Din periodice/Din Timpul, decembrie 1880

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, noiembrie 1880 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, decembrie 1880
Din Timpul, ianuarie 1881


[3 decembrie 1880]

Ce progrese imense nu s-ar putea realiza în patrie dacă n-ar mai exista reacție. Asta-i singura piedecă ce se opune avântului patriotic. Așa, de pildă, ce nostim recensimânt a pus d. Brătianu pe oamenii săi să-i facă și iată că se găsesc oameni în Cameră, mai reacționari, mai semireacționari, cari găsesc că ceea ce s-a făcut nici nu se cheamă recensimânt, c-ar trebui să căutăm naș care să boteze copilul d-lui Brătianu și că pare că una e recensimânt și alta s-a făcut. Astfel s-a constatat bunăoară că timpul întrebuințat spre o asemenea lucrare ar fi poate de ajuns pentru a înscena o conspirație la Ipodrom, dar nu e de ajuns pentru o lucrare atât de migăloasă ca recensimântul; s-a constatat că oamenii întrebuințați la facerea lui erau străini lucrărilor financiare, erau necompetenți, niște bieți cenușeri din comunele rurale cari idee n-aveau de ce va să zică o falce de arătură; că același pământ îl prețuiau când mai sus, când mai jos, după cum era a țăranilor sau a proprietății mari, că s-au pus în seama oamenilor mai mult pământ decât au, că s-au pedepsit cu dări mari persoane neprevăzătoare cari cheltuiseră prea mult cu zidirea locuinței lor, că în fine — precum zise d. Brătianu însuși — îndeosebi la Argeș s-au prețuit venitul anual la o sumă cu care poți cumpăra de veci pământul în cestiune. Ce face asta? Cu comisiile de apel, din cari făceau parte oameni ce nu plătesc nici o dare, recensimântul era să rămână bun făcut fără strigătele reacției.

Ce rău face reacția statului român?

Închipuiască-și cineva ce plină ar fi fost visteria în urma unui astfel de recensimânt, ce slujbe și lefuri s-ar mai fi putut crea anume pentru patrioți din sporirea dărilor, ce veselie pe tagma prorocilor reversibili!

Ș-acum din toate acestea să nu s-aleagă nimic? Ba o să s-aleagă, că nu degeaba d. Brătianu e ministru la Finanțe.

D-sa a promis să vină c-un proiect de lege care să prefacă lucrările turcești de până acum în adevărat recensimânt. Oare un proiect de lege să poată face minuni? Să poată preface ceea ce nu-i recensimânt în recensimânt? Am auzit din bătrâni că sunt o seamă de molifte mult mai tari în privința aceasta. Dar a decreta printr-un proiect de lege că un iepure bătrân e leu ni se pare cam greu, și suntem curioși a vedea procedemintele de transformare substanțială pe care le va propune onor. ministru de finanțe.

D. Brătianu ar trebui însă înainte de toate să scape de reacție și de opoziție în genere, care-i pune bețe în roate tocmai când progresul e mai repede. Reacția pretinde bunăoară că pentr-un lucru atât de simplu cum e un recensimânt omul trebuie să fi învățat carte. Se zice chiar — pretenție reacționară desigur — că pentru asemenea lucrări se cer cunoștințe de economie politică, de finanțe, de statistică.

D. Brătianu — cu drept cuvânt fără îndoială — crede că toate acestea sunt mofturi și nu-i trebuiesc unui om pentru a întruni toate condițiile cerute unui dirigător al vistieriei.

O dovadă vie că toate acestea sunt mofturi reacționare e unul mai cu seamă, dar și alții, dintre directorii Băncii Naționale.

Iată cuvintele bunăoară cu cari s-a rostit d. Brătianu în Senat asupra acestui ilustru personaj.


Unul singur am găsit care întrunea toate condițiunile și căruia numai în genunchi nu i-am căzut, era d. Costinescu care sta la București. Ce n-am făcut ca să-l fac să primească să fie secretar general la Ministeriul de Finanțe?


Similis simili gaudet. Admițând că primul-ministru știe ce vorbește, acele condițiuni toate pentru a fi secretar general la Ministeriul de Finanțe sunt patru clase primare și un curs de violoncel.

Reacția, în simplitatea ei, crede de pildă că un om, chiar d. Costinescu fie, poate fi lăudat din puncte de vedere cu totul altele, atribuindu-i-se calități ce se pot atribui oricărui om, abstracție făcând de învățătură de carte. Primul-ministru ar fi putut găsi de pildă că d. Costinescu e frumos. Cestiune de gust, nu-i vorba, dar, în sfârșit, se poate zice. Tot așa ar fi putut spune că e bun orator ori om cu virtuți distinse, cristian pravoslavnic și multe altele. Dar ca un om cu patru clase primare și un curs de violoncel să fi întrunind toate, absolut toate condițiunile pentru a fi secretar general la Finanțe, ba pentru a cădea în genunchi înainte-i, să primească să fie așa ceva, iată ceea ce e… cam curios, ierte-ne-se espresia, și reacția, rea-bună cum o fi, se poate preface că nu înțelege.

Să nu fie cumva vro mică confuzie la mijloc?

D. Brătianu e un om foarte fin, un politician consumat, dar are un mic păcat: multă, multă carte nu prea știe. Oare n-o fi confundând dumnealui spiritul de afaceri, le savoir faire, cu ceea ce alți creștini numesc finanțe?

Apoi dacă finanțe nu-nseamnă decât spirit de afaceri, atunci, onorabile prim-ministru, țara e plină de economiști consumați. Chiar patrioții-crisalide cari, prin comunele rurale, v-au durat recensimântul actual, au spirit de afaceri și, ceea ce-i mai frumos, aproape toți vor fi întrunind toate condițiunile de a fi secretari generali la Ministerul de Finanțe, pentru că aproape toți vor fi având câte patru clase primare, getbeget primare din vremea bucoavnei.

Pentru ca patrioții-crisalide să devie însă patrioți-fluturi le lipsește o condiție esențială: aripele armoniei, cursul de violoncel.

Pe aripele armoniei, pe scara sunetelor de violoncel, patriotul-crisalidă devine flutur și plutește în regiunile senine ale Băncii Naționale.

Dar reacția tot reacție rămâne: ea tot zice că nu-i bine dacă patrioți fără știință de carte ajung oameni mari.


[4 decembrie 1880]

Ieri la 5 ¼ seara d. Brătianu părăsea Camera. În momentul în care își căuta trăsura, un individ, anume Pietraru, s-a aruncat c-un cuțit asupra primului-ministru, cercând să-l înjunghie. După o scurtă luptă în care ministrul izbutise a abate lovitura întâia, d. Goga a sfărâmat cuțitul atentatorului cu bastonul său și astfel s-a înlăturat pericolul în care plutise câteva grele momente viața unuia din cei mai populari oameni de stat ai României.

Nu găsim cuvinte destul de energice pentru a înfiera un asemenea atentat.

Ca organ al unui partid ce reprezintă ordinea condamnăm din toată inima orice atentate, cu atât mai mult când ele se îndreaptă în contra unui bărbat învestit cu autoritatea statului.

Trebuie să condamnăm un fapt care pune în pericol însăși existența autorității statului, însăși existența ordinei, prin atentate asupra vieții celor învestiți cu autoritatea și însărcinați cu mănținerea ordinei.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru c-a abătut deasupra capului ilustrului nostru concetățean pericolul de-a deveni victima unei odioase crime, cată să constatăm că în fața acesteia orice resentiment de partid, orice diviziune încetează. Dacă oricine care, învestit c-o autoritate legală, e amenințat, pentru aceasta chiar, de-a întâmpina în cale-i cuțitul ucigașilor, atunci orice legătură între om și om încetează, atunci se nimicesc însuși bazele de constituire ale unei societăți omenești.

Trebuie să ne fie rușine, ca români, că și aci, unde nici una din căile legale de mișcare politică și socială nu e închisă, se pot găsi indivizi cari, prin crime de asemenea natură, să arunce o neagră pată asupra țării, asupra caracterului drept al poporului nostru.

Dar fără cuvânt s-ar și arunca o asemenea pată. De mult se știe că în România se află ramificațiuni ale unei mari societăți internaționale care voiește răsturnarea organizațiunii existente, răsturnarea tuturor instituțiilor ce stăpânesc în statele moderne. Din partea acestei ramificațiuni se presupune c-ar fi venind și atentatul acesta.

Dacă n-am relevat niciodată această mișcare nesănătoasă, dacă n-am combătut organele ei de publicitate ce-au apărut pân-acuma am făcut-o pentru că guvernul însuși nu dădea semne că i-ar fi atribuind vreo importanță, pentru că, discutându-le, le-am fi dat relief, pentru că critica e un piedestal ce nu se cuvine oricării idei, oricării mișcări.

După ce însă periculoasele idei venite din tabăra nihilistă de peste Prut încep a-și manifesta existența lor prin acte ca acesta, e de datoria guvernului de-a face cercetări și de-a descoperi focarele în care s-au încuibat nu numai ideile de răsturnare, dar și începuturile criminale de execuțiune.

Oricât de aprinse ar fi certurile între partizi cari se combat pe un tărâm legitim, față cu realitatea crimei încetează toate și oricare om ce are sentimentul statului și a ordinei e indignat când în marea luptă de interese și idei legitime, în lupta leală, apare din ascunzătorile lui ascuțișul instrumentelor crimei.

Nu e nici o îndoială că țara întreagă împărtășește acest sentiment de indignare, că d. Brătianu va fi mult timp obiectul unor călduroase ovațiuni. Și dacă primul nostru ministru găsește cauze de legitimă întristare în această odioasă tentativă, pe de altă parte va afla desigur marea mângâiere de-a vedea că prin această crimă însuși autoritatea sa va crește, iubirea de care se bucura din partea și a amicilor și a adversarilor săi va spori și se va întări. Asemenea atentate, dacă sunt odioase prin natura lor, sanctifică piepturile asupra cărora a fost îndreptate, îneacă într-un general sentiment de iubire toate recriminațiunile politice, fac a se uita micile sciziuni; în contra unor asemenea încercări toată România e aliată pentru a le respinge și reprima.


[5 decembrie 1880]

D. Dimitrie Sturza, raportorul comisiei Senatului pentru redigerea răspunsului la discursul tronului, a citit în ședința de la 1 decemvrie nu numai proiectul de răspuns, ci totodată un fel de espunere istorică a fazelor prin cari au trecut Moldova și Țara Româneasca, cele două corăbii pe-o mare pururea turburată, până s-ajungă la domnia ereditară.

Raportul d-lui Dim. Sturza prea e frumos pentru ca să nu figureze ca o pagină de istoriografie, de filozofie a istoriei chiar, în analele literelor române. Calamitatea politică a domniei elective e descrisă cu culori atât de vii, stabilitatea și dezvoltarea continuitivă de sub domniile ereditare e atât de ademenitoare pentru orice spirit care tinde a vedea păstrându-se bunurile naționale pe cari le-am câștigat în curgerea veacurilor încât nu ne îndoim că cititorii vor urmări c-un mare și meritat interes mersul ideilor din discursul distinsului academician. D. Sturza e fără îndoială un academician adevărat, un om ce știe multă carte, cu mult temei.

Dar ceea ce va mira pe cititorul care-și aduce aminte de ani abia trecuți este marea schimbare care s-a operat în maniera de-a vedea a acestui bărbat. Oare d. baron Erdmann de Hahn este acela din care respiră astăzi un atât de înfocat și pur dinasticism? Odinioară, acum câțiva ani nu mai departe, aceeași pană oțelită care vede idealul românimii în îmbinarea dinastiei cu destinele țării revărsase pe răbdătoarea hârtie apreciații asupra persoanei și tendențelor Domnului pe cari ne sfiim de-a le reproduce. D. Erdmann de Hahn reprezenta alegerea de la 1866 ca o nenorocire pentru țară, susținea că toate partidele o recunosc aceasta, unele pe față, altele între patru ochi, dovedea că adevărata cauză a dezastrelor politice și economice pe cari țara le sufere de la 1866 încoace se datoresc aproape esclusiv unui singur om… pe care desigur d. Sturza îl cunoaște.

Noi n-am fost niciodată de această părere; ba mănținem teoria generală că niciodată un singur om nu poate fi de vină la nenorocirile unei nații, că vina caută a se atribui mai totdeuna unui sistem greșit sau nepotrivit cu dezvoltarea unui popor. Dar d. Erdmann de Hahn era consecuent de-o altă opinie. Ba, din arhiva bogată a istoriei universale se scoseseră până și rațiuni suficiente pentru a se justifica acte de estremă violență în contra pretinșilor tirani.

De unde dar această radicală convertire la principii atât de conservatoare precum le manifestă astăzi onor. d. Sturza?

Mărturisim că nu înțelegem. Știm prea bine că patronul „Presei“, care compara pe roșii cu Hödel și Nobiling, a ajuns azi coleg al partidului politic pe care foaia sa-l combătuse atâta; știm asemene că prezidentul unei republici oarecare e azi o persoană de încredere și a partidului și a Coroanei; știm asemenea că abisurile dintre nație și tron se astupă adeseori c-un portofoliu ministerial; dar d. baron îndeosebi formează totuși un caz caracteristic de convertire politică și, dacă ne felicităm că principiile solide izbutesc a face atât de iluștri prozeliți, ne e totuși permis a ne mira de-o transformare substanțială a cărei rațiune suficientă nu ne e îngăduit de-a o ști încă.

Noi nu bănuim această schimbare de opinii. Din contra, ne felicităm că încet încet spiritele mai mult ori mai puțin rebele încep a recunoaște că statele, departe de a fi un contract sinalagmatic, bazat pe stipulațiuni convenționale și capriții momentane, sunt din contra producte ale naturii, susceptibile de un tratament normal și de unul anormal, că, producte organice ale naturii fiind, ele au legile lor înnăscute înaintea oricăror legi scrise și că cine le urmează pe cele dântâi mai nu are nevoie de cele din urmă. Ne bucurăm că, alături cu teoriile importate din câteșipatru unghiurile lumii, pătrunde convingerea că monarhia ereditară asigură mult mai bine progresul unei nații decât alte forme de guvernământ.

Ceea ce dorim însă (credem că d. Sturza va găsi dorința noastră foarte justificată prin o seamă de precedente) e ca această convertire să fie deplină și pe de-a pururea.

Căci — ceea ce-i ciudat în țara noastră — există oameni politici cari au cu totul alte principii în opoziție fiind și altele fiind la guvern, precum medaliile au aversul și reversul lor.

Aversul de astădată e frumos. Să nu ne pomenim mai târziu c-un revers pe cât se poate în contrazicere cu frumoasele dezvoltări istorice de azi ale învățatului membru al Academiei.


[6 decembrie 1880]

Calamitatea rublelor, departe de-a înceta, ia dimensiuni din ce în ce mai mari. Comunicatul publicat la 29 ale lunei trecute, prin care se stabilea măsura ca rublele să fie primite și preschimbate la toate casele statului, n-a avut nici un rezultat și n-a liniștit publicul. Nici nu era de natură de a-l liniști. Deși comunicatul zice că toate rublele se vor primi spre schimbare, d. ministru de finanțe a declarat deja la 1 decemvrie în Adunarea Deputaților că, față cu mulțimea de ruble cari circulează, ministeriul nu dispune decât de mica cantitate de 5 milioane de franci în piese noi de câte 5 fr. Mai considerând că nici biletele Băncii Naționale nu sunt confecționate, că ea se servește deocamdată c-un fel de plastografii, cu exemplarele neemise ale biletelor ipotecare pe cari le-a supus unui tratament de retipărire, barbar în felul său, avem tabloul complet al publicului față cu făgăduința statului de-a-i cumpăra toate rublele pe preț de 3,50.

Iată dar o făgăduință făcută nu numai cu intenția de-a n-o ținea, dar știindu-se bine imposibilitatea de-a-i da urmare. Căci, presupunând chiar cea mai mare bunăvoință din partea statului de-a primi rublele în schimb pe monetă națională, el n-o poate face aceasta pentru că nu are monetă națională, ba nu are nici bilete de bancă.

Astfel dar guvernul a prefăcut rubla într-o marfă pe care nimeni n-o caută, toți o oferă. Oferta fiind prea mare, de vreme ce moneta în circulațiune e aproape esclusiv rubla, se-nțelege că marfa oferită cată să se ieftenească numaidecât, și nu e de mirare dacă, cu tot prețul oficial de 3,50, rubla nu e primită de schimbători decât pe 3,30 sau cel mult pe 3,35.

Dar să venim la marele inconvenient, la acela al scabroaselor afaceri.

Statul nu e-n stare a primi toate rublele; pe câte le primește însă le cumpără cu 3,50. De la cine le cumpără, de la cine le-a cumpărat mai cu seamă în nefastele zile de la 27-30 noiemvrie? Neapărat că nu de la piață, ci de la privilegiații partidului.

Publicul, nedeprins încă cu asemenea afaceri făcute în mare, se mai face jertfa unei pierderi substanțiale oarecum. Se știe că avem moneta noastră divizionară în sumă de 26 milioane. Toată moneta aceasta o retrăsese Banca din circulație când și-a deschis subscripțiunea. Această monetă divizionară care, în privința valorii intrinsece, e inferioară rublei, s-a ivit acum din lăzile Băncii, iar publicul primește bucuros o monetă inferioară, a cărei valoare fictivă e mănținută numai prin puținătatea și căutarea ei momentană, în schimb pe o monetă c-o valoare intrinsecă mai mare.

Calamitatea rublelor s-a prefăcut la urmă într-un rău și mai mare, care apasă în mod insuportabil populația Bucureștilor. Brutarii, pentru a-și compensa pierderile ce le cauzează demonetizarea, au urcat prețul pâinii de la 40 la 70 bani. Somați de primărie nu de a scădea prețul, dar de a da pânea dreaptă la cântar, ei s-au declarat de două zile în grevă. De două zile bucureștenii nu pot cumpăra pânea decât pe prețuri fabuloase.

Iată rezultatele dezastroase ale acestei demonetizări neauzite, într-un moment în care statul, bogat în făgăduințe deșerte, scoate o monetă din circulație făr-a avea cu ce s-o înlocuiască.


[9 decembrie 1880]

E un semn de statornicia principiilor și instinctelor noastre conservatoare dacă atentatul îndreptat în contra d-lui I. Brătianu ne-a indignat mai mult și mai adânc decât pe chiar amicii săi politici. Adversari ai ideei că prin crime e cu putință a se îndrepta ceva în sânul unei societăți, înfierând asemenea odioase tentative, ori în ce timp și-n orice loc s-ar fi întâmplat ele, suntem siguri că răul la care dau naștere e pururea mai mare decât răul pe care pretind a voi să-l înlătureze. Maniera noastră de-a vedea cuprinde în sine condamnarea atentatelor, întărită prin amărăciunea că omorul lui Barbu Catargiu a rămas nepedepsit, că asupra d-lui Lascar Catargiu, om atât de drept și de sincer, s-a ridicat asemenea brațul îndrăzneț al unui atentator.

Dar dacă maniera noastră de-a vedea implică condamnarea atentatelor, dacă atmosfera principiilor conservatoare le esclude, n-o putem susține aceasta și despre principiile la cari s-a închinat grupul roșu din țara noastră.

Precum nu e minune dacă Robespierre cade prin teoriile și nedreptățile aceleiași revoluții căreia-i dedese naștere, tot astfel nu e minune dacă un roșu, un luptător în alegeri, ridică mâna sa asupra capului partidului său propriu.

D. Brătianu e unul din cei mai populari oameni de stat ai României. Dar a devenit popular nu prin ceea ce-a făcut pentru binele public, ci prin ceea ce făgăduia pe când era în opoziție, făgăduinți pe cari nu le-a împlinit nicicând. D. Brătianu a devenit asemenea un om ilustru prin miile de gazete care-i trâmbițau numele său alăturea cu nenorocirile noastre. Și dacă d. Brătianu nu e atât de ilustru ca Erostrat nu d-sa e de vină la aceasta, ci numai împrejurarea că opera strămoșilor noștri, vechea Românie, distrusă în favorul ideilor cosmopolite, nu era o zidire de-o văzută frumusețe, ca templul Dianei din Efes. Era o zidire ideală a cărei risipă n-o putea simți și deplânge decât cel ce avea în inimă multă iubire de patrie și o pietate aproape religioasă pentru spiritul drept și eroic al trecutului nostru.

Popularitatea ce consistă în esploatarea idealelor de progres e periculoasă, pentru că nu se bazează, ca cea adevărată, pe binele pozitiv ce l-ai făcut unui popor, ci pe binele ce promiți a i-l face de acuma înainte, pe care-l promiți chiar atunci când știi că este irealizabil.

Dar popularitatea d-lui Brătianu mai are și o altă origine. Deși e dureros a o discuta, totuși vom face-o, nu numai pentru binele țării, dar pentru binele d-lui Brătianu însuși. Trebuie să se știe că un om care-a fost obiectul unui atentat, chiar de-ar fi adversar, devine simpatic părții bine-cugetătoare a țării și asigurăm că șirurile de mai jos, chiar de-ar părea recriminațiuni, nu sunt în esența lor imputări adresate adversarului, ci argumente adresate omului cugetător în contra manierei de-a vedea pe care-o are el și partidul său.

Vom lua aceste argumente precum partidul roșu le prezintă în curgerea vremii.

La 1848 s-a făcut asemenea o tragere la sorți ca cea indicată de Pietraru. Era vorba a se trage la sorți asasinul lui Vodă Bibescu. Dac-am întreba cine-a prezidat la acel act, d. C.A. Rosetti și-ar pleca ochii.

Fiind în Franța, d. Brătianu ia parte la tentativele de la Opera Comică și de la Ipodrom, cari aveau de scop uciderea împăratului Napoleon III. Numai amabilității împăratului și împrejurării că poliția a considerat acea tentativă ca pe-o scenă melodramatică de operă bufă d. Brătianu are a mulțumi că n-a fost pedepsit mai aspru pentru participarea sa.

La 1870 „Românul“ scria despre Domn că e un pion din șah în mânele unui jucător dibaci cum e d. de Bismarck.


Ș-această supremă trădare se va săvârși oare cu concursul unui guvern compus de români?!! Și agintele supus al d-lui de Bismarck va găsi oare în România români destul de deznaturați cu cari să execute acest suprem ordin al stăpânului său?


Aci Vodă e numit un agent al cărui stăpân e d. de Bismarck și carele, împreună cu români denaturați, săvârșește o supremă trădare în contra țării.

Nu e decât natural dacă același partid al cărui șef e d. Ioan Brătianu i-a trimis la 1876 Domnitorului, printr-un actual ministru plenipotențiar, sfatul tăios „de-a scuti țara de-o crimă“.

Tot la 1876 s-a săvârșit asupra d-lui Lascar Catargiu un atentat. „Românul“ dădea seama de acest fapt cu jumătate gură, părând aproape a justifica ceea ce se întâmplase.

Vedem asemenea în Paris pe fiii d-lui C.A. Rosetti întitulându-se „revoluționarii români“ și felicitându-se cu d-l Henri Rochefort, cu deportatul Rochefort, cu acela care are la redacția sa numai pușcăriași, după propria sa afirmare.

Dar câte se vor mai fi întâmplat pe cari nu le știm, pe cari nu le putem proba cu acte autentice? E pentru noi sigur că din partea partidului azi la putere s-au tocmit un om însărcinat să asasineze pe d. Cogălniceanu. Acelui om nu i-a lipsit voința, ci numai curajul de-a-și împlini fapta.

Orice tentativă criminală are însă două elemente; întâiul e înclinație naturală a acelui criminal, elementul vinei sale proprii pe care o espiază prin pedeapsă.

Dar al doilea element sunt motivele determinante, sunt acele justificări pe cari logica patimei sale le scoate din fundul sufletului. Acea legitimare pe care însuși Satan ar găsi-o pentru a se arăta alb din negru ce este.

Din acest punct de vedere judecând vom vedea că sistemul de guvernământ al d-lui Brătianu și al partidului său a creat atmosfera în care asemenea fapte sunt posibile, în care autorii lor găsesc o legitimare a scopurilor lor.

Când un om ce, după propria sa mărturisire, soldat fiind, a luat parte la răsturnarea suveranului său și care, după știința tuturor, a proclamat răsturnarea Domnitorului la Ploiești, devine sub d. Brătianu adiutant domnesc, atașat ca om de încredere pe lângă suveranul pe care a voit să-l răstoarne, d. Brătianu va permite tuturor rebelilor libertatea de-a conchide că impunitatea unui atentat la siguranța statului și a formei de guvernământ e, sub domnia sa, un titlu de recomandație pentru a înainta pe scara ierarhiei sociale.

Când d-l Brătianu nu se sfiește a recomanda în Senat pe un om ca d. Costinescu ca unicul bun pentru a ocupa o înaltă demnitate în stat, pe un om de o elementară ignoranță, e evident că d-sa a ridicat neștiința la rangul de titlu de recomandație. Orice ignorant ambițios îi poate cere d-lui Brătianu o laudă egală.

Când, în chiar Camera roșie, unii membri ai partidului guvernant, oameni poate simpli, dar cinstiți, se-ntreabă cu mirare de unde amicii apropiați ai d-lui Brătianu sau protejații de aproape ai d-lui C.A. Rosetti, cari până alaltăieri n-aveau nimic, au astăzi, după câțiva ani de guvernare, averi mari, e evident că, în sistemul de guvernământ al d-lui Brătianu, chiar necorectitudinea în afaceri materiale, ca să nu zicem malonestitatea, e un titlu de merit.

Când, în ședința de la 25 fevruarie a.c., d. Simion Mihălescu „ridică numai un mic colț al vălului care acopere scabroasa afacere“, iar afacerea e canonizată prin trecerea la ordinea zilei, d. Brătianu va concede că această canonizare e tocmai atmosfera necesară, plină de electricitatea crimei.

Crede oare serios d. Brătianu și partizanii săi că, ridicând impunitatea înaltei trădări, ignoranța, amenințările de asasinat la rangul de titluri de merit, a putut-o face aceasta fără o adâncă primejduire a spiritului public? Crede d. Brătianu că nu se vor găsi oameni cari să ia la serios principiile pe care d-sa le-a practicat la Ipodrom, la Opera Comică, la 1848, la 1876, și cari să-și zică în sine-și că atentatul e o virtute, precum înalta trădare e un merit?

Astfel teoriile roșii își dau roadele lor naturale.

Dacă deplângem și condamnăm atentatul o facem, pe lângă sentimentul general de oameni și de creștini, și dintr-un punct de vedere propriu nouă și numai nouă, propriu ideilor conservatoare.

Din punctul de vedere cosmopolit și roșu d. Brătianu nu culege, din nefericire, decât ceea ce-a semănat din nou în țara noastră dreaptă și veche. Stârpindu-i-se prin idei importate din câteșipatru unghiurile lumii idealul ei religios și național, nimicindu-i-se poate viitorul ei material, vechea Românie — acum o Americă dunăreană — a devenit o mlaștină de scurgere nu numai pentru prisosul moralicește bolnav al populațiunilor europene, ci inteligența națională a devenit o mlaștină de scurgere pentru ideile nesănătoase din Apus.

Cu drept cuvânt dar un ziar din provincie esclamă, la înregistrarea odioasei fapte: „Ale tale dintru ale tale, Brătiene!“


[10 decembrie 1880]

Am discutat ieri cu nepărtinire efectele dezastroase pe cari principiile profesate de partidul d-lui Brătianu au trebuit să-l aibă asupra spiritului public; am arătat atmosfera încărcată de electricitate care s-a creat prin demoralizarea conștiințelor, prin necredința în merit, în adevăr, în muncă, pe care sistemul liberalismului roșu a trebuit să-l înrădăcineze în inimi.

Dar numai asupra conștiinței poporului s-a exercitat trista influență a ideilor partidului roșu?

Ce sentiment cată să se fi înrădăcinat în inima Domnitorului față cu acea categorie de oameni cari ieri l-amenințau și-l batjocureau, azi îl lingușesc?

Din câte am scris noi, adesea a vorbit patima politică, adeseori am discutat cu amărăciune, nu tăgăduim, rolul de regulator pe care ar trebui să-l joace Coroana în luptele noastre politice. Dar în mijlocul acestei discuții sâmburele unei negre îndoieli încolțea în adâncul inimei noastre. Ce respect, ce iubire mai poate avea suveranul nostru pentru un popor unde impunitatea rebeliunii, a libertinajului penelor și gurilor sunt merite, sunt titluri de recomandație, sunt chiar substanța pe care se întemeiază un partid atât de numeros ca cel roșu?

Un grup de oameni cari abia proclamaseră la Ploiești răsturnarea formei de guvernământ și a dinastiei se recomandă — peste câțiva ani — Coroanei spre punere în funcțiuni, și condeiul răbdător al suveranului iscălește.

Un ilustru academician descrie, sub pseudonimul Erdman de Hahn, persoana Domnitorului ca pe principala cauză a tuturor nenorocirilor noastre, ba o descrie ca fiind în conivență cu gheșeftarul Strusberg și cu prințișorii coțcari. La venirea ministerului liberal, Domnul își rezervă anume ca pseudonimul de mai sus să nu fie colegul d-lui Brătianu, iar acesta izbutește totuși a-l introduce. Condeiul răbdător iscălește decretul de numire. Același academician scoate din arsenalul istoriei și a vastelor sale cunoștințe o armă pe cât se poate de periculoasă, teoria că, în caz de necesitate, uciderea regilor e permisă, ilustrul teoretician nu se sfiește a fi astăzi ultradinastic.

Un scriitor de pasquiluri, pe cât de nesărate pe atât de meschine și veninoase, îndreptate însă contra familiei domnești, e propus să fie recompensat cu singura medalie cu care la noi se recunosc merite literare și științifice. Condeiul răbdător recunoaște că în adevăr acele pasquiluri constituie un merit literar.

Un altul zice că „un abis e între tron și țară“. Abisul încetează de-ndată ce se umple c-un portofoliu ministerial.

Dar i se mai prezintă și alte lucruri vederii suveranului.

Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunță. Acest om e mănținut în funcție; dirijează, însuși cercetările făcute în contra sa; partidul ține morțiș a-l reabilita, alegându-l în Senat. Aci el însuși denunță că există această scabroasă afacere, dar majoritatea roșie a maturului corp trece la ordinea zilei, lăsând să recază colțul vălului ce se ridicase.

Când vedem pe suveran înregistrând, desigur nu cu nepăsare, toate lucrurile acestea, ne vine a întreba ce soluțiune să dăm problemului psicologic a acestei nesfârșite îngăduinți.

Noi am discutat rolul de regulator al vieții politice pe care-l exercită Coroana pretutindenea și am ajuns la concluzia că „un suveran nu poate, fără paguba țării și fără viciarea spiritului public, să renunțe la prerogativele sale“. În orice caz, dacă pentru tăria unui decret de numire, înaintare, decorare, se cere semnătură capului statului, acesta e în drept de-a o refuza, de-a opune legitimul său veto unei propuneri incorecte sau imorale a ministrului său.

Dar aci vine întrebarea dacă, față c-un spirit public adânc viciat, față c-o societate unde rebeliunea, ignoranța, spiritul de gașcă sunt merite, Domnul mai e în stare de-a-și exercita rolul său binefăcător în viața constituțională; dacă maleabilitatea caracterelor roșii nu i-a inspirat sentimentul că acel corectiv al controlului său ar fi o zădărnicie, dacă în fine n-a renunțat de-a spera roade mai bune de la generația actuală. Un principe la poarta memoriei căruia bat atâția muritori e din natură predispus a nu prea crede protestațiile interesate ale oamenilor, dar ce preț va mai pune pe caracterul unui om care, printr-un simplu decret, devine, din antidinastic dinastic, din republican monarhist, din liberal autoritar, din rebel credincios, din pasquilant umilit primitor al medaliei Bene-Merenti?

Influența manierei de-a vedea a roșilor s-a reflectat așadar cu aceleași rele urmări și asupra poporului și asupra suveranului.

Dacă ni s-ar cere formula după care se manifestă activitatea suveranului în urma marilor decepțiuni ce i le-a pregătit partidul roșu, am zice că M.S. Regală vizează în adevăr la consolidarea dinastiei și a viitorului țării, însă nu pe aceeași linie cu tendențele actualității, ci pe-o linie paralelă. Înmulțirea armatei, asigurarea succesiunii la tron, o sporire continuă a puterii Casei sale proprii și o continuă zădărnicire a tendențelor revoluționare ale partidului roșu, prin faptul că, ajungând la putere acest partid se renegă, se dezminte, face contrariul de ceea ce zisese, iată elementele cari ne fac a admite că există o deosebire între viitorul pe care Domnul l-o fi sperând pentru țara menită a fi moștenirea dinastiei sale și între viitorul poporului care locuiește în această țară.


GAMBETTA ÎN ȘTIINȚĂ ȘI POLITICĂ
[10 decembrie 1880]

Mai zilele trecute s-a serbat la Paris jubileul de cincizeci de ani al Asociațiunii Politehnice. Cu această ocaziune Gambetta a ținut un discurs din care credem că este bine să reproducem pasajele mai remarcabile. Sala Sorbonnei a fost plină de lume; erau față foarte multe dame. Oratorul a fost primit cu aplauze frenetice. Luând cuvântul, Gambetta a zis că viitorul Franței depinde de la știință. Institutul Politehnic este una din creațiunile cele mai bune ale celor din urmă cincizeci de ani. Din istoria acestei instituțiuni se vede că oameni, în afară de orice ambiții, de orice pasiuni, urmăresc cu energie o țintă fixă — de-a lumina pe toată lumea. În fața clarității și-a majorității științei dispare tot ce este superstiție, fantom sau negură, și în știință nu e altă crimă decât a imprima creierilor ce nu este exact. În fața științei exacte dispare orice metafizică, căci știința este adevărată și pozitivă.

Fiindcă politica se amestecă pretutindeni, Gambetta a trebuit să vorbească și de dânsa.

Institutul a făcut cea mai bună politică evitând orice polemică și tuturor rivalităților personale. Societatea doctă, rezămându-se pe demonstrația științifică și pe armele pozitivismului, a dat lucrătorului un exemplu bun. Aceasta este adevărată comuniune democratică, căci lucrătorii vor ca, în fața demonstrațiunii adevărului, să piară fantoma și declamațiunea; ei vor să vadă cine are dreptate, căci numai cine are dreptate poate conta pe sprijinul poporului. De aci înainte o nouă dialectică va permite Franței să pășească înainte spre un viitor frumos și pacinic. Orice ar face agitatorii, fiți siguri că țara a rămas liniștită și rămâne absolut liniștită. Aceia cari cred că umanitatea este un obiect al experimentelor acelora știința le spune că sunt sofiști și profeți falși. Și, când văd cum acești grămăditori de nori se silesc a-și mănține sofistica, atunci le zic cu poetul florentin: „Văd și trec!“

În fine, Gambetta se adresează cu un apel cătră dame, ca să vie în ajutorul republicanilor spre a combate pe inimicul comun. Acum Asociațiunea poate a-și lua de diviză strigătul: „Tot pentru patrie, pentru știință și glorie!“. Acest discurs a fost adeseori întrerupt de frenetice salve de aplauze.


FOILETONUL NOSTRU LITERAR
[12 decembrie 1880]

Cu n-rul de astăzi începem a publica în foiletonul nostru literar raportul pe carele P.S.S. Episcopul de Roman l-a prezentat în sesiunea aceasta a Sf. Sinod. Acest raport, privitor la retipărirea și editarea cărților bisericești, e o lucrare concepută cu toată adâncimea și cu toate cunoștințele istorice și filologice pe cari le cere însemnătatea obiectului. Rezervându-ne onoarea de-a reveni asupra raportului și a cestiunilor pe cari le tratează, indicăm deocamdată că lucrarea arată, pe de o parte, efectul unificatoriu pe care limba cărților bisericești au avut-o în trecut asupra scrierii și pronunției întregului popor românesc, iar pe de altă parte se îndoiește dacă stadiul actual de nelimpezire a cestiunii ortografice și fonologice nu ar fi primejdios pentru unitatea și viitorul limbei noastre dacă s-ar răsfrânge asupra reeditării cărților bisericești.


[13 decembrie 1880]

Adevărul doare; nimic nu doare ca adevărul. Deși am declarat că odioasa faptă îndreptată contra d-lui Brătianu ni-l face mai simpatic decum era în genere, că-i sanctifică pieptul în ochii noștri și ai țării, că autoritatea sa câștigă și se întărește, că, iubirea amicilor și a adversarilor crescând, îi dă cel puțin o mângâiere care compensează întrucâtva impresia penibilă a acelei fapte, „Românul“ ar fi pretins mai mult, ar fi pretins să tăcem, să nu arătăm că aceste sunt teoriile roșie, apucăturile roșie, espedientele roșie cari au fost duse ad absurdum prin acea încercare criminală.

Am spus-o și o repetăm, nu adversarilor le vorbim acuma; Dumnezeu știe că în acest moment orice recriminațiune e departe de noi. Față c-o asemenea faptă nu suntem, nu putem fi adversarii nici ai cetățeanului care a fost espus, nici ai omului de stat contrar nouă. Dar vorbim cu omul cugetător, abstracție făcând de toate certurile noastre, și cu durere îl întrebăm: Ce-ai făcut din România? Nu învinovățim, nu osândim pe adversari; ceea ce voim e ca să-și deschiză ochii, să vază limpede o dată în viața lor unde duc acele teorii internaționale, unde conduce amiciția cu Jules Allix, Orsini, Rochefort și ceilalți.

La tiradele apocaliptice pe cari „Românul“ binevoiește a le revărsa oncțios asupra evenimentului nu vom răspunde nimic; dar vom releva ceea ce ne atinge pe noi direct în articolele pe cari ziarul partidului roșu le publică de trei zile încoace.

„Românul“ susține că d. Pietraru a fost


aginte electorale la Târgoviște al partidei de la „Timpul“ și redactore al ziarului din Târgoviște „Vestea“ sau „Târgoviștea“, organ al acestei partite.


Afirmare pentru afirmare. Susținem că acest domn a fost mult timp roșu și agent electoral al roșilor. Dar nici nu putea fi altceva decât roșu. Singur partidul d-lui Brătianu primește în sânul său pe toți transfugii, pe toți incolorii, pe toți cari-și încearcă norocul când într-o parte, când într-alta. În șirurile roșiilor vom găsi foști separatiști cari, cu revolverul în mână, au proclamat dezlipirea Moldovei din corpul României, vom găsi conservatori ruinați cu desăvârșire, vom găsi pe toți aceia cari nu au nimic de pierdut, totul de câștigat. Ne pare rău că e așa, dar așa este.

Oare „Presa“' n-a fost odinioară foaie conservatoare? Nu era redijată de pene conservatoare, dar pretexta a avea ideile. Destul că toate aceste pretextări de principii pentru căpătuire curg, ca izvoarăle spre mare, în sânul marelui partid roșu, căci și d. Pietraru, cum îl numește „Românul“, și-a găsit slujbușoara sa în resortul administrat de d. Brătianu.

„Românul“ ne mai face imputarea că într-o adunare conservatoare (la 26 aprilie 1879) unul din cei din acea întrunire a zis:


Domnilor, am scris o broșură în care dovedesc că d. C.A. Rosetti a omorât pe Barbu Catargiu; vă rog să contribuiți s-o tipăresc și ca să dăm o răsplată celui care va omorî pe C.A. Rosetti și pe I. Brătianu.


E inexact ce spune „Românul“. Persoana de care vorbește e d. maior Crainic, carele, după închiderea ședinței acelei Adunări, după ce prezidentul părăsise scaunul, a rostit acele cuvinte a căror solidaritate n-a luat-o nimeni. Dovadă e că nimeni n-a contribuit ca să se tipărească broșura și că n-a apărut nici până acuma, deși e scrisă demult. Dar d. maior Crainic are această convingere? Îl privește. D-sa crede una și bună că un anume Donca, care trăiește azi la Ada-Kale, a fost instigat de roșii pentru a comite acea faptă. Pentru noi ea este și a rămas ce-a fost: o problemă nerezolvată, cu oarecari indicii ce dau loc la bănuieli, dar nimic decât bănuieli vage, cărora nu le-am dat până acum nicicând forma concretă a unei acuzări.

Într-alt număr „Românul“ zice că e adânc îngrijat când vede „bărbați ca cei de la «Timpul» scuzând, dacă nu aplaudând asasinatul“.

Degeaba se îngrijește și rău vede „Românul“.

Nu scuzăm, nu justificăm nicicând o crimă. Dar căutăm a o esplica: între scuză și esplicare e o deosebire cât cerul de pământ. Dacă vom esplica peripețiile prin care trece sufletul lui Richard al III-lea, dacă vom dezvăli acele sofisme adânci și tenebroase pe cari un mare critic al lui Shakespeare le numește „logica patimei“, nu scuzăm și nu justificăm crimele regelui Angliei. Ei bine, și Pietraru și altul ca el în ajunul unei asemenea fapte și-ar putea ține un lung monolog, în care ar zice următoarele:

„La 1848 oamenii cari stăpânesc azi în România au pus la cale asasinarea lui Vodă Bibescu. Din prăvălia unui pretins librar era să se tragă focul.

În Franța d. Brătianu a luat parte la conspirația de la Opera Comică.

La 1876 oamenii ce stăpânesc azi în România l-au sfătuit, printr-un actual ministru plenipotențiar, pe Domn să scutească țara de-o crimă.

Văd conspiratori, rebeli, pasquilanți, lăudători ai regicidului ajungând mari în țara aceasta.

Atunci? Atunci iată calea de-a sui repede treptele sociale!“

Acest monolog, pe care-l citim în sufletul omului cu înclinări rele, l-am văzut repetat sub altă formă într-o foaie roșie, cu care îndealtmintrelea nu discutăm.

Ce? zicea acea foaie. Ni se impută că am conspirat? Se-nțelege. Și Napoleon a conspirat și a ajuns împărat, și contele Andrassy a conspirat și a ajuns cancelar, de ce cutare și cutare român să nu fi conspirat pentru a ajunge unde este?

Dar la ce toată discuția? Negă „Românul“ datele de mai sus, cari le-am înșirat în monologul ce-l atribuim d-lui Pietraru? Nu le negă. Dacă le-ar nega, i-ar merge rău, pentru că am invoca mărturii, irecuzabile mărturii.

Redactorii „Românului“ pot vedea că vorbim fără patimă de partid, fără ură. Prin această crimă toate teoriile roșii sunt duse ad absurdum. Condamnăm faptul, felicităm din inimă pe d. Brătianu că Dumnezeu i-a păstrat viața, dar sperăm că această întâmplare va fi un învățământ pentru partidul roșu de-a se feri să amenințe pe Domn cu o crimă din partea țării și că, de acum înainte cel puțin, impunitatea conspirațiilor, rebeliunilor, încercărilor criminale, nu vor mai fi taxate de patrioți ca titluri de merit.


[13 decembrie 1880]

Reprezentația izbutită de ieri seara a Bărbierului de Sevilla dată de trupa italiană a fost onorată de prezența M. Sale Regale Doamnei. M. Sa Regală asista la reprezentație cu acea veselă amabilitate care distinge totdeuna pe Doamna României. M. Sa era însoțită de d-na Mavrogheni.

Între spectatori era multă lume aleasă, între alții d-nul V. Alecsandri cu familia, d. general Florescu, asemenea cu familia, și multe alte notabilități din lumea diplomatică și din societatea înaltă a Bucureștilor. În loja domnească de la mijloc erau domnișoarele de onoare și fostul prezident al Republicei foarte pasajere de la Ploiești. Orice lumină își are umbra sa.

D-ra Monale, care-a jucat rolul Rosinei din Bărbierul de Sevilla, s-a distins mai cu seamă în romanța din actul al 3-lea, deși în genere reprezentația a satisfăcut exigențele muzicale ale publicului nostru.

Astăzi se repetă aceeași piesă.


[13 decembrie 1880]

Nouă și interesante din toate punctele de vedere sunt vederile pe cari le exprimă prințul Grigorie M. Sturza într-o telegramă adresată d-lui G.B. Chrisoscoleu-Platana, telegramă pe care acest din urmă domn a fost autorizat a o publica în ziarele capitalei.

Iată textul acestei telegrame:


D-lui Grigore Hrisoscoleu Buzoianu,
Str. Grivița, 40
Te poftesc să publici îndată în ziarele capitalei scrisorile mele, prin cari v-am prescris să nu faceți agitațiuni în Clubul Democrației Naționale, ci să vă ocupați numai de-a mări numărul aderenților la partid pe cale legală. Asemenea să publicați imediat scrisoarea mea prin care arăt cauzele pentru cari suprim ziarul „Democrația națională“, din cari cele dentâi sunt:
I. Pentru că iarna trecută a ocărât pe generalii Români cari au comandat dincolo de Dunăre.
II. Pentru că în toate zilele ocărăște nu numai pe Rosetti și pe Brătianu, dar și pe întregul partid liberal național, a cărui principii politice sunt mai apropiate de principiile partidului nostru decât principiile tuturor celorlalte partizi. Cel puțin au cu noi această mare asemănare că sunt democrați și au combătut alăturea cu Rusia. Aceste publicațiuni sunt neapărate pentru a înfrunta calomniile.
Tototdată te autorizez să publici și această depeșe.
Gr. M. Sturdza


Deși telegrama de mai sus se împrumută la fel de fel de comentarii, credem că asupra identității principiilor partidului democratic național cu principiile roșiilor a existat până acuma o mare îndoială și nu putem fi decât mulțumitori prințului Grigore M. Sturza dacă a binevoit a ne lumina asupra acestei împrejurări, pân-acum cu totul necunoscute. Ne aflăm în fericita poziție a celebrului Diaz când, pe luciul nesfârșit al mării, a-nceput a i se ivi de departe capul Bunei-Speranțe.


[14 decembrie 1880]

Obicinuiți a ținea pe cititor în curent cu cele ce se scriu în ziarele străine despre țară, comunicăm următorul articol din „Le Nord“, care cuprinde o foarte fidelă dare de seamă a situației noastre interioare.


În una din cele din urmă ședințe ale Camerei deputaților din România d. Brătianu a avut un eșec care, deși nu privește decât o cestiune de tot secundară — era vorba de-o cestiune de incompatibilitate între mandatul legislativ și oarecari funcții — totuși e îndestul de interesant spre a fi ținut minte, pentru că e întâia dată, după cum credem, ca d. Brătianu să fie pus personal în minoritate într-o dezbatere în care, dintre membrii cabinetului, numai d-sa a intervenit. Un deputat, viceprezident al Camerei în sesiunea precedentă, același care, acum șapte luni, luase inițiativa moțiunii ce avea de obiect de-a reclama constituirea unui ministeriu omogen, moțiune în urma căreia d. Cogălniceanu și-a dat demisia din Ministeriul de Externe, d. Fleva a fost numit advocat al statului în timpul vacanțelor. Esprimându-se în grupurile parlamentare opinia că aceste funcții nu sunt compatibile cu exercițiul mandatului legislativ decât cu condiție ca deputatul care le primește să-și dea demisia și să se prezinte din nou dinaintea alegătorilor și după ce, pentru a-și degaja personalitatea, s-a luat hotărârea de-a supune cestiunea Camerei întru cât privește funcțiile de advocat al drumurilor de fier ale statului, d. Fleva și-a dat demisia dintr-un scrupul foarte onorabil. Camera avea să hotărască asupra demisiei acesteia. D. Brătianu a cerut să nu se primească, esplicând că era o cestiune de principiu, independentă de orice cestiune personală, pe care Camera avea a o rezolva, că e vorba de-a se crea un precedent și că trebuie să se ia seamă de-a nu întinde preste măsură, pe calea interpretației, cercul însărcinărilor și slujbelor asimilate funcțiilor publice. A susținut deci că advocatul care devine sfătuitor al statului nu este nici într-un chip investit c-o funcție publică și, după ce-a dezvoltat mult timp teza aceasta, a insistat în termeni foarte stăruitori ca să se refuză demisia, declarând că, dacă ar fi avut cea mai mică îndoială în conștiința sa, n-ar fi intervenit.
Prezidentul Consiliului a întâmpinat din partea a doi oratori din opoziție o energică contrazicere; s-a cerut scrutinul secret de cătră unul din ei, ceea ce indica limpede că opoziția dădea votului o însemnătate reală, și c-o majoritate de 41 voturi contra 35 demisia a fost primită, iar Camera a declarat prin acest vot, în contrazicere cu opinia d-lui Brătianu, că deputații numiți advocați ai drumurilor de fier ale statului, a unor administrații publice, prin faptul că primesc acele funcții sunt a se considera ca demisionați și obligați a se supune unei realegeri dacă nu vor să renunțe de la mandatul lor legislativ.
Fără a exagera însămnătatea acestui vot, îl putem considera totuși ca un semn ce indică o tendență de dezagregare a majorității. Un bun număr de deputați ai stângei nu disimulează nemulțumirea lor cu remaniarea ministerială, care a făcut să intre în cabinet nu doi membri luați din rândurile partidului înaintat, ai cărui șefi sunt d-nii Rosetti și Brătianu, ci pe d-nii Teriachiu și Conta, ce aparțin grupului liberal-moderat din Moldova. Se pare că d. Conta luase angajamentul față cu d. Brătianu de-a-i atrage acest grup și, dacă judecăm după o scrisoare publicată în „Timpul“, tânărul ministru al instrucției publice s-au arătat chiar puțin rezervat în alegerea mijloacelor întrebuințate pentru a ajunge la acest scop. Dar partidul înaintat nu pare dispus nici acum de-a ținea seama de-o convertire ce se manifestă în asemenea condiții, precum n-a fost impresionat în mod favorabil, în momentul intrării sale în ministeriu, prin sprijinul pe care zicea că e în stare de-a-l aduce cabinetului. Situația d-lui Conta e așadar îndestul de grea și se vorbește din nou de-o criză ministerială. D. Teriachiu, care nu și-a sacrificat, ca d. Conta, opiniile sale liberale-moderate intrând în cabinet, va fi esclus, ca și d. Conta, din combinația cea nouă, din care nici d. Boerescu nu va face parte.
Partidul înaintat care se află acum la putere fiind însă puțin prevăzut cu oameni de guvernământ, ceea ce esplică împrotivirea d-lui Brătianu la solicitările amicilor săi cari-l împing să formeze un ministeriu omogen, partidul acesta, mai fiind apoi și frământat de numeroase competițiuni personale, nu va fi cu neputință ca starea de criză, care de șapte luni e aproape permanentă, să se mai prelungească încă câtva timp. Într-o întrunire a partidului de acum câteva zile, d. Rosetti, prezidentul Camerei, ar fi exprimat chiar părerea că e bine ca partidul să aibă răbdare și să facă să dureze de bine de rău cabinetul actual. D. Rosetti, care e designat în cercuri politice pentru portofoliul Internelor, în ziua în care se va constitui un ministeriu omogen din care toate centrele vor fi escluse, nu e tocmai doritor, după cum se vede, de-a lua în momentul acesta direcția departamentului ministerial. D. Conta spune în scrisoarea de care am vorbit mai sus că trebuie a se face silințe „pentru a nu lăsa să se sporească rândurile opoziției tocmai în momentul în care ea se agită și se organizează“. Chipul cu care partidul progresist administrează țara n-a fost poate fără influență asupra acestei redeșteptări a opoziției, care preocupă pe ministrul instrucției publice. D. Codrescu a interpelat, într-alt rând, în Camera deputaților, pe prezidentul Consiliului, ministru de finanțe, asupra alterării așezării impozitului, de care s-au făcut culpabili agenții guvernului pentru a forța impozitul fonciar. Așezarea acestui impozit se întemeiază pe evaluarea venitului fonciar, de la care statul ia 6 la sută. Această evaluare s-a exagerat în genere în așa chip de către comisiile de recensimânt că produsul impozitului s-ar fi sporit în realitate cu mai multe milioane și s-ar fi ridicat din toate părțile țării plângeri extrem de vii. D. Brătianu a fost silit să recunoască că se comiseseră abuzuri numeroase și s-a obligat a aduce peste puțin un proiect de lege care să permită îndreptarea răului. Dar d. Ionescu și mai mulți din colegii săi au prezentat o moțiune care determină ca operațiunile făcute să se declare anulate. Această moțiune va da loc fără îndoială la o dezbatere vie; plângerile cari au provocat-o și cari se referă la întregul administrației trebuie să fie foarte serios întemeiate pentru ca, în discursul tronului, ministerul să-l facă pe principele Carol să-și esprime părerea de rău că grijile politice ale trecutului au împiedecat pe guvern de-a da toată atenția dorită administrației dinlăuntru a țării.


[17 decembrie 1880]

Există, se vede, între radicalii din România un fel de dicționar secret de locuțiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rămân necunoscute nouă profanilor precum: „Vegheați! Ora a sosit“ și altele de acestea.

O foaie din Focșani, „Luptătorul“, dând seamă despre atentatul încercat asupra d-lui Brătianu, încheie cu cuvintele: „Ale tale dintru ale tale, frate Brătiene!“ Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asupră-ne nu știm, destul că, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însă a explica cum instinctele rele, înclinările criminale ale oamenilor găsesc în precedentele create de principiile și apucăturile roșiilor o atmosferă ce le priește, pusesem și noi cuvintele, rămase în mintene la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale“.

Nici prin vis nu ne trecea că, din întâmplare, puseserăm mâna pe una din acele locuțiuni mistice, din acele devize ale partidului roșu de cari ascultă orbește toată suflarea patriotică, că noi, neconsacrații în misterele organizației internaționale ale societății de exploatare, atinsesem cu vârful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretă a partidului.

Odată atinsă, această formulă a început să geamă sub pana d-lui C.A. Rosetti, d-sa s-a ținut obligat a ne da o explicare pe larg a acestor vorbe și a făcut-o în cinci articole consecutive ale „Românului“, în acel stil oncțios și apocaliptic care-i-e propriu.

Iată ce însemnează această nefericită cabală după esplicarea „Românului“.


Cuvintele „Ale tale dintru ale tale“, zise asupra unui asasinat și aruncate victimei asasinatului, cuprind însăși legitimarea crimei.
A zice unui om asupra căruia s-a făcut o încercare de asasinat „ale tale dintru ale tale“ este a-i zice „ai meritat a fi asasinat“.
Toți asasinii zic victimelor lor „ale tale dintru ale tale“; mai cu seamă în asasinatele politice aceasta este o regulă fără escepțiune.
E foarte trist că organul de căpetenie al partidei conservatoare a adoptat această deviză a asasinilor…
Depinde de partida conservatoare de a proba țării, printr-o dezaprobare categorică, că nu în numele ei „Timpul“ a adoptat această deviză. Nouă ni se pare că principiele conservatoare ar reclama această regulare, căci altfel ar putea să intre în societatea noastră un virus dizolvător care să nu cruțe pe membrii partidei conservatoare mai mult decât pe membrii partidei liberale; și la fiece lovitură de cuțit sau de pistol ar răsuna deviza adoptată de organul partidului conservator: „Ale tale dintru ale tale“.
A zice „ale tale dintru ale tale“ unui bărbat politic în urma unei încercări de asasinat… este în adevăr culmea neomeniei.


Iată dar ce însemnează acest fatal cuvânt, asupra adâncimii înțelesului căruia d. C.A. Rosetti a trebuit să ne lămurească.

„Ale tale dintru ale tale“ însemnează:

Legitimarea crimei;

Judecata: „Ai meritat să fii asasinat“,

În regulă fără escepție aceasta e deviza asasinilor;

Un virus dizolvător;

Culmea neomeniei.

Poate fi sigur d. C.A. Rosetti că nu-i suntem decât mulțumitori pentru această explicație. Am suportat cinci articole de insinuațiuni nemeritate până acum, până să ni se esplice marele cuvânt cabalistic al religiei revoluționarilor. Deodată ni s-a luminat dinaintea ochilor, deodată am simțit că atinsesem triangulul mistic al conspiratorilor, deodată ne-am adus aminte că acest fatal „ale tale dintru ale tale“ a mai fost întrebuințat într-o ocazie analogă de cătră chiar esplicatorul ei actual.

În adevăr, în ianuarie 1876, un om, anume Paraschivescu, care nu putuse justifica întrebuințarea unei sume, îndealtmintrelea de tot neînsemnate, din fondurile polițenești și care n-o putuse restitui, a fost depărtat din funcție. Ministrul prezident de pe atunci, d. Lascar Catargiu, refuzând în mod constant a-l mai numi în vro funcție, dar știindu-l în mare mizerie, îl ajuta din când în când cu câte-o mică sumă. Din cauza refuzului de-a-l pune în funcție, acest om a comis un atentat asupra ministrului prezident.

Iată însă ce scria „Românul“ de la 15 ianuarie 1876 asupra acestui atentat:


Oricât de reprobabil este faptul, dacă vreodată cuvintele ale tale dintru ale tale și-au găsit o exact aplicare este acum, la adresa primului-ministru.
Cum cutează „Monitorul“ a spune că acest funcționar a delapidat când delapidatorul n-a fost dat judecății, astfel ca să nu mai aibă cuvânt de-a cere slujba, nici îndrăzneală de-a mai călca pragul primului-ministru? Deci ale tale dintru ale tale.
D. Catargiu a înlăturat jurații; a dat pe delapidatori la tribunale; pentru ce dar îi ocrotește? Ale tale dintru ale tale…
… Și dacă l-a primit și s-a servit de dânsul, pentru ce în urmă l-a dat afară? Ale tale dintru ale tale'…'
… Însuși primul-ministru este bătut de propriul său agent polițenesc: ale tale dintru ale tale.
… Iată-te acum bătut de tocmai acei pe care-i plăteai: ale tale dintru ale tale…


Va să zică această vorbă mistică, pe care noi am împrumutat-o unui ziar din provincie, „Românul“ a aruncat-o într-un singur articol de șapte ori la adresa d-lui Lascar Catargiu. Când și cui? După un atentat, victimei atentatului.

Va să zică de șapte ori, cu deplină cunoștință a înțelesului grav ce-l au aceste vorbe, „Românul“ a pronunțat legitimarea crimei, de șapte ori a fost în culmea neomeniei, de șapte ori într-un singur articol a rostit deviza asasinilor și a aruncat un virus dizolvator în societate.

Hotărât, e ceva din soarta tragică a regelui Oedipus în purtarea roșiilor. În Teba, în cetatea cea cu o sută de porți, trăia acest nefericit rege care, fără s-o știe, ucisese pe părintele său și se cununase cu mumă-sa. Aflând de la oracolul din Delfi că țara e bântuită de ciumă din cauza acestei crime nemaipomenite, pe al cărei autor nu-l știa, a pronunțat cu mare furie o osândă energică asupra autorului … asupra sa însuși. Astfel îi vezi pe roșii căzând într-o adâncă furie când își condamnă vorbele și faptele lor proprii. Sunt momente de taină în viața oamenilor, când ei se sperie de ei înșii, când descopăr pe demonul relelor în ei și-l blestemă orbește, neștiind că lovesc cu această estremă cruzime în pieptul lor propriu.

Nu, liniștească-se „Românul“; nu primim deviza asasinilor, nu legitimăm, nu justificăm nicicând crimele. E o lege constantă a spiritului omenesc, legea cauzalității, care silește pe orice inteligență de-a explica ceea ce se întâmplă. Dar de la o explicare curat cauzală până la scuză, până la legitimare, până la justificare, care implică un act de aprobare din partea simțului nostru de dreptate și a conștiinței noastre, e o deosebire cât cerul de pământ.

E în adevăr vrednică de mirare analogia cazului.

Paraschivescu era bănuit de delapidare, Pietraru a delapidat în adevăr. Deosebirea e numai că d. Lascar Catargiu n-a voit să-l numească în funcție pe cel dentâi, d. Brătianu l-a numit pe cel din urmă funcționar în resortul său.

Cu toate acestea, ce deosebire între tonul nostru și acela al „Românului“ de atunci, care se va vedea și mai bine dintr-alt articol al acelei foi, pe care-l vom comunica mâine.

Cu tot tonul necuviincios de atunci al „Românului“ am crezut că nu e demn de pana noastră de-a repeta acea necuviință. Ne doare însă soarta țării, ne doare această anarhie de idei, această viciare a simțului public prin fraze apocaliptice, ne doare mizeria intelectuală și morală din țară și de aceea am fost siliți nu de-a diminua cu greutatea unui fir de muștar măcar responsabilitatea făptuitorului, ci de-a arăta de ce instinctele rele, în loc de-a se manifesta, ca altă dată, în crime de rând, alunecă azi pe clina cea mai periculoasă din toate, pe clina atentatelor contra siguranței statului.

Iată de ce am relevat antecedentele d-lui Brătianu și ale partidului său. Am declarat-o anume că nu recriminațiuni, nu imputări facem, dar ne adresăm omului cugetător, patriotului, care știe a pune interesele țării sale mai presus de ambiția proprie și de interesele amicilor săi politici. Condițiile de existență ale țării noastre au devenit, de la așa-numita Independență încoace, atât de gingașe încât nu mai e permis nici partidului roșu chiar odiosul lux al libertinajului de idei și de procedimente.

Dacă vom lua lista revoluționarilor de la Ploiești vom observa că aproape toți sunt azi în funcții și demnități ale statului. Știm foarte bine că Domnul poate ierta asemenea lucruri, că statul are până la un grad facultatea de-a nu pedepsi rebeliunile cu toată asprimea cuvenită. Dar de la iertare până la recompensare e mare deosebire. Ei bine, afară de nefericitul Comiano, încăput sub deplina greutate a justiției militare, toți ceilalți sunt favoriți ai guvernului, sunt oameni mari. De ce oare Comiano — care trebuie să fie tot atât de nevinovat ca și complicii săi — n-a fost înaintat în rang, nu e în grația d-lui Brătianu, pe când alții, pentru fapte identice, ba mai grave chiar, sunt recompensați?

Toate acestea nu se fac într-un stat ce pretinde că aspiră la civilizație, nu se fac dacă nu voim să demoralizăm conștiința publică și să-i inspirăm acea sceptică nepăsare care-i face pe oameni incapabili de-a distinge bine de rău și drept de nedrept.


[19 decembrie 1880]

„Gazeta generală“ din Augsburg primește o lucrare ce tratează tema succesiunii la tron în România și care, după ce citează art. 82 din Constituția noastră, continuă espunând următoarele:


Principele Carol al României e, precum se știe, fără copii. Născut la 1838, crescut în religia catolică, s-a căsătorit, la noiemvrie 1869, cu princesa protestantă Elisaveta de Wied (născ. 1843). În cel dentâi an al căsătoriei i s-a născut familiei domnești o princesă, care muri însă la 1874. După unsprezece ani de căsătorie, principele Carol e în prezent fără urmași și, cu toate că posibilitatea de-a avea coborâtori nu este esclusă, totuși e o împrejurare care dă loc la neliniște că dinastia unui stat care abia a devenit independent să se-ntemeieze numai pe doi ochi.
E adevărat că, în cazul unei definitive lipse de coborâtori ai principelui Carol, Constituțiunea română are în vedere pe frații săi și pe coborâtorii lor de sex bărbătesc. Principele are doi frați. Cel mai mare, Leopold (născ. 1835, căsătorit cu princesa Antonia de Portugalia), și cel mai mic, Friedrich (născ. 1843, căsătorit cu princesa de Thurn și Taxis). După Constituție principele Leopold ar căta să urmeze, același principe a cărui candidatură la tronul Spaniei, în vara anului 1870, a dat ocazie la războiul franco-german. Principele Leopold a vizitat de mai multe ori Curtea din România și a făcut în genere impresia unei persoane plăcute. Perspectivele de viitor ale acestui principe întrec însă cu mult poate însămnătatea tronului României. Abstracție făcând de succesiunea sa personală în România, rămân cei trei fii ai săi, principii Vilelm (născ. 1864), Ferdinand (născ. 1865) și Carol Anton (născ, 1868), dintre cari unul poate deveni moștenitor al tronului român după renunțarea celorlalți.
Dar această posibilitate oarecum, teoreticește bogată de moștenitori ai tronului din aceeași dinastie nu e îndeajuns pentru cerințele statului român. Cei trei copii ai principelui Leopold n-au fost nicicând în România; ei primesc o educație germană și catolică; limba română și felul de-a fi al Țării românești le sunt străine. Ar fi o întreprindere foarte riscată de-a se supune încă o dată esperimentului c-un principe străin, care, după prescripțiile Constituției, ar urma în adevăr la tron, dar încolo ar fi străin de țară în toate privirile și, într-o poziție foarte expusă, ar avea să se familiarizeze cu ea abia după o silință de ani întregi.
Cată să ne aducem aminte că, secole de-a rândul, România au avut domnia electivă, că ideea statornicirii unei dinastii e nouă pentru țară și că această idee are nevoie de multă îngrijire pentru ca să prinză rădăcini.
Și țara și principele s-au ocupat mult cu cestiunea aceasta în vremea din urmă. Considerând textul clar al Constituției și familia Hohenzollern-Sigmaringen, binecuvântată cu îndestui coborâtori de sex bărbătesc, spiritele n-ar fi trebuit să se preocupe de cestiune cu atâta viociune dacă extraordinarele raporturi dintre partizile din țară și atitudinea Domnului față cu ele n-ar arunca în considerațiile acestea un element nou, a cărui discuție e de-o esențială însemnătate dacă voim a înțelege starea politică dinlăuntru a României.
După cele spuse mai sus e echitabil de-a nu aștepta de la români în genere un înrădăcinat sentiment de înclinare dinastică: țara lor a avut sute de ani domnie electivă, principii erau din capul locului aleși pe câțiva ani (șapte), arareori au ajuns chiar până la capătul acestei scurte domnii, ba adeseori erau răsturnați după câteva luni. Convenția de la Paris, din 1858, le-a acordat în adevăr Țărilor principi aleși pe viață.
Dar cel dentâi deja dintre acești principi, Alexandru Ioan Cuza, a fost răsturnat, în noaptea de 22/23 fevruarie 1866, după o domnie de abia șapte ani: trei ofițeri pătrunseră în camera sa de culcare și-l siliră să abdice; maiorul Leca, care în acea noapte comanda garda palatului, era în înțelegere cu conspiratorii și lăsă să se întâmple totul.
Modul cu care a fost răsturnat Cuza a produs o reacție binefăcătoare într-o parte a țării. Partea cea mai integră a armatei s-au esprimat cu indignare în contra acelor ofițeri ce comiseseră o îndoită călcare de jurământ și o parte a junimii, mai cu seamă partidul junei drepte din Iași și din București, e convinsă înainte de toate și din principiu că stabilitatea liniștită a dinastiei e întâia condiție pentru dezvoltarea priincioasă a țării. Când prințul Grigorie Sturza, mult timp căpetenia așa-numitului comitet conservator-liberal din Iași, a început în București o agitație, la finele anului 1879, sub pretextul „Democrației naționale“ — precum se numea foaia sa — și când adevăratele sale scopuri în privirea dinastiei părură cam neclare, a fost numaidecât părăsit de juna dreaptă, a cătat să iasă din comitet și a fost paralizat prin împrejurarea că deja la finele anului 1880 a trebuit să-nceteze cu foaia.
Un sâmbure sănătos de cristalizare monarhică și dinastică există așadar în țară; el se dezvoltă și se răspândește în mod natural. Dar față cu el sunt, se-nțelege, și elemente flotante. Nu zicem că s-ar cădea să atribuim șefului lor intelectual, actualului prezident al Camerei, C.A. Rosetti, sau ministrului-president Ioan Brătianu, idei de răsturnare imediată. Desigur nu. Dar cei mai mulți din partizanii lor nu tăgăduiesc deloc că adevăratul lor ideal politic e republica. D. C.A. Rosetti e un vechi revoluționar, care-a stat și o fi stând încă în legături intime cu răsturnătorii din Europa apuseană; în timpul din urmă fiii săi s-au manifestat în public ca partizani ai celui mai estrem curent din Italia și din Franța și, din când în când, apar în „Românul“, organul de căpetenie al partidului azi la guvern, manifestațiuni de-ale acestor d-ni în favorul Comunei. Rochefort, Olivier Pain și domnișoara Luiza Michel par a fi luceferii conducători ai acestei direcții estreme.
În mod sporadic se cam întâmplă de acestea în toate monarhiile Europei. Dar original și specific românesc e în adevăr că asemenea manifestații îndrăznesc să se arate fără de nici o jenă înlăuntrul unei partide guvernamentale, precum sunt azi liberalii, și-ntr-un organ al guvernului, cum e „Românul“. Dar în sfârșit acestea se mai pot scuza ca o oscilație de partid constituțional, care vibrează, ce-i drept, într-o amplitudine prea de tot depărtată, deci s-ar putea aștepta în liniște până ce, din lupta celor două curenturi, cel monarhic și dinastic va câștiga o precumpănire necontestată și va influința astfel asupra generației viitoare încât urmașii principelui Carol să afle un sprijin sigur în conștiințele supușilor lor.
Dacă lucrurile ar sta astfel, în această nedeterminată generalitate, am, avea de așteptat dezvoltarea lor și n-am fi prea avut la ce le atinge. Dar îndeosebi în privirea principelui Carol s-au ivit, înlăuntrul partidei radical-liberale azi la putere, niște incidente oficiale pe cari cată să le relevăm cu atât mai mult cu cât pun pe gânduri pe partizanii dinastiei. Unele din aceste acte le vom aminti pe scurt, abținându-ne încolo de la orice comentar.
La începutul anului 1871, Ion Ghica, fostul bei de Samos, era ministru-prezident. (A nu se confunda cu prințul Dimitrie Ghica, un credincios dinastic). Ion Ghica a trecut pururea în țară drept om care-a studiat înalta școală de politică bizantină la izvor, în Turcia. Modul cu care, în ianuarie, fevruarie și martie 1871, a tratat cestiunea Strousberg, căutând a-l compromite pe principele Carol, dădea ocazie la temerile cele mai tele. Lucrul s-a sfârșit c-un fel de izbucnire, cu scandalul de uliță contra aniversării împăratului Wilhelm, pregătită de comunitatea germană din București. Acest scandal, în care-și aveau codițele și câțiva membri ai guvernului (d. de Radowitz ne-ar putea-o povesti aceasta), a avut în adevăr de rezultat că principele și principesa se hotărâră să abdice și să predea guvernul în mânile fostei locotenențe domnești. În acea noapte încurajarea energică a conservatorilor l-a mișcat pe Domn să persiste și ministeriul Lascar Catargiu (1871—1876) a readus liniștea în țară.
În acea epocă rea a Camerei, în primele luni ale anului 1871, un domn, cunoscut numai ca partizan orb al lui Ion Ghica, d. Câmpineanu, făcea în contra Domnitorului o opoziție care era de poveste în lume. Într-o ședință oficială a Camerei d-sa lua drept temă o scrisoare publicată în „Gazeta generală din Augsburg“ la 27 ianuarie 1871 și atribuită direct principelui Carol, din care se vedeau intenții de abdicare și declară categoric că principele poate să abdice în adevăr, căci între el și țară e un abis care nu se va umplea nicicând.
Dar abia căzu, la 1876, ministeriul conservator, abia veni la cârmă I. Brătianu cu partidul radical liberal și iată că d. Câmpineanu fu distins în toate chipurile ca un copil favorit al partidului. A fost pururea ministru, ba de justiție, ba de externe, ba de finanțe, iar în curgerea anului 1880 i se dete poziția cea mai preferabilă din toate, numindu-se guvernor general al Băncii Naționale, acum înființată.
În anul 1875, când opoziția radicală era mai pornită în contra ministerului Catargiu și se unea cu fățiși agitatori antidinastici, a apărut o broșură (datată 6 august 1875), sub pseudonimul Iordache Vulpescu și având de autor un advocat mofluz din Iași. E destul să cităm titlul acestui pasquil: „Spionul prusian, sau principele Carol de Hohenzollern, Domnitorul României“. Cu venirea radicalilor la putere, sub Brătianu la 1876, și acest domn a fost favorizat în mod escepțional, a fost candidat al guvernului la alegerile de deputați și, în timpul războiului ruso-român, a fost comisar civil al României pe lângă oștirile rusești, o poziție oficială ostensibil distinsă.
În iulie, anul 1876, ministeriul Brătianu, care avea să execute Tratatul de Berlin cu pierderea Basarabiei și cu silita soluțiune constituțională a cestiunii izraelite, se clătina. După ce-și dăduse demisia, ministeriul s-a modificat în parte după culisele Camerii; maiorul de odinioară Lecca, înaintat între acestea la general, a fost numit în mod semnificativ ministru de război, cu toată îndoita călcare de jurământ la răsturnarea principelui Cuza.
În anul 1875, în timpul aprigei opoziții contra ministeriului Catargiu, se distinse în genul presei celei rele un domn oarecare, anume Orășanu. În România există absolută libertate de presă, deci se-nțelege și multe excese desfrânate, de cari n-am avea a ne mira îndealtmintrelea. Acest domn Orășanu, un măscărici comun, publică mai multe lucruri direct în contra principelui Carol și a principesei Elisabeta. Astfel de ex. apăru în foaia sa umoristică „Ghimpele“, în numărul de la 9 noiemvrie 1875, o ilustrație care întrecea orice margine de batjocură necalificabilă contra familiei domnești, lucru ce nu-l putem povesti. În aceeași foaie d. Orășanu publică o poezie asupra unui câne hârâitor, românește, c-o expresie trivială, „șarlă“, aluzie evidentă la numele francez al principelui, Charles; în acea poezie i se dă cânelui sfatul să treacă granița cu coada-ntre picioare. Și celelalte publicații ale acestui domn sunt de același soi. Trebuie să cerem scuze cititorilor „Gazetei generale“ că pomenim asemenea lucruri, dar citarea lor va fi numaidecât motivată prin următoarea indicație: după retragerea lui Catargiu, acest d. Orășanu a fost propus de ministerul Brătianu să fie decorat și-ntr-adevăr numele său strălucește în „Monitorul oficial“ cu medalia Bene-Merenti pentru meritele sale literare.
Între ofițerii cari, la 1866, au luat parte la conjurațiunea contra lui Vodă Cuza, conjurațiune pentru soldați în orice caz criminală, se afla și un d. căpitan Alexandru Candiano-Popescu. Cariera ulterioară a acestui domn s-a distins în aceeași direcție. Cunoscut ca partizan necondiționat al radicalilor, făcu în august 1870 o mișcare de răscoală în orașul Ploiești și proclamă detronarea principelui Carol și introducerea republicei; aceasta în timpul bătăliei de la Worth, de la care dumnealor așteptaseră victoria Franței și nimicirea Germaniei, pe care-ncercau s-o sconteze. Acest curios erou a fost asemenea distins de către ministeriul Brătianu; de la 1876 încoace avansă la rangul de locotenent-colonel și acum, 2 (14) noiemvrie 1880, stă în „Monitor“ că e numit adiutant personal al Domnului în locul unui colonel mai vechi și credincios, care, ce-i dreptul, nu s-a ocupat nicicând cu politica.
Față cu toate faptele acestea, cari nu sunt izolate și pe lângă cari se pot cita multe altele încă din administrația ministerului actual, avem dreptul să întrebăm: iar vor radicalii să-l împingă pe Domn încet-încet la abdicare, ca acum zece ani, sau lucrurile acestea se-ntâmplă cu liberul consentiment al principelui, pe baza unei politici interne urmate cu consecuență? Înțelesul acestei politice ar fi atunci de-a apropia de Curte elementele dușmane dinastiei și de-a le împăca astfel prin mărinimoase favori încât ele să nu mai constituie pe viitor un pericol pentru monarhie.
Poate că această politică are vederi largi și e prudentă. Poate că exministrului Lecca îi va veni mai greu să-și trădeze principele decum îi fusese odinioară maiorului Lecca; poate că excomisarul civil se va sfi de a vorbi de „spionul prusian“ așa precum o făcuse odinioară acela ce nu era, decât advocat la Iași; poate că d. Orășanu, decorat cu Bene-Merenti, va găsi că, în calitate de satiric, n-avea dreptate când făcea poezii asupra cânelui șarlă; poate că d. Câmpineanu va fi descoperit că abisul dintre România și principele Carol s-a împlut cu totul cu diferitele portofolii de ministru de cari d-sa a avut parte și în fine se poate ca d-lui locotenent-colonel Candiano-Popescu, acum adiutant personal al principelui domnitor, să-i fie groază astăzi de republica căpitanului Candiano-Popescu.
Poate da; dar poate nu. Poate că aceștia sunt oameni cari au dovedit deja prin fapte că pot trece peste considerații cu totul altele decât cele de cuviință și gratitudine și poate că generația tânără de români, care crește văzând astfel de exemple de încurajare pentru asemenea fapte, e un teren cam înfoiat pentru rădăcinile arborului genealogic al principelui domnitor de Hohenzollern în România.


[20 decembrie 1880]
Convențiunea de comerț aci anexată este primul act care, după proclamarea independenței noastre absolute, vine și consacră această independență.


Așa se esprimă guvernul nostru în espunerea sa de motive la proiectul de convențiune încheiat cu Italia la 11/23 martie 1878; iată argumentul principal pentru care România independentă a încheiat acest act; reducerile de taxe pe orez și pe mărgele sunt alte motive, cam ciudate însă, d-a vota convențiunea, mai cu samă fără vreo compensațiune.

Nu știm dacă d-nii reprezentanți ai națiunii vor crede, cu d. ministru, că acest act afirmă independența noastră. Noi o credem întemeiată de sine. Știm însă că prezenta convențiune, pe lângă toate neajunsurile actului de la 1875, nu ne dă mai nici unul din foloasele sale. Când guvernul conservator negocia convențiunea de la 1875 țara nu putea regula în deplină libertate interesele sale economice. Din norocire p-atunci un mare stat vecin, sub direcțiunea unui ilustru om de stat, părăsind în fine o veche politică de suspiciune în contra noastră, se încerca să stabilească cu România raporturi amicale, bazate pe-o identitate evidentă de interese. Guvernul conservator a profitat de această bunăvoință, și convențiunea comercială de la 1875 a fost un pas înainte, și un pas însemnat, pe calea emancipării pacinice a statului român. Din punctul de vedere economic această convențiune a fost asemenea un progres. De atunci agricultorii și comercianții noștri pot esporta în Austria, liberi de orice taxă, productele principale ale țarinilor noastre: grânele, rapița, piele, lâna, seul, petroliul; iar tânăra noastră industrie a fost pentru prima oară protejată. Taxele pe zahar, săpun, hârtie ordinară, postavurile ordinare și pieile tăbăcite constituiesc un câștig economic învederat.

Din punctul de vedere fiscal convențiunea reprezintă un câștig simțitor; tabloul recapitulativ următor al venitului vămilor de la 1870 încoa îl probează.


Tarif ad valorem:

1870 — 7.300.000)

1871 — 8.100.000)

1872 — 9.700.000)

1873 — 8.200.000)

1874 — 8.600.000)

1875 — 7.800.000)

Venit meziu: 8.300.000 lei


Tarif ponderal:

18761 —8.200.000)

1877 —10.000.000)

1878 —16.300.000)

1879 —12.500.000)

Venit meziu socotit fără a ține seamă de anul 1878: 10.230.000


1. Tariful vechi ad valorem s-a aplicat și în primul trimestru, al acestui an.


Adică în rezumat o sporire de venit anual de peste 1.900.000. Înlocuirea sistemului de taxare ad valorem prin sistemul ponderal a introdus totdodată regula și a asigurat controlul în operațiunile vamale. Alcătuirea tablourilor noului tarif pe baze clare și științifice permite astăzi de a urmări într-un mod serios mișcarea comercială în România a tuturor produselor interesante, și aceste foloase se pot înscrie cu drept cuvânt la activul convențiunii de la 1875.

Convențiunea comercială de la 1875, acest act de pretinsă trădare, este un titlu de onoare pentru partidul conservator, care astăzi cu mândrie poate constata toate rezultatele sale folositoare.

Dacă am răsfoi acum polemicele înveninate din anul 1875, am găsi o ocaziune nouă și instructivă d-a pune față în față cele ce zicea opozițiunea paraponisită de atunci cu cele ce fac astăzi Catonii împodobiți cu stele și panglici cari ne guvernă. Nu suntem însă o foaie umoristică și vom reveni la convențiunea comercială de la 1878. Am afirmat că acest așezământ cu Italia prezintă toate inconvenientele actului de la 1875, fără vreun avantagiu nou, ci că, din contra, principalele foloase ale vechei convențiuni dispar cu totul.

Într-adevăr România este o țară agricolă, obiectele principale care le esportă în străinătate sunt: grâne, rapiță, lână, petroleu, piei, său etc. etc., toate obiecte scutite de orice drept de intrare în Austria prin convențiunea de la 1875, pe când convențiunea cu Italia nu stipulează nici o favoare de asemenea natură la intrarea lor în Italia și este mută cu desăvârșire în privința lor. Ea nu ne dă, în schimbul ușoarelor taxe vamale ale productelor sale manufacturate, nici un avantagiu pentru productele noastre naturale.

Dacă analizăm mai de aproape articolele acestui așezământ vedem grija cu care Italia, care este un mare stat maritim, își garantează comerțul în contra măsurilor vexatoare de cari ar putea suferi. Nu vom critica legitimele îngrijiri ale guvernului italian, însă ne permitem a găsi cam ușoară și surprinzătoare purtarea oamenilor cari în opozițiune au atacat cu atâta violență pe onorabilii oameni de stat cari au încheiat actul folositor de la 1875, în timpul atârnării noastre de Turcia, și astăzi se prezintă înaintea primului Parlament al României independente cu o convențiune al cărei obiect este esclusiv de-a garanta și de-a favoriza interesele comerțului străin în România fără nici o compensațiune și fără folos decât copilăreasca satisfacțiune de-a esercita în pripă un drept suveran deja câștigat.


[21 decembrie 1880]

Dacă polemica noastră cu „Românul“ n-ar fi avut altă țintă decât de-a face pe cititori să-nțeleagă cine are cuvânt, cine nu, nu i-am fi acordat proporțiile pe cari i le dăm. Cititorii știu bine că suntem gura adevărului; iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm ca un corectiv în contra vicierii spiritului public. Îndeosebi pentru justificarea noastră n-am avea nevoie decât de-a cita cazurile pe cari le-a enumerat în urmă „Gazeta generală“ din Augsburg și de-a scrie câte un curriculum vitae pentru d-nii Câmpineanu, pseudonimul Iordache Vulpescu, general Leca etc. pentru a fi dispensați de orice polemică cu organul guvernului.

Lucrurile acestea fiind cunoscute de toți și nerezultând din ele decât adevărul, că viciarea spiritului public pornește esclusiv de la roșii, de la întemeiarea partidului până astăzi, am repeta numai ceea ce se știe, precum călugării repetă pururea, lăsând să lunece boabele metaniei, aceiași rugăciune uniformă.

Cu totul alta este ținta noastră. Am dori îndeosebi ca d. Brătianu, în loc de-a lăsa pe prietinii săi de la „Românul“ a combate evidența în zeci de numere de-a rândul, ca și când evidența ar putea fi combătută cu succes, să gândească, ca om de stat, că lucrurile nu mai pot merge astfel. Acum o generație sau două Caradalele și Costineștii, Serurii și Pătărlăgenii puteau trece, de bine de rău, de oameni politici. Azi nu mai merge. Domnii aceștia se pot supăra pentru că le vorbim atât de verde, ne pare chiar nouă rău că trebuie să atingem atâtea susceptibilități, dar n-avem ce face. Din generația trecută s-au ales ce s-au putut alege: aproape toți fruntașii partidelor aparțin epocei de la 1848. Cotul cu care măsurăm însă utilitățile e azi mai mare; a întrebuința oamenii, mijloacele și procedimentele din trecut înseamnă a crea un pericol permanent pentru viitorul țării și naționalității noastre.

Reproducem încă o dată câteva cuvinte din articolul „Gazetei generale“ din Augsburg, pentru a lămuri și mai bine punctul nostru de vedere:


Înțelesul politicei principelui ar fi de-a apropia de Curte elementele dușmane dinastiei și de-a le împăca prin favori mărinimoase, pentru ca pe viitor să nu mai formeze un pericol pentru monarhie.
Poate că în adevăr politica are vederi largi și e prudentă…
Poate da, dar poate nu. Poate că aceștia sunt niște oameni cari au dovedit că pot trece peste considerații cu totul altele decât cele ale cuviinței și ale gratitudinii; se poate ca generația cea tânără de români care crește, văzând exemplele de încurajarea a unor asemenea fapte, să fie un teren prea înfoiat pentru rădăcinile arborelui genealogic al principelui domnitor.


Noi înclinăm a crede că în adevăr politica aceasta are vederi largi și e prudentă.

Domnul a văzut atâtea în țara aceasta. El a văzut cum din toți aceia cari sunt certați cu cerul și cu ei înșii, din toți aceia pe care conștiința propriei lor nimicnicii îi fierbe și-i mustră s-a format un numeros partid, carele, sub pretextul luptei pentru libertățile publice, vânează funcțiile publice. Lipsiți de religie și de iubire de patrie, fără instinct pentru adevăr, fără știință și fără spirit de muncă, unii din ei au fost fructul unor școli înființate în pripă, pentru dirigerea cărora nu se ceruse nici cunoștințe, nici moralitate, alții număraseră pietrele de pe bulevardele Apusului, întorcându-se îndărăt cu trebuințe mari, cu totul în disproporție cu pretinsa lor știință, cu pretinsele lor merite și cu mijloacele unei țări sărace.

Domnul a putut constata și mai mult: că spiritul public însuși pierduse capacitatea de-a distinge binele de rău. Bun și patriotic se numea adesea un act de rebeliune; trădare se numea o faptă patriotică. Cine cu sângerândă durere de inimă ar fi-ncercat a pune stavilă acestei sistematice corumperi a singurului organ prin care omul se distinge de animal, a spiritului, era tratat ca trădător al libertăților publice, ca reacționar, ca ciocoi, ca vândut străinilor chiar.

Față c-o asemenea priveliște, în care virtutea se consideră de unii ca o nerozie, se taxează de alții ca o crimă, în care inteligența și știința, privite ca lucruri de prisos, sunt espuse invidiei nulităților și batjocurii caracterelor ușoare, în care cuminție se numește arta de-a parveni sau de-a trăi fără compensație din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme și-n așa generație însușirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandație.

E o atmosferă febrilă în țară, în care până și spiritele cele mai liniștite se simt gonite parecă din urmă de un demon nevăzut, demonul câștigului fără muncă, demonul american al prădării neomenoase, începând cu istovirea pământului și stârpirea secularilor noștri codri și sfârșind cu tratamentul barbar și fără cruțare al populațiilor. Legăturile aproape părintești cari existau înainte între clase, iubirea aproape filială pe care populațiunile o aveau pentru capii lor naturali, autoritatea religiei, autoritatea tronului, sfințenia și buna-credință în daraveri au încetat toate la suflarea veninoasă venită din tavernele Apusului, în cari se consumă viețele înrăutățite de amărăciune ale dezmoșteniților de pe acest pământ. Înainte, nu mai departe decât acum douăzeci de ani, noțiunea și vorba „proletar“ era străină acestei țări; astăzi, de vom enumera sute de nume cunoscute, vom vedea că avem cel mai nefericit, mai turbulent, mai periculos proletariat, acel intelectual.

Dar această stare de lucruri e în curând prefăcută în sistem, sistem de organizație, de guvernământ. Pe de o parte libertate, mare libertate pentru ca cei nemulțumiți să poată răsturna cu ușurință orice guvern, pe de alta centralizare, extremă centralizare, care să facă a atârna miile și iarăși miile de izvorașe ale bugetelor și ale averii publice de victoria, pretinsă politică, din centru.

Față dar cu această lume în care corupția, ignoranța, vicleșugul sunt aproape condiții de existență, față c-o lume în care miniștrii nu au sfiala de-a cruța pe Domn de decrete de numire în cari figurau oameni vinovați de înaltă trădare și pasquilanți de cea mai rea specie, ce-i rămânea Domnitorului de făcut decât… să iscălească? Noi credem că, oricâtă iubire ar avea pentru patria sa adoptivă, o nuanță de ironie și de despreț al oamenilor a trebuit să răsară în privirea nobilului și cavalerescului suveran de câte ori iscălea asemenea decrete, fiecare din ele o frunză veștedă de toamnă, o iluzie pierdută, o existență morală nimicită c-o trăsătură de condei.

Carol îngăduitorul e departe de-a fi atât de puțin fin precum le place unora a crede. El posedă acea mare memorie de figuri și nume care se găsește ca o trăsură caracteristică și moștenită la membrii familiilor suverane, și memoria aceasta e unită aproape totdauna cu o repede pătrundere a caracterelor omenești.

În fața unei țări sărace, plină de un proletariat nesățios care și-a creat o organizație numai bună pentru a urca repede și fără control treptele sociale, în fața plebei permanente, de la care nu se cere nici știință, nici merit, în fața acestui abis, c-un cuvânt, Carol îngăduitorul are satisfacerea de-a vedea rupându-se unul câte unul toți ghimpii ce erau îndreptați odinioară în contra tronului, are satisfacția de-a duce c-o trăsătură de condei ad absurdum abisul-Câmpineanu, literatura Orășanului, istoriografia baronului de Hahn, broșurele lui Iordache Vulpescu; toate, toate se frâng prin decrete de punere în slujbă.

Dar un lucru nu trebuie uitat: exemplul ce se dă tinerei generații și prețul pe care țara-l plătește. Toate aceste victorii ale ironiei se fac din mijloacele țării. Țara e rău administrată în toate ramurile, pentru că trebuisc hrănite nulitățile rebele, abstracție făcând de celelalte resurse nelegiuite pe cari știu a și le crea acei oameni a căror impunitate e asigurată prin politica de partid.

Iată la ce trebuie să cugete d. Brătianu. Domnitorul are marea justificare că națiunea românească nu se-ncheie cu generația actuală. Lui Carol II nu va mai îndrăzni nimeni să-i prezinte decretele pe care le subseamnă Carol I. Dar d. Brătianu nu are această justificare; rațiunea sa de-a fi, patria sa e numai prezentul, pe când patria dinastiei e întreg viitorul Țării românești. În acest prezent numai o politică în adevăr de stat, bună pentru toți, nu numai pentru partizanii săi, și deasupra urelor elementelor meschine ce-l înconjură e limanul de scăpare al tuturor.


[23 decembrie 1880]

Sâmbătă seara a avut loc o întrunire în localul clubului conservatorilor din București, întrunire importantă și numeroasă la care au luat parte mulți delegați ai colectivităților de alegători din județe, mulți alegători din capitală, aproape tot ce țara are mai inteligent, mai prob, mai solid.

D. general I. Em. Florescu, viceprezident al clubului conservatorilor, a luat cuvântul pentru a deschide ședința și a arăta scopul adunării.


De la cea din urmă întrunire a partidului nostru — zise d. general — am avut a înregistra o pierdere simțită atât pentru noi cât și pentru țara întreagă, moartea lui Manolache Costache Epureanu. Țara a pierdut în el un om eminent, un om de inimă, noi am pierdut pe bărbatul care-a condus atâta timp partidul conservator. După pierderea acestui bărbat, a cărui valoare țara o apreciază, am așteptat, ca oameni de bine, ca să se pună un capăt mizeriilor simțitoare în rezolvarea cestiunilor interioare cât și a celor esterioare. Așteptarea aceasta a fost amăgită. În față-ne vedem că, în loc de-a se cristaliza o politică în adevăr de stat, nu există nimic consistent, nimic statornic; suntem din contra în plin regim fanariotic; nici o vorbă spusă în mod oficial nu merită încredere, nici o faptă nu îndreptățește la concluziune justă, nestabilitatea persoanelor și fluctuațiunea principiilor, demoralizarea spiritului public, iată viitorul trist care se pregătește țării.
În fața acestei priveliști am crezut că e de datoria absolută a partidului de-a interveni c-o acțiune mai energică în viața publică. Părerea unanimă a comitetului central al partidului conservator a fost așadar ca d. Lascar Catargiu, carele în curs de cinci ani a fost șef al guvernului conservator, să fie rugat a relua direcțiunea partidului. Comitetul central crede că d-v., aclamând unanim deciziunea sa, veți contribui în mod serios la consolidarea partidului și că e o datorie patriotică pentru d. L. Catargiu de-a lua asupră-și sarcina de onoare care i se impune de unanimitatea partidului său.


După aclamațiunea unanimă a adunării, d. Lascar Catargiu ia cuvântul.


Chemat fiind, zise d-sa, de încrederea comitetului d-v. ca să primesc asupră-mi sarcina pe care-mi faceți onoarea de-a mi-o impune, n-am să fac decât o scurtă declarațiune. Știți foarte bine că de patruzeci de ani de când luptăm pentru respectul legilor și a bunei-credințe în afacerile publice nu m-am dat nicicând îndărăt când a fost vorba de a răspunde la datorie și la chemarea partidului; asemenea și astăzi, după trecerea din viață a lui Manolache Costache, a cărui pierdere o deplângem noi, o deplânge țara întreagă. Dar o asemenea sarcină ar fi fără perspectivă de succes fără concursul d-voastră, căci puțin poate un om, mult pot cei întruniți. De aceea vă cer un concurs energic. În trecut din mai multe părți nu s-a răspuns la apelul făcut, astăzi însă trebuie să ne decidem a organiza o acțiune mai largă, a îndemna toate elementele conservatoare din țară să uzeze de drepturile lor constituționale, să lucreze din răsputeri, să nu se dea în lături de la alegeri, fie ele parțiale, fie generale. Aceste elemente ar fi bine să se constituie nu numai în mod singuratic, ci pretutindenea, în comitete locale cari să stea în relații cu comitetul central din București. Nu voi să relevez că partidul adversarilor noștri zicea că orice mijloc e bun pentru a veni la putere. De la noi d-v nu puteți aștepta altă îndemnare decât de-a ne da concursul d-v. pe toate căile legale.
Iar în ceea ce privește situația generală a țării și poziția partidului conservator în momentul de față, ele vor fi în scurt arătate de d. Maiorescu, care a fost rugat din parte-ne să facă această dare de seamă.


Îndată după aceste puține cuvinte ale d-lui Lascar Catargiu, rostite cu energia d-sale cunoscută, a ținut d. Titu Maiorescu discursul său, a cărui amintire va rămâne neștearsă din memoria celor ce l-au ascultat.

D-sa a espus pe rând cauzele parlamentare ale retragerii partidului conservator, purtarea opoziției liberale de pe atunci, fazele călătoriei la Livadia și a intrării în război, epoca Păcii de la San-Stefano, aceea a Tractatului de la Berlin, cesiunea Basarabiei și soluțiunea silită a cestiunei izraelite, iar cu privire la afacerile interne a arătat nestabilitatea cabinetelor, enormitățile recensimântului, calamitatea rublelor ș. a. D. Maiorescu și-a încheiat discursul arătând viciarea spiritelor și citând câteva pasaje caracteristice din ziarul „Înainte“, dintr-o circulară publicată „în numele socialiștilor români“ și din „Femeia română“. Oratorul a fost obiectul celor mai călduroase felicitări ale adunării.

În fine d. Lascar Catargiu a luat din nou cuvântul spre a mulțumi pentru sarcina cu care l-a onorat adunarea și apelând la sprijinul legal al partidului. Cu acestea se încheie ședința memorabilei întruniri politice.


[24 decembrie 1880]

De la deschiderea sesiunii Adunărilor și până acum nu s-a lucrat nimic. Toată vremea a fost pierdută mai cu discuția asupra răspunsului la adresa tronului, mai cu ovațiuni pentru d. Brătianu, mai nefăcând nimic; iar acum, în ajunul sărbătorilor Crăciunului, se dă năvală cu proiecte de legi cari ar fi cerut un studiu mai aprofundat.

În ședința de la 19 decemvrie s-a votat convenția comercială cu Italia. Atât d. A. Lahovari cât și d. Iancu Codrescu au arătat că singurul punct ce ne preocupă este termenul de zece ani ce se dă acestei convenții. Amândoi au insistat a arăta că convenția austro-română, fiind făcută într-un timp în care ni se contesta dreptul d-a încheia un tractat de comerț, pe când nu eram liberi a discuta cari sunt vederile noastre în privința bazelor pe care voim s-așternem sistemul nostru vamal în legătură cu un sistem economic, am fost siliți, pentru a câștiga această libertate, să facem concesii spre a afirma dreptul nostru de-a încheia tractate. Unele puteri ne contestau acest drept și voiau a ne ține sub regimul vamal al Regulamentului Organic, care nu ne permitea a trece peste 7,5 la sută ad valorem.

Dar dacă atunci am făcut acele concesii pentru a ne afirma dreptul, adică din cauze politice, e un cuvânt ca azi să nu voim a ne dobândi neatârnarea noastră economică c-o zi mai nainte? Amândoi oratorii au propus deci ca tractatul de comerț cu Italia să espire la același termen, în același an la care espiră convenția austro-română, cea ruso-română, cea încheiată cu Grecia etc., adecă la 1886, pentru ca față cu toate puterile deodată să ne redobândim neatârnarea în materie economică și vamală, pentru ca în același an să putem propune tuturora baze nouă de tratare, pentru ca, în fine, favorile de cari s-ar fi bucurând la expirarea convenției austro-române unele din puteri să nu le-ndreptățească pe altele a pretinde și de la 1886 încolo aceleași favori.

E foarte clar aceasta pentru oricine. Cu toate acestea Camera a votat c-o mare majoritate proiectul propus de d. Boerescu, convinsă de motivele sentimentale a frăției de ginte invocate de sentimentalul d. ministru de externe. Pare că nu se vede cât de colo că termenul acordat tractatului italian nu este în fond decât prelungirea cu patru ani a convenției austro-române, a legării libertății noastre economice și vamale încă pe patru ani înainte!

Tot în acea ședință d. Alex. Lahovari a relevat printr-o interpelație următoarea enormitate.

Deși prin lege emisiunea biletelor ipotecare e mărginită la 27 milioane, guvernul, printr-un simplu decret din 17 decemvrie a.c., a fost autorizat a pune în circulațiune din exemplarele neemise, de rezervă, a biletelor ipotecare menite a înlocui cele rupte sau uzate o sumă de 6.436.940 lei. Decretul zice că se va retrage treptat din circulațiune o sumă echivalentă, dar nu spune nici cum, nici când, nici sub ce control.

Până ce nu se va opera acea retragere treptată, lăsată cu totul la discreția d-lui Brătianu, noua emisiune nu este nimic alta decât un nou împrumut deghizat, făcut fără autoritatea Corpurilor legiuitoare. După cât cunoaștem pe d. Brătianu, putem proroci că echivalentul nouăi emisiuni nu va fi nicicând retras din circulație.

În aceeași ședință — lucrul merge repede precum vedeți — s-a discutat proiectul de lege prin care se prelungește până la finele lui ianuarie 1881 termenul de apel în contra hotărârilor comisiunilor de recensimânt.

Se știe ce fel e făcut acest recensimânt; d. Brătianu însuși a trebuit să recunoască că e rău, foarte rău; că e făcut de indivizi cari fraudează statul, neplătind nici o dare cătră el; deputați liberali au cerut desființarea acestui recensimânt făcut sub influința unor oameni cari n-au ținut seama de nimic. Oricine e gata a plăti o sporire a dărilor votată de Adunările legiuitoare; toată lumea e revoltată însă de-a plăti dări votate de subprefecții și agenții fiscali ai d-lui Brătianu, votate de Pietrarii săi, căci și Pietraru au fost funcționar financiar al d-sale.

D. Brătianu însă a crezut că trebuie să-și apere diferitele sale categorii de Pietrari, Caradale și Costinești. Ba a mers și mai departe. A avut imperturbabilitatea, ca să nu rostim un cuvânt mai energic la adresa mucenicului Ioan de la Măgura, de-a susține neadevărul că conservatorii aleși în comisiile de recensimânt au comis acele enormități pentru ca să compromită guvernul d-sale liberal. Ba, povestind din nou basmul devenit insipid, pe lângă că e mincinos, al meritelor stâlpilor de cafenele cu cari s-a-nconjurat de la 1848 până astăzi, a spus că ne-ar sfărâma și de astă dată, cum ne-a sfărâmat continuu de la 1848 până acum.

Ne-ar sfărâma d. Brătianu? D-sa care nu s-a suit nicicând la putere decât pe spatele altora, d-sa ale cărui fapte eroice se-ntemeiază pe îndoita călcare de jurământ de la 11 fevruarie, d-sa a cărui aureolă s-a aprins prin sperjuriu și felonie, care-a pătat țara noastră înaintea lumii întregi, rectificatorul granițelor cu Basarabia în minus, omul care, fără nici o compensație, a vărsat sângele cel mai nobil al oștirii noastre, agentul de până alaltăieri al panslavismului și creatorul bandelor bulgare, d-sa cu gestiunea ascunsă a celor 8 milioane rusești, părintele rublei și a urmărilor ei, fabricatorul banilor de hârtie, omul căruia nu i-a mai rămas nici o greșală de comis, fiindcă a făptuit tot ce se poate făptui, omul purtat de creaturile întreitei minciuni și a întreitei perfidii pretinde a mai putea sfărâma pe altcineva în țara aceasta decât propria sa personalitate, lipsită de spirit de adevăr, lipsită de orice sentiment omenesc?

Cu toate acestea Camera a aplaudat la mizeriile rostite de amicul conspiratorilor de la Opera Comică și a votat proiectul monstruos care acordă țării trei sute de ceasuri pentru a reclama în contra a zeci de mii de nedreptăți enorme făcute de comisiile sale de recensimânt.

Iată ce timpi ne-a fost dat să apucăm sub influența veninoasă a partidului roșu și a șefilor lui.


[25 decembrie 1880]

O depeșă a agenției Havas sosită din Galați ieri după-amiazi ne anunță că luni Comisia Europeană a Dunării a ținut cea din urmă ședință.

Cititorii cunosc pe deplin cestiunea care, pentru întâia dată de când există Comisia aceasta, a dat ocazie la controverse; ei își aduc aminte că, existența Comisiei fiind limitată la un număr mic de ani, s-au făcut atâtea încercări de-a substitui ca succesoare a ei o Comisie Mixtă a statelor cari ocupă țărmii Dunării de Jos. E asemenea știut că această Comisie Mixtă produsese în privire-și două puncte de vedere deosebite; întâiul, ca ea să fie compusă numai din statele țărmurene dintre Porțile-de-Fier și Galați, sub președenția României și cu sediul la Rusciuc; al doilea, admițând pe Austro-Ungaria între țărmureni și dându-i prezidenția perpetuă cu vot preponderant. Această moștenitoare a Comisiei Europene, părându-li-se unora din puterile apusene că ar fi constituită într-un mod prea favorabil pentru Austro-Ungaria, ba poate în detrimentul chiar al libertății de navigațiune pe Dunăre și în folosul esclusiv al negoțului de esport al monarhiei vecine, i s-a atenuat importanța prin hotărârea tacită de-a prelungi anii Comisiei Europene și de a le da la amândouă o existență paralelă. Dar chiar această existență paralelă se părea o garanție insuficientă pentru libertatea navigațiunii, deci s-a ivit propunerea de-a face din Comisia Mixtă pe de-a pururea un organ executiv al celei Europene. Natura acestei Comisii Mixte a fost așadar teza mult discutată în sesiunea aceasta și delegații puterilor, schimbându-și între ei vederile, au făcut concluzii în comun acord, însă le-au luat numai spre știință, ad referendum, pentru a le așterne guvernelor lor respective, spre a primi instrucțiuni nouă și a se ajunge în sesiunea viitoare la deciziuni definitive.

Aceste concluzii luate spre știință sunt, după depeșa de ieri, următoarele: s-a admis în principiu crearea unei Comisii Mixte, cu toată opunerea delegatului Român și a celui bulgar; s-a admis asemenea prezidenția permanentă a Austro-Ungariei în această Comisie. Cu toate acestea, câțiva delegați — cari, nu ni se citează anume — au declarat că trebuie să refere guvernelor lor pentru a se vedea dacă în propunerile reprezentantului României și ale celui al Bulgariei nu s-ar putea afla elemente îndestule spre a ajunge la o înțelegere comună și generală.

Prezidenția permanentă a Austro-Ungariei în Comisia Mixtă ni se prezintă însă cu totul sub altă lumină. Întâi, ea e atenuată prin limitarea cestiunilor pe cari această Comisie are dreptul de-a le rezolva în mod definitiv. În toate cestiunile de principiu deciziunile vor trebui să fie luate cu unanimitate de voturi, nu cu simplă majoritate. Această măsură esențială esclude prin urmare recursul la Comisia Europeană, care se propusese pentru a prezerva cestiunile de principiu de-a fi hotărâte în mod unilateral. Cererea votului preponderant, neavând nici o perspectivă de-a fi admisă, a fost cu prudență părăsită.

Nu ne permitem a critica preliminarele acestei soluțiuni, pentru că în adevăr dorim ca nici una din puteri să nu se dezintereseze în cestiunea liberei navigațiuni a Dunării și pentru că, pe de altă parte, suntem siguri că toate interesele se pot armoniza dacă există bunăvoință reciprocă și spirit de dreptate. De vor fi existând sau nu dorințe de predominare e un lucru ce nu ne privește pe noi; aceasta-i privește pe cei mari, cari, vorba veche, ei se ceartă, ei se-mpacă. Dacă activitatea noastră îndreptățită poate ajunge, pe calea politicei părintești și tradiționale, ca aceste tendențe să-și ție cumpăna fără jignirea intereselor justificate ale puterilor, scopul conservării politice a țării este ajuns. E o politică cam veche aceasta, dar e o politică bună.

Se poate ca și sfatul de-a ne decide pentru sfera de atracțiune a uneia dintre puteri ce ni l-a dat un ziar francez mai deunăzi să nu fie absolut rău, la locul său și la vremea sa. Dar ni se pare că el nu e bun decât faute de mieux. Să nu se uite că însăși rațiunea de-a fi a statului nostru e naționalitatea noastră. Orice propunere dar care nu s-ar acorda cu acest sentiment general al țării, care n-ar cuprinde în el garanții de existență și de dezvoltare pentru elementul Românesc ar găsi poate momente în care s-ar impune ca o necesitate, dar n-ar forma nicicând baza unei politici tradiționale a Românilor.

Ne pare rău că, cu toată libertatea presei, nu putem vorbi mai clar, pentru că, cu avariția de-a păstra ceea ce ne-au lăsat strămoșii, ne ferim de bunăvoie de orice vorbă care ar semăna cât de departe măcar cu o încurajare a rezistențelor ori a aspirațiunilor ce se manifestă dincolo de granițele noastre. Vorba Românului: „Cine s-a fript, suflă și-n apă rece“, și noi suntem dintr-acei cari au plătit imprudențe mici cu pierderi mari.

Un lucru însă totuși îl putem releva, fiindcă-l aflăm tipărit într-o foaie germană, în „Deutsche Revue“ și fiindcă forma în care se prezintă nu e făcută pentru a supăra pe cineva. Un articol privitor la România se-ncheie astfel:


Imprudența politicei interne a ungurilor față cu românii austriaci nu prea e făcută a favoriza o prevenitoare mergere împreună a României libere cu Austria. Dar toate dificultățile acestea sunt mici și trecătoare pe lângă scopul mai mare și permanent; dac-ar exista numai din amândouă părțile voința statornică în esență, forma confirmării ei va trebui să se afle.


[30 decembrie 1880]

Nedeprinși a face fraze, am dat seama despre adunarea ținută de membrii clubului conservator și de delegații din județe cu tonul neted al unei relațiuni obiective, căci importanța lucrului în sine nici nu scade, nici se adaugă prin articole apocaliptice, precum le obișnuiesc confrații de la „Românul“. Dumnealor par a se mira de aceasta; ar fi așteptat toate minuțiozitățile unui reporter, dar asemenea draperie, oricât de interesantă ar fi încolo, ni se pare nouă de puțină însemnătate.

Îndealtmintrelea „Românul“ recunoaște că sincer a procedat partida conservatoare, căci faptele ei ș-ale capului ei fiind bine cunoscute, nici o amăgire nu mai poate fi.

Nu știm cui avem să mulțumim această rară mărturisire a organului guvernamental, pe care s-ar fi cuvenit s-o facă întotdeuna, fiind întotdeuna conformă cu adevărul. Sincer am procedat pururea, am avut sinceritatea calităților și defectelor noastre, ceea ce în genere e o datorie, și numai în generația actuală, în care-a dispărut aproape deosebirea între bine și rău, adevăr și neadevăr, a început a deveni un merit.

Dar dacă faptele noastre, după mărturisirea „Românului“, au calitatea de-a fi bine cunoscute, și cele bune și cele rele, încât nici o amăgire nu poate fi, dacă se știe ce-am făcut, am dori să se știe tot atât de bine ceea ce n-am făcut, și acest merit negativ îl pretindem cu atât mai mult pentru noi cu cât, conform teoriei pozitivistului Buckle, meritul unui guvern consistă în mare parte în ceea ce el nu face. Din multele ce nu le-am făcut cităm câteva numai. De pildă nu noi am dat concesia Stroussberg, nu noi am aplicat-o fără votul Senatului și fără să fi devenit lege; nu noi am format bande bulgare, nici am călătorit la Livadia, nici am intrat în război fără zapis și chezășie; nu noi am lăsat să cadă colțul vălului pe scabroasele afaceri a cărăturilor făcute până dincolo de Balcani; nu noi am răscumpărat drumurile de fier plătind 60% pe hârtii ce făceau numai 20%, nu noi ne-am îmbogățit din afacerea aceasta ca cinstitele Caradale de toată mâna, nici ne-am creat noi vrodată lefuri de 30—40 de mii de franci ca aceleași Caradale, Costinești, Stătești ș.a.; nu noi am făcut la Ploiești cinstita Republică, nici n-am fost puși în slujbă pentru acest merit, nici am scris poezii asupra „șarlei“, nici am luat medalia Bene-Merenti, nici n-am scris broșură despre Spionul prusian, nici am numit pe M. Sa agent al d-lui de Bismarck, nici am felicitat ca „revoluționari români“ pe Rochefort, nici am scris panegirice lui Blanqui; n-am introdus rubla pe patru franci, n-am propus categorii de împământenire, n-am făcut din advocați directori de drum de fier, nici din Caradale directori de bancă, n-am numit pe Pietraru funcționar la Ministerul de Finanțe, nici pe Sihleanu prezident al Comisiei financiare, c-un cuvânt n-am căutat nici când a deplasa ilustrațiunile Academiei de la Mărcuța și de la Văcărești punându-le în demnități ale statului, n-am ridicat în patru ani bugetul cheltuielilor ordinare cu 34% ș.a.m.d.

Iartă-ne, Dumnezeule, dar toate acestea nu le-am făcut!

Dar ce serios susține „Românul“ că ne-a învățat să îngânăm „cuvintele de patrie, de libertate“ (le mot de patrie)! În orice caz, onorabililor, românește nu ne-ați învățat. E adevărat că pe atunci când Vasile Voievod Lupul scria că „cel ce-și va vicleni moșia mai rău decât ucigașii de părinți să se certe“ patria se chema încă moșie, ca dovadă oarecum c-o avem de la moși-strămoși. Poate d-lor C.A. Rosetti, Cariagdi, Giani, Carada le-o fi trebuit un cuvânt nou pentru a însemna cu el ceea ce nu avusese neam de neamul lor și ceea ce au aflat abia pe pământul nostru. Asemenea e cu putință ca, asemănând starea ce-o petrecuseră la Țarigrad cu starea de libertate în care ne-au găsit pe noi, să fi avut trebuință ca din senin și de noțiunea libertății, dar acestea ar fi lucruri foarte supărăcioase pentru părintele demagogiei pseudoromâne, de aceea nu mai insistăm asupra lor. Iată însă ce ne mai spune „Românul“.


S-a făcut rezbelul.
După treisute de ani de dezarmare, de robie și de rușine, națiunea română își redobândi cu arma în mână gloria străbună.
Acest mare act aduse firește independența statului român.


Darul prorociei nu-l are la noi decât d. C.A. Rosetti. Dar nu e tot astfel cu cunoștința celor trecute. În realitate epoca de dezarmare nu e tocmai atât de veche cum admite „Românul“. Matei Basarab avea încă 150.000 de oameni armați, mai mult adecă decât poate da azi România întreagă, și de atunci sunt douăsute patruzeci de ani. De la bătălia de la Zărnești, în care Constantin Basarab Brâncoveanu a bătut oștirea austriacă de sub generalul Haissler, sunt chiar numai 190 de ani. E prea adevărat însă că imediat după Constantin Vodă vine epoca d-lor C.A. Rosetti, Cariagdi, Bosnagi etc. și aceea în adevăr a fost pentru noi românii o epocă de dezarmare, de robie și de rușine și a ținut 120 de ani până ce i-a pus capăt Domnul Tudor.

Dar ce mai zice „Românul“ despre rezbel?


Acest mare act aduse firește independența statului român.


Firește, da! Firește, așa ar fi trebuit să fie. Dar onorabilii confrați uită că, după ce turcii ne declaraseră liberi și de capul nostru prin Tractatul de la San-Stefano, Europa ne-a pus condiții pentru a ne recunoaște independența. Onorabilii confrați par a avea o memorie foarte scurtă când uită că cuvântul de patrie, pe care ne-au învățat a-l îngâna, a fost rectificat în minus c-o provincie și că, pe lângă patrioții Cariagdi, Giani, Carada, avem azi pe patrioții Herșcu, Leibu, Șmule și alții, a căror origine traco-romană e tot atât de puțin dubie ca și aceea a d-lui C.A. Rosetti.

Dar ceea ce ni se pare mai ciudat e imputarea ce ni se face că „spunem curat că regele României trebuie să sugrume libertatea“.

Această enormitate se spune citându-se un pasaj din „Timpul“, pe care-l dăm în forma în care l-a reprodus „Românul“.


Dacă ni s-ar cere formula după care se manifestă activitatea suveranului în urma marilor decepțiuni ce i le-a pregătit partidul roșu am zice că M. S. Regală visează în adevăr la consolidarea dinastiei și a viitorului țării, însă nu pe aceeași linie cu tendințele actualității, ci pe o linie paralelă(?). Înmulțirea armatei, asigurarea succesiunii la tron, uo sporire continuă a puterii Casei sale proprii și o continuă zădărnicire a tendințelor revoluționare ale partidului roșu, prin faptul că, ajungând la putere, acest partid se reneagă, se dezminte, face contrarul de ceea ce zisese, iacă elementele cari ne fac a admite că există o deosebire între viitorul pe care Domnul l-o fi sperând pentru țara menită a fi moștenirea dinastiei sale și între viitorul poporului care locuește în această țară.


Ce fini sunteți, hai? Și, zi, ne-ați înțeles pe deplin?

Dacă știam că cititorii noștri sunt tot atât de cuminți ca Costineștii și Caradalele am fi vorbit mult mai limpede, dar poate mai puțin politicos. Dar fiindcă vorbim acum pentru Caradale vom explica formula după care nouă ni se pare a se manifesta activitatea suveranului c-un citat din Machiavelli, după care credem că veți înțelege și d-voastră ce-am voit să zicem.


E de observat, zice profundul scriitor italian, că ura se poate produce și prin fapte bune. Un principe care vrea să se ție pe tron nu trebuie să facă fapte bune, căci dacă masa poporului său sau a armatei sale sau cei de cari are trebuință pentru a se mănținea sunt stricați el trebuie să urmeze înclinările lor și să-i mulțumească, lucru pentru care faptele cele mai onorabile sunt adesea pernicioase.


Cine, pentru a se mănținea, crede a avea nevoie de Caradale, Costinești, Mihălești, ș.a., oricât de corupți ori de ignoranți ar fi ei, trebuie să le facă cheful chiar dac-ar ști că asupra acestui chef piere un popor întreg. Dar când e convins că asemenea oameni pot constitui un guvern atunci pierde desigur orice speranță în viitorul poporului său, fără, se-nțelege, de-a pierde perspectiva că urmașii săi vor guverna aceeași expresie geografică, populată cu n'importe cine.

Prin numiri ca ale d-lui Candiano, prin medalierea d-lui Orășanu, prin punerile în slujbă a republicanilor de la Ploiești se strică un popor și mai mult decum ar fi, iar un popor stricat piere. Ceea ce am zis noi prin formula de mai sus nu e așadar un sfat, cum crede „Românul“, ci o imputare că Domnul cugeta, în adevăr la mănținerea expresiei geografice a țării, dar îngăduie coruperea sistematică a ființei etnologice a poporului. Când nulitățile se distrag de la ocupațiunile lor pentru a se face demnitari ai statului se naște în societatea întreagă tendința câștigului fără merit și fără muncă, a câștigului prin participarea la conspirații de ex., și astfel, ciocoindu-se mulțimea nenumărată a Costineștilor și Caradalelor, nu mai are cine munci în țara asta, se nasc goluri pe care le umplu străinii.

De aci vine că imigrația, de la câteva sute de indivizi, precum era sub domniile vechi, au ajuns azi la 20.000 pe an. În fiece an un oraș întreg de străini se colonizează în țara noastră. Aceste orașe în migrațiune vor forma pe supușii fideli ai lui Carol II, pe expresia geografică a României actuale. Și acei oameni vor fi mai învățați decât Costineștii și mai cinstiți decât Mihăleștii, numai una nu vor mai fi … români.

Acum veți fi înțelegând și d-voastră, credem, de ce-am zis că, dacă Domnul e convins de corupțiunea oamenilor cu cari se servă, face neapărat o distincțiune între viitorul țării menit a fi moștenirea dinastiei sale și viitorul poporului ce locuiește în această țară.

Cine crede că un popor e atât de corupt încât să privească cu indiferență numirea unui domn Candiano ca adjutant domnesc, medaliarea unui domn Orășanu, numirea unui Leca la Ministerul de Război, om vinovat o dată c-a trădat pe suveranul său fiind soldat, vinovat de-a doua oară că l-a trădat fiind de strajă, acela nu poate decât să fi pierdut orice speranță în viitorul acelui popor și să fi visând cel mult la mănținerea expresiei geografice pe harta Europei, nu însă la existența unității etnologice care-o locuiește.

Noi nu tăgăduim Domnului dreptul de-a ierta trecutul a o seamă din supușii săi; numai nu trebuie să uite acel trecut și mai cu seamă nu trebuie să-l recompenseze.


DESPRE SITUAȚIA POLITICĂ A ROMÂNIEI
DE MAIORESCU
[31 decembrie 1880]

Ce însemnează pentru Germania un principe de Hohenzollern pe tronul României?

Iată o întrebare ce merită a se releva; deși ni se pare cam straniu ca Germania să aibă a releva cestiunea aceasta abia după patrusprezece ani de domnie ai principelui Carol.

Dar, straniu sau nu, realitatea e că pân-acuma situația politică a României a fost tratată în foile germane c-o relativă indiferență și prin urmare adeseori fără o cunoștință suficientă a lucrurilor. Interesul răsărit ca din senin de câteva ori pentru unele obiecte de senzație, smulse din contextul lor, precum a fost acela al afacerilor drumului de fier Stroussberg de ex., au fost de natură a încurca și mai mult decât a limpezi, iar rezerva rece pe care a manifestat-o pururea față cu România sfera din Wilhelmstrasse n-au contribuit a îndrepta lucrurile.

Poate că în prezent lucrurile se vor fi schimbat. Situația politicei generale e dominată în mod marcant printr-un fenomen capital: a intervenit dizolvarea alianței celor trei împărați, alipirea cu atât mai intimă a Austro-Ungariei către Germania și în fine, ca o atmosferă psicologică ce înconjură acest eveniment, s-a schimbat dispoziția Germaniei față cu Rusia.

Deci a sosit poate timpul de-a atrage atenția serioasă a politicilor germani spre partea cestiunii orientale relativă la România și de-a le da ocazia de-a lua de cu timp o atitudine în caracteristica ceartă de interese care se desfășoară aci.

Un lucru cată să-l stabilim aci din capul locului: căderea principelui Cuza la 11/23 fevruarie 1866 și ridicarea principelui Carol de Hohenzollern pe tronul românesc în aceeași primăvară a anului 1866 erau inele în lanțul politicei prusiane care a avut de scop și de rezultat războiul contra Austriei și întemeiarea confederației Germaniei de nord.

În favorul acestei aserțiuni se pot produce o seamă de probe, întru cât se pot proba în genere asemenea lucruri; între altele dăm proba următoare, care are pentru înfățișarea noastră avantajul de-a putea fi controlată de toți.

Cu toată încheiarea memorabilului Tractat de la Gastein, 1865, se știe că tensiunea între Prusia și Austria se reivi puternică. Se simțea de toți că politica de „fier și sânge“ avea să se pună în lucrare și contra Austriei. Cea mai de căpetenie grijă diplomatică a Prusiei era pe atunci de-a-și asigura pentr-un asemenea caz neutralitatea binevoitoare a lui Napoleon III. Repetatele convorbiri ale d-lui de Bismarck cu împăratul Franței la Biarritz, zgomotele despre o alianță cu Italia treceau drept semne clare ale timpului. Broșuri inspirate, „des ballons d'essai“, erau, după obiceiul epocei napoleoniane, la ordinea zilei. Între broșurile acestea politice cea mai însemnată, după cum știm, e cea intitulată „la Convention de Gastein“, care-a apărut în Paris la Dentu în septemvrie 1865 (data e remarcabilă) și care, după cum e recunoscut, era inspirată de ambasada prusiană din Paris, imediat înaintea călătoriei a doua a d-lui de Bismarck la Biarrits. Următoarele pericole se arătau anume că amenință pe Austria dacă nu va ceda la pretențiile prusiane, ci va lăsa ca războiul să decidă:

„La voix de Kossuth retentissante aux rives de la Thciss, en même temps que Garibaldi léverait sur l'Adige le drapeau de Marsala, n'appellerait-elle pas encore les cavaliers de la Hongrie à une nouvelle guerre d'indépendance? La révolution est-elle définitivement vaincue en Roumanie et la paix est-elle irrévocablement assurée dans les provinces danubiennes?“

Acestea se ziseseră sub inspirația d-lui de Goltz în septemvrie 1865, așadar cinci luni înaintea căderii lui Cuza și șapte luni înaintea necrezutei pe atunci alianțe pruso-italiane. Compare-se cu acestea evenimentele câte au urmat în realitate în aprilie 1865. Prusia încheie alianța cu Italia (misiunea Govone), ba chiar Garibaldi e utilizat în războiul în contra Austriei (pentru popularitatea lui, ca erou de teatru oarecum); cu oamenii revoluției ungurești tratează contele Usedom și se face cunoscută provocarea făcută generalului Klapka (Kossuth rămăsese în ariergardă) „de-a lovi în inimă“; principele Cuza e răsturnat, iar în mai 1866 se urcă Carol de Hohenzollern pe tronul României, însoțit de d. I. Brătianu, ai căruia emisari îi lucrau pe românii din Ardeal.

Dacă în iulie 1866 Austria nu s-ar fi arătat gata de-a încheia pace, Prusia ar fi încercat desigur de-a pune în dezagregare conglomeratul statelor austriace: pe de-o parte aveau să se ridice ungurii, pe de alta cele trei milioane de români austriaci aveau să fie avizați la cele cinci milioane de conaționali liberi din Principatul moldo-român. Carol de Hohenzollern era cuiul răsăritean pe care Prusia-l băga în carnea monarhiei habsburgice, precum Italia era cuiul de la sud, iar Ungaria cel central.

Constituirea actuală a Principatului României sub dinastia principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen e așadar asemenea o operă a politicei germane și viitorul acestei țări ar trebui să atragă în mod esențial interesul Germaniei.

E drept că vremile s-au schimbat de-atunci încoace; cu Ungaria s-a încheiat dualismul, „punctul de gravitație s-a mutat la Buda“; Austria și Germania, inamicii de la 1866, sunt legate astăzi prin cea mai bună „entente cordiale“ ***


[Restul textului ilizibil din cauza deteriorării ziarului.]