mare și n-aveau așezări numai din a dreapta Dunării, este că la disoluțiunea Imperiului romaeic al lui Angelos și la întemeierea unui Imperiu latin nu se nasc state nouă grecești numai în Nicaea, Herakleia, Sinope și Trapezunt, ci Sguros Leon întemeiază unul în Korinth și Nauplion 16, Chamaretos Leon în Sparta, Mihail din neamul sebastocratorului Ioan în Nicopoli și Durazzo (Epidamnos), marchizul latin Bonifaciu în Thessalonic și Thessalia inferioară, iar în Thessalia superioară, care acum se cheamă Vlahia Mare, se ridică un alt principe, pe care Niketas nu-l citează cu numele. Dar și francul Robert de Clary, cari au scris în limba franceză lupta latinilor cu grien, grecii, și care descrie luarea Constantinopolului la 1204, nici el cunoaște pe inamicul de moarte al latinilor și romaeilor, Johannes, altfel decât sub numele de Johans li Blaks 17și tot așa 'l numește pe nepotul și urmașul lui, după ce Sf. Dimitrie ucisese pe cel dentâi în octomvrie 1207, în timpul odihnei de noapte. Erau regi ai Vlahiei, rois de Blakie. În același chip se esprimă Geoffroi de Villeharduin: Johanris li rois de Blakie; dar întrebuințează și espresia le roy de Blakie et de Bougrie 18. Traducătorul neofrancez și-au permis însă libertatea neistorică de-a face din el le bulgare sau roy de Bulgarie, ceea ce apoi a trecut în cărțile noastre de istorie19. Chiar acolo unde Geoffroy spune espres roi de Blakie traducătorul pune roi de bulgares 20. Geoffroy nu vorbește, ca Niketas, de skyți, ci de cumani și vlahi21
Locuitorii prinși ai orașelor romaeice se târăsc, după porunca regelui Ioan, în Blaqui, în închisoare 1‡. Încet, încet se aude vorbindu-se (de la 1206 începând) și despre un țari al vlahilor și bulgarilor 2‡, curând apoi numai despre unul cuman.
Și Henry de Valenciennes, urmașul lui Geoffroy de Villeharduin, vorbește regulat de blas et comains3‡, el menționează că Esclas, vărul domnitorului peste blas et comains, anume Burille, este vasal al împăratului Enric, pentru Blaquie la Grant.
Faptele acestea ar trebui de sine înșile să fie îndeajuns pentru a dovedi că noul Imperiu bulgar al Asanizilor a fost înainte de toate un imperiu vlahic, deci românesc, și că caracterul lui a fost cu precumpănire acesta.
Ceea ce pare a se opune încă acestei maniere de-a vedea este împrejurarea că frații Petru și Asan au întemeiat Imperiul nou la Târnovo, capitala veche bulgară, afară de asta recunoașterea Asanizilor de vlahi e în aparență contestată de însăși afirmarea lor directă că s-ar fi coborând din neamul vechilor țari bulgari, încât imperiul și Casa domnitoare ar fi veritabil bulgare și nu vlahe. Această obiecțiune va trebui s-o cercetăm cu amănunțime.
Nimeni nu va tăgădui faptul de mai sus și dacă cei doi frați vlahi voia să câștige importantul Târnovo și poporul bulgar, pentru o împreună ridicare în contra romaeilor, trebuiau să se îndrepte cătră vechiul oraș al țarilor și să facă din el punctul de plecare al răscoalei lor, să implice pe poporul bulgar în revoluția care avea de scop nimicirea romaeilor. Nimic nu pricepeau bulgarii mai lesne decât că, după un ucigător de bulgari romaeic din Constantinopole, să urmeze un ucigător de romaei din Târnovo.
Cât s-atinge însă de originea ridicării bulgare, e sigur că ea n-a plecat de la bulgari, ci de la cei doi frați vlahi, cari, precum se va vedea mai târziu, se numeau ei înșii romani, iar nu romaei sau latini. Cererea pe care Petru și Asan o adresară împăratului Isaak Angelos și a cărei impetuozitate i-a atras lui Asan o palmă peste obraz, după porunca sebastocratorului Ioan, palmă ce s-a plătit mai târziu cu atâta sânge romaeic, cererea aceasta era relativă nu la bulgari, ci la intrarea vlahilor în serviciul militar romaeic și, abia când cererea a fost respinsă în modul cel mai insultător, cei doi frați întreprinzători hotărâră a turbura și pe bulgari, de a se avânta în fruntea lor și, precum Nemanja între sârbi tindea la rumperea de domnia romaeică, tot astfel să lucreze și ei în contra clătinătoarei domnii a Casei Angelos.
Dacă Petru și Asan ar fi fost, precum se afirmă din nou, coborâtori din vechii țari bulgari, ridicarea lor ar fi avut o formă foarte simplă. Ar fi trebuit numai ca în Târnovo să se refere la descendența lor și bulgarii, cari făcuseră încercarea de-a scutura jugul romaeic ori de câte ori un descendent veritabil sau mincinos al vechilor țari împlântase flamura independenței, s-ar fi adunat cu entuziasm împrejurul lor 4‡. Dar nu se-ntâmplă nimic din toate acestea. Cei doi vlahi avură mai întâi nevoie de-un soi de profetese și profeți, cari spuneau că e în voința lui Dumnezeu ca vlahii și bulgarii să se ridice. Ba de mirare e că însuși Sf. Dimitrie trebuie să intervie, carele atât în Patras cât și în Salonichi se dovedise ca cel mai mare adversar al slavilor, căci, precum cehii obicinuiau a ieși la război în contra germanilor după ce invocase pe Sf. Wenzel, așa romaeii ieșau în contra slavilor după ce invocase pe Sf. Dimitrie. Acum însă, după pustiirea Salonicului de către normani, sfântul își părăsise sanctuarul din orașul grecesc, pentru a căuta un nou sanctuar în Târnovo, care nu fusese zidit de bulgari, ci de vlahul Petru. Dacă însă Kalopetru avea de gând a influența și asupra populațiunilor grecești nemulțumite cu domnia familiei Angelos, de-a-i răsturna pe aceștia și de-a deveni împărat al romaeilor, desigur nu exista un mai bun mijloc decât de-a atrage în joc și pe Sf. Dimitrie, patronul apărător al grecilor, care, precum Sf. Veit călătorise de la saxoni la boemi, călătorea acum de la Salonic la Târnove. Dar, cu toate acestea, lucrul nu mergea atât de lesne. Bulgarii și vlahii trebuiau să se razime încă pe cumani, între cari fără nici îndoială locuiau și vlahi, pe malul stâng al Dunării. Întemeiarea regatului sârbesc sub marele Nemanja pricinuia, după cum se esprima Ansbert, mari neajunsuri romaeilor, cari în mai multe rânduri bătuse pe bulgari. Unirea țarului vlah al bulgarilor cu cumanii era însă atât de intimă încât Kalopetru putu să ofere împăratului german, în certurile acestuia cu bizantinii, o oaste auxiliară de 40.000 de bulgari și de cumani, dacă-l va recunoaște pe el de împărat romaeic. Frideric I respinsese însă oferirile serbilor din Diocleea; el nu intră nici în voia principelui vlahilor și bulgarilor și merse neoprit spre Ierusalim. Dar, în loc de a ajunge la Iordan, ajunse numai până lângă Saleph; cadavrul fu înmormântat în Antiohia eliberată. Cu greu împăratul Isaak își scapă viața, la 1190, în lupta cu bulgarii de lângă Berrhoea; când aceștia cuceriră Niș și Sophia, ei duseră de acolo la Târnovo relicviile veritabilului patron al bulgarilor; S-tul Ioan din Ryl înlocui curând la bulgari pe romaeizândul sfânt Dimitrie. El nu putu scăpa însă pe Ioan Asan I nici de trădare, nici de ucidere. Fratele mai mic fu ucis la 1196, cel mai mare, Kalopetru, la 1197, amândoi de către bulgari. Al treilea frate fu ucis de-un cuman, la 1207 5‡. După legendă căzu însă de mâna Sf. Dimitrie din Salonic, neocrotit de Ioan din Ryl, patronul bulgarilor.
E important a afla cum indicau membrii nouăi Case vlahe de țari originea lor. Această cestiune pare dezlegată de-o scrisoare a papei Inocențiu III către legatul său, ca răspuns la plângerile regelui Ungariei de la 1204, în care scrisoare papa spune espres că Petru și Johannicius, cari se coboară din sângele foștilor regi, nu tind a ocupa, ci numai a recupera țara părinților lor 6‡.
Cu aceasta pare a se potrivi un pasaj din scrisoarea lui Johannicius (Kalojohannes), împăratul (imperator Bulgarorum et Blachorum), în care se zice: „Dumnezeu privi la umilirea noastră și ne aduse aminte de sângele și de patria de la care descindem“7‡. Pe lângă această scrisoare, care, privită mai de aproape, se esprimă cu mare precauțiune și care cerea papei o coroană (1202) precum o avea Petru și Samoil, cari însă nu sunt numiți strămoși (progenitores), mai există ca pendent o scrisoare a lui Basilius, arhiepiscop din Zagora, cătră același papă, în care, ca motiv că demn este de-o coroană imperială, se citează întâi înclinarea lui Kalojoannes, precum ș-a întregului Imperiu, pentru biserica romană, apoi descendența acestuia din sânge roman (1202). 8‡ Într-o scrisoare anterioară, pe care Kalojoannes o adresase papei Innocențiu și din care acesta citează un pasaj, domnitorul bulgarilor și vlahilor (Bulgarorum et Wlachorum) zice de-a dreptul că strămoșii săi descindeau din Roma 9‡ (1199?), că prin urmare nu erau bulgari.
Altfel cancelaria romană este aceea care numește pe foștii țari, veritabili bulgari, progenitores al Iui Ioannițiu, în loc de praedecessores, încât din asta se naște eroarea că vlahul, românul, care se laudă a fi de origine curat romană, n-a avut pe bulgari ca predecesori, ci ca strămoși! Innocențiu menționează rugămintea lui Kalojoannes pentr-o coroană romană, precum li se dăduse lui Petru Samoil și altor predecesori ai lui Kalojoannes și orânduiește ca legatul destinat pentru Bulgaria să facă cercetări îngrijite în privirea coroanei acordată de biserica romană acestor predecesori 1≡. Johannicius să poarte deocamdată de grijă ca statutele aduse de legat să fie primite de întreaga biserică a bulgarilor și vlahilor și să fie observate. O espresie egală pentru duplul imperiu o 'ntrebuințează Innocențiu în scrisoarea cătră arhiepiscopul din Zagora (27 noiemvrie 1202 2≡).
Kalojoannes însă se numi după aceasta imperator Bulgarorum și-l asigura pe papa că grecii îi făcuseră prin patriarh propuneri de a-l încorona de împărat și de a-i da și un patriarh, căci, fără un asemenea, împărăție nu poate sta3≡. Dar el voiește să fie serv al S-tului Petru și al Santității Sale. După asta Innocențiu, care încă la 10 septemvrie 1203 îl numea pe Kalojoannes „Domn al bulgarilor“, se decise la 25 fevruarie 1204 să-l recunoască de rege al bulgarilor ai blachilor 4≡, să-i trimiță coroană și sceptru, să puie să-l încoroneze rege, să ridice pe arhiepiscopul din Trnwo la rangul de primat (nu patriarh) al Regatului bulgarilor și vlahilor, să-i dea acestuia dreptul de-a încorona pe regii vlahilor și bulgarilor, de-a sfinți în orice biserică a Bulgariei și Vlahiei chrisma, după care urmă declararea decisivă a împăratului întregei Bulgarii și Vlahii. 5≡
În scrisoarea prin care Kalojohannes predă, în calitate de imperator al întregei Bulgarii și Vlahii, imperiul său Scaunului papal vorbește de repetate ori de foștii împărați ai Bulgariei, Simeon, Petru și Samoil 6≡. Este așadar semnificativ că, chiar acolo unde era în interesul lui de a-i numi strămoșii săi, el întrebuințează numai termenul praedecessores, numindu-i cu toate astea împărați, precum se numește el însuși, și pe lângă cari vorbește de un Imperiu al Bulgariei și Vlahiei. Abia atunci când ceru direct de la papa Innocențiu ca noul arhiepiscop de Trnowo și primat al întregei Bulgarii și Vlahii să fie ridicat patriarh, să se erige un patriarhat permanent în imperiul său, el însuși să fie încoronat 7≡, vorbește de împărații Simeon, Petru și Samoil nu numai ca de niște precedesori, ci ca de strămoși. Innocențiu se ferește a-l recunoaște de împărat; dar vorbește despre el cu termenii „rex bulgarorum et Vlachorum qui imperat“ 8≡; menționează că bulgarii și vlahii coboară din sânge roman 9≡ , ceea ce în orice caz nu se putea zice decât pentru cei din urmă. Abia acum, la 15 septemvrie 1204, papa, în scrisoarea cătră regele Ungariei, numește pe frații Petru și Johannicius coborâtori din vechiul neam al regilor (bulgari) 10≡, ceea ce ca fapt istoric nu are mai multă valoare decât mențiunea de mai sus că bulgarii și vlahii ar fi de origine romană.
Kalojohannes însă obținuse ceea ce voise. Voise să fie împărat, ca țarii de mai înainte; o putea face numai dacă se răzima pe aceștia și astfel predecesorii deveniră străbuni; papa consimți la acestea, pentru a dovedi regelui Ungariei că noua ridicare nu era în sine o inovațiune, că nu se făcea pe seama sau în paguba Ungariei, ci că frații victorioși cereau numai îndărăt ceea ce era al lor. Numai în una papa nu intră în voia lui Kalojohannes: niciodată nu-l numi direct imperator, nici pe primat patriarh; și când acum Balduin, conte de Flandray, deveni împărat (latin) la Constantinopol, nici încoronarea, nici trimiterea de sceptru, coroană și flamură (vexillum) nu mai erau de ajuns; imediat după victoria latinilor se arată la noul rege o supărare, care se manifestă deja în scrisoarea asupra încoronării îndeplinite. Kalojohannes se numește acum rege al întregei Bulgarii și Vlahii 11≡ , iar domnia sa regnum, ceea ce înseamnă că nu exclude cuvintele ßas??e?? și ßas??e? a. Arhiepiscopul primat vorbește, din contra, de încoronarea împăratului, împlinită la 8 noiemvrie 1204, stil bulgar 12≡. Împărțeala Imperiului Romaniei a urmat. Balduin de Flandra e acum împăratul peste un imperiu consistând din a patra parte decum fusese și lupta între el și împăratul-rege bulgaro-român izbucnește. În curând contele Enric, fratele lui Balduin, regent al Imperiului (moderator), are a ne vesti despre reaua reușită a bătăliei de la Adrianopole, de la 15 aprilie 1205, despre prinderea lui Balduin și închiderea lui în temnița lui Johannicius, domnul vlahilor13≡, care l-au atacat pe acesta c-o mulțime nenumărată de vlahi și cumani. Innocențiu III se văzu silit de a interveni pentru pace între bulgaro-vlahi și latini; dar nu-i succese nici de-a obține măcar eliberarea lui Balduin, a cărui închisoare deveni poate ceva mai suportabilă — la început fusese 'ncărcat cu lanțuri până în gât —, dar totuși în urmă fu aruncat într-o prăpastie, cu mânile și picioarele tăiate, unde pieri în mod vrednic de plâns. Oraș după oraș de pe teritoriul latino-grec fură acum prădate, populația ucisă; noul imperiu fu cel puțin întru atâta, bulgar, întrucât, ca-n zilele lui Krum, țara cea mai frumoasă deveni pustietate: numai animale sălbatece, dar nu romaei și latini s-o mai poată locui. În sfârșit, trebui să vie însuși Sf. Dimitrie și să-l omoare, la vreme de noapte, pe Romaeoktonos; Johannicius se dezbinase cu conducătorul bulgarilor și acesta preferă, în loc de-a fi ucis, să ucidă el însuși pe împăratul-rege (1207).
Din cele mai de sus va fi rezultând însă cu siguranță o serie de fapte:
1) Imperiu bulgar în adevăratul înțeles al cuvântului a fost numai cel mai vechi și e despărțit de domnia Asanizilor prin sângeroasa domnie a lui Basilios Bulgaroktonos și prin dominarea romaeică.
2) Întemeietorii reînnoitului Imperiu bulgar erau vlahi, și nu bulgari, de origine români, iar noul Imperiu din anul 1186 era, vlaho-bulgar.
3) Ridicarea din anul 1186 a pornit de la vlahi, s-a sprijinit mai cu seamă, pe cumani, a atras în curentul ei și pe bulgari și astfel al doilea Imperiu bulgaro-vlah se deosebește în mod esențial de cel dentâi; e un imperiu mai cu seamă vlah, care se numește bulgar pentru că fraților vlahi le succesese de-a deveni domni și ai Bulgariei.
4) Abia după ce aceasta s-a întâmplat s-a născut silința de-a pune pe noul neam de domnitori vlahi în relațiuni istorice și de înrudire cu vechiul neam bulgar, ceea ce-a fost cu totul arbitrar și eronat.
5) Întregul raport al vlahilor cătră bulgari și cumani cată deci a se considera altfel decum se considera pân' acum. Ce deducțiuni sunt însă a se face dintr' aceasta pentru istoria românilor nu mai este obiectul acestor cercetări.
6) Nu se mai cade desigur de-a vorbi de Imperiul Asanizilor ca de-un imperiu bulgar. S-ar comite numai aceeași eroare în care au căzut, după cum am dovedit, traducătorul francez al lui Villeharduin, când a schimbat arbitrar Blaquie în Bulgarie, ștergând astfel tocmai deosebirea caracteristică între Imperiul Asanizilor și cel bulgar de mai nainte. Dacă prin aceasta se și pierde o bucată din istoria pur slavă, adevărul istoric poate câștiga numai. Imperiul era vlaho-bulgaro-cuman, dinastia vlahia.
_____________

1† a servo et apostata. Ep. LXIV. Traducerea latină a scrisorilor lui Theophylakt la Baronius după un Codex vaticanic nu coincide însă cu totul cu scrisorile publicate în ediție separată.
2† Cum scrie Kynamos.
3† Episcopatus Swarinensis, Polatinensis, Arvastinensis, Svacinensis, Dulcinensis, Sarcanensis, Theiner, Vet.-monum. I și XIV.
4† Hopf., Griechenland, p. 333.
5† Hopf., p. 328-335.
6† l.c., pag. 61.
7† Jirecek, p. 218. Serbii numeau despotatul Epirului Țara Vlachioților. Rosler, Locuințele românilor în evul mediu, p. 105 et sq.
8† Nicetas zice în mod espres că vlahii trecură peste Istru și se aliară cu învecinați Skyți: ????st??? d?ap???s?µe??? t??????e?t???? S???a?? p??s?µ??a? p. 487.
1‡ p. 93, 94. Aci, în sfârșit, traducerea franceză zice Valachie.
2‡ p. 102.
3‡ Michaud I, p. 121, Traducerea franceză iar zice: les bulgares et les comains.
4‡ ????e?? t?? t????????????a? t????????????????e??e??a???d???se, Niketas p. 385.
5‡ Acropolita, p. 236.
6‡ duo fratres — de priorum regum prosapia descendentes terram patrum suorum non tam occupare quam recuperare ceperunt. Theiner, Vet. mon. Slav. merid. I, p. 36.
7‡ reduxit nos ad memoriam sanguinis et patrie nostre a qua descendimus. Theiner, l.c. p. 15.
8‡ tamquam heredes descendentes a sanguine Romano. Theiner, l.c. pag. 27.
9‡ quod de nobili Urbis Romae prosapia progenitores tui originem traxerint. L.c. p. 11.
1≡ Scrisoare de la 27 noiemvrie 1202: et aliis progenitoribus tuisi in libris tuis regitur concessisse, l.c.p. 16 (p. 21)— l.c. p. 17.
2≡ n. XXIX.
3≡ quia imperium sine Patriarcha non staret.
4≡ l.c. n. XLI.
5≡ me dominum et imperatorem totius Bulgariae et Vlachiae, l.c. n. XLIII.
6≡ n. XLIII.
7≡ n. XLVI praedecessorum meorum Imperatorum Bulgarorum et Blachorum — Symeonis Petri et Samuelis progenitorum meorum, l.c. pag. 29.
8≡ Archiepiscopis Belesbuldensi et Prostlavensi, n. XLVII.
9≡ Bulgarorum et Blachorum populis — descenderunt etiam ex sanguine Romanorum, n, XLVIII.
10≡ l.c. p. 36.
11≡ n. LXI.
12≡ n. LXI.
13≡ a Johannicio Blachorum domino, n. LXIII.



[23 noiembrie 1882]

Sunt doi ani și mai bine de când foaia „Indépendance Roumaine“ a publicat pentru prima oară mult discutatul Avant-projet al Austriei, acel reglement care se elaborase pentru supravegherea navigațiunii pe Dunăre între Galați și Porțile de Fier. Trei delegați ai Comisiunii Europene, întemeindu-se pe art. 55 al Tractatului de la Berlin, prezintară la 12 mai 1880 proiectul stabilit pe baza unui elaborat preliminar al delegatului Germaniei.

În acel proiect se zicea la art. 3: „Executarea reglementului e pusă sub autoritatea unei Comisiuni, numită «Comisiunea Mixtă a Dunării», care rezidă în Rusciuc și în care vor fi reprezentate Austro-Ungaria, Bulgaria, România și Serbia, prin câte un delegat“; iar la art. 4: „Prezidiul îl va avea delegatul Austro-Ungariei. Hotărârile Comisiunii se vor lua cu majoritate de voturi: în caz de paritate, votul prezidentului decide.“

Se știe la câtă discuțiune au dat loc acest proiect, prefăcut în urmă în propunerea Barrère, cum, în decursul tratărilor asupra lui, s-au schimbat miniștri de esterne și reprezentanți din străinătate, cum a dat ocazia la acele pasaje vitejești din discursul tronului cari mai la urmă au fost plătite c-o atât de amară umilire; c-un cuvânt asupra acestor două articole s-au vărsat multă mânie și multă cerneală, s-au destituit un ministru plenipotențiar, un caz fără precedent în analele noastre, s-a dat întregei afaceri aparențele și aerul unei mari acțiuni de stat… cu ce rezultat însă și cu ce prespective, iată întrebarea?

Ne-ar place a crede că rezultatul va fi mai bun decât acele cu cari guvernul ne-au obicinuit în cestiunile exterioare. Deocamdată însă înregistrăm știrea ce ne-o aduce presa străină că Anglia ar fi adresat puterilor o invitare pentru întrunirea unei conferințe internaționale la Londra, referindu-se la art. 54 și 55 ai Tractatului de la Berlin.

Acești articoli, privitori la Dunăre, se rostesc în următorul chip:


Art. 54. Un an înainte de espirarea termenului hotărât pentru durata Comisiunii Europene a Dunării puterile se vor înțelege asupra prelungirii mandatului ei, precum și asupra modificațiunilor ce vor crede necesare a se introduce.
Art. 55. Regulamente pentru navigațiune, poliția fluvială și supravegherea de la Poarta de Fier până la Galați se vor elabora de cătră Comisiunea Europeană, asistată de delegați ai statelor țărmurene, și se vor pune în concordanță cu cele ce s-au stipulat și se vor stipula de acuma-nainte pentru parcursul din jos de Galați.


La conferența aceasta puterile vor fi reprezentate, după cum se afirmă, de cătră ambasadorii lor respectivi din Londra, pe lângă cari se va mai delega câte un al doilea plenipotențiar. Poate că Conferența își va începe activitatea ei chiar în decemvrie curent și se presupune că în patrusprezece zile lucrările ei vor fi terminate. De pe acum deja se afirmă că nu mai există nici o divergență esențială de păreri între puterile mari, nici în privirea prelungirii mandatului Comisiunii Dunărene, nici în privirea reglementului de navigație și supravegheare, pe cari ea l-a elaborat în sesiunile închise. Desigur că sub acest reglement nu se poate înțelege decât Anteproiectul, fie în forma lui primitivă, fie cu modificațiunile propunerii Barrère. Aceleași sorginți cari ne dau amănuntele de mai sus asupra viitoarei conferențe cred a putea afirma că acordul general dintre puteri va sili și pe România să desiste de la opunerea ei de pân' acum în contra stipulațiunilor acelora ale reglementului menționat cari au format obiectul protestărilor ei.


[Articol cu paternitate incertă]

[24 noiembrie 1882]

Vizita ministrului de esterne al Rusiei, d. de Giers, la Varzin, săhăstria habituală a principelui Bismarck, a dat loc la multe conjecturi mai mult sau mai puțin ingenioase. Însemnătatea călătoriei ministrului rusesc la Curțile Europei, neesceptând Vaticanul, cată în adevăr să fie destul de mare, deși organele opiniei publice n-au aflat tocmai mult în privirea ei.

Se știe că d. de Giers este om al păcii, că rolul său de bărbat de stat de pân' acum a consistat în a păstra legăturile dintre cele trei imperii, un rol adeseori zădărnicit atât prin evenimentele ce se petrec înlăuntrul Rusiei cât și prin nestatornicia constelațiunii europene.

El reprezintă în Rusia pe adversarul politicei panslaviste de agresiune, a tendențelor de cucerire atât de pronunțate în contele Ignatief, care e antipodul său politic. Dacă sferele din Petersburg au găsit de cuviința de a-i încredința o misiune în călătoria ce-a întreprins-o, asupra înțelesului ei nu poate fi nici o îndoială.

Poate că Rusiei să nu-i fi rămas nimic alt de făcut decât de-a se asigura de pace și a reîncheia legăturile pe cari le-a avut mai nainte cu Austria și Germania.

Acum un an lumea apuseană n-avea nici o grupare determinată; Franța avea încă mânile libere și putea să ofere alianța ei și Rusiei, și Angliei și Italiei. Dar afacerile din Tunis au adus o turburare în relațiunile dintre cele două puteri latine; Italia s-a simțit jignită de procederile Franței, o mână abilă a izbutit a săpa un abis între cele două națiuni surori și Italia s-a alăturat, vrând-nevrând, la alianța austro-germană.

Mișcarea lui Arabi în Egipt, intervențiunea unilaterală și neautorizată a armatei engleze, drepturile pe cari cabinetul din Londra caută a le deduce din înăbușirea insurecțiunii egiptene, toate aceste au izbutit a răci și relațiunile dintre Anglia și Franța și a preface pe cele două puteri amice în puteri rivale.

Anglia a ocupat gurile Nilului, canalul Suez, Marea Roșie, pozițiuni pe cari desigur nu de bunăvoie le va părăsi vreodinioară. Chiar dacă Franța ar anexa Tunisul la Algeria, dacă Italia ar lua Tripolis și Spania Marocul, toate acestea nu opresc preponderanța Angliei pe Marea Mediterană, pe care-o domină prin Cipru și Egipt, prin forturile de la Alexandria și Damasc.

Dar chiar dacă ar izbuti o înțelegere între Francia și Anglia în privirea regimului din Egipet și dacă compensațiunile oferite ar fi suficiente pentru a înăbuși deocamdată rivalitatea, oricând se vor putea naște puncte nouă de conflict. În timpul din urmă se ivește o nouă complicațiune în Madagascar, o insulă de mărimea teritorială a imperiului german la coasta răsăriteană a Africei și în drumul spre Indii. Republica Franceză pretinde a i se recunoaște suveranitatea asupra insulei, ceea ce indigenii au refuzat prin ambasada trimisă la Paris. La amenințarea Franței cu intervențiune armată ambasada a alergat în Anglia, care se vede a fi gata a trimite vase de război în porturile insulei, pentru a opune o contragreutate vaselor franceze ce sunt a se trimite acolo.

Din toate aceste însă rezultă clar că Franța e izolată de când țărmii de nord ai Africei au devenit prada comună care seamănă perpetuă neînțelegere între popoarele apusene. Slăbiciunea tuturor, dezbinările latente fac a se accentua și mai mult unica alianță reală, acea dintre Germania și Austro-Ungaria; Germania îndeosebi are ocazie și timp de-a ajunge puterea întâia din Europa, de-a ținea în mânile ei cumpănă echilibrului european. Rusia, izolată și ea prin neputința politică la care e condamnată Franța, încearcă să încheie din nou legăturile vechi cu Germania, cari îi asigurau odinioară un vot atât de greu în concertul european.

Nimeni nu știe până astăzi care va fi fost obiectul deliberațiunilor dintre cancelarul Germaniei și ministrul Rusiei, însă situația generală lasă a se conchide că Rusia trebuie să fie asemenea jignită de progresele Engliterii în Orient, căci această din urmă pare a se erige în moștenitorul universal al Împărăției turcești, un rol pe care mai până ieri îl însușise Rusia. Crede ea a putea câștiga pe Germania și Austria în contra Angliei, folosi-se-va Anglia însăși de situație pentru a intra în concertul austro-italo-german și a-și asigura astfel atât posesiunile nouă cât și pacea universală printr-o alianță cuadruplă? Iată întrebări al căror răspuns numai viitorul ni-l poate da.


[26 noiembrie 1882]

Raportorul însărcinat a apăra răspunsul la discursul tronului, onor. Costinescu, având a răspunde d-lui Al. Lahovari în privirea balanței continuu nefavorabile a negoțului nostru internațional, a crezut a putea afirma că balanța aceasta nu are nici o însemnătate și că teoria ei e condamnată de știință.

Cată să constatăm că raportorul e în contrazicere cu redactorul „Românului“. Foaia partidului cuprinde din contră o sumă de articole cari, departe de-a ridiculiza teoria aceasta, afirmă că nefavoarea continuă a balanței comerciale amenință țara cu inanițiune, cu sleire. Contrazicerea între raportor și redactor, cari amândoi sunt una și aceeași persoană, se esplică însă lesne. Raportorul avea a combate discursul unui adversar politic pe când redactorul scria sub impresia adevărului.

E ceva elementar ca oricine care cheltuiește mai mult decât produce să se ruineze cu timpul; și ceea ce e adevărat pentru individ n-ar fi adevărat pentru colectivitate?

Statele industriale ne prezintă în adevăr cazul aparent că, cu toată balanța nefavorabilă, starea economică dinlăuntru e bună. Dar în realitate statele acele produc mai mult decât consumă; materiile brute cari formează obiectele de import capătă 'nlăuntrul țării, prin activitate industrială, o valoare încincită și înzecită decum aveam înainte, încât, deși ar importa mai mult decât esportă, bunurile dinlăuntrul țării se înmulțesc și ceea ce se 'nmulțește și mai mult este aptitudinea de-a produce aceste bunuri, e puterea productivă a industriei naționale. Națiile agricole, din contră, esportă materii brute a căror valoare nu se poate sui decât în margini restrânse, a căror masă chiar nu poate spori în infinit; în schimb ele importă obiecte industriale menite a se consuma și deteriora, fără a lăsa nici o urmă din aptitudinele naționale, fără a spori puterea de producțiune a poporului.

Această deosebire, întemeiată pe natura lucrurilor, face ca balanța comercială să aibă o însemnătate mai mare pentru un popor agricol decât pentru unul industrial. Ne permitem dar aci a aminti cuvintele pe cari le-am produs și cu altă ocazie în această cestiune, întemeiați pe critica căreia a fost supusă teoria balanței de cătră economiști moderni.

Școala liberului schimb zice în adevăr că balanța comercială, proporția dintre esportul și importul unei țări e ceva ce nu merită a fi relevat, ceva ce n-are nevoie de-a fi observat și îngrijit de către economia politică a statului, pentru cauza că un escedent al importului asupra esportului trebuie în scurt timp să se echilibreze de la sine. Această doctrină e însă numai pe jumătate adevărată.

Se 'nțelege că escedentul importului asupra esportului trebuie să se echilibreze, dar cum și cu ce mijloace? Considerând cazurile acele în care esportul rămâne în mod permanent în urma importului, an cu an, precum se 'ntâmplă la noi, vom descoperi că echilibrarea balanței comerciale nu se face prin schimb de valori reale, ci numai prin contractarea de datorii. Plusul importului se acopere prin esportarea de efecte de-ale statului, de obligațiuni, de acții etc. Producțiunea unor asemenea înscrisuri de datorie e în realitate mijlocul prin care economia unui popor, strivită de-o puternică concurență străină, e pusă în starea de-a consuma ani întregi mai mult decât produce. Dacă am putea afla suma enormă reprezentată de obligațiunile statului, de scrisuri funciare, c-un cuvânt de efecte române de pe piețele străine, am constata lesne că aceasta, adică datoria, a fost mijlocul de-a echilibra balanța nefavorabilă.

S-ar putea răspunde la aceasta că esportul de efecte de-ale statului, de obligațiuni etc. nu poate ținea în infinit; că există o limită a creditului oricărui popor față de străinătatea la care ajungând străinătatea nu mai face credit țării îndatorate sau îl face cu condiții din ce în ce mai grele. Până s-ajungă însă o țară de-a-și slei cu totul creditul în străinătate, până ce cursul efectelor și acțiilor ei s-ajungă a scădea atât încât să nu se mai poată impune piețelor saturate decât cu mari pierderi, până atunci esperiența ne învață că e prea cu putință ca o țară să cumpere ani îndelungați mai mult din străinătate decum îi vinde și că nu poate echilibra balanța nefavorabilă decât prin datorii din ce în ce mai mari.

O balanță continuu nefavorabilă are însemnătate și pentru țările acele cari, din alte cauze, necomerciale, sunt deja îndatorate față cu străinătatea. Astfel de ex. un stat care va voi să aibă o influență politică ce stă în disproporție cu puterea lui face cheltuieli mai mari decât poate suporta producțiunea anuală indigenă, deci acoperă plusul, consumat pentru scopuri politice, cu datorii contractate în străinătate.

Dacă un asemenea stat va avea, pe lângă greutățile financiare, și o balanță comercială continuu nefavorabilă, poate fi sigur că, pe calea aceasta de retrogradare economică, va ajunge la faliment.

Dacă, după cele de mai sus, am întreba prin ce s' acoperă disproporția dintre consumațiunea noastră și producțiune am răspunde: prin datorii ipotecare asupra moșiilor și caselor noastre, prin datorii publice, c-un cuvânt prin împuținarea capitalului național. În lupta economică pe care-o reprezintă pentru noi cifrele proporției dintre import și esport, România e învinsă gradat și pe zi ce merge, până ce va ajunge la starea Egipetului și a Turciei. Atunci poate că nimeni nu va mai încerca a închide ochii publicului asupra însemnătății balanței comerciale, dar atunci va fi prea târziu. După părerea noastră chiar azi e prea târziu, țara fiind supusă unui continuu proces de înstrăinare economică și de dezorganizare politică.


[27 noiembrie 1882]

E greu a afla o formulă pentru cele ce se petrec; cu toate astea nu credem să fie cineva care să poată afirma că dispoziția spiritelor la noi e normală și sănătoasă. Oamenii simt o apăsare, asemenea celei produse de atmosfera îngreunată de furtună, apăsare de care nimeni nu-și poate da seama de unde vine, dar care se manifestă prin o sumă de incidente. Desigur nu e pură întâmplare că se 'nmulțesc omorurile, aceste morți fizice prin violență, precum se sporesc falimentele, aceste decese economice asemenea violente. Nu credem ca circulare să poată înlătura cauzele sociale din cari răsar asemenea fenomene. În sfera vieții morale pare a nu mai fi existând nici o idee serioasă care să 'ncălzească sufletele și să le ridice din mizeria vieții dă toate zilele. Ideile religioase sunt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice și prin cinism; scandalele se 'nmulțesc și iau formele cele mai degradatoare; ideea naționalității chiar, atât de roditoare și în stare a ține loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite și socialiste. C-un cuvânt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători față cu soarta poporului nostru propriu și-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mișcă elementele dominante este goana după influență și aur.

Precum corpurile cerești răsar și apun, tot astfel credința popoarelor vechi le dădea zeilor un răsărit pe orizontul conștiinței omenești și le dădea un amurg de seară și o asfințire. După apunerea lor ce putea să rămâie în urmă decât întunerec și haos?

Tot astfel constelațiunea de idei morale și naționale cari au luminat trecutul nostru, care ne-a mânat pe calea dezvoltării, înclină spre apus, nici una din credințele din trecut nu rezistă digoluțiunii și, ca să întrebuințăm un frumos cuvânt al Bibliei, semnele vremii se înmulțesc.

Mânați de spiritul străin a unor mizerii străine, ne luptăm pentru sufrajul universal sau pentru electivitatea magistraturii. Marii oameni ce se pretind reprezentanți ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naționale, lupta de emancipare ce ne absoarbe de un secol și jumătate, aceștia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza și mai mult, a slăbi în noi simțul de conservațiune națională și, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe-o marfă, pentru a-și câștiga popularitate.

Față cu aceste fenomene de descompunere pe toate terenele nu e oare o datorie pentru oamenii de bine de-a se opune uniți acestui curent fatal care amenință a atomiza pe cel mai numeros popor din răsăritul Europei? Căci la ce alt tinde demagogia la noi și pretutindenea decât de-a nimici clasele, identitatea lor de interese și de vederi, de-a le desface în indivizi, de-a opune pretutindenea numărul și mulțimea valorii, culturii și meritului? A confunda pe toți românii independenți în colegiul al IV-lea, a majoriza prin acesta, ce alt poate să 'nsemneze decât a nimici din rădăcini clasele purtătoare de idei, pe cele cari înțeleg interesele națiunii, și a le îneca în masa celor ce, neștiind nici scrie și citi, nu sunt în stare a înțelege interesele lor proprii, necum acelea ale colectivității naționale?

Amenințați dinlăuntru și dinafară de descompunere, având a lupta cu dușmanul demagogiei interne, care, ca o boală organică, mănâncă încheieturile societății, pe când dușmanul estern caută a absorbi naționalitatea, suntem în prada frigurilor dinlăuntru și lovirilor din afară, stăpâniți cu toate acestea, în timpul crizei, de-o mână de feneanți și de facem-treburi, de-un grup de esploatatori pentru cari nu există alte cestiuni decât acelea ale stomacului lor propriu.

Se 'nțelege că pentru aceste elemente orice mijloc de-a rămâne deasupra e binevenit; nici unul din ilustrațiunile lor nu va avea slăbiciunea de-a se întreba care e prețul cu care se perpetuă domnia cupidității și a corupției. Foile lor vor încerca să dovedească că nenaturală e unirea elementelor din opoziție. În realitate însă pericolele ce amenință statul și naționalitatea sunt cu mult superioare deosebirilor de vederi ce vor fi existat vreodată între membrii opoziției.


[28 noiembrie 1882]

Depeșa din urmă prin care d. C.A. Rosetti a declarat a nu putea primi nici scaunul de deputat, nici acel de prezident al Adunării, din cauză că între d-sa și majoritate există deosebiri de principii, a avut asupra multor spirite din partid efectul unui ferment de descompunere.

Onorabilii senatori și deputați se adună și se sfătuiesc de mai multe zile ca să afle un mijloc: cum i-ar pune capăt legei electorale actuale, pentru a o pune în concordanță cu reforma comunală deja votată și mai cu seamă cu dorința d-lui C.A. Rosetti de-a democratiza colegiile.

Se știe că pentru a împlini dorința marelui om nu se cere nimic mai mult, nimic mai puțin decât convocarea unei Adunări de revizuire, în care părerile predilecte să întrunească o majoritate de două treimi.

În Cameră sunt așadar elemente destule care înclină a cere convocarea unei asemenea Adunări, cu scopul de-a desființa colegiul I și al II-lea, temeiul oricării opoziții, și a pune în mâna partidului, cel puțin pentru timpul în care împrejurările ar îngădui rămânerea lui la putere, această armă cu două tăișuri.

Alții, înzestrați cu o doză mai mare de precauțiune, cari știu din esperiență că soarta puternicilor din această lume schimbătoare este, întrevăd momentul în care alt partid ar putea ajunge sus, care, uzând la rândul său cu aceeași înlesnire de aparatul electoral preconizat de d. C.A. Rosetti, ar face orice opoziție cu neputință.

Dacă acest aparat e propriu a asigura domnia unui partid pentru un timp nedeterminat, el e un instrument totodată care, ajuns la mâna adversarului, ar servi de minune la nimicirea partidului liberal. Considerând mijloacele multiple de presiune, de cari dispune un guvern, atârnarea a o sumă de alegători de bugetul statului, miile de favori pe cari puterea are mijlocul de-a le împrăștia, ne întrebăm ce-ar mai deveni un partid în opoziție, fie acela conservator, fie liberal, fără acea mână de oameni independenți din colegiul I a căror cultură și neatârnare îi face capabili a rezista ademenirilor și a-și formula votul după opinia lor mai bună, nu după interes? Dacă în împrejurările actuale, când aceste colegii există, lupta e atât de grea și atât de nepotrivită între guvern și opoziție, ce-ar deveni ea sub un regim electoral în care colegiile să fie astfel compuse încât de mai înainte să se știe că sunt guvernamentale? Orice opoziție ar fi nimicită; atotputernicia absolută n-ar mai găsi nici o margine, nici un frâu, nici un control în acțiunea ei.

Iată dar inconvenientele proprii a neliniști pe partidul liberal, chiar și a-i inspira teamă de acea atotputernicie pe care reforma Rosetti o pune în mâna unui om.

Guvernul, pe de altă parte, păstrează o completă rezervă față cu amicii reformei electorale. D. Ion Brătianu, care nu opune niciodată o părere proprie tendențelor democratice ale amicilor săi, dar care cu toate acestea știe a le înlătura de minune și a face ceea ce voiește, stă cu brațele încrucișate, un adevărat sfinx, înaintea partidului în discordie; nici țara, nici amicii săi nu au mijlocul de-a afla în care parte înclină cancelarul, dacă el voiește reforma legii electorale și convocarea unei Adunări de revizuire sau dacă nu le voiește.

Din esperiență știe fără îndoială că, în vremi de restriște pentru el și partid, singurul azil pe care-l aflară aspirațiunile sale de mărire politică era acel colegiu I pe care reforma amicului său îl desființează. În Țara de Sus a Moldovei, pe unde și-a 'nțărcat dracul copiii, cum zice românul, pe unde lupii Hotinului își dau bună dimineață cu lupii Dorohoiului, acolo a trebuit să alerge un om astăzi atât de popular, un om care râvnește la renume european, pentru a fi ales! Căci atât de impopular devenise, în toate colegiile, în urma concesiei Strusberg, încât numai în acel colț de țară se mai afla o mână de oameni cari să-i aprecieze talentele, cu toate greșalele sale din trecut. Întrucât privește deci esperiența personală a primului nostru ministru, desigur că valoarea pe care o dă colegiului I trebuie să fie foarte mare, desigur știe ce pavăză puternică a libertății tuturor o formează tocmai acea mână de oameni, acele resturi de rasă încăpățânată pe cari banul străin nu le-a putut desființa încă.

Opune-va odiseea sa personală tendențelor de reformă ale exilatului amic, primi-va atotputernicia cu picioare de lut care i se oferă? Nu știm, dar, fiindcă omului îi place a spera ceea ce dorește, ne permitem a crede că rezerva guvernului însemnează că el nu voiește nici reforma electorală, nici electivitatea magistraturii. Deși din relațiile prezidentului de consiliu cu vestitul descoperitor al melcilor simpatici știm că sâmburii demagogiei au fost semănați din tinerețe încă în creșterea sa politică, știm pe de altă parte că, pe lângă teoremele abstracte de liberalism cari formează urzeala cugetării sale, mai are și o doză de oportunism care-l ferește de aplicarea pân-în ultimele consecvențe a sofismelor anarhice.