Din periodice/Din Timpul, decembrie 1882

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, noiembrie 1882 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, decembrie 1882
Din Timpul, ianuarie-martie 1883


[1 decembrie 1882]

În numărul său din urmă „Românul“ contestă însemnătatea balanței comerciale, pentru a se pune de astă dată în acord cu opiniile esprimate de d. Costinescu în Cameră, unde d-sa a arătat


că balanța comercială, astfel cum rezultă din statisticele oficiale, nu este un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca despre situațiunea economică a unei țări.


Discuțiunea noastră cu foaia guvernamentală e lesnicioasă. Pe când astăzi „espresiunea de balanță comercială“ este pentru „Românul“ „goală și fără de nici un înțeles“, tot această foaie emitea o opinie absolut contrarie acum doi ani. Deși azi nu mai e „un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca drept situațiunea economică a țării, totuși foaia acestuia d. Costinescu, reproducând după „Monitor“ statistica importului și esportului pe 1879, zicea următoarele:


Cifrele acestei statistice sunt foarte elocinți. Ele dovedesc că Balanța comercială a României e foarte rea și îngrijitoare…
În cursul anului trecut averea publică a României a jertfit pe altarul progresului străinătății enorma sumă de aproape 66 milioane lei.
Oricari ar fi teoriile ce se pot face asupra balanței comerciale, nimic nu va putea suprima faptul, dat pe față de aceste cifre, că producerea noastră nu e îndestulătoare spre a acoperi cheltuielele ce facem, că pe fiecare an capitalul național se micșorează în loc de-a crește și, în sfârșit, că, mergând tot astfel, vom slăbi din ce în ce, până ce vom ajunge la inanițiune.
Situațiunea e grea și perspectiva ce ne discopere din cele mai îngrozitoare.


Precum cititorul vede, limba nepreocupată a „Românului“ era cu totul alta decât limba preocupată a oratorului care avea a combate pe un adversar politic. Pe atunci cifrele erau elocinți, ele dădeau pe față faptul că producerea noastră nu e îndestulătoare, că capitalul național se micșorează, că mergem spre inanițiune, iar astăzi? Astăzi aceleași cifre… sunt goale și fără de nici un înțeles.

Astăzi „Românul“ ne opune autoritatea d-lui Leroy-Beaulieu. Între el și „Timpul“ nu stă nici un moment la îndoială.

Ca să venim în ajutor confraților, le putem spune că acum doi ani ne puteau opune o autoritate și mai mare încă, pe însuși Adam Smith, împreună cu toată școala anglo-franceză a liberului schimb. Autorități de citat în contra teoriei balanței există de mult.

Așadar poziția noastră față cu „Românul“ e lesnicioasă: n-avem decât să-i opunem propriile sale cuvinte.

Dar nu de aceasta e vorba, căci de puțin interes e dacă, într-o discuție teoretică, noi sau adversarul ar avea dreptate. Lucrul cel important e decăderea economică a țării, în special a elementului românesc, o decădere care ne face a lua apărarea „Românului“ de-acum doi ani în contra sa însuși și de-a repeta ceea ce am zis în aceste coloane. Balanța comercială defavorabilă dovedește, pentru o țară agricolă, că ea consumă mai mult decât produce.

Plusul consumațiunii ei se acoperă prin datorii contractate în străinătate. Puține înscrisuri se află în țara noastră; cele mai multe titluri ale statului și ale societăților de credit sunt peste hotare, în mâni străine. Am putea zice că proprietarii adevărați și în perspectivă ai bunurilor ipotecate din țară sunt detentorii străini de titluri române.

De ce însă o balanță nefavorabilă are o însemnătate escepțională pentru o țară agricolă?

Pentru că țările industriale introduc materii brute, plătite ieften, cărora prin muncă industrială le dau o valoare înzecită, încât același volum, aceeași greutate de materie e înzestrată, prin concursul aptitudinilor și meșteșugului, cu calități ce nu le avuse înainte și care-i sporesc utilitatea. Astfel producțiunea țărilor industriale nu are virtual nici o margine; numai debușeuri destule de-ar avea, ar merge evident în infinit. Din contra, producțiunea țării agricole are margini determinate: pământul nu se poate înmulți din cât este; productivitatea lui nu se poate spori în infinit, produsele în fine au, relativ, o valoare constantă. De 'ndată ce anual se cheltuiește mai mult peste această valoare constantă țara nu mai află alt mijloc de a-și acoperi deficitul decât ipotecând însuși capitalul cu care lucrează—pământul.

Pentru noi nu e îndoială că statul agricol, pentru ca să prospereze, are nevoie de-o organizație mult mai simplă, mai patriarhală, mai puțin costisitoare decât statele industriale că cel dentâi, încărcându-se cu sarcini disproporționate cu puterea lui de producere, ajunge a-și împinge populațiile în mizerie, o mizerie atât de acută încât pentru dări publice se vând oameni în piață, precum se vindeau negrii pe țărmii Africei.

Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă aveți încă ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moșii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoșii au păstrat.

Și, dacă ne veți întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătății încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naționale sunt substituite prin cele străine; siguranța că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranța că poporul nostru nu mai e în stare de-a-și recâștiga vreodată pământul patriei sale din mâni străine, pe această siguranță că viitorul e al lor în această țară, ei creditează guvernului.

Mai zilele trecute reprodusesem în „Timpul“ un articol asupra situației averii fonciare în România, scris fără îndoială de-un economist:


Oricine cunoaște starea plugarului român — zice autorul — poate spune că o mare parte din proprietățile cedate acum optsprece ani celor 800.000 de foști clăcași sunt vândute într-un mod mai mult sau mai puțin latent… Și să nu se crează că lucrurile se petrec altfel cu proprietarii cei mari. Luați de curiozitate o plasă și cercetați cine erau acum 50 de ani proprietarii moșiilor celor mari din acel ocol și comparați acele nume cu ale proprietarilor lor de astăzi: veți găsi că trei pătrimi din ele au trecut în mâinile grecilor, bulgarilor și la evrei deghizați. Să nu ni se zică că toți vechii proprietari români au fost incapabili, risipitori și jucători.


Ei bine, acesta e modul cu care se plătesc anuitățile și disproporția balanței comerciale, acesta modul în care în genere un popor își plătește diferența între consumațiune și producțiune: înstrăinarea capitalului național. Această vorbă pe care foaia guvernamentală a rostit-o acum doi ani ar trebui s-o menție și astăzi.

Pentru cel care observă substituția zilnică a elementelor române prin elemente străine, care vede cum totul ne scapă din mână și că advocații și politicianii noștri sunt cu desăvârșire prinși de curentul de-a înstrăina prin toate mijloacele țara lor, pentru acela perspectiva unui viitor mai bun pentru poporul românesc nu există. Rămas îndărăt din cauza nestatorniciei istoriei sale, trebuind să deprindă a priori și prin școală oarecum ceea ce alte popoare au deprins prin tradiție și esperiență proprie, fără putere de a putea rezista în afară, subminat de-o imigrațiune lacomă, numeroasă și desprețuitoare de țară, guvernat chiar de elemente străine, pentru cari patrie și naționalitate sunt nu convingeri ci pretexte de-a parveni, acest popor, cel mai numeros și cel mai inteligent în Orient, e condamnat la o sigură pieire, precum e condamnat la mizerie. Dar se vor mai inventa încă zece, douăzeci de ani decorații pentru trădători și pornografi, dar se vor mai improviza demnități publice pentru nulități și pentru naturi catilinare, dar se vor mai vinde țărani în piață pentru a hrăni pe acești oameni, în sine vorbind, istoria românilor se încheie în secolul acesta poate pentru totdauna.


[2 decembrie 1882]

„Moralitate în alegeri, moralitate în administrațiune, moralitate în justiție chiar, iată trebuințele imperioase ale momentului: opozițiunea de toate nuanțele, unită asupra acestui program comun, va fi sigură de triumful ei.“

Cu aceste cuvinte am terminat noi primul București al ziarului de la 20 noiembre trecut. Dacă ne-am permis a le reproduce astăzi cauza este că faptele au venit să ne dea dreptate foarte curând. Demisiunea motivată a d-lui Ion S. Brătianu, fost președintele al Tribunalului de Comerț din Ilfov, demisiune pe care am publicat-o în numărul de alaltăieri, ridică cu brutalitate vălul ce acopere planurile guvernamentale și ne pune din nou față-n față cu vestita „influență morală“ care va face celebru pentru vecie numele actualului șef de cabinet.

Negreșit ar fi multe de zis asupra acestei demisiuni, venită tocmai în ora din urmă și în momentul unei permutări. Lucrul este însă fără interes pentru cititori, cari probabil nu se așteaptă să găsească caractere catoniane printre membrii familiei de la putere.

Lăsăm deci la o parte mobilul ce a împins pe tânărul magistrat să-și dea demisia și luăm act numai de revelațiunile sale, revelațiuni cu atâta mai zdrobitoare cu cât ele vin din partea unui membru credincios al partidului și aliat prin legături de sânge cu primul ministru chiar.

Or, ceea ce rezultă în mod netăgăduit prin această petiție este că guvernul caută, uzând și abuzând de atotputernicia sa, să transforme pe magistrați în agenți electorali.

Cunoșteam de mult colosalele preparative ce se fac în vederea viitoarei campanii electorale. După câte știm, ele vor întrece cu mult tot ce țara a avut ocaziunea să vadă în trecut în asemenea materie. Nu credeam totuși ca cutezanța oamenilor de la putere să meargă până a dezonora justiția, făcând-o unealtă de partid și servindu-se de dânsa în alegeri spre a oprima voința și conștiința alegătorilor.

Nimeni nu mai trebuie să-și facă astăzi iluziuni asupra monstruoasei ingerințe guvernamentale ce se pregătește în umbră. Câteva alegeri parțiale ce au avut loc de curând au dovedit până la evidență că nu mai este nimic de așteptat de la guvern și că cetățeanul, spre a-și putea da votul în libertate, trebuie să conteze numai pe energia lui, legile și oamenii fiind neputincioși spre a-l apăra în contra presiunii puterii executive. Astfel, bunăoară, prefectul Chirițopolu, în ajunul unei alegeri de deputat la colegiul IV din județul ce administrează, a schimbat cu grămada pe toți învățătorii de sate bănuiți că nu simpatizează cu guvernul și i-a înlocuit cu creaturi de al căror devotament este sigur întotdauna.

Pe cât însă sunt de fățișe și de nerușinate planurile guvernului față cu viitoarele alegeri pe atât trebuie să fie de energică și de încordată rezistența opozițiunii. Nu este demn pentru țară a se lăsa să fie intimidată de o mână de oameni cari și-au făcut demult din patriotism o meserie și al căror trecut ne spune îndestul ce vor fi capabili să facă în viitor.

Toată lumea este sătulă de domnia acestor paraziți. Națiunea voiește să răsufle un moment, căci grumajii îi sunt apăsați de politica d-lui Brătianu, care o înăbușește. Ea are trebuință de repaos spre a-și reculege puterile și a reîncepe munca zilnică, muncă fără de care popoarele ca și indivizii nu pot trăi.

Acest repaos, această liniște, de care simte atâta trebuință, ea nu o va putea găsi cât timp „dictatorul“ și partizanii săi vor fi la putere. Înlăturarea lor, prin urmare, se impune ca o cestiune politică și socială de prima ordine.

Atât mai rău dacă cetățenii nu vor înțelege acest adevăr!


[3 decembrie 1882]

„De îmbunătățiri rele cât vrei suntem sătui“, zicea un scriitor pe la anul 1840; și, dacă vrea cineva să judece acest sațiu de îmbunătățiri din ce în ce mai rele, n-are decât să măsure gradul de nepăsare politică cu care publicul întâmpină vestitele propuneri de reformă ale Constituției și legii electorale.

Dar se va da regelui sau Parlamentului dreptul de a declara război? Dar se va introduce noul titlu în Constituție? Dar se vor șterge din număr, ca o definitivă recunoaștere a faptului îndeplinit, județele ce s-a șters demult din trupul, indivizibil, dragă-doamne, al țării? Cine mai ia în serios toate acestea, cui i-ar veni în minte să atribuie acestor lucruri importanța unor acte de stat?

Zece-douăzeci de ani de luptă parlamentară și ziaristică se desfășoară în țările Apusului când legea fundamentală e să se schimbe; la noi pensia reversibilă votată unui patriot merită cu drept cuvânt mai multă atenție decât o schimbare a Constituției.

Cu drept cuvânt zicem. Nu prin vorbe tipărite și votate de două treimi a Adunării chiar se întemeiază monarhia într-o țară, ci prin spirit monarhic, prin încredere în această formă de stat. Acest spirit nu se face, nu se improvizează; el se naște din istoria națională, e inerent poporului. Noi însă, după mărturisirea celui mai de căpetenie politician, trăim în realitate sub republică și cată să credem ceea ce ne zice d. C.A. Rosetti, căci e un om, ce e drept, străin în România, care însă a văzut multe lucruri și știe desigur a destinge între monarhie și republică; distinge cu atât mai bine cu cât elementele politice republicane în țară sunt tot atât de venetice ca și el.

În realitate, în noaptea în care Carada și C.A. Rosetti, două venituri orientale, au pus la cale textul Constituției actuale, s-a ucis principiul monarhic în România, au murit pentru totdeauna Mircea Bătrânul și Ștefan cel Mare; au murit atât de mult în inima tuturor încât un Simulescu poate preface în pușcărie mormântul celui dentâi, cum ar preface și pe-al celui de al doilea dacă acesta n-ar avea fericirea de a dormi în pământ străin. Prin acea cartă pusă la cale de doi samsari politici s-au declarat egali samsarii popoarelor străine cu poporul țărilor române. În acel moment naționalitatea română din aceste țări și-au lepădat armele, recunoscând că pe veci merită a fi esploatată de străini. În decursul întregului nostru trecut, esceptând epoca de tină și înjosire a fanarioților, monarhul avea puterea de a-și apăra poporul. El îi știa nevoile și greutățile, nu punea pe umărul românului mai mult decât poate purta, distingea bine între ceea ce este drept și neclintit din această țară și-ntre ceea ce e venitic și suprapus. Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părți ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înțelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.

Astfel doi conspiratori au aplicat cuțitul de disecție asupra principiului monarhic precum rezulta din istoria noastră și au făcut din el o umbră, luându-i inițiativa, luându-i orice voință, orice gândire, orice acțiune proprie. E indiferent dar titlul când el se dă umbrei unei instituțiuni.

Domnul nu mai are dreptul de a pedepsi pe tâlharul pus în funcție, el n-are dreptul de-a apăra poporul în contra celor ce învederat îl exploatează, nici asupra vânzătorilor de țară și Domnie el nu mai are dreptul spadei. Luându-se puterii supreme atributele ei înalte, ele s-au depus în mâna Caradalelor; prin chiar legea fundamentală s-au consfințit domnia veneticilor și a parveniților — republica C.A. Rosetti.

Să urmărim dar gradele de tranziție în care domnia acestor elemente se 'ntărește și mai mult, să urmărim cu câte palme devine tot mai adânc mormântul poporului nostru în țara sa proprie.

Ingrată misiune în adevăr, și cel ce simte zi cu zi cam relele politice se schimbă în rele fizice, cum exploatarea exercitată de aceste elemente asupra poporului se preface în morbiditate, sărăcie și moarte, cum viața poporului nostru este prețul cu care se plătește această pseudocivilizație, acela ar fi vrut de mult să 'nchiză ochii, ca să nu mai vază ce se petrece.

Suntem însă condamnați de-a asista și la cel din urmă atentat făcut asupra elementelor rămase independente în țară, la modificarea electorală, care, nimicind drepturile politice ale proprietății istorice, sfărâmă pavăza din urmă care apăra capul acestui popor.


[4 decembrie 1882]

Avem sub ochi expunerea oficială a situațiunii județelor țării pe anul 1880. Impresiunea ce ne-a produs citirea acestei lucrări făcute de comitetele permanente este din cele mai dureroase. Cine mai păstrează încă iluziunea că guvernul d-lui Brătianu a umplut țara de fericiri n-are decât să-și arunce privirea asupra acestor expuneri și va vedea deosebirea enormă ce există în fapt între declamațiunile ziarelor oficioase și realitatea lucrurilor.

Bilanțul cu care se încheie situațiunea fiecărui județ este mai pretutindeni același:

În prima linie, descreșterea populațiunii, descreștere provocată de traiul mizerabil al locuitorilor și de epidemiile variate ce-i bântuie periodic;

Scăderea avuției publice prin împuținarea vitelor, cari constituie principala avere a țăranului român;

Nesiguranța proprietății și a averii cetățenilor prin sporirea numărului făcătorilor de rele;

Părăsirea cultului, multe din biserici fiind văduve de servitori;

Instrucțiunea publică aflată în cea mai deplorabilă stare, din cauza condițiunilor cu totul primitive ale localelor de școală acolo unde se găsesc și a soartei precarie de care se bucură învățătorii;

Căile de comunicațiune lăsate în plata lui Dumnezeu. În fine, administrația comunelor încredințată pe mâna unor oameni netrebnici, corupți și venali, a căror singură țintă este de a se înavuți pe nedrept din averea administraților lor.

Iată, în lineamente generale, binefacerile realizate pe socoteala țării de regimul actual.

Cum vedem, decrepitudinea morală și intelectuală de care suntem izbiți merge în paralel cu degenerarea fizică; una servește de complement celeilalte.

Astfel, tot progresul de care ni se împuiază urechile există numai la suprafață; fundul este o adevărată mocirlă. Pe când droaia satisfăcuților și a chivernisiților zilei se răsfață în onori și se îngrașă din sinecure, masa națiunii suferă de toate neajunsurile fizice și morale.

Hrana țăranului este redusă astăzi la cea mai simplă expresiune, pentru că toată munca lui de peste an nu ajunge să plătească nenumăratele biruri pe cari stăpânirea părintească a d-lui Ion Brătianu i le-a pus în spinare. Dacă el reușește a-și scăpa vita din bătătură din gheara teribilului perceptor, vine peste noapte hoțul și i-o fură și, oricum ar face, el este obligat să rămâie tot sărac.

În asemenea condițiuni este de toată evidența că țara merge către o adevărată ruină. S-a zis, și cu drept cuvânt, că țăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească. Dacă aceia cari au în mână soarta și viitorul țării nu văd primejdia, atât mai rău pentru ei, — atât mai rău mai cu seamă pentru cetățenii cari-i sufăr încă în fruntea afacerilor publice.

Este un adevăr dureros astăzi că administrațiunea d-lui Brătianu n-are altă preocupațiune, nu urmărește alt scop decât mănținerea sa la putere prin toate mijloacele putincioase, morale și imorale. Aceasta explică pentru ce, de șase ani, asistăm la repețirea uneia și aceleiași drame, care se numește decadența fizică și intelectuală a României. Grija prefectului roșu nu este de a sili pe sătean să-și trimită copiii la școală arătându-i foloasele instrucțiunii; nu este de a-l ajuta și de a-l ocroti în vremuri de nevoie, de a-l învăța principie de igienă casnică, de a-l îndemna să nu lase în părăsire biserica, de a-i inspira idei de patrie și de solidaritate națională; grija prefectului roșu este ca alegerile să se facă după chipul și asemănarea guvernului. Aci se mărginește tot rolul său: încolo lucrurile vor merge cum va da Dumnezeu! Sub domnia acestor falși patrioți prefectul nu mai este mentorul și părintele administraților săi; el este sicarul puterii centrale, asupritorul lor. Ce-i pasă acestei slugi credincioase, care, lipsită de orice valoare proprie, nu însemnează ceva decât prin partidul din care face parte, ce-i pasă lui Chirițopol, lui Anastasiu și lui Stătescu, bunăoară, dacă numărul morților din județul său întrece pe al născuților, dacă epizootia decimează vitele locuitorilor, dacă tâlharii se înmulțesc, dacă siguranța publică descrește și dacă belșugul de odinioară al satelor este înlocuit prin sărăcie lucie? Nu pentru îndreptarea acestor rele a fost numit el prefect; el are o misiune mai înaltă, mai nobilă și mai demnă de dânsul: aceea de a asigura alegerea de deputat a unui Iepurescu, a unui Dimancea, a unui Pătărlăgeanu și a atâtor alte talente distinse cari onorează partidul său. Din momentul ce această grea sarcină este realizată, prefectul își freacă mânile cu satisfacțiune, căci rolul său a încetat.

Cât timp, prin urmare, destinele țării vor fi încredințate pe mâinile unor astfel de oameni, pentru cari cuvintele de patriotism și de conservațiune națională nu sunt decât mijloace întrebuințate pentru căpătuiala partidului, vom avea să înregistrăm cu durere bilanțul de care am vorbit mai sus și care se traduce prin degenerarea fizică și intelectuală a națiunii.


[5 decembrie 1882]

S-o lovi nu s-o lovi, iat-o frântă că ți-am dres-o. Cam așa, în bobote, ni se răspunde de cătră foile guvernamentale de câte ori relevăm lucruri reale și pozitive, ca și când le-am vorbi chinezește și nu ne-ar pricepe. Una zicem noi, alta răspund dumnealor.

Să zicem că toate foile sunt pline de mizeriile reale de cari sufere țara? Să venim cu statistica, multă-puțină câtă se face la noi, pentru a proba că în țara aceasta, care se numește românească, elementul românesc este cel care scade la număr, el e cel atins de morbiditate și moarte, că nici catolici, nici izraeliți, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atât de însemnate ca poporul ortodox, adecă cel de limbă română? Să cităm din nou economiști vrednici de credință cari arată că trei din patru părți ale proprietății rurale au trecut deja în mâna unor străini deghizați? S' arătăm cum douăzeci la sută din copiii născuți sunt nelegitimi, făcuți în concubinaj? Să spunem în fine că aproape 30.000 de oameni, numai în capitală, sunt trecuți în recensimentul din urmă între indivizi fără nici o profesie?

Nu mai vorbim de Moldova. Stările de lucruri, incuria administrativă din acea jumătate a României — mizeria țăranului, decreșterea populației rurale și morbiditatea ei, toate acestea își bat joc de orice descriere, lasă în urmă puterea oricărei pene.

Și dacă le relevăm acestea, dacă arătăm nu ceea ce noi zicem, ci lucruri ce le constată în scrierile lor teoretice chiar membri ai partidului: un Aurelian, un Ioan Ghica ș.a., dacă afirmăm că e clar ca ziua că, cu toată pretinsa civilizație, dăm îndărăt — ce ni se răspunde?

Românii s-au bătut bine la Plevna.

Ba ni se citează pasaje din „Timpul“, privitoare la purtarea oștirii noastre ca și când ar fi având a face una cu alta.

Ei, și turcii s-au bătut bine la Plevna și cu toate acestea praful s-alege de Împărăția turcească.

O satiră din anul 1821 zice:


Toate ar fi mers mai bine, dacă turcul n-ar fi fost
Vrednic numai la războaie, dar în politică prost.


Același lucru 'l putem spune despre câte se petrec la noi. Politică proprie nu numai că nu s-a făcut vrodată, dar cei mai mulți oameni par a avea o înnăscută incapacitate de-a înțelege importanța cuvântului. Nu este și n-a fost nicicând politică frământarea bizantină de a parveni, intrigile personale de harem și serai și goana după aur a o mână de străini deghizați, constituiți în societate de esploatare.

Nici o reformă din câte se propun nu se face din punct de vedere obiectiv, pentru că așa ar fi bine să se facă, ci pentru că e oportun, pentru că un interes de partid o dictează.

Oare politică să se poată numi apucăturile bizantine ale unui I. Brătianu, acestui om care-și bate joc de toți bărbații din țară, care-i înalță pentru a-i sfărâma, pentru a-i arunca apoi într-un colț, ca să le fie silă lor înșile de ei?

Oare politică să fie a se servi de oameni corupți, a căror viață și privată și publică e un adevărat scandal, și-a face din ei sâmburul partidului său? Politică e din partea acestui om de stat de-a acoperi hoțiile coreligionarilor săi, politică de-a-și îmbogăți soitarii prin afaceri scabroase, politică oare de-a da pradă țara și instituțiile, viitorul poporului, bunăstarea lui în mâna unor elemente inculte și perverse totodată, de cari sunt pline Adunările? Politică e de-a decora pe trădători și de a-i pune în evidență, când asemenea oameni, chiar folositori să fi fost faptelor sale, cată să rămâie în umbră, pentru a nu răpi poporului întreg credința în onestitate?

Și care-i scopul cu care se nimicește moralmente și fizic poporul nostru, căci statistica ne dă dreptate în toate privirile: se nimicește.

Dacă în fruntea guvernului ar fi o comisie străină am ști scopul: substituirea. Există străini cari nu fac nici un mister din aceasta; alt popor pe aceeași espresie geografică e parola multora din ei.

Care poate fi scopul d-lui Brătianu îndeosebi?

D-sa știe, oricât de puțină istorie să fi învățat, că liberalismul e dizolvant, cu atât mai dizolvant când, paralel cu el, avem zilnic imigrațiunea? D-sa știe că, oricât de rău ar fi fost trecutul — retrograd chiar — al țării noastre, această țară era înainte de toate a românului, ceea ce azi nu mai este? D-sa știe că toate elementele c-o ambiție estravagantă de-a parveni sunt naturalmente eterogene și că a le da vânt, precum le dă, înseamnă a înstrăina țara? Le știe fără îndoială sau, dacă nu le știe, n-are decât să privească mutrele dimprejurul său pentru a se convinge pe deplin. Le pasă acestor cumularzi, acestor samsari politici, acestor ignoranți de țară, cum ne pasă nouă de China.

Și când toate acestea sunt învederate, când, mulțumită unei politici vitrege de chiverniseală, în toate punctele se observă un regres înspăimântător a elementului român, ce ni se răspunde?

„Românii s-au bătut bine“. „N-aveți încredere în vitalitatea poporului“, o frază a d-lui Dim. Sturza.

Toate popoarele agricole și păstorești sunt războinice. Dar ce dovedește asta? Dovedește poate că, cu toată bravura, al nostru nu dă îndărăt?

Dacă politica străină, împreună cu străinii ce ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursături din toate unghiurile lumii, dacă nici unul din relele ce bântuie populațiunile noastre nu merită atenția așa numiților oameni de stat și dacă la toate mizeriile ce relevăm nu primim alt răspuns decât digresiuni asupra gloriei militare îi putem asigura pe adversari că — din nenorocire — va veni o zi în care nimeni nu va mai putea conta pe un popor sărăcit și demoralizat. Istoria își are logica ei proprie; nici un neam nu e condamnat de a suporta în veci un regim vitreg, corupt și mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează de cătră fiii lui proprii, cu atât mai puțin când se exercită de stârpituri orientale. Ne temem că aproape e ziua în care simțul conservațiunii fizice, revoltat de maltratările administrative și fiscale și de exploatarea escesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra a chiar existenței statului.


[9 decembrie 1882]

Observăm că unirea între grupurile opoziției nu-i face multă plăcere „Românului“. Onorabilii confrați găsesc că deosebirile între sinceri-liberali și sincer-conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putință a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negațiune, pentru a forma un partid obstrucționist ș.a.m.d. Când lipsește ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înțeles, dar care ține locul ideii. „Obstrucționiști“ e bine și felicităm pe confrați pentru îmbogățirea dicționarului de porecle. Trăim în țara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încât, precum am suportat titlul de reacționari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă și pe acesta. Unde-a mers mia, meargă și suta.

Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că „vorbim cu deliciu de un Domn român de sânge, înconjurat de-o aristocrație istorică“, ba „Românul“ are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nțelegem: nu dorim nici una, nici alta.

Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari și-a întins armele până-n Dunăre și Nistru, ei, „scut creștinătății“ precum îi numea biserica și evul mediu, n-au existat pentru a face rușine generației actuale, și acea aristocrație, cu independența ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră țară mai grele decum alții aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac' ar exista și astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorința nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.

Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.

Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătorește încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credința, abnegațiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu smerirea și credința celor vechi.

Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuțile lor de eroi și de sfinți pot fi măsura virtuților confiscate ale ilustrațiunilor actuale. Nu abnegațiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste și sobre, iată ținta la care se mărginește oricine din noi.

Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit-o compusă din oameni vrednici de pușcărie și carantină? Este sau nu adevărat că nu există, între șefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid? Dacă n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputință perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizați de chiar șefii lor cu epitetul de putregaie și de oameni corupți, orice ar pretinde că vor să facă de acu-nainte, la ce ne putem aștepta de la ei? Din coada de câine sită de mătasă nu se face. Corupția dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur și influență ar fi motive îndeajuns pentru ca toți oamenii de bine, fie chiar deosebiți în principii, să se unească în contră-le, nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestități, celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o nație să fie pururea condusă de ne-adevăr și de corupțiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în același timp în care membrii ei sunt scoși în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuției publice în același timp în care populațiunea decrește pe-un pământ roditor și înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii când nici trei la sută nu știu citi și scrie.

Când toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranței și cupidității privilegiate e cu neputință în România și că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziție sunt prea liberali, alții prea reacționari și că o unire între ei nu e cu putință. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n-au a face cu subtilitățile teoretice ale deosebirii între principii liberale și conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme de principiile supreme nici nu sunt în discuție. Nu e în discuție alegerea între monarhie și republică, nu drepturile sau datoriile cetățenilor, nu Constituția; o luptă pentru religia politică nu mai e la loc și cu cale de vreme ce problemele ei sunt rezolvate prin legile actuale, prin Constituția actuală. Toată discuția asupra unor lucruri ce nici nu sunt în cestiune, nici formează pentru cineva obiectul vreunei controverse e stearpă, fără soluțiune practică, și, după cât știm, nu preocupă pe nimeni și nu de ea e vorba.

Ceea ce simțim cu toții însă sunt relele reale cari bântuie țara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale și pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică și oratorie, ci muncă, echitate și adevăr.

Mizeria materială și morală a populațiunilor, destrăbălarea administrației, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupția electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul și oricare vederile sale supreme, corupția și malonestitatea trebuie să lipsească din viața publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulități venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendența, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate și să 'nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie și de facem-treburi, cuprinde un întreg program față cu aceia cari nu cred în nimic și pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni și de-a se îmbogăți.


[11 decembrie 1882]

În sfârșit Senatul a scuturat amorțeala în care zăcea de atâția ani sub influența sirenei Brătianu. Un curent galvanic a străbătut membrele îmbătrânite ale acestui corp și, pentru prima oară, ne-a fost dat să-l vedem răspunzând cu demnitate și bărbăție la presiunile cutezătoare ale puterii centrale.

Oricât s-ar masca faptul de cei interesați, este netăgăduit că votul de la 7 decembre, care trimite în judecata Înaltei Curți de Casațiune și de Justiție pe generalul Slăniceanu, constituie o înfrângere umilitoare a „dictatorului“. Opiniunea publică nu s-a înșelat un singur moment asupra importanței politice a acestei ședințe și toată lumea este de acord spre a recunoaște că ceea ce un cap de cabinet, respectuos către reprezentațiunea națională, ar trebui să facă în asemeni împrejurări ar fi să-și depuie demisiunea în mâinele M. S. Regelui.

Că d. Brătianu nu va urma această linie de conduită, singură demnă, singură admisibilă pentru un ministru constituțional care se respectă, aceasta o știm mai dinainte. Acest ministru n-a iubit niciodată situațiunile limpezi și onorabile; caracterul său respinge orice rezoluțiune virilă. Om de tenebre și de politică bizantină, el va căuta să escamoteze acest vot care-l lovește cu brutalitate în față și, prin influența atotputernică, dizolvantă, fatală, de care dispune, va sili pe venerabilele momâi din palatul Academiei să revie asupra neașteptatei lor hotărâri. Aceasta nu va fi nici cea dintâi, nici cea din urmă încercare a sa.

Nu dară de consecințele ce va avea acest vot, cu privire la tristul erou al zilei, ne interesăm astăzi, ci de veleitățile de independență față cu „Vizirul“ ce s-au manifestat deodată în sânul maturului corp.

Nu mai era un mister pentru nimeni că d. Brătianu luase sub înalta sa protecțiune pe ministrul de război acuzat că a fost mituit de ovrei ca cel mai de rând membru al partidului roșu. Faptul era de o gravitate fără seamăn și cel mai elementar bun simț impunea în mod imperios atât protectorului cât și protegiatului să ceară ca lumina să se facă degrabă, pentru onoarea armatei care avusese pe acel militar în fruntea ei, pentru onoarea țării care-i încredințase un post atât de înalt. Din nenorocire, păcatul era vădit, pipăit, indiscutabil și d. Brătianu n-a putut găsi alt argument spre justificarea protegiatului său decât să strige senatorilor: — Și eu am făcut tot așa! Atât de mult era convins primul ministru de devotamentul, de supunerea, de platitudinea acelora la cari se adresa, atât de mult desprețuia el opiniunea publică, înaintea căreia făcea atâtea temenele ipocrite odinioară, încât căpătase convicțiunea că este destul să afirme solidaritatea sa cu tripotagiurile ovreiești ale actualului reprezentant al Râmnicului Sărat spre a-l scăpa curat ca argintul din încurcătura în care-l aruncase teribilul d. Grădișteanu.

Știm cu toții scandalul ce a urmat acestei incalificabile intervențiuni, scandal fără precedent în istoria politică a oricării țări constituționale. Nu numai ministrul abuziv sau taxat astfel n-a fost trimis înaintea supremei instanțe judecătorești a țării, după cum cerea legea și morala publică, după cum a reclamat-o el însuși, dară încă a fost numit șef al statului-major al armatei, pe care raportul d-lui Grădișteanu afirma că a dezonorat-o, și, acum în urmă, ca încoronare a operii, numit — căci nu este cu putință a se zice că a fost ales — numit senator!

Desfiderea aruncată opiniunii publice nu putea fi mai pe față, nici voința Coroanei siluită cu mai mare cutezanță. Trebuia în adevăr la cârma statului un ministru autoritar și fără sfială de legi și de oameni ca d. Brătianu pentru ca să asistăm la desfășurarea unui atare cinism guvernamental.

Astfel, grație presiunii sale neobosite, ceea ce se anunțase la început ca o dramă, destul de tristă, căci era vorba de onoarea unui ofițer superior român, era aproape să se termine ca o mizerabilă farsă, în care generalul Slăniceanu și protectorul său făceau le pied de nez Senatului întreg. Femeia frumoasă se termina în coadă de pește…

Din norocire, înscenarea farsei a lăsat mult de dorit; lucrurile au fost ticluite așa de transparent încât și cei mai credincioși au stat la îndoială în fața rușinei ce li se cerea să sancționeze. De aceea, când nevinovatul d. Orleanu și-a citit raportul, făcut în numele faimoasei comisiuni de „informațiune“, prin care fostul ministru de război era spălat de toate păcatele comise și se conchide că nu e necesitate de trimitere înaintea Curții de Casațiune, murmure destul de expresive s-au ivit printre senatori. Palidul ministru de justiție abia a avut curajul să răspundă discursului virulent al prințului Dimitrie Ghika, care a sfârșit prin a înțelege în cele din urmă că ceea ce pretindea guvernul însemna pur și simplu sinuciderea morală a Senatului.

Rolul decisiv însă în această afacere a fost rezervat generalului Florescu care, cu un tact superior, cu o sobrietate de cuvinte exemplară, a arătat colegilor săi câte pericole pot decurge pentru prerogativele și demnitatea Senatului din imixtitunea continuă și fățișă a guvernului în voturile sale.

Numirea d-lui Slăniceanu ca șef al statului-major al armatei în condițiuni atât de anormale, când un vot de blam al Senatului stă suspendat d-asupra capului său, acuzându-l de concusiune și de tripotagiuri, — această numire este o adevărată crimă din partea guvernului, căci șeful statului-major nu este destul să fie inteligent și capabil în lucrările sale, el trebuie să fie cinstit și, până la proba contrarie, cinstea d-lui Slăniceanu este bănuită.

Se știe cari au fost consecințele acestui discurs: cu o majoritate de 20 voturi în contra a 8, Senatul a decis trimiterea fostului ministru în judecata Curții de Casație, numind în acelaș timp și comisiunea de acuzare.

Ce va face această comisiune, compusă din elemente atât de disparate, ne este cu greu să o spunem. Oricare va fi rezultatul final al cestiunii Slăniceanu, un lucru rămâne de aci înainte câștigat pentru toată lumea: votul de blam ce a izbit deopotrivă atât pe fostul cât și pe actualul ministru de război.


[12 decembrie 1882]

Din capul locului am observat că rău și fără cale Creditul Funciar Rural se adresează la tribunal în procesul ce-l intentează d-lui Alex. Ciurcu. Distingerea care se face între acțiune publică și acțiune privată ni se pare o subtilitate arbitrară în materie de presă, cu atât mai arbitrară în chiar cazul de față. Activitatea Creditului nu este o activitate privată. Concesionată de stat, având privilegiile ei, prin urmare drepturi escepționale, stând în legătură cu toată lumea capitaliștilor precum și cu toată lumea proprietarilor, având o activitate publică și o răspundere publică, se prea poate întâmpla ca gestiunea Societății să fie supusă unei critice aspre, mai mult — se poate zice, fiindcă suntem la noi în țară — că se fură.

Ei, și nu s-o fi furând la noi în țară!

Când vedem atâția oameni cari din nimic au ajuns milionari, fără a înființa fabrici, fără a face agricultură, și când știm că pentru majoritatea oamenilor banul se datorește muncii, la ce să atribuim aceste îmbogățiri ca din senin? Dar vom numi-o agiotaj, dar păsuială, dar favoare guvernamentală, destul că sume de aur se duc în mâni cari n-au oferit societății un echivalent de servicii pentru ele și poate ca juridic lucrul să fie îngăduit sau să poată scăpa printre picături; moralmente și economic vorbind e o spoliație. Spoliație sistematică, de sus până jos. O pensie reversibilă de ex. care se plătește unui om ce nu și-a petrecut timpul în serviciul statului, ci urmărindu-și ambițiile sale personale, e după a noastră părere o spoliație a tezaurului. Da-ne-va d. C.A. Rosetti în judecata tribunalului că nu poate mânca și el o pâine de răul nostru?

Nu credem.

Dar, pentru a ne întoarce la cazul nostru, orice delict, fie de natură privată, fie de natură publică, care se consumă și se comite prin presă nu poate veni decât înaintea Curții cu Jurați. Cuvântul tipărit, iată termenul de căpetenie. Cuvântul tipărit se judecă de Curtea cu Jurați. D. Ciurcu a afirmat ceva prin cuvânt tipărit. D. Ciurcu vine înaintea juraților. Dacă jurații vor judeca că afirmarea d-sale tipărită e o calomnie, că această aserțiune calomnioasă au adus pagubă Creditului, cestiunea acelor pagube poate fi urmărită mai departe, pân-atunci însă nu.

Nu vorbim aci ca amici ai libertății presei. Se poate că noi înșine am dori să vedem respectate multe lucruri; am voi să vedem respectate credințele religioase și tradițiile naționale, am voi poate să vedem neatinse bunurile ideale ale poporului și ale istoriei noastre, dar n-o putem face. Vorbim aci de textul pozitiv al legii fundamentale, care nu permite nici o urmărire a presei decât înaintea juraților. La conștiința publică se adresează tiparul, conștiința publică să-l judece.

Poate cineva să nu fie mulțumit cu libertatea absolută a presei. Indiferent. Pe cât timp Constituția subzistă și trimite orice enunțare a presei, de orice natură ar fi, înaintea juraților, acolo trebuie să și meargă. Cine nu e mulțumit se va plânge de Constituție, va cere modificarea ei; dar, pân' a nu se modifica, tribunalele nu devin competente de-a judeca nici ceea ce se petrece, nici ceea ce nu se petrece în presă.

Și s-au petrecut multe în presa din țară. Ziare scrise în limbi străine sau și de străini au insultat adesea poporul și istoria noastră. Mai mult. Era destul să sosească în mijlocul nostru vrun om dintr-o bună familie română pentru ca o pană ocultă să-l denigreze în ochii publicului, nu pentru altceva decât pentru singura cauză ca e român și că familia lui a fost domnească în România. Denigrări de cea mai înjosită speție, a căror sorginte era cu toate astea foarte sus, al căror instrument era vrun erou de tristă figură. Ei, pe tribunalul secția cutare nici nu l-a durut capul de asta, pentru că n-avea dreptul să se ocupe. Curtea cu Jurați ar fi trebuit să judece și la dânsa nu s-a adresat nimenea. Sunt cestiuni acestea cari se țin de conștiința chiar a poporului românesc și când această conștiință suportă injuriile ce se aduc oamenilor de frunte ai nației aceștia sunt destul de generoși pentru a nu apela la ea, pentru că rușinea națională ar fi rușinea lor. Libertatea presei poate fi un rău, dar e înscrisă în Constituție; nici o excepție, nici o tâlcuire într-altfel a Constituției nu se încape.

Singura pedeapsă care s-a aplicat regulat celora cari au abuzat de această libertate, celora ce-au insultat Coroana și familia regală de ex., a fost câte-un Bene merenti aplicat pe piept.

Dacă Creditul Funciar Rural se crede calomniat, calea la Curtea cu Jurați îi e deschisă, cealaltă cale însă, mai recomandabilă, e de a solicita pentru jurnalistul de care se crede atins una din acele plăci de metal cu care s-au decorat Orășanu și semenii lui.


DEZMINȚIRE
[12 decembrie 1882]

Unele ziare par a-și fi făcut o plăcere din a comunica fel de fel de știri eronate asupra „Timpului“. O asemenea știre, într-o formă neobicinuită și puțin colegială, o găsim trecută în „România liberă“ de azi. N-avem decât a repeta declararea categorică făcută în atâtea rânduri că nici este, nici a fost vrodată vorba de încetarea „Timpului“ și că toate amănuntele date în această privire de „România liberă“ sunt inexacte.


ROȘII DIN PARIS
[12 decembrie 1882]

Următoarele rânduri le reproducem dintr-o foaie străină și anume „Wiener Allgemeine Zeitung“:


Consiliul radical roșu din Paris face adeseori demonstrațiuni politice, dar cată să-i dăm oarecare dreptate dacă discută din când în când cestiunea prefecturei poliției, căci în privința aceasta Parisul se află într-o stare excepțională, ce nu întâlnim nici într-o țară europeană, afară doară în Turcia și Rusia. Poliția prefecturei e un stat în stat, ba și mai mult. La 12 aprilie 1881 președintele actual a Camerei a zis în ședință publică despre prefectul poliției: „Acest funcționar poate, după plac, a se substitui șefului său ierarhic (ministrului de interne) și chiar autorității guvernului“. Albert Gigot, ca prefect, a dat o circulară în care a recunoscut expres că „poliția poate numai cu multă greutate să observe dispozițiunile legei (!) privitoare la apărarea libertăței personale“. Un alt prefect de poliție de mai nainte mărturisește că, „deși însuși este legist, totuși în cele din urmă s-a deprins de a nu-i mai păsa de legalitate“. Poliția prefecturei e suverană, împiedecând și mersul justiției chiar în cazuri importante criminale. Astfel s-a întâmplat că scandaluri publice ce preocupau tot orașul, n-au ajuns înaintea tribunalului. Nici chiar prefecții cunoscuți ca republicani n-au permis măcar un control oficios asupra faptelor lor. Din aceste cauze consiliul comunal adeseori a voit să refuze cele 23 milioane pentru întreținerea prefecturei poliției, cerând desființarea sau reorganizarea poliției. Câte cheltuieli nu se fac aci despre cari nu se dă nici o socoteală, căci nici nu pot fi justificate? Să ne aducem aminte de prefectul de poliție Leon Renault; de procesul Cissey-Yung și de tot spionajul de atunci, plătit în timp de mai mulți ani și aceasta numai pentru niște intrigi nedemne și infame…“


[15 decembrie 1882]

Pe când la noi în țară atenția publică e absorbită de fenomenele de corupție și de cădere, ce le prezintă un partid în disoluțiune, ale cărui miasme se răspândesc, umplând spiritele cele mai bune de slăbiciune și de îndoială, în afară de marginile țării noastre se pregătesc lucruri proprii a da o altă față Europei.

Deși, până mai ieri, se știa de toată lumea că relațiile dintre Germania și Austro-Ungaria sunt bune, că, în aproape toate cestiunile esterioare, aceste puteri merg mână 'n mână, totuși nimeni nu cunoștea mai de aproape natura acestor relații, nu știa dacă ele consistă într-un consimțământ de mai nainte stabilit asupra tuturor cestiunilor ce s-ar putea ivi în urma Tractatului de la Berlin sau dacă ele mergeau mai departe, constituind o alianță adevărată, fixată prin documente autentice.

Ocolul pe care d. de Giers, ministrul de esterne al Rusiei, l-a dat — în afaceri de familie — Curților Europei au dat însă ocazie la o sumă de descoperiri cari au început a neliniști spiritul public și a dovedi că situația politică e plină de furtună și de pericole.

Imediat în urma plecării sale din Germania, unde fusese foarte bine primit și avuse o întrevorbire cu principele de Bismark, o foaie acreditată, ale cărei inspirațiuni se datoresc oficiului de esterne, a afirmat că înțelegerea între Austria și Germania nu este numai un fel de acord în privirea intereselor comune, ci e stabilită în scris prin act autentic.

Austria n-a prea fost mulțumită cu enunțarea aceasta publicistică, căci, când un lucru se întâmplă în taină și e menit a rămânea tăinuit, descoperirea nu poate fi decât neplăcută, mai ales când ea e de natură a da loc la esplicațiuni între două puteri de o potrivă și rivale cum e Austria și Rusia. Cu toate acestea, în momentul întâi știrea aceasta era de natură a liniști lumea financiară și politică. Oricât de puternic ar fi imperiul de la nord, nu poate risca un război în contra celor două mari puteri ale Centrului Europei. În contra uneia din ele chiar succesele ar fi neînsemnate și pierderile mari; în contra amândurora Rusia ar rămânea învinsă.

Dar numaidecât se ivi o altă știre care slăbi în mod considerabil efectele celei dentâi. „Gazeta de Colonia“ comunică condiția de căpetenie pe care se întemeiază alianța austro-germană. Nu în orice caz era valabilă și obligatorie pentru amândouă părțile. Numai atunci când una din aceste două puteri ar fi atacată din două părți, cealaltă e obligată a-i veni în ajutor. Dacă atacul s-ar întâmpla numai dintr-o singură parte, cealaltă aliată e liberă în acțiunea ei și poate decide orice crede că ar fi practic pentru dânsa. Cheia acestei convențiuni pare a fi următoarea: după încheierea Tractatului de Berlin, Germania a prevăzut posibilitatea unei alianțe ruso-franceze, pe când Austria, care, prin ocupațiunea Bosniei și Herțegovinei, iritase în grad mare susceptibilitatea Rusiei, putea să presupuie că această din urmă va apela și la Italia. În decursul politicei sale de unitate, Italia a cam perindat alianțele; ea a câștigat Lombardia prin alianță franceză, Veneția prin cea germană; se putea deci presupune că, pentru a câștiga Triestul și Trentinul, nu va fi surdă la propunerile Rusiei.

Cum însă ar ieși alianța austro-germană, calculată cazuistic pe aceste eventualități de mai nainte determinate, dacă Germania n-ar avea a face decât cu Franța și nu cu Rusia, dacă Austria n-ar avea în contră-i decât Rusia și nu Italia? Aceasta a fost întrebarea gravă ce s-a născut în urma descoperirii de mai sus și care a imprimat înțelegerii un caracter și mai problematic. Abia se pusese în avanscenă aceste amănunte asupra înțelegerei austro-germane și se născuse siguranța că în ea nu mai e loc pentru un al treilea, când ni se dete un nou signalment al ei: nu este încheiată decât pe cinci ani; s-a stabilit la 1879 și espiră în octomvrie 1884.

Toate aceste descoperiri la un loc au făcut a se presupune că evenimentele la cari ele se referă se apropie, o presupunere întărită încă prin înarmările Rusiei, prin crearea de nouă drumuri de fier strategice spre marginea Poloniei, prin întărirea granițelor ei. În fine, zilele din urmă secretarul cel mai intim al princepelui de Bismarck, fiul său, contele Herbert, a sosit la Viena cu depeși pentru ambasadă și pentru contele Kalnoky. Acest din urmă eveniment caracterizează pe deplin gravitatea situațiunii. Va fi avut a aduce admonițiuni Austriei de-a nu se încrede în asigurările de pace ale Rusiei și de a se pregăti repede în vederea unui apropiat război? Acesta se presupune c-ar fi cuprinsul misiunii sale, căci același sfat l-au repetat foile germane la adresa Italiei, căreia i-au făcut grave imputări pentru că n-a creat căi ferate strategice și nu e îndestul de preparată pentru ofensivă când ar veni momentul de a-și ținea cuvântul cu care a intrat în alianța austro-germană.

E curios ca în preziua unor evenimente, ale căror urmări sunt aproape incalculabile, cei ce ne guvernează să nu aibă alte griji decât de-a semăna dezbinarea și neliniștea prin propuneri de reformă constituțională. Oamenii aceștia, care-n fiece zi inventează un nou teren pentru aplicarea maniei lor de înnoire și prefacere, par a voi să amețească țara, s-o preocupe atât de mult cu luptele dinlăuntru încât, în cazul unor complicațiuni esterioare, să nu știe unde-i e capul.

N-ar fi oare bine ca primul ministru, în loc de-a se preocupa de prefacerea colegiilor și de electivitatea magistraturii, să aibă ochii ațintiți asupra celor ce se petrec în afară și să recomande amicilor săi politici nu numai cumpăt, dar chiar o renunțare momentană la planurile lor de reforme demagogice?


[17 decembrie 1882]

În fine precedentul e creat.

Tribunalul de Ilfov secția I s-a pronunțat asupra cestiunii competenței în procesul Ciurcu. Prezidentul d. Costescu și judecătorul d. Carp au respins declinarea de competență și a ordonat examenul de fond; singur d. A. Eustatiu a fost, din contra, de părere a se admite escepțiunea de incompetență.

Știm că românii au libertatea de a gândi, a vorbi, a scrie, a tipări orice doresc; libertate garantată prin Constituție. Pentru ceea ce gândim și credem, pentru ceea ce zicem nu ne-așteaptă rugul inchiziției, pentru ceea ce tipărim nu ne-așteaptă revocare cu de-a sila, cum i s-a impus lui Galilei.

Se poate oare pretinde că o aserțiune tipărită cauzează cuiva o pagubă materială legitimă?

Dacă aserțiunea e adevărată, adevărul n-are, nu poate avea pedeapsă, nici poate cu drept cuvânt să păgubească pe cineva. Când o aserțiune adevărată aduce cuiva pagubă, acela merită s-o aibă, activitatea aceluia e atunci desigur nelegitimă, reprobată fie de legile pozitive, fie de morală, și nu vedem cum un adevăr, de orice fel ar fi și orice materie ar privi, poate fi întâmpinat de cereri de despăgubire sau de pedeapsă.

Dar aserțiunea e calomnioasă? Atunci cel atins poate cere despăgubire. Ceea ce susținem însă este că, în materie de presă, nu are tribunalul dreptul de-a caracteriza o aserțiune, nu are dreptul de a cerceta dacă ea este adevărată, deci exemptă de penalitate sau calomnioasă, deci meritând penalitate și dând loc la despăgubiri.

Acțiunea penală e aci cea de căpetenie; de la hotărârea ei atârnă accesoriul despăgubirii. Până a nu se decide dacă aserțiunea este sau nu o calomnie, până a nu se caracteriza ca atare, nu poate fi vorba de accesoriu, pentru că, pe cât timp o sentență nu s-a dat — și numai jurații o pot da — există prezumpțiunea că aserțiunea încriminată e adevărată. Adevărul neavând pedeapsă, nu poate cauza daune legitime.

Nu ni se vorbească de cazuri analoge, de crime ce se judecă de jurați și cari dau loc la cereri de despăgubire înaintea tribunalului. Acele crime sunt fapte constante sau constatate. O aserțiune însă, pentru a deveni calomnioasă, trebuie declarată ca atare de către cel ce se cuvine și aceasta nu se poate face decât adresând juraților întrebarea dacă aserțiunea merită sau nu numele de calomnie. Tribunalul nu poate prejudeca. Precum nu poate declara de criminal pe cel ce n-a fost încă judecat de jurați, tot astfel nu poate numi calomnioasă o aserțiune care n-a fost numită astfel prin o sentență a juraților.

Precum pentru prevenit, înainte de-a fi condamnat, există prezumpțiunea că e nevinovat, tot astfel pentru orice aserțiune tipărită există presupunerea că e adevărată, deci nevinovată, înainte de-a se statua contrariul de judecătorii ei firești.

Tribunalul ar fi competent numai într-un caz și acesta este: ca o aserțiune adevărată să poată cauza o pagubă legitimă cuiva și să poată trage după sine o cerere de despăgubire, asemenea legitimă. Dar aceasta e inimaginabil. Căci dacă aserțiunea e adevărată, paguba nu poate fi legitimă și nici cererea de despăgubire; dacă nu-i adevărată, e o calomnie, dar caracterul de calomnie nu i-l pot atribui decât jurații.

Insistăm atât de mult asupra acestui punt pentru că precedentul poate avea urmări incalculabile. Orice aserțiune, orice apreciație scrisă sau tipărită poate cauza pagube cuiva. Dar un zugrav nu are talent, își espune tablourile ș-o constatăm aceasta prin critică tipărită? Proces de despăgubire. Nu-și poate desface tablourile; l-am discreditat. Dar o cântăreață n-are glas și o arătăm aceasta? Proces de despăgubire; nu se poate angaja; am discreditat-o. Dar o bancă angajează banii clienților ei în afaceri problematice ori hazardate; o descoperim? Despăgubire, căci nu mai poate face treburi. Și așa in infinitum. Ca să arătăm ce puțin temeinică e o asemenea interpretare, vom cita un caz anecdotic din Grecia. Un cleft care pretindea a fi comis acte eroice în războiul Independenței a cerut pensie de la Cameră. Camera ar fi fost dispusă de-a i-o vota dacă o gazetă nu s-ar fi ridicat contra. L-a discreditat. Acesta a adresat tribunalului o cerere de despăgubire. Dacă gazetarul nu scria, pensia era să se voteze; prin aserțiunea însă că n-o merită cleftul a fost păgubit. Nu știm ce va fi decis tribunalul; știm însă că cleftul i-a tras gazetarului o bătaie. Precum se vede cazul e tragic.

Nu trebuie să uităm înainte de toate că regimul libertății presei este o derogare de la dreptul comun. Presa poate comite tot soiul de delicte cari, dacă nu s-ar fi făptuit pe hârtie și prin tipar, ar fi de competența tribunalelor ordinare. Calomnie și injurie prin viu grai se judecă de tribunal; calomnie și injurie prin presă — de jurați. Pagubele ce rezultă din delicte ordinare se judecă de tribunalele ordinare; pagubele de pe urma delictelor de presă — de jurați. Constituția franceză, care prescrie anume aceasta, nu e decât consecuentă cu sine însăși; ea trage numai în scris o concluzie care se 'nțelege de sine și care rezultă în mod firesc din chiar principiul libertății presei.

Dacă Constituția noastră nu se esprimă tot astfel nu trebuie să uităm că nu intenția legiuitorului nostru a fost de a sustrage presa de sub judecătorii ei naturali, ci că, deprinși a copia cum suntem, am copiat textul belgian. Textul l-am copiat; controversa eventuală, intențiile eventuale, mai mult sau mai puțin probabile, ale legiuitorului belgian nici n-au trecut prin mintea legiuitorului nostru, precum n-a gândit în acel moment la opinia respectivă a împăratului Chinei.

Repetăm încă o dată: nu vorbim aci ca amici ai libertății absolute de presă. Sunt poate lucruri pe cari noi înșine am voi să le vedem respectate și a căror cruntă batjocorire, cu părere de rău, am văzut-o recompensată cu Bene-Merenti. Nu amici ai presei; dar datori suntem a menține înțelesul pe care Constituția 'l are. Dar ne convine această libertate, dar nu ne convine — nu aceasta e în cestiune. Pe cât timp Constituțiunea zice așa și nu altfel, pe cât timp judecata asupra cuvântului tipărit în anume condiții aparține juraților nu putem admite nici din cauză de oportunitate, nici prin esplicațiuni subtile competența altor judecători.

Dar — se zice — presa noastră abuzează; ea nu se mulțumește numai cu combaterea personalității publice, atinge viața privată a oamenilor. O, n-o face în măsura în care s-ar cuveni.

Într-o societate onestă, viața oamenilor, în genere, trebuie să fie astfel încât casa lor să poată fi de sticlă. Când s-ar ști din ce cuiburi de pupăză iese multe din ilustrațiunile politice, ele n-ar mai fi ilustrațiuni. Licența presei, orice s-ar zice, nu e decât urmarea firească a licenței de moravuri publice și private. Într-o țară în care trădarea se decorează, afacerile Warszawsky se bucură de impunitate, reputația de-a fi vicios și desfrânat nu închide cuiva nici o ușă, la orice palat ar fi, presa nu poate fi decât cum este. A-i închide gura prin asemenea măsuri ar fi numai a înainta ipocrizia, a arunca un văl de ochii lumii asupra putrejunii sociale.

E prea adevărat că am văzut și nume oneste târâte în noroi pe când desfrâul trecea cu ochi bisericoși, mascând sub aparențe ipocrite mlaștina inimei. Dar aceasta s-a întâmplat mai rar și, dacă s-a întâmplat, o mărturisim, oamenii onești din această țară au un defect fundamental, apatia, care se răzbună asupra lor.

Demult oamenii de bine ar fi trebuit să formeze o ligă de regenerare națională, demult ar fi trebuit să se opuie licenței în toate: fie aceea în familie, fie 'n biserică, fie 'n societate, fie 'n presă. Dar, cu o nepăsare care adeseori se numește lipsă de prejudiții, ei au îngăduit ca fundamentele morale ale vieții noastre, ca bunurile ideale ale poporului lor să fie surpate și măcinate de demagogie și nu e decât firesc ca, în urma chaosului intelectual, în urma surpărei oricărei autorități de origine umană sau dumnezeească, să urmeze chaosul de moravuri, desfrâul, cinismul. Naturile oneste sufăr și ele, dar nu sufăr prin ceea ce fac, ci prin ceea ce-a omis a face.


UN NOU ZIAR

[Articol cu paternitate incertă]

[17 decembrie 1882]

De la 1 ianuarie viitor va începe a ieși în Iași, sub direcțiunea unuia din bărbații noștri politici, d. George Mârzescu, un ziar cotidian sub numele „Pactul social“.

Din programul acestui ziar vedem că el va susținea revizuirea Constituțiunei, spre a fi pusă în armonie cu regalitatea, va cere ca încoronarea regilor să se facă pe viitor în Iași și că tot acolo Camerele de revizuire să-și ție ședințele. În privința acestor Camere ideea ziarului este că ele trebuie a se dizolva în orice caz îndată ce lucrarea pentru care au fost alese se va isprăvi.

„Pactul social“ va susținea ca în Constituțiune să se determine bine prerogativele regale, pentru ca în evenimentele grave ce pot izbucni puterea executivă să nu-și mai adăpostească responsabilitatea la spatele reprezentațiunei naționale. Va cere ca raporturile de unitate dogmatică a bisericei române cu patriarhii din Constantinopol să fie bine determinate, pentru a nu li se da o interpretare prea întinsă; va cere înființarea unui Consiliu de Stat; va susținea ca împământenirea să fie de două feluri, mică și mare, și că numai aceasta din urmă să atragă plenitudinea drepturilor politice; dreptul de a poseda imobile rurale să fie considerat ca un drept politic; va susținea inamovibilitatea magistraturei, reforma legei electorale în cens, ca deputatul să nu mai fie sclavul alegătorilor, va susținea ca ministeriale toate să nu mai fie absorbite de șeful cabinetului și reduse la rolul de simple biurouri ale sale; va susținea ca legislațiunea noastră să fie pusă în armonie cu Constituția; va stărui pentru libertatea în alegeri; va cere ca benedicțiunea religioasă să fie obligatorie pentru căsătorii; va cere înființarea unei societăți de credit funciar rural în Iași, va cere ca dreptul la pensiune să fie reglementat prin Constituțiune etc.

„Pactul social“ promite a fi un ziar nepărtinitor și în nici o legătură cu partidele existente în țară.

Cunoscând pe d. Mârzescu ca un om de valoare nu putem decât augura mult bine pentru ziarul ce va ieși sub a sa direcție. Îndeosebi ne pare bine de aparițiunea acestui organ de publicitate în Iași, unde ziaristica este foarte rău reprezentată de un timp încoace.


[19 decembrie 1882]

Pe când constatăm cu toții apatia ce-o întâmpină proiectele de reformă ale d-lui C.A. Rosetti, apatie justificată prin sila pe care-o produce în spirite reversibilul ce le propune și cavalerii de industrie cari s-au îmbogățit pe urmele lui, tot atunci foaia din Strada Doamnei ne spune că


subiectul tuturor discuțiunilor publice și private este cestiunea revizuirii Constituțiunii.


Nu e exact.

Din contra, lumea ar fi bună — bucuroasă de-a se vedea scutită de întreprinderea aceasta. Ea știe că orice propune d. C.A. Rosetti nu poate avea decât un scop, unul singur: îmbogățirea a d-alde Carada și Costinescu, perpetuarea parveniților la putere, chiverniseala elementelor corupte.

Acesta a fost din capul locului scopul propunerii.

La noi, în țara indiscrețiunii, afli adeseori cuprinsul celor mai intime certuri politice și nu facem decât a completa știrile ce le avem dacă atribuim bunăoară d-lui C.A. Rosetti următoarele vorbe, adresate d-lui I. Brătianu.

„E prea adevărat că oamenii noștri nu sunt onești, că cel mai bun dintre ei încă tot merită carantina ori pușcăria. Dar sunt oamenii noștri. E drept că toată plebea aceasta nu știe carte; că directorii de bancă națională, prefecții, administratorii de domenii sunt recrutați dintre absolvenții a patru clase primare, că nimic nu se poate compara cu neagra neștiință a acestor adunături. Dar, înc' odată, sunt oamenii noștri. Tu vrei să te înconjuri cu alte elemente, vrei oameni mai curați și mai cu carte? Rău faci. Pe cât trăim, cu oamenii noștri trebuie să mergem; și cu cât mai înjosiți sunt, cu cât mai nemernici, cu cât mai ignoranți, cu atâta serviciile pe cari ni le-au făcut în trecut sunt mai mari. Să nu uiți că țara aceasta a fost o țară onestă. Cum îți închipuiești tu că fără aceste elemente am fi putut noi ajunge undeva?“

Nu acestea sunt poate cuvintele textuale întrebuințate între cei doi auguri, dar acesta e înțelesul și n-am făcut decât să 'mbrăcăm scheletul conversației în formă mai dramatică. Să nu se crează că cei doi oameni nu știu cu cine au a face, nu cunosc pe deplin natura și instinctele perverse ale celor de cari se servesc. „N-a sosit încă timpul de-a mă despărți de hoți“ a zis într-o zi d. Ioan Brătianu, iar fratele său, Dumitru, i-a caracterizat și mai energic.

În ce consistă dar lupta, în ce deosebirea de vederi? D. C.A. Rosetti zice pur și simplu: aut sint ut sunt, aut non sint, vorba ce-o zicea papa despre iezuiți. Sau roșii să fie așa cum sunt, o adunătură de ignoranți și facem-treburi, sau să nu fie deloc. Puterea lor, rațiunea lor de-a fi este tocmai aceasta; în virtutea unui alt principiu nu pot exista. Precum animalele răpitoare există în virtutea rapacității lor, astfel titlul la existență al roșiilor nu sunt calitățile lor cele bune, ci cele rele. Acum însă, în preziua unor nouă alegeri, a sosit timpul de-a perpetua domnirea acestor elemente. „Nu mai e cu putință a fi pururea în război cu țara. Nu mai e cu putință a avea la orice alegere o mână de oameni independenți în contra, cari, dacă ne-ar putea răsturna, ar putea spune adevărul. Să dăm cel din urmă război acestor oameni, își zice d. C.A. Rosetti, să nimicim cetatea colegiilor în care se adăpostesc, și țara a noastră va fi pentru totdeuna“.

Parcă auzim pe lady Macbeth:


Prea mă tem de temperamentul tău: prea e plin de laptele iubirii de oameni pentru a apuca drumul cel mai scurt. Ți-ar plăcea să fii mare: nu ești lipsit de ambiție; dar răutatea îți lipsește, tovarășa ambiției. (I.5)


Aceasta e unica necesitate a schimbării Constituției, rămânerea la putere a roșiilor astfel cum sunt. Căci, din punct de vedere obiectiv, o schimbare a legii fundamentale nu se poate face decât prin înțelegerea între toate partidele. Pact se numește acesta și încă fundamental: așadar trebuie să fie părți cari să pacteze. Ce pact se poate numi însă o propunere unilaterală impusă de d. C.A. Rosetti și de oamenii lui? Cine pactează aci? Carada de o parte, Costinescu de alta? O, ei se 'nțeleg foarte bine oriunde e ceva de luat, încât anume pact între asemenea elemente e cu totul de prisos.

Zilele trecute pare a fi sosit însă o scrisoare de la augurul din Paris, prin care împinge partea fidelă a partidului să stăruie asupra revizuirei și să dea bold d-lui Brătianu.

Acesta e cuvântul pentru care foaia din Strada Doamnei aduce aminte în public d-lui Brătianu fraza ce a rostit, că „este în perspectivă a se întruni o Cameră de revizuire“, încât îi repetă proverbul că omul se leagă de limbă și adaogă:


Declarațiunea a rămas; țara a ținut și ține seamă de ea și de aceea întrebarea dacă se va revizui sau nu Constituțiunea e însoțită pretutindeni de surprinderea pentru tăcerea ce guvernul a păstrat până acum în privința revizuirii.


Deie-ni-se voie a constata, spre marea părere de rău a confraților, că țara nici ține, nici a ținut seamă de cele trei vorbe, spuse în treacăt, pentru că n-a avut pentru ce ține seamă de promisiuni cu mult mai importante. Poate pentru întâia dată simte și ministrul-prezident ce sătulă e țara de reforme, ce însetată după aplicarea serioasă a legilor existente, ce înclinată a vedea în orice reformă o nouă nenorocire.

Afară de aceea, dacă semnele nu înșală și dacă complicațiuni esterioare se vor ivi, momentul pentru a pune în cestiune drepturile regelui și drepturile alegătorilor ar fi desigur cel mai rău ales. Câte ademeniri nu s-ar putea răspândi într-o țară nenorocită și săracă dacă o influență vecină ar voi să le semene? În preziua sau în timpul unui război alegeri de Constituantă ar însemna încolțirea tuturor ambițiunilor și trezirea acută a tuturor durerilor și nemulțumirilor. N-avem nevoie a adăuga că s-ar afla pururea cineva care să se folosească de ele și că speranța și interesul sunt acei sofiști admirabili, acei samsari intelectuali cari lesne conving pe oameni că interesele lor ar fi identice cu interesul istoric al țării.


[23 decembrie 1882]

Foi din Germania și din Franța înregistrează cu multă seriozitate, ca un semn al gravei situații politice din România, știrea că prezidentul Senatului nostru și-ar fi dat demisia.

Bietele foi!

În adevăr, lucru miraculos, prințul Dimitrie Ghica își dăduse demisia, fără să fie cea mai mică perspectivă de cădere a cabinetului Brătianu, încât lumea, deprinsă a judeca în analogie, credea aproape că d. Brătianu trebuia să fi pățit ceva pe neașteptate, trebuia să fi căzut în dizgrație pentru ca prințul să se grăbească a-l părăsi ca pe o corabie ce arde. De astă dată ne-am înșelat însă. Prințul este numai… susceptibil. Susceptibilitatea-l făcuse să se retragă — bat-o norocul!

D. Ion Brătianu a declarat însă că niște fapte cărora nu le dăduse nici o însemnătate împinsese pe prezidentul Senatului la acest pas, dar, în urma esplicațiunilor ce a dat, l-a convins că n-a fost cea mai mică intenție a guvernului de a-l atinge. În orice moment a păstrat toată stima și considerațiunea pentru președintele Senatului în persoana prințului Dimitrie Ghica… (o lacrimă curse aci din ochii ministrului prezident…). Eu unul aș fi nenorocit pentru această demisie — sfârși plângând.

Președintele Senatului a răspuns asemenea înduioșat.


Nici talentul oratoric — zise d-sa — nici vreo mare învățătură nu mi-a creat pozițiunea de care mă bucur în țară.


Ce e drept e drept. Nici cea mai neagră calomnie nu va putea afirma contrariul, nu va putea spune că prințul știe multă carte sau că e orator. Nici n-am îndrăznit măcar a-l contrazice în privirea aceasta, de vreme ce știm că e susceptibil și susceptibilitatea — bat-o norocul — nu suferă contrazicere.

D-sa ne mai spune totodată


că singura sa avere e onoarea… pozițiunea sa o datorează conduitei corecte…


Nici aci nu vom contrazice… Nu vorbim așadar de termenul „onoare“ precum îl înțelegem noi, ci de el așa cum îl înțelege d-sa, pentru că e important de-a se ști aceasta.

Erau zile, și tocmai depărtate nu sunt, în care în acelaș Senat acelaș bărbat politic se declara cu trup cu suflet nu numai membru, dar șef al marelui partid conservator din țară. Acest partid conservator este astăzi în opozițiune; pe principe însă 'l aflăm în rândurile guvernamentalilor. Mai mult încă, pentru a se ști bine ce 'nsemnează demisiunea sa, adaogă


să fie bine înțeles, ca să s' auză de toți în țară, că nu mă retrăgeam ca să trec în opozițiune. Numai aciia cari nu mă cunosc îndestul ar fi în stare să crează că aș putea face o asemenea neconsecuență și a mă pune-n contradicțiune cu un princip pe care l-am declarat în mai multe ocazii.


Numai acei cari mi-l cunosc îndestul ar putea să crează că d-sa — Doamne ferește — ar trece în opozițiune și ar contrazice principul.

Principele are principul… de-a nu fi niciodată în opozițiune. Alb cu albii, roș cu roșii, d-sa are privilegiul de-a culege în orice împrejurări foloasele politice și de-a nu purta pierderile. Onoarea de-a fi pururea guvernamental, alături cu cei cari nu numai vor binele țării, teoretic vorbind, ci cu cei cari-l practică prin răscumpărări, prin cumul, prin diurne, aceasta e onoarea de care se vorbește. E o purtare absolut corectă, consecuentă în felul ei, care pe-alocurea se numește altfel, dar prințul binevoiește a o numi onoare și onoare trebuie să se cheme.

Și ce-i mai impune această… onoare?


… Aș comite o trădare cătră mine și … cătră țară a părăsi postul pe care-l am.


Nu postul, prințe… să ne-nțelegem… posturile. Plural! Pluralul fatal al unui substantiv eterogen numit „post“. Și sunt multe, multe sunt cele salariate cu diurne mari, încât produc o sumă de câteva mii de galbeni pe an.

Dar naivul cititor va 'ntreba cum un om care „n-are vreo mare învățătură“, precum singur mărturisește, poate conduce atâtea treburi mari?

Vezi că știe a iscăli și încă 'n două chipuri — și slavonește și latinește, și cu potcoave și fără. E călare pe amândouă.

Academia noastră, care și-a luat greaua misiune de-a compune un dicționar al limbei române, cată să ție seamă de-o împrejurare. Termenii au la noi, în Orientul dunărean, un alt înțeles decât în Apus, încât să nu cumva să copieze definițiile din lexice franceze ori latine, căci s-ar păcăli.

Astfel, la vorba cap, în loc de-a zice că e partea în care rezidă creierii, principalele simțiri și centrul sistemului nervos, în dicționarul român trebuie specificat: cap, orice obiect care sună a gol.

Eroism însemnează a fi de gardă la suveran, cu jurământ de două ori depus și a-l umfla noaptea ca pe un pui de găină din pat, dându-l peste graniță.

Decorație, semn ce se conferă eroismului de mai sus, pentru a-l distinge de așa numiții oameni cinstiți.

Desigur că și vorba onoare ar căpăta un senz analog.

Aceste modificări ale înțelesului lexical al cuvintelor sunt neapărate, întâi pentru a oglindi cu fidelitate ceea ce gândesc oamenii la pronunțarea lor, al doilea pentru a se ține seamă de înțelesul cari li se atribuie de cătră bărbați de autoritate.


[24 decembrie 1882]

În sfârșit „Românul“ s-a hotărât să vorbească.

Adevărul este că tăcerea prudentă observată de organul din Strada Doamnei de la începutul procesului dintre Societatea Creditului Funciar și d. Ciurcu, redactor al ziarului „l'Independance roumaine“, ne pusese pe gânduri. Ni se părea straniu ca aceia cari, pe când guvernul conservator se afla la putere, au făcut atâta gălăgie în favoarea libertății tiparului să tacă ca mormântul tocmai când această libertate era amenințată în mod serios. Căci nu e de glumit: sentința celor doi magistrați ai Tribunalului din Ilfov însemnează pur și simplu, pentru orice om cu mintea sănătoasă, ștergerea articolului din Constituțiunea țării care îndrituiește numai pe jurați să cerceteze și să judece delictele de presă. Cine oare, în adevăr, va mai avea naivitatea să se adreseze la juriu spre a cere pedepsirea unui gazetar când instanțele civile îi deschid brațele „cu dragoste și iubire“ și-i promit atâtea dulci satisfacțiuni bănești? Cu câteva procese de presă, dacă norocul îl va ajuta, cutare patriot își va putea crea un capital destul de frumușel pentru sprijinul bătrânețelor sale!

Așteptam dară cu nerăbdare ca oracolul partidului roșu să deschidă gura, spre a vedea ce are să ne spuie într-o afacere atât de gravă.

Tăcerea i-a fost îndelungată, meditațiunile au trebuit să fie adânci. Nimic mai sfânt și mai dulce pentru demagog decât libertatea de a înjura guvernul cât timp este în opozițiune; nimic însă mai natural decât autoritarismul lui față cu alții din momentul ce a ajuns la putere.

Dilema în care erau puși confrații noștri la „Românul“ era dificilă: să declare că tribunalele ordinare au competența să statueze asupra cererilor de despăgubiri formulate de Creditul Rural era a se pune în cea mai flagrantă contrazicere cu ei înșiși, deoarece au susținut în trecut că și refuzul inserțiunii unui răspuns în ziar constituie un delict de presă, de atribuțiunea exclusivă a juriului; să afirme că aceste tribunale nu pot avea nici un amestec în asemenea cestiuni era a lăsa încă jurnalelor opozițiunii, cari au făcut deja atâtea zile amare consorțiului Brătianu-Rosetti, posibilitatea de a demasca și pe viitor chiverniselele, ilegalitățile, turpitudinile ce se comit de o mână de oameni în numele principielor liberale.

Oricât de dificilă era pozițiunea, trebuia să se lămurească lucrul la un fel. De aceea în numărul de alaltăieri, „Românul“ și-a luat inima-n dinți și, aproape de sfârșitul articolului său de fond, cu un regret vizibil, a făcut această importantă deși tardivă declarațiune, din care ne permitem a sublinia unele expresiuni semnificative:


Suntem astăzi ca totdauna pentru cea mai mare și mai nemărginită libertate a presei; însă astăzi ca totdauna, voim ca presa să fie reprezintătoare…
Mai declarăm în modul cel mai categoric că, după Constituțiunea noastră, numai juriul este competent a judeca orice fel de delict de presă…


D' ați ști însă câte întortochieturi de frază au trebuit confraților noștri, câte lacrimi de crocodil s-au crezut obligați să verse până să ajungă la această mărturisire furișată! Ascultați, mă rog:


O parte din presa română, în loc de a se mănține în rolul înalt și binefăcător ce i-ar mări prestigiul și i-ar asigura autoritatea în viața publică a țării, se coboară, din contra, atât de jos pe terenul calomniei și al injuriei personale încât degradă demnitatea presei, îi ruinează prestigiul și o face astfel să nu-și poată împlini rolul ce este menită a juca în conducerea afacerilor publice.


Ei! iluștri moraliști în ale tiparului, ia să stăm puțin la vorbă împreună ca să vedem cine e cauza acestei decadențe pe care cu jale și cu mâhnire o proclamați? Cum! să vă fie oare memoria atât de scurtă încât să fi uitat că, într-o vreme nu tocmai depărtată, nu era zi de la Dumnezeu în care să nu acuzați pe Mavrogheni că fură milioanele țării, pe Theodor Rosetti că face gheșefturi cu drumurile de fier, pe Boerescu, pe „baronul“ Boerescu, că a vândut țara austriacilor pentru o nenorocită decorațiune? Cum! nu vă mai aduceți aminte că luni întregi ați imprimat în locul de onoare al ziarului vostru această calomnie idioată la adresa partidului conservator, că „țara a fost îngenucheată la picioarele contelui Andrassy“?

Cu toate acestea hoțul Mavrogheni, gheșeftarul Theodor Rosetti, trădătorul Boerescu au fost și sunt miniștrii plenipotențiari, funcționarii voștri, ceea ce ne-a dat demult măsura respectului ce aveți pentru voi înșivă.

Cu toate acestea pe contele Andrassy l-ați primit cu brațele deschise la Sinaia, ca pe cel mai cordial prieten și nu știm dacă nu i-ați atârnat de piept și marea cruce a Stelei României!

Când am auzit vorbindu-se pentru întâi oară de cei 20.000 franci ceruți de Creditul Rural d-lui Ciurcu, pe cale civilă, ne-am zis că, dacă toți aceia cari au fost insultați, batjocoriți, calomniați prin „Românul“ ani întregi, i-ar fi cerut despăgubiri pe această cale, demult gazeta d-lui Rosetti ar fi încetat de a mai vedea lumina zilei și n-ar mai fi avut astăzi ocaziunea să o auzim dând exemple de moderațiune în limbagiu și de bună cuviință celorlalte foi. „S-a schimbat boierul!“ a zis odată d. Kogălniceanu adresându-se triplului milionar Stolojan. „S-a schimbat gazetarul!“ zicem și noi astăzi confraților de la „Românul“, ale căror licențe de stil nu mai aveau nici o limită odinioară.

Ne-am mărginit a reaminti numai câteva fapte, cunoscute dealtminteri de toată lumea, spre a se vedea cine e sorgintea răului, dacă rău există, și cui incumbă răspunderea acestui rău.

Ținem însă, înainte de a termina, să relevăm o pudică exclamațiune a numitei foi.


În ce ziare austriace, franceze, belgiane, engleze — strigă ea scandalizată — se văd neomeniile de cari sunt pline unele din ziarele de la noi?


Ne permitem a-i întoarce exclamațiunea și a o întreba la rândul nostru:

În ce țară civilizată din lume s-a mai văzut ca tot ceea ce este mai ignorant, mai putregăit, mai venal și mai corupt printre fiii ei, să se răsfețe în fruntea prefecturilor și a administrațiilor publice și să pretindă a conduce la liman bun carul statului?

Personalitățile se impun astăzi ca o necesitate politică destul de tristă, însă inevitabilă, căci asemeni oameni vor să ocupe posturile de onoare și de încredere ale țării fără a poseda niciuna din însușirile trebuincioase, strălucind din contra prin lipsa acestor însușiri și prin apucăturile lor vițioase sau imorale. Iată de ce presa română apucă așa de des pe terenul acestor personalități: urmărind vindecarea corupțiunii moravurilor publice ce ne roade de atâta timp, ea este nevoită să denunțe pe înșiși autorii ei, în speranța că va putea stârpi răul din rădăcină pe viitor.

Aceia însă cari au dat semnalul mai întâi, cari, târâți de pasiunile lor politice, nu s-au sfiit să acuze pe „protivnici“ de toate infamiile închipuite, făcând pe lume să creadă că nu mai există om onest și patriot dezinteresat în această țară, aceia cari au împins licența polemicei până a insinua asasinatul și a provoca detronarea suveranului, aceia nu au dreptul de a se erige astăzi în moralizatori ai presei, căci sunt condamnați mai dinainte de propriele lor păcate, de trecutul lor.

Colecțiunile „Românului“ sunt de față spre a dovedi că aceia cari au uzat și abuzat mai mult de libertatea presei în România au fost redactorii de pe vremuri ai acestei foi. Era un timp când mândra deviză a organului din Strada Doamnei, Voiește și vei putea, fusese înlocuită cu alta, mai practică și mai semnificativă: Calomniază și vei fi.


[25 decembrie 1882]

Un calorimetru sigur pentru a măsura gradul de fierbințeală și de supărare al „Românului“ este tonul în care scrie. Dacă unirea între grupurile opoziției și hotărârea lor de a lucra împreună în alegeri n-ar fi atât de supărătoare pentru foaia din Strada Doamnei, desigur ar ignora-o sau o ar înregistra cu un ton mai cuviincios.

Dar halul la care trebuie să fi ajuns foaia confraților noștri prin această unire e astfel încât nu se sfiește de-a pune o declarație de conlucrare, concepută de oameni onești și cu oarecare vază în societatea română, în rândul manifestelor asociațiunii Pietraru, Pătescu și Cârlova, în rândul manifestelor anonime.

Ca și când țara întreagă n-ar fi știind din ce elemente consistă partidul conservator și cel sincer liberal, ca și când membrii acestor partide s-ar recruta, pe departe măcar vorbind, din aceleași elemente din cari recrutează roșii. Pietraru? Dar era roșu, funcționar în Ministeriul de Finanțe. Pătescu? Dar era inspector școlar al guvernului roșu pe două județe și tot atât de liberal în principiile lui ca ilustrul Fundescu bunăoară.

Ne pare rău că foaia din Strada Doamnei își tăgăduiește atât de lesne adepții ei naturali, căci acei oameni, oricât de răi să fi fost, nu erau decât fructe ale creșterii pe care „Românul“ o dădea cu profuziune cititorilor săi înainte de-a ajunge un jurnal oficios și cu resurse mai calmante.

Actul convenit între bărbații politici conservatori și sinceri liberali nu este un manifest și nici poate fi numit astfel. Pornind din inițiativa conducătorilor cunoscuți ai amândoror partidelor, se stabilește prin el principiul de conduită, adresat opozițiunii de orice nuanță, de-a vota împreună în alegerile viitoare. Programul partidului guvernamental este schimbarea Constituției, negațiunea ei; noi credem însă că o schimbare e și neoportună, și nepractică, programul pozitiv al opoziției este așadar menținerea Constituției tale-quale. Ni se pare că nimic nu e mai natural decât o unire pentru menținerea unei legi și unei organizări existente. Aci agresiunea se 'ntâmplă din partea proiectelor Rosetti și a partidului său; pentru cel ce se apăra de această agresiune terenul legii existente este un program mult mai definit și mult mai sigur decât proiectele atât de divergente de reformă ale agresorilor.

Cu toate acestea „Românului“ i se pare nenaturală unirea.

Pentru a dovedi ce nenaturală ar fi „Românul“ scoate pasajele, fie din discursuri, fie din jurnale, cari dovedesc din trecut certuri între conservatori și sinceri liberali. În fond nu se poate răspunde la această imputare decât prin circumstanța că asemenea incidente sunt mai mult ori mai puțin o cestiune de temperament. Din pasajele chiar citate de „Românul“ și de alte foi se vede că ele sunt dictate de-o mânie momentană, proprie temperamentului sanguinic, care în fond e generos, deși în formă e uneori aspru în fond, zicem, căutăm să dăm o esplicare psicologică.

În formă și față cu adversarii noștri un asemenea răspuns e cu totul de prisos. Când „Românul“ era în opoziție, nu cu ton sanguinic, nu din mânie momentană, ci din contra, c-o perfidie flegmatică și preconcepută i se imputa regelui sustragere de bunuri publice (Piatra Arsă), i se zicea că e un pion (fără s) în minele Prusiei, în fine, broșura d-lui baron de Hahn, actual ministru, e desigur tot ce s-a putut scrie mai veninos, atât în contra regelui cât și în contra miniștrilor săi. Cu aceeași rece perfidie se numea d. Cogălniceanu maestru în sustracțiune — și cu toate acestea mai târziu a fost ministru alături cu d. Brătianu — un altul, învinuit a fi aruncat cadavrul sângerând al României la picioarele contelui Andrassy, a fost ministru alături cu d. Brătianu; mai mult, tocmai oamenii în contra cărora „Românul“ a strigat imputându-le crime sunt aciia la concursul cărora guvernul d-lui Brătianu apelează astăzi.

Cum zicem, ceea ce în coloanele noastre s-a întâlnit accidental și prin escepție în „Românul“ se 'ntâmpla în toate zilele când era în opoziție, ba foaia din Strada Doamnei este din nenorocire aceea care-a introdus acest ton în presă și în Parlament și nu e mirare dacă un diapazon, cultivat în curs de douăzeci și șapte de ani în coloanele unui ziar, răsună uneori, prin contagiu nervos, și în partea adversarilor.

Admirabilă însă este aristocratizarea roșiilor. Cu ce înmănușat dispreț vorbește azi „Românul“ de Țicu, Pitpalac, de sfinția sa popa Tache etc.?

Ca și când cine știe cine ar fi roșii? Adică ce mi-e Serurie, ce mi-e Țicu? Ce mi-e Pitpalac, ce mi-e Musceleanu?

Ca și când agitatorii electorali de-o parte sau de alta erau de altă calitate și din altă substanță? O deosebire e fără îndoială … dar între soarta ulterioară a acestor oameni. Dacă Pitpalac ar fi fost roșu ajungea deputat. Câți Pitpalaci sunt azi în scaunele Adunării, neavând nici cultură mai multă decât acela, nici fiind de altă estracțiune! Pare că nu toată lumea știe că reteveiul a fost tata bâtei și că inventorul sistemului — eroul de la șapte-nuci și Zece-mese — e astăzi unul dintre stâlpii morali ai regimului Brătianu?

Istoria lui Pitpalac nu este decât un epizod din marea istorie a d-lui Petre Grădișteanu.

Cu asemenea digresiuni, cu imputări pe cari „Românul“ și le-ar putea face sie însuși cu mai mult cuvânt decât altora, de vreme ce așchia o vede în ochii altora, bârna din ochii proprii nu, el caută a se mângâia pe sine de evenimentul unirii opoziției, care-i este neplăcut.

Am făcut de atâtea ori autopsia stării morale și materiale a țării și apăsarea insuportabilă produsă prin politica roșie e atât de simțită de toți încât numai ea ar fi fost de ajuns de-a uni toate spiritele bune ale acestei generații împrejurul unui singur steag.

Acum însă reformele propuse tind mai departe; tind la perpetuarea acestui sistem de guvernământ, la omnipotența partidului roșu în țară. Organizația actuală, bună-rea, tot mai prezinta oarecari garanții pentru pătrunderea a o mână de oameni independenți în Adunări. Din momentul ce și aceste garanții ar fi înlăturate, nu mai poate fi vorba nici de principii, nici de partide; un stăpân autotputernic, înconjurat de creaturile lui, și o masă, inertă, intimidată de poliție și de arhistrategii gardei naționale — iată țara!

A opri realizarea unei asemenea stări de lucruri e o datorie și nu reîmprospătarea unor vechi certuri și disensiuni va opri pe cineva de la îndeplinirea ei.


[Articol cu paternitate incertă]

[30 decembrie 1882]

Mulți înclină a crede că cestiunea moralității unui regim e indiferentă pentru buna sau reaua politică pe care el o face. Cu toate acestea nu-i așa. Minuni să facă un regim din momentul în care fapte și afirmări autorizate dovedesc disoluțiunea lui morala, el pierde orice fel de autoritate în ochii guvernanților săi și oriunde domnește cuviința în viața publică un asemenea regim cade fără îndoială.

Oricât de mult succesul uimește ochii oamenilor, oricât sunt dispuși a uita păcatele în favorul faptelor de oarecare importanță, o corupție fățișă îi face a nu crede în valoarea acestor fapte, a nu le lua în serios. De câte ori dar foile partidului roșu vorbesc cu mare zgomot de pretinsele acte mari ale guvernului, răspunsul pe care lumea cu drept cuvânt îl dă e: Cum se poate ca mari și naționale să fie faptele unor oameni cari n-au avut nicicând în vedere binele general, ci au vânat cu o imperturbare aproape unică în felul ei numai interesele lor private?

Cine mai cutează astăzi să tăgăduiască stricăciunea adâncă a elementelor din cari se compune partidul guvernamental? Sunt cunoscute cuvintele neparlamentare chiar cu cari d. D. Brătianu, fratele ministrului-prezident, au apostrofat majoritatea, se cunosc cauzele acestei prime rupturi în șirurile roșiilor. A ajunge să zici că nu mai e un om onest în această țară este fără 'ndoială culmea ce-o atinge decepțiunea unui om politic; a amenința pe mandatarii națiunii, pe oamenii ei de supremă încredere, cu carantina și pușcăria și a nu afla nici o contrazicere în privirea aceasta, iată ceva care se 'ntâmplă numai la noi.

Ce sunt dar criticele cele mai aspre ale gazetelor, ce epitetele cele mai odioase, ce în fine chiar desfrâul cuvântului scris alături cu acele declarațiuni, făcute franc înaintea țării și putem zice a lumii întregi, că cei mai mulți dintre deputații guvernamentali sunt buni de carantină și pușcărie și că nu se mai află om onest în această țară? Cetitorul abia 'și face o închipuire de efectul acestor cuvinte. Până și ziarele din Statele Unite au reprodus discursul fostului prezident al Camerei.

Întrebăm acum, oare națiunea care are asemenea guvernanți, precum îi merită, are dreptul de-a exista pe fața pământului? Oare, la un moment dat, aceste cuvinte nu se vor cita ca o dovadă că românii sunt incapabili de a se guverna singuri, că nu merită o neatârnare de care nu se folosesc decât pentru a spolia poporul și a face instituțiile de batjocură?

Avem astăzi înainte-ne un alt specimen de declarație politică, scrisoarea adresată de d. Alex. Sihleanu ziarului „Națiunea“. D. Sihleanu a fost viceprezident al Adunării, este membru în comisia bugetară ș.a.m.d. Vreo mare lumină de biserică nu e și adeseori am avut ocazia a vorbi cam în glumă despre acest domn cu idei foarte estreme și de-un liberalism cu totul exagerat. Dar un lucru nu i se poate tăgădui: se bucură de numele unei perfecte onestități, ceea ce în țara noastră e o calitate.

Ei bine, ce ne zice d-sa?

Blastămă ceasul în care-a crezut în onestitatea, virtutea, sinceritatea, francheța, probitatea, capacitatea politică a guvernanților actuali. Când cineva blastămă ceasul în care-a crezut în acele virtuți e evident că contrariul există. Guvernanții sunt așadar malonești, vicioși, nesinceri, improbi, incapabili. Acestea le-o spune fostul lor viceprezident.

A trebuit să-și acopere fața, zice, și să fugă ca de contagiu de-o majoritate guvernamentală, când, într-o noapte a anului trecut, la Senat, șeful partidului a declarat că nu mai poate sătura nesațiul membrilor majorității și că de-aceea se retrage.

Va să zică și d. Ion Brătianu a făcut asupra partidului său o enunțare analogă cu cea făcută de fratele său, ca ceea ce-o face azi d. Sihleanu.

Spună-ni-se, ar putea să existe țară în care o majoritate astfel caracterizată de oamenii ei proprii să poată pretinde a guverna? Există țară în care un guvern să se poată întemeia pe asemenea elemente?

Desigur nu. Numai la noi a fost cu putință ca după o asemenea declarare și după retragere, ilustrul cancelar să se 'ntoarcă la guvern în capul aceloraș oameni, ca să continue acelaș regim al virtuții.

Degeaba se impută dar presei opozițiunii tonul ei vehement. Chiar dacă s-ar feri de orice espresie mai colorată, n-ar avea decât să reproducă cu fidelitate cuvintele prezidentului și a viceprezidentului Adunării ori acelea ale șefului de partid și de cabinet, pentru ca culmea calificațiunilor în rău să fie ajunsă. Dacă față cu noi foile guvernamentale pot striga calumniare audacter semper aliquid haeret, putea-vor oare afirma că și d. Ioan Brătianu calomniază? Și încă pe cine? Pe colegii, pe amicii săi politici.