Din periodice/Din Timpul, septembrie 1882

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, august 1882 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, septembrie 1882
Din Timpul, octombrie 1882


[1 septembrie 1882]

Dacă vor mai fi existând încă, din păcate, oameni nărăviți, cu sufletul și cu tendințele reacționare, cari să se îndoiască de propășirea noastră socială și de omenia guvernului actual, le recomandăm cu stăruință următorul anunț, al cărui original redacțiunea „Luptătorului“, din Focșani, de pe care-l reproducem, declară că-l are în birourile sale:


De vânzare sunt: 38 țoale, 1 vacă, 2 cămăși bărbătești, 3 cămăși femeiești, 3 scurteici femeiești, 2 fețe de ghete, 8 așternuturi, 1 iapă, 3 scoarțe de lână, 3 perne, 95 pogoane porumb a se arenda, 8 flanele, 4 rochii, 1 șervet, 49 pogoane fân a se arenda, 3 zăbune femeiești, 1 zăbun bărbătesc, 3 vase deșerte pentru vin, 2 pieptare de postav, 1 pereche pantaloni femeiești, 4,5 pogoane pârloagă, a se vinde rodul, 2 brâie roșie, 1 pereche cioareci, 3 plapome, 1 mintean, 1 polcă femeiască, 1 manta și 6 coți materie.
P. Agent: M. Cursarie


Toate aceste obiecte, ne spun confrații noștri, au fost secuestrate locuitorilor din comuna Risipiții, plasa Marginea de Jos, județul Râmnicul Sărat; iar vânzarea s-a și efectuat în zilele de 24, 25 și 26 iunie expirat.

„Luptătorul“ mai înșiră o mulțime de alte fapte gingașe de felul acesta, căci pomelnicul e lung și fericirea sătenilor desăvârșită.

Desculți ne-a făcut Dumnezeu; se pare că desculți voiește să ne lase și d. Brătianu. Zicem desculți prin eufemism, căci în realitate e vorba de o adevărată despuiare.

De altminteri, căutând bine, aceste procedări sumare ale perceptorilor regimului fac parte dintr-un întreg sistem de guvernământ. Dacă ar fi izolate, am fi dispuși să credem că ele sunt dictate de interes, sau pornite dintr-un exces de zel condamnabil; din nenorocire ele sunt generale, se petrec pretutindeni și pe fiecare zi și, putem adăuga fără teamă de a fi dezmințiți, că țara „pradă perceptorilor s-a dat“, dacă ne este permis să schimbăm un vers celebru. Mezatul a devenit o adevărată maximă de guvernământ, căci d. Brătianu ține cu orice preț să dovedească lumii că situațiunea noastră finanțiară este din cele mai înfloritoare.

Astfel, pe când lăzile vistieriei se umplu de bani, sărăcia rămâne lucie prin sate, căci totul a fost vândut cu toba de perceptor. Nimic nu scapă acestui teribil agent administrativ.

Se vinde omului până și cele mai neapărate obiecte de îmbrăcăminte pentru dânsul, pentru femeie și pentru copiii lui! Și setea de urmărire a mers așa de departe încât ne-a fost dat să vedem zilele trecute chiar brațele sătenilor scoase la licitațiune. Bietul țăran, văzându-și casa pustie, vitele vândute, femeie și copii goi și nemâncați, își ia câmpii de disperare și trece granița— doar va da de un cer mai ospitalier!

Această ticăloșie adâncă în care zace țara de atâta vreme nu împiedică întru nimic pe miniștrii Maiestății Sale de a se duce pe la băi sau prin vilegiaturi de luni întregi. Prețioasa d-lor sănătate are trebuința de cele mai mari îngrijiri. Dacă perceptorii esecută fără milă și fără lege, atât mai rău pentru aceia cari nu-și plătesc dările! Regatul se ține cu cheltuială; trebuiesc lefuri mari și diurne încă și mai mari miniștrilor și deputaților; trebuiesc mai cu seamă sinecure și pensiuni droaiei nesfârșite a favoriților acestora. Dacă țăranul nu va munci ca să plătească birul cine oare va îngriji de soarta lefegiilor ce se hrănesc din buget?

Nu știm câtă vreme încă țăranul se va supune acestei barbare și stupide exploatări din partea guvernanților săi. Căci răbdarea are și marginile ei, răbdare îndelungă, de șapte ani de când strigoii administrativi îi sug sângele și-l schingiuiesc!

De câte ori a fost vorba de soarta lui pe hârtie s-au ridicat sute și mii de voci din tabăra zisă liberală ca să protesteze de devotamentul și de solicitudinea lor pentru temelia casei și a naționalității române…

Fiecare s-a grăbit a recunoaște că condițiunea eroului de la Plevna este din cele mai mizerabile și că trebuie să se aducă o îndreptare relelor de cari sufere, sub pedeapsă de a fi tratați de barbari și de a pierde stima lumii civilizate.

Toate vorbele frumoase ce s-au spus necontenit prin ziarele oficioase, toate făgăduielele ce s-au făcut s-au tradus întotdauna prin cea mai odioasă împilare de fapt.

Probă sunt nenumăratele scandaluri și nelegiuiri în contra cărora țipă districte întregi, fără ca nimeni să le audă plângerile. Probă sunt aceste mezaturi neomenoase și infame, cari ne umple sufletul de scârbă și de rușine și ne face uneori să disperăm de viitorul acestei țări.



[3 septembrie 1882]

„Românul“ de la 29 august înserează următoarele rânduri, sub rubrica Abuzuri:


Multe ziare publică un număr de mari abuzuri ce s-ar fi făcând la proprietatea de la Ungureni a d-lui G. Lecca.
Nu vedem anunțată nici o cercetare și nici o întâmpinare făcută în această privință.
Suntem deprinși a avea multă stimă pentru familia Lecca.
Avem însă o datorie mai mare; aceea d' a cere dreptate și legalitate pentru toți.
Astfel fiind, suntem datori a reproduce și noi, ca extras, următoarele linii ce sunt în fruntea „Gazetei de Bacău“ de la 26 august:
„Aici, de ani întregi, săteanul muncește câte cu 6 fr. falcea de arătură; aici li se vând vitele și cenușa din vatră pentru așa numitele datorii ale boierului; aici se omoară oamenii între ei provocați de feciorii boierești; aici se torturează; aici se ia cu forța dreptul altuia; aici legea nu poate intra; aici sătenii au ajuns la sapă de lemn“.


Ne aducem aminte că țăranii de pe moșia Neaga sau Socetul din Teleorman au reclamat în nenumărate rânduri în contra abuzurilor neomenoase ale liberalului senator Pișca. Ei au mers chiar cu jalbă la rege spre a-și expune păsurile.

Toate plângerile lor au rămas zadarnice până astăzi. De ce oare „Românul“ n-a cerut dreptate și pentru ei?


[4 septembrie 1882]

Ce imperturbabili sunt confrații de la „Românul“! Se vede c-au uitat cu desăvârșire catehismul liberalismului când îi prinde gustul a spune că sistemul protecționist nu are a face și nu stă în legătură cu seria de idei politice pe care un partid le profesează.

„Românul“ nu se sfiește chiar a parafraza o metaforă întrebuințată de noi tocmai în favorul educațiunii industriale:


E ceva firesc ca un copil să nu se poată lupta în contra unui bărbat; el are nevoie de protecțiune până ce să ajungă bărbat, ca să se lupte cu bărbații. Aruncându-l deodată în luptă îl vom ucide.


Aceștia sunt termeni întrebuințați de noi în aceeași materie pe care o discută „Românul“ în polemica sa actuală.

Dacă însă din punct de vedere economic un popor e copil, e tot așa în privire politică. De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economic jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizația economică e muma celei politice. Când cineva e conservator în principiile economice ar fi obligat a fi și în principiile politice. A cita America ca exemplu de protecționism însemnează a nu ține seamă de istoria acestei țări și a confunda etichetele cu realitatea. Și-n America ideile protecționiste sunt conservatoare, deși formula pe care ele o iau într-o republică va fi nominal alta decât într-o monarhie. Căci ideile conservatoare și cele liberale există pretutindenea ca predispoziție a spiritului public și indiferent dacă forma generală a organizațiunii statului le impune numiri improprii. Ideile protecționiste au fost și sunt combătute în Franța, în Germania, pretutindenea, în numele libertății negoțului și a muncii. În Europa continentală cel puțin, de-al cărei dicționar politic ne servim, ele sunt taxate de idei reacționare și un exemplu zilnic despre aceasta ne-o dă presa liberală din Germania. Reproducem mai la vale câteva pasaje din declarațiunea liber-schimbiștilor franceji, compusă de Bastiat; din ele se va vedea în numele căror idei politice se cere liberul-schimb.


Schimbul e un drept natural ca și proprietatea. Orice cetățean care-a creat un produs trebuie să aibă opțiunea sau de a-l aplica imediat ca trebuința sa sau de a-l ceda oricui de pe suprafața pământului care consimte a-i da în schimb obiectul dorințelor sale; a-l priva de această facultate când nu face un uz contrar ordinei publice și bunelor moravuri, numai pentru a satisface conveniențele unui alt cetățean, înseamnă a Legitima o spoliațiune, a atinge legea justiției.
Se violează condițiile ordinei, căci ce ordine poate exista în sânul unei societăți unde orice industrie sprijinită de lege și puterea publică își caută succesele în opresiunea tuturor celorlalte.
Se ignorează cugetarea providențială care prezidă la destinele oamenilor, manifestată prin infinita varietate a climatelor, anotimpilor, puterilor naturale și aptitudinilor, bunuri pe cari Dumnezeu nu le-a împărțit atât de inegal între oameni decât pentru a-i uni prin schimb, cu legămintele unei frății universale.
Se contrariază dezvoltarea prosperității publice, pentru că cel ce nu-i liber a schimba nu-i liber nici a-și alege munca și se vede constrâns a da o direcție falsă silințelor, facultăților, capitalurilor și agenților pe cari natura i-a pus la dispoziția sa.
Se compromite pacea între popoare, căci înseamnă a sfărma relațiunile cari le unesc și cari vor face războaiele imposibile, pentru că le vor face oneroase.


Și într-adevăr cum s-ar putea ca protecționismul să nu fie reacționar când el constituie o mărginire considerabilă a libertății individuale în favorul educațiunii economice. După teoria liberalismului orice om e absolut liber de a-și întrebuința banii și munca oricum voiește. E fără îndoială în folosul lui individual și o sporire a libertății sale individuale ca cu banii săi să-și procure suma cea mai mare de bunuri, pe cari nu le poate afla cu prețul cel mai redus decât în piața universului. A-l sili, prin măsuri de intervențiune din partea statului, ca să producă singur ceea ce-i trebuie, însemnează a-i cauza o pagubă de timp și de bani, a-l lipsi de-o sumă de bunuri pe cari ar fi fost în stare a și le procura sub regimul liberului schimb, a-l face să plătească mai scump ceea ce-i trebuie, c-un cuvânt a-i pune restricțiuni — ca la un copil — folositoare după mintea celor ce joacă rolul de epitropi, dar desigur epitropia economică ca și cea politică nu este liberală. Fără îndoială puterea lui de-a produce va crește și această putere e cel mai însemnat rezultat ce-l poate obține colectivitatea. El se va deprinde a face ceea ce nu mai făcuse; dar e evident că n-a ajuns la această putere pe calea liberei determinațiuni de sine însuși, ci prin măsuri restrictive cari l-au silit la aceasta.

Libertatea, precum o cere liberalismul „Românului“, e absolută; rămâne ca fiecine să se folosească de ea în marginile putinței sale. E elementar însă că o industrie nu se poate crea decât cu paguba timporară a comerțului internațional și a consumatorilor. Cum și de unde ia „Românul“ un drept escepțional în contra libertății absolute? Cum liberalul pur îndrăznește a crea favori și privilegii în folosul unei serii de oameni și în defavorul matematic calculabil al negoțului și al imensei majorități a consumatorilor? Scopul e educația industrială, da. Dar cine dă dreptul oamenilor bătrâni de la „Românul“ să silească pe cetățeni asemenea bătrâni să-și cheltuiască altundeva banii decum voiesc ei? Cine le dă dreptul de-a considera ca copii economici niște oameni cărora nu li se tăgăduiește bărbăția politică, o afirmare zilnică atât de folositoare partidului roșu și marilor bărbați de stat pe cari ni-i dau urnele electorale? Împrejurarea că negustorul are un folos mai mare din libertatea negoțului nu i se poate imputa lui; sub același regim, mulțimea câștigului atârnă de instrumentul ce-l mânuim și de inteligența cu care-l mânuim. Dacă libertatea e mai folositoare unui soi de ocupațiune decât altuia, cine ce are ce zice? Cum puteți crea drepturi în contra dreptului absolut, în contra libertății?

Așa este, și acesta e liberalismul. Școală? Libertatea învățământului. Fiecare — fie ori nu calificat — are dreptul de-a deschide școli și de-a instrui generații întregi în lucruri ce el nu le știe. Biserica? Nu este o instituție istorică a naționalității ci… treaba comunei. Fiecine e liber de-a avea morala care-i convine, chiar dacă ea e imorală. Meserie? Fiecine e liber a o profesa, chiar cârpaci fie, și a concura în mod neonest pe meseriașul cu zeci de ani de deprindere industrială care-și pune nu numai munca, dar chiar onoarea profesiei în lucrurile ce le produce.

Aceasta e libertatea, onorabililor, și vă uitați crezul botezând de liberale idei de protecție, de epitropie, restrângătoare absolutei libertăți a capitalului și a muncii.

Ne vorbiți ca de un amic al protecționismului de John Stuart Mill, care-ar fi radical. Dar radicalismul nu e liberalism. Radicalismul are cele mai diverse nuanțe; unii admit omnipotența statului, alții vor nimicirea lui totală; câte capete atâtea sisteme politice, încât un radical care propune măsuri protecționiste dovedește numai că nu e liberal și că puterile pe cari i le rezervă statului trec dincolo de jocul absolut liber al tranzacțiunilor economice.

Pentru a rezuma din nou ideile noastre zicem: nematuritatea economică e totdeuna însoțită de cea politică. Și pentru a ajunge la maturitate se cere educație. Precum copiii nu pot fi în școală absolut liberi, ci trebuie să învețe, trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a face singuri temele și socotelele pe cari numai profesorul le știa mai nainte, tot așa orice măsură educativă pentru un popor e o restrângere a libertății, e reacționară. Dar se cere neapărat să avem industrie? Da, dar niciodată ea nu se va opera prin măsuri liberale.

Și cumcă nu se va opera ne-o dovedește chiar „Românul“. Atât de liberală în materie politică, foaia partidului dominant simte că ideile sale sunt cu totul sterpe în materie economică, le părăsește cu desăvârșire și vede în ideea de stat, în ideea poliției economice, pe care zilnic o batjocurește, singurul sprijin și singura scăpare a muncii naționale. Astfel „Românul“ nu are dreptate decât atunci când, izbit de bunul simț și de logica imanentă a ordinei lucrurilor, aruncă utopiile și sofismele liberalismului cosmopolit în apă. Ne pare bine că putem constata o asemenea apostazie, o asemenea defecțiune, și felicităm pe confrații noștri că, în momentul în care e vorba de misiunea practică, materială, administrativă a statului, ei devin reacționari.

Venim acum la tractatul de comerț, nu pentru a aduce motive în favorul lui, căci aceste sunt cunoscute. Tendința era precum se știe de-a câștiga în genere libertatea pentru țară, de-a încheia tractate de negoț, căci pân-atunci ele se încheiau de Turcia și ni se impuneau de Europa. Acest motiv de politică esterioară a fost terenul de pe care, conform „Românului“, „orice altă considerațiune trebuie să fie înlăturată“.

Dar în orice caz, dacă e vorba a se face imputări partidului conservator, nimeni nu are mai puțin dreptul de-a le face decât „Românul“. Mergând la Domn cu „jalba 'n proțap“ ca să-l roage să nu sancționeze Convenția, veniți la putere tocmai pentru a împiedeca pe Domn de-a întări cu semnătura sa acel act, cel întâi decret după venirea la putere a fost întărirea Convenției.

Dacă, în preziua unui război, afirmarea dreptului țării de-a încheia tratate era un câștig superior considerațiunilor economice este o cestiune pe care n-o discutăm, pentru că nici nu este în discuție. Constatăm numai că, dacă vină există, cei ce au consumat-o definitiv au fost liberalii, și confrații sunt în mare grad imperturbabili ridicând o acuzație a cărei greutate recade în definitiv asupra lor.


[Articol cu paternitate incertă]

[5 septembrie 1882]

Cititorii noștri au auzit vorbindu-se negreșit de o adunare a sătenilor, botezată cu pomposul nume de congres agricol, ce trebuia să aibă loc la 29 august expirat în Curtea de Argeș.

Dacă a fost ceva sau nu n-am putea-o spune deocamdată, căci n-a transpirat nimic până acum. Știm numai că inițiativa întrunirii a fost luată de deputatul Schiler, reprezentant al Gorjului în Cameră.

Scopul acestui meeting extraordinar și cu totul contrariu obiceiurilor țării nu prea este expus cu destulă claritate în apelul publicat de comitetul organizator. Vorbe late și sforăitoare câte poftești; nimic însă precis, nimic determinat.

Dacă trebuie să dăm crezământ unor zgomote ce circulă, „congresul“ ar fi provocat de d. C.A. Rosetti însuși, care și-a pus în cap să fie cu orice preț Mesia țăranului român. Prezența d-lui Smedeanu între membrii organizatori ar dovedi cu prisos că impulsiunea a fost dată de oficina politică din Strada Doamnei.

De mult urmărim pas cu pas fiecare mișcare a celebrului agitator de mase, pentru ca să căutăm a limpezi lucrul și de astădată.

D. Rosetti și-a început agitațiunea prin faimoasele circulări ministeriale prin care subprefecții și ceilalți agenți administrativi erau invitați să îndemne pe țărani a nu mai munci și a nu-și mai executa angajamentele luate față cu proprietarii. Efectele acestor îndemnuri nesocotite s-au tradus, după cum se știe, printr-o turburare adâncă adusă raporturilor dintre moșieri sau arendași și cultivatori, turburare de care aceștia din urmă mai ales au avut să sufere.

Din această cauză legea de tocmeli agricole propusă de fostul ministru de interne a întâmpinat o energică rezistență atât în Cameră cât și în Senat și a fost cu totul modificată în părțile ei cele mai esențiale.

Bătut pe acest teren după o luptă din cele mai înverșunate, directorul „Românului“ a căutat primul pretext venit spre a se retrage din minister, unde se afla deja în divergență de opiniuni cu d. Brătianu, și a reînceput lupta în ziarul său.

Legea de tocmeli agricole era destinată să fie primul inel al lanțului de reforme politice și sociale ce concepuse d. Rosetti pentru fericirea țăranului român. După dânsa avea să vie aceea asupra monopolului cârciumelor prin sate și aceea asupra modificării legii consilielor județene și comunale.

Deocamdată lucrul s-a înmâlcit asupra acestor două legi din urmă. Negreșit, se așteaptă redeschiderea Corpurilor legiuitoare spre a putea fi readuse la ordinea zilei.

În adăstare, d. Rosetti nu-și pierde vremea. Deodată cu campania întreprinsă în „Românul“ în contra legii electorale, pe care o acuză de toată imoralitatea ce domnește în alegeri, d-sa adună pe țărani și, sub pretext de a-i face să se cunoască mai de aproape, tinde la o adevărată mișcare agrarie în contra unui inimic nevăzut.

Negreșit, țăranii sunt liberi să se întrunească sau nu, deoarece acest drept este garantat tuturor românilor de Constituțiune. O întrunire în masă însă, în condițiunile proiectate, prezintă ceva de anormal și fiecine este în drept să se întrebe care este scopul ce se urmărește. Cuvintele vage de „înfrățire“ și de „banchet țărănesc“ nu sunt îndeajuns ca să justifice această excepțională convocare a elementului rural. Sub aceste expresiuni se ascunde o tendință pe care ne credem în drept a o bănui, de vreme ce nimeni nu voiește să ne dea cheia enigmei.

Dacă n-am cunoaște pe d. Rosetti și apucăturile sale revoluționare n-am avea nici o grijă și am aplauda chiar adunarea proiectată, în speranța că ar putea să iasă dintr-însa o ameliorare a soartei săteanului, atât de oropsit și atât de batjocorit de acest guvern pretins liberal.

Din nenorocire ceea ce voiește acest om politic nu mai e un mister pentru nimeni astăzi. Am avut adeseori ocaziune să arătăm că agitațiunile Irlandei i-au deșteptat gustul de a provoca — păstrându-se orice proporțiuni — o frământare socială și la noi. O revoluțiune fie cât de mititică e un ideal care se potrivește de minune cu educațiunea politică a fostului mazzinist.

Convicțiunea noastră fiind ca asemeni agitațiuni sterile pot să constituie un adevărat pericol la un moment dat, ne credem datori să cerem explicațiuni asupra „congresului“ de la Curtea de Argeș, căci voiam să cunoaștem hotărât care este scopul pentru care a fost convocat.

Mișcarea din Irlanda este justificată până la un punct oarecare prin raportul anormal dintre muncă și capital, dintre sătean și proprietar. Din fericire pentru noi suntem departe de a ne găsi în această situațiune. Proprietarul român este interesat ca țăranul să nu fie în mizerie, căci de bunăstarea acestuia este legată prosperitatea moșiei sale. Sunt negreșit excepțiuni nenorocite, proprietari fără suflet și fără Dumnezeu cari s-au jurat să fie călăii cultivatorului sătean. Am dovedit adesea cu exemple că un Pișca sau un Leca nu sunt modele de dezinteresare și că soarta țăranilor de pe moșiile acestor faimoși patrioți n-ar fi tocmai de invidiat.

Aceste triste excepțiuni însă nu fac decât să confirme regula care este solicitudinea pe care întotdauna proprietarul român a avut-o pentru cultivator.

Adevăratul împilător al țăranului nu este decât administrațiunea, decât guvernul care-l exploatează și-l sugrumă în modul cel mai neomenos. Am arătat altădată că, în schimbul birurilor enorme ce plătește stăpânirii, nu i se dă absolut nici un echivalent; siguranța averii și a vieței sale este o minciună; instrucțiunea publică se află numai pe hârtie; biserica este dărâmată sau văduvă de servitori; spitale nu există decât în imaginațiunea comitetelor permanente; căile de comunicațiune sunt în starea cea mai deplorabilă.

Când dară ni se vorbește de nevoile și de păsurile țăranului, când sunt tendințe de a-l desface din masa națiunii și de a-l organiza în castă, suntem în drept să ne întrebăm cu îngrijire în contra cui va fi îndreptată această forță compactă și puternică ce se organizează.

Cerem explicațiuni, căci ne plac situațiunile limpezi. Vorbele deșerte și-au făcut vremea. Voim ca țara să știe lămurit ce scop se urmărește și cari sunt tendințele întrunirii de la Curtea de Argeș.


[7 septembrie 1882]

Sunt o seamă de medici a căror îndărătnicie teoretică este atât de mare încât puțin le pasă dacă bolnavul lor merge bine ori rău: odată diagnoza făcută, acest din urmă e condamnat să beie seria întreagă de decocturi prescrise de discipolul lui Ipocrat. Zvârcolească-se cât o pofti, meargă-i cum i-o merge, hapurile trebuiesc înghițite, fumurile trebuiesc inhalate, pentru că așa scrie la carte. Dar s-o potrivi starea bolnavului ori nu cu cele spuse în carte, asta nu-l privește pe medic; e vina bolnavului dacă, tratat sistematic, după idei preconcepute și a priori, a dat ortul popii. Fost-au tratat conform regulelor? Asta-i cestiunea. Dacă și-a zvârlit potcoavele și ni s-a închinat cu plecăciune e treaba lui.

Astfel ni se pare și medicul nostru politic, d. C.A. Rosetti. Legea electorală, iată cauza tuturor relelor; sufrajul universal sau măcar apropiarea de el, iată medicamentul sigur care, aplicat României, are s-o lecuiască de toate urmările domniei fanarioților, invaziunilor rusești, imigrațiunii străinilor, decăderii economice și politice.

D. C.A. Rosetti ne spune chiar că a studiat istoria în curs de atâția ani de zile și că la aceste rezultate teoretice a ajuns; așadar nu mai rămâne îndoială că, cu câțiva paragrafi noi de lege, starea se va 'ndrepta numaidecât.

Permită-ne d. C.A. Rosetti a-i face o mărturisire modestă, căreia va binevoi a-i da puțină crezare. Și noi am studiat istoria. Din această istorie, scrisă de oameni nepărtinitori, am constatat cu mirare că starea bună sau rea a unei societăți nu atârnă mai niciodată nici de forma de guvernământ, nici de legi, ci cu totul de alte împrejurări. Am constatat cu mirare cum despoți cari considerau statul ca o proprietate a lor și legile ca pe niște acte de bunăvoință personală au produs cele mai fericite rezultate în țările supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II-lea, un Petru cel Mare, o Elisabetă a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economică, dreptatea în statele lor; guvernul unui despot ca Napoleon I a făcut mai mult pentru bunăstarea și administrația regulată și îngrijită a Franței decât tot șirul de regi dinaintea lui. Pe de altă parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decăzut până unde numai o colectivitate omenească poate cădea și tocmai medicamentul prescris de d. C.A. Rosetti a fost unealta cea mai puternică a unei tiranii cumplite, adeseori bestiale.

Așadar, dacă nu tăgăduim că multe din cele ce se petrec în vremea alegerilor sunt conforme adevărului, nu e pentru că am crede că prin reforme s-ar putea aduce vrun bine. Suntem siguri că o altă stare de cultură, că mai multă știință, o mai îngrijită educație, o accesibilitate mai reglementată la demnitățile publice, după măsura meritului și învățăturii, ar da rezultate mai bune, oricare ar fi forma de guvernământ în România; și că, din contra, cele mai escelente legi scrise pe hârtie nu vor avea nici un efect într-o țară unde munca agricolă se face cu aceleași instrumente primitive și cu aceeași risipă de putere musculară ca acum cinci sute de ani, unde muncă industrială nu există, unde învățământul de la bază pân-în vârf e mediocru.

De-aceea am zis: „Corupțiunea este generală, e espresiunea culturii vicioase a românilor“.

D-sa ne răspunde că aceasta-i o credință a conservatorilor, pe care-o respectă, dar o combate, fiind cu totul greșită și foarte periculoasă pentru viitor.

Greșită? D. C.A. Rosetti ne datorește proba în contrariu. Oare dorește o listă de toate nulitățile cari joacă cel întâi rol în țara noastră, de toate inepțiile administrative răsărite din pură ignoranță, un album de portrete al partidului dominant? Ni s-ar zice că insultăm și facem personalități, cu toate acestea unui asemenea album nu i-ar putea contesta nimeni veracitatea.

Periculoasă e maniera noastră de-a vedea? Pericolul nu consistă însă în ceea ce afirmăm noi, ci în realitate. Oricât de întunecos ar fi tabloul ce l-am face stării nostre de cultură, realitatea aievea 'l întrece, și-n această realitate rezidă în adevăr periclitarea viitorului nostru.

Noi vedem așadar în starea de cultură răul acela care nu poate fi vindecat prin o lege, ci numai prin muncă constantă și afirmăm că oricine crede a putea înlătura relele printr-un text paragrafat se înșeală pe sine, dacă nu vrea poate să înșele pe alții. Din acest punct de vedere orice reformă e sterilă, dacă nu stricăcioasă, și acest punct de vedere critic l-am opus proiectului de reformă. Venind însă la proiect în sine, am cerut un singur lucru d-lui C.A. Rosetti, abstracție făcând de eficacitatea problematică a propunerii sale: să fie consecuent cu sine însuși.

D-sa nu e consecuent.

Nu se unește când zice că „numărul nu este nicicând o cauză de lumină“… „În mulțime, din contra, domnește totdauna moralitatea.“ „Între 20 de răi se găsesc tovarăși la păcătuire, între o sută mai cu greu, între o mie se vor găsi cenzori“.

Care-i consecuența firească a acestei enunțări? Votul universal.

Cu toate astea d-sa nu-l cere.

Supremul număr fiind suprema moralitate, virtute, lumină, de unde ia d. C.A. Rosetti dreptul de-a esclude de la o egală participare a votului toată suflarea câtă exista în țară? De ce toți alegătorii din comune urbane, știu ori nu a citi, să voteze direct, iar țăranii numai prin delegație? Cu cât mai mulți vor fi cu atât mai multă lumină și moralitate.

Știm bine că mulți vor fi zâmbind la teoria cu totul nouă că numărul, nu calitatea și cultura, ar fi determinând lumina unei adunări de oameni. D. C.A. Rosetti o crede însă și această credință o respectăm. Dar ar fi bine s-o respecte d-sa însuși.

N-o face însă; căci „domnia fiind numai în mânele claselor dirigente, ele vor respinge desigur astăzi votul universal“, de aceea d-sa „propune numai ce s-ar putea face în epoca, în zilele în care vorbește“.

Această concesiune prețioasă, însă timporară, pe care-o face claselor dirigente e o abatere serioasă de la principiul absolut, o apostazie a credințelor proprii în favorul credințelor politice a adversarilor. Din momentul în care, incidental chiar, se recunoaște rațiunea de-a fi a claselor dirigente, ba chiar li se fac concesii foarte vătămătoare ortodoxiei „sufrajului universal“, am intrat cu totul în apele acelor clase dirigente cari, consistând ele înșile din grupuri deosebite prin cultură și avere, au recunoscut între ele această inegalitate firească care le stăpânește și au admis împărțirea pe grupuri, pe colegii. Votul claselor dirigente e dat în privirea aceasta; ele, precum însuși d. C.A. Rosetti mărturisește, ar respinge desigur votul universal. Dacă l-ar respinge tale-quale, în întregul lui, oare nu l-ar respinge și ca măsură prealabilă, și ca reformă care tinde, într' acolo? Cine nu vrea scopul nu vrea nici mijloacele ce tind a-l realiza; cine nu vrea votul universal nu vrea fără îndoială nici o reformă care s-apropie de el.


[10 septembrie 1882]

Sub titlul „Situația politică din România“ „Gazeta generală“ din Augsburg publică următorul articol ce i se trimite din București, cu data de 11 septemvrie.


Astăzi românii serbează aniversara celei dentâi lupte victorioase după sute de ani de apăsare a naționalității lor, luarea redutei de la Grivița, care constituia o parte din formidabila întărire de pământ de la Plevna, li se reamintește azi tuturor locuitorilor țării printr-un Te Deum oficial în toate bisericele. La Sinaia, reședința de vară a regelui, serviciul divin se celebrează de mitropolitul Moldovei, cel primat lipsind din țară.
Au trecut cinci ani de când principele Carol de Hohenzollern comanda dinaintea Plevnei armata ruso-română de împresurare care, la 12 septemvrie, au întreprins asaltul asupra întăririlor turcești. Primite din toate părțile de un cumplit foc de artilerie și de puști, dat din pozițiuni cu totul acoperite, trupele năvălitoare dădeau înapoi pe toată linia, când principele Carol se aruncă în fața batalioanelor române cu cuvintele „Scăpați onoarea zilei și a națiunii“. El le făcu să se 'ntoarcă, să repete asaltul asupra șanțurilor Griviței, pe a cărei înălțimi fâlfâi o oră mai târziu tricolorul român. Din ziua aceea mersul răsboiului se schimbă, în decursul căruia mica armată română se mai distinse prin multe lupte viteze. Rușii aveau așadar toate cuvintele pentru a fi mulțumiți de aliații lor.
Dar alianța era nenaturală și nu se făcuse decât prin puterea împrejurărilor. E cunoscut că, la începutul răsboiului, Rusia respinsese alianța României. Rusia singură voia să învingă pe turci și să libereze națiunile oprimate, pentru ca, după război, să poată dicta legile ei atât celui învins cât și celor eliberați. Când însă opunerea neașteptată a unei armate turcești sub Osman Pașa nu opri numai oștirea rusească în loc, ci o amenința cu nimicirea, comandantul suprem rus se văzu silit a se adresa României cu rugămintea de a-l sprijini și depeșa Marelui Duce Nicolae către principele Carol „Au nom de Dieu, venez vite!“ e înscrisă în cartea istoriei tot astfel ca și gratitudinea cu care Rusia a răsplătit României după încheiarea campaniei. E cunoscut pe de altă parte că, la deschiderea războiului, românii se temeau mult mai mult de liberatorul rus decât de opresorul musulman; că —în zadar — s-au adresat puterilor garante cerând sfat și ajutor, că au protestat în contra intrării rușilor; că s-au văzut siliți a încheia o convenție cu Rusia pentru a nu fi tratați ca inamici de armia ei supraputernică și că, la urma-urmelor, românii fură siliți să dea ajutor Rusiei, pe de-o parte pentru a opri pe turci de-a intra pustiind în România în urma unei oștiri rusești bătute și a preface țara în teatrul războiului, pe de altă parte pentru ca, în caz de victorie, să nu fie cu totul dați pe mâna așa numiților liberatori.
Și-n adevăr ajutorul României i-a costat mult mai scump pe ruși decum se admite în genere. E drept că alianța cu România n-a oprit pe Imperiul țarilor să-i ia aliatului, cu toate protestele, ținuturile din Basarabia; dar Imperiul a fost silit a ținea seamă de activitatea proprie a națiunii române și de atitudinea bărbătească, eroică chiar, a armatei ei; au trebuit să-i lase acesteia deplina neatârnare și prin aceasta Rusia a pierdut roadele victoriilor sale. Scopul războiului întreprins nu era desigur eliberarea bulgarilor de sub jugul turcesc, ci crearea unui stat sau a unei confederațiuni de state care să atârne cu totul de Rusia și să se prefacă cu timpul într-o secundogenitură rusească. Acest stat sau această confederațiune de state avea să cuprinză Bulgaria, Muntenegrul, Serbia și România și să serve pe de o parte de stațiune spre Constantinopol, pe de alta să fie un zăvor în contra unei înaintări eventuale a monarhiei austro-ungare cătră Orient, în cazul dărâmării Imperiului otoman.
Să nu ni se observe că acest plan s-a împiedecat, nu prin atitudinea României, ci prin aceea a Congresului din Berlin; nu ignorăm deloc puterea areopagului european și suntem departe de-a-i opune greutatea relativ mică a națiunii române; dar atitudinea României în timpul războiului ruso-turcesc a fost un factor în mâna Congresului. Situația Rusiei în fața Congresului ar fi fost cu totul alta dacă reprezentanții ei s-ar fi putut înfățișa ca cuceritori sau liberatori ai tuturor statelor balcanice. Afară de-asta cabinetul din San-Petersburg n-a renunțat la dorința și la scopul de-a forma un stat federativ din țările balcanice, ci urmărește și acum acest scop cu toate mijloacele ce-i stau la 'ndemână, prin ambasadorii și agenții săi din București. Știrea răspândită acum câteva zile de cătră un agent rusesc despre o întâlnire încurândă a regelui României și al Serbiei cu principele Bulgariei la Rusciuc cată a se considera ca un ballon d'essai pentru a afla pe de-o parte ce-ar zice puterile europene despre o asemenea întâlnire a principilor statelor balcanice și a trezi pe de altă parte neîncrederea Austriei și Germaniei în contra României și Serbiei. Dacă s-au zădărnicit pân' acum toate silințele și 'ncercările agenților ruși de-a realiza o confederație a popoarelor balcanice cauza e că în București au pătruns demult convingerea că interesele României nu se pot uni defel cu acelea ale statelor slave din vecinătatea ei și apoi instinctul de neatârnare al națiunii care nu îngăduie ca România să cedeze ceva din independența sa, pentru care s-a luptat atât de mult; în fine — last not least — pentru că România posedă un rege din Casa Hohenzollern, care în nici o împrejurare nu s-ar hotărî a se degrada devenind vasalul Coroanei rusești.
Dacă instinctul de neatârnare și de libertate al românilor, care se manifestă atât în politica lor esterioară cât și în cea interioară, i-a ferit pân' acum de-a ajunge să atârne de Rusia, el pe de altă parte a creat un conflict cu monarhia austro-ungară și i-a pus în opoziție cu toate puterile europene, căci în cestiunea dunăreană ei au insistat cu prea multă îndărătnicie asupra punctului lor de vedere, care e, blând vorbind, unilateral, iar inamicii guvernului român — interiori și esteriori — n-au întârziat a făuri din cestiunea dunăreană o armă în contra guvernului, a dinastiei și a țârii.
Spațiul nu ne permite de-a cerceta cestiunea aceasta complicată; mă mărginesc dar numai la observațiunea că fiece națiune, mare ori mică fie, are misiunea deplină de a-și apăra drepturile și interesele ei, dar că nu trebuie să meargă atât de departe ca să ignoreze sau să atingă interesele și drepturile unei alte națiuni, mai ales când aceasta e un stat vecin cu mult mai puternic. Dreptul strict, în multe cazuri, nu se poate aplica fără pagubă nici măcar într-un litigiu între două persoane private; cu atât mai puțin între două state învecinate a căror interese se întrețes în mii de direcții și sunt atât de varii încât prudența impune fiecărei din părți concesiuni în unele cazuri, pentru ca și partea cealaltă să încline a face concesiuni în alte cazuri. Chiar un stat mai mare și mai puternic decât România s-ar măcina cu timpul prin conflicte continue cu toți vecinii săi; afară doar dac' ar avea un protector foarte tare într-una din puterile mari și dominante în Europa. Un asemenea protector România 'l poseda odinioară în Franța, sub Napoleon III; dar azi nu mai există în Europa nici o putere care să exercite o influență dominantă, căci singura care ar putea-o nu voiește s-o exercite.
Nu e îndoială că România se bucură în prezent de mare bunăvoință din partea Germaniei: nu numai pentru că regele e un Hohenzollern, ci pentru că conducătorul politicei germane a recunoscut marea vitalitate a poporului românesc, pentru că știe a apreția importanța situației geografice a țării și o serie de alte împrejurări cari crează României pentru viitor o misiune politică și militară la porțile Orientului.
Dar, oricât de mare ar fi părtinirea cancelarului german pentru România, ea nu e îndestul de mare pentru a o favoriza în socoteala Austro-Ungariei, care e și mai importantă pentru el. Se pare așadar că din Berlin i s-a dat regelui României sau guvernului său sfatul urgent de-a aplana cât se poate de curând diferențele pendente între Austro-Ungaria și România cu privire la cestiunea Dunării, într-un mod cât se poate de echitabil pentru amândouă părțile.
E sigur însă că, după ce s-a făcut o schimbare în direcțiunea Afacerilor Esterioare ale României și după ce d. Dimitrie Sturza a luat portofoliul Esternelor, România va renunța la punctul ei vechi de vedere, la non possumus, în cestiunea dunăreană. Deși nu s-a aflat încă modul de învoială cu Austria, totuși se caută și, dacă se va fi aflat, putem aștepta cu siguranță că în România se va fi creat un nou element puternic pentru garantarea păcii europene.


Aceste sunt aprețierile corespondentului „Gazetei generale.“ Din parte-ne observăm că concesiile de natura celor cerute în cestiunea dunăreană nu numai că ating autonomia și suveranitatea României, dar creează totodată un precedent pentru ca alte puteri rivale să pretinză concesii analoge. Este însă interesul bine înțeles al României de-a evita până și părerea că ar nutri vro preferență fie pentru Austro-Ungaria, fie pentru Rusia. Nu voim și nu e de nici un folos pentru autonomia noastră de-a înclina într-o parte ori într-alta și de-a ne preface de bună-voie în mărul de ceartă între cei doi puternici vecini. O mănținere strictă a autonomiei noastre în politica esterioară, o egală evitare a influenței fie a uneia, fie a celeilalte dintre puteri, e o garanție mai sigură pentru mănținerea păcii decât concesii unilaterale, menite a ne câștiga poate simpatiile unuia, dar cu atât mai proprii pentru a stârni rivalitatea celuilalt.


[12 septembrie 1882]

„Românul“ comentează asemenea unul din pasajele noastre, care făcuse deliciile „Telegrafului“ în curs de o săptămână, un pasaj pesimist, n-o tăgăduim, prin care arătăm că toată pseudocivilizațiunea noastră, stearpă economic și intelectual, s-a tradus în o cumplită apăsare fiscală și administrativă a țăranului și că sub statul național el nu poate înțelege azi decât stăpânirea privilegiată a unui milion și mai bine de oameni pe care-i consideră ca străini, străini poate nu cu limba, dar cu inima, cu caracterul și cu înțelegerea pentru lucrurile țării. Nu era îndoială că „Românul“ va striga numaidecât că e o provocațiune la străini etc., deși în fond nu e decât un crud adevăr. Un sistem a cărui esență e spoliația îl face indiferent pe omul din popor pentru țara și naționalitatea lui; purtând numai sarcini fără nici o compensație, un asemenea sistem face asupra lui efectul unei dominațiuni mai odioase decât cea în adevăr străină.

Poate ca acest pesimism să nu fie îndreptățit; poate chiar ca esprimarea lui să nu fie politicește practică; dar nu aceasta e în cestiune. Supere-se marii patrioți pe faptele ce ne inspiră un asemenea raționament, supere-se pe realitate înainte de toate, nu pe concluziile pe cari, cu ori fără cuvânt, le tragem din asemenea fapte.

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populațiile noastre din partea administrației și a fiscului când constatăm că, în același timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde, și că emigrează? D. G. Obedenaru constată în opera sa La Roumanie economique că tocmai în secolul acesta, al liberalismului, o sumă de români, poate o jumătate de milion, au trecut în Dobrogea pe când era turcească, în Bulgaria, în Serbia.

D. Ioan Ghica constată în Convorbiri economice același lucru:


Sunt localități unde plugari împroprietăriți, după ce-au plătit anuitatea șapte-opt ani, au părăsit pământul, s-au făcut servitori și argați sau au trecut Dunărea.


Din Moldova țăranii își părăsesc căminele și trec în Basarabia rusească.

Toate aceste sunt fapte.

Aceste fapte dovedesc decadența statului, căci nu sunt unice în istorie, ci se repetă ori de câte ori decadența intervine. Și mai curios este desigur că, pe când oamenii care se complac în decadență se bucură și se veselesc, tot atuncea spiritele mai bune înclină a vedea lucrurile în culori negre și sunt atinse de pesimism.

Salvianus, un preot din Marsilia născut pe la 390, care a scris tractatul, ce se păstrează încă, De Gubernatione Dei, toată viața sa a afirmat cu multă elocuență teza că „barbarii cuceritori sunt însărcinați de Dumnezeu să pedepesască viciile și nedreptățile lumii romane“. Acest pesimist al timpului său observă în cartea sa (V, 8) că romanii fug la goți și că nu se tem de nimic mai mult decât ca să redevie romani. Ba chiar toți oamenii din popor ar căuta refugiu la goți dac' ar putea lua cu sine puțina avere ce-o posedă; căci acolo nu li-i permis celor mari, ca la romani, de-a asupri nepedepsiți pe cei mici


(Una et consentiens illic Romanae plebis oratio, ut liceat eis vitam, quam agunt, agere cum barbaris. Et miramur, și non vincuntur a nostris patribus Gothi, cum malint apud eos esse quam apud nos Romani? Itaque non solum transfugere ab eis ad nos fratres nostri omnino nolunt sed ut ad cos confugiant, nos relinquunt).


Nimeni n-a numit pe acest călugăr trădător sau nebun pentru că constata că starea de nedreptate în Imperiu făcea pe poporul roman să prefere domnia barbarilor.

Bizantinul Priscos fu trimis în solie, la anul 448, la Curtea lui Attila, regele hunilor, unde află o sumă de romani. Ce-i spuse unul din ei, spre marea mirare a lui Priscos? Că


sub acești barbari oamenii nu sunt pururea șicanați ca în Imperiu, că judecățile sunt drepte, că judecătorii nu sunt venali, că dările nu sunt, ca-n Imperiu, în permanență insuportabile. Ceea ce cineva câștigă cu muncă onestă poate să și folosească în liniște, cu totul opus stărilor de lucruri în Imperiu.


Acesta e chiar secretul tuturor cuceririlor uimitoare. Când Alexandru a cucerit Persia, desigur stările de lucruri fuseseră pentru popor atât de rele încât acesta nu i s-a opus; cu satrapii lesne a putut s-o scoață la capăt. Norocul lui Napoleon în Germania se esplică în același mod. El purta în ranița sa o îndreptare a stării sociale a Germaniei, care era insuportabilă în cele mai multe din statele mici. Au trebuit mari îmbunătățiri înlăuntru, a trebuit o generație crescută în universități cu totul în alt spirit, adânc național, pentru ca Napoleon să poată fi învins.

Iată lucruri clare și învederate.

Când vedem zilnic că perceptorii nu iau darea de la țăran din prisosul producțiunii lui precum se 'ntâmplă în toate țările din lume, ci din vânzarea instrumentelor lui de muncă, scutite de lege, din haina de pe el, din pânea de toate zilele, când constatăm, din raportul asupra portăreilor, cum se aplică împlinirile judecătorești, când adăogăm peste acestea spoliațiunile administrative, ne mai rămâne oare cuvânt de-a ne mira de vorba țăranului de la Cetatea Albă, care găsește starea lui preferabilă celui din România liberă?

Dar să zicem că, dacă țăranul nostru stă rău, are cel puțin satisfacțiunea de a-și vedea respectat sentimentul lui național, că acesta rămâne izvorul lui de speranță în viitor, steaua care-l conduce și-l mângâie în căderea sa materială.

Să vedem ce se face în privirea aceasta.

Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare Domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu țara — ce-a devenit acesta? Pușcărie!

Turci și austriaci au ocupat țările, dar pușcărie tocmai din această mănăstire n-a făcut. A trebuit „roșii“, „naționalii“ să vie, cu ilustrul lor Simulescu, ca s-o facă și asta.

Dar oare Carol Îngăduitorul nu va înceta din viața când va sosi sfârșitul prescris de Dumnezeu și regilor și oamenilor de rând? Oare pușcărie se va face deasupra mormântului său? Oare nu există nici o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Țării Românești și cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani?

Iată panteonul care se pregătește eroilor și regilor poporului românesc — pușcăria. Nu suntem siliți să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă granița la Putna, să vază cum străinii respectă mormântul lui Ștefan cel Mare, cum și azi, ca acum o sută și două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român, că poporul vorbește de el ca și când ieri ar fi trăit?

Când dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale și maltratat și mai rău în privirea tuturor amintirilor mari și sfinte pe care le-a avut, mira-ne-vom de mărturisirea publiciștilor că românii emigrează, mira-ne-vom că preferă o domnie străină barbară în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor? „Non solum transfugere ad nos omnino nolunt, sed ut ad eos confugiant, nos relinquunt“, zice Salvian și același cuvânt se aplică și la noi.

Nu vă prefaceți a vă supăra pe ceea ce zicem, supărați-vă mai bine pe ceea ce se 'ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se 'ntâmplă în viața materială și morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate.

Poate cineva comenta oricum voiește ceea ce zicem; nu de comentarii e vorba, nu de intențiile ce ni se atribuie sau ni se tăgăduiesc, ci de realitate. Realitatea aparține ordinei materiale a lucrurilor, unde totul e pipăit, învederat, capabil a fi măsurat. Oricât de crudă ar fi forma în care ne esprimăm impresia, ceea ce e mai crud și mai odios e realitatea însăși.

Toate protestările de patriotism nu modifică întru nimic realitatea, precum procesele intentate lui Galilei nu opreau ca în realitate soarele să fie centrul sistemului și pământul să se 'nvârtă împrejurul lui. A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-ați trebui să faceți.


[17 septembrie 1882]

Friguri de reforme au cuprins capetele, pân' acum destul de pozitive, ale oamenilor noștri de stat, cari pregătesc viitorul în coloanele gazetelor.

În unele foi din străinătate apare pe pagina a treia, după anecdote și diverse, câte-un „sfat pe zi“, care cuprinde când rețete pentru a obține o mai bună recoltă de sparanghel, când un leac în contra boalelor de ochi, când prepararea unui nou fel de șoriceasă. Foaia de căpetenie a partidului dominant ne fericește asemenea aproape zilnic cu câte-o rețetă de reformă: azi se reformează justiția, mâine agronomia, apoi biserica, școala, regimul economic, administrația comunală și județeană — c-un cuvânt totul. Se știe că noi românii suntem oameni lesne crezători. Nu ne-am îndoit nicicând că un text de lege, votat făr' a fi fost citit, e în stare să schimbe obiceiele rele ale administrației și ignoranța tuturor. Un șir de paragrafi traduși repede din franțuzește de vrun șef de biurou e după părerea noastră în stare a schimba brazda țării și caracterul populațiunilor, încât din ziua promulgării și până mai apoi să ne trezim atât de departe în privirea tuturor progreselor realizabile încât să ne mirăm noi înșine de ceea ce ne-a găsit.

Cu toate acestea observatorul chiar superficial al maniei de reforme va vedea lesne că boala aceasta devine acută mai cu seamă în unele momente — asupra alegerilor. Când alegerile sunt aproape totul e rău, totul trebuie reformat. Atunci în istoria monotonă a unei mizerii permanente, în contra cărei nu există alte remedii reale decât munca și cultura, intervine epizodul vesel al bunelor intențiuni, al propunerilor de reformă radicală, cari, ca varga magică a vrăjitorilor, să preschimbe ca din senin pustietatea în grădină, colibele în palate și un popor sărac într-o turmă de regi. Aceste planuri de reforme ne dau în adevăr ocazia de-a făgădui, de-a deschide pentru câteva săptămâni cutia vestită a Pandorei și a lăsa să fluture pe dinaintea oamenilor iluziile transparente ale tuturor bunurilor din lume. Odată alegerile făcute, marii reformatori de ieri recâștigă temperamentul lor apatic și oriental și țara…? merge mereu cum a mers sute de ani, sub auspiciile singurei divinități care-a mai rămas în fundul cutiei Pandorei — a mizeriei…

În România mai avem a lupta c-un incovenient statornic în viața noastră publică. Din ceea ce oamenii scriu și zic nu poți deduce ceea ce ei vor. În cele mai multe cazuri trebuie să lași tot vravul de vorbe de-o parte și să ghicești intenția lăudabilă a reformatorului, care e în genere cu totul alta decât aceea pe care marele om o pretextează.

Astfel ni se 'ntâmplă și cu reforma electorală propusă de d. C.A. Rosetti. Teoretic o discutăm destul de bine și arătăm în destul de învederat că zadarnică e orice reformă pe cât timp oamenii asupra cărora se aplică nu știu nici a citi și a scrie, neavând posilibitatea de-a judeca interesele publice. Aceste cuvinte, cari ar fi în stare a convinge pe omul ce caută adevărul și care nu se ferește de-a fi convins, nu vor avea nici un efect asupra omului care știe prea bine unde tinde și a cărui țintă e mai mică decât cea pretextată — paralizarea corupțiunii în alegeri — însă e cu mult mai practică și mai pozitivă.

Această țintă este de-a se perpetua la putere.

Se știe că, dac-a fost vrodată cu putință a răsturna un guvern la noi prin opinia publică, inițiativa a plecat de la colegiul I și al II-lea. Colegiul al IV-lea votează aproape totdeuna cu guvernul și după comanda administrației; colegiul al III-lea, mai ales în orașele din provincie, unde clasă de mijloc mai nu există, e asemenea guvernamental.

Dacă vom enumera pe membrii opoziției conservatoare și liberale vom vedea lesne că cei mai mulți deputați opoziționali își datoresc mandatele lor acestor două colegii, unde, cu toată corupțiunea, tot mai există neatârnare materială și morală. Ce voiește dar d. C.A. Rosetti? Să nimicească cu totul influența acestor colegii, băgând în ele pe delegații țăranilor, cari, struniți de subprefecți și perceptori, vor vota pururea cu guvernul. Pentru a ajunge la acest scop dumnealui nu se dă 'ndărăt nici înaintea celei mai reacționare idei; propune restrângerea dreptului politic al țăranilor. Țăranii vor alege numai pe jumătate atâți delegați, decum aleg astăzi. Va să zică când e vorba de-a paraliza colegiul I și al II-lea prin delegați țărani, pururea guvernamentali, d-sa devine chiar neliberal și restrânge capacitatea politică a trei din patru părți a populațiunilor României.

Reforma fiind constituțională are nevoie de votul unei Camere de revizuire. Precum Victor Hugo propune pacea eternă, cu condiția ca un ultim și mare război să înlătureze toate nedreptățile de pe pământ, marele nostru reformator își promite ca, prin o ultimă presiune electorală, să obție o asemenea Cameră și o asemenea reformă de la colegiile actuale. După ce acestea se vor desființa presiunea nu va mai fi necesară. Colegiul I, II și al IV-lea întrunite vor cuprinde pretutindenea o majoritate guvernamentală în mâna prefectului, compusă din delegații țăranilor. Minoritatea proprietarilor mari va rămânea pururea, prin natura lucrurilor, învinsă de-o majoritate inconștientă, fără pricepere pentru interesele publice și mânuită de guvern ca o unealtă mecanică.

Care este deci rezultatul ce caută a se obține? Punerea întregului corp electoral sub puterea discreționară a guvernului, asimilarea tuturor cu delegații țăranilor ce votează cum li se poruncește. E evident că atunci parlamentarismul ar fi o minciună, o aparență menținută de ochii lumii și că, în fond, guvernul autocritic ar putea face orice-ar voi.

Absolutismul nu este pururea și pretutindenea o nenorocire. Adeseori el e necesar și mari creațiuni istorice i se datoresc. Dar… absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se rușinează de sine însuși și care crede că, prin o biurocrație energică, cu învățătură de carte și incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuțiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul țării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului și al populațiunilor, ci în folosul a o mână de oameni lacomi de avere și moralicește putrezi.


[18 septembrie 1882]

D-lui colonel Candiano-Popescu s-a conferit medalia Bene-Merenti clasa I, pentru scrierile sale poetice-militare (?!). În adevăr că și merita; ne mirăm numai cum de nu a primit această medalie mai înainte. Săracă țară!…


[21 septembrie 1882]

„Românul“, în numărul său de duminică, ne dă un frumos exemplu de confuzie.

De câte ori ziarul guvernamental se prezintă dinaintea alegătorilor nu e nimic bun în țară care să nu se datorească ideilor liberale; când e însă vorba de relele economice și sociale, atunci — conservatorii au guvernat țara, ei sunt de vină la toate.

Cu toate acestea lucrul trebuie judecat cum este; ideile liberale în aplicarea lor trebuiesc luate cu rezultatele cele bune și cele rele și să li se facă bilanțul, ca să vedem cui i-au folosit și cui i-au stricat.

Să zicem — posito sed non concesso — că înaintea erei liberale nu era nimic în țară. Averi mari nu erau, dar nici mizeria nu era cunoscută. Cu ocazia discutării legii rurale în cel întâi Parlament al României unite d. Cogălniceanu citea documente prin cari arăta că pământul era atât de larg încât țăranul putea să-și înfigă plugul Oriunde i-ar fi plăcut, fără să 'ntrebe al cui e locul, și că n-avea să dea decât una din zece a produsului. Codul Caragea prevede tot una din zece. În fine proiectul de 'mproprietărire de la 1848, prezentat de proprietari, dă țăranilor oricât pământ ar dori și oriunde l-ar dori, în posesiune ereditară, dând una din cinci la arături și una din trei la fânațe (nefiind aci altă muncă decât coasa și strânsul). Țăranii erau săraci atunci, dar nimenea nu era bogat. Meseriile erau și ele ocrotite. Cineva trebuia să-și fi învățat meșteșugul bine pentru a-l putea exercita. Libertatea de comerț nu exista pentru obiectele de prima necesitate. Se socotea prețul grâului și al vitelor, se adăuga câștigul legitim al negustorului, încât pâine, carne, lumânări aveau prețuri taxate și cât se poate de reduse. Nu erau atâtea case frumoase în București, nu atâtea trăsuri strălucite, nu erau strade pavate cu pietre aduse din Scoția și din Belgia; bugetul amânduror țările nu era decât de vro 20 de milioane; o mie de oameni — boieri li se zicea, cu și fără cuvânt — guvernau țara, bine-rău cum o fi fost, însă foarte ieftin.

Iată că, deodată cu Unirea, vine la ordinea zilei era liberală. Nu se poate tăgădui că Vodă Cuza era liberal; autoritar da, însă democrat autoritar, liberal autoritar. Dacă ne aducem aminte de elementele numeroase pe cari Vodă Cuza le-a ridicat pentru a le opune boierilor și ne uităm azi împrejuru-ne, le vedem pe toate foarte sus, le vedem constituind… partidul roșu, escepție făcând poate de capi. Abia doi ani trec de la Unire și bugetul cheltuielilor se ridică de la 20 la 40, 48, 50 de milioane. E drept că poporul primește o sumă de libertăți; dar orice libertate nouă, de care până în ziua de azi încă nu e în stare a se folosi, corespundea cu cheltuială căci libertatea, chiar dacă n-o știi s-o întrebuințezi, e scumpă. Înainte boieri, adică funcționari mari și mici, plătiți și gratuiți, erau o mie de toți. Vodă Cuza introduce autonomia comunală și județeană; în fiece comună câte un primar, ajutor, notar, vătășei, toți plătiți; în locul a o mie de boieri de ai Regulamentului se nasc în țară, ca iarba din pământ, 40 pân-la 50 de mii de boieri noi, săraci dar fudui și pretențioși, așteptând să fie slujiți de alții, văzând în poziția lor improvizată un mijloc de-a trăi din munca altora. Toată această aristocrație nouă ține bani. Pârcălabii și vornicii cei vechi, vatamanii și bătrânii satului nu țineau nimic. Pe lângă aceea că bugetul general al statului era de două ori și jumătate mai mare, fiece centru mic de populație era încărcat cu cheltuieli comunale de zeci de mii de franci pe an. Aproape tot ce câștigă țăranul i se escamotează sub titlurile cele mai diverse de către organele politice: statul, județul, comuna. Mai intervine o foamete generală; țăranul se împrumută ca să poată trăi de pe-o zi pe alta; cu toate acestea perceptorul vindea căldările de pe foc.

În fine regimul percepției, precum și regimul în genere, se discreditează și o conspirație aduce, în locul liberalismului autoritar, liberalismul pur. Se durează o Constituție — cea mai liberală din Europa — în care se stipulează: egalitatea deplină a străinului cu românul în țara acestuia, fără a se ținea seamă că superioritatea economică și de cultură a străinului îl face pe acesta, prin natura lucrurilor, stăpân românului. În toate opera aceasta de liberalism cosmopolit nu e un articol de incolat, care să mărginească relațiile dintre străinul cult, abil, cu deprinderi economice fixate, și între românul incult, naiv și deprins numai cu munca grea a câmpului. Din cauza aceasta până-n ziua de azi țăranul își vinde grâul cu 30-40 la sută mai ieftin decât proprietarul, arendașul sau alții. Fiecare 'l înșeală și nimeni nu-i deschide ochii. Imediat vine și era drumurilor de fier. E drept că ele încărcau o țară săracă cu o datorie de sute de milioane pe 90 de ani înainte — dar articolele de lux veneau mai grabnic din străinătate, noua aristocrație se putea înțoli mai cu înlesnire. Și pe când fiece sezon arunca petecăriile de dincolo de graniță pe umerii românului, străini ce le introduceau își fixau frumușel capitalul realizat din aceste petece, ridicând prăvălie după prăvălie, palat după palat în București. Într-adevăr imens progres! În sfârșit, cu mila Domnului, d. Brătianu mai vine un al doilea rând la putere, înmulțește iar funcțiile, ridică bugetul cheltuielilor în șase ani cu 40%, mai face drumuri de fier, se mai ridică palate la București, în același timp în care se vinde cămașa de pe țăran, ba se vinde el însuși rob cu brațele.

Dacă toate acestea nu s-or fi chemând progres, apoi nu mai știm ce e progresul.

„Românul“ se preface a fi atât de naiv pentru a număra anii câți au fost conservatorii la putere și găsește că sunt mai mulți decum ar fi stat liberalii. Da! asta vrea să zică a confunda „cauza“ cu „timpul“, lucruri cari n-au a face una cu alta. Cauza marei datorii publice sunt drumurile de fier și înmulțirea funcțiilor și această cauză li se datorește liberalilor de toată mâna. Cincizeci de ani ar fi putut sta conservatorii după votarea concesiei Stroussberg și anuitatea tot ar fi avut s-o plătească. Prezența lor la putere nu desființa întru nimic angajamentele luate în numele țării de roșii, prezența lor la putere nu putea reduce capitalul unei datorii contractate de alții, tot așa precum ea nu putea lua legilor organice caracterul lor liberal-cosmopolit care li s-a imprimat de roșii.

Nu 'ntrebați câți ani au stat unul și celălalt la putere, ci ce-au făcut fiecine în acești ani. Conservatorii n-au făcut nimic — să zicem — s-au opus numai cu îndărătnicie la binele ce voiați a-l realiza. Dumneavoastră ați făcut totdeuna ceva, și ceva rău. De câte ori partidul liberal a fost în fruntea țării, el a creat câte-o cauză permanentă de mizerie, pe care urmașii lui n-au mai putut-o desființa. Și încă — de-ați putea face tot ce voiți! De ați putea introduce eligibilitatea magistraturii, și cu ea împreună venalitatea ei și nesiguranța averii; dac-ați putea desființa colegiul I, înecându-l într-al patrulea, pentru ca să nu mai fie cu putință de-a alege un singur deputat independent — atunci opera ar fi încoronată. Atunci în adevăr țara, avere publică și averi particulare, ar deveni proprietatea esclusivă a unei coterii lacome de aur câștigat făr-de muncă și de demnități acaparate fără știință și merit.

Să nu confunde „Românul“ timpul în care efectele unei cauze durează cu cauza însăși. În acest timp, și după ce veninul liberalismului cosmopolit a pătruns în România, fără îndoială și conservatorii au trecut pe la putere. Dar în contra unor rele organice, infiltrate de alții, ei n-au dispus de mijloace destul de energice și n-au dispus de ele pentru că ar fi compromis poate și mai mult starea socială. Machiavelli zice: un rău politic se poate vindeca pe cât timp puțini-l văd; când îl vede toată lumea, el nu mai e vindecat. Putrejunea moravurilor private produsă prin declasarea generală își are reversul în putrejunea și libertinajul moravurilor publice; într-o țară de oameni declasați și moralicește căzuți statul nu poate fi decât icoana lor; el nu va fi un sanctuar ci un lenociniu. Nu se poate aștepta de la un partid, oricât de onest și de energic ar fi, de-a schimba ca prin minune rolele organice pe cari alții le-au introdus. Căci răul se 'ntroduce lesne.

Roma a putut fi arsă într-o zi, pe când pentru zidirea ei s-a cerut o mie de ani.


[25 septembrie 1882]

Câteodată ne cuprinde o adevărată admirație de modul în care confrații de la „Românul“ binevoiesc a ne combate.

Nu există stat pe fața pământului în care bugetul cheltuielelor să se fi făcut, în douăzeci și patru de ani, într-o generație, de șase ori mai mare decum fusese, ca în România, și cu toate acestea se crede că un citat din Leroy-Beaulieu despre tendința ce au cheltuielele de-a crește poate acoperi monstruozitatea de la noi.

Ne permitem și noi a cita pe același autor:


Dacă examinăm, zice, curentul general al civilizației noastre, de două secole încoace mai cu seamă, suntem izbiți în mod singular de progresiunea cheltuielelor statului. Cei mai mulți contimporani sunt spăimântați de acest fenomen, pe cari sunt ispitiți a-l atribui relei administrații și neprevederii guvernanților. Cumcă această neprevedere și dezordine figurează asemenea între cauzele dezvoltării cheltuielelor publice n-o poate contesta nici un om cu minte; însă dezvoltarea aceasta e un fenomen prea universal pentru a nu-i recunoaște cauze mai adânci și cum am zice mai independente de voința oamenilor… Lăsând de-o parte războaiele, cari se pot considera ca imputabile viciilor oamenilor și guvernelor, trebuințele statului augmentează din două cauze: sporirea serviciilor pe cari o populație mai rafinată le exige de la stat, apoi augmentarea prețurilor, fie a salarelor, fie a subsistențelor… Dacă de la 1818 pân la 1877 (59 de ani) bugetul Franței s-au întreit nu trebuie să uităm că moneta însăși și-a schimbat valoarea reală în acest interval, așa încât deosebirea între cheltuielele efective d' atunci și cele d' acum e mai mică în fond decât în aparență.


Facem acest citat pentru a completa șirurile reproduse de „Românul“ și pentru ca să nu i se substituie scriitorului francez maniera ușoară de-a vedea a foii noastre liberale.

Autorul francez n' arată alt decât că membrii proporției cresc, dar proporția rămâne în fond aceeași. Dacă în Franța s-au întreit cheltuielile, cauza e, una, că, în proporție directă, populația s-a îmbogățit în 60 de ani, al doilea, că banul și-a schimbat valoarea sa în proporție inversă.

Dar în nici o țară din lume cheltuielile n-au devenit, în douăzeci și cinci de ani, de șase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit (ca-n Olanda, pe care o citează „Românul)“, însă paralel cu o dezvoltare imensă a bogăției naționale: nicăiri bugetul n-au devenit de șase ori mai mare, rămânând populația aceeași la număr și fiind tot atât de săracă ca mai nainte.

Populația noastră cea rafinată, care exige de la stat o sumă de servicii nouă, consistă, precum „Românul“ bine știe, din milioane de oameni cari se hrănesc aproape esclusiv cu mălai, cari nu știu scrie și citi, cărora pentru dări li se vând hainele de pe ei și instrumentele de muncă, a căror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populații rafinate s-au înșesit bugetul cheltuielelor?

Dar, în genere, ce comparație se poate face între noi, popor agricol, rămas îndărăt în toate privirile, cu Olanda bunăoară, care nu e — cum zice „Românul“ — țară mică, ci un stat vechi, ce-n decursul secolelor trecute a dominat mările și a jucat rolul de putere mare? Ce comparație între noi și Franța ori Anglia? E o adevărată ironie, e o batjocură a celui mai de rând bun simț de-a compara mărimi incomensurabile și de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea și dezordinea de la noi.

Suntem departe de-a voi trecutul, pentru că această voință ar fi în deșert. Orice pripă în dezvoltarea organică nu se poate face nefăcută; odată porniți pe această clină, întoarcere nu mai e cu putință.

Nu contestăm asemenea că averile s-au înmulțit în România — numai nu în mâinile românilor; nu că esistă mai multe palate și zidiri mari în orașele noastre, numai nu sunt ale indigenilor; nu contestăm că suma averilor existente pe acest pământ e mai mare decât acum douăzeci și cinci de ani, dar e așa repărțită încât prea puțin din ea e 'n mâini indigene. Dacă însă acest lucru e indiferent, dacă prosperitatea pe espresia geografică e totul, iar espresia etnologică a naționalității nu 'nseamnă nimic, atunci fără îndoială e mare progres și ne-am mira de-un singur lucru, de ce „Românul“ n-ar propune mijloace pentru ca acest progres să fie și mai mare? Există oameni cari susțin cu toată seriozitatea că colonizarea țării c-un popor străin i-ar schimba cu desăvârșire fața, că țara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri.

Ca să venim dar de unde am plecat, susținem din nou că starea veche de lucruri — care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înțeles — era mai favorabilă existenței și dezvoltării normale a poporului nostru. Atât am zis și nimic mai mult. Poporul poate era sărac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt fără îndoială oameni cărora dezvoltarea aceasta le-a folosit, pe cari i-a ridicat din nimic, i-a făcut bogați și puternici; dar acei oameni nu sunt poporul românesc.

Nu e om cu oarecari cunoștințe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizație străină superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui dureros adevăr. Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii din oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunțat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii lui și el vânatul.

Nu le luăm confraților plăcerea ieftenă de-a se uimi de progresele ce pretind a le fi realizat, dar, de un temperament mai puțin fericit decât ei, nu împărtășim iluziile lor și vedem lucrurile cum sunt.

Nicicând, în decursul istoriei, elementul român de lângă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea și mai periculoasă. Nu există vecin, mic sau mare, care să nu aibă sub stăpânire-i câte un fragment al acestui popor, pe care caută a-l absorbi; nu există unul deci ale cărui interese să nu ne fie opuse pân-la un grad oarecare. Străbătuți în cruciș și-n curmeziș de curente politice și economice străine, în loc de-a strânge cu mână rezășească petecul acesta de pământ, am făcut din el patria tuturor popoarelor, un hotel pentru oricine și pentru orice; în loc de-a ține morțiș la dreptul vechi, la tradiții și lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparențele unei civilizații ce nu există și, paralel cu importul de marfă străină, ne-am îmbolnăvit sufletul cu importul unor instituții și idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac și unilateral în ocupațiunile lui.

Acum douăzeci și cinci de ani condițiile unei dezvoltări normale și sănătoase existau intacte aproape. Dar politica economică cât și cea socială insuflată pururea din vederi liberale au nimicit mare parte din ele. La toate laudele câte și le-aduce partidul în privirea acestui progres, răsărit din ruina poporului nostru propriu, am zice o vorbă veche populară: Doamne, fă să fie cum zic ei, nu cum știm noi că este.


[28 septembrie 1882]

Dacă se va adeveri că pe la 'nceputul lui octomvrie or să se deschidă Adunările și vom avea iarăși fericirea de-a perinda fizionomiile interesante ale acelor bărbați cari îngrijesc atât de mult de binele țării și de-al lor va rămânea să ne 'ntrebăm în ce raport reciproc vor fi grupurile în cari majoritatea de pân' acum se preface a fi despărțită.

Pân' acum majoritatea era compactă. Cum era, bună — rea, își făceau treaba cu ea, zice-o vorbă, și lucrurile mergeau strună. Rău mergeau fără îndoială, pentru că legiferomania pe de-o parte, lăcomia de averi pe de alta, sărăcia de minte pe deasupra, au făcut în adevăr ca țara întreagă să se sature demult de acești pretinși aleși ai ei. Nu se poate tăgădui că nemulțumirea generală e mai mare decât oricând, că nu e om — nu cu vro minte deosebită sau pretențios, ci oricum l-ar fi lăsat Dumnezeu — care să nu simță că Parlamentul e în mare parte compus din farsori și că administrația maltratează lumea și o despoaie. Dacă până și tătarii au început a părăsi Dobrogea, oameni fără nici un fel de necesități și mulțumiți cu orice soi de guvern din lume, necum să n-o simtă altcineva.

Dar, așa cum era, majoritatea stătea compactă și statornică în mijlocul mișcării continue de funcționari administrativi, judecătorești și fiscali cari se ridică și se cufundă în grația ministerială ca stolurile de umbre în infernul lui Dante. De cincizeci de ori s-a schimbat ministerul sub prezidența d-lui Brătianu: d-sa pare a fi avut atâtea cabinete în șase ani câte au avut toți Domnii pământeni de la întemeierea țărilor până azi; dar două poluri rămâneau neclintite în această necontenită rotațiune: d. Ioan Brătianu pe de o parte, majoritatea sa parlamentară pe de alta.

De la un timp lucrul au început a se cam turbura. Fie că prea mulți și-or fi zis „omul face banii și banii pe om“, fie că unii prinseseră cheag la inimă, alții nu; că unii sunt stupi neretezați, alții nu prea au de moară; destul că dihonia și pizma reciprocă dintre cei mici pare a fi înrâurit asupra celor mari, încât azi fosta majoritate, atât de strânsă prin apetituri, seamănă a se despărți în trei, ca râul fericit ce curgea în mijlocul raiului. Ordinea logică a acestei împărțiri nu prea e clară, e chiar enigmatică pentru public; cea cronologică însă se poate urmări.

Întâi s-a supărat d. Dumitru Brătianu pe majoritate. I-a trimis pe unii la pușcărie, pe alții la carantină și, în intervalul de când Adunările sunt închise, s-au înjghebat un nou partid „al virtuții“. A răsărit unde nu-l sameni, ar zice vorba, dar a răsărit. Deși membrii partidului virtuții nu prea sunt cunoscuți publicului, despre existența lor reală nu se poate îndoi nimenea; iar îndoielele asupra virtuții lor ar fi, se zice, și mai neîntemeiate. Am scris-o deci și noi pe lumânare pentru neuitare și ne rugăm lui D-zeu ca așa să fie.

Apoi s-a supărat d. C.A. Rosetti. Și-a dat demisia din Adunare, a depus mandatul său în mâna alegătorilor și, cu inima plină de amărăciune, a părăsit țara, pentru a mânca din nou pânea neagră a exilului, udată cu lacrimi. Un alai de jalnici patrioți l-au petrecut până la marginea târgului, unde, luându-și toiagul în mână și scuturând de pe încălțăminte praful unei patrii ingrate, au plecat spre depărtatele deșerturi ale Galiei, unde cu post și în pustnicie să-și petreacă rămășița zilelor, scârbită de răutatea oamenilor.

Ci 'nainte de-a pleca a spus de ce. Majoritatea n-a voit să-i primească reformele. Aceste sunt: decentralizarea, reforma legii electorale, electivitatea magistraturii, libertatea învățământului cu dezgroparea răposatei Eforii și — ca ton fundamental al muzicei — scăparea țăranului de asuprire. Cum și ce fel nu se spune, dar în sfârșit scăparea lui. Acesta e drapelul lăsat în mânile viguroase ale onor. Costinescu care, cu inima în dinți și cu funia 'n traistă, îl va apăra. Iată dar un alt fragment al majorității grupat pe lângă acest drapel, fragment care n-are ridicola pretenție de-a fi virtuos. Din contra, unde găsește ceva pus rău, el pune bine.

Iată deci două centre de atracțiune dintre cari unul virtuos, „fețișoara mărită fetișoara“; altul mai puțin virtuos dar „sutele mărită slutele“. Atât virtutea de zile mari a unora cât și cea mai de zile de lucru a celorlalți arată opoziție în contra Vizirului. Nu e îndoială nici pentru unii nici pentru alții că d. Ioan Brătianu e un vizir, că guvernul său e o mașină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale țării.

Cine dar mai rămâne sincer și necondiționat sub drapelul marelui nostru cancelar? Iată o întrebare pe care oricine și-o face cu curiozitate. Altfel, de partizani să nu te plângi când ții sacul cu grăunțe 'n mână. Vor veni ei, chiar prea mulți, chiar peste voie; dar, în aparență măcar, o majoritate care să voteze bugetele înțeleptului Sihleanu și răscumpărările cu toată supunerea datorită pare a nu mai exista.

Oare unul din ziarele inspirate n-ar putea lămuri publicul? Pare c-am fi rămas fără umbră de ziar guvernamental care să ne spuie, bunăoară, ce gândește d. Brătianu în privirea acestor nouă grupări a majorității sale, precum și în privirea -reformelor propuse de d. C.A. Rosetti.

Căci, deși acele reforme au fost întâi prezintate în numele personal al redactorului „Românului“, prin scrisoarea de adio ele au devenit un program. Făcut pentru a forma obiectul de căpetenie al sesiunii Parlamentului — de vreme ce atinge cestiuni constituționale —, propriu a servi de drapel în vederea nouălor alegeri, acest program e dezaprobat de marea parte a țării, ca să nu zicem de toată, din cauza înnoiturilor și a improvizațiunilor ce cuprinde.

Cine din majoritate se unește cu ele, cine nu, și mai cu seamă ce cugetă guvernul în privirea lui? Oare nu e dator a liniști țara măcar în mod oficios în privirea intențiilor sale?

Respinge-va majoritatea acele reforme, precum părea dispusă în trecut? Aproba-le-vor unii, nu le vor aproba alții? Iată auspicii de deschidere cari par încărcate de furtună, dacă dăm crezământ semnelor de dezbinare de pân' acum.

Mulți însă înclină a admite că această dezbinare nu este decât o farsă, cu totul neserioasă în esență, de vreme ce nici pe unii nici pe alții nu-i doare capul de îmbunătățirile și reformele ce le promit. În ajunul alegerilor însă e practic de-a se despărți în două; de-a juca unii pe guvernamentali, alții pe opoziție, încât oricare ar fi rezultatul, tot în favorul lor să iasă. Deprinși de ani încoace de-a urmări această politică stearpă de panglicării, care face cu neputință orice îmbunătățire serioasă, oamenii cred că, cu toată furtuna într-un pahar de apă, cu toate indignările partidului virtuții pe de-o parte, cu toată setea de reforme a grupului celor nevirtuoși, ceea ce va rămânea neschimbat în sesiunea viitoare sunt iarăși cele două poluri statornice: d. Ioan Brătianu și majoritatea sa parlamentară.


[30 septembrie 1882]

„Românul“ înșiră cu înlesnire îmbunătățirile pe hârtie pe cari guvernul liberal le-a decretat în favorul țăranilor. Nu-i luăm această plăcere. În loc de-a aplica pur și simplu texte de legi existente, au creat legi nouă pentru a stipula neînstrăinarea pământurilor țărănești, trecută până și-n Constituție, și împroprietărirea însurățeilor, cuprinsă asemenea în legea primitivă. Nu ne-am opus la această substituție, la acest nou cachet dat unor legiuiri pe cari dumnealor înșii nu le aplicaseră decât din momentul în care li s-a părut practic.

Dar de altceva e vorba.

Aceste pretinse reforme, reîmprospătări a unor legi existente, îndreptat-au starea țăranului îndeosebi, a țării în genere? Nu. Scoaterile în vânzare a chiar persoanelor, necum a vitelor și a instrumentelor de muncă, dovedește că aceste reforme n-au folosit nimic, pentru că nu sunt făcute decât de ochii lumii. A da c-o mână, a lua întreit cu cealaltă nu va să zică a face cuiva bine. Paralel cu aceste pretinse îmbunătățiri s-a atomizat din nou țara în comune mici, din mari ce erau. În locul unui primar sunt azi trei, încât s-a întreit numărul personalului plătit din bugetul comunal, deci s-au întreit fără nici un folos cheltuielele, numai pentru a hrăni noua păture de absolvenți a patru clase primare. În același timp bugetul cheltuielelor statului s-a sporit cu 40%. Funcțiile dependente de ministerii s-au îndoit. Atârnarea acestora de autoritățile supreme e atât de mare încât, pân-la ajutorul de scriitor, li se poate comanda acestor zeci de mii de oameni voința puternicilor zilei.

Cu ce s-au ales deci populațiunile dacă, paralel cu orice îmbunătățire, se introduce o cauză permanentă și mai grea de înrăutățire și de mizerie? Cu nimic fără îndoială, precum o dovedesc procedările zilnice ale administrației și fiscului, precum o dovedește emigrarea oamenilor din țara noastră — până chiar și din pustia Dobroge.

Pururea se zice: „Conservatorii n-au făcut nimic“. Chiar așa fie. A nu face nimic e mai bine decât a face rău. Ceea ce-au făcut însă conservatorii știm bine. Ei au avut sarcina ingrată și odioasă a impune dări pentru a plăti anuitățile Stroussberg și datoriile flotante moștenite: au avut asemenea rolul ingrat de-a privi la ruina crescândă a populațiunilor, în neputință de-a dezrădăcina rele adânci și organice introduse în țară de liberalism în genere, de guvernele oricât de scurte ale roșiilor îndeosebi.

Nu ne facem nici o iluzie în privirea aceasta. Evoluțiunea ideilor conservatoare e împiedecată prin căderea societății. Spre a conduce statul după idei conservatoare, s-ar cere o altă generație decât cea actuală, compusă din aspiranți la funcții; s-ar cere o biserică puternică c-o înrâurire permanentă și determinată asupra creșterii și a tăriei de caracter a oamenilor; s-ar cere gratuitatea demnităților publice; s-ar cere o monarhie cu mai multe tradiții, c-un cuvânt ceea ce în România nu mai e de la 1700 încoace. Improvizația actuală nu mai e un stat organic; e o adunătură.

Dacă liberalismul pretinde a fi introdus toate reformele în țară, îi concedem bucuros paternitarea aceasta. Conservatorii pot fi învinovățiți însă că rezultatul acelor reforme e rău în toate?

Să zicem că liberalismului i se datorește împroprietărirea. Cine nu știe că această reformă — departe de-a îmbogăți pe țăran, departe de a-l face mai neatârnat — i-au îngreuiat sarcinele. Cele douăsprezece zile pe an datorite pentru pământ și pășune s-au înmulțit azi într-atâta încât o lege anume trebuie să stipuleze că două zile pe săptămână i se rezervă lui.

Să zicem că tot liberalismului i se datorește guvernul parlamentar. Ce-au devenit însă acest Parlament decât o unealtă pentru a spori, pentru a încinci și a înșesi cheltuielele în douăzeci de ani, pentru a contracta datorii în disproporție absolută cu puterea de producere a țării, pentru a urca zilnic dările către stat, cătră județe, cătră comune? O unealtă în care cavalerii de industrie, prin speculațiuni asupra tranzacțiilor statului, devin milionari, o adunare de oameni în cea mai mare parte imorali și cinici, compusă de tot ce noul Bizanț a putut produce mai pornoscop și mai venal?

Să zicem că tot liberalismul a introdus învățământul.

S-au decretat într-o zi înființarea a mii de școale în toate comunele rurale. A doua zi s-a recrutat învățătorii din băieți de prăvălie ce nu știau scrie și citi și s-au umplut comunele c-un corp didactic improvizat din senin.

Cum s-au înființat școalele secundare? S-au decretat asemenea ridicarea lor, s-au luat absolvenți de liceu cu cunoștințe filologice și exacte elementare, s-au improvizat din ei un corp didactic care, în parte, stă până azi pe picior de război cu gramatica românească, necum cu alta, și iată că ne trezim c-o generație de tineri crescută sub auspiciile unei ignoranțe patente.

Universitățile s-au înființat în același chip. Buni profesori de liceu s-au prefăcut în mediocri profesori de universitate.

Să zicem că liberalismului i se datorește autonomia comunală. S-a întins o rețea întreagă administrativă și fiscală asupra țării, c-un personal care nu era deloc pregătit pentru misiunea ce i se 'ncredința. O generație de oameni cari ar fi putut deveni folositori s-au distras de la orice ocupațiune serioasă și s-au aruncat în viața publică a statului. Legi peste legi, regulamente peste regulamente se traduceau din franțuzește, încât numai cele privitoare la comunele rurale, adunate de Epureanu, formează un volum de-o mie și mai bine de pagine. Tot vravul acesta de legi era să se aplice de primari ce nu știau citi, de notari cari abia țineau condeiul în mână.

Dacă toate acestea s-ar fi petrecut gratis ne-ar fi părut rău de colosala risipă de puteri vii în decursul atâtor ani; dar, din nenorocire, toate țineau bani. Tot personalul acesta imens de oameni ignoranți și stricați e plătit din bugetul comunei, al județului, al statului. Astfel s-a înmulțit, într-o disproporție strigătoare la ceriu, numărul oamenilor trăitori din buget, numărul celor improductivi.

Dacă în sfârșit se vor realiza și cele din urmă propuneri de reformă ale d-lui C.A. Rosetti — eligibilitatea magistraturii și schimbarea legii electorale — efectele vor fi, dacă se poate, și mai dezastroase. Închipuiască-și cineva o justiție aleasă de agenții electorali ai guvernului, un Parlament în care, prin desființarea de fapt a colegiului I și II, ar intra numai partizani ai guvernului! Iată absolutismul, cel mai rău absolutism din toate. Nu absolutismul monarhic, în care interesele dinastiei și ale Coroanei sunt pân-la un grad oarecare o garanție pentru interesele populațiunilor, ci absolutismul unei coterii fără trecut și fără viitor, dominată de lăcomia câștigului fără muncă, de poftele și de răzbunările momentului.

Dacă dar „Românul“ pretinde a fi introdus toate reformele în țară, tăgădui-va că rezultatul aproape al tuturor acestor reforme e absolut rău? Ce rol au putut avea conservatorii de la Unire încoace decât a întâmpina cu paliative veninul organic pe care liberalismul cosmopolit l-a introdus în țară, un liberalism care-a folosit numai străinilor și a ruinat cu totul poporul nostru propriu?

A fost în adevăr marea operă a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume să crează că interesele naționale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit, de-a combina în unitate liberalismul cu naționalitatea și de-a sacrifica pe nesimțite pe cea din urmă celui dentâi. Ei bine, lumea l-a crezut și orice reformă în senzul său rupea bucăți câte unul din elementele vieții naționale; azi prerogativele politice ale proprietății istorice, mâni biserica, poimâni breslele, până ce toată combinarea organică, datorită veacurilor, s-a prefăcut într-o grămadă de indivizi fără nici un fel de legături între ei decât acelea ale unui interes momentan. Dar o grămadă de indivizi nu e un popor, precum o movilă de frunze și rădăcini uscate nu e pădure.

Acest rezultat l-a avut în România lepădarea tradiției, lipsa de simț istoric, pripa de-a ajunge, fără cultură și fără avere suficientă, la rezultatele civilizației apusene.

Un copac nu poate crește decât din rădăcinele sale proprii, nu poate da decât frunzele și fructele sale proprii. Tot astfel și un popor. Frunzele și fructele de carton, atârnate pe arborul dezrădăcinat al naționalității nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil de-a se regenera.