Din periodice/Din Timpul, noiembrie 1880

 

❦

[1 noiembrie 1880]

Nu-nțelegem la ce servesc dezmințirile oficioase când partizanii guvernului sunt cei cari colportează știrea despre încurânda retragere a d-lui Boerescu din ministerul de fuziune. De pe acuma se indică cuvintele invocate pentru a esplica retragerea marelui om de stat, de acum se fixează nu numai persoana, ci și vederile politice ale succesorului său. Întrebarea e: retrage-se-va d. Boerescu înainte sau după convocarea în sesiune ordinară a Corpurilor legiuitoare?

Termenul legal de convocare fiind peste două săptămâni, nu ne-ndoim că, cu toată mlădioșia majorității, guvernul va propune o seamă de proiecte de legi cari vor da loc la multă, și aprinsă discuție. E chiar practic ca, înaintea furtunei parlamentare încă, să iasă din cabinet un bărbat politic atât de neplăcut majorității ca d. Boerescu.

D. Brătianu va trebui să-și fiarbă partidul prin intimidări, să-i facă conștiința și mai mlădioasă într-o cestiune gravă care va veni înaintea acelor Adunări, cestiunea drumurilor de fier de la București-Cernavodă și de la Craiova spre Bulgaria.

În adevăr lumea la noi s-a săturat de drumuri de fier. Deși nimeni nu contestă necesitatea căilor de comunicație și deși nu voim să prejudecăm practicitatea celor ce se vor propune, totuși e lesne de priceput că asemenea căi nu au o valoare absolută, ci relativă numai.

Dacă facem însă socoteala căilor câte le avem pân-acuma și o facem nu fantastic, ci pe temeiul sănătos al dezvoltării naționale, vedem prea bine că tot producătorul nostru de căpetenie, țăranul, plătește sub formă de contribuție sau de producție de grâu cât nu s-ajunge până la împlinirea garanției, pentru a crea lesniciunea cu care se fac călătorii de plăcere, apoi lesniciunea importării mărfurilor și industriei străine. Astăzi producătorul nostru muncește, sleind totodată puterea de producție a brazdei sale, plătește dări etc., numai cu scopul de-a ușura introducerea unor fabricate cari, în ultima linie, tot din producțiunea lui se plătesc. Astfel el contribuie zi cu zi la sărăcirea lui proprie, la americanizarea patriei lui. Vedem așadar că drumurile de fier, câte există pân-acuma, nu numai că ne țin foarte scump, dar contribuie prin existența lor la retrogradarea elementului moșnean al țării.

Aceste sunt idei cam medievale asupra valorii progresului modern, dar ele au avantajul de-a fi clare și lesne de înțeles. E sigur că cizma gata ce se-ntroduce la graniță face pe cizmarul nostru să-și arunce calapodu-n foc, că haina gata venită din Apus face să ruginească foarfecele croitorului nostru, că ieftenele țesături ce ne vin de-a gata au făcut să stea locului mii de stative și de războaie din țară. Această încetare a industriei de casă precum și a meseriilor, reducerea românului la rolul de salahor agricol cine-o plătește? Tot românul; în cazul nostru o plătește pentru onoarea de-a fi fost prieten cu cinstitul Stroussberg și cu Ambron, făcătorul de minuni.

Dar ce-i pasă d-lui Brătianu de țăran! D-nia lui știe de la descoperitorul melcilor simpatici că un conte de talia d-sale cată să fie om mare și …^†

^† Text corupt, probabil prin sărirea la cules a unui segment după «om mare și».

limbi la cumpăna Europei.

De aceea drumuri de fier în sus, drumuri de fier în jos, drum de fier de la Craiova la Țarigrad. Întrebarea e: Ceda-va partidul? Voi-va să dea concesii nouă de drum de fier societății austriace Staatsbahn, ascunsă după vrun consorțiu francez?

Ilustrul conspirator de la Opera comică își cunoaște îndealtmintrelea partidul. O amenințare numai că se retrage și patrioții devin numaidecât stâlpii edificiului Americei dunărene cu aceeași vigoare cu care se constituie roți la carul statului.

Vorba lui Nae Postuleanu: Un stat cu mii de mii de roți cum să nu meargă bine? Repetăm că în stadiul în care se află cestiunea nu putem s-o prejudecăm. Poate că nouăle drumuri de fier se vor propune a se face în condiții avantagioase pentru stat și dacă ridicăm îndoieli din capul locului este pentru că ne aducem aminte de precedentele create cu Strousberg, precedente ce ne inspiră și acum teama că nouăle drumuri de fier ar putea să fie construite tot numai în folosul străinătății și după impulsul ei, nu după cerințele reale ale țării.

❦

[2 noiembrie 1880]

D. ministru de finanțe a adresat o circulară cătră d-nii casieri de județe prin care le spune că mulți contribuabili i s-au plâns de încărcarea peste măsură ce li s-a făcut de cătră comisiile de recensiment.

Deși țiu seamă, de simțimentele unora dintre contribuabili — zice circulara — de-a se sustrage de la sarcina statului, însă în multe cazuri m-am încredințat că, dacă unii din agenții fiscali au neglijat tare interesele statului, alții, în zelul lor de-a da bune rezultate, au exagerat valoarea veniturilor.

Credem a putea face mica observare d-lui ministru de finanțe că, dacă unui ziar sau unei scrieri de finanțe or de sociologie îi e permis a constata că nu unii dintre contribuabilii, ci oamenii în genere au tendența de-a se sustrage de la sarcinele statului în epoca individualistă în care trăim, un ministru n-o poate spune aceasta inferiorilor săi decât cel mult într-un mod confidențial. O asemenea observație e de prisos, întâi pentru că statul, în marginea mijloacelor de care dispune, poate constata veniturile reale ale oricărui contribuabil, și dacă n-o poate face e vine lui nu a contribuabilului, și al doilea pentru că aruncă asupra celora ce întrețin statul prihana unei rele-credințe preconcepute. Există adevăruri cari nu trebuiesc spuse, pentru că, fără a folosi ceva, constituie un fel de injurie cătră cetățenii statului, cu atât mai grea cu cât e mai nemeritată. Ni se pare că într-un timp în care risipa banilor publici e la ordinea zilei contribuabilul are o rațiune suficientă dacă nu de-a se sustrage de la sarcinele statului, dar cel puțin de-a privi fără satisfacțiune sporirea dărilor sale. Altul cu totul este sistemul de guvernământ în care omul pune bucuros averea și viața la dispoziția statului decât cel inaugurat de d. Brătianu și de coreligionarii săi politici. Dar observația aceasta a d-lui ministru mai e invalidată și prin ea însăși. Când există agenți fiscali cari, în zelul lor rău înțeles, vor să dea bune rezultate în socoteala contribuabililor, nu se mai poate imputa nimănui sentimentul de a voi să se sustragă de sub acest zel cu totul nepotrivit cu natura impersonală și dreaptă a statului. Căci a fi nedrept pentru bune rezultate sau nedrept pentru cauze personale e poate diferent pentru cel ce aplică nedreptatea, e însă deopotrivă rău pentru cel nedreptățit.

Vă recomand — mai zice circulara — să fiți cu mare băgare de seamă ca să nu dați loc la legitime protestări, mai ales că ministerul, după lege, nu are mijlocul de-a face nici o îndreptare.

„L'indépendance roumaine“ relevează cu drept cuvânt acest ciudat pasaj. La ce poate servi de a zice: „Nu încărcați impozitul“ și-a spune c-un șir mai jos că „ministerul nu poate face nimic dacă impozitul se va încărca“? Înseamnă a vorbi pentru a nu spune nimic.

Dar, dacă admirăm zădărnicia acestei circulare din punct de vedere curat administrativ, să nu existe alte considerații cari să ne-o facă prețioasă?

Dacă ar fi o deșteptare adresată comisiilor de recensiment atunci nu ne-am putea mira îndestul de ce n-a fost scrisă din capul locului, ci atât de târziu. Văzând însă frazele netede ale ei, cari se bat în capete făr-a zice „da“ sau „ba“ ne vine a crede că circulara e un semn cu ochiul făcut comisiilor ca să-ncarce cât or putea, pentru că, oricât s-ar plânge contribuabilii, d. ministru nu e-n stare să le ajute nimic. Flere possum sed juvare non va ști să răspunză la toate reclamațiile drepte ce i s-ar adresa.

Nu e mirare dacă circulara aceasta, atât de săracă de cuprins, a dat loc la cele mai diverse comentarii, și, câți au ocazie de-a se rosti asupră-i ghicesc instinctiv că e o încurajare dată acelui zel, adesea rău înțeles, în genere însă patrioticește organizat, de-a încărca și exagera dările și de-a face din așezarea lor o armă de partid.

❦

[4 noiembrie 1880]

Agenția Havas ne notifică știrea dată de „Daily News“ că delegatul Germaniei din Comisia Dunăreană, precum și cel al Italiei, și-au dat votul lor delegatului Austriei pentru prezidenția Comisiei acesteia. „Daily Telegraph“ află că Franța a consimțit asemenea la prezidenția dată Austriei. Această alegere, asupra căreia numai două din marile puteri nu s-au esprimat încă, Anglia și Rusia, poate servi de prognostic al sorții probabile ce va avea-o avanproiectul austriac.

O depeșă venită din Galați ne vestește că astăzi se întrunește Comisia și că cestiunea Comisiei Mixte se va pune în discuție în sesiunea aceasta încă, poate chiar în decursul a cinsprezece zile, nemafiind altă piedecă decât nevenirea delegatului sârb și a celui bulgar.

Despre opiniile Germaniei nu mai poate fi nici o îndoială. Aliată pe față a Imperiului habsburgic, neavând alte interese la Dunăre decât aceleași pe cari le are și monarhia vecină, deși în proporții mai mici, e de mai nainte sigur că avanproiectul va avea un puternic sprijin de la Berlin.

Votul Italiei, deși mai puțin clar decât cel al Germaniei, poate c-a fost câștigat prin concesii acordate cu privire la transformări viitoare. Mai greu decât toate cade în cumpănă votul Franței. Pentru a-l esplica poate oficiosul „Le Temps“ publică un articol, propriu a ne dovedi de ce natură sunt vederile guvernului francez nu numai în privirea aceasta, ci în întreaga cestiune orientală.

Austria, — zice „Le Temps“ — urmărește, deodată pe toate punctele și c-o remarcabilă vigilență, realizarea scopurilor ei asupra Orientului. Gata, dacă desfășurarea evenimentelor ar obliga-o de-a disputa Rusiei partea pe care aceasta și-o adjudecă in petto din moștenirea sultanului, ea nu crede c-ar fi în interesul ei de-a precipita acest moment; ea caută, dimpotrivă, de-a mănținea statu quo în contra veleităților revoluționare ale politicei engleze și ea profită de răgazul ce i s-a acordat pentru a-și statornici influența asupra micilor state de cari s-a apropiat prin ocuparea Bosniei. Se știe ce presiune exercită în acest moment asupra Serbiei pentru a obținea de la ea construirea de drumuri de fier și avantaje comerciale. Cu România e în luptă asupra unei alte cestiuni, asupra navigației pe Dunăre. Memoriile câte se succed pentru a sprijini împrotrivirea Principatului român la pretențiile Austriei dovedesc îndestul că aci nu sunt numai niște simple interese economice la mijloc. Acesta e un cuvânt pentru noi de-a espune cititorilor stadiul discuțiunii chiar dacă nu ne-ar fi îndemnând la aceasta încurânda deschidere a Comisiei Europene. În luna aceasta se întrunește Comisia și va hotărî diferendul. Adăogăm că Franța, neavând nici un interes în dezbatere sau neavând decât interese foarte generale și foarte depărtate, ne va fi ușor de-a ne restrânge la rolul de raportori ai procesului.

Tractatul de la Paris din 1856 a instituit o Comisie Europeană, însărcinată de-a face să se execute lucrările necesare pentru a înlesni navigația pe Dunărea de Jos. Conferența de la Londra din 1871 a sporit atribuțiile acestei Comisii și a prelungit durata puterilor ei până la anul 1883. În fine Tractatul de la Berlin din 1878 mănține Comisia în funcțiile ei. Precum le precizează însă articolul 53 al Tractatului, aceste funcții nu priveau decât partea râului de la Galați pân' la mare. Întrucât privește cursul Dunării de la Porțile de Fier până la Galați, Tractatul de la Berlin îl supune unui reglement de navigație și însărcinează cu redijarea acestui reglement pe Comisia Europeană, astăzi în ființă, asistată de delegații statelor țărmurene. Congresul adaose că acest reglement cată a fi pus în armonie cu cele ce există pentru cursul din sus de Galați și însărcină, în același timp pe Austro-Ungaria cu lucrările costisitoare și grele menite a face să dispară stâncile Dunării cunoscute sub numele Porților de Fier.

Iată acum nodul litigiului. Românii, ținându-se de litera Tractatului, cer ca Comisia Europeană să facă reglementul cu care e însărcinată, ca acest reglement să proclame libertatea navigației maritime, rezervând țărmurenilor navigația fluvială sau cabotajul (negoțul și plutirea pe lângă țărmuri) și apoi, ca executarea reglementului să fie lăsată pe seama lor …^†

^† Text corupt, probabil prin sărirea la cules a unui segment după «pe seama lor».

dintre statele țărmurene pe toată întinderea teritoriului fiecăruia; Austria, pe de altă parte, a prezentat Comisiei Europene un avanproiect asupra căruia aceasta va avea a se pronunța și a cărui dispoziție de căpetenie remite executarea reglementului, decum va fi redijat, în mânile unei comisii compuse numai din statele țărmurene. Aceste state ar fi Serbia, România, Bulgaria, deși principat vasal, și Austro-Ungaria, deși ea nu atinge cu teritoriul ei cursul râului decât la un singur punct, adecă la Porțile de Fier. Austria stipulează între altele că ea va exercita prezidenția în această comisie și va avea vot precumpănitor în caz de împărțeală a voturilor. Se adaugă, deși nu știm cu ce drept, că Austria își rezervă de-a întinde mai târziu acțiunea acestei Comisii de țărmureni până la gurile Dunării când, la 1883, puterile Comisiei Europene vor fi espirat.

Cititorul vede din acestea ce întâmpinări a fost în stare să ridice avanproiectul austriac. Se întâmpină că formarea unei comisii executive n-a fost nici stabilită, nici prevăzută prin tractate. I se contestă Austro-Ungariei calitatea de stat țărmurean. Se pretinde că, mulțumită votului precumpănitor pe care și-l atribuie această putere, îi va fi de-ajuns de-a-și câștiga un singur alt vot în Comisie pentru a-și asigura supremația și a o pune în serviciul scopurilor ei. Scopurile ei, se adaugă, nu tind la nimic alt decât la stabilirea precumpănirii pe tot cursul Dunării orientale, punând astfel în primejdie libertatea navigației pe acest râu, deci un interes european. Ba merg și mai departe și le place a demonstra că dictatura pe Dunăre aduce după sine dictatura asupra statelor din Peninsula Balcanică.

Aceste întâmpinări sunt departe de-a avea toate aceeași valoare. Se pot înlătura ca puerile cele ce s-ating de constituirea chiar a unei comisii de țărmureni sau cele cari dispută Austriei dreptul de-a fi reprezentată în ea și, fiind reprezentată, dreptul de-a exercita o preponderanță. O putere de seama Austriei, situată cum este, nici poate rămânea indiferentă la navigația Dunării de Jos, nici se poate lăsa majorizată într-o comisie de niște state de seama Serbiei or a României. Nici considerații de drept abstract, nici interpretările iudaice ale textelor nu pot nimic contra realității politicei pozitive. Argumentul tras din libertatea Dunării ca interes general al Europei e mult mai serios; dar cade înaintea declarațiilor din urmă ale baronului de Haymerle. Se știe astăzi că, prin propunerile ei, Austria nu are în vedere decât poliția fluvială a Dunării și că e gata a trece în avanproiectul ei o clauză specială care va garanta libertatea navigației maritime.

Rămâne acum ascendentul pe care poziția ce-o revendică guvernul austriac cată să i-l asigure în bazinul oriental al Dunării și dictatura asupra statelor dunărene care va decurge neapărat din acest ascendent. Drept vorbind nu folosește nimic să mai tăgăduim urmările acestea ale revendicațiunilor cabinetului din Viena, pentru că ele constituie evident motivul, chiar și rațiunea principală și ultimă a lor. Credem, din contra, că tocmai asupra punctului acestuia cei interesați ar trebui să stăruiască cu întrebarea. Pretențiile Austriei asupra cursului oriental al Dunării nu sunt decât un epizod al rivalității între această putere și Rusia în privirea Turciei. Deci, în afacerea aceasta, întrebarea e pentru România ca și pentru Serbia în discuțiile comerciale de-a ști în partea cui vor să se dea dintre cele două mari state cari-și dispută influența în regiunile balcanice până când ele se vor încăiera pentru posesiunea rămășițelor Imperiului otoman. Nu știm dacă România în împrotivirile ei la cererile Austriei e încurajată or nu de sfaturile Rusiei și nu-i putem refuza dreptul de-a-și căuta unde-i place patronajul care-i pare mai propriu de a-i garanta independența. Singura observare ce ne permitem a-i face este că această independență nu poate fi în nici un caz decât relativă, că micile state țărmurene de la Dunăre sunt destinate după toate aparențele să graviteze spre unul sau cellalt din cele două mari imperii slave și în fine că ele sunt chemate de pe-acum a-și face alegerea, întemeind-o nu pe cestiuni secundare de interes, ci pe considerații, cu maturitate cumpănite, de politică generală.

Admirabila perspectivă a alegerii între doi stăpâni e deajuns, credem, pentru a caracteriza soiul de independență la care-am ajuns și care-a format aspirația politicei d-lui Brătianu. Ne mirăm încă cum de ni se îngăduie dreptul de-a alege între stăpâni și cum jurnalul francez nu înlătură puerila noastră nehotărâre recomandându-ne cutare ori cutare stăpân, după cum se potrivește mai bine cu interesele foarte depărtate și foarte generale ale Franței.

❦

[5 noiembrie 1880]

Pe lângă decretul de convocare al Corpurilor legiuitoare, „Monitorul oficial“ de duminecă mai cuprinde câteva înaintări și numiri în armată. Una din aceste va interesa, credem, pe concetățenii ploieșteni în mod deosibit.

D. locotenent-colonel Candiano Alexandru Popescu din armata cavaleriei e chemat în activitate în corpul de stat-major al M.S.R[egelui]; d. locotenent-colonel devine așadar adiutant domnesc.

E însă de notorietate publică că d. locotenent-colonel, odinioară căpitan de artilerie, a luat parte la răsturnarea lui Vodă Cuza în noaptea de la 11 fevruarie 1866.

Nu discutăm maniera sa de-a privi rolul militarului față cu șeful statului, mai ales într-o monarhie, destul numai că această manieră de-a privi devine consecuentă și prin împrejurarea că actualul d. locotenent-colonel a fost prezumptivul prezident al republicei Ploieștilor, care proclamase răsturnarea M.S. Regele Carol I.

Atât cestiunea datoriilor militare cât și aceea a jurământului militar sunt, pentru redacția „Românului“ de ex., cestiuni de apreciație. Jurământul militar, ni se esplica pe la 1866, e un contract sinalagmatic și un militar e dezlegat de el din momentul în care Domnul nu-și îndeplinește datoriile. Fără a împărtăși câtuși de puțin această manieră de-a vedea, constatăm că prin decretul de numire ea se vede a fi împărtășită, pe tăcute măcar, de d. ministru de război, generalul Slăniceanu și de Coroană.

Când sunt la mijloc personaje atât de înalte, c-un rol atât de esențial în viața statului, se-nțelege că o biată gazetă mai nu cutează a avea o opinie a ei proprie, ci cată din contra să se închine înaintea înțelepciunii și tăriei care ne guvernează. Noua teorie a fidelității cătră suveran care reiese din acest fapt poate că nu e cu totul ademenitoare pentru oricine, poate că în armata germană, în cea austriacă, în cea rusească și în altele ea să n-aibă deloc susțiitori, însă, de vreme ce șeful suprem al armatei române o găsește îndestul de bună pentru spiritul public și disciplina de la noi, o credem destul de importantă pentru a formula tot ce rezultă din asemenea precedente, tot ce prin asemenea numiri încetează de-a mai fi reprobabil.

Dacă s-ar mai găsi de ex. câțiva d-ni ofițeri cari să mediteze un act eroic în felul celui de la 11 fevruarie și ar avea oarecari scrupule din cauza legilor militare sau poate din cauza învechitului prejudițiu al jurământului, să nu și le facă. Succedând sau nesuccedând întreprinderea e indiferent. Noul spirit al luminatului secol al XIX-lea ne învață că ei pot deveni miniștri de război în urmă, ca d. general Leca de ex. ș.a.m.d.

Dacă alții ar găsi că republica e cea mai bună formă de guvernământ n-au decât s-o proclame în toată liniștea la Buzău, la Mizil, la Dorohoi.

Lucrul nu numai că se iartă, se recompensează chiar sub Carol îngăduitorul.

Pentru a arăta ce anume merite caută cineva să-și câștige spre a fi sigur de recunoștința patriei mai reamintim un caz. Onor. nostru concetățean — e o adevărată beatitudine de-a avea o patrie plină de asemenea concetățeni și un spirit public care să-i încurajeze — onor. concetățean N.T. Orășeanu a primit medalia Bene-Merenti ca recompensă pentru scrierile sale umoristice și satirice. Suntem departe de-a voi să facem critica scrierilor onor. nostru concetățean. Destul numai că nu e trebuință ca cineva să fie neapărat membru al unei academii spre a le putea apreția pe deplin. Din contra. Obiectele acestor scrieri, ingenioase poate, dar de un ingeniu cam ciudat în felul lui, erau în cele mai multe cazuri însuși personajele MM. LL. și… încă cineva. Ne vine greu a continua, căci am admirat în semiumbra melancolică a plantelor tropice din palatul domnesc un chip tăiat în marmură asupra căruia plutește aripa suferinții. Poate că speranța României adormise în acel colț, dar în orice caz multă iubire și mult senin. Privind în acel colț ne-am adus aminte de ciudata povestire a americanului Bret-Harte intitulată „Norocul din Rooring-Camp“. Vom povesti-o foarte pe scurt. Închipuiți-vă o colonie din California compusă din onor. cetățeni abia scăpați de marele cordon al Sfintei Cânepe, exercitându-și toate virtuțile patriotice într-un colț de pământ cam izolat de restul civilizației. În mijlocul acestei societăți onorabile se naște… un copil. Acesta e sujetul novelei. Acest mic concetățean al coloniei devine idolul ei, Institutele de bune moravuri se-nchid, joc de cărți nu se mai face, oamenii din Rooring-Camp își aduc aminte că au nevoie de biserică, de școli, de Justiție; Rooring-Camp înflorește ca prin minune și devine o colonie de oameni cumsecade. Dar iată că copilul moare. Zi cu zi colonia recade în vechile ei obiceiuri, cinstitele așezăminte se reumplu de ctitori; jocurile de hazard, omorurile, scabroasele afaceri, c-un cuvânt toată practica unui regim al virtuții reîncepe.

Tot astfel în mijlocul unei generații pline de eroii nopții de la 11 fevruarie, plină de virtuțile Mihăleștilor, își deschisese ochii dulci și senini… norocul din Rooring-Camp. Acest noroc era obiectul de adorațiune al poporului de jos, căci poporul e bun și iubitor de felul lui; însă chiar pentru o colonie californiană ar fi fost un obiect de venerațiune. Ei bine, ceea ce ar fi fost sfânt până și pentru lepădăturile omenirii, era cu toate astea obiectul scrierilor … de spirit al faimosului d. N.T. Orășanu.

E important a se constata ce anume merite trebuie să-și fi câștigat cineva în România pentru a fi recompensat.

Confrații de la foaia oficioasă germană ar putea să țină seamă de aceste evenimente, de astă dată pentru edificarea sferelor înalte din Berlin.

❦

[6 noiembrie 1880]

Ce bucurie pe „Presa“ că independența României a fost notificată tuturor națiunilor de pe ambele emisfere ale globului! Închipuiți-vă oameni buni că M.S. Șahul Persiei, precum și M.S. împăratul Braziliei, A.S.S. Principele de Monaco, Escelența Sa Prezidentul Republicei Argentine, în fine însuși Fiul Soarelui, împăratul Chinei, toți puternicii pământului știu acum că România e independentă.

Cine ar fi crezut acum câțiva ani în urmă — exclamă corul Capelei Sixtine — că națiunea română, abia cunoscută în Europa, va răspândi numele său pretutindeni, că Domnul său se va înălța la un rang egal cu cei mai mari împărați, că fama armelor sale va străbate cele două continente!

Ba zău așa, cine ar fi crezut una ca asta! Auzi, d-ta, România o țară necunoscută, ocultă, confundată cu Bucharia și Tartaria, s-ajungă deodată așa ca din senin cunoscută de tot universul? Ne rămășim că nu numai omenirea pământeană, ci chiar astronomii din ceilalți planeți ai sistemului nostru solar și-au îndreptat ocheanele spre pământ spre a privi pe diferiți misionari speciali cari duceau această știre în cele patru părți ale lumii. Cum e Bărăganul mare și pustiu, le-am fi venit în ajutorul acelor astronomi dacă, în lungul lui, am fi scris cu litere mari de câte o milă pătrată o scrisoare de notificare pentru șefii statelor din ceilalți planeți.

Nu simte „Presa“ că declamațiile acestea sunt ridicole în mijlocul unui popor ca al nostru? Trebuie oare anume s-o spunem că e destul ca ministeriul să aibă niște bani de aruncat pe fereastră pentru plimbările, în orice caz plăcute, cu cari au fost însărcinați diferiții trimiși extraordinari, că e destul ca din mizeria noastră comună, să se cheltuiască câteva zeci de mii de franci, pentru a se îndeplini o asemenea formalitate, un asemenea act de politeță, costisitor și fără umbra unei importanțe intrinsece? Ce? Era oare împăratul Braziliei sau șahul Persiei să-l dea afară pe trimisul extraordinar sau să-i închiză ușa înaintea nasului? Se-nțelege că l-a primit. Ba l-ar fi primit chiar dacă România nu era independentă, căci acestea sunt acte de curtenie cari nu obligă pe nimeni la nimic și cari nu se traduc în nimic alt decât într-o cheltuială de reprezentație mai mult ori mai puțin de prisos.

Ia mai bine să vorbim de alte cestiuni, de adevărata politică esterioară, nu de China, Japonia și Porto-Rico. Ce s-alege din Arab-Tabia de ex., ce din jurisdicțiunea consulară în Bulgaria, ce din cestiunea Dunării? Politica noastră esterioară a trecut pân-acuma din neizbândă în neizbândă. „Le Temps“, ziar oficios francez, ne consiliează să ne băgăm la stăpân pe cât mai e timp; o conflagrațiune generală amenință pacea Europei, ne amenință pe noi, bătând la porțile noastre; sub cenușa Tractatului de la Berlin focul arde mai rău decât oricând și, față cu această stare de lucruri, noi stăm cu finanțele ruinate, fără administrație, c-un guvern discreditat înlăuntru și-n afară răzimat pe voturile funcționarilor și rudelor lor. Tocmai acum „Presa“ găsește că nu e de-a dreptul ridicol și copilăros de-a ne vorbi de răspândirea, pe cheltuiala statului, a faimei noastre dincolo de șapte mări și țări?

Vorba românului: „Țara piere de tătari, baba bea cu lăutari“.

Bine, vreme de lăutari e asta? Vreme de temenele braziliene și chinezești? Dar arătați articolul din „Presa“ țăranului, arătați-i-l proprietarului mare, negustorului, arătați-i-l oricărui om cu mințile întregi ș-o să vă zică că vă lipsește nu o sâmbătă, ci toate. Râdem noi de „Daireaua lui Faraon“. Ei bine, cât e de insipidă, atât de ridicolă tot nu s-a făcut ca „Presa“.

Dac-ați face-o încai din ironie n-am zice nimic. Dac-ați zice de ex.: „Arab-Tabia? La Paștile calului, dar uite temenele plecate de la Taikunul Japoniei“ am râde și noi de ne-am uita amarul. Dar a vorbi serios și cu fraze retorice de asemenea nimicuri, a face o sfară lungă de articol de fond din ceea ce e propriu cel mult pentru o notiță la cronica zilei e ceva la care nu ne-am fi așteptat nici din partea „Presei“ chiar. Dar unde se trezesc d-lor? Cred că lumea-i tâmpită în țară la noi?

Să admitem cazul cel mai favorabil pentru confrați, că n-au ce vorbi. Nesiguri pe jețurile dumnealor, amenințați de amiciția pe care au contractat-o cu partidul demagogic din țară, trebuie să calce ca pe ouă ca să nu dea cauze de supărare vizirului. Bine. Atunci ieie-și de model „Steaua României“, care într-adevăr de mai multe luni nu mai are nici un articol de fond. Scrisori din Luteția (Paris), războiul din Persia, espoziția din Australia, iată obiecte vrednice de tipărit pe-o hârtie obligată să iasă în fiece zi din cauze de portofoliu. Lăsați în pace țara și nu adăogați pe lângă pagubă și batjocură.

❦

[7 noiembrie 1880]

Ca și Leonida la trecătoarea Termopilelor, „Românul“ declară că guvernul se va opune pretențiilor Austriei în cestiunea dunăreană, precum micul Dulcingno, deși în bătaia tunurilor flotei combinate, se opune executării hotărârilor luate la Berlin.

„L'Indépendance roumaine“, ziar ce are meritul de a se fi ocupat mai mult și mai pre larg cu cestiunea dunăreană, nu uită a recapitula, față cu energicul ultimat al foii guvernamentale, toate peripețiile prin cari a trecut cestiunea și a arătat a cui este vina că situația supărătoare, poate chiar primejdioasă, de astăzi n-au fost evitată.

Trebuie — zice foaia franceză — să ne-ntoarcem la epoca în care s-a pus cestiunea dunăreană prin prezentarea anteproiectului austriac, acum opt luni aproape.

Ce s-a făcut atunci?

Anteproiectul era cunoscut, deci ușor i se puteau prevedea consecuențele. Declaratu-i-s-au categoric Austriei că nu vom primi nicicând anteproiectul și că nu ne vom supune lui chiar de s-ar vota? Faptele sunt față pentru a dovedi că s-a lucrat cu totul altfel. Delegatul nostru din comisie s-a grăbit de-a redija un raport, combătând anteproiectul ca contrar stipulațiunilor Tratatului de la Berlin.

În loc de-a supune raportul acesta Consiliului de Miniștri și de-a adopta de-atunci încă o politică bine definită, în înțelesul demnității și intereselor țării, Ministeriul nostru de externe trimite o copie a acestui raport ministrului nostru din Paris, însoțind-o de observații defavorabile; puțin lipsea și chiar colonelul Pencovici ar fi fost revocat pentru că îndrăznise de a rezista dorințelor Austriei. Întâmplarea însă și buna ursită a României voiseră ca postul de ministru din Paris să fie ocupat de cătră un om eminent, căruia, cu toate slăbiciunile lui, și adversarii îi recunosc o capacitate neobicinuită și sentimentele cele mai patriotice. D. Cogălniceanu, primind nota confidențială a ministrului său, oblici numaidecât pericolul care amenința țara.

În loc de-a intra în vederile d-lui Boerescu, el răspunse printr-un memoriu care se poate privi ca punct de plecare al schimbării politicei noastre în cestiunea Dunării și lucră în înțelesul acestui memoriu pe lângă guvernul francez. Atitudinea d-lui Cogălniceanu a fost privită de incorectă din punct de vedere ierarhic și într-o situație normală, ar fi și meritat această calificare. Dar în vederea pericolului ce ne amenința această mică insubordinație diplomatică a fost meritorie. Rezultatele au dovedit-o îndealtmintrelea. După primirea acestui memoriu, după neizbutirea misiunii d-lui Bălăceanu la Sinaia și a misiunii baronului de Calice la București, ne-am fi așteptat ca guvernul român să ia o atitudine fermă în fața pretențiilor austriace. Cu toate acestea tot se mai temporiza încă. D. Boerescu a fost însărcinat de-a stabili o înțelegere directă între Austria și România și foile oficioase au sprijinit această misiune, dându-ne a-nțelege că prea s-au exagerat importanța cestiunii, că România nu trebuie să aibă în vedere decât propriile ei interese și să nu facă dintr-un litigiu curat economic și comercial o cestiune politică. D. Boerescu declara din parte-și la Viena că cestiunea fusese înveninată numai de cătră opoziție și că s-ar putea stabili o înțelegere pe baza unor concesii mutuale.

Prin politica aceasta de ezitație și de cumpănă se comitea o întreită greșală. I se dădeau arme Austriei, declarându-ne gata a-i face concesii, i se dădea timp pentru a-și pregăti terenul pe lângă diferitele cabinete și în fine — și acesta e puntul de căpetenie — se pierdea sprijinul Occidentului, carele, văzând România în punctul de-a se-nțelege unilateral cu Austria, de-a-și separa interesele sale de marile interese europene, nu s-a mai preocupat decât de cestiunea libertății de navigațiune, ca singura care ar fi interesând pe puterile occidentale. Austria nu pierdu vremea. Ea se grăbi de-a asigura pe puterile interesate asupra acestui punct și izbuti astfel de-a-și câștiga libertatea de acțiune pentru a merge spre ținta ei de căpetenie: crearea comisiei mixte. În același timp ea distruse România, făcând-o să întrevază concesii neînsemnate, pe cari îndealtmintrelea i le refuză mai târziu, luând de pretext schimbarea de atitudine în cestiunea aceasta.

Argumentarea foii franceze e corectă. Adăogăm numai că ne îndoim foarte mult asupra sincerității protestațiilor „Românului“, pentru că ne-am deprins cu maniera foii oficioase de-a o vedea combătând pe față, ceea ce într-ascuns partidul aprobă și sprijină.

❦

[8 noiembrie 1880]

„Neue freie Presse“ răspunde la ultimatumul „Românului“. Foaia vieneză reprobează înainte de toate amestecul unor temeri politice într-o cestiune comercială. Abia se poate admite că există cineva în București care să crează serios că juna neatârnare a României ar putea să sufere dacă Austria va supraveghea navigația pe Dunăre. Foaia vieneză crede din contra că frica ce-o arată România în privirea aceasta e un sentiment neclar, trezit pe cale artificială de influențe străine, sentiment ce nu se poate mănține față c-o reflecțiune matură și lipsită de prejudiții. Din partea Austriei România n-are să se teamă de nimic nici acum nici pe viitor și ar fi bine de țara guvernată de principele Carol dacă n-ar avea decât vecini atât de puțini doritori de teritoriul ei precum e monarhia austriacă.

Dorim — continuă foaia — ca românii să-și păstreze pe de-a pururea independența și să ridice dezvoltarea intelectuală a poporului lor la înălțimea celorlalte popoare latine. O dorim aceasta pentru că nu ne putem dezbăra de ideea că soarta României e menită de-a se uni cu-a Austriei, că legături de sinceră amiciție cată să împreuneze amândouă statele. E însă o cerere naivă ca, pentru amiciția României, să renunțăm la pretențiile noastre relative la regularea și conducerea navigației pe Dunăre. Chiar pentru alianța unui stat mare și puternic prețul ar fi prea mare. Dacă ni s-ar cere în București un asemenea sacrificiu am mărturisi cu părere de rău că prea e scumpă iubirea României.

Dar nici nu se crede în București că, de dragul ochilor frumoși ai României, Austria va renunța la anteproiect, ci se deprind deja cu ideea că propunerile austriace se vor primi de Comisia internațională. Asta rezultă din chiar articolul „Românului“. Dacă n-ar admite posibilitatea realizării anteproiectului cum ar amenința c-un fel de grevă din partea României? Cum își închipuiesc o asemenea grevă nu prea înțelegem. E ușor de scris pe hârtie că România nu-și va trimite delegatul în Comisia mixtă și va opune o rezistență pasivă, dar în practică guvernul român sau n-ar putea observa deloc o asemenea atitudine sau ar observa-o scurt timp numai. Dacă comisia internațională ar admite cu majoritate de voturi propunerile austriace România nu s-ar putea sustrage de la participarea la Comisia mixtă decât cu marea ei pagubă și ar fi în curând silită, prin propriile ei interese, să ia parte la deliberările Comisiei. Sistemul grevei în politica internațională e poate original, dar nu l-ar durea decât pe statul ce-l exercită.

Convingerea că Austria nu urmărește scopuri politice prin tendența de-a ținea Dunărea sub privegherea-i s-au impus până și puterilor cari dezaprobaseră anteproiectul. Se poate că Franța, asemenea Germaniei și Italiei, va nota pentru anteproiect.

După cum stă proporția între voturile comisiei dunărene, se poate ca hotărârea să fie în mâna României, pentru că Rusia, apoi Bulgaria și Serbia, cari, conform Tractatului de la Berlin, iau asemenea parte la dezbateri, vor vota în contra, iar votul Angliei e îndoielnic. Întoarcem deci ascuțișul îndreptat de „Românul“ în contră-ne și zicem: Dacă România nu voiește să turbure bunele ei relații cu Austria, care-i aprețiază amiciția ea va primi anteproiectul și nu va respinge din încăpățânare, din temere nefundată, în contra unor încălcări austriace sau poate a face plăcere Rusiei, o pretenție care se întemeiază pe raporturile naturale ale puterii austriace către statele dunărene ale Peninsulei Balcanice.

Suntem de părere că consimțământul trebuie să i se înlesnească cât se poate de mult guvernului român și că ar trebui ca Austria să facă orice concesie posibilă. De dragul României nu putem lega artera de viață a monarhiei, dar putem să-i dăm alte dovezi de bunăvoință.

Până aci „Neue freie Presse“.

Acele concesii posibile, acele alte dovezi de bunăvoință privesc fără îndoială vro nouă tichie de mărgăritar. Ce scumpe sunt deșertăciunile și zădărniciile pe lumea aceasta!

❦

[8 noiembrie 1880]

Publicăm cu bucurie articolul de mai la vale, care cuprinde o dare de seamă asupra Studielor constituționale ale d-lui G.G. Meitani.

Recunoscând și noi meritul autorului conform cu regula latină: in magnis et voluisse decorum est, părerea noastră este că totuși părți ale acestor Studie ar fi fost susceptibile de-o critică mai accentuată, mai ales în privința metodului de cercetare. Statul fiind în prima linie un product al naturii, nu al unui contract sinalagmatic, studiile asupra lui și a constituției sale credem că se pot adapta metodului admis de științele naturale în genere. În acest ordin de idei se va vedea însă adeseori că forme de organizare în aparență inferioare, însă potrivite naturii lucrului și favorizând dezvoltarea normală a unui popor sunt de preferat altor forme, în aparență superioare, însă nepotrivite naturii lucrurilor.

Astfel am vedea lesne că nici una din formele de organizare omenească nu e absolut bună, nici una absolut rea; iar adevărul și rațiunea suficientă a acestor forme consistă nu în fiecare din ele aparte ci în toate dupăolaltă, în consecuțiunea lor istorică. Așadar cercetările asupra materiei constituționale, ca și cele asupra dreptului, a economiei politice și în genere a științelor de stat, se pot supune aceluiași metod de cercetare pe care-l vedem urmat de geologie de ex. Am numi metodul recomandat de noi genetic, în opoziție cu metodul dogmatic care admite ca absolut bună o anume formă de organizare.

Împărtășind îndealtmintrelea pe deplin și fără rezervă recunoașterea adusă unei munci intelectuale rară în zilele noastre, am dori s-avem timpul necesar spre a privi marea lucrare a d-lui Meitani din punctul de vedere propriu nouă.

❦ CONCERTUL D-LUI WIEST

[8 noiembrie 1880]

Miercurea viitoare, 12 noiemvrie, d. Louis Wiest dă în teatrul cel mare un concert vocal și instrumental, al cărui program foarte atrăgător îl vom da în numărul viitor.

Este pentru public o datorie să meargă miercuri la teatru spre a mângâia pe bătrânul artist de lovitura ce a trebuit să primească aproape de sfârșitul carierii lui atât de strălucite. Se știe că Wiest, omul de adevărat talent care a făcut o carieră de o viață întreagă, care de la începutul teatrului nostru și până acuma și-a ținut fără rival și cu cea mai mare demnitate locul de primă vioară în orchestră, Wiest, unul dintre cei dântâi cultivatori ai muzicii naționale și de la care ni vor rămâne atâtea bucăți încântătoare de stil original românesc, Wiest a fost, printr-o simplă măsură administrativă, expuls din teatru și aruncat pe strade. Pentru noi și pentru orice om cu bun-simț care cunoaște lumea, mai ales cea din țara noastră, incidentul lui Wiest este un motiv de indignare, dar nicidecum de mirat. Wiest trebuia s-aibă soarta mai tuturor oamenilor de talent, trebuia să cază și el victima acelei conjurații eterne a nulităților invidioase, a nerozilor răi, a neputincioșilor de minte, a capetelor inepte, ce prigonește fără omenie, fără milă și fără rușine pe omul care se distinge prin merit propriu și a cărui existența, le stă ca un ghimpe în sufletul lor sec și netrebnic. În toată lumea civilizată conjurația aceasta, convinsă de nimicnicia sa, își urmărește țintele mai cu sfială, mai pe dedesubt și mai de la întunerec; urzirile ei sunt mai totdeuna neutralizate prin împrejurarea că publicul imparțial, luminat sau cel puțin plin de respectul autorității este totdeuna un reazim solid al meritului și al reputației adevărate. La noi însă această stărostie de secături veninoase, de „onorabile“ nimicuri, de idioți înfumurați, tronează, taie și spânzură ziua-n amiaza mare; ei compun juriurile de artă, ei sunt pașalele instituțiilor naționale, de la ei atârnă soarta acelor nenorociți cari, târâți de adevărată chemare, își cheltuiesc viața ca să facă ceva ce nu se poate face fără voia celui de sus. Închipuiască-și oricine soarta acestora. Și ne mai mirăm că nu e artă la noi și ne mai plângem că se ivesc așa de greu începuturi de artă. Exemplul lui Wiest este de față. Aceasta este rezultatul muncii inteligente și zdrobitoare a unei vieți întregi; asta este răsplata adevăratului Bene-Merenti în țara românească. E foarte încurajator acest rezultat pentru naturile înzestrate din generațiile ce se ridică.

De aceea încă o dată zicem publicului că este dator să dea reazim bătrânului artist lovit și maltratat și să manifesteze energic pretenția de a se repara nedreptatea necalificabilă ce s-a făcut lui Wiest.

❦

[11 noiembrie 1880]

C-o suficiență vrednică de generația atotștiutoare a advocaților din zilele noastre, „Presa“ a publicat un șir de scrisori de omni re scibili et de quibusdam aliis, adecă multe și mărunte despre câte-n cer și pe pământ, despre Dumnezeu, biserică, școli de meserii, curte de casație, admisibilitate în funcțiuni, linguistică și ortografie, credit agricol, procedură, academie, portărei etc., etc., toate acestea amestecate una cu alta, ca vai de capul lor, încât citindu-le nu mai știai pe ce lume ești.

Ne-am permis a contesta cel puțin lipsa de folos a unei lucrări fără unitate de vederi, fără plan, scrisă se vede mai mult de florile mărului decât pentru vrun rezultat acătării.

Dar ne-am găsit oamenii.

Știți de ce am vorbit atât de cavalièrement despre studiile „Presei“? N-ar crede cineva, dar așa e cum zice organul d-lui Boerescu. De invidie am vorbit rău. De spaimă pentru că ne temem ca nu cumva „prin lucrările serioase de cari guvernul a început să se ocupe în privința îmbunătățirilor interioare să ajungă a se perpetua la putere, binemeritând de la țară, astfel încât să piarză orice speranță cei de la „Timpul“.

Așa e, onorabili confrați, ați ghicit-o. Frică ne e că ne veți apuca pe dinainte, ne veți lua apa de la moară, vorba ceea; și ne supărăm ca Alexandru Machedon pe Filip, că tot biruia și nu-i lăsa nimic de făcut. Dar o fi ori n-o fi așa, păcatele noastre, nu de sentimentele ce ne inspiră e vorba, ci de studiile „Presei“.

Ne-am așteptat să vedem o critică serioasă a lucrării noastre, zice „Presa“.

— Aida de! Ceream mai mult decât ne poate da, așteptam un lucru cu neputință pentru simandicoșii noștri adversari.

Ce modestie, ce modestie!

Dar oare nu găsesc onor. confrați că întrebarea cea mai naturală ce-ar fi trebuit să și-o puie e dacă lucrarea d-lor suportă o critică serioasă?

Ia să luăm câteva pasaje numai din acele vestite scrisori, ca să vedem de ce critică sunt susceptibile.

Eu cred, d-le redactor, că, precum marele moralist și censor Catone termina discursurile sale din Senatul Romei cu memorabilele cuvinte: Caeterum censeo delenda est Cartago, tot asemenea oratorii și publiciștii noștri sînt datori a lucra fără pregetare ca să strivească funcționarismul. (Cf. Scrisoarea a VIII-a).

Într-adevăr memorabile cuvinte a rostit Marcus Porcius Cato (Major), pronumit Censorius, în Senatul Romei.

Dar ceea ce-i mai memorabil e că un autor latin care a scris Origines și De re rustica să nu știe latinește, ba să nu știe nici măcar cum se scrie numele unui stat de veacuri inamic al Romei.

Apoi bătrânul Marcus Porcius Cato trebuia să știe că după verbele sentiendi și declarandi (din care face parte și censeo) urmează acuzativul cu infinitiv și că orașul în cestie se scrie cu th (Carthago sau Karthago). Fraza deci pe care ar fi trebuit s-o rostească acel bătrân om de stat, ar fi sunat: Iterum censeo Carthaginem esse delendam, sau, mai puțin corect, cu ut. Dar, fiindcă onor. confrați de la „Presa“ ne-au dat mai alaltăieri a înțelege c-am trebui să învățăm istoria, desigur că d-nealor știu vorbele autentice ale bătrânului bucher, carele n-ajunsese, cu tot autorlâcul lui, să-și știe măcar limba maternă bine.

Dar să mai vedem încă probe de cunoștințe.

Românii în genere au chiar azi deprinderile străbunilor lor de acum două mii de ani: iubesc arma și toga și țăranii se dedau agriculturei (ca acum două mii de ani). (Cf. Scrisoarea a II-a).

E destul nu ca cineva să-și cunoască țara, ci să fi îmbătrânit în ea pentru a ști că poporul nostru a fost până mai alaltăieri un popor păstoresc, că agricultura nu datează, propriu vorbind, decât de la Regulament încoace. Dar, se-nțelege, de vreme ce romanii sunt strămoșii noștri, cată să fi fost și noi popor agricol.

Dar să lăsăm aceste semne de profundă știință despre lucruri elementare și să cităm, după întâmplare, câteva mari idei de reformă propuse de autorul Scrisorilor din „Presa“.

În câteva orașe mai populate, unul din gimnazii să se schimbe în școală de aplicațiune cu ateliere pentru diverse meserii. În București să se înființeze zece ateliere cari se vor întreține, ca și cele din districte, din produsul obiectelor fabricate de școlarii de ambe sexe.

La noi în țară maeștrii cei buni abia pot concura cu manufactura și fabricatele străine introduse grație liber-schimbismului și copiii cari învață abia o meserie și strică zece piei până să nimerească o cizmă vor întreținea ateliere cu produsul obiectelor fabricate de ei? Ce ingenioasă idee!

Alta.

Institutorii școalelor primare de districte vor preda școlarilor săteni cari se destină la cariera de învățător în comună noțiuni elementare de agronomie, iar aplicațiunile acestei științe se vor face într-o mică fermă model aproape de capitala districtului.

Înainte de-a se aplica această reformă salutară ar trebui să se înființeze un institut central de zodiași și de prooroci, din care să recrutăm pe institutorii din orașe. Căci aceștia trebuie să știe la ce anume carieră se destină copiii de 5-6 ani ce le vin pe mână și să-i pună deoparte pe cei ce se destină la cariera de învățător în comună. Onor. confrate uită cu totul că, pentru scopul formării învățătorilor sătești, există școli normale în cari se predau noțiuni de agronomie, dar se predau, se vede, cu același folos cu care vestitul Cato Censorius a-nvățat latinește.

Alta.

Să se-nființeze la fiecare judecătorie de ocol câte-o mică casă de împrumutat, având drept capital banii adunații din escedentele bugetare comunale.

Iată judecătoriile de ocol devenite institute de credit, și încă cu ce? Cu escedentele bugetare comunale.

Apoi nu mai e Ghica bătrânul or Știrbei Domn în Țara Românească, onorabili confrați! În statul care cheltuiește regulat mai mult decât are, care percepe regulat mai mult decât poate produce poporul, acolo comuna nu numai că n-are escedente bugetare, dar rămâne ani întregi datoare cu rămășițe și-și echilibrează bugetul cu datorii. Statul în care pot exista escedente bugetare nu e acela în care d-alde Costinești și Mihălești pot îmbla cu mânile-n șolduri, ci cu totul altul. Într-un stat cu escedente bugetare, onorabililor, Cato Censorius știe latinește, precum fiecare-și știe teapa. E drept că un asemenea regim e ceea ce ziceți dv. în Scrisoarea VIII-a, din secolii „mediani“ care „nu permitea unui om să exercite un comerciu sau o industrie decât după împlinirea unor condițiuni grele și învingerea unor dificultăți nenumărate“, un sistem pe care, după cum mărturisiți, îl detestați. Și se-nțelege că trebuie să-l detestați. Acel sistem asigura înaintarea meritului, dar numai a meritului, pe când d-v. credeți că v-ar opri „talentul sau geniul de a se produce și a-și lua zborul lor natural“. Acest talent sau geniu se exercită apoi în zbor natural asupra tuturor lucrurilor și îndeosebi asupra acuzativului cu infinitiv și a lui Cato Censorius.

Dar…, se-nțelege, noi vorbim din invidie astfel. „Presa“ are dreptate; studiile ei sunt susceptibile de-o critică serioasă și numai noi, adversarii simandicoși, nu suntem în stare a i-o face.

❦

[12 noiembrie 1880]

E clar că un stat care cheltuiește pentru pretinse necesități politice mai mult decât poate suporta producția poporului va ajunge pas cu pas la o sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simțitoare prin trebuințele miilor de indivizi pe cari un sistem fals i-a ridicat deasupra, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice.

Un sistem de guvernământ se schimbă pentru a se realiza îmbunătățiri. Când însă disproporția între capitalul cheltuit și binele realizat e atât de mare ca la noi sistemul însuși cată să fie vicios, nepotrivit cu țara și cu stadiul de dezvoltare economică și intelectuală a poporului. Sute de milioane s-au cheltuit de la începutul reformelor pentru a face din oameni fără nici o specialitate, fără talent și fără învățătură bărbați de stat, pentru a-i face, prin haine doar, prezentabili înaintea lumii, pre când ar fi fost mai simplu de-a face cislă între vechile clase privilegiate spre a înțoli golănimea liberală. Ar fi fost o cheltuială mult mai mică și rezultatul ar fi fost același. Și aceasta pe toate terenurile. Pretutindeni, în administrație, în finanțe, în universități, la Academie, în Corpurile de self-government, pe jețurile de miniștri, nu întâlnim în mare majoritate decât iarăși și iarăși acele fatale fizionomii nespecializate, aceeași protoplasmă de postulanți, de reputații uzurpate, care se grămădește înainte în toate și care tratează c-o egală suficiență toate ramurile administrației publice.

Ș-apoi ne plângem că lucrurile nu merg bine. Dar cum să meargă? Nu vedem pe prototipul acestei grozave suficiențe, pe d. Ioan Brătianu, care — între noi vorbind — nu știe a scrie gramatical nici o limbă și n-a învățat niciodată ceva, perindând toate resorturile posibile? Nu-l vedem ba ministru de interne, ba de război, ba de finanțe, ba de lucrări publice; nepricepându-se la nici una și încurcând ițele tuturor?

De ce?

Pentru că și principele de Bismarck face așa. Dar principele de Bismarck e un bun economist, dar are la îndemâna lui o sumă de oameni luminați și speciali, dar, cu tot geniul său înnăscut, are învățătură, are chiar stil. Dacă n-ar fi fost cancelar al Germanie! ar fi fost desigur un celebru scriitor. Scrisorile sale arată o superioritate de gândire, o-nlesnire de pătrundere a celor mai grele cestiuni, eleganță și spirit de sarcasm care dovedesc până și în mucul condeiului pe omul mare. Compară acum pe acesta cu celebrul tip de melodramă al cancelarului de la Dâmbovița, care nu știe compune o scrisoare acătării, nu pricepe nici o cestiune decât pe jumătate și care n-are decât astuție, o calitate comună a oamenilor cu inteligență mică și discreție asemenea comună celor ce se tem de propriul lor neant, compară, zic, aceste două mărimi și fă concluzia.

Nu-i vorba, după sfânt și tămâia. D. Brătianu e monogramul partidului său. Precum se-nlănțuiesc literile unui nume într-un monogram astfel sunt cuprinse într-o indisolubilă unitate în acest Cavour al noului Bizanț ignoranța, suficiența și înnăscuta astuție a nulităților. Pe când un om mare aservește în adevăr toate principiile câte agită clasele unei societăți unui mare plan politic, servindu-se de clericali când sentimentul religios al poporului său cată să fie pus în mișcare; de nobilime când simțul istoric al nației cată să dea naștere unei nouă formațiuni; de liberalism atunci când forme moștenite se opun realizării-unei idei și trebuiesc înveninate prin liberalismul cosmopolit; pe când așadar un om mare zidește dărâmând, ca natura, agentul Dumnezeirii, vedem pe acest Cavour sleind toate sentimentele generoase ale unei nații pentru a-și cocoța și mănține individualitatea la putere, agitând cestiuni naționale când ele erau mai nerealizabile decât oricând și astupându-le gura când există perspective de realizare; spunând neadevărul oricând și neavând nici o țintă politică clară. O țintă are în adevăr, una singură, care nici merită relevată: a perpetua rămânerea la putere a unei clase de paraziți sociali, de oameni fără știință de carte și fără caracter, slugi ai oricărui guvern și ai oricărui sistem, dar dușmani meritului și adevărului sub orice sistem și sub orice guvern. E neauzit, dar așa este. A fost cineva separatist? Își află locul printre roșii. A fost conservator, dar a avut ambiții disproporționate cu inteligența sa? Partidul roșu îi deschide brațele. A comis scabroase afaceri? Partidul roșu le acopere și-l canonizează.

Tinerimii i se dau zilnic din partea oamenilor cari reprezintă autoritatea statului din culme până la baze următoarele reguli de purtare: Conspiră contra șefului statului și proclamă-i răsturnarea și vei ajunge … om mare. Aibi o deosebită desteritate de-a despoia lumea și vei ajunge … cel puțin prefect. Intră cu patru clase primare corector la „Românul“ și învață a calomnia și vei ajunge … director de bancă.

Dar aceasta e în gradul cel mai mare inmoral? Nu face nimic. Dar un stat merge spre sigură disoluțiune pe calea aceasta? Nu face nimic. După noi potopul. Ce ne pasă de soarta generațiilor viitoare, ce de soarta celei actuale? Trăim de pe o zi pe alta, aruncăm praf în ochii lumei ba cu negustorie de vorbe, ba pretextând reforme, și încolo … o mai îngriji și Cel de sus de trebuințele reale ale poporului.

❦

[13 noiembrie 1880]

E o fierbere în Ungaria care se-ndreptează în contra pactului dualist, în contra unității cam gingașe care s-a încropit în 1866. Stânga estremă, ale cării sentimente au început a le împărtăși toți maghiarii, voiește a curăți regimentele de ofițeri nemaghiari și a reorganiza armata în sens național. Nemărturisind încă intenția de-a rupe Ungaria cu totul de legăturile cu Casa habsburgică, stânga estremă dorește deocamdată înlocuirea comunității de azi cu uniunea personală. În termeni simpli asta va să zică:

„Împăratul din Viena e în același timp rege la Budapesta; încolo n-avem a împărți nici în clin nici în mânecă cu Cislaitania; iar la ocazie, republică“. Un fapt caracteristic se adaugă la acestea. În momentul în care și partidul guvernamental al d-lui Tisza și opoziția moderată recunosc că influența lor scade zilnic în folosul partidului curat radical al stângei estreme, în același timp Franța își schimbă consulatul din Budapesta în misiune politică. D. baron de Burgoing va fi însărcinat de-a gera provizoriu această nouă legațiune a Republicei Franceze, având rangul de ministru plenipotențiar.

E clar că Franța, dacă nu aprobă, desigur înclină a nu dezaproba ideile stângei maghiare asupra raportului de stabilit între cele două părți ale monarhiei habsburgice.

Acum, când știm ce e înclinată Franța a cugeta în privirea sorții Ungariei, s-o vedem ce cugetă asupra României, Serbiei și a celorlalte state dunărene. Citim în „Le Temps“ al doilea articol prin care ni se dă sfatul a ne alege stăpân. Iată-l în toată întinderea.

Nu putem reciti Tractatul de la Berlin din 1878 făr-a recunoaște că alianța între Germania și Austria se hotărâse de pe atunci, că principele de Bismarck și contele Andrassy concepuseră deja pentru monarhia austro-ungară proiectele de estenziune cătră Orient cari au început a se realiza astăzi și că, în fine, dispozițiile Congresului au fost pre cât se poate îndreptate în înțelesul acesta. Clauza relativă la ocuparea Bosniei și Herțegovinei ar fi o dovadă îndeajuns; dar mai sunt și alte dispoziții cari dovedesc asemenea scopul și prevederile oamenilor de stat de cari vorbim. Astfel Austria a putut, precum am espus-o mai deunăzi, să se însărcineze cu stipulațiunile relative la navigația pe Dunăre, pentru a cere formarea unei Comisii țărmurene în care ea să aibă preponderanță. În zadar România a-ncercat a se opune la pretențiuni a căror greutate o simțise; e probabil că va fi obligată de-a se supune și de-a primi, mai curând ori mai târziu, protectoratul pe carele guvernul austriac lucrează a și-l stabili asupra micilor state ale Peninsulei Balcanice. Tot astfel stă lucrul cu Serbia și cu consecuențele pe cari Austria le atrage astăzi în contra ei din articolele 37 și 38 ale Tratatului de la Berlin. Cel dentâi din aceste articole se referă la relațiile comerciale ale Principatului cu țările străine și declară că nimic nu se poate schimba până la încheierea unor aranjamente nouă. Cellalt articol se referă la drumurile de fier și o substituie pe Serbia pentru partea ei la angajamentele pe cari le contractase Poarta atât față cu Austro-Ungaria cât și față cu compania drumurilor de fier ale Turciei europene în privința isprăvirii, a joncțiunilor și a esploatării liniilor ce sunt a se construi pe teritoriul câștigat din nou de cătră Principat.

Austria n-a pregetat de a trage folos din avantajele cari i se asiguraseră în mod atât de abil prin acele articole. De la 8 iulie 1878 începând, așadar câteva zile înainte de-a se-nchide Congresul, contele Andrassy iscăli cu d. Ristici un proiect de convenție prin care Austria se-ndatorea a-și întinde rețeaua căilor ferate până la Belgrad, iar Serbia se-ndatorea a construi un drum de fier care, plecând din Belgrad și urmând valea Moravei, avea a se uni pe de o parte cu linia existentă deja de la Mitrovița la Salonic, pe de alta a merge prin Pirot și Bellovar spre Sofia și a se lega astfel cu linia bulgară care va conduce cândva de la Sofia la Constantinopol. S-a fixat un termen de trei ani pentru construcția acestor linii. Dar guvernul sârbesc n-a întârziat de-a da-napoi înaintea obligațiunilor sale, fie din cauza cheltuielelor ce s-ar fi cauzat, fie pentru că înțelegea influența pe care trebuia să i-o asigure Austriei esploatarea liniei de care e vorba. D. Ristici a tărăgănat așadar negociațiunile, zicând că dacă Bulgaria n-ar voi să-și construiască linia ei de la Sofia spre frontiera sârbească s-ar face numai o lucrare costisitoare ce n-ar fi bună la nimic. Dar ce puteau reclamațiile în contra unor angajamente consimțite și mai cu seamă ce în contra presiunii unei puteri mari? A trebuit să cedeze. O nouă convenție a fost ratificată la 15 iunie, prin care Serbia e obligată de-a-și începe lucrările la 15 decemvrie viitor. Se vede că termenul e aproape și că guvernul din Niș nu are vreme de pierdut pentru a pune lucrările la adjudecație, ceea ce nu s-a făcut încă după cât știm.

Controversa comercială între cele două state a fost încă și mai gravă pentru c-a devenit ocazia căderii unui ministru influent, pe care le plăcea a-l însemna cu numele de „Cavour al Serbiei“. Proiectul de convenție, semnat la Berlin între Austria și Serbia, nu atingea numai drumurile de fier, ci stipula și încheierea unui tractat de comerț. Fie că exigențele Austriei se vor fi găsit escesive, fie că d. Ristici va fi urmat prevențiunilor sale personale în contra acestei puteri, fie că va fi urmat în fine inspirațiilor politicei rusești, orice o fi fost, încheiarea convenției a rămas in suspenso. Dar d. Ristici își făcuse socotelile fără resursele adversarului. Austria, până să vie tractatul, ceru să se bucure de tratarea nației celei mai favorizate, arătând că ea obținuse acest drept altcândva de la Turcia și că Serbia moștenise obligațiile acesteia.

D. Ristici pretindea din parte-și că în momentul în care Tractatul de la Berlin s-a iscălit Serbia nu mai era vasală a Turciei sau se bucura cel puțin de libertatea ei comercială. Acu abia Austria recurse la marile mijloace. Prin nota de la 17 octomvrie baronul Haymerle amenință pe Serbia cu ruperea relațiilor comerciale dacă va stârni în rezistența ei. Oala de lut se sfărâmase de oala de fier. D. Ristici își dete demisia și fu înlocuit printr-un ministru a cărui maximă este de-a se supune condițiilor marelui vecin. Scupcina fiind devotată politicei d-lui Rustici a trebuit să fie dizolvată și să se convoace alegătorii pentru a numi o alta. Rămâne a se ști ce va hotărî țara. Dar ce poate face decât virtute din necesitate?

Am zis-o deja în privirea certei dintre România și Austria asupra navigației Dunării: dezbaterile acestea între monarhia austro-ungară și micile state libere ale Turciei nu sunt decât epizoduri ale rivalității între Viena și Petersburg. Până să vie ziua luptei cu armele și ziua împărțelei cei doi rivali caută a stabili în toate chipurile protectoratul lor asupra naționalităților dunărene și a le atrage, vorba vine, în sfera lor de influență și de acțiune. În ochii unei politici care nu se mulțumește nici cu vorbe, nici cu sentimente independența unor naționalități cari sunt situate ca România, Serbia, Bulgaria și Muntenegrul nu va putea fi absolută. De voie de nevoie statele acestea vor gravita mult încă împrejurul uneia sau a celeilalte dintre cele două mari state cari-și dispută moștenirea sultanului și înțelepciunea lor ar trebui să consiste în a cântări bine șansele respective pe cari le prezintă cele două părți între cari e vorba de-a alege. Independența Principatelor de cari vorbim n-ar putea fi garantată decât prin neutralitatea lor; ele singure nu sunt în stare a-și apăra această neutralitate, iar Europa, precum vedem, nu e-n poziția de-a le-o garanta.

Am ruga pe cititori să nu se prea mire că punem alături știrile din Ungaria cu articolul dezghețat al ziarului francez. Această alăturare e foarte importantă pentru a se ști cum și de ce cad ministeriile la popoarele dunărene. În sfera acestor popoare va începe a intra și Ungaria, cu cât va fi mai independentă în aparență. Vom face deci o mică socoteală deosebitelor stânge din țările dunărene.

În Serbia stânga e tare.

În România stânga e la putere.

În Ungaria stânga va veni la guvern.

În Bulgaria stânga domnește.

Toate stângele acestea au dorit și doresc din fundul inimei independență descrisă atât de limpede de ziarul parizian.

❦

[14 noiembrie 1880]

Adevărul doare. Lecția cartagineză pe care ne-am permis a o da onorabililor adversari de la „Presa“ i-a făcut să-și piardă mințile și să vorbească în bobote. Patru coloane și jumătate de injurii în contra ardelenilor sunt răspunsul la adresa falsă ce se dă la observațiile noastre.

Eroarea cu Carthago a fost un lapsus calami, adică l-a luat pe autorul Scrisorilor condeiul pe dinainte.

Autorul Scrisorilor din „Presa“ știa foarte bine, precum ne declară, că atunci trebuia să ne unim cu forma numită acusativum cum infinitivum.

Oare acusativum cum infinitivum tot un lapsus este?

Limba latină e ca o femeie frumoasă, dar cam crudă, onorabili confrați, față cu lasciva bătrânețe care-ar voi să abuzeze de ea. Prin simple injurii adresate ardelenilor genul substantivelor latinești nu se schimbă, nici prepoziția cum nu-ncetează a cere ablativul, c-un cuvânt accusativus cum infinitivo nu devine așa de lesne acusativum cum infinitivum.

Dar să lăsăm astea. Înțelegem ca cineva care nu știe a scrie bine românește să fie silit a se esprima în această limbă. Dar cine focu-l mai îndeamnă pe autorul Scrisorilor de-a face citate latinești când nu le știe? Deșertăciunea? Iată ce pate deșertăciunea când simulează a ști ceea ce nu știe.

Dar momente de adevărată petrecere ne-au cauzat injuriile asupra ardelenilor, petrecere la care nu ne putem opri a-l face părtaș pe publicul cititor.

Iată într-adevăr câteva pasagii din „Presa“ care nu vor lipsi a face efectul cuvenit.

„Timpul“ începe revista sa de luni cu o frază, care atinge cu ironie pe avocații din țară, calificându-i suficienți și atotștiutori. Ne prindem că mâna care a scris aceste vorbe este a unui avocat care a trecut rigurosum la Blaj! Dacă sunt unii înfumurați cari cred că știu multă carte apoi sunt negreșit drăguții noștri „intelighenți de peste Carpați“; dacă se află în lume avocați fără cauze sunt „de bună seamă“ cei mai mulți dintre dânșii veniți în mijlocul nostru.

Acești oameni au părăsit Transilvania în mâinele ungurilor, au dezertat postul de onoare unde trebuiau să lupte pentru conservarea și dezvoltarea naționalităței române, pentru ca să vie la noi, unde au fost primiți cu brațe deschise, și să petreacă o viață dulce și plăcută, câștigând părăluțe, dar uitând nevoile patriei! Ce au făcut și ce fac, în adevăr, acești confrați în sânul nostru ca să lupte contra cotropirii maghiare? Nimic.

Generațiunea de azi venită de peste munți nu s-a însemnat decât prin Maiorești și Lauriani, cari ne-a scălimbat limba prin pedantismul lor și au încurajat năpădirea în țară a compatrioților lor, cari, cum am zis, uitară interesele patriei mume pentru satisfacerea nevoilor lor private. Pericolul cel mai mare amenință esistența națională a Transilvaniei prin aplicarea noii legi a instrucțiunei, și confrații noștri veniți aci de peste Carpați nu fac nici o lucrare, nu scriu o singură linie prin ziare în favoarea intereselor Transilvaniei! Pedanți și anoști, ei ne fac gâlceavă de vorbe ca niște școlari de gimnaz.

Am avut ocazia, domnule redator, mergând astă-vară la băi, de a convorbi cu bărbați eminenți din Transilvania și a auzi plângerile lor fundate contra confraților lor de aici. Ne facem organul lor, espuindu-le în aceste coloane, și sperăm că adversarii noștri de la „Timpul“ le vor înțelege și vor părăsi pedantismul lor ca să se apuce serios de muncă și să răspundă la așteptarea patriei!

„Presa“ ar pierde prinsoarea, pentru că scriitorul revistei din „Timpul“ nici e avocat, nici a dorit vreodată să fie. Dar ce ridicole devin toate declamațiile acestea ale „Presei“ față cu declararea limpede ce facem că autorul articolilor din „Timpul“ nici e ardelean, nici neam de neamul lui n-a fost ardelean! Ce gratuite sunt toate gingășiile adresate Maioreștilor și Laurianilor, precum și bietului liceu din Blaj, față cu adevărul net că adversarul „Presei“ e născut în România, din părinți născuți asemenea în România, români get-beget cum ar zice turcul! Nu se face „Presa“ ridicolă c-un asemenea quiproquo?

Dar vom esplica noi acest fenomen.

E destul ca cineva să scrie românește așa cum scriau strămoșii noștri, cumpănit și cu rost, pentru ca în ochii veniturilor liberale și semiliberale, în ochii lepădăturilor Orientului european să treacă de străin. Am ajuns în adevăr în această Americă dunăreană ca tocmai românii să fie tratați ca străini, să se simtă străini în țara lor proprie. Toate capetele unor rase degenerate cari s-au grămădit în orașele României, toate craniile cu câte cinci dramuri de creier, fără seriozitate și adâncime, toți microcefalii și toate stârpiturile Peninsulei Balcanice apar în acest bal mascat sub formă de reputații uzurpate de mari oameni fără știință de carte; toată această plebe s-a constituit în stăpâna poporului românesc. Libertate, egalitate, fraternitate! Ce e mai frumos în lume decât ca tot ce se scurge în România, ca într-o mlaștină, să fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi? Și pe când această plebe se-nmulțește pe zi ce merge, neamul nobil și drept care cutremura odinioară pământul la un semn al lui Mircea Basarab sărăcește, scade și moare.

Dar oare pasajele de mai sus din „Presa“ nu sunt o dovadă mai mult de această stare de lucruri? Vin sute de mii de evrei în țară și-i vom găsi pe membrii Centrului pledând pentru a li se acorda drepturi, ba ne prindem că patrioții de soiul acesta n-ar fi nici contra colonizării cu străini, precum în genere, în loc de-a opri, favorizează americanizarea României.

Dar dacă o mână de români vine pe acest colț de pământ, singurul ce-a mai rămas liber din marea noastră patrie, atunci lucrul se schimbă.

Într-adevăr, de câtă mizerie sufletească cată să fie capabil un om care, neavând dreptate într-o discuție, în loc de-a o recunoaște aceasta precum i se cuvine unui gentleman, aruncă injurii asupra unei părți a poporului românesc, ridiculizând … ce? Greutățile cu cari acesta se luptă pentru păstrarea limbei și a naționalității lui.

O ultimă observație. Deși de astă dată onor. confrate de la „Presa“ se ceartă cu căciula sa proprie și maltratează pe ardeleanul scornit de imaginația sa, totuși intenția de-a ne adresa invective personale e destul de evidentă pentru a ne face să declarăm că în cazuri de recidivă din partea organului Centrului vom fi siliți a recurge la mijloace mai energice de represiune în contra unor asemenea meschinării.

❦

[15 noiembrie 1880]

Asupra pretinsului protest al Turciei în contra participării unui delegat bulgar în Comisia Dunăreană „Pesther Lloyd“ spune următoarele:

După cât știm din informațiile noastre, Poarta n-a făcut pân-acum nici protest, nici ceva asemănător; dar, dacă va fi relevat inconvenientul de-a se invita Bulgaria direct, desigur că nu va fi scăpat din vedere stipulațiunea articolului 55 din Tractatul de la Berlin. Articolul acesta zice că „regulamentele de navigație, poliție fluvială și supravegheare de la Porțile de Fier până la Galați vor fi elaborate de cătră Comisia Europeană asistată de delegații statelor țărmurene“. Poarta crede acum că, întru cât privește țărmul bulgar al Dunării, Turcia cată a fi considerată ca stat țărmurean, iar nu principatul Bulgariei, și se referă pentru aceasta la art. 1 al Tractatului, care zice că Bulgaria e un principat „ce stă sub suzeranitatea M. S. Imp. Sultanului“. Contra acestui punct de vedere se pot obiecta multe, dar nu i se poate imputa că ocolește Tractatul de la Berlin. Poarta, interpretând Tractatul în înțelesul ei, recunoaște printr-aceasta chiar baza și autoritatea lui. Ceva va trebui să se facă pentru a ținea seamă de drepturile suzerane ale Porții; Comisia Europeană a și recunoscut-o aceasta și în acest înțeles a trimis precum ni se anunță, la Constantinopol un duplicat al invitației trimise la Sofia. Se va ocoli în orice caz dificultatea aceasta și, dacă Poarta e cu minte, nu va pune preț prea mare pe-o formalitate. Din punctul de vedere austro-ungar n-ar fi tocmai pernicios dacă votul Bulgariei s-ar da în Comisie de cătră un delegat al Turciei, căci atunci partidul rusesc, contrar nouă în cestiunea dunăreană, ar păgubi un vot. Dar de-o asemenea schimbare nu poate fi vorba de vreme ce Poarta are deja votul și jețul ei în Comisia Europeană.

„Le Temps“ zisese în unul din articolele sale pe cari le-am reprodus că Austria s-a oferit să dea satisfacere puterilor înserând în anteproiectul său o clauză care va garanta libertatea navigației maritime.

Un corespondent al foii franceze o face să observe că această clauză nu e de ajuns pentru puteri, deoarece ele nu reclamă numai libertatea de-a uza de Dunăre pentru a pluti spre mare, ci și dreptul de cabotaj sau de navigațiune fluvială, adecă libertatea de-a transporta mărfuri de la un port al râului la cellalt.

Foaia răspunde următoarele:

Nu credem ca Austria să se opună la o condiție de care ea e-n stare de-a se folosi mai mult decât oricine. Corespondentul nostru nu vede însă că această libertate a cabotajului, departe de-a fi reclamată de România și de-a putea prin urmare să figureze ca o concesie făcută Principatului de către Austria, se consideră din contra de către micile state țărmurene ca o pagubă mare pentru ele. „Dacă statele dunărene din vecinătatea mării vor fi, ca astăzi, date pe mâna concurenței ce se exercită în contră-le din două părți ale teritoriului lor, și prin navigația fluvială a Austro-Ungariei, și prin cea maritimă europeană, această navigație va deveni, în privirea lor și contra lor, un fel de monopol, care în realitate va opri marina lor nu numai de-a se dezvolta, dar chiar de-a se naște; iar garanțiile pe cari Europa a voit să le dea libertății navigației vor fi pentru aceste Principate o cauză de opresiune efectivă și de neputință de-a se folosi vreodată de existența acestei libertăți pentru marina lor națională“. (cf. Despre Tractatele de la Viena, de la Paris și de la Berlin și despre dispozițiile lor relative la navigația pe Dunăre, p. 24).

❦

[16 noiembrie 1880]

„L'Indépendance belge“ anunță după corespondentul ei din Viena că s-a stabilit acordul între puteri cu privire la cestiunea dunăreană. România se va afla izolată în opoziția ei când lucrările Comisiei Europene se vor deschide. Se crede deci, zice foaia belgiană, că ministerul din București va opera o retragere onorabilă în loc de-a merge înainte spre sigură neizbândă. Apoi Austria i-a făcut deja o concesie formală introducând, precum am spus-o, în anteproiectul ei o dispoziție adițională care stipulează espres libertatea navigației pe Dunăre, ba, ce e mai important, Austria ar fi dispusă a admite ca Comisia Mixtă de supravegheare să nu aibă puteri decât pentru trei ani în loc de cinci. În fața unor asemenea concesii nu s-ar cădea ca guvernul român să stăruiască în atitudinea pe care-a observat-o pân-acum în această afacere.

Tot în privința cestiunii dunărene „Neue freie Presse“ află că

România a renunțat la opoziția ei în contra unei prezidenții permanente a Austriei dar stăruie a combate recunoașterea preponderanței votului prezidențial, cabinetul din București amenință că va propune să nu se instituie deloc o Comisie Mixtă, ci să se întinză competența Comisiei Europene a Dunării și asupra cursului râului dintre Galați și Porțile de Fier. Românii speră că prin această propunere vor ademeni pe unele puteri de-a nu admite anteproiectul austriac. E evident, zice foaia vieneză, că prin o asemenea procedere n-ar mai exista nici o îndoială că d. Boerescu, ministrul de externe a României, face politica rusească; căci Austro-Ungaria nu poate renunța la votul preponderant iar România se află înaintea cestiunii dacă prin politica d-lui Boerescu, voiește să ajungă a fi considerată pur și simplu o satrapie rusească.

Noi credem că, pân-acum cel puțin, d. Boerescu n-a fost nicicând în pericol de-a fi bănuit că face politică rusească. Din contra.

❦

[16 noiembrie 1880]

Ieri la 4 ½ după-amiazi d. Titu Maiorescu, precum am anunțat, a început, în sala Facultății de Drept din Palatul Universității, cursul d-sale de prelegeri asupra Logicii și aplicărilor ei, care va urma regulat în același local, în toate vinerile, la aceeași oră. Sala era plină de studenți ai Universității și de alți auditori. Se va vedea la cronica științifică rezumatul prelegerii de introducere a acestui important curs. Despre succesul prelegerii de ieri și că acest succes va merge din ce în ce crescând în prelegerile viitoare nu se poate îndoi acela ce cunoaște că profesorul, pe lângă talentul eminent de cuvântare, posedă pe deplin obiectul său, așa că se poate numi cu drept cuvânt o autoritate în materie. Vom urma regulat cu dările de seamă asupra acestor prelegeri.

❦ PRELEGERILE D-LUI T. MAIORESCU ÎNTÂIA PRELEGERE Introducție — Interesul cercetărilor metafizice — Progresul științelor exacte. Unitatea forțelor în natură — întrebări ce se impun — Utilitatea logicii

[16 noiembrie 1880]

D. Maiorescu începe prin a arăta auditorilor că are intenția a face un șir de prelegeri în toate vinerile la 4 ½ după amiaz. Alături cu cursul de filozofie al Universității, curs cum s-ar zice oficial, d-sa va ține un curs liber despre Logică și aplicările ei. Intenția aceasta îi este autorizată prin interesul pentru cercetările științifice pe care l-a manifestat publicul nostru mai cu seamă cu ocazia prelegerilor ținute de d-sa astă primăvară la Ateneu.

Se zice că trăim într-un secol materialist, se constată că preocuparea mai generală privește sfera politică și cu toate astea, ciudat, terenul abstracției deșteaptă un viu interes — real, să sperăm, — din partea publicului inteligent.

Folosul acestei bune dispoziții pentru studiele abstracte este netăgăduit.

Aci nu încape controversă. Între sistemele filozofice controversa există, ea există asupra întrebării dacă una sau mai multe dintre propozițiile dogmatice ale cutăruia sistem vor rămâne, chiar pentru cel ce le profesează, neclintite până la sfârșit. Nu încape însă câtuși de puțin discuție asupra adevărului că adâncirea în speculațiuni abstracte și generale deschide spiritului omenesc un orizont larg, îi dă un punct de vedere cât mai nalt și prin urmare o perspectivă cât mai depărtată. Acest folos este cu atât mai însemnat cu cât el înlesnește orice studiu pozitiv, luminând sfera oricării cercetări practice și speciale.

Ce este universitatea? Este instituția care păstrează întregi diversele sfere speciale de cunoștințe ce constituiesc cultura generală a epocii.

În secolul nostru, mai ales în cea din urmă jumătate a lui, aceste sfere s-au înmulțit și dezvoltat într-un chip uimitor. Științele exacte, numite în genere naturale, au făcut progrese enorme. Minunatele descoperiri asupra căldurii, electricității, luminii și sunetului și asupra multiplicității aplicărilor lor; faimoasa ipoteză a unității forțelor în natură, ipoteză din ce în ce mai probabilă, aproape sigură astăzi în urma descoperirii unității de căldură, a așa-numitului caloriu, — iată în linii generale pașii colosali realizați în domeniul științei pozitive. Progresul însă nu se oprește; sferele se înmulțesc și se dezvoltă înainte cu aceeași iuțeală, așa că ne trebuie o fantazie prodigioasă pentru a ne închipui unde are să mai ajungă în scurt timp activitatea pe terenul acesta.

Dar spiritul omenesc se întreabă ce este această tendență a lui de a merge mai departe și tot mai departe; se întreabă cum trebuie să-și resume el progresul acestei activități, cum să-și stăpânească, să-și păstreze această comoară grămădită cu atâtea străduințe, cum apoi s-o încredințeze generațiilor moștenitoare.

Unitatea forțelor în natură!

Dar spiritul omenesc se întreabă: care este aspectul resumător, care este esența fenomenelor? Ce este lumea?

Știința care ne vorbește de acea unitate a forțelor ne răspunde la aceste întrebări: este mișcarea; lumea este mișcare pornită și întreținută. „Mișcare — iată cuvântul cel din urmă al științei exacte — mișcare totdeuna și pretutindeni, o stare de perpetuă năzuință, de vecinic nerepaos. Aci spiritului omenesc se impune iar un șir de întrebări mari:

„Mișcarea“ ce e? Mișcare cătră ce și la ce? De ce mișcarea, năzuința mea proprie la cercetare? La ce știința? Pentru ce toate acestea?… În fine întrebarea care le rezumă pe toate celelalte: pentru ce acest pentru ce al omului?

Filozofia pozitivistă, care și-a luat naștere în veacul nostru odată cu avântul științelor exacte și al cării fundator a fost Auguste Comte, îndeamnă spiritul omenesc la resignare. Această filozofie conchide astfel că toate speculațiunile teologice și metafizice întemeiându-se pe un oarecare răspuns dat întrebărilor de mai sus ce nu poate fi pozitiv și controlabil sunt niște rătăciri de înlăturat ce trebuie neapărat să conducă la eroare.

Cu îndemnul la resignare însă spiritul omenesc nu se mulțumește. El întreabă din nou: dar de ce eroare și iar eroare? Ce a împins omenirea să-și construiască sisteme și totdeuna greșit? Și cum de s-a născut odată întrebarea? Pentru ce s-a produs și se reproduce ea necontenit?

Răspunsul nu se poate da încă: se va da poate odinioară. Până atunci, orișicum ar fi, este imposibil a se înlătura întrebarea; ea se menține, se impune.

A existat la multe sisteme, dar mai ales există în sistema de filozofie modernă, o aplecare—accentuată într-un chip oarecum ușuratec — la a crede că nu numai ultimul cuvânt posibil l-a zis școala respectivă, dar că toate cele zise până aci trebuiesc aruncate din discuție ca lipsite cu totul de preț. Cu toate astea multe propoziții ale școalei sunt încă controversate. Astfel, de exemplu, pe când teoria selecțiunii spețelor este acum suficient demonstrată, teoria evoluțiunii este încă și rămâne ipotetică.

Teoria Kant-Laplace, teoria cosmogonică astăzi acreditată, stabilește fazele prin care a trebuit să treacă sistemul nostru planetar de la întâia mișcare până în stadiul actual. Ea ne dă probabilități despre succesiunea fenomenelor de trecere din starea amorfă și de absolută nemișcare, prin starea chimică anorganică, în starea chimică organică, cu cele trei stadiuri ale acestei stări din urmă, stadiul de coagulare celulară, stadiul vegetal și cel animal. Teoria darwiniană amplifică și continuă teoria cosmogonică întru cât privește dezvoltarea acestor stadiuri și apoi apariția omului și dezvoltarea speței lui.

Astfel, în starea cea mai depărtată, a trebuit să existe în principiu legea fizică de dezvoltare care a determinat rezultatele ulterioare, a trebuit, afară de aceasta, ca atunci și celula organică ce compune astăzi creierul animalic cel mai dezvoltat să fi existat într-o formă sau alta atomistică.

Este dar o dezvoltare nu perpetuă probabil, dar ale cărei limite sunt vaste și necunoscute. Nimic nu ne autorizează a crede că procesul de dezvoltare al sistemei planetare, al stadiului nostru chimic organic, al speței umane îndeosebi, sunt la culmea evoluțiunii respective.

Nimic nu ne autorizează a crede aceasta; dar aceea ce ne autorizează a crede contrariul, a crede într-o continuare a dezvoltării, în mergerea mai departe pe calea perfectibilității este acel sentiment de radicală nemulțumire, de adâncă durere, inerent la tot ce este organic și pe care îl culminează moartea.

Moartea! Da, filozofia ne poate face a nesocoti moartea noastră proprie, nu ne poate niciodată face indiferenți de moartea unei ființe iubite, ceva mai mult, nu ne poate scuti de impresia supremă ce ne-o provoacă moartea aproapelui în genere. Ce și la ce este moartea? Ce este această prefacere, această premenire necurmată a naturii? A zice că aceasta este o lege fără scop nici rezultat, o nefericire, este a nega viața…

În epoca noastră mai cu seamă, care are multă înclinare la scepticism și pesimism, trebuie să căutăm a cunoaște rațiunea de a fi a acestei legi.

Dezvoltarea speței noastre cată să meargă mai departe, aci ar sta rațiunea aceea.

Omenirea, încă de la originea ei, a căutat să-și creeze un trecut imaginar, o lume în care ideea de individ organic superior, cuprinzând în ea sfera ideii de om, este mai naltă, mai nobilă decât aceasta. Ființele supranaturale, ficțiunile teologice, îngerii, iată creațiuni ale închipuirii omenești. Ce a determinat aceste creațiuni, pe ce substrat s-au întemeiat ele? Și oare nu erau acele creațiuni o intuiție a dezvoltării ulterioare, o clarvedere a viitorului?

Aceasta este neapărat o fantazie a noastră, o privire ipotetică. Dar acele creațiuni n-au avut alt câmp decât spiritul omenesc, au fost clădirile proprii ale gândirii speței noastre. Apoi organul acestei gândiri, unde se produc întrebările mari înșirate mai sus, unde se frământă problema „existenții“, trebuie să aibă și el legile lui de lucrare și este foarte important să le cunoaștem.

Astăzi, când științele exacte își deschid înainte un orizont așa de vast, când comoara cunoștințelor noastre pozitive este așa de colosală și crește încă mereu, logica, ca știința care are de obiect cercetarea legilor ce domnesc asupra lucrării organului gândirii omenești, organul ideii și cunoștinții, și ca metodă de control a acelei lucrări și de aplicare a acelor legi, devine de o utilitate mai importantă decât oricând.

Iată cuvântul care a îndemnat pe d. Maiorescu a face cursul d-sale despre Logică și aplicările ei, în care materie va intra în prelegerea viitoare.

❦

[18 noiembrie 1880]

Mesajele de deschidere în țări monarhice se disting prin o binefăcătoare scurtime și cu drept cuvânt. Asemenea acte sunt prin natura lor cam formale, și literatura mesajelor e desigur cea mai puțin interesantă dintre toate. Dacă e vorba ca o scriere să fie neinteresantă, să pară a spune ceva și să nu spună nimic e încai un semn de bun-simț când se face cât se poate de scurtă.

Mesajele republicane se disting din contra prin bogăție de vorbe. Burgezul ajuns la putere, d. Joseph Prudhomme, voiește să vorbească mult și frumos. D. Garfield, noul prezident al Statelor Unite, a primit prezent un baston de ex. Ce ocazie de-a vorbi frumos pentru d. prezident? Ce nobile și demne cuvinte la adresa prezentatorului?

Acest baston d-v mi-l oferiți ca un simbol semnificativ. Eu îl primesc cu semnificarea care i-o dați. Capătul bastonului e de aur și poate reprezenta în mod perfect baza adevărată și solidă a monetei noastre naționale, pe când puterea, solidaritatea și frumusețea lemnului care suportă acest capăt reprezintă puterea și armonia instituțiilor noastre.

Cette canne est le plus beau jour de ma vie!

Se va zice poate că asemenea pasaje nu sunt în broșura noastră de deschidere numită eufemistic mesaj?

Dar cum să nu fie când vestitul d. Giani își are părțile sale de stil în această operă?

Putem constata cu mândrie că un însemnat număr de magistrați este gata să alimenteze și să întărească justiția, această înaltă instituțiune care este o putere în stat menită a ocroti familia, averea și libertatea omului față cu cerințele sociale.

Va să zică magistrații alimentează justiția! Iar aceasta ocrotește pe oameni față cu cerințele sociale! Stilul acesta îl avem, se vede, „grație progresului simțitor ce-a făcut la noi știința dreptului“.

Un mesaj plin de definiții ca cea de sus, plin de fraze de cea mai zilnică platitudine, plin de lucruri cari se-nțeleg de la sine și pentru cari nimeni în lume nu le-a cerut d-lor miniștri o esplicare sau o definiție, un asemenea mesaj cum să nu fie frumos? Noi suntem siguri că d. Giani a plâns recitindu-l.

Ceea ce-am fi fost în drept de-a aștepta era o lămurire cât de slabă asupra politicei noastre esterioare.

Cititorii noștri cunosc cele două articole publicate în ziarul oficios francez „Le Temps“. Arareori un organ de publicitate ne-a vorbit atât de dezghețat ca acesta. El arată cum, după căderea Imperiului otoman, Principatele dunărene fără escepție, departe de-a deveni independente în mod absolut, au căzut din contra în sfera de atracțiune a marilor rivali cari-și dispută dominațiunea în Orient și că nu fac decât să oscileze când într-o parte când într-alta, pân-în momentul fatal în care cei doi rivali vor ajunge să se-ncaiere, moment în care și aceste țări vor fi puse în alternativa sau de-a-și alege stăpân, sau de-a fi nimicite de marea izbire. Realitatea, departe de-a dezminți maniera de-a vedea a ziarului francez, o confirmă pe zi ce merge.

Călătoria demonstrativă a împăratului Austriei în Galiția, declarația baronului Haymerle că unirea Bulgariei cu Rumelia ar constitui un casus belli, tensiunea generală și augmentarea bugetelor de război a tuturor țărilor nu-i inspiră însă ministrului nostru de externe alte asigurări decât „că întreținem cu toate puterile relațiunile cele mai cordiale“, apoi, ca tautologie, cu câteva șiruri mai jos: „relațiunile noastre esterioare sunt cele mai bune“.

A apărut mai zilele trecute o carte care ilustrează optimismul acestui mesaj. Ea se intitulează O pagină din istoria contimporană de dr. Istrati.

Acea carte dovedește scăderea repede a elementului românesc din țară, iar mesajul vorbește de dezvoltarea națională.

Cartea dovedește degenerarea rasei însăși; mesajul arată progresele ce le-a făcut știința dreptului.

Cartea în fine dovedește cum — mirabile dictu — în grânarul dunărean al Europei populația degenerază și descrește din cauza alimentațiunii insuficiente, din cauză că organizarea noastră socială condamnă populațiile la o foamete artificială; mesajul vorbește de unirea tuturor pentru binele patriei.

Sau d-nii miniștri n-au ochi să vază și urechi să auză, de zugrăvesc frumos starea țării sau, dacă le-a mai rămas oricât de puțin spirit de observație, broșura de deschidere a Adunărilor nu e decât praf aruncat în ochii străinătății, ca s-o amăgească asupra realității mizeriei și decadenței în care se află țara sub sistemul de guvern al liberalilor.

Înlăuntru nu se mai amăgește nimene.

❦

[19 noiembrie 1880]

Publicăm mai la vale actul de acuzație în contra fondatorilor Republicei Ploiești. Actele de suveranitate națională, precum numiri în funcțiuni etc., ale exercițiului patriotic în care guvernul din Ploiești a fost surprins de cătră reacțiune sunt espuse cu destulă claritate pentru ca cititorul să-și poată face o idee despre faptele pe cari cineva cată să le comită pentru ca sub regimul liberal s-ajungă deputat, advocat public, convertitor de titluri de datorii, cămărași la saline etc. etc.

❦

[20 noiembrie 1880]

Noi am fost aciia cari am imputat vestitului conspirator de la Opera Comică și de la Ipodrom, amicului melcilor simpatici ai d-lui Jules Allix și actualului ministru de finanțe că a comandat pe sub mână sporirea dării funciare, lăsând-o la discreția unor comisii de recensimânt alese, conform manoperelor cunoscute ale patrioților, după sprânceană. Puțin am fi avut de obiectat contra unei îndoiri generale a dării. Am fi invocat cel mult făgăduința roșiilor de-a nu spori nici o dare, de-a nu face nici un împrumut. Ar fi fost o ducere ad absurdum mai mult, ar fi fost o nouă dovadă cum acești oameni, în opoziție fiind, spun neadevărul pentru a câștiga prin subrepțiune încrederea alegătorilor și cum, suiți apoi la putere pe urmele câtorva oameni onești, dar amăgiți, fac contrariul de ceea ce făgăduiseră țării.

A decreta ca măsură generală sporirea unei dări poate fi o calamitate, un rău, dar e un rău ce atinge pe toți în mod egal și drept.

E însă o teorie elementară de finanțe pe care orice începător o are trecută în caietele sale: ca dările directe să se sporească arareori însă cu mult, dările indirecte mai des dar cu puțin.

Răposatul Strat fusese, precum se știe, profesor de economie politică, ceea ce în țara Cernăteștilor n-ar însemna nimic, dar totodată un temeinic economist de școala Manchester, ceea ce se dovedește prin cartea lui clară și bine scrisă asupra economiei politice.

Ca economist, Strat, în fața unui nou recensimânt și voind a spori în adevăr dările, netăgăduind-o aceasta, ca actualii patrioți, scrie în 1876 prefecților o circulară în care le zice următoarele:

Evaluațiile actuale fonciare sunt cu totul minime față cu veniturile ce realizează proprietarii cu prețurile ce primesc de la arendași și chiriași după contracte lucrătoare, după cum avem exemplu arendarea moșiilor și ecaretelor statului cari, cu ocazia ultimelor licitații, au sporit în multe localități aproape cu 60 la sută peste venitul din trecut… Pe scurt, cerem să sporiți la îndoit venitul fonciar actual fără nici o agravare de impozit decât numai aplicarea dreaptă și exactă a taxei asupra adevăratei valori a proprietăților imobile.

Strat presupune dar, după acea elementară teorie financiară espusă mai sus, că, în genere, în toată țara, valoarea imobilelor s-au îndoit din timpul lui Cuza Vodă și până azi, deci recomandă ca în genere și în toată țara impozitul să fie îndoit.

Ce face însă d. Brătianu?

Vrea să-și păstreze și popularitatea, de care lui Strat nu-i păsa, dar vrea să urce și darea. Comitetele de salut public de odinioară, prefăcute în comisii de recensimânt, încarcă pe contribuabilii presupuși adversari ai guvernului numai până la limita de la care ar putea intra în alt colegiu electoral, iară pe patrioți sau îi sporește tocmai pe tocmai, ca ei să devie alegători în colegii superioare, sau îi lasă cum sunt sau în fine, unde nu sunt alegători roșii în colegiul I, îi sporește cu duiumul, știind că de unde nu-i nici împăratul n-are de unde lua. Dările corespunzătoare cu colegiile ce le uzurpează asemenea patrioți le vor plăti nefericitele comune rurale, solidar responsabile pentru încasare. Dacă un primar delapidează banii birului, li se vinde nenorociților săteni până și cenușa din vatră spre a restitui banii; dacă un patriot fără avere râvnește la onoarea de a fi alegător în colegiul I, sătenii solidar responsabili plătesc pozitiv darea pe care patriotul fără avere n-a avut nicicând de gând s-o plătească.

Sufere vro comparație măsura generală a lui Strat cu latitudinea pe care d. Brătianu a lăsat-o tagmei patrioților întru așezarea economicoasă a dărilor?

Una e o măsură generală, onestă, mărturisită; cealaltă e o măsură piezișă, de care sunt esceptați pe tăcute patrioții și atinși numai proprietarii neplăcuți guvernului.

Punând această măsură francă a lui Strat față cu critica ce-am făcut-o noi panglicăriei bizantine a circularelor actualului ministru de finanțe, „Românul“ crede a ne fi dovedit că ne contrazicem.

Greșește.

Pretutindeni am relevat în criticele noastre că guvernul, dacă nu crede că valoarea imobilelor s-a îndoit cum credea Strat, ar trebui să fi fost sincer și să ceară de la Adunări îndoirea impozitului fonciar, iar nu să-l îndoiască după conveniențele societății de exploatație în mod pieziș și numai asupra unora, iar asupra altora nu.

Întemeindu-se pe pretinsa noastră contrazicere, „Românul“ adresează opoziției următoarele cuvinte.

Recensimîntul impozitelor făcut anul acesta a ațîțat verva de injurii a partizanilor vechiturilor condamnate de țară.

A răspunde la asemenea injurii și neadevăruri ar fi a da oamenilor ce le practica o însemnătate pe care n-o au și n-o merită, ar fi de-a le face o onoare de care s-ar mîndri.

Mai știi?

Vechitura Strat, om cu știință de carte care a lăsat în urmă-i o scriere escelentă de economie politică, nu are și nu merită însemnătate; dar cine o are și-o merită e noitura sau venitura de la „Românul“ cu cele patru clase primare și un curs de violoncel.

Vechitura Strat, care-și datorea poziția în societate științei, averii și nașterei sale, nu are și nu merită însemnătate; dar noitura care-și datorește pricopseala tocmai împrejurării că e ignorant, de origine galițiană necunoscută, plus împrejurării unor voturi false date cu procure false, e fără îndoială un mare om.

În genere nu are și nu merită însemnătate nici un om cumsecade în timpul domniei roșilor.

Din actul de acuzație asupra patrioților republicani din Ploiești, pe care l-am publicat în numărul nostru de ieri, aflăm că, la interogatoriu, o mulțime dintre ei au declarat că sunt fără profesie.

Un om fără profesie e un vagabond.

Între aceștia însă cată să numărăm și pe cei cu profesiile uzurpate, pretinse sau frauduloase. Un om care, având patru clase primare și un curs de violoncel, ar exercita profesia de medic ori cea de jurisconsult, de episcop, de profesor de universitate, de director de drum de fier ori de director de bancă, ar fi un om fără profesie care, prin fraudă și manopere supuse penalității, a ajuns unde este.

Ei bine, asemenea oameni fără profesie cari la Ploiești fabricau telegrame false, numeau funcționari, promiteau să taie capete de zahăr nemțesc, oameni cari, sub altă domnie, ar umplea pușcăriile și ocnele, au ajuns sub Carol îngăduitorul bărbați de stat, miniștri, deputați, directori de drum de fier și de bancă, confecționează bilete ipotecare etc. etc. E evident că într-un stat în care lucrurile merg astfel și în care ignoranța și malonestitatea adeseori sunt titluri de înaintare, asemenea tagmă de patrioți merită deocamdată să fie băgată în seamă până va ajunge să fie băgată în internatul de la Văcărești.

Și asemenea oameni discută actele lui Strat, ba le pun în paralelă cu panglicăriile de politică malonestă ale unui I.C. Brătianu care a învățat arta de-a guverna de la melcii simpatici ai lui Jules Allix și în ascunzătorile comunarzilor Parisului?

Dar nu li se trece.

❦

[21 noiembrie 1880]

„L'Indépendance roumaine“ discută poziția d-lor Conta și Teriachiu în cabinetul Brătianu. Acești doi domni fac parte din așa-numitul partid liberal independent, puțin numeros, compus din câțiva advocați și profesori tineri cari, întru cât privește trecutul lor politic, s-au deslipit unii de partidul conservator, alții de fracțiune.

Liberalii independenți făceau opoziție crâncenă guvernului pe toate terenurile; „Steaua României“ îmbogățise dicționarul presei din opoziție cu multe locuțiuni fericite pentru a însemna activitatea acelui partid estrem de periculos care ne guvernă. Natura partidului roșu se împrumută lesne oricării pene ce are înclinație de caracterizare. Sutele de oameni fără profesie hotărâtă din cari e recrutat partidul, conivența lesne stabilită între ei pentru a acoperi și a face mușama actele fiecăruia, trecutul lor pătat prin conspirație, prin concesii frauduloase, ca cea dată lui Strusberg și pusă în execuțiune înainte de a se fi votat de Senat, prezentul lor și mai scandalos, în fine principiul lor de existență de a înlătura de la cârma fie locală, fie centrală a vieții publice orice merit și de a cocoța în funcțiile cele mai înalte nulități ale partidului, toate acestea la un loc constituie acea lume pe dos care face ca vorbele dicționarului să aibă pentru țara noastră un înțeles contrariu de cel pe care-l au în alte țări.

Astfel, începând cu însuși numele unității noastre etnice, vom vedea că „Românul“ e organul unui partid compus din Bosnagi, Cariagdi, Pișca, Carada, Giani, Chirițopol ș.a.; „patriot“ înseamnă a nu fi avut nici o patrie hotărâtă și a fi adoptat din întâmplare pe cea românească; „onest“ va să zică a acoperi cu un văl scabroasele afaceri; „natura catonică“ va să zică vitejie nocturnă ca la 11 fevruarie; „binele țării“ înseamnă cam urcarea cheltuielilor statului cu 34 la sută în patru ani și căpătuirea în slujbe a toată suflarea patriotică; „artist“ va să zică diletant fără talent în pictură, muzică, comedie, arhitectură, ale căror tablouri, executare falsă, construcții centrifugale se plătesc din bugetul statului; „învățat“ înseamnă a avea patru clase primare și a fi numit în noaptea de la 11 fevruarie, fără concurs, profesor de universitate (Cernătescu) sau a fi absolvat școala de felcerie din Țarigrad și a fi profesor de facultate la București (Bosnagi ș.a.m.d.).

Această răsturnare cu sus-n jos a tuturor noțiunilor unui lexicon, această ironizare sistematică a toată concepția omenească prin realitatea partidului roșu prezinta desigur multă materie de persiflaj atât „Stelei României“ cât și oricărui om cu bun simț, chiar roșu de-ar fi fost. Sunt o sumă de roșii cari râd din toată inima de propriul lor partid și cari, de nevoie și pentru interese, fac o mutră serioasă când marele pontifice aruncă-n lume frazele sale apocaliptice.

Care a fost însă mirarea noastră când „Steaua României“ fu apucată de toanele „Presei“ și, tăcând despre cele dinlăuntru, începu să cutreiere Afganistanul. Dar misterul se explică repede: d-nii Conta și Teriachiu intrară în ministeriu. Deocamdată „Steaua României“ mai urmează interesantele ei studii entologice, dar ele ascund o ruptură adâncă. Nu mai există partid liberal-independent. Cei numiți în slujbe înclină a deveni roșii, cei ce nu vor să primească slujbe și cer concesii în materii de principii s-au grupat de o parte și fac o opoziție deocamdată pasivă.

Din momentul însă în care partidul liberal-independent sau nu mai există, sau e contrariu guvernului, din momentul ce, prin intrarea celor doi d-ni în cabinetul Brătianu, nu se mai pot echilibra nemulțumirile din Moldova, ce însemnătate parlamentară mai au miniștrii numiți în timpul vacanțelor Corpurilor legiuitoare? Nici una, evident. Lipsa de însemnătate parlamentară nu va întârzia a se manifesta și poate să fim în curând în plăcuta poziție de-a înregistra o configurație caleidoscopică curat roșie și de-a ne bucura zilnic și în toate resorturile de acele încercări stilistice și oratorice de literatură a circularelor pentru care d. Tache Giani a creat pân-acum celebre, dar cu atât mai confuze modeluri.

❦ PRELEGERILE D-LUI MAIORESCU

[23 noiembrie 1880]

Ieri la 4 ½, în sala Facultății de Drept, d. T. Maiorescu a ținut a doua prelegere despre Logică și aplicările ei. Sala era plină. Darea de seamă a acestei importante prelegeri o vom da în numărul următor. Precum am spus la informațiunile noastre, ora și ziua prelegerilor d-lui T. Maiorescu se schimbă. În loc de vineri la 4 ½, d. am. aceste prelegeri se vor ține de acum în toate miercurile la 8 seara, în același local.

❦ RECTIFICARE

[23 noiembrie 1880]

În darea noastră de seamă asupra primei prelegeri a d-lui T. Maiorescu, s-a strecurat o eroare de redacțiune stilistică, ce de aminteri se înțelege îndată ca eroare din urmarea prelecțiunii. D. Maiorescu, vorbind despre darwinism, nu a zis că teoria evoluțiunii este ipotetică, pe când teoria selecțiunii și a moștenirii ar fi „suficient demonstrată“, ci, din contră, aceste din urmă sunt astăzi încă controversate între oamenii de știință, pe când evoluțiunea generală nu se mai poate tăgădui. Numai așa se și explică șirul ideilor următoare: în prelegerea d-lui Maiorescu, care, aplicând principiul evoluțiunii, conchide la necesitatea unei astfel de perfecționări a ființelor organice încât durerea și întunecimea intelectuală, caracteristice până astăzi, să dispară.

❦ PRELEGERILE D-LUI T. MAIORESCU A DOUA PRELEGERE Introducție — Aristotel — Retorica — Emoția — Argumentul —Logica — Metoda

[25 noiembrie 1880]

Materia, obiectul logicii, este de domeniul gândirii curate. Pentru această știință dar nu există un substrat sensibil; obiectul ei nu se poate expune a fi controlat cu sensurile. Aci stă deosebirea fundamentală dintre știința aceasta și celelalte. În istorie este drept că obiectul nu este aci de față, dar el își are sprijinirea că a fost odată o realitate palpabilă și astfel nu rămâne de controlat decât veracitatea martorilor ce-l atestează. Estetica se ocupă cu impresia frumosului, dar întru cât această impresie e produsă printr-un obiect sensibil, un obiect de artă. Obiectul logicii stă în gândirea omenească. Astfel întru cât auditorul n-ar urmări cu atenție expunerea științei sau această expunere nu i s-ar face limpede întru atât obiectul ei ar dispărea. De aci greutatea expunerii. O nenorocire a multor lucrări asupra materiei ce ne ocupă este lipsa de claritate, întrebuințarea de cuvinte obscure, cu două și adesea cu trei înțelesuri. Când dăm peste o carte rea, obscură, confuză, când ascultăm o prelegere rea asupra unei științe care cere în expunerea ei un model de limpezime, să știm că vina nu e a științei, ci a expunătorului, nu obiectul strică, ci nepriceperea aceluia ce-l tratează. Rezultatul acestei confuzii și obscurități este nespus de rău: este discreditul filozofiei aproape general; acest rezultat ne explică oarecum lipsa de propășire ce se constată în istoria acestei științe. El se datorește ușurinței cu care multe capete nechemate s-au crezut și se cred cu atât mai savante cu cât sunt mai obscure. Cu cât ele s-au cufundat în forme încurcate și în formule și fraze învățate pe de rost, cu atât s-au pretins mai filozofi și în fond cu atât mai mult le-a scăpat obiectul științei, obiect care nu poate exista decât în claritate.

D. Maiorescu nu voiește a începe prin definiție; metoda genetică este preferabilă pentru expunerea acestei științe. Astfel începe prin istoria logicii.

Logica propriu-zisă a luat naștere de la Aristotel, care trăia în secolul al 4-lea înaintea erei noastre. Este adevărat că în scrierile lui Platon, cu deosebire în Prothagoras, se găsesc fragmente asupra logicii, dar ele sunt așa de desprinse între ele, așa de în treacăt atinse încât nu pot fi considerate ca tratări științifice. Aristotel este cel dântâi care tratează logica metodicește și cu temei. El era de fel din Stagyra; la curtea lui Filip al II-lea al Macedoniei el dedese lecții de științele fizice; întorcându-se în țara lui, înființă școala de filozofie numită a „peripateticilor“ și doctrinele lui începură a se lăți în toată Grecia. Tocmai atunci însă când numele și doctrinele lui pătrundeau în toate unghiurile el fu silit să fugă de acolo; el muri la anul 322 înainte de Hristos. Cine sau ce l-a silit să fugă în momentul când tocmai triumfa? Ce l-a făcut să părăsească locul unde se lățeau ideile și filozofia lui?

Faptele și lucrurile pe cari în școală ni le-nșiră istoria par a se împăca între ele; mai târziu însă, când le cercetăm, le vedem în contrazicere unele cu altele. Pe vremea aceea domnea în Grecia, în Atena mai cu deosebire, așa-numita „democrație“, sistemă politică „liberală și populară“. Pe vremea aceea însă Socrat, cel mai curat, cel mai inofensiv, cel mai etic filozof, a fost condamnat la moarte și a trebuit să-și bea paharul de otravă. Era republică liberală aceea! Lui Aristotel i s-ar fi putut întâmpla același sfârșit dacă n-ar fi părăsit la vreme teritoriul minunatei republice. Ne-am depărta prea mult de obiectul nostru dacă am sta să expunem mai amănunțit cauzele exilului de bunăvoie al lui Aristotel și ar trebui un studiu nu de școală, un studiu special pentru a înțelege faptul enorm al osândii unui om la moarte pentru ideile lui.

Aristotel dar moare la anul 322. De la el rămân cinci tractate complecte (Organon) asupra logicii. Școlarii, urmașii și comentatorii au împrumutat acele cinci tractate și le-au intitulat Logica lui Aristoteles. Cele cinci tractate sunt:

1. Categoriile — o singură carte a cărei autenticitate este controversată, dar a cărei teorie este desigur aristotelică;

2. Despre interpretare — tot o singură carte, ca și precedenta, controversată ca autenticitate de formă, dar ca teorie desigur aristotelică;

3. Analiticele — opt cărți, autentice, opul principal, împărțit în două părți, pars prior, pars posterior; (de obicinuit opera aristotelică se citează în latinește).

4. Topicele — opt cărți și

5. Despre falsitatea sofismelor.

Toate aceste lucrări răspundeau unei trebuințe de educație locală și, ca astfel de element, ele au fost păstrate până în suta XVI a erei noastre. Pe vremea lui Aristotel tiparul nu exista; viul grai păstra știința și tradiția, viul grai era agentul de comunicare al ideii. Astfel se înțelege cât de înaltă importanță avea pe atunci arta vorbirii, așa numita retorică. Retorica era, este, arta de a convinge auditoriul. Dar pentru a convinge sunt multe mijloace, unele pericoloase pentru adevăr. Sunt două feluri de mijloace în genere, mijloacele emoționale și cele raționale. Știința nu are a face cu cele dântâi. Două elemente are cuvântarea omenească, cel estetic, în a cărui sferă intră căldura și emoția, partea sentimentală a oratorului, și cel logic, în a cărui sferă nu intră decât înșirarea argumentelor.

Era dar de neapărată trebuință, atunci când retorica juca un așa de important rol în societate, să apară Analiticele lui Aristotel, în cari să se facă deosebirea celor două elemente ale convingerii. Convingerea pe ce se poate stabili cu temei? Pe argumente, adică pe legătura ce trebuie să existe între cuvintele oratorului și gândirile auditorului. Argumentul logic este trăsura de unire care leagă astfel ideea relativ noua a oratorului cu ceea ce a gândit auditorul, încât acesta să o primească neapărat dacă nu voiește a se pune în contrazicere cu tot șirul ideilor sale proprii, anterioare, adică cu el însuși. Astfel orice operație a gândirii, chiar proprie, se stabilește prin argumentare.

Sunt două feluri de adevăruri, cele intuitive sau concrete, adică acele ce se impun prin directă percepere, prin sensuri, prin conștiința actuală și cari sunt mai presus de nevoia oricărei demonstrări abstracte, și adevărurile argumentate sau abstracte, în privința cărora întru cât ies din sfera actualității palpabile întru atât se poate ivi controversa. Chipul firesc și neapărat al înlănțuirii argumentelor, acesta e obiectul logicii.

Cu privire la ceea ce numim argument, adică înlănțuirea unei idei relativ nouă a noastră cu ideile pe cari le au mai dinainte alții, nu se poate cineva opri a cugeta la chipul cu care, din veacul de mijloc și până mai anii trecuți, s-a făcut cultura generațiilor tinere. Ca exemple de absurditatea metodei de a procede prin definiție și prin teză dată, profesorul citează un pasaj dintr-un curs de filozofie oficial francez, introducția textului în gramatica română, predat până mai deunăzi în școalele noastre, care începe cu faimoasa frază: „Gramatica este arta de a vorbi și a scrie corect“, și introducția unui curs de literatură, admis de Ministerul Instrucției ca manual școlar. E de mirare cum cu astfel de metodă au fost capete cari au mai ieșit sănătoase din școală.

Potrivită minții omenești, folositoare și practică e desigur metoda genetică; aceasta este metoda după care d. Maiorescu va urma prelegerile d-sale.

Se înțelege că dărilor de seamă pe scurt pe care le facem aci nu le putem da câtuși de puțin din farmecul ce profesorul știe a da prelegerilor sale, cu talentul său de cuvântare, prin o completă stăpânire a obiectului său și prin o dezvoltare bogată și ilustrată la fiece pas cu exemple interesante. Vom fi mulțumiți dacă vom putea înșira fără lipsă de fond ori greșală de ordine, ca un fel de sumar exact și clar, propozițiile fundamentale ale fiecărei din aceste prelegeri.

❦ SCRISOAREA UNUI MINISTRU Revelațiuni interesante și autentice A doua ediție cu un adaos explicativ

[25 noiembrie 1880]

Tirajul numărului trecut desfăcându-se și cerându-ni-se din mai multe părți Scrisoarea unui ministru, reproducem azi acest document, deocamdată fără comentarii. Aflăm că revelațiunile d-lui Conta ar fi produs între dd. deputați și senatori mare agitație. Unii ar fi hotărâți să interpeleze cabinetul cu scopul de a căpăta un răspuns la întrebarea dacă scrisoarea publicată în „Timpul“ este autentică sau apocrifă și, în cazul când s-ar declara că e autentică, atunci să ceară explicări asupra poziției ministeriale în care rămâne d. V. Conta în urma acestei publicări. Vom scuti noi banca ministerială de sarcina penibilă de a răspunde la întâia întrebare. Am dispus, pentru iubitorii de curiozități, să se tragă câteva copii fotografice de pe scrisoarea în cestiune; acestea și le vor putea procura dd. senatori și deputați, fără deosibire de nuanțe politice, cu câte un leu nou exemplarul. Cât pentru întrebarea a doua, drept să spunem nu tot așa de ușor poate să răspunză cineva și astfel nu ne amestecăm deloc în aceea ce privește banca ministerială și îndeosebi pe d. Conta. Să sperăm însă că d-sa va ști să deie un răspuns care, satisfăcând interesul tuturor liberalilor, să-i silească a face „de necesitate virtute“. Cu puțină bunăvoință și mai ales cu puținul respect de moralitatea publică pe care, cum vedem, îl profesează liberalii, și moderați și nemoderați, toți vor fi împăcați, toți adică afară de „reacțiune“ și d. Tache Giani, căruia va trebui să i se dea garanții față cu dispozițiile primejdioase ce le manifestă în privință-i colegul d-sale de la Culte.

Până atunci iată documentul:

București, 13 nov. 1880

Iubite Panu,

Moderații (reprezentați aici prin Mîrzescu și Sculi) vor să dreagă prostia ce au făcut. De altă parte, interesul lui Brătianu și al nostru al tuturora este ca să nu se îngroașe rîndurile opozițiunii tocmai acum cînd ea se agită și se organizează. Trebuie mai cu seamă să ne strîngem rîndurile pînă vom vedea cum se desinează lucrurile în Camere și în țară. De aceea, fiindcă moderații sînt dispuși să se modereze, voi să nu fiți provocatori în jurnal. Să urmați în jurnal linia mare de conduită pe care am designat-o împreună: să spuneți că, conform angajamentelor luate, conform bunei-credințe, loialității, dorinței sincere de a consolida partidul liberal etc. toți din toate nuanțele trebuie să aibă o acțiune comună (care pentru moment este aceea de a susținea și întări guvernul liberal în interesul tuturor liberalilor); că jurnalul din Iași este terenul comun pe care se pot întîlni și în care trebuie să-și manifeste conlucrarea toți liberalii cari vor să susție guvernul cu sinceritate în interesul tuturor; că nuanțele liberale unite pot să-și conserve individualitățile lor, caracterizate numai prin principii de detail, pe cari pot să le susție prin organele lor respective, dar că, în principiile generale, comune tuturor, și în acțiunea generală comună toate nuanțele trebuie să fie unite, și că în acest sens jurnalul este organul tuturor nuanțelor unite; că în el se vor trata cestiunile de interes comun și că prin el se vor manifesta toți acei cari înțeleg sincer a conlucra la consolidarea întregului partid liberal.

Nu e cu neputință ca moderații, de voie sau de nevoie, să vie la adevărata cale în fața acestui limbaj, făcînd de necesitate virtute; dar eu nu cred la o astfel de minune și nu mă îndoiesc că acei mai nesinceri din ei tot se vor rupe de noi mai curînd sau mai tîrziu. Însă nu trebuie să le dăm avantajul de-a provoca noi acea ruptură. Jurnalul nostru va fi o piesă de încercare și un ciur, care va despărți în curînd grîul de neghină, și atunci ruptura nu va fi imputată decît acelor cari nu au fost sinceri.

Siliți-vă asemenea a grupa pe toți acei cari nu umblă după coterii și după intrigi, explicîndu-le că ei trebuie să se grupeze tocmai pentru a purifica mai cu succes partidul liberal de acei netrebnici cari astăzi se zic liberali numai pentru a pescui în apă turbure.

Țin la dispoziția voastră suma ce v-am promis ca ajutor pentru jurnal. Nu-mi vine însă să v-o trimit prin poștă în numele meu. Aștept pe Ghiorghian, ca să i-o dau lui, și apoi el să v-o trimeată vouă, ca să figureze la poștă numele lui.

Spune lui Bejan că întîrzierea adusă la numirea lui este din cauză că Daniileanu nici pînă astăzi n-a înaintat ministerului deosebita lui opiniune și ține la dînsul toate tezele scrise. Am dat însă ordine ca să se facă ce se va face grabnic. Dealtminteri întîrziarea nu aduce nici un rău lui Bejan, deoarece el primește leafa și deoarece în orice caz el trebuie să fie numit.

Giani îmi spune în fiecare zi că face decretul pentru Burada și în fiecare a doua zi se scuză pentru uitarea de ieri. În sfîrșit, zilele astea îl voi strînge de gît ca s-o facă.

Mîrzescu și Sculi pleacă astă-seară la Iași pentru a face pe moderați să-și mai vie în simțiri.

Al tău B. Conta

Am publicat aceste prețioase revelațiuni alaltăieri seara. Ieri dimineața primirăm din Iași o corespondență particulară, datată de vineri 21, care, stând în legătură strânsă cu cele cuprinse în scrisoarea d-lui V. Conta către d. Panu, aruncă o interesantă lumină asupra agitațiilor triste ce frământă grupul liberalilor moderați din Iași. Iată acea corespondență:

Iași, 21 noiemvrie

Iubiții mei,

…Partidul celor… (pardon!)… se frământă rău de tot de la o vreme. Moderații noștri au înaintat zilele acestea la București către dd. Conta și Teriachiu un ultimatum în regulă cuprinzând că: ori acești doi domni să rămână credincioși principielor, ori să știe că vor fi excluși din grup. La întrunirea la care s-a formulat ultimatul n-au luat parte toți moderații și unul dintre cei de față nu l-a iscălit. D. Panu, care nu luase parte la întrunire, a fost anunțat de cele petrecute și de hotărârea luată. A doua zi curentul electric făcu cunoscut d-lui Conta¹ ce-i puseseră la cale coreligionarii politici. Ultimatul sosește apoi prin poștă d-lui ministru. În timpul acesta, unul dintre moderați, d. advocat Sipsom, care sosise la București în același tren de poștă ce adusese ultimatul, merge să pipăie d-aproape pulsul Excelenței Sale. Electricitatea în complicitate cu d. Panu preveniseră însă pe Excelența Sa de cele petrecute la Iași, și astfel d. Sipsom, mergând acasă la d. Conta, nu fu primit; Excelența Sa îi trimise răspuns cu aprodul de la ușă că nu primește acasă decât pe amici și că cine are afaceri cu d-sa ca ministru să poftească la minister. Pe semne că la d. Tiriachiu d. Sipsom n-a avut mai mult noroc decât la d. Conta, pentru că, peste două zile de la acestea, „Steaua României“ a publicat o scrisoare a unui „amic politic din Huși“. În acea scrisoare hușanul nostru califica cu epitete foarte drastice purtarea celor două Excelențe moderate. Din parte-i, monitorul moderațiilor, publicând scrisoarea, nu dezaproba câtuși de puțin vederile hușanului, necăjit cu drept cuvânt. Când a apărut scrisoarea în „Steaua României“ s-a expediat o telegramă la București către d. Conta din partea moderaților rămași credincioși Excelenței Sale; prin acea telegramă se semnala trecerea monitorului moderaților în opoziție.

D. Teriachiu, la venirea sa din urmă în Iași, promisese moderaților că în curând guvernul va îmbunătăți starea de lucruri din capitala Moldovii, dar fără a ceda câtuși de puțin întru aceasta vederile deosebite ale moderaților ca grup politic; că guvernul va utiliza pentru aceasta aptitudinile individuale pentru valoarea lor, iar nicidecum pentru titula politică a individelor.

Fie și individual, numai să fie! își ziceau moderații. N-a fost însă nici așa. Decepțiunea a trebuit să fie mare, mai ales că majoritatea partidului (pardon!) conta pe d. Conta. De aci, ultimatul. Câțiva moderați (credincioșii Excelenței Sale) n-au subscris ultimatul și au ținut în curent pe d. ministru de cele petrecute. O simplă întâmplare desigur a produs picanta coincidență că numele acelor domni sunt tocmai ale persoanelor a căror aptitudini individuale au început a fi utilizate. D. Verussi a vândut Ministerului Instrucției una din mânjiturile d-sale celebre expuse la „Concordia“ cu 1000 de franci; d. Bejan a ajuns profesor la Facultatea de Drept din Iași; d. Burada așteaptă postul de prim-prezident ²; apoi se vorbește că s-ar fi pregătind pentru d. A. Xenopol un Bene-Merenti întâia clasă ³ ceea ce ar fi de natură să deștepte luarea aminte a Academiei asupra Războaielor turco-rusești, operă a d-lui Xenopol care va fi supusă în curând la „prețioasa“ aprețiare a numitului institut.

D. A. Xenopol a apucat însă să subscrie ultimatul și să-și dea prin „Ștafeta“ și apoi, după stăruințele amicilor, să-și trimeață acuma la „Steaua României“ scrisoarea de retragere din grup.

E vorba să se întemeieze în Iași, din fondurile secrete, un nou jurnal, curat roșu, care să aibă în capu-i pe credincioșii moderați ai Excelenței Sale și pe alți liberali de pe ici de pe colea.

Până în momentul când pun la poștă această scrisoare (vineri dimineața) d. Panu, care e la București spre a conferi cu d. Conta asupra frământărilor moderaților, nu s-a întors încă în Iași.

Al vostru

X…

După informațiile noastre, d. Panu, după ce a conferit sâmbătă după-amiazi de pe la orele 5 până pe la 8 cu d. Conta asupra obiectului de care vorbește corespondentul nostru și asupra revelațiilor autentice publicate deja la acele ore în foaia noastră, a plecat la Iași. Se presupune că d. Panu ducea cu d-sa suma ce „o ținuse d. Conta la dispoziția moderaților cari s-au moderat“. Astfel, dacă în urma sosirii d-lui Panu la Iași, care a fost ieri, monitorul moderaților va părăsi cestiunile Afganistanului în interesul tuturor liberalilor, lucrul va fi foarte explicabil.

1. Se vede dar ce a fost acea „prostia moderaților“ de care pomenește d. Conta în șirurile întâi ale scrisorii către d. Panu; e vorba de faimosul ultimatum. Nota red.

2. Care a devenit o primejdie pentru gâtul d-lui Giani. — Nota red.

3. Extras de decret (explicatio delectat): „Carol I, din grația etc. etc., … asupra raportului ministrului Nostru secretar de stat la Departamentul Instrucțiunii și Cultelor etc. etc.,… acordăm medalia Bene-Merenti cl. I… d-lui A. Xenopol pentru, etc. etc.,… Dat în București la 18 noemvrie etc. etc., (Din „Monitorul oficial“ de duminică 23 noemvrie).

❦

[26 noiembrie 1880]

N-ar trebui să ne prinză mirarea dacă patrioții ar pretinde într-o bună dimineață că ei au inventat universul. Despre România îndeosebi nu mai e nici o îndoială; ea nu există decât de atunci de când patriotul Serurie și-a scris poeziile grecești, patriotul Pătărlăgeanu Orele de repaos și chintesența de patriot C.A. Rosetti Ceasurile de mulțumire.

Impresia acestei atotputernicii ne-a făcut-o articolul din n-rul de vineri, 21 noiemvrie, al „Românului“, în care ni se spune ce mari, ce colosale progrese am făcut în administrația finanțelor. (Vezi adaosul de 34% a bugetului cheltuielilor, tainica gestiune a celor opt milioane rusești ș.a.m.d.) Dar „ceea ce nici cei mai mari vrăjmași ai partidei de la putere nu mai pot să nege“ este organizarea și dezvoltarea armatei sub roșii.

Chestia asta s-o lăsăm încurcată până mai una alta. Încă n-a sosit vremea de-a pune în evidență talentul vestit de organizare al geografului țărilor ce le-am căuta în zadar pe hartă.

Lauda ce și-o face partidul prin organul său nu putea însă să fie lipsită de comparații și de bănuieli la adresa guvernului conservator și de aceste din urmă vom vorbi deocamdată.

Iată ce zice ingeniosul nostru adversar:

La 1868 s-a votat legea de armare; tot atunci s-a început și noua organizare; … tot atunci se începu și aprovizionarea cu arme perfecționate.

Îndată ce căzu guvernul liberal de la putere totul fu oprit în loc. Guvernul conservator desființă un regiment de cavalerie, desființă un batalion de geniu, desființă garda națională.

Această acuzare e nemaipomenită.

Guvernul conservator a desființat un regiment de cavalerie.

Dar, onorabililor, unde era acel regiment… desființat? În lună? De atunci sunt unsprezece ani și mulți contimporani trăiesc. Și-aduce cineva aminte să fi văzut vânători călări, rogu-vă? E prea adevărat că d. Brătianu, pe atunci ministru de război din păcatele noastre, a numit coloneli, maiori, căpitani, locotenenți etc., dar la asta s-a redus totul. Ba d. Brătianu a dat și ordine de dislocare, trimițând un escadron la Giurgiu și altul la Buzău din acest regiment de pură fantezie, care nu avea în rândurile lui nici un om și nici un cal. Dar nu la Giurgiu și la Buzău ar fi trebuit să-i trimită, ci în satele lui Potemkin, de-o evidență tot atât de reală ca și regimentele d-sale, sau în unele localități descrise de geograful d. Slăniceanu în continentul Utopia.

Nu vă e rușine să susțineți că guvernul conservator a desființat ceea ce n-a existat de când lumea? Punem premiu pe acel ce ne va aduce un oscior sfânt dintr-un cal care-a făcut parte din acel regiment sau o viță de păr a unui soldat din escadronul trimis la Giurgiu ori la Buzău. Am voi și noi s-avem un suvenir de la acel interesant și rar regiment care avea calitatea de-a rămâne nevăzut. Ce ravaje ar fi trebuit să facă o asemenea trupă magică în timpul războiului cu turcii? Ar fi intrat nevăzută în Plevna și l-ar fi ridicat pe Osman Pașa cu nepusă-n masă.

Cum stau finanțele bine sub domnia patrioților, cum promit a se identifica cu natura vestitului regiment de vânători călări, teamă ne e ca nu cumva să rămânem într-o zi chiar numai cu regimente de soiul vestitelor și glorioaselor escadroane dislocate, ale căror istorie deocamdată ar trebui s-o scrie odată d. Hășdeu, d-sa care-a descoperit pân-acum atât de multe.

Dar conservatorii au desființat și un batalion de geniu. Roșii înființaseră două și conservatorii le-au redus la unul. Ia să spunem mai bine lucrul verde. Sub guvernul conservator s-a înființat un batalion de geniu, armă care nu exista în oștirea noastră. Existau două batalioane de linie ca orice linie, cari, fără vina lor, uzurpaseră numirea de batalioane de geniu. Ele n-aveau instrumente, n-aveau un metru de fir electric, n-aveau nimic din elementele ce constituie această armă. Reformate cu totul și înzestrate cu cele trebuincioase, reduse la unul singur, acest unul a făcut strălucite servicii în războiul din urmă, pe cari nu le-ar fi făcut nicicând dacă continua a uzurpa numai numele, fără a avea ființa unei asemenea trupe.

Dar exista în vremea fericitei domnii a roșilor poligonul pentru artilerie și geniu, dar făcutu-s-au vro concentrare sub dumnealor? Au încercat în adevăr a concentra grăniceri, dar aceștia, în naivitatea lor, erau să-l lege pe generalul patriot însărcinat să-i concentreze și să-l trimeață legat cot la cot ca peșcheș pașei de la Nicopole.

Dar liberalii au început aprovizionarea cu arme perfecționate, zice „Românul“.

Acele arme perfecționate sunt o invenție ingenioasă a onorabilei redacții a ziarului roșu. Au stricat câteva mii de puști cu niște lăcătuși de la Viena, încât se descărcau pe dindărăt și scoteau ochii oamenilor cari ar fi încercat să uzeze de acea ingenioasă invenție.

Într-adevăr foarte perfecționate erau armele acelea, dar din punct de vedere curat umanitar. Dacă toate armele ar avea tot puști atât de perfecționate n-ar mai fi război sau s-ar preface într-un general exercițiu de sinucidere.

Dar mai iată o acuzare a „Românului“.

Când în ajunul rezbelului se simți trebuința de-a apela la acea putere armată se constată că-i lipseau de toate.

La această acuzare cinică răspundem cu acel referat al d-lui Slăniceanu asupra situațiunii îmbrăcăminții și echipamentului, scris la 1 iunie 1876 și purtând no. 4 440.

Care-i acuzarea ce-o aduce aci d. Slăniceanu guvernului conservator și generalului Florescu îndeosebi?

Iat-o:

Acest material (de îmbrăcăminte și echipament) potrivit duratei de serviciu și efectivelor actuale bugetare ajunge pentru douăzeci și patru de ani.

Și cu toate acestea lipseau de toate. Se înțelege că lipseau dacă, în ajunul unui război, le-ați scos în vânzare pentru a trimite în urmă soldații goi în campanie.

Când dar ați spus neadevărul? Acum când ziceți că lipseau de toate sau atunci când ziceați că acest material ajungea pe 24 de ani?

❦

[27 noiembrie 1880]

Ar însemna a merge departe cu naivitatea dacă am crede o iotă din șirele prin cari foile guvernamentale pretind a se bucura de neizbânda anteproiectului austriac în Comisia Dunăreană. Dacă e adevărat pe de-o parte că Austria însăși a retras anteproiectul din discuțiune, e sigur pe de alta că, în momentul în care va fi vorba de-a se reglementa poliția fluvială și navigația pe Dunăre între Porțile de Fier și Galați Comisia Europeană va trebui să aibă în față-i un nou proiect ca bază a discuției, în care cerințele monarhiei vecine vor reapărea, modificate poate, însă aceleași în ce s-atinge de esență.

Cine nu admite că bucuria „Românului“ pentru retragerea anteproiectului e comedie acela ar trebui să crează cel puțin că în ministeriu însuși există două maniere deosebite de-a privi cestiunea. Al doilea organ oficios, „Presa“, a cărui afecție foarte esplicabilă pentru ministrul nostru de externe o cunoaștem, e departe de-a împărtăși bucuria plină de animozitate a „Românului“.

Comisia hotărând a se însărcina ea însăși cu elaborarea unui nou proiect de reglementare a navigațiunii fluviului, care, împărtășit tuturor guvernelor reprezentate în comisie, se va reîntoarce în discuție, după ce va fi fost studiat de ele, rămâne a se ști modul în care, într-o situație evident mai grea, Austro-Ungaria va da pas cererilor sale. Discuțiunea noului proiect se va începe după ce toți comisarii vor fi primit instrucții de la guvernele lor.

Aci a ajuns cestiunea după întâia ședință a Comisiei, care a avut loc sâmbăta trecută.

A doua zi, duminecă, a avut loc un meeting în sala cea mare a hotelului „Metropole“ din Galați, la care a luat parte multă lume bună și unde d. Ventura, redactorul ziarului „L'Indépendance roumaine“, a ținut o conferență atât asupra stării vitrege în care-au fost lăsați Galații la regularea cestiunilor de comunicație cât și asupra fazelor prin care a trecut cestiunea Dunării. D-sa a expus modul cum, în contra prescrierilor art. 55 din Tractatul de la Berlin, s-au ivit propunerea de-a se înființa o Comisie Mixtă cari sunt consecințele rele ce ar decurge pentru România și celelalte state țărmurene din admiterea anteproiectului austriac, prin ce anteproiectul e prejudițiabil suveranității țărilor dunărene și cum în fine, prin art. 2, 3 și 124 din anteproiect, Austria și-asigură preponderența ba chiar monopolul pe Dunăre.

D. Ventura și-a încheiat expunerile cu următoarele cuvinte, pe cari le reproducem din „Vocea Covurluiului“.

Dunărea este singura noastră legătură cu Europa occidentală, singura garanție puternică a existenței noastre naționale. Comisiunea Europeană face din România un stat cuasineutru, prin Dunăre face pe Europa să-și aducă aminte de noi, ea este singura rămășiță a Tractatului de la Paris. În fața ei dar, în fața Europei întrunite pe pământ românesc, să spunem marile interese economice și naționale pe cari le avem la Dunăre și să sperăm că, oaspete pe pământ românesc, ea nu va uita România, precum România nu uită a-și pune toată credința și speranța în Comisiunea Dunării, în reprezentanții Europei.

Cât despre atitudinea guvernului, d. Ventura a arătat-o dictată de același spirit de duplicitate care a predominat în alte cestiuni externe, cum în cea a Basarabiei bunăoară. Și atunci „Românul“ striga contra Rusiei, iar Basarabia se ducea, precum de mai nainte se hotărâse între guvernul nostru și cel din Petersburg.

Această părere o au îndealtmintrelea toți în privința guvernului actual. Nu ne va prinde mirarea așadar când voința roșiilor de a rămânea la putere va căta să se pună în armonie cu cerințele modificate, însă în esență aceleași, ale monarhiei austro-ungare. Aceste cerințe au desigur în d. Boerescu un călduros sprijinitor.

❦ AFACEREA CONTA-PANU

[27 noiembrie 1880]

Scrisoarea unui ministru și corespondența noastră particulară din Iași ce le-am publicat alaltăieri sunt obiectul aproape exclusiv al convorbirilor și punerilor la cale printre culisele Parlamentului și în conciliabulele majorității. Dăm aci amănuntele pe cari le avem în privința aceasta. Foile guvernului par a fi primit instrucțiuni să nu atingă câtuși de puțin această cestiune, să nu pomenească absolut nimic despre revelațiile autentice ale d-lui Conta până ce nu se vor lămuri lucrurile în familie.

Nu se știe încă cum se va face această lămurire. Există în marea familie o mulțime de elemente ostile unei puneri la cale cu bine; se aruncă mutual între membrii ei bănuieli și neîncrederi menite a încurca lucrurile și mai rău. D-lui Conta i s-ar fi dând povețe subliniate că nu ar face rău să se retragă; aceste povețe ar fi pentru d. Conta niște indicii de natură a-i confirma bănuielile că lovitura i-ar fi venit de la „amici“.

După o nouă corespondență a noastră, Scrisoarea unui ministru a produs în Iași efecte dezastroase pentru clădirea artificială a partidului roșu ce trebuia să se improvizeze acolo. Protestanții liberali-democrați (majoritatea grupului) cari au iscălit ultimatul către dd. Conta și Teriachiu sunt înfuriați. Cei rămași credincioși Excelenței sale de la Culte se află în cea mai mare perplexitate.

Cu privire la afacerea Conta-Panu s-a comis o mică eroare în corespondența noastră din Iași. „Poșta“ din Galați ne-o semnalează când chiar eram s-o rectificăm. D. Panu nu face parte din grupul liberalilor moderați. Acest domn compune, împreună cu dd. Gheorghian și Herșcu Goldner, partidul roșu în Iași. Suma ce d. Conta o ținuse la dispoziția dd-lor Panu-Gheorghian și pe care d. Panu pare că a luat-o cu sine când a plecat din București la Iași ar fi destinată nu „Stelei României“, ci noului ziar ce trebuie fundat, în interesul tuturor liberalilor, la Iași.

Foaia liberală-moderată din Galați, „Poșta“, zice că „d. Panu nu e liberal-moderat și o dovadă despre aceasta este întrebuințarea ce d-sa a făcut de scrisoarea amicului său. Numai un roșu — adaogă foaia numită — este capabil să dea la lumină asemenea corespondență“. Aceasta e, ce e dreptul, cam tare, dar nu ne privește pe noi. Confrații din Galați apoi ne spun nouă cu privire la corespondența noastră particulară din Iași că liberalii-moderați, oricâți ar fi la număr—numărul este indiferent— nu se vând pentru un minister sau oricare altă slujbă. Sentimentele acestea desigur onorează pe confrații noștri; aceasta însă iarăși nu ne privește pe noi, ci pe grupul întreg al liberalilor moderați care, nu credem să mai încapă vreo îndoială, astăzi este împărțit în două, grupușorul Conta-Panu-Verussi și grupușorul protestant.

De când cu apariția Scrisorii unui ministru se vorbește despre hotărârea d-lui Teriachiu de a se retrage. Acest zgomot nu s-a confirmat până acuma. Cât despre d-l Conta, care n-ar fi dispus să asculte de povețele accentuate pe cari i le dau „amicii“ din majoritate, d-sa s-ar fi mângâind până una-alta cu părerea că revelațiile cărora ne-am grăbit a le da ospitalitate în coloanele noastre nu vor avea alt efect decât întărirea poziției d-sale ministeriale. O decepție apropiată pare că-l pândește. Se crede că, dacă d-sa n-ar voi să se pătrunză de înțelesul acelor povețe, ele i se vor accentua mai bine cu ocazia prezintării noului proiect de lege a instrucțiunii.

•

P.S. — în corespondența noastră din Iași se vorbea despre momentul trecerii organului liberal-moderat în opoziție, moment semnalat telegraficește d-lui ministru Conta de către acei rămași credincioși Exc. sale. Avem azi la îndemână șirurile prin cari „Steaua României“ și-a făcut intrarea în rândurile opoziției și cari sunt destul de interesante. Din ele se poate înțelege mai clar pentru ce stilul d-lui Conta în privința protestanților din grup este așa de acru. Iată ce zicea organul liberal-moderat din Iași:

Ar zice cineva că singura preocupare a guvernanților noștri nu consistă decât întru a-și asigura ziua de mâine mulțumită mrejelor bugetare ale puterii lor de azi… Politica cea mare îmbrățișează alte orizonturi. Camera la dispoziția guvernului; justiția servind orbește interesele bugetare; impozitul chiar, ajuns a nu mai fi discutat de reprezentanții țării, se aplică după bunul plac al agenților administrativi printr-o prealabilă și cordială înțelegere cu reprezentantul justiției în fiecare district. Țipetul celor ce strigă a ajuns să nu mai impresioneze pe nimeni. Țara se împarte în asupritori și asupriți; aceștia din urmă așteptându-și rândul cu resignațiune și mulțumind soartei că după atâtea și atâtea mizerii mai pot încă avea pânea de toate zilelele. Noi când ne-am aliat cu guvernul am crezut că vom putea remedia măcar în parte răul de care sufere cu deosebire partea României de dincoace de Milcov. Reprezentanții noștri din guvern, dd. Conta și Teriachiu, vor ști desigur să părăsească portofoliele d-lor acum, când se vor fi convins de inutilitatea participării lor la guvern; iar lingușitorii de tot soiul vor avea o dovadă mai mult despre enorma deosebire ce există între oamenii politici cari-și fac din putere un scop și oamenii politici cari se servesc de putere numai ca mijloc pentru a realiza alte interese decât interesele lor proprii.

Al doilea P.S. — în momentul de a pune foaia noastră sub presă primim cu poșta primul număr al unei noi gazete ce a apărut ieri în capitala Moldovii. Desigur, prin urmare, d. Panu a sosit în Iași împreună cu ceea ce-i ținuse la dispoziție d. ministru Conta, pentru „interesele tuturor“. Titlul nouăi foi este „Liberalul“; ea apare la tipografia d-lui Herșcu Goldner și poartă în frunte următorul aviz:

De astăzi ziarul „Ștafeta“ încetează. În locul lui iese ziarul „Liberalul“, organ al partidului liberal-național. Direcția politică a acestui ziar este încredințată unui comitet de redacțiune compus din mai multe notabilități ale partidului. După convențiunea urmată între comitetul de redacție și vechiul editor al „Ștafetei“, toți dd. abonați ai acestui din urmă ziar vor continua până la expirarea abonamentului lor a primi în schimb „Liberalul“.

În primul Iași al continuării „Ștafetei“ se păstrează tocmai linia de conduită recomandată de d. Conta, ba chiar fraze întregi din scrisoarea d-sale publicată de noi. Comitetul de redacție al „Liberalului“ este compus desigur din dd. Panu, Gheorghian (foști redactori ai „Ștafetei“), Verussi și încă doi-trei credincioși cărora Exc. sa le ținuse la dispoziție ceva, după ce le-a fost utilizat „aptitudinile individuale“; cât pentru vechiul editor al „Ștafetei“, el este d. Herșcu Goldner. În sfârșit „consolidarea partidului roșu în Moldova este asigurată: grâul s-a ales din neghină“.

❦

[28 noiembrie 1880]

După ce apăruse articolul nostru privitor la numirea d-lui Candiano-Popescu în calitate de adiutant domnesc a ieșit în „Românul“ de la 19 noiemvrie pe pagina a doua, coloana a 3-a și a 4-a cu garmond „Uă rectificare“ neiscălită în care, după multe invective la adresa redacției, cari ne lasă indiferenți pân-în vârful unghiilor, se zic următoarele:

În zadar organele reacției din țară și din străinătate strigă că numirea locot.-colonel Candiano în postul de aghiotant domnesc este o insultă pentru armată, fiindcă acest ofițer este unul din principalii conspiratori de la 1866 în contra lui Vodă Cuza, fiindcă el a ridicat la 1870, 8 august, steagul revoltei.

În contra vorbelor răspund cu fapte și desfid pe oricine a le putea combate în mod serios.

Va să zică necunoscutul domn neiscălit pe care-l vom numi d-nul „Uă rectificare“ răspunde cu fapte și desfide.

Să vedem acum faptele d-lui Uă etc.

Mișcarea de la 8 august 1870 s-a întâmplat pe când d. Candiano-Popescu era demisionat din armată, pe când era un simplu cetățean ce lupta cu înfocare contra guvernului reacționar de atunci…

Desfidem totodată pe reacție de-a proba cu vrun act sau cu vrun fapt că locot.-col. Candiano-Popescu a fost din conspirația de la 11 fevruarie.

Pe cei cari au făcut pe 11 fevruarie istoria îi va judeca.

Ceea ce se poate imputa locot.-col. Candiano-Popescu este că s-a supus imediat și fără nici o restricțiune guvernului provizoriu, ale cărui ordine le-a executat. Guvernului provizoriu, însă i s-a supus armata întreagă.

Desfidem pe reacție să dovedească cumcă oștirea română a fost revoltată și umilită cu numirea d-lui Candiano-Popescu ca adjutant.

D. „Uă etc.“ ar fi trebuit în orice caz să ia autorizare de la actualul adiutant domnesc înainte de-a-l apăra. Se va vedea de ce.

Să luăm lucrurile în ordine cronologică. Să-ncepem cu 11 fevruarie.

Va să zică d. Candiano n-a luat parte cu vrun act sau vrun fapt la conspirația de la 11 fevruarie. S-a supus, asemenea armatei întregi, guvernului provizoriu.

Așa să fie.

Dar d. „Uă rectificare“ ne desfide a proba, deci suntem obligați moralicește de-a căuta probe chiar dacă am fi renunțat la aceasta.

Dac-am cita notorietatea publică, ea nu e un act sau un fapt și actele sau faptele au nenorocita natură de-a se petrece într-un timp oarecare. Acel timp trecut, nu mai rămâne din acel act sau fapt decât mărturisirea și proba după indicii.

Am cita martori oculari, dar pot să fie reacționari ascunși, deci părtinitori.

Pe cine să cităm? Oare dacă l-am cita de d. Candiano însuși ca martor, dacă am lua vorbele sale proprii, nici astea nu ar fi crezute? Credem că despre d. Candiano îndeosebi d-sa însuși e în orice caz un martor ce se poate invoca.

Într-adevăr în ședința Camerei de la 27 ianuarie 1869 d. Candiano rostește următoarele cuvinte:

…veritatea o spun chiar acelor cari sînt mari, chiar d-lui Dimitrie Ghica, care mai alaltăieri, cu jumătate voce, cînd mă suiam la această tribună, se adresa la unul din colegii săi și zicea: „Poftim, s-a suit și ăsta să lumineze țara! De unde-a mai ieșit și ăsta?“

Ei, d-le Dimitrie Ghica, de unde am ieșit? În noaptea de la 11 februarie am fost la d-ta să te duc la palat să te fac vornic și d-ta dormeai tun cu ușile închise și numai doi cîini lătra (ilaritate, aplauze). Strigam „D-le Ghica, d-le Ghica, aidi la palat! Te-au făcut vornic!“ … nimenea nu mă auzea, nimenea nu mă simțea.

Facultatea de-a face vornici în noaptea de la 10 spre 11 fevruarie 1866 nu e, după d. „Uă rectificare“, nici act nici fapt care să probeze participarea la conspirație.

Dar armata s-a supus guvernului provizoriu? Da, a doua zi după publicarea abdicației lui Vodă Cuza, după ce noul guvern se constituise și dezlegase prin publicarea actului lui Vodă Cuza oștirea de jurământul ei.

Dar mișcarea de la 8 august s-a întâmplat pe când d. Candiano era demisionat, pe când era un simplu cetățean ce lupta cu înfocare contra reacției. Participarea la mișcare a unui simplu cetățean era permisă, mai ales în contra reacției.

Fie ș-așa.

Părerea noastră este că un simplu cetățean care ia parte la o răsturnare, fie chiar numai fictivă, a suveranului, nu mai poate fi sergent, necum adiutant domnesc. Dar nu de părerea noastră este vorba, căci noi vom invoca un judecător mult mai aspru al unei mișcări antidinastice și acest judecător va fi … iarăși d. Candiano însuși.

La 1864 generalul Macedonski, demisionat încă de la 1862, se pune, după cererea sa, în neactivitate, se așază la pensie și se șterge din controalele armatei (decret domnesc din 30 martie 1864).

Va să zică devine un simplu cetățean demisionat.

Cu mult în urmă, sub domnia lui Vodă Carol și sub ministerul d-lui Brătianu, apare într-o gazetă o scrisoare a cetățeanului demisionat, în care acesta critică modul superficial al d-lui Brătianu de-a organiza armata. Între altele generalul Macedonski zicea:

Să nu crează d. Brătianu și Rosetti cu ogeacurile dumnealor că vor putea aduce la venetici cari să ducă la măcelărie pe copiii și frații noștri tratându-i de proști din țara proștilor… Aci nu mai e vorba să dăm câteva parale pe la scăpătăciunile din Germania; este vorba de țara noastră, de onoarea noastră, de sângele nostru în fine. Niciodată niște vagabonzi mercenari nu vor comanda pe români… Toți (junii ofițeri) sunt plini de onoare și zel, și, oricât de proști li s-ar părea oamenilor cu capetele de urs de la nordul Germaniei, sunt între acești juni mulți cari la timp vor putea proba unor semeni venetici cine sunt cei proști.

La 1869 cabinetul Dimitrie Ghica-Cogălniceanu îl reprimește pe generalul Macedonski în activitate, numindu-l șef al diviziei I.

Atunci d. Candiano se ridică în Adunare și, întemeiându-se pe scrisoarea publicată de cetățeanul simplu demisionat, protestă contra reprimirii în activitate, rostind următoarele cuvinte:

Ce mai are sacru d-sa? (generalul Macedonski).

D-sa ne mai vorbește aci de prințișorii din Germania și alte pe cari mă opresc de-a vi le citi.

D. C. Pilat. Citește, cerem ca să citești.

D. Candiano. Nu d-lor, pentru că autoritatea mea nu-mi dă cuvintele acelea prin cari aș putea să stigmatizez așa cum ar trebui să fie stigmatizați acei oameni cari scriu și calomniază în contra tot ce avem noi mai sacru, în contra tronului României (aplauze). Sfîrșesc prin a face această declarațiune:

Cabinetul de față a călcat Constituțiunea, a desprețuit armata și a nesocotit tot ce românii au mai scump, tronul României, cînd a primit pe d. general Macedonski în activitate.

Observăm în treacăt că termenii din scrisoarea generalului Macedonski nu se refereau la cine credea d. Candiano, ci erau răsăriți din nemulțumirea în contra proiectatei depărtări a misiunii franceze, pentru aducerea căreia în țară generalul stăruise. Termenii erau îndreptați în contra unei eventuale misiuni germane. Cu toate acestea, numai pentru că un simplu cetățean demisionat cutezase a pomeni de nemți, merita să fie stigmatizat ca calomniator al tronului, iar cabinetul desprețuise armata, călcase Constituția, nesocotise tot ce-i mai sacru și mai scump, tronul, pentru că rechemase pe simplul cetățean în activitate.

Cu măsura cu care măsuri ți se va măsura, zice Biblia.

Generalul Macedonski n-a luat parte la 11 fevruarie, n-a scos „Democrația“ din Ploiești, n-a fost capul mișcării de la 8 august 1870. O simplă scrisoare, publicată de un simplu cetățean demisionat, îl făcea, după opinia d-lui Candiano, nedemn de-a mai figura în armată.

Ce merită d. Candiano după propria sa opinie?

Oedipus, fără s-o știe, omorâse pe părintele său propriu. Devenind rege, țara lui e bântuită de ciumă, iar oracolul din Delphi, întrebat, răspunse că țara nu va scăpa de rău dacă el nu va exila pe ucigaș. Oedipus, fără să cunoască pe ucigaș, îl condamnă astfel:

Exilat să fie din această țară, nimeni să nu-l primească și să nu-i dea ziua bună nici să-l îngăduie să ia parte la jertfele zeilor și la rugăciuni, căci acesta ne-au pătat cu vina sa, precum zice oracolul. Eu însumi mă ofer ca aliat zeului, precum și bărbatului celui ucis.

Iar dacă va fi petrecând cumva sub acoperământul meu și la masa mea și voi ști-o aceasta, să cază blestemul asupra mea. Ca pentru tatăl meu mă voi ridica pentru mort și voi căta să pun mâna pe ucigașul lui.

Nenorocitul, pronunțând acele cuvinte, nu știa că el se condamnă pe el însuși, că blăstemul îl invoca asupra capului său propriu.

Astfel e și cu roșii. Când presupun a vorbi despre alții, despre ei înșiși vorbesc și din gura lor proprie auzim condamnarea lor.

❦ SCRISOAREA UNUI MINISTRU Revelațiuni interesante și autentice A treia ediție, cu nouă adaose explicative și cu deosebite comentarie

[28 noiembrie 1880]

Din toate părțile ni se cere a treia ediție din revelațiile autentice ale d-lui ministru de culte. Sunt persoane, atât din capitală cât și din județe, cari nu și le-au putut procura până acuma. Ne grăbim a le satisface legitima curiozitate, rezumând totodată corespondența noastră din Iași și informațiunile ce le-am avut până în momentul acesta ca adaose explicative.

•

În continuare se republică scrisoarea lui V. Conta din 13 noiembrie 1880 și corespondența din Iași din 21 noiembrie 1880, redate mai sus.

REZUMATUL INFORMAȚIILOR NOASTRE ÎN AFACEREA CONTA-PANU

Efectele publicării noastre de sâmbătă sunt până acuma destul de însemnate.

D. Conta e adânc zdruncinat; d-sa voiește, fără mult succes, a-și disimula dezolarea și ar fi bănuind că festa i-a venit din sânul familii d-sale adoptive. În conciliabulele onorabilei familii i se dau cu oarecare stăruință sfaturi să se retragă, D-sa nu voiește a le pătrunde înțelesul și astfel se crede că ele i se vor accentua hotărâtor la prezentarea proiectului de lege a instrucțiunii.

Pretutindeni nu se vorbește decât de Scrisoarea unui ministru. Unii râd, alții sunt indignați; fataliștii spun că aceasta nu mai este „teoria ondulațiunii“, ci practica poticnirii; pozitiviștii studiază lucrul d-aproape și descopăr la fiecare din edițiile Scrisorii ciudățenii nouă; optimiștii aplaudă farsa, pesimiștii șuieră victima ei principală — în sfârșit un adevărat scandal… Cine până acuma nu se asoțiază la senzația generală sunt foile oficioase și ordinile de zi ale Camerelor, se speră însă că curentul le va scoate în curând din răutăcioasa lor muțenie.

În Moldova senzația este și mai accentuată ca la noi. Încărcată de ridicule și de desprețul general, întreprinderea improvizării partidului roșu în Iași a devenit pentru multă vreme imposibilă. Moderații înfuriați aruncă asupra d-lui Panu acuzația de trădare de corespondență. Acel domn, sâmbătă seara, când apăruse foaia noastră, după o conferență de câteva ore cu d. Conta, pleacă la Iași, unde ajunge a doua zi, duminică. Marți apare „Ștafeta“ cu titlul schimbat; acu se numește „Liberalul“. „Ștafeta“ cu capul cel nou spune că va fi redijată de „un comitet compus din mai multe notabilități ale partidului“ despre a cărui consolidare se vorbește în scrisoarea d-lui Conta. Aceste notabilități sunt dd. Panu, Gheorghian, Verussi și Herșcu Goldner. Apariția „Liberalului“ face a se crede că d. Panu a dus cu d-sa din București aceea ce d. Conta ținea la dispoziția numitelor „notabilități“ cu utilizate „aptitudini individuale“.

P.S. — D. Verussi a demisionat și d-sa din grupul liberal-moderat; dimisia-i este înserată în numărul „Liberalului“ pe care-l primim astăzi. Desigur statul s-a și executat în privința „aptitudinilor individuale“ ale numitului domn, expuse la Concordia.

•

Pe lângă acestea trebue să începem a da și din reflecțiile ce le face presa asupra Scrisorii unui ministru, pe care mai toate foile au reprodus-o după noi. Din parte-ne, expunând judecății publice revelațiile autentice ale d-lui ministru, ne-am impus o completă abținere de la orice reflecții subiective în această afacere.

•

Extrase din ziarele române.

„BINELE PUBLIC“

… În urma divulgării acestei epistole, a cărei autenticitate nu mai poate fi pusă la îndoială, d. Conta — și după d-sa d. Teriachiu — nu mai poate rămâne ca ministru nici 24 ore, afară numai dacă d-sa, cu dd. Rosetti-Brătianu, stăpânii d-sale, nu vor găsi că o nouă sfidare trebuie aruncată moralei publice, demnității, pudoarii, opiniunii scandalizate. Dd. Conta și Tiriachiu nu putem afirma că „desigur își vor părăsi portofoliele“ pe motivul că „s-au convins despre inutilitatea participării lor la guvern“ (cum zicea „Steaua României“). Dacă d-lor peste puțin nu vor mai figura în cabinet cauzele mai probabile vor fi poate altele, de exemplu că nu mai reprezentă nimic și pe nimeni; că marea coterie dorește, în exclusivismul ce o caracterizează, instrumente și mai devotate; că dd. Rosetti-Brătianu, după ce i-au uzat și i-au compromis, acum caută modul și pretextul de a se scăpa de dânșii, precum caută a se scăpa și de d. Boerescu.

•

„ROMÂNIA LIBERĂ“

…Scrisoarea d-lui Conta, pe lângă multe alte urmări privitoare la autorul ei, va avea de consecință și o turburare prin sferile guvernamentale. Nici d. Teriachiu, nici d. Conta, nu mai pot rămânea în minister. Grupul politic care i-a ridicat la guvern le-a cerut demisiunea. Primul, dacă informațiunile noastre sunt exacte, ar fi și declarat că preferă stima amicilor săi politici portofoliului ministerial; secundul, cu tot amorul său pentru putere, va fi silit, credem, de considerațiunile onestului, de a părăsi umilit scaunul ministerial. Fatalitatea a fost crudă pentru dânsul. Îl deplângem…

•

„MIȘCAREA NAȚIONALĂ“

Midas! — Iată o interesantă figură mitologică, pe care lumea profană nu o cunoaște în deajuns. Midas este omul vulgar, mitocanul parvenit la o pozițiune neașteptată și care se miră singur de norocul ce l-a ajuns. Compus din lutul comun din care sunt plăzmuite ființele cele mai ordinare, împins de noroc mai sus decât merita, această ființă stranie se muncește perpetuu să armonizeze vulgaritatea sa cu norocul neașteptat care l-a năpădit. Elenii, cu admirabila lor delicatețe de sentimente și cu geniul lor poetic, au personificat pe acest parvenit al soartii într-o admirabilă alegorie mitologică, care a străbătut veacurile și a ajuns până la moderni. Este Midas, care, sub splendorile coroanii regești, nu-și poate disimula urechile de asin; este ființa comună, vulgară, pe care soarta a azvârlit-o pe un scaun regesc și care nu-și poate domina deprinderile rele, vițiile originale, nu-și poate uita aplecările naturii sale. El voiește să fie rege ca toți regii, voiește să beneficieze de înalta sa pozițiune, de strălucirea coroanii cu care și-a împodobit capul, și ar dori ca să se uite ceea ce a fost. Natura însă, cu inexorabilele sale legi, îi pune necontenit în față oglinda adevărului și în noua lui pozițiune nu-i amintește decât figura grosolană a bădăranului parvenit. La orice mișcare i se pare că sub coroana regală fiecine-i zărește vârful urechilor de asin și, muncit de această perpetuă preocupare, de acest secret care-l obsedează în tot momentul, se hotărăște într-o zi să fugă departe de lume, în câmpii pustii. Acolo, singur, sapă o adâncă groapă, căreia-i confiază cu multă discrețiune secretul său: „Regele Midas are urechi de asin!“. Această confesiune ușurează pentru câtva timp pe nefericitul parvenit; dar în curând ploile umplu groapa cu apă, se formează o mlaștină, unde cresc trestii de baltă cari la adierea vântului repetă mereu: „Regele Midas are urechi de asin!“… — Și astfel ajunge ca toată lumea să cunoască acest secret și toți să recunoască, sub strălucirea coroanii, figura vulgară a parvenitului. — De câte ori în societate întâlnim figura lui Midas, fără de a ni aminti alegoria mitologică a vechilor eleni!

Aceste reflecțiuni ne-au venit natural în minte citind ziarul „Timpul“ din 23 noiemvrie curent, în care se află publicată o curioasă scrisoare a d-lui V. Conta, ministru de culte, către amicul său Gheorghe Panu, primprocuror la tribunalul de Iași. Confrații noștri de la „Timpul“ se pare că au fost deziluzionați într-un mod neașteptat prin acest incident; credeau că actualul ministru de culte este ceva; și ni amintim când noi, de la intrarea lui în ministeriul roșilor, denunțam urechile lui Midas și când confrații noștri aveau rezerve și îndoieli întru aceasta. Groapa cu secretul s-a transformat în mlaștină și trestiile ce au crescut acolo, repețind mereu tuturor că Midas are urechi de asin, a trebuit în fine să convingă și pe cei mai binevoitori. Astăzi îndoiala nu mai este, căci urechile există! Și noi mulțumim trestiilor de baltă pentru c-au făcut să dispară o prejudecată mai mult.

Românii, mai primitivi și mai puțin poetici decât civilizații eleni, au un proverb popular care zice: „Nici din răchită cerc de bute, nici… om de frunte!“ Și, de vreme ce proverbul a ajuns până la noi, se vede că bătrânii îl întemeiau pe rațiune și pe fapte. Ar fi fost curios să vedem demonstrată această teorie pe rațiuni pozitiviste de către d. Conta, în cartea sa despre fatalism. Sunt mistere în organismul fizic, sunt mistere în legile morale pe cari, poate, numai școala fatalistă le-ar putea legitima și ne-ar putea spune de ce lângă mândrul stejar crește păcătoasa răchită și lângă caracterul nobil trăiesc caractere servile… De ce?… Fatalism! Este o cestiune pe care, cu mai multă competență acum, și cu experiență personală, ar putea astădată inteligentul d. Conta să o trateze într-un capitol aparte, după ieșirea d-sale din ministerul roșilor, pentru a ilustra cărțulia sa de teorie și cu date din viața practică. Pentru noi însă, pe cari speculațiunile metafizice — chiar și cele ale pozitivismului — ne-au găsit pururea reci, ne mulțumim a constata că există Midas și în timpurile moderne și că are urechi de asin.

Aceste câteva observațiuni ni s-au părut neapărate pentru a precede Scrisoarea unui ministru pe cari ne-o revelează onor. noștri confrați de la „Timpul“.

•

Aspre de tot reflecțiile „Mișcării naționale“, dar scrise cu mult avânt și haz. — Ne oprim aci pentru astăzi. Într-un număr viitor vom continua cu înregistrarea acestor extrase și ca nouă adaose explicative asupra afacerii Conta-Panu.

❦

[29 noiembrie 1880]

Există în București o foaie care, prin maniera ei de-a se esprima și de-a argumenta, ne-a dispensat atât pe noi cât și pe orice ziar din țară de-a intra vrodată în polemică cu dânsa. Circumscrisă din cauza lipsei de cunoștințe, a creșterii și a apucăturilor celor cari o redijază, ea are privilegiul de-a putea ataca orice și pe oricine fără ca vreunui om să-i fi venit în minte a releva insultele și calomniile pe cari le cuprinde.

Înțeleși odată asupra naturii acestui ziar, opiniile lui ne sunt indiferente întru cât s-atinge de partidul conservator sau de persoanele cari-l compun. Lucrul sufere însă o esențială schimbare când acea foaie își permite a discuta actele oficiale ale oamenilor și când înaintează calomnii și neadevăruri în contra unor asemenea acte. Dacă „Telegraful“ ar înainta calomnii asupra d-lui I. Brătianu ca ministru, „Românul“ n-ar fi poate obligat a-i răspunde, dar „Monitorul“ e dator de-a dezminți o calomnie adusă în contra activității oficiale a unui ministru. Această datorie îi revine „Monitorului“ și atunci când un ziar al partidului de la putere, precum e „Telegraful“, lovește în caracterul oficial al unui om din partidul opus.

Asemenea calomnii au apărut în „Telegraful“ în contra d-lui general Manu, comandantul diviziei a IV în timpul campaniei.

Am așteptat mai multe zile pentru a vedea în „Monitor“ un comunicat al Ministeriului de Război care să dezmintă acele calomnii. Cu toate acestea d. ministru nu s-a crezut dator a le dezminți, încât suntem siliți noi de a ne substitui și ministrului și „Monitorului“ și să facem ceea ce n-am mai făcut, să-i dăm „Telegrafului“, prin șirurile acestea, cea mai formală dezmințire la neadevărurile sfruntate pe cari le-a publicat în privirea comandei d-lui general Manu în timpul campaniei.

Este afară de orice îndoială că s-ar putea da publicității toate actele oficiale relative la cele petrecute la Nicopole cu ocazia trecerii Dunării și am fi poate în stare de a ni le procura. Momentul însă nu ni se pare oportun; istoria războiului din Bulgaria este prea recentă și patriotismul, precum și caracterul de militar al d-lui general Manu, suntem siguri că-l împiedică de-a le publica d-sa însuși. Reputațiunea d-lui general e îndealtmintrelea întemeiată astfel ca opinia publică să nu se poată nici îndoi măcar asupra dezmințirii categorice ce-o dăm calomniilor și insultelor din ziarul „Telegraful“.

Același număr al „Telegrafului“ cuprinde neadevăruri și calomnii asupra d-lui general Florescu. E fastidios de-a mai reveni asupra lor, fiind tratate pe larg și în modul cel mai convingător atât prin foile publice și prin Camerele legiuitoare de la 1849 încoace. E absolut neadevărat că gen. Florescu a fost cândva adiutantul vreunui general străin. Simplu delegat al guvernului românesc pe lângă armata rusească, locotenentul Florescu a luat parte la campanie de buna sa voie și a fost decorat de generalul comandant al armatei de operație cu crucea Sf. Vladimir.

Ținem mult a releva încă un punct, acela al calificativului de „generali ai cutărui partid“. Noi la „Timpul“ considerăm pe toți ofițerii ca fiind ai țării, iar nu ai partidelor, și nu poate fi crimă mai mare decât aceea ce s-a comis și se comite încă de pretinșii liberali, aceea de-a amesteca politica în armată, clasificând pe ofițeri mai puțin după meritele lor decât după culorile politice.

❦

[29 noiembrie 1880]

Scandalul actual cu rublele e aproape fără pereche în istoria scandalelor de asemenea natură.

Decretul domnesc prin care li se ia cursul legal are următoarea cuprindere:

Art. 1 Cu începere din ziua de 27 noiemvrie rublele rusești de argint și subdiviziunile lor nu vor mai avea curs legal în România.

Art. 2 De la această dată și până la 31 decemvrie viitor inclusiv, ele se vor primi la casele statului pentru demonetizare pe cursul următor etc.

Ele se vor primi la casele statului, zice decretul.

Nici o casă a statului nu le primește pentru demonetizare. Se vede că la case nu se primesc ruble decât din mâinile neprihănite și privilegiate ale patrioților. Deși decretul domnesc cuprinde o măsură generală, îndărătul lui guvernul vrea să creeze un privilegiu, primind ruble numai de la anume persoane. Publicul aflând aceasta, neștiind de ce statul nu le primește nici spre demonetizare, nu le mai primește defel în tranzacțiile lui și astfel singura monetă divizionară din România e lovită de un discredit general, publicul în genere se simte furat peste noapte de numerarul de care dispunea.

Ca să se cunoască întreaga gravitate a situației cată să amintim că puțina monetă națională de argint pe care o avem a fost adunată la Banca Națională. Piesele de 5 lei ale statului nu s-au emis încă de visterie, dar, chiar emițându-se, sunt abia vro cinci milioane lei; moneta ce circulează e așadar aproape esclusiv rubla cu subdiviziunile ei.

Publicul nu are absolut nici o vină de grămădirea rublelor în piețele noastre. Ele n-au venit în piață ca marfă, ca bucăți de 18 grame de argint fin cu preț schimbăcios, din contră li s-a dat de către stat, prin anume decret, cursul legal de patru lei noi, c-un cuvânt au fost puse pe un picior egal cu moneta națională de argint. Mai târziu îi s-au făcut o scădere de 7,5%. Publicul a murmurat, dar a suferit-o. Astăzi scăderea cursului primitiv ajunge la 12,5%, publicul ar suferi-o și pe aceasta. Dar nu mai e o simplă scădere; rublele nu se mai primesc deloc, căci excepția ce s-o fi făcând cu privilegiații guvernului nici nu merită relevată. Astfel cel ce are ruble nu știe ce are în mână. În alte state publicul duce piesele ce sunt a se demonetiza la monetărie; acolo ele sunt puse la cântar și cumpărate c-un echivalent de monetă nouă. Banca Angliei nu ia nimic pentru acest schimb, monetăriile din Franța un procent foarte mic.

La noi nu primește nimenea piesele demonetizate. La monetăria noastră, în ajunul demonetizării rublelor, au ars pare-se într-adins mașinele de batere, pentru a crea o scuză dacă monetăria n-ar primi rublele spre retopire și prefacere în monetă națională.

Iată dar situația nemaipomenită creată pieței de cătră guvernanții actuali.

Singura monetă în circulație e rubla și subdiviziunile ei. Această singura monetă nu mai are curs legal.

Nimeni nu voiește a o primi nici pentru valoarea ei intrinsecă, spre a o topi și a da în schimb pe ea monetă națională.

Publicul întreg e avizat de-a vinde rublele la zarafi cu paguba de 50% poate, pentru a le retrimite în Rusia, rămânând a se ști dacă introducțiunea lor în împărăția vecină va fi îngăduită.

Ce spectacol!

Un popor întreg pus la discreția zarafilor evrei și zarafilor patrioți.

Vedem o mreajă întreagă de gheșefturi și de scabroase afaceri întinzându-se asupra țării întregi. Vedem pe cei privilegiați, tagma patriotică și subdiviziunile ei, cumpărând ruble pe un preț de nimic și introducându-le în mod clandestin în visteria statului în contra a aur sau a monetă legală. Cinzeci la sută se pot câștiga într-o noapte, prin protecție.

Întreg poporul are sentimentul de-a i se fi spart tejghelele peste noapte, de-a fi fost furat. Lucrul nu se poate repara decât dacă statul, fie la casele publice, fie la monetărie, va primi toate, absolut toate piesele în circulație, pentru a le demonetiza conform literei și spiritului decretului domnesc.

❦

[30 noiembrie 1880]

În ședința Camerei de la 27 curent d. I. Codrescu a interpelat guvernul asupra recensimântului patriotic a cărui victimă a fost România întreagă în anul acesta. Datele de mai jos le estragem aproape din cuvânt în cuvânt din discursul d-lui Codrescu. Din ele se va vedea ce pricepe un cap ca al d-lui Brătianu sub vorba „recensimânt“. Mișcarea vie în Parlament l-a silit pe d. Brătianu însuși să declare că așa este, așa s-au petrecut lucrurile și că va veni cu-o lege care să-ndrepte erorile făcute. Erorile făcute? Tot recensimântul de sus până jos e o mare eroare și trebuie declarat nul și neavenit, pentru a face loc unei nouă lucrări, serioase și cumpănite.

Iată dar cum s-a făcut acest recensimânt:

S-a dat instrucțiuni pentru facerea recensimântului de acum nu sub forma de circulară, ci chiar sub formă de articole regulamentare. Se impune categoric în art. 22 că: „Guvernul cere a se spori cu o jumătate impozitul fonciar“.

Agenții fiscali, pornind cu hotărârea luată, de mai nainte ca să îndoiască impozitul fonciar, nu s-au aplicat a restabili echitatea în evaluări, ci au mănținut toate ilegalitățile esistente, mai sporindu-le încă într-un mod exorbitant. Astfel acela care, în trecut, se afla deja taxat peste puterile lui, astăzi, în loc să fie măcar menținut în aceea ce era, i s-a îndoit încă sarcina; iar acela care era privilegiat în trecut, deși s-a sporit, cu toate că pe unele locuri s-a mai încărcat ceva, însă cu toată sporirea, n-a ajuns la adevărata evaluare a producerii proprietății sale.

Legea pentru facerea recensimântului zice că comisiunile locale de recensimânt se compun dintr-un delegat al fiscului și din trei contribuabili din cei mai impuși ai localității, cari să meargă la fața locului să fixeze o zi când să asculte pe proprietar și apoi să proceadă la evaluațiune, având în vedere sau catastișele de exploatare sau, în lipsa acestora, cunoștința oamenilor competenți, precum și exemplele cum sunt taxate și evaluate proprietățile semenilor de primprejur. Legea a fost departe de-a lăsa un arbitru nemărginit comisiunilor de recensimânt chiar atunci când ele ar fi compuse în modul prevăzut de ea. Dar călcare de lege s-a făcut chiar de la început.

Recensimântul era a se face încă cu mult mai dinainte, dar s-a tot amânat din cauza diferitelor împrejurări, până ce s-a hotărât a se face în anul acesta, spre a se pune în aplicare cu începutul anului 1881; și s-a început cam pe la aprilie trecut. Timpul în care trebuia să se facă acest recensimânt fiind prea scurt nu mai erau suficiente mijloacele ordinare ale agenților fiscali, căci fiscul, trebuind să fie reprezentat prin controlorii din districte, cari sunt oameni cari au ocaziunea a cunoaște cum merge averea publică, în țară, s-a învoit printr-o lege ca fiscul, pentru a putea face acest recensimânt repede, să poată lua și persoane străine lucrărilor financiare. Aceasta a fost o greșală; căci, după cum este în genere cunoscut că avem foarte puțini oameni cari să aibe cunoștințe speciale, cerute neapărat pentru asemeni lucrări, și guvernul, constrâns de-a face recensimântul repede, a avut recurs la persoane necompetente, s-a cerut primarilor de-a da fiscului funcționari pentru aceasta. De ce fel de funcționari puteau dispune primăriile? De niște juni, buni poate pentru altceva, dar foarte departe de-a poseda cunoștințele necesare; departe de-a cunoaște măcar din practică ce va să zică o falce de arătură, cât produce și ce valoare poate avea, ce va să zică, o falce fânețe, care este valoarea locativă a unei poverni ori velnițe. Mergând în localități, ei n-aveau înaintea lor decât această dispozițiune a regulamentului: să se îndoiască venitul fonciar.

La compunerea comisiunilor mai nicăiri contribuabilii n-au fost reprezentați prin cei mai impuși dintre ei, ci prin cei mai neimpuși, luați într-un mod arbitrar; căci agenții fiscali, luați și ei după modul cum s-a spus, consultau mai mult intențiunea lor de a spori impozitul cu orice preț decât de-a face o lucrare de justiție și în adevăr producătoare pentru finanțele publice. La comisiunile de apel, reclamațiuni au fost pretutindeni cu miile. Și cine au fost prin orașele din țară unde reședeau acele comisiuni au putut vedea pe ulițe, stoluri-stoluri, venind contribuabilii — și mai cu seamă contribuabili săteni — plângându-se despre nedreptățile ce li s-au făcut.

Recensimântul mai era dominat de-o idee de-a dreptul hidoasă. Falcea de pământ lucrată de sătean pentru el însuși s-a găsit de cuviință de-a se estima cu un preț foarte mare, mult mai mare decât cel mai urcat preț al pământului proprietății mari.

Pentru ce această nedreptate? Pentru ce în aceeași localitate să admită două moduri de estimațiune; pentru ce, dacă pământul cultivat cu bani de proprietar sau arendaș se evaluează de exemplu cu 20 lei falcea, acel cultivat de sătean însuși să fie evaluat de 30 sau 40 lei falcea?

Pentru ce această nedreptate? S-a răspuns că țăranul muncește singur pământul său și prin urmare nu are cheltuieli de exploatare.

Iată o monstruozitate! Agenții numiți după modul espus păreau a nu pricepe teoria elementară că munca țăranului e tot așa de bine un capital întrebuințat la exploatarea pământului ca și banul arendașului și că acest capital se scade din venitul proprietății.

Locuitorii, pierzându-și zilele, săptămânile prin târguri, așteptau rândul să fie judecate de comisiile de apel tânguirile lor și după toate acestea se întorceau cu lacrămile în ochi, căci nu se voia a li se recunoaște dreptatea ce o aveau.

Dar ce erau și aceste comisiuni de apel?

În teorie ele ar putea fi considerate ca bine compuse; căci figurează în ele un reprezentant al fiscului care este casierul general al județului, un reprezentant al autorității locale, un membru al comitetului permanent, care se consideră ca un reprezentant natural al proprietății mari și mici din județ, un membru al tribunalului de județ, ca reprezentând justiția, a treia putere în stat.

Dar cum erau în practică!

S-au putut vedea comisiuni de apel ai căror doi membri, adecă majoritatea, nu plătea nici un fel de contribuțiune în țara aceasta, nici măcar acea pentru căile de comunicațiune. Ce dreptate se poate aștepta de la niște astfel de oameni în materie de contribuțiuni când ei nici măcar idee nu au ce greutate sunt asupra capului omului aceste dări, când sunt mai cu seamă nedrepte și împovărătoare?

Acesta e ultimul grad al unei anomalii nemaiînchipuite. Cari a fost rezultatele acestui recensimânt făcut în niște astfel de condițiuni? Marea mulțime de contribuabili au reclamat, contestând evaluările făcute. Unele din aceste contestațiuni au fost admise, dar cele mai multe, și în general acelea ale locuitorilor săteni, au fost respinse. Astfel s-au văzut mulți, foarte mulți ieșind de la comisiunea de apel cu lacrămile în ochi și zicând că nu le-a mai rămas altceva decât să-și părăsească pământurile; și întru aceasta poate să fie multă dreptate în spiritul lor practic.

Căci dacă ar fi fost numai încărcarea la preț tot ar mai fi putut săteanul să lupte. Dar, pe lângă încărcarea la preț, s-a încărcat încă și la cantitate, socotindu-se un număr de fălci mai mare decât ce are în realitate.

La estimarea proprietăților mari s-a procedat astfel încât sunt proprietari cari sunt gata a ceda statului după toate formele exploatarea proprietății lor cu o a treia parte mai jos de prețul cu care-au fost evaluate. Un proprietar a căruia moșie a fost evaluată ca producând venit curat de 22 mii lei ar fi poate fericit a o lăsa pe seama statului numai pe prețul de 16 și chiar de 14 mii de lei. La moșii din aceeași localitate, având același pământ, megieșe una cu alta, s-a evaluat falcea la una cu 20 fr. și la cealaltă cu 30 și cu 40 fr., fără a fi pentru aceasta nici un motiv legal altul decât numai arbitrariul cel mai revoltător.

Legea cere ca stabilimentele industriale să fie evaluate nu după produsul industriei ce se esercită în ele, ci după valoarea lor locativă, adică după suma cu care s-ar putea închiria. Căci esercitarea industriei este și ea îndeosebi impusă la alte sarcini, de patentă, cu darea ei proporțională, cu dare după capacitatea cazanelor la velniți etc.

Confuziunea cea mai mare a domnit și întru aceasta. În același județ sunt două stabilimente de velniță, unul mare, întins, având o producțiune din cele mai însemnate și încăpător încă și pentru o altă industrie care se esercită în el; aceasta s-a evaluat în totul ca producând 7000 lei venit pe când o altă velniță, cu neasemănare mai mică, cu o producțiune ce se poate compara ca o picătură pe lângă a celeilalte, a fost evaluată la îndoit decât a celei dentâi.

La altele s-a luat chiar de bază produsul brut al industriei esercitate în ele, fără măcar a deduce cheltuieli de exploatare.

S-a aflat ca un proprietar, în un oraș mic, să facă o greșală, să cheltuiască cu clădirea unei case pentru locuința sa o sumă foarte mare relativ cu alte locuinți, să cheltuiască de exemplu 10 sau 12 mii de galbeni, iar el, ca și toată lumea din jurul său, recunoaște că a făcut o mare greșală îngropând în un oraș mic o sumă atât de însemnată pentru o locuință. Dar vine comisiunea de recensimânt. Ce se întreabă ea? Stă ea a calcula chiria probabilă ce acel proprietar ar putea prinde pe acea casă? Nu, nicidecum; ci-și zice numai: Cu această casă știm că s-au cheltuit 10 până la 12 mii galbeni, ei bine, câte zece la sută procente la 12.000 galbeni pe an, acesta este venitul casei. În zadar se arată pipăit că în oraș niciodată, oricare ar fi casa, nimenea nu s-ar afla care să plătească această, chirie. Nu, membrii comisiunei răspund: Nu credem ca cineva să fie atât de nebun ca să cheltuiască sume de bani fără a conta pe un venit de 10 la sută pe an; și comisiunea de apel, tot atât de cunoscătoare, vine și ea și confirmă o asemenea monstruozitate. Astfel bietul proprietar, pe lângă regretul de a fi avut imprudența a cheltui o sumă atât de însemnată pentru o locuință într-un oraș mic, se vede și condamnat a plăti și procente urcate pentru capitalul pierdut fără utilitate.

În cazul acesta recensimântul a fost aplicat ca o pedeapsă asupra nesocotinței unui om care și-a pierdut în mod nepractic averea.

În genere însă arbitrariul și nesocotința au mers până acolo că, pe când unele proprietăți au fost încărcate peste măsură, altele au fost taxate mai jos decât în periodul trecut. Egalitatea n-a existat nici în fața asupririi.

Am repetat-o adese în foaia noastră că d. I. Brătianu e un om de-o ignoranță aproape fără pereche în toate resorturile. Aceasta a dovedit-o și d. I. Ionescu în ședința Camerei de la 27 c. Ceea ce s-a făcut n-a fost și nu se poate numi recensimânt. Toate elementele unui recensimânt lipsesc. Recensimântul e un act de prețuire al averilor și al veniturilor; darea către stat e rezultanta acestei prețuiri. Ei bine, nicăiri nu s-a constatat prin tablouri țarinele, fânețele, imașurile; încât nici nedreptățile făcute de recensimânt, nici plângerile contribuabililor nu pot fi controlate.

Când lipsește cadastrul, ca la noi, e evident că recensimântul e mai greu de făcut.

Dar ceea ce-i mai ciudat e că d. ministru nu găsește să răspunză la toate adevărurile espuse de d. I. Codrescu decât printr-un neadevăr ca totdeuna.

D. Brătianu a răspuns că sporul la comune e numai de 300.000 lei.

D. deputat Marghiloman s-a oferit a plăti o arendă de 300.000 lei numai pentru sporul din județul Buzău.

În județul Buzăului îndeosebi proprietatea țăranilor, în masă, s-a urcat la 20 franci pogonul ca evaluare de venit — în plasa Câmpului; și aceasta la toate pogoanele fie mocirlă, fie râpe. Pe proprietatea Macoveiul s-au împroprietărit sătenii pe 6000 pogoane. Impozitul sătenilor pentru aceste 6000 pogoane e mai mare decât impozitul pus asupra proprietarului care are 35.000 pogoane.

La proprietar n-a avut ce să facă, căci a fost contract; și acolo prețuirea este foarte adevărată, căci atât produce pogonul de bărăgan. La munte toată lumea știe cum s-a făcut la 1864 împroprietărirea sătenilor: li s-a dat pământ și bun și rău, li s-a dat 3-4 pogoane arătură și restul mlaștină sau râpe. Dar recensimântul actual îi consideră ca pământ bun toate aceste pogoane. Cum să se conteste aceste constatări? O populațiune întreagă de sute de familii ar putea să vie în mod individual, și cu atâtea greutăți de hârtie timbrată, de zile pierdute, să reclame la comisiunea de apel, pe care nici nu o cunoaște, și mai cu seamă când aveau cunoștință că și cei cari au reclamat la comisiune ea nu le-a făcut mai nici un ajutor?

Iată soiul de recensimânt făcut sub d. Brătianu. E probabil că pentru aceasta anume și pentru scandalul rublelor conspiratorul melodramatic de la Opera Comică și de la Ipodrom a ținut la onoarea de a fi însuși ministru de finanțe.