Din periodice/Din Timpul, martie 1882

 

❦

[2 martie 1882]

Ca să cunoască cineva din ce elemente nesănătoase e compusă majoritatea roșie din Dealul Mitropoliei cată să citească ședința Adunării de la 24 fevruarie, ocupată aproape toată de interpelarea d-lui Nicorescu.

În ziua de 15 fevruarie, pe când cei mai influenți deputați lipseau, ocupați cu proiectul de lege al tocmelelor agricole, pe când în Cameră nu erau decât 58 deputați, în lipsa raportorului, se dă citire unui proiect de lege, compus dintr-un singur articol — ca să treacă mai repede — și se votează cu 37 glasuri (adică c-o majoritate reglementară de un singur vot) o tranzacțiune între stat și sindicatul Financiarei, substituit d-lui Eliade, prin care statul e păgubit cu 1.780.000 lei și mai renunță și la o garanție de 930.000 lei ce o are în mână.

Și să se observe bine următoarea împrejurare.

În ziua de 15 fevruarie d. Nicorescu, fiind în comisia pentru tocmelele agricole, roagă împreună cu alți deputați pe d. Ion Brătianu ca să propuie Camerei să lucreze în secțiuni, pentru că nu voia ca în lipsa sa să se voteze acea tranzacție.

D. Ion Brătianu face această invitare Camerei.

Dar abia pleacă și — ca niște conspiratori rămași singuri în visterie — banda Mărgăriteștilor și Cârciumăreștilor s-aruncă asupra tranzacției, fără chiar ca raportorul să fie față și o votează prin surprindere, cu majoritate de un vot, acel vot fiind desigur al d-lui Eliad însuși.

Fără ca actul să fi fost citit, fără discuțiune, în deplină necunoștință de cauză, se votează o tranzacție care păgubește statul cu… 1.780.000 lei în favorul societății falite și îndeosebi a unui fost negustor de spirtoase care, intrând în compania de esploatare „C.A. Rosetti“ a adunat prin asemenea afaceri avere.

Dar să dăm pe scurt istoricul acestei afaceri.

În ianuarie 1873 primăria de Brăila încheie contract cu d-nii E. Rosenthal și Gr. Eliad pentru construirea unui chei în port. (Acest contract rămâne în curând numai asupra d-lui Eliad, Rosenthal retrăgându-se, iar la 1876 Eliad cesionează întreprinderea aceasta Societății Financiare care — un an în urmă — cade în faliment.) Lucrările se urcau la valoarea de 2.850.204 lei; iar cheiul avea să înceapă a se lucra în martie 1873 și să fie sfârșit cu totul în patru ani, adecă în ianuarie 1877. Primăria avea să plătească pe antreprenori, în proporție cu înaintarea lucrărilor, în obligațiuni înadins confecționate ale orașului Brăila, emise pe cursul de 85 la sută, purtând 8 la sută dobândă și 4 la sută amortisment.

Lucrările deci încep în 1873.

Din mai încă, colonelul Peiu, care supraveghează lucrarea, propune modificări în construcțiune, recunoscute și admise și de consiliul tecnic de cari antreprenorii erau obligați a ține seamă. Ei însă nu se supun și se împrotivesc oricării ameliorări a construcțiunii. Colonelul Peiu respinge o cantitate însemnată de material prost și nepotrivit cu condițiile contractului. Cu toate astea antreprenorii nu țin în seamă respingerea și întrebuințează acel material de proastă calitate.

La 1875 se constată că, din lungimea totală a cheiului, de 158 metri, o întindere de 30 metri trebuie considerată ca pierdută din cauza adâncelor crăpături, iar restul de 128 metri începuse a crăpa tare. O comisiune de ingineri constată că 50 metri de chei sunt atât de deteriorați, încât trebuie făcuți din nou și… „această dezordine e a se atribui proastei calități de beton pe care stă zidăria“.

În ianuarie 1877, când espiră termenul contractului și cheiul trebuia să fie gata, s-a dresat o situație care constata lucrări pentru suma de 600.722 lei.

În socoteala acestor lucrări antreprenorii luaseră:

Avans, lei…… 735.000

Anuități, conform tabelei de amortizare…1.045.040

Total…… 1.780.040

Aceasta dar este colosala sumă plătită de Brăila unor antreprenori cari au făcut o lucrare ce s-au surpat numaidecât și care de nouă ani nămolește portul și aduce cele mai mari pagube negoțului.

În ianuarie 1877 termenul contractului espiră, iar antreprenorul (substituit: Societatea Financiară) cade în faliment.

Construcția cheiului însuși, greșită ca plan, detestabilă ca executare, se prăvale frumos în Dunăre și, împreună cu ea, 1.780.000 lei ai statului și ai comunei!

Garanția care se află actualmente în mâna Ministerului de Lucrări Publice și din care s-ar putea despăgubi este astfel compusă:

Numerar, lei …… 500

Obligațiuni ale orașului Brăila, cari au înlocuit pe cele domeniale …… 99.000

Moșia Călugărenii a fraților Vartiadi, lei …… 838.500

Total lei …… 938.000

Moșia Călugărenii a fost pusă garanție întâi o jumătate și a doua oară cealaltă jumătate.

Jumătatea cea dintâi a fost pusă de căpitanul P. Vartiadi pentru două treimi din valoarea estimațiunii. Ea a fost estimată la 585 mii și a afectat-o ca garanție pentru 390.000. Partea cealaltă a fost estimată la suma de 897.000 și a fost afectată pe la 1876 pentru 448.500.

În ce consistă acum tranzacțiunea trecută cu un vot, cu al d-lui Eliad însuși?

În rezumat tranzacția cuprinde: reziliarea contractului; descărcarea masei falimentului Societății Financiare (substituită lui Gr. Eliad) de orice responsabilitate; ministerul devine proprietar pe toate grămezile de nomol și imundicii de pe malul Dunării, botezate cu speciosul nume de lucrări efectuate și materiale aprovizionate; garanțiile depuse de antreprenori (938.000 lei) se desființează; ministerul radiază ipoteca; eliberează 99 obligații (99.000 lei) de la Casa de Depuneri; obligă Brăila să plătească obligațiile în circulație; dezistă de la orice pretenție și … pentru toate acestea? Primește 300.000 lei.

Așadar: Statul, păgubit cu 1.780.000 lei — asigurat însă pentru această sumă într-o garanție de 930.000 lei —, renunță la orice pretențiuni și se mulțumește cu 300.000 lei.

Dar la ce să se mai rezilieze oare un contract espirat deja, reziliat prin falimentul antreprenorului? Cari sunt motivele cari au îndemnat pe Ministerul Lucrărilor Publice de-a face pe placul a d-alde Gr. Eliad și Mărgăritescu?

D. ministru și-a spus aceste motive în sânul comitetului delegaților că

întreprenorul putea să intenteze proces statului și să ceară despăgubire.

Un râs homeric a cuprins adunarea la citarea acestui motiv. Antreprenorul face lucrări de 600.000 — pe cari le prețuiește cel mult cu 900.000 —, primește pentru aceste lucrări putrede 1.780.000 lei și … și mai cere și despăgubire? Că

antreprenorul sau garantul ar putea cere să fie lăsat să continue lucrarea cheiului și c-ar face astfel un chei rău proiectat…

Și aci d. ministru se înșală. Art. 35 al contractului zice:

În caz de faliment al antreprenorului, contractul va fi asemenea reziliat fără judecată, rămânând ministrul liber a primi sau nu propunerile creditorilor pentru continuarea antreprizei.

Alt argument e:

Antreprenorii ar putea invoca înaintea justiției evenimentele politice din timpul răzbelului ca cazuri de forță majoră și motive de scuză sau de ușurare a responsabilității lor.

Are haz!

Contractul espiră în … ianuarie 1877; războiul se declară în vara anului 1877. În ianuarie deja cheiul era surpat, Financiara în filament, iar câteva luni în urmă, vara, se dezgheață abia cazurile de forță majoră, pentru a avea efecte retroactive.

Motivul principal al d-lui ministru e că garanția n-ar fi valabilă pentru următoarele cuvinte. Întâi, garanția de 830.000 lei n-ar fi sigură, pentru că unul din frații Vartiadi ar fi fost minor când celalt ar fi constituit întreaga moșie drept garanție.

E inexact, după cum probează d. Nicorescu.

În adevăr se zice în dosar că garanția s-a constituit de către cel mai mare din frați, însă acesta a angajat numai partea sa, adică numai o jumătate din moșie; iar cealaltă jumătate s-a constituit mai târziu de al doilea frate, când acesta era major.

E curios, observă d. Nicorescu ironic, că, ori de câte ori e vorba de o garanție cu statul, totdauna iese înainte câte un minor. Și cu toate acestea nici o garanție nu se constituie fără să fie supusă și încuviințată de consiliul de advocați. Se vede că este o profesiune nouă, necunoscută de noi, care se exercită la Ministerul Lucrărilor Publice și la Domenii: profesiunea minorilor.

O a doua obiecțiune a d-lui ministru în ceea ce privește moșia Călugăreni e că

această moșie, evaluată la 800.000 lei, n-ar valora astăzi nici pe jumătate atât.

D. ministru se înșală asupra evaluațiunii, căci moșia a fost evaluată la 1.400.000 și afectată garanție pentru 830.000. Asupra acestei garanții sunt la dosar o mulțime de piese care dovedesc grija cu care s-a înscris ipoteca: deci nu se poate zice că s-a procedat cu ușurință și că garanția ar fi fictivă. Dar, presupunând pentru moment că este fictiv evaluată la 1.400.000 moșia Călugărenii și n-ar valora decât 800.000, oare competența Camerii este să examineze asemenea afaceri? Ce precedent s-ar crea în Parlament când acesta s-ar substitui justiției și ar judeca și rezolva prin majoritate pretențiunile și contestațiunile dintre stat și particulari?

D. ministru a mai adaos că garanția în moșia Călugărenii nu ar fi valabilă și pentru cuvântul că

acea moșie deși ar fi fost evaluată 800.000 însă, când s-a luat inscripțiune, nu s-a arătat suma pentru care s-a înscris ipoteca.

Obiecțiunea aceasta ar fi gravă dacă ar fi exactă. Dar nu este exactă. Sunt în dosar dovezile cari statornicesc într-un mod clar și perfect că moșia a fost evaluată la țifra precisă de 1.400.000 lei și înscrisă ca garanție pentru suma de 838.500 lei.

Tranzacțiunea aceasta este atât de scabroasă încât a scandalizat până și pe d. Fleva, care desigur nu e sfânt în cestiuni de antrepriză. D-sa a cerut ca legea să nu se promulge:

Are aerul că această cestiune s-a tratat în Cameră, quasi de la antreprenor ia antreprenor… Legea s-a votat în majoritate de un vot și acel vot s-a dat poate tocmai de acel deputat care este și antreprenor.

Cu toate astea „Pseudo-românul“ a și avut un articol prin care — în contra opiniei d-lui Fleva — cere promulgarea tranzacțiunii acesteia. În adevăr nu se mai cere decât semnătura M. Sale pentru ca această afacere bună, solidă ca betonul d-lui Gr. Eliad, trainică cum a fost cheiul său, să intre în rândul legilor cari guvernează fericitul popor românesc.

Băuturile pe cari d. Gr. Eliad le administra odinioară muștiriilor săi s-au metamorfozat cu vremea în antreprize, tranzacțiuni, societăți financiare, beton, cheiuri, căi ferate și… patria merge bine. Treabă nu se face, căci nu îngăduie Dunărea, dar parale ies.

❦

[4 martie 1882]

Dădusem după „Pesther Lloyd“ un estras din reprezentațiunea înaintată de Î.P.S.S. Mitropolitul Ardealului cătră Camera legiuitoare a Ungariei, reprezentațiune în care se esprimau rezervele bine accentuate ale bisericii române a răsăritului în contra unui proiect de lege privitor la școalele secundare. Prin acest proiect se propunea a se introduce, în contra legii naționalităților, în contra chiar a Constituției ungare și în contra Statutului Organic sancționat de M. Sa Împăratul, limba maghiară ca limbă de propunere în școalele confesiunilor nemaghiare și degradarea limbii române la rangul de studiu facultativ, de cari autoritățile scolastice să poată până și dispenza pe elevi, chiar pe cei români.

Acum „Telegraful român“ din Sibiu ne aduce textul întreg al acestei reprezentațiuni pe care ne grăbim a-l reproduce în cele următoare:

Biserica greco-orientală română din Ungaria și Transilvania care, în împrejurări vitrege, a fost expusă în curs de secole întregi la grele suferinți, îndată, ce, din părinteasca îngrijire a Prea înaltei Case domnitoare și din bună-voința legislațiunii, a fost primită și ea în rândul bisericelor și confesiunilor libere și egal îndreptățite din patrie, a luat conform cu misiunea ei măreață, între primele sale îngrijiri: de-a îmbrățișa în sfera ei proprie de activitate educațiunea poporului și de-a înlesni, după putință, acelora dintre credincioșii ei cari tind la o cultură mai înaltă, calea cătră științe.

Pe când biserica aceasta privește pe de o parte cu bucurie sufletească și c-un încordat dor de progres la rezultatele ce le-a produs pe terenul culturii cari, în proporție cu mărginitele ei mijloace materiale, se pot numi îndestulătoare, tot pe atunci vine pe de altă parte o împrejurare care deprimează pe credincioșii acestei biserici și trezește și în autoritățile ei superioare îngrijiri îndreptățite; acea împrejurare este că regimul statului a supus prea-onorabilei Case reprezentative un proiect pentru regularea instrucțiunii în gimnazii și în școalele reale, care e astfel întocmit încât tinde a știrbi autonomia bisericii greco-orientale române — baza existenței sale — și a lăsa în mare parte în deconsiderare interesele de cultură ale acestei biserici.

Când, în urma reclamațiunilor stăruitoare din partea tuturor eparhiilor, îmi iau libertatea de-a prezenta prea onorabilei Case reprezentative, din pozițiunea mea oficială, îngrijirile aceste ale bisericii greco-orientale române, fac mai întâi, pentru a determina pozițiunea bisericii mele, observarea următoare: biserica greco-orientală română, după dezvoltarea ei canonică și după dispozițiunile clare ale legilor cardinale în vigoare, cuprinde loc în rândul bisericilor autonome din patrie și ca atare ea este în drept ca, în marginea legilor țării, să conducă și să reguleze în mod independent afacerile sale, nu numai cele strict bisericești, ci și cele scolastice totdeodată, precum și cele ce privesc fundațiunile și e în drept de-a le administra și dirige independent prin organele sale proprii, rămânând neatins dreptul de supremă inspecțiune pe care-l are statul.

Biserica greco-orientală română, — știind că chemarea legislațiunii nu consistă în a restrânge, necum a detrage drepturile acordate și asigurate prin lege, ci, din contra, în a le da o estensiune tot mai tare în conformitate cu pretențiunile juste ce se dezvoltă — simte cu îndreptățită nedumerire că, mai ales pe terenul instrucțiunii publice, s-au introdus deja niște instituțiuni regnicolare cari, abătându-se de la legile cardinale făcute pentru a asigura confesiile și naționalitățile din patrie, zguduie autonomia bisericii și, în practică, retrogradează interesele ei de cultură; iar în menționatul proiect de lege ea vede un pas nou în acea direcțiune care-n cele din urmă, răsturnând cu totul autonomia bisericească, poate primejdui chiar existența bisericii însăși.

Având conștiință de pozițiunea ei autonomă și de drepturile ei cari decurg din acea pozițiune, biserica greco-orientală română, organizată în mod legal pe baza principiului naționalității, nu poate rămânea indiferentă când credincioșii ei învață și se cultivă în niște institute unde spiritul religios nu se răspândește în direcțiunea cerută sau unde conștiința națională — baza întregului nostru organism — nu se cultivă îndeajuns; din contra, biserica aceasta caută chiar cu îngrijire specială să-și ridice școli populare și institute superioare de caracterul ei confesional propriu și caută a le institui pe cele existente în mod corespunzător, tocmai pentru că lipsa unor asemenea școli nu se poate suplini îndeajuns — din punct de vedere al intereselor ei confesionale și în parte naționale — nici prin institute de stat, nici prin cele ale altor confesiuni.

Precum însă biserica greco-orientală română ține pe de-o parte mult la interesele sale religioase și naționale ale credincioșilor ei, tot astfel, pe de altă parte, ea-și dirige pururea îngrijirea ei într' acolo ca să țină interesele ei vitale, atinse mai sus, în cea mai strictă legătură cu interesele statului și caută îndeosebi să înrădăcineze în inima tinerimii sale studioase patriotismul — suprema virtute cetățenească — dorind astfel a crește statului cetățeni credincioși și folositori. Așadar alipirea fermă a autorităților și a credincioșilor bisericii greco-orientale române cătră religia și naționalitatea lor nu poate fi escepționată din punct de vedere al intereselor statului și al patriotismului anume, afară doar dacă nu s-ar erige la valoarea unui principiu de stat teoria: că într-un stat în genere nu e permis a se suferi mai multe religiuni sau mai multe naționalități, lucru care, în raporturile noastre speciale, nu se poate susține.

De vreme ce însă, din nefericire, menționatul proiect voiește să smulgă din mânile confesiunilor autonome instrucțiunea școalelor secundare; de vreme ce, pentru limba maghiară ca limbă oficială a patriei, el vrea să ocupe teren la toate institutele de învățământ, peste marginea îndreptățirii și cu restrângerea celorlalte limbi ale patriei și de vreme ce proiectul vrea să întindă dreptul aproape nemărginit de-a dispune al regimului și asupra școalelor secundare confesionale, se vede numaidecât că prin acestea proiectul voiește să facă servicii — nu dezvoltării în direcțiune naturală a populațiunii din patrie, de diferite religiuni și naționalități, nici intereselor ei de cultură temeinică, — ci mai vârtos acelui fatal curent politic care, purcezând din o greșită concepție a relațiunilor și intereselor vitale ale patriei, și-a propus de scop maghiarizarea popoarelor nemaghiare din patrie.

E adevărat că, proiectul în cestiune tinde a regula în mod uniform pentru toate confesiile afacerile instrucțiunii și, abstracție făcând de la o mică escepție, proiectul nu face deosebire între confesiunile din patrie, fie ele după naționalitatea lor maghiare sau nemaghiare, ceea ce în aparență trece ca argument în contra concepției de mai sus; însă tocmai nuanța aceasta a conservării egalității de drept a confesiunilor face să răsară și mai bine punctul cardinal al proiectului, carele, combinând toate, se vede a fi consistând în voința ca maghiarizarea compatrioților de naționalitate nemaghiară să se realizeze chiar cu prețul autonomiei tuturor confesiunilor, supunând pe credincioșii bisericilor de naționalitate nemaghiară unui sistem de instrucțiune publică care să-i silească a-și neglija propria lor limbă maternă și să-i atragă prin aceasta pe calea maghiarizării, pe când în celelalte e de atribuția regimului de-a aplica față cu deosebitele confesiuni, după propriile lui vederi, gradurile de rigoare sau de favor ce-i stau la îndemână.

Cumcă în acest punct de plecare se rezumă toată intenția proiectului în cestiune se vede curat din dispozițiile ce le cuprinde, conform cărora mai întâi limba de propunere în toate gimnaziile și școalele reale de stat, ce se vor înființa de-acum înainte, nu poate fi alta decât cea maghiară § 39); apoi limba deosebitelor ținuturi — dacă n-o fi cea maghiară — nu se poate propune la toate gimnaziile și școalele reale, deci și la cele confesionale, decât numai ca studiu extraordinar auditorilor de bună voie, ba încă în așa chip încât corpul profesoral să poată eventual opri pe cei interesați de la învățarea ei §§ 9, 78), iar ministrului i se rezervă dreptul de-a statornici dimensiunea studiilor obligatorii în așa chip încât propunerea sistematică a limbilor provinciale să devie cu neputință § 77); cu toate acestea legea fundamentală despre egala îndreptățire a naționalităților, anume art. XLIV, § 17 și 18 din 1868, asigură limbilor nemaghiare din patrie un teren mai larg de cultivare și pune îndeosebi în vedere îngrijirea statului ca cetățenii patriei de orice naționalitate, cari conlocuiesc în mase mai mari, să se poată cultiva în apropiarea ținutului locuit de ei în limba lor maternă până unde se 'ncepe cultura mai naltă academică.

O trăsură caracteristică a menționatului proiect de lege e că pune sub pază oarecum polițienescă toată mișcarea confesiunilor în afacerile școlare prin aceea că voiește a înarticula în legile patriei o neîncredere esprimată fățiș în espunerea de motive a ministrului, în contra celor de naționalitate nemaghiară; pe când confesiunile și între acestea biserica greco-orientală română, precum în trecut au făcut mari servicii țării prin îngrijirea școalelor lor, tot astfel și în viitor tot numai statului voiesc la urma urmelor să-i consacre întreg rezultatul interesării și ostenelelor lor somptuoase în partea învățământului; așadar neîncrederea ce respiră din acest proiect de lege și ținerea sub ochi polițienești a confesiunilor de naționalitate nemaghiară (dacă greutatea principală nu se va fi punând pe maghiarizare) — nu numai că n-are nici un temei, dar încă neîncrederea producând după natura ei neîncredere reciprocă poate fi stricăcioasă intereselor mai nalte ale statului, mai cu seamă în relațiunile politice nu tocmai consolidate de astăzi, după a cărora matură cumpănire ar trebui ca, în sânul popoarelor patriei de diferite religiuni și naționalități, să se cultive alipirea cu conștiință către statul bine închegat, adecă patriotismul prin respectarea tuturor pretențiunilor juste și echitabile.

O asemenea neîncredere s-a esprimat deja față cu biserica greco-orientală română prin împrejurarea că, pe când la compunerea acestui proiect de lege și în urmă la tratarea lui, începută deja în subcomisiunea de instrucțiune publică a Casei reprezentative, bisericile celelalte au fost invitate de-a dreptul spre acest scop și au putut interveni, sau intervin în realitate prin reprezentanții și bărbații lor speciali, tot atunci biserica gr.-or. română din patrie, care numără aproape două milioane de suflete, neamintind pe cea sârbească, s-au înlăturat cu totul de la preparativele acestui obiect însemnat și de mare importanță. Nu voi să văz în aceasta o espresie de ură sau de dispreț, însă în orice caz aceasta este o procedere care nu se poate motiva nici pe egala îndreptățire de stat a confesiunilor, nici pe relațiunile proprii bisericii greco-orientale române, ba nici măcar pe bunul tact.

Biserica greco-orientală română, privind afacerea învățământului din punct de vedere al statului, nu poate avea și nici are nimic de zis, dacă legislațiunea determină minimul studiilor obligatorii ce sunt a se propune în școalele secundare și dacă în genere indică esența instrucțiunii publice; de asemenea nu are nimic de zis dacă regimul statului, în virtutea dreptului său de supremă inspecție, controlează, în mod convenabil poziției confesiunilor, întocmirea corespunzătoare a institutelor confesionale de învățământ precum și rezultatele acestuia. Îndată ce însă proiectul de lege în cestiune are de gând a transmite în competența regimului statului partea cea mai mare din drepturile și agendele acele din sfera școalelor secundare pe cari, până acum, le exercitau sau le îndeplineau în mod independent confesiunile autonome înșile, atrăgând în parte 'și până și calificarea profesorilor, biserica greco-orientală română se vede silită, în interesul autonomiei sale, asigurate prin lege, să-și ridice vocea sus și tare în contra acestora, cu atât mai vârtos cu cât biserica aceasta, când dorește a-și regula liberă toate afacerile învățământului în sfera autonomiei sale, nu vrea să se ascundă nici dinaintea intereselor statului, nici dinaintea exigențelor unei adevărate culturi științifice. Din contra, punând mare greutate pe avantajele unui sistem de învățământ cât se poate de uniform, precum a făcut-o aceasta pân' acum la întocmirea institutelor sale de învățământ, ea a avut atenție pentru interesele statului și pentru sistemele de învățământ introduse în alte institute de aceeași categorie și tot astfel având toate aceste și pe viitor în vedere voiește a emula — în ce privește rezultatele instrucțiunii în școalele secundare — atât cu institutele secundare ale statului cât și cu cele ale altora confesiuni, dorind totodată a asigura prin aceasta institutelor sale și dreptul de publicitate.

Abia mai poate fi îndoială că, dacă în afacerile școalelor secundare ale confesiunilor s-ar da regimului statului acel drept de ingerință imediată și de dispunere aproape nemărginită, pe care proiectul de lege intenționează a-l întinde și statornici până la cele mai neînsemnate amănunte, pe cât timp la noi subzistă nefericita discordie națională, a cărei existență nu se poate nega și care se manifestează foarte vie în asuprirea celor mai slabi, urmările triste ale amintitului drept de ingerință și de dispunere ar lovi mai cu seamă bisericile de naționalitate nemaghiară, urmări pe cari afară de vexațiuni și de alte neplăceri ce pot interveni ni le pregătește însuși proiectul de lege ca o sabie a lui Damocle, când pune în perspectivă lipsirea școalelor secundare confesionale de dreptul de publicitate, eventual închiderea lor și — așa zicând — confiscarea averilor lor; citându-se ca motive suficiente nu numai unele defecte neînsemnate în aranjament, ci la urmă chiar și zelul confesiunilor pentru propria lor conservare.

Proiectul de lege, în urma motivării ministeriale, presupune despre institutele confesionale de învățământ că ele pot deschide teren la rele morale și la direcțiuni contrarii statului — ce nu s-ar putea vindeca în mod radical decât prin închiderea provizorie sau definitivă a institutelor.

Întrucât privește biserica greco-orientală română și institutele ei, provocându-mă la credința acestei biserici documentată în toți timpii cătră tron și stat și la lealitatea ce n-a părăsit-o niciodată, trebuie să protestez în contra presupunerii de mai sus cu observarea că dacă în adevăr s-ar afla la institutele vreunei biserici astfel de rele morale sau tendențe contrarie statului, în contra cărora ar trebui să se aplice remediile și represaliile prevăzute în proiectul de lege, atunci nu numai ar trebui închise definitiv cu putere guvernamentală astfel de institute, ci ar trebui totodată înlăturate și autoritățile bisericești superioare, cari nu pot sau nu vreau a vindeca astfel de rele; dar fiindcă, așa ceva nu se poate presupune despre nici o confesiune din patrie, această dispozițiune riguroasă a proiectului, transpusă în lege, ar prezenta relațiile noastre interne într-o coloare, care nicidecum nu răspunde adevărului.

Pe terenul legislațiunii mai nouă e un fenomen caracteristic acea dispozițiune a proiectului de lege, după care gimnaziile și școalele reale confesionale și preste tot confesiunile și bisericile nu pot nici cere nici primi ajutoare și sprijin material de la statele din afară și de la domnitorii sau guvernele, acelora. Precum această dispozițiune, după cum e știut, s-a dezvoltat ca material la un proiect de lege dintr-un caz provenit la un gimnaziu greco-oriental român, așa e afară de îndoială că ascuțișul ei este îndreptat cu deosebire contra învățământului bisericii greco-orientale române; pentru că pot fi cazuri singulare și se pot dezvolta din când în când astfel de relațiuni, cari din punct de vedere al intereselor mai înalte de stat îndreptățesc pe guvern la astfel de măsuri; dar — a le transpune din cadrele dreptului internațional într-o lege de instrucțiune publică și a face tot atunci escepțiune în favorul ordinelor monacale ale unei religiuni, care de secoli s-a împărtășit în abundanță de toate favorurile; aceasta este semnalul intennei: că bisericii greco-orientale române, care de secoli a fost espusă la lipse deprimătoare, să i se ia toată posibilitatea de a putea ține concurință în privirea înființării și întocmirii institutelor de învățământ cu celelalte confesii, care parte încă de la opera cea mare a întemeierii patriei se bucură de abundantele donațiuni ale statului, parte mai târziu, însă totuși în secoli trecuți și-au eluptat o pozițiune astfel în stat, care le-a făcut posibilă dezvoltarea și starea favorabilă materială în care se află; pe când biserica greco-orientală română, care mult mai târziu s-a eliberat și care din cauze conexe cu tristul ei trecut a rămas și materialmente îndărăt, întrucât privește îngrijirea institutelor sale de învățământ, fiind lipsită de orice ajutor din partea statului, e avizată esclusiv la dinarii săi proprii.

Biserica greco-orientală română, credincioasă și devotată statului, totdauna a respectat legile și conform acestora limbile oficiale ale statului și îndeosebi pune mare greutate ca tinerimea, ce se pregătește pentru științele mai înalte, să învețe cu temei limba maghiară, nu numai pentru că aceasta în timpul mai nou a devenit limba oficială de stat, ci și pentru că, în împrejurările noastre, limba maghiară e un factor însemnat pentru cultura științifică. Însă acele dispozițiuni ale proiectului de lege, ca testimoniile de maturitate în institutele confesionale cu limbă de propunere nemaghiară să nu se deie în limba de propunere a institutului, ci în cea maghiară §§ 38, 89), apoi ca rigoroasele candidaților la profesură să se facă asemenea în limba maghiară §§ 69, 71) și ca preste tot să se pretindă de la fiecare profesor confesional, fără privire la specialitatea lui, ca să cunoască limba și literatura maghiară, cursul dezvoltării acesteia și operile scriitorilor mai însemnați maghiari §§ 60, 62 și 69): toate acestea sunt pretențiuni ce trec preste scopul propriu al instrucțiunii publice, cari nu numai taie în drepturile de autonomie ale bisericei, ci încă și îngreuiază foarte mult calificarea profesorilor confesionali și dovedesc că la studiarea dispozițiunilor luate în proiectul de lege în favorul limbei maghiare s-a pierdut din vedere; că și în cauză de limbă orice pretențiune exagerată poate produce reacție și poate zădărnici și cea mai bună intențiune, că așadar, prin aplicarea unei astfel de sile, limba maghiară poate numai să piardă din puterea sa atractivă, în loc ca să se facă plăcută în cercuri cât mai întinse și astfel să-și asigure generalizarea ce se poate ajunge treptat, precum aceasta între alte împrejurări mai că-i succesese limbei germane, care e mai depărtată de noi.

Pe când de o parte proiectul de lege în cestiune îmbrățișează limba maghiară cu cea mai călduroasă îngrijire și-i dă avantaje ce trec peste îndreptățire, tot atunci de altă parte el esclude mai de tot posibilitatea ca, în rândul tinerimii bisericilor de naționalitate nemaghiară, școlarii greco-orientali români, și cu deosebire aceia cari se pregătesc pentru cariera preoțească sau învățătorească, să poată învăța din temei propria lor limbă maternă, care, conform legilor în vigoare și după prescriptele statului organic al bisericei greco-orientale române, premunit cu prea-înalta sancțiune, în administrarea internă și mare parte și în corespondența cu autoritățile, e singura limbă oficială a bisericei; apoi preste toate aceste școalele secundare de naționalitate română, se aduc prin proiectul de lege în contrastul că limba lor de propunere poate fi cea română § 79), dar și în acest caz însăși limba română se poate învăța numai ca studiu estraordinar, în ore estraordinare §§ 4, 5, 6,7, 9, 77, 78).

Față cu un proiect de lege care — după cum e și cel în cestiune — periclitează caracterul național al bisericilor de limbă nemaghiară, trebuie să se ia cu deosebire în băgare de seamă o împrejurare de fapt, de care sferele agitătoare și cele determinante nu par a înclina să ție seama, și această împrejurare este: că în toate clasele naționalităților compacte nemaghiare din patrie e în așa grad dezvoltată conștiința naționalității lor proprii încât aceasta nu se mai poate sugruma, aplice-se în contră-i orice sistem sau orice măsuri. O conștiință este aceasta care — ca bunăoară și la naționalitatea maghiară — fiind nutrită prin stima de sine însuși, se razimă pe baze morale și din aceste baze își ia putere și pentru apărarea sa. Orice încercare așadar, care tinde la suprimarea conștiinței de naționalitate, pe lângă că vatămă interesele bisericelor naționale, poate totdeodată degenera într-o eroare politică, care, pentru liniștea internă a cetățenilor și deopotrivă pentru interesele mai înalte ale statului, poate să nască urmări păgubitoare, ale cărora înlăturare posibilă este o datorie de conștiință pentru fiece patriot.

Și tocmai pentru că așa este și pentru că biserica greco-orientală română în credința și alipirea sa, care nimeni nu i-o poate pune în îndoială, voiește să fie totdauna în serviciul statului și se silește a înainta din toate puterile interesele statului aduse în armonie cu ale sale proprii — ea își permite pentru apărarea intereselor sale vitale a înfățișa în cele de mai sus întemeiatele sale îngrijiri în privirea proiectului de lege pentru instrucțiunea în gimnazii și școale reale și prin umilita mea reprezentațiune de față se apropie de preaonorabila Casă reprezentativă cu rugămintea ca, luând de bază principiile fundamentale cari singure pot asigura tăria, puterea și prosperarea statului, adică sublimele principii de libertate, egalitate și fraternitate, cari esclud orice supremație fie religioasă fie națională, să binevoiască, înainte de-a tracta în special amintitul proiect de lege pentru gimnazii și pentru școale reale, a-l înapoia domnului ministru de culte și instrucțiune publică cu avizul ca să-l aducă în armonie cu legile cardinale ale patriei cari asigură autonomia confesiunilor și drepturile naționalităților și astfel prelucrat, cu ascultarea confesiunilor și între acelea și a bisericei greco-orientale române, să-l supuie într-o redactare nouă.

Cuvintele mele de încheiere le rezum în fierbintea rugăminte: ca atotputernicul îngrijitor al indivizilor și al popoarelor, spiritul păcii și al dreptății, să se pogoare peste bărbații cari conduc destinele națiunii, să-i lumineze și să ia sub scutul său scumpa noastră patrie, Ungaria!

Sibiiu, 8 (20) februarie, 1882

În numele bisericei greco-orientale române din Ungaria și Transilvania:

Miron Românul m.p.

arhiepiscop și metropolit.

Atât în privirea proiectului de lege menționat mai sus, precum și în aceea a reprezentațiunii Mitropolitului. „Biserica și Școala“ foaia intereselor religioase și educative a diocezei române a Aradului (Ungaria), face următoarele apreciațiuni nemerite:

Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în Ungaria a depus în Cameră un proiect de lege pentru școalele secundare (gimnazii și școale reale) prin care tinde nu să reformeze învățământul secundar pe temeiul rațiunii și al principiilor pedagogice, ci să introducă mai cu seamă o nouă lege în scopul de-a maghiariza cu totul învățământul în școalele confesionale, ca apoi, prin maghiarizarea învățământului, să izbutească cu timpul a maghiariza și a contopi în elementul unguresc toate naționalitățile din patrie!

Învederat că la noi în Ungaria instrucțiunea nu are de scop, ca în alte state, cultivarea și luminarea cetățenilor statului, ci întunecarea mai ales și suprimarea conștiinței și demnității naționale în tot ce nu e maghiar! În contra acestei fanatice porniri, care formează, așa-zicând, esența politicei maghiare, noi românii n-avem nici măcar posibilitatea de-a ne apăra și asigura pozițiunea și drepturile noastre naționale, căci în Parlament, unde se tratează soarta popoarelor țării, românii nu au reprezentanții lor naționali și dacă se și ridică din când în când câte-o voce pentru apărarea intereselor și a drepturilor poporului român ea este vocea celui ce strigă în pustie!

În astfel de împrejurări, ce e dar de făcut? Dacă ca națiune ni s-a luat exercițiul drepturilor politice în stat, până și dreptul de-a ne apăra limba și cultura națională, totuși noi românii formăm încă o societate religioasă, formăm încă o biserică națională și, ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română suntem un cor destul de matur și de compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe, care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională. Bisericele ortodoxe ale răsăritului toate sunt constituite de la originea lor apostolică pe principiul naționalității, este dar în natura acestor biserici ca ele să rămână naționale, româna, greaca ori serba, după cum e naționalitatea sau poporul credincios.

Ierarhia bisericei noastre, condusă numai de acest principiu măreț, a ridicat glasul în contra proiectului de lege pentru școalele secundare. Căci biserica nu este numai cea dântâi școală la oricare popor, dar îndeosebi la noi e singura instituțiune care îngrijește de progresul instrucțiunii în poporul românesc. Legea noastră organică (statutul organic) sancționat de Maiestatea Sa Împăratul și Regele apostolic, îi dă acest drept necondiționat. „Biserica gr.-or. română din Ungaria și Transilvania, zice statutul, își regulează, administrează și conduce independent afacerile sale bisericești și școlare etc.“

De aceea, văzând consistoriile din metropolie că drepturile și autonomia bisericei noastre sunt atacate în modul cel mai flagrant prin amintitul proiect de lege, și consultându-se asupra remediilor posibile, s-au înțeles între sine ca să însărcineze pe Preosânțitul d-nu Arhiepiscop și Metropolit, Miron Românul, d' a face la Dieta țării o reprezentațiune în numele întregei biserici ortodoxe a românilor din Ungaria și Transilvania.

Înalt Preas. Sa Metropolitul Miron a și împlinit însărcinarea ce i-a dat biserica, cu conștiința și demnitatea ce caracterizează pe iluștrii păstori ai bisericei creștine! „Reprezentațiunea Escelenței Sale, zice „Luminatoriul“ (din Temișoara în Banat), este un cap d'opera și o faptă din acele ce vor transmite la nemurire zelul și bunavoință Esc. Sale pentru biserica și școala credincioșilor încrezuți păstorirei sale.“

……………

În fața unui limbaj atât de clar și de hotărât nu credem să se afle român care să nu felicite pre demnul prelat pentru solicitudinea și energia cu care a procedat în apărarea intereselor bisericii sale.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[4 martie 1882]

Dacă insistăm asupra ședinței Adunării de la 25 februarie o facem, întâi, pentru că ne lasă timp cestiunea tocmelelor care vine abia luni în discuția adunării, al doilea, pentru că arareori ni s-a dat un asemenea buchet de turpitudini ca în acea interesantă ședință, încărcată cu toată imoralitatea partidului roșu. Numai o asemenea ședință la care se pot aplica vorbele lui Goethe:

„Einer dieser… Ehrenmanner
„Wird vom andern abgethan;

(Unul din acești… onorabili
îl dă pe bețe pe celalt;)

numai o ședință în care corb la corb scoate ochii, în care vezi pe Mărgăritescu, antreprenor de unt de rapiță, la drumul de fier, sărind în ajutorul unui Grigorie Eliad, antreprenor de cheiuri pe uscat și de șosele pe apă, unde un Dimancea caută a pune bețe în roțile discuției, ne poate da o idee despre căderea morală a partidului roșu. Aci Fleva dă în Eliad și Eliad în Fleva, aci se latră cu turbare gheșeftarii aleși în Adunare pentru ca în numele țării și a alegătorilor lor să-și facă treburile.

Căci iată în adevăr ce ne descopere d. Nicorescu în privința obligațiunilor ce-și ia un Eliad în calitate de deputat.

D. Eliade, care la 13 martie 1876 cedase Financiarei această antrepriză, vine la 2 martie 1881, când s-a făcut propunerea de tranzacțiune, și face ministerului o notificațiune prin care se împotrivește la tranzacțiune. Însă aceasta nu era decât o împotrivire simulată, care poate avea de scop să mai impuie sindicatului încă o tranzacțiune, căci în adevăr la 15 octombre trecut, atunci când s-a cerut la Tribunalul comercial de Ilfov omologarea tranzacțiunii încheiate între masa falimentului și Ministerul de Finanțe, tot atunci s-a cerut omologarea unei a doua tranzacțiuni, încheiată între masa aceluiași faliment cu d. Gr. Eliade.

Iată ce zice masa falimentului într-o adresă către judecătorul comisar, de la 29 septembre 1881:

„Lucrarea cheiului mergând neregulat, Societatea Financiară, în scopul de a impiedica periclitarea garanțielor ei date, s-a văzut nevoită să ia în mână construcțiunea cheiului. Pentru acest sfârșit s-a încheiat o convențiune între d. Gr. Eliade și Societatea Financiară, din 13 martie 1876, prin care se stipula următoarele:

Societatea se îndatora să termine cheiul din portul Brăila, în comptul și pericolul d-lui Gr. Eliade, făcând cheltuielile necesare și având în schimb dreptul să primească toate sumele rezultând din întreprindere

……………

Masa falimentului nu poate ieși din situațiunea încurcată în care se află decât cu participarea d-lui Eliade.

D. Gr. Eliade recunoaște pe masa falimentului deplină proprietară pe lucrările efectuate, material și mașini, de la cheiul Brăila.

Recunoaște masei dreptul esclusiv de a regula cestiunea cheiului din portul Brăila și de a transige cu Ministerul Lucrărilor Publice și primăria Brăila asupra construcțiunii și tuturor punctelor privitoare la întreprindere, obligându-se să intervină în această cauză pe lângă zisele autorități spre a se obține acest rezultat.“

Afară de acestea, masa falimentului mai declară că „consideră pe d. Gr. Eliade achitat de suma de 4.375.000 lei pe care el o recunoaște de bună datorie a sa și pe care i-o reclamă sindicatul în capital și dobânzi.“

Este de remarcat că această, sumă de 4.375.000 lei, de care se declară achitat d. Eliade nu are, în tranzacția de care e vorba, nici un echivalent; afară numai dacă nu se consideră ca atare obligațiunea ce-și ia d. Eliade de a interveni pe lângă zisele autorități spre a obține o tranzacțiune în cestiunea cheiului Brăila.

Iată așadar un deputat care se obligă formal de-a interveni — negreșit cu influența sa de deputat și de membru în partid, căci în calitate de negustor de spirtoase intervențiunea sa ar fi de prisos — se obligă, zicem a interveni pe lângă ministeriu pentru a obține o tranzacțiune în favorul unei societăți falite.

Cititorul își aduce aminte asemenea că, drept garanție, s-a afectat moșia Călugărenii, prețuită pe 1.400.000 fr. Ei bine cum s-a făcut acea prețuire? Aci lăsăm cuvântul d-lui Al. Lahovari ca să ne-o spuie.

La 1873 jumătate moșie a fraților Vartiade a fost apreciată aproape 500.000 lei, o apreciare foarte rea, foarte exagerată și aș cere ca acei cari au făcut acea apreciare să se pedepsească.

În 1876 s-a făcut progres.

Cealaltă jumătate de moșie s-a prețuit aproape 900.000 lei. Vedeți că progresul merge înainte. În locul garanției lui Rosental se depune cealaltă jumătate de moșie a fraților Vartiade, evaluată la suma de 876.000 lei.

Așadar, și în 1873 și în 1876, prețurile au fost exagerate; acele prețuri au fost făcute de primăria de Brăila, și nu poate fi responsabil nici ministerul de la 1873, nici cel de la 1876. Nu e responsabil nici un guvern; dar în fine aceasta a fost una din cauzele pentru cari contractul cheiului Brăila a devenit o afacere detestabilă. Este evident că, dacă garanția ar fi fost suficientă, statul putea să râdă de propunerile concesionarului sau ale Societății Financiare.

Dar aci stă nenorocirea acestor afaceri; se găsește totdauna un expert complezent care dă o prețuire întreită și împătrită, și pe o garanție astfel împătrită se face un avans care nu mai poate fi acoperit; atunci concesionarul, după ce a luat banii… vorbesc în general, nu vorbesc de specia d-lui Eliad…, când el știe că garanția sa este inferioară banilor luați, este la largul său și poate râde de stat sau de comuna cu care a contractat.

Dar despre această moșie afectată ca garanție și prețuită exagerat de onorabila comisie a comunei Brăila, d. Cantilli ne mai spune ceva și mai curios. Iată ce anume:

Vartiade prin testamentul său lasă moșia Călugărenii la trei fii ai săi, din care unul murind îl moștenește muma și o lasă, cu condițiunea ca această moșie să nu se poată înstrăina, și aceasta sub legea Caragea la 1861.

Iată, cum se esprimă testamentul: „Iar Calugărenii va rămânea pentru cei trei băieți, de al căruia venit se vor folosi dimpreună, cu muma sa, și să nu poată vreo ată să se împrumute asupra moșiei sau să o înstrăineze etc.“

Aci d. Cantilli, care apără tranzacțiunea, ne va da voie să-i spunem că cestiunea e foarte simplă. Sau moșia e proprietatea absolută a garanților, și atunci statul are de unde se despăgubi, sau nu este a lor, și atunci acel care-a afectat ca garanție cătră stat un lucru ce nu era al lui, minor sau major fiind, a comis un act sau de abuz de încredere, sau de escrocherie, pentru a induce statul în eroare și a-l face să plătească sume în vânt. Tertium non datur. Nu rămâne decât alegerea între procesul civil și cel corecțional. Și statul ar câștiga ori pe unul ori pe altul.

Dar d. Eliade ne mai spune ceva în treacăt:

Când primarul din Brăila a venit și mi-a propus să-i dau 35.000 franci ca să-mi plătească un cupon am spus d-lui Lascar Catargiu, față cu Măria Sa, că primarul îmi cere bani ca să-mi plătească cupon-ul. Acel primar a fost trimis înaintea justiției.

Și într-adevăr primarul de Brăila de-atunci, care era deputat din majoritate, a fost dat în judecată, arestat chiar preventiv, luat de pe băncile Camerei. Oare azi s-ar mai da în judecată, s-ar mai aresta preventiv, s-ar mai smulge de pe banca Adunării un deputat al majorității? Ca mai ba. Azi își fac mendrele în Adunare și votează cu un singur vot, al antreprenorului, tranzacții în favorul aceluiași antreprenor.

Iată dar chipurile în cari în România, în epoca liberalismului, se fac averi. Se dezvoltă o industrie — poate originală — dar în orice caz sui generis: industria cheiurilor pe uscat, industria voturilor prin surprindere, a garanțiilor prețuite înzecit, industria minorilor, industria testamentelor invocate post festa. O țesătură întreagă de nesoliditate morală, de tertipuri și panglicării acopere țara aceasta și fiecare ochi în țesătura aceasta e sau un deputat roșu sau un afiliat de-al lor.

Și în fața acestor nouă și ciudate feluri de industrii cari creează averile roșiilor, d. Gr. Eliade zice:

Ziua și noaptea am alergat și dormeam în trăsură; mi-am dat sudoarea, sângele meu pentru această avere.

D. Gr. Eliad și-a dat sângele pentru avere!! Nu înțelegem în adevăr cum și-a vărsat prețiosul său sânge în serviciul societății. Se vede că hemoragiile rușinoase se numără, de la venirea roșiilor la putere, între sacrificiile pentru apărarea demnității personale și a intereselor publice!

❦

[5 martie 1882]

Zilele aceste s-a produs în sferele didactice din capitală o agitațiune care poate avea curioase urmări pentru instrucția noastră publică.

Unul dintre cei mai dăligenți profesori de la liceul Matei Basarab, d-l Filibiliu, a dat unui băiat insolent o palmă.

Băiatul, repetent și-o adevărată calamitate pentru clasa I a acelui liceu, n-a îndrăznit să ceară de la direcție satisfacțiune pentru acest atac la demnitatea lui de om și de cetățean liber; părintele lui însă, știindu-se om cu trecere în sferele astăzi dominante, a cerut satisfacție de la ministeriu și a mai publicat în același timp prin „Războiul“ articole pline de insulte la adresa d-lui Filibiliu, ba nici nu s-a mulțumit cu atâta, ci s-a mai dus și la cancelaria liceului, ca să „facă gură“. Ministeriul, strâmtorat cum se vede și supus vreunei porunci de „mai sus“ în loc de-a privi întreagă această „cauză“ ca un bagatel, trimițându-l pe copil cu tată-său cu tot la direcția liceului, cum cereau interesele bunei orânduieli, a dat ordin ca din profesorii de la liceul Sf. Sava să se constituie un juriu care să-l judece pe d. Filibiliu. Juriul informându-se despre cele petrecute și aflând că băiatul pălmuit nu numai că e repetent, ci totodată unul din cei mai înrăutățiți, care strică prin purtarea lui întreaga clasă, și că părintele lui a făcut o cauză celebră din pălmuirea fiului său, s-a pronunțat pentru primirea concluziunilor raportului dat de revizorul general care anchetase cazul și exprimase părerea că ar fi destul să i se ceară d-lui Filibiliu declarația că nu va mai aplica pe viitor asemenea pedepse.

Suntem de părerea că juriul a mers prea departe.

Înainte de toate a da o palmă cuiva nu va să zică a-i aplica o pedeapsă corporală; cu totul alta trebuie să înțelegem sub „pedeapsă corporală“. Pălmuirea e o calamitate la care chiar oameni mai puțin nervoși pot fi adeseori ademeniți față c-o absolută insolență sau înrăutățire. Nu sunt aceștia copii binecrescuți și deprinși la buna cuviință, ci în partea lor cea mai mare niște copii stricați, care au mâncat, vorba românului, în viața lor mai multă bătaie decât pâne și sunt așa de mult deprinși cu ghionturile încât trebuie să te întrebi dacă mai e cu putință ca școala să-i lecuiască de deprinderea aceasta. Față cu asemenea copii palma nu e o pedeapsă, ci un act de mișcare reflexă ca tusea și strănutul: i-am dat palma și ne ducem să ne spălăm pe mâna cu care l-am atins.

Apoi cum rămâne cu spiritul de disciplină când chiar pentr-o palmă dată unui elev ca acela pe care l-a atins d. Filibiliu se face atâta amar de tapaj? Nu e destul ceea ce-a făcut părintele copilului la ministeriu, în „Războiul“ și la cancelaria liceului? Voim să stabilim în mintea copiilor convingerea că profesorii nu sunt decât un fel de slugi plătite? Apoi bine, oricare profesor a avut ocazia să stea de vorbă cu părinți care-i zic: „Dacă nu învață și dacă nu se poartă bine, bate-l, domnule profesor.“ Aceștia sunt părinții la care trebuie să ne gândim, iară nu aceia cărora prea puțin le pasă dacă copiii lor vor înainta ori vor rămânea tot atât de zăpăciți ca dânșii. Un singur copil stricat ține întreaga clasă în loc și încetul cu încetul o strică dacă nu-l vom depărta din ea la timp; cu atât mai stricăcios trebuie să fie dar efectul votului de blam dat unui profesor față c-un asemenea elev.

Să zicem că rău a făcut d. Filibiliu. Să-l pedepsim; însă interesul instrucției cere ca pedeapsa aceasta să nu fie publică și să nu se pronunțe în fața tinerimii, fiindcă astfel ea izbește în autoritatea întregului corp profesoral.

Cu toate aceste unul dintre membrii juriului a stăruit pentru o mai aspră pedeapsă. Acesta e d. Frederic Dame.

Nu e destul nici atât; onorabilul Ministeriu al Cultelor și Instrucției Publice, ascultând consiliul permanent, a pus sentența juriului ad acta și a dispus, drept pedeapsă, permutarea d-lui Filibiliu la gimnaziul din Focșani.

Iacă ceva și nou și nemaipomenit în țara noastră: amovibilitatea profesorilor cu titlu definitiv. Nu mai rămâne decât ca să se voteze o lege prin care să se stabilească ca de aici înainte copiii să-și aleagă singuri profesorii, ca să avem și în instrucție corelatul celebrei electivități a magistraturii.

La examenele ținute în anul trecut s-au văzut profesori cari n-au trecut materia prescrisă în program; alții au căutat fel de fel de pretexte spre a nu se prezenta la examene, pentru ca astfel să scape de controlul comisiunilor de examinare; iar alții vând notele pe prețuri curente. Ni se mai asigură că este la Liceul Sf. Sava un profesor care a lipsit în anul acesta de 54 de ori, altul a lipsit de 40 de ori de la lecție, petrecându-și timpul prin berării, unde beau în socoteala elevilor lor. Ni se mai asigură că la Liceul Matei Basarab un profesor ar fi fost bătut de cătră elevi și alte multe de felul acesta.

Iată dar destulă materie pentru anchete și procederi viguroase.

Cât pentru cazul cu palma dată insolentului din clasa I, nu era decât o consecuență fatală a lipsei de disciplină de care suferă instrucția noastră. Este un lucru natural ca acolo unde sunt profesori cari demoralizează ei singuri tinerimea profesorii conștiințioși să-și piarză câteodată îndelunga lor răbdare. De aceea măsura luată contra unui profesor care și-a pierdut pe o clipă răbdarea este nedreaptă și păgubitoare instrucției noastre publice.

Era natural ca „Pseudo-românul“ să ceară pedepsirea d-lui Filibiliu și conformarea ministrului cu opinia d-lui Frederic Dame… mai ales pentru că, d. Filibiliu fiind profesor de limba franceză, în caz de permutare s-ar naște vro vacanță pe care-ar suplini-o prin cumul celebrul foiletonist al „Românului“, care se destinge prin enorma sumă a absențelor de peste an, corespunzătoare numai cu riguroasa încasare a lefii la sfârșitul lunei.

Apoi mai e un folos. Foiletonistul „Românului“ e — el zice — francez, însă nu știe franțuzește, pe când d. Filibiliu, numai român fiind, știe perfect limba aceasta, de vreme ce nu și-a pierdut vremea prin prăvălii de mărunțișuri și de pălării de paie. E drept, e o exigență a mai bunei instrucțiuni publice ca mărunțușarul pretins francez, vânzătorul de perii de dinți, de prafuri și de suliman să înlocuiască pe învățătorul român care-și înțelege profesiunea. E asemenea firesc lucru ca d. Urechia, a cărui poziție atârnă de satisfacerea caracudei roșie, să se conforme înțeleptelor sfaturi ale calfei de bărbier care trage perdaf fără săpun limbei noastre și bunului simț în foiletoanele „Pseudo-Românului“.

❦

[6 martie 1882]

Proiectul de lege al tocmelelor venind luni la ordinea zilei, multele idei eronate cari s-au produs în anii din urmă asupra originii proprietății precum și a clăcii în România și pripa reformelor răsărite din aceste erori ne face să ne întoarcem încă o dată la istoria adevărată a relațiunilor vechi dintre proprietatea mare de pământ și muncă, căci ni se pare că o descriere clară a evoluțiunii unor raporturi atât de necesare e adesea esențială pentru cunoașterea cestiunii.

Se va zice că reformatorii și agitatorii, că d. C.A. Rosetti îndeosebi, au voit binele, și dacă rele sunt, nu sunt a se atribui intențiilor lui, ci împrejurărilor.

Aceasta — o repetăm de atâtea ori — ar putea fi o scuză pentru un om privat, nu este pentru unul public. Greșelele unui om public se traduc în nenorociri asupra a milioane de oameni nevinovați; mai mult încă: d-sa trebuia să greșească și să greșească pururea. Neavând un cui în țara aceasta, nici cuiul lui Pepelea din poveste, neavând un petic pe toată fața pământului țării, străin prin origine, dar și mai străin prin apucături și prin idei, pentru d-sa politica este o pură afacere de invenție și de combinație, de negustorie de idei și de principii. Din citire de cărți franțuzești și a priori și-a croit în minte o serie de principii demagogice, o idee de stat cosmopolită, neistorică și neromânească, un fel de Americă cel puțin, dacă nu de-a dreptul Comuna, și, c-o stăruință vrednică de un scop mai bun, au propagat în curs de douăzeci și cinci de ani tot ce i-a trecut prin minte, indiferent dacă stătea sau nu în legătură cu starea de cultură, cu stadiul de evoluțiune a statului român.

Care era starea țării, dreptul ei, înainte de Regulament, căci fără îndoială Regulamentul Organic, făcut din inițiativa Imperiului despotic al țarilor, a trebuit să fie în opoziție, în unele părți măcar, cu „bătrânele și bunele datini“ ale țării precum zicea Matei Basarab.

Cronicele amânduror țărilor ne-o spun limpede: „La început tot pământul țării domnesc era“ ager publicus, în diviziune. Acest pământ se împarte între ostașii cuceritori, gentes, moșneni sau răzeși, între căpitanii lor — boieri — și restul rămâne pământ domnesc. Moșiile cari se dau boierilor li se dau cu privilegiul de-a le coloniza cu ce condiții vor putea; favoarea cea mai mare pentru colonizări era aceea de-a forma „slobozii“ (asylum) — loc în care oameni robiți, condamnați la pedepse, străini, așezându-se, scăpau de urmărire. Roma chiar a fost la început o „slobozie“ precum se știe, căci slobozie însemnează „libertate“.

Cine se așeza pe aceste moșii, originea proprietății cărora este dania domnească, se așeza în condițiile cu cari convenea cu proprietarul și aceste condiții, îndealtmintrelea cam uniforme peste tot locul, sunt originea clăcii și a dijmei. Cu desăvârșire aceleași raporturi domneau în Ardeal și Ungaria. Și aci pământul românilor: Făgărașul, Maramurășul, cele opt ținuturi ale Banatului de Severin, Munții Apuseni, sunt împărțite între gințile războinice de români așezate acolo, sunt inalienabile, sunt proprietatea lor. Celălalt pământ, domnesc sau regal, fusese dăruit parte la nobili unguri, parte sașilor colonizați, parte nobililor români. Dar, gințile libere înmulțindu-se repede în ținuturile lor, parte intră pe moșiile dăruite nobililor, sub condiții convenite cu aceștia, parte, nesuferind raporturile bisericești din Ardeal și Ungaria și mai ales presiunile de convertire ale papei, trec munții și întemeiază Țara Românească și Moldova. Cu prisoasele ginților așezate în țările noastre se colonizează moșiile mari, cu prisoasele ginților din câteva ținuturi ale Ardealului și Ungariei se colonizează moșiile de colo, și individualitatea etnică a românilor suplantează tot ce întâlnește în cale și câștigă, prin muncă, țări întregi.

Din aceste fapte, dovedite prin sute de documente, se arată, întâi, că românii au fost un popor pururea liber și că nelibertatea e de-o proveniență foarte târzie. În Ardeal și în Țara Românească glebae adscriptio e introdusă, din cauze curat temporare și de oportunitate, de Mihai Viteazul.

Al doilea, se dovedește că era un popor ce respecta dreptul altuia cu sfințenie. Ieșind din locurile părintești, câștigate prin merite războinice, și așezându-se pe moșia altuia, câștigată tot prin asemenea merite, el transigea în privirea condițiilor așezării, păstrându-și un singur lucru caracteristic pentru un popor eroic: libertatea personală. Chiar când ia arma în mână n-o face pentru a cuceri proprietatea nobilului, ci pentru a restabili condițiile primitive cu care s-a așezat prin liberă tranzacție pe acea proprietate. Crunte și viteze bătălii au avut țăranii clăcași din Ardeal cu universitatea nobililor și adeseori izbutesc a-și revendica condițiile primitive de așezare.

Raportul privitor la cestiunea agrară adresată de-o comisie ad-hoc lui Barbu Vodă (Știrbei) spune identic același lucru, care rezultă din întreaga istorie a dreptului român. Proprietarul e liber pe proprietate, țăranul pe munca sa și pe averea mobiliară. Așezarea pe moșii s-a făcut prin tranzacții, păstrându-și țăranii deplina libertate personală.

Erau aceste raporturi favorabile țăranului? Fără îndoială, căci statistica ne-o dovedește. De la începutul secolului până la 1864 populația română creștea repede, după formula lui Malthus, am putea zice; de la 1864 ea începe a scădea și scade din ce în ce mai repede.

Dacă d. C.A. Rosetti și-însușește meritul de-a fi reformat țara, vază cu ce preț a făcut-o. Cu mortalitatea poporului românesc.

Să venim însă și la Mihai Viteazul, acest om fenomenal prin vitejie și prin minte, aceasta jertfă tragică a unui mercenar de rând ca Basta. Mihai decretează pentru Ardeal și Țara Românească glebae adscriptio, vecinătatea, legarea de pământ. Un act nedrept, se va zice, care ridica libertatea personală. Dar oare ce zicea Matei Basarab despre tendința capitalului bănesc de-a suplanta, prin efectul cametelor, pe vechii proprietari prin noi proprietari de origină străină? Noul proprietar— neistoric — putea zice locuitorului: „Dacă ai dreptul de-a te muta de pe pământul meu, am și eu dreptul de-a te alunga când voi“ Mihai răspunde: „Tot pământul țării acesteia la început domnesc a fost; proprietatea absolută nu există în zilele mele. Noi, Domnul, ți-am dat acest pământ, dar ți l-am dat cu rezerva că-l vei exploata în anume condițiuni. Aceste condițiuni sunt pozitive după obiceiul pământului: parcelarea în ferme, cu dreptul de dijmă și o zi de lucru pe săptămână. Ție-ți trebuie muncă? Bine. Ți-o dau. Dar mie-mi trebuie popor, pentru că am de purtat războaie și nevoie de contribuabili. De aceea 'l leg de pământul tău pe acest popor și, oricât s-ar înmulți, tu ai să-i dai pământ“

Ceea ce-i uimitor în documentele noastre vechi și-ți umple inima de duioșie și iubire este profunda naivitate și bună credință de cari sunt dictate. Oamenii, poate unde erau de aceeași rasă și înrudiți fizic și moralicește, nu erau numai cuminți ci și binevoitori. În acest aluat nu intrase încă drojdiile ulițelor Țarigradului, cari să-l facă să fermenteze. Astfel și măsura lui Mihai Vodă era de-o mare bună-crediță. În mai puțin de 40 de ani populația Țării Românești ajunge la două milioane pe atunci, veniturile statului la 200.000 de galbeni; Matei Basarab este acela care culege fructele semănate de marele și nefericitul său predecesor.

Astăzi nu se mai poate o întoarcere la trecut — care la 1848 ar fi fost posibilă poate.

Legea rurală a scos proprietatea de sub vechiul drept public, a șters orice urmă a principiului indiviziunii, precum și originii de agru public. Proprietatea mare și cea mică sunt azi absolute. Fără îndoială din punct de vedere social și politic acesta este un progres, încă de așa natură încât o retrogradare să nu mai fie cu putință.

Ne îndoim însă că acest progres, în momentul în care s-a realizat, a fost potrivit cu stadiul de evoluțiune al societății române.

Dacă, la 1848, generația de agitatori ar fi fost compusă din oameni serioși, cunoscători țării, poporului și datinelor Lui, nu bonjuriști pomadați și frizați, dacă ar fi fost Tudor și nu C.A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în întoarcerea la trecut.

Ars trebuia „Regulamentul organic“ ș-așa, dar trebuia ars în favorul vechilor instituții românești, nu în favorul bagajului de idei cosmopolite și a priori ale Revoluției Franceze.

Aceasta din urmă a fost o revoluție a burgheziei, deci cu toate fibrele și rădăcinile străine de nevoile și trecutul țării noastre de plugari și păstori.

❦

[11 martie 1882]

D. maior Armășescu s-a crezut atins prin apreciațiunile cuprinse într-unul din numerile trecute ale „Timpului“ asupra incidentului d-lui Filibiliu. Ne credem datori a declara că n-am înțeles să atingem prin acest articol susceptibilitățile nimănui și nici chiar a aproba faptele d-lui Filibiliu, după cum s-au prefăcut a crede unele ziare cum e „Românul“. Am crezut numai că faptul imputat d-lui Filibiliu nu merită destituirea deghizată de care a fost izbit.

❦

[12 martie 1882]

D. C.A. Rosetti, venerabilul părinte al democrației, pretinde a fi în genere mai conservator decât conservatorii. În adevăr, judecând după împrejurarea că d-sa singur cumulează c-o reversibilă fatalitate privilegiile a 2175 boieri de sub Regulament, cată să admitem că în predmetul acesta și întrucât privește prețioasa sa persoană, d-sa e nu numai conservator, ci reacționar chiar, un reacționar multiplicat cu 2175 de boieri de-ai Regulamentului.

Întrucât privește persoana sa zicem, căci acolo unde începe interesul public, d-sa devine foarte liberal. Când e vorba de-un gheșeft de făcut cu străinii, atunci „Românul“ scutură din mâneci toate argumentele seducătoare ale milioanelor: acolo d. C.A. Rosetti e darnic, e prea darnic chiar cu banii visteriei cari pe d-sa nu-l costă nimic. Când e vorba de răscumpărarea unei linii părăginite ca Cernavodă-Chiustenge, atunci C.A. Rosetti se oferă a plăti nu numai costul liniei, ci voiește să mai capitalizeze și veniturile actuale, pe cari compania le ia tocmai pentru a rambursa acel cost.

Căci în adevăr, iată ce zice „Românul“:

Linia a fost evaluată cu 13.300.000 lei. Atâta face… din punct de vedere… românesc. Dar noi nu cumpărăm numai linia, adaugă c-o prefăcută naivitate organul guvernamental.

Mai cumpărăm dreptul companiei de-a o esploata 90 de ani. Oare acest drept nu face 1.300.000?

Apoi cumpărăm dreptul de-a ne folosi de portul Constanța, ceea ce asemenea valorează 2.000.000.

În fine mai cumpărăm dreptul companiei de-a lua lemne de construcție din pădurile statului. Oare acest drept nu face parale?

Dar bine, onorabililor, oare asta nu-i socoteala lui Nastratin? Ce fel de negustorie e asta?

Apoi dreptul companiei de-a exploata linia 90 de ani și de-a se folosi de portul Chiustenge nu constituie tocmai plata actuală a costului construcțiunii? Costul construcției pe de-o parte, dreptul de esploatare și de port pe de alta nu formează două sume ce se pot aduna la un loc, ci două sume în raport. Dacă presupunem că costul liniei de 6.000.000, iar drepturile amintite echivalează cu X, atunci avem să plătim, nu 6.000.000 + X ci 6.000.000 = X, adecă ori costul, ori echivalentul veniturilor actuale, menite a restitui acel cost.

Se oferă Sir John bunăoară să zidească o casă pe moșia turcului și-i zice: „Bani nu-ți cer, fiindcă știu că turcul n-are parale. Dar îți zidesc o casă frumoasă și drept plată cer să am dreptul de-a ședea eu însumi zece ani în casă, să iau lemne din pădurea d-tale de alături și să prind pește în lacul d-tale.

— Bine, zice turcul, mă 'nvoiesc. Trece un an, casa e gata, în vremea asta vine proprietar românul, moștenitorul turcului, om cu dare de mână și fecior de bani gata.

— Știi ce? zice sir John românului — plătește-mi costul casei și intră în posesiunea ei. Și eu m-am săturat să mai șed în ea, și d-ta ai de unde plăti.

Se 'nvoiește românul, prețuiește costul construcției și i-l oferă lui sir John.

— Ba nu, zice sir John, nu așa ne-a fost vorba. Numai costul mi-l plătești? D-apoi dreptul meu de-a ședea zece ani în ea, de-a lua lemne și a pescui, unde-l pui? Și acela trebuie plătit.

— Apoi ori una, ori alta, sir John. Sau îți plătesc numai costul construcției, sau numai dreptul de-a te folosi zece ani de ea. Amândouă nu se poate, sir John, c-ar fi colac peste pupăză. Căci drept plată a construcției, d-ta te bucuri de dreptul de-a ședea în casă. Sau construcția ți-o plătesc, sau dreptul de-a ședea în ea.

Ce-am zice asemenea, dacă societatea acționarilor căii ferate Stroussberg ar veni și ne-ar zice: „Linia costă 260 mil. Suma aceasta ne-ați plătit-o. Dar acu vă rog să-mi plătiți și dreptul ce-l aveam de-a mă folosi 90 de ani de ea. Capitalizați-mi venitul ce-l luam în fiece an de la linie“.

Dar — ar răspunde toată lumea — acel venit intra în anuitate. Cu acel venit se plătea costul construcției. Dacă-ți plătesc acest cost, d-ta 'l plasezi oriunde vrei și-ți iei anuitatea dintr-alt loc, dintr-altă întreprindere, nu din aceasta pe care ți-o răscumpăr.

După mărturisirea „Românului“, dreptul companiei de-a esploata linia 90 de ani echivalează cu 1.300.000, dreptul de-a se folosi de port valorează 2.000.000. Iată dar că noi am avut cuvânt din capul locului. Atâta face linia în realitate: 3.300.000 lei, adică un capital echivalent cu dreptul de esploatare pe 90 de ani și cu venitul portului. Nici un ban mai mult, nici unul mai puțin.

Dar s-au prețuit lucrările 13 milioane? Să fie prețuitorii sănătoși, nu de asta e chestia. Cât produc acele prețioase lucrări? Ele produc venitul de la 3.300.000 lei și nimic mai mult; deci atâta fac.

Cine-a văzut argumentarea de mai sus a „Românului“ și-a adus fără îndoială aminte de vestitul întru ale socotelelor, Nastratin.

Timur-lenk, adică Timur cel Șchip (răsbotezat de apuseni în Tamerlan) era contimporan cu Baiazid I și cu Mircea cel Mare. Se știe că biruința lui Timur la Angora asupra lui Baiazid a avut efectele cele mai bune pentru Țara Românească, căci în urma ei, Mircea punea și scotea pe tronul otomanilor la împărați după plac. Timur avea un hoge caraghioz pe care îl chema Nastratin, identic cu acela ale cărui taclale și cabazuri le-a cules și le-a pus în versuri răposatul Anton Pann. Oare nu cumva financiarul „Românului“ în chestia liniei Cernavodă-Chiustenge să fie un strănepot al vestitului Nastratin, contimporanul caraghioz al unei epoce de mari eroi? În adevăr și Mircea era Dominus terrarum Dobrodicii. Dristri despotus. Nil cumva Timur îi va fi trimis în glumă marelui său contimporan, Mircea, pe Nastratin ca pe vremea aceea să-i reguleze Dobrogea? Nu cumva să fi rămas de-atunci o fatalitate istorică ca socotelile ce privesc Dobrogea tot Nastratin să le facă?

❦

[14 martie 1882]

Babele au trecut. Ca să dezmintă tradițiunea populară, care le aruncă în spinare toate intemperiile începutului lui Marte, ele s-au făcut amabile estimp, au cumpărat soarele și elementele, s-au îmbrăcat în haine de primăvară, și-au pus ghiocei și viorele la ureche și, cu surâsul pe buze, au poftit lumea la plimbare zicându-i: Ia uitați-vă cât suntem de frumoase! Lumea, neîncrezătoare la început, a prins curagiul încetul cu încetul și, în locul blestemelor ce le adresa altădată, le-a acoperit de binecuvântări.

— Giaba, nu mai sunt babe! ne zicea triumfătoare o cucoană bătrână, căreia-i făceam complimente pentru frumusețe maltenabilă a timpului. Orișicine poate recunoaște adevărul acestei afirmări, privind mai cu seamă părul negru și pelița lucie a Doamnei X …, care reușește să ascundă așa de bine, grație cosmeticurilor, unguentelor și apelor farmaceutice de tot felul, cei șaptezeci ani ce numără până acum.

•

Cu toată voioșia timpului, cronica are să înregistreze încă un caz de sinucidere, din fericire neizbutită. Un biet servitor, anume Tudor Orzaru, hotărî să părăsească această vale de lacrime, cum zic poeții, și-a ales o cracă de arbor într-una din aleile Șoselei și, punându-și ștreangul de gât, a încercat să zică: Adio, lume!… El începuse deja să se legene cu melancolie în aer „ca o trestie bătută de vânt“ cum se exprima un procuror cu idei poetice într-un raport devenit celebru printre camarazii săi, când mâna generoasă a unui grădinar veni să taie firul fatal care-l ținea suspendat deasupra eternităței și-l readuse la viață. Văzându-se iar pe pământ, Tudor deschise ochii, se pipăi bine ca să se convingă că trăiește încă și, făcându-și cruce, jură din toată inima că n-are să mai reînceapă. Căci, poetul a zis-o de mult:

Iubesc și-mi place viața,
Deși 's nefericit!

•

Nu era de ajuns cele două colosale catastrofe de la Nizza și din Viena; un nou sinistru a venit să sporească numărul incendielor de teatre. Palatul de Cristal din Marsilia a ars cu desăvârșire și cât p-aci era să-l urmeze și teatrul imperial din Sant-Petersburg. S-a observat cu drept cuvânt că de aci înainte, oricine se va decide să asiste la vreun spectacol, să-și facă mai întâi testamentul și să se grijească, dacă va crede în Christos, ca să fie gata pentru orice întâmplare.

Dacă, în străinătate, ard teatrele, la noi, vai! flăcările incendiului consumă orașe și târguri întregi. Sute de familii au rămas pe drumuri. Se pare că focul Sodomei și al Gomorei s-au abătut asupra țării spre a o pustii. Târgul Fălciului, Târgul Neamțului, Târgul Cucului, focul din Brăila și mai știm noi câte altele! Suntem ispitiți a crede că aceste sinistre consecutive, cari au răspândit groaza și mizeria în atâtea localități prospere, sunt opera vreunor mâini criminale. E cu neputință ca hazardul singur să cauzeze în același timp atâtea nenorociri.

Oricum ar fi, niciodată caritatea publică n-a avut o ocaziune mai dureroasă de a se manifesta. Să dea și mic și mare, căci suferința e la culme! Până ce comitetul „Presei“ deja constituit va putea să funcționeze, să se organizeze în grabă liste de subscrieri, căci ajutoarele trebuie să fie grabnice spre a fi de vreun folos.

În ceea ce ne privește, redacțiunea „Timpului“ are deja deschise asemenea liste și va publica imediat numele oricărui generos donator.

Scenele de jale de cari vorbirăm nu împiedică scandalurile bucureștene de a se produce. Nu putem rezista plăcerei de a comunica cititorilor noștri următoarea întâmplare care face de două zile să râdă cu hohot saloanele capitalei. E vorba de o păruială în regulă între două femei celebre prin luxul lor. Nu vom imprima numele în speranța că fiecine va ghici despre cine vorbim.

Frumosul Adonis e iubit cu pasiune de Doamna X… al cărei nume sonor poartă bonetul frigian… Însă Adonis are un caracter foarte sburdalnic și-i place să imiteze fluturul zburând din floare în floare. Doamna X…, simțind că amantul său o înșală cu una din prietenele ei cele mai intime, prietenă foarte cunoscută în București prin pieptul său de cauciuc și prin toaletele-i zgomotoase, s-a decis să-i surprindă în flagrant delict. În acest scop s-a pus la pândă și a aflat că culpabilii își daseră întâlnire alaltăieri într-un hotel depărtat din capitală.

La ora indicată, pe când amanții se pregăteau să-și dea probe elocvente de amor, doamna X…, ca Nemesis, zeitatea răzbunărei, năvălește în cameră și, nici una nici două, apucă de coade pe infidela amică. Vai! coadele erau false și-i rămân în mâini. Furioasă, vindicativa amantă o apucă de gât spre a o sugruma și-i zgârie obrazul cu unghiile-i formidabile, cu riscul de a-i scoate ochii.

În acest timp, Adonisul, profitând de învălmășeală, o șterge repede din cameră, cu capul gol și cu îmbrăcămintea în dezordine, se suie într-o birjă și dispare.

Cu mare greutate servitorii hotelului au putut scoate pe infortunata femeie din ghearele teribilei sale antagoniste.

De două zile, această victimă a amorului n-a apărut pe șosea. Gurele rele afirmă că-i va trebui mai bine de o lună pentru ca figura ei să-și poată lua aspectul obicinuit.

O amor, tu ai pierdut Troia!

Fantasio

❦

[16 martie 1882]

Nefiind de ieri de alaltăieri, e de neînțeles de ce entuziasmul factice și de paradă nu mai prinde rădăcină, de ce zile a căror însemnătate s-a exagerat acum un an trec azi nesărbătorite ca cele de rând și de lucru.

Ieri a fost în adevăr aniversara proclamării regatului. Ea a trecut modestă, în vârful picioarelor, ca și când ar fi voit să nu scoale din somn pe soră-sa, cestiunea Dunării. Și românii au lăsat-o să treacă ca și când n-ar fi fost niciodată, ca și când nu acum un an ar fi fost perindarea alaiului care se 'ncepea cu istoria românilor de la Decebal pân la cei din urmă Basarabi, dar se 'ncheia vai! cu lungul, aproape nesfârșitul șir al societăților ovreești, într-un mod pe cât de ominos pe atât de puțin cuvenit. Parcă ne-ar fi spus imigrațiunea: „Treceți voi înainte, cu Basarabii voștri cu tot, căci aparțineți trecutului: noi venim în urmă, căci al nostru e viitorul și… republica. Regișorii Moldovei și ai Țării Românești? Basarabi și Mușatini? Ce sunt toți aceștia pentru noi, ce ne pasă cine au fost sau cum au trăit? Ce ne pasă nouă de sângele vărsat în șiroaie cu care e udat orice palmă a acestui pământ? Moșiile voastre voim s-avem dreptul de-a le cumpăra noi, noii români, românii „Românului“; restul e o lungă poveste care nu ne privește întru nimic“.

Și 'ntr-adevăr de ce reamintirea acelei zile să mai fi fost sărbătorită ca-n rândul trecut, când aproape toți simt ce intimă legătură a fost între ea și cestiunea, până azi pendentă, a Dunării. De pe atunci se zicea încă că pentru noua poreclă a țării noastre, îndealtmintrelea vechi și cinstite, unul din generoșii vecini ceruse o compensație reală în concesiuni pe valea Dunării și că strălucirea purpurei fusese destul de ademenitoare pentru o seamă de oameni politici spre a-i îndupleca să facă făgăduinți de natură a dezbrăca noua regalitate de drepturi suverane, pentru a o îmbrăca în petece de samur. În adevăr se mai editase într-un rând „Arta diplomatică“ a marelui om de stat, când pentru onoarea de-a încheia o convenție cu ministrul austriac se sacrificaseră interesele reale, economice ale țării pe zece ani înainte; a doua ediție a acelei arte diplomatice apărea in folio și consista în a schimba cu dibăcie suveranitatea pe Dunăre pe-un titlu. N-ar mai rămânea decât să ne proclamăm și împărăție, în schimb cu România întreagă, păstrându-ne pentru rezidarea mărimii noastre împărătești nemăsuratele întinderi ale Fefeleiului.

Fraza ne omoară pe noi, aparențele în locul fondului, în locul adevărului. Adevărata regalitate ar consista în onestitate politică, căci onestitatea deprinderilor și vederilor e caracteristică pentru monarhii întemeiate; pe când șiretlicul, amăgirea maselor cu vorbe, malonestitatea politică sunt atribute ale demagogiei pe de-o parte, ale despotismului pe de alta. Sub monarhia adevărată nu se aruncă în apă două milioane pentru un chei ca al Brăilei; nu are nimenea curajul de-a propune răscumpărarea liniei Cernavodă-Chiustenge; nu se fac biurouri de împământenire în Adunare, unde tuns, ras îl trece pe ovrei între cetățenii statului român pentru parale; nu se jefoaie visteria și publicul cu lefuri ad-hoc de câte 40.000 fr. create pentru patrioți improvizați din advocați fără pricini și săbiuțe ignorante în directori de bancă și drum de fier; nu se cumulează câte zece funcții pe căciulă. Iată ceea ce nu se face sub regalitatea adevărată, pentru că nu îngăduie monarhul să se despoaie poporul său fără a i se da în schimb vreo compensație materială sau morală din partea cavalerilor de industrie.

Cine are deci dreptate e tot d. C.A. Rosetti care zice în Cameră: „Ce-mi pasă de forma monarhică, dacă trăim sub republică“. Și sub republică trăim, anume sub cea mai rea din formele republicei, când nu domnesc nici Pisistratizii cei iubitori de adevăr și de arte, nici medicii cei generoși și mari, nici patricii Romei, ai Veneției, ai Olandei, ci plebea … plebea în senzul cel mai rău al cuvântului, adunăturile fără trecut și fără tradiție din câteșipatru unghiurile lumii; căci acel care e cu totul înlăturat de la conducerea acestei țări și suplantat prin această plebe este poporul românesc însuși, adevăratul popor românesc de rasă, gens Quiritium.

Și de-aceea lucrurile nu pot merge bine, nici pot provoca entuziasmul popular. Surogatul frazei roșie substituit patriotismului adevărat își arată pretutindenea arama; pentru popularitate și menținere la putere sacrifică interesele vitale și lipsește chiar forma cea mai serioasă de guvernământ, cea monarhică, de încrederea pe care cată s-o inspire unei națiuni. În adevăr, ce suveranitate se poate numi aceea când contele Wolkenstein cutreieră Europa în dragă voie pentru a pune la cale țărmurii noștri și apele noastre — de nobis sine nobis — și nu află în drumul lui decât escelențe neoplatonice à la Pherekydes sau transparente ca nimicnicia, ca autorul vestitelor scuze, ridicate la pătrat? Contele poate în adevăr să urmărească, fără știrea noastră, realizarea făgăduințelor făcute în schimbul poreclei regatului. Iluzia serbărilor au trecut de-un an de zile ca efectele unei trecătoare amețeli; permanentă însă se arată în fundul scenei paguba, se arată cucerirea Dunării pe care puternica vecină o urmărește cu stăruință.

❦

[18 martie 1882]

La reflecțiunile noastre asupra cazului d-lui Filibiliu, profesorul permutat prin hotărâre a consiliului la Focșani pentru că într-un moment de nerăbdare a lovit — desigur nu ca pedeapsă corporală — pe un elev repetent, „Pseudo-românul“ ne-a răspuns cu două articole pline de insinuațiuni și, se 'nțelege, ne-a substituit, ca de obicei, idei pe cari nu le-am enunțat și nu le-am avut niciodată.

Ceea ce am voit să zicem și repetăm acum este ca să nu se dea prea mare gravitate unor nimicuri. Voltaire spune într-un loc „l'homme est l'animal méchant par excellense“ și ceea ce omul este, cel pățit, trecut prin suferinți și devenit simțitor, e cu atât mai mult copilul care nu are conștiință deplină despre necazul ce ni-l poate pricinui. Unii, fără a fi răi, sunt răutăcioși și încăpățânați, la mulți mijloacele de cari dispune pedagogia rămân cu totul nefolositoare și oricât am admite că profesorii sunt, conform proverbului latin, oameni osândiți de zei la chinuri, nu putem aștepta de la ei ca, față cu îndărătnicia sau cu rezultatele unei rele creșteri de familie, să rămâie totdauna în echilibru.

Nu admitem nici bătaia, nici pălmuirea în școale, nu pentru cuvintele democratice sau politice pe cari le citează „Românul“ ci pur și simplu pentru că puținele noțiuni de psicologie și de pedagogie câte au ajuns pân-acuma să se formuleze exact ne-au dovedit inutilitatea acestor mijloace de îndreptare. Deci nu ca mijloc pedagogic am considerat ceea ce-a făcut d. Filibiliu, ci ca o eroare care n-are gravitatea ce i-o atribuie „Românul“.

Am găsit așadar că pedeapsa disciplinară aplicată profesorului e exagerată, cu totul în dispoporție cu eroarea comisă, că tot cazul nu merita importanța ce i se dă din cauze ce le ignorăm, dar cari trebuie să fie străine interesului școalei. O admonițiune verbală din partea autorității școlare ar fi fost, după a noastră părere, îndeajuns.

Din aceste considerații ale noastre „Românul“ deduce că cerem ca bătaia să se reguleze în școale în mod oficial, că cerem ca învățătorii să pălmuiască, dar să-și spele mâna pentru c-a atins pe copilul mojicului.

„Românul“ își permite, cu acea rară doză de aroganță care-i e proprie, să ne atribuie idei pe cari nu le-am emis niciodată, ba nici nu le-am putut emite.

Copilul mojicului n-are nevoie de bătaie. O știm din experiență că nici un elev nu e mai ascultător, mai harnic, mai în bună orânduială în toate ale lui decât copilul țăranului. Acesta își îndrăgește învățătorul și-i intră în voie. Dacă vrounul dintre ei e îndărătnic, departe de-a corumpe el clasa, clasa 'l îndreptează pe el. Profesorul n-ar avea decât să se plângă de-un elev către clasă pentru ca copiii de țărani, constituiți în mică republică, să-i dea celui rău și singuri, din proprie inițiativă, bani pe miere și să-l facă om. Aceasta o poate spune oricine din experiență.

În orașe e altceva. Aci copiii trăiesc uneori în împrejurări produse de amestecul nostru de pseudo-civilizație și de orientalism, necunoscute în sat, împrejurări ce le viciază instinctele; aci copiii au uneori ocazia de-a-și număra tații ori mumele consecutive ca merele; aci se află părinți cari dau fetelor sfatul să cocheteze, băieților sfatul să nu spuie adevărul, sau alte lucruri de aceste cari au — chic.

Sunt oameni în orașe a căror viață e un șir de destrăbălări în care sunt atrași și copiii; sunt copii cari în viață-le n-au fost naivi, cari din părinți degenerați moralicește s-au născut bătrâni. Când te uiți în ochii clari și naivi ai copilului de țăran îți aduci aminte de ochii celor doi îngeri de sub Madonna Sixtina a lui Rafael; dar în orașe vezi uneori ochi de copii cu clipirea ascuțită, vicleană și rea cari dovedesc că sufletele acestor mici și de plâns ființe sunt pângărite de instincte nepotrivite vârstei lor.

Cine se interesează de deosebirea aceasta n-ar avea decât să viziteze o școală normală, populată de copii de țăran și s-o compare cu elevii unui liceu, populat de orășeni.

Așadar înc-o dată: nu băiaia cerem în școală, nici vom cere-o vreodată. Ceea ce trebuie să exigem în interesul disciplinei este însă ca elevi ce, prin proprie vină, sunt în stare a scoate din fire pe un profesor oricât de liniștit, să nu umble reclamând pe la ministeriu și să nu erige cauza lor în cauză celebră.

Tot de această opinie au fost juriul de profesori cari au judecat cazul d-lui Filibiliu, precum și corpul profesoral din București. O petiție acoperită de semnăturile a o sumă de profesori, între cari întâmpinăm numele cele mai cunoscute ale corpului didactic din România, precum St. C. Mihăilescu, Angel Dimitrescu, G. Dem. Teodorescu, Dim. Aug. Laurian, Ir. Circa, Dr. Barbu Constantinescu, I. Manliu ș. a., relevă d-lui ministru al instrucțiunii împrejurarea „că pentru întâia dată se ivește cazul ca un învățător pe care judecătorii săi legali (juriul) îl achită, căruia dânșii nu-i dau nici o penalitate, să fie cu toate acestea pedepsit, prin înlăturarea sentenței, și pedepsit atât de grav cu o permutare care e o destituire mascată. — Când o asemenea permutare se face pentru că zelosul profesor a voit să aducă la ascultare pe un elev neastâmpărat, aceasta însemnează a slăbi cu totul disciplina în școală, a anihila prestigiul și autoritatea oricărui învățător“.

Iată dar de ce e vorba. Degeaba „Românul“ încalică calul de bătaie al demnității omenești ș.a.m.d. Demnitatea cere ca cineva să aibă conștiință de răul ce-l pricinuiește și de necazul ce-l face altuia, ceea ce la copii nu se află. Năzbutiile ce le fac uneori le fac fără a cunoaște importanța lor și dacă, în această privire, sunt uneori espuși a purta urmările cam involuntare și neplăcute ale neascultării sau ale neastâmpărului lor, nu e cuvânt ca să se facă numaidecât gaură în cer, ca cele două virtuți de iască ale adunărilor, P. G. din Senat și P. G. din Adunare, să se aprinză, ca presă, ministeriu și legislațiune să se 'nfioare ca frunzele codrului la suflare de vânt.

E un nimic, o escitație involuntară și momentană, de care mai totdauna profesorului îi pare cu mult mai rău decât elevului, ceva ce se esplică lesne și trebuie trecut cu vederea, după ce se va fi făcut o remonstrare verbală din partea autorității școlare.

❦

[20 martie 1882]

Odată apucând pe clina unor reforme cari nu țin seamă nici de datina țării, nici de aptitudinile poporului, nici de trecut, desigur că onor. d. C.A. Rosetti și compania sa politică nu se vor opri numai la regularea tocmelelor agricole, ci vor încerca să răstoarne totul cu susu 'n jos, pentru a ara pământul istoriei române în toate direcțiunile, să nu rămâie nici sâmbure, nici rădăcină din ideile trecutului, pentru ca brazda să fie îndestul de înfoiată și moale să primească în ea sămânța nouălor idei… ale republicei.

Se știe că toate cele în țara aceasta sunt pentru onor. tagmă nu lucruri ce-au rațiunea lor de-a fi în chiar natura statului și a poporului, ci afaceri de combinații timporare și de expedient. Chiar coroana Regelui nu este forma consacrată a existenței politice a poporului românesc din suta a treisprezecea începând, nu este coroana Basarabilor pe fruntea unui dinast european — ci un mijloc de menținere la putere a partidului roșu, căci d. C.A. Rosetti declară că e „republican“ și că e treaba copiilor săi de-a „realiza republica“ Coroana există, pentru că onor. părinte ale democrației o îngăduie să existe și o îngăduie pentru că sub eticheta monarhică „trăim în realitate în republică“.

Dar dacă însuși felul nostru de-a fi, chipul de existență tradițional și monarhic al statului român, e numai o chestie de timp și oportunitate, cum o fi privind onor. tagmă patriotică celelalte instituții ale țării? Magistratura? Cu toate opiniile clare și esprese ale țării și ale organelor ei judecătorești, tagma voiește eligibilitatea ei și proiectul în cestiune e și depus pe biroul Camerei. Un proiect voluminos, plin de cârciocuri, menit a face din justiție unealta de ocară a partidului roșu, o sclavă a patimelor momentane, o îngăduitoare a apetiturilor, o creațiune a stării timporare de corupție.

Împărțirea țării în plaiuri și ocoale? Un alt proiect de lege șterge cincizeci de plaiuri c-o singură trăsătură de condei. Dar multe din aceste au istoria lor proprie; unele ascund începuturile legendare ale statului român, unele sunt leagănul vechilor și nouălor noastre oștiri teritoriale și a eroilor? Ce 'nsemnează toate acestea în ochii unor oameni pentru care România e numai din întâmplare o patrie, cărora formele ei moștenite nu vorbesc în nici o limbă și nu au nici un înțeles?

Biserica? Creațiunea aceasta eminamente națională a unui Iuga Vodă, carele la a. 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, biserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voiește a introduce în Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetători și pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocați fără pricini și banul roșu al văduvei, o fisă pentru jucători de cărți.

E asemenea vorba ca în locul votului pe colegii să se introducă în mod clandestin sufrajul universal, vorba ca voturile tuturor să fie egale, indiferent fiind de unde-i, cine-i, ce are ori ce știe fiecare. În locul teoriei de „român și român“ se erige teoria de „om și om“ în materie electorală, care realizându-se va pune majoritatea în mâna imigrațiunii, încât noi înșine să ajungem poate să fim considerați ca străini în țara noastră strămoșească.

Iată pe scurt tendințele viitoare ale partidului roșu. Patria un hotel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politiciani, țara teren de esploatare pentru străini, viața noastră publică o ocazie pentru ilustrarea și ridicarea în sus a imigrațiunii din câteșipatru unghiurile lumii.

Și toate le îngăduim noi, o țară de oameni, îngăduim ca un venetic să se atingă de tot ce constituie trecutul nostru — de tot ce e menit a mănține caracterul și unitatea poporului nostru.

❦

[21 martie 1882]

În ședința Senatului de la 16 martie d. ministru de finanțe a adus în discuțiune un proiect care-l autorizează a împrumuta de la Casa de Depuneri un maximum de 2.000.000 lei noi pentru a cumpăra porumb și a veni în ajutorul sătenilor din județele unde recolta a fost rea în anul agricol 1881.

Aprobăm fără îndoială proiectul, căci aceasta este la urma urmelor esența statului: a pune puterea și sucursul colectivității naționale în serviciul cetățeanului sau a grupului de cetățeni, pe cari intemperia, nedreptatea altuia ori alte împrejurări sunt pe cale de a-i nimici.

În privirea aceasta nu încape discuție și în contra proiectului de lege îndeosebi nu e nimic de zis. Senatul l-a admis chiar cu unanimitate.

Dar s-a relevat în Senat atât din partea d-nului Teodor Rosetti cât și din partea d-nului F. Grădișteanu că asemenea proiecte de legi, desigur folositoare pentru moment, sunt numai niște paliative timporare în contra unor cauze prea generale, prea periodice pentru ca să ajute tocmai mult populațiunilor noastre din sate.

Țara noastră, cu pământul ei în mare parte aluvial și sub o climă nestatornică, e în adevăr de-o rodire fenomenală — însă, ca toate țările roditoare, ea e supusă unei iregularități constante a producțiunii. Hanovera; nisipelnița sfântului imperiu germanic, Prusia; Polonia au o rodire mare ori de mijloc, însă regulată. Și ploile torențiale ori putrede sunt rare și seceta asemenea. În genere se poate calcula de mai nainte producțiunea și riscul semănătorului e mic; Dumnezeu nu-i dă poate mult, însă în orice caz îi dă deajuns, îi dă cam atât sau ceva peste atât cât prevăzuse el însuși c-o să culeagă.

Din cauza iregularității producțiunii la noi, poporul nostru din vremile vechi încă și-au ales de hrană niște plante, a căror rodire e relativ mai sigură decât a grâului; în vechime meiul, în timpul din urmă porumbul. Până azi încă păstrăm indicația mierticului de mei ce se împărțea la crucea de voinici în vremea lui Mircea, căci patru voinici de rând formau o cruce, de unde până azi a rămas vorba populară „un voinic cât patru ori o cruce de voinic“. Hrana originară cată să fi fost grâul, dar a fost suplantat tocmai prin natura climatică a țării, tocmai prin iregularitatea producțiunii.

Astfel ingeniul poporului s-a luptat în contra climei cu două plante; mai târziu s-a luptat cu pătulele de rezervă cari, la 1864, au fost desființate.

Recoltele rele de porumb sau se repetă peste toată țara din patru în patru ani, sau sunt locale și apasă mai cu seamă unele județe. Lipsiți printr-o rea recoltă de hrană zilnică a lor și a familiei, țăranii sunt siliți să se împrumute fie cu bucate, fie cu bani, fie că n-au avut rod, fie pentru că nu le-au ajuns cum zic ei „din porumb în porumb“, adică de la recolta trecută până la cea viitoare și, în acest chip, încap adesea în mari nevoi.

Se știe că românul nu cerșește, nici a cerșit vrodată. Chiar „breasla cerșetorilor“ cunoscută în secolii trecuți era compusă din țigani și din alți venetici. Prea cu greu se atingea asemenea de lucrul altuia, esceptând — fie spus în parantez — slăbiciunea lui pentru cai; și chiar dacă în timp de rele recolte furturile sunt mai dese, în orice caz n-au a face cu mulțimea crimelor ce se 'ntâmplă la crize analoge în alte țări. Silit deci să se împrumute în condiții uneori foarte oneroase, cari atârnă de natura, adesea de proveniența creditorului, încape în datorii, cari la rândul lor, întrețesându-se cu nevoi nouă, nasc alte datorii, până ce nu-și mai vede capul de ele și se lahămățește, se dezgustă de lucru și de viață, uneori își ia lumea-n cap, lăsându-și ogorul pârloagă, via paragină și casa pustie. Nu toți sunt așa — dar poate a patra parte a populațiunii din orice sat cată a fi apărată de-un guvern prevăzător în contra propriei sale neprevederi și a incuriei economice. Gustul de-a strânge bani albi pentru zile negre asemenea nu se află la toți țăranii; incuria, trăirea de pe-o zi pe alta e, din nenorocire, încă un semn caracteristic pentru o seamă de oameni de la țară. Zicem din nenorocire pentru că urmările sunt adeseori foarte rele. În sine această incurie corespunde c-o calitate a românului, cu caracterul lui senin și vesel. Dar această calitate, care e pe de altă parte întunecată de propria ei umbră, de neprevederea economică, nu trebuie să devie o piedică constantă pentru dezvoltarea lui, un mijloc de a-l esploata, de a-l face să se înămolească în datorii. Fără a-i dărui ceva și fără a-i impune prea mari sacrificii, să nu fie oare cu putință de-a găsi un mijloc care să-l prezerve în contra propriei lui neprevederi? În adevăr administrația veche găsise acest mijloc, ea mai cu binele, mai cu zorul, îndemna pe locuitor, când avea recolta bună, să puie ceva la o parte pentru zilele rele. Astfel țăranul nu era în poziția de-a face datorii, ci trăia dintr-o economie, făcută cam cu de-a sila, însă anii grei și zilele negre treceau fără ca să-i micșoreze sau să-i nimicească chiar pozițiunea lui economică. Dar se va 'ndatora cătră stat, dar cătră proprietar sau arendaș, dar cătră consăteni uzurari poate, lucrul rămâne același: se 'ndatorează și trebuie neapărat să plătească, ceea ce și face, adeseori însă în condiții foarte oneroase.

Va să zică atât introducerea meiului și a porumbului ca alimente, cât și magazinele de rezervă au fost mijloace întrebuințate în contra iregularității producțiunii țării, o iregularitate constantă, periodică ca însăși natura brazdei și a climei. Ele au fost asemenea mijloace îndreptate în contra unui rău psicologic, incuria răsărită din aceleași cauze climatice. În adevăr o climă care-și râde de prevederea omului, care promite zâmbind un an bun și te surprinde c-o recoltă rea, care azi te îmbogățește, mâine te aduce în sapă de lemn, e un mare inamic al prevederii și al muncii liniștite și sigure; ea imprimă producțiunii și câștigului caracterul de incurie și de ușurință pe care-l dă jocul de hazard.

E vorba dar de-a se afla în contra unui rău permanent un remediu permanent, căci subvenirile din partea statului, din buget, ni se par un paliativ de prea mică și prea locală însemnătate. D. V. Boerescu a propus a se combate seceta prin irigațiuni. Oricât de amici ai irigațiunilor am fi, ele sunt rezultatul unei temeinice dezvoltări raționale ale agriculturii și nu pot veni decât gradat, cu timpul, și mai ales ridicându-se cu mult nivelul cunoștințelor tehnice ale populațiunilor noastre. Deocamdată suntem avizați la cultura tradițională, deci și la unele neajunsuri ale ei.

La întâmpinarea d-lui ministru de finanțe că legile s-ar opune la o muncă silită, ca facerea pătulelor de rezervă etc., avem onoare a răspunde acestui improvizat om de stat că nu oamenii se chinuiesc în favorul legilor ci legile se fac pentru oameni, pentru bunul lor trai și pentru siguranța lor.

Atâta măcar ar trebui să știe un creștin care pretinde a da consilii regelui său și țării sale.

Ar rămânea în adevăr a se alege între două mijloace: casele de economie și pătulele de rezervă. Noi credem în superioritatea absolută a celui din urmă mijloc, care nici măcar nu esclude pe cel dentâi, căci se pot și unele și altele.

Cu banii din casa de economii nu se pot cumpăra producte decât pe prețul curent — urcat în vreme de lipsă. Pe când din pătule țăranul își ia porumbul cu prețul cel mai mic posibil, cu acela care l-a avut porumbul în anul de bielșug, în care-a fost pus în pătul. Obiecțiunea că s-ar fi comis abuzuri în trecut cu pătulele nu e de nici o valoare. Abuzuri s-au făcut totdauna în toate celea și în toate țările. Dacă abuzurile de cari e susceptibilă o reformă ar împiedeca realizarea ei nici o îmbunătățire nu s-ar mai face pe fața pământului.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[23 martie 1882]

D. Vasile Boerescu a depus pe biroul Senatului, în ședința din 16 martie curent, o propunere pentru înființarea a două posturi de agregați pe lângă Facultățile de drept din București și Iași.

Am căutat în expunerea de motive a acestui desideratum motivele pe cari s-a întemeiat onorabilul senator și n-am găsit nici unul, căci simpla sa afirmațiune cumcă la facultățile noastre s-ar fi simțind necesitatea înființării agregaților nu ni se pare, ca să ne servim de limbajul juridic, un argument decisiv în cauză. Suntem dispuși, din contra, să primim propunerea sub beneficiu de inventar, când vine mai cu seamă din partea unei persoane direct interesată în cestiune cum este d-sa. Profităm totuși de ocaziune spre a zice cuvântul nostru asupra stărei învățământului în general și asupra celui superior în particular și să vedem până la ce punct măsura proiectată e de vreun folos.

Toată lumea va recunoaște, credem, împreună cu noi, că progresul realizat în ramura instrucțiunii publice, ca în multe altele din nefericire, e numai la suprafață. Ne-am mulțumit, de obicei, cu aparențele și n-am căutat niciodată dacă realitatea lucrurilor corespunde sau nu cu ele. Ne-a fost de-ajuns ca eticheta să fie sonoră și nu ne-am îngrijit să vedem dacă produsul, dacă marfa e bună. Aceasta explică dragostea nemăsurată ce am avut și avem pentru luxul costisitor și zadarnic, pentru ceea ce francezul numește le clinquant; ca să ne servim de o expresiune cunoscută, am alergat întotdauna după lucrurile superflue și n-am băgat de seamă că ne lipsesc cele necesare. Exemplele cu Școala Normală Superioară și cu Facultatea de Teologie, de curând înființate, sunt cunoscute de toți și nu știm cine ar fi în stare să ne dovedească folosul pe care-l aduc statului aceste două instituțiuni. Zicem folosul, căci considerațiunile de vanitate națională ne lasă îndiferenți. Care va fi, în adevăr, profitul moral ce am putea trage din faptul că ne-am îmbrăcat cu pene străine spre a surprinde buna credință a celor naivi? Negreșit, spiritele superficiale se vor minuna văzând pe hârtie starea înfloritoare a învățământului în țară și vom avea plăcerea facilă de a fi citați, sub acest raport, printre națiunile cele mai culte. Noi însă, cari nu ne plătim cu cuvinte, voim altceva decât satisfacțiunea unui amor propriu copilăresc. În locul unui edificiu imens prin proporțiunile lui, dar șubred la bază, preferim o clădire mai modestă, însă așezată pe puternice temelii.

Or, un lucru este constant: am pus fel de fel de ornamente, unele mai bizare decât altele, pe frontispiciul edificiului școlar și am lăsat să se dărâme temelia, pe care am fi putut-o întări așa de ușor. Am rămas încântați contemplând învelitoarea casei și nenumăratele cariatide ce o susțin și n-am văzut că restul e în ruină și amenință să se prăvălească dintr-un minut într-altul. Starea instrucțiunii primare, prin sate mai cu seamă, e vrednică de jale: bieții învățători n-au locale unde să-și adăpostească școlarii; lemnele le lipsesc și copiii tremură de frig; lefurile li se achită la câte trei luni o dată și atunci Dumnezeu știe cu câtă bătaie de cap și după câte străgăniri! Fiul țăranului va rămânea astfel încă multă vreme în ignoranța adâncă a părintelui său, căci stăpânirea se vede că are altceva de făcut decât satisfacerea acestei trebuințe necesare și imperioase. Să se întrebe cei interesați și se va vedea atunci la ce se reduce tot progresul trâmbițat de statisticele oficiale.

Dacă învățământul primar e atât de deplorabil, cel secundar nu lasă mai puțin de dorit. Constatăm însă aci o tendință oarecare de ameliorațiune, datorită nu guvernului, ci elementelor tinere cari au primenit sângele din vinele îmbătrânite ale corpului profesoral. Din nefericire incuria guvernamentală a venit să paralizeze și aci generoasele lor silințe. Programele s-au modificat și se modifică cu repeziciunea figurelor din caleidoscop și nici un profesor nu mai e sigur de cursul ce va fi chemat să predea, de astăzi până mâine. Localele se află într-o stare de dărăpănare neiertată. Nici o îmbunătățire în colecțiuni, în muzee, în materialul școlar în genere.

Retribuțiunile profesorilor, cu toată legea de gradațiune, cu toate reclamațiunile adresate Ministerului și Camerelor, au rămas tot cum erau acum cincisprezece ani, deși prețul obiectelor de subsistență s-a împătrit: leafa unui profesor de gimnaziu de astăzi e de trei ori mai mică decât a unui inspector de poliție.

Dacă trecem la învățământul superior priveliștea e încă și mai tristă. Rezultatele produse până acum sunt cu desăvârșire umilitoare. Oricât ne-ar costa mărturisirea, trebuie să recunoaștem că facultățile cu cari ne mândrim în fața străinilor sunt departe de a fi la înălțimea misiunei ce le este încredințată. Personalul lor, în mare parte, se recomandă prin o completă inaptitudine. La facultățile de litere și de științe cursurile se țin, de ordinar, în fața unor săli văduve de auditor. Rarii studenți ce le frecuentează sunt atrași mai mult de bursele ce le plătește statul decât de dragostea lecțiunilor. Catedrele au devenit astfel niște adevărate sinecure.

Singură Facultatea de Drept putea fi o excepțiune la regula comună, atât prin valoarea incontestabilă a corpului profesoral cât și prin ardoarea cu care tinerimea urmărea cursurile la început. Din nenorocire instituțiunea decade pe fiecare zi din cauza incalificabilei procedări a profesorilor. Nu o dată presa s-a făcut ecoul plângerilor unanime ale studenților. Iregularitatea în cursuri a devenit proverbială. Absențele profesorilor se numără cu lunele, grație culpabilei lor nepăsări, epoca esamenelor e un moment de teroare pentru studenți, cari, cu pieptul palpitând de grijă și emoțiune, aleargă când după unul, când după altul, fără să parvie a aduna nenorocita comisiune prevăzută de lege spre a-i asculta. Examenele se amână indefinit și adeseaori trece o sesiune întreagă fără nici un rezultat. În asemeni condițiuni ne putem lesne închipui îndelunga răbdare a bieților tineri, cari, zilnic hărțuiți și enervați prin atâta așteptare, nu știu când are să se sfârșească martirul la care sunt expuși. Pare că profesorii au adoptat într-adins această tactică, spre a-i dezgusta de învățământul patriei lor. S-au văzut exemple numeroase 'n cari studenți plini de viitor și de bună-voință, au pierdut în cele din urmă răbdarea și au plecat, cu cele mai mari sacrificii, în străinătate, spre a-și obține acolo diplomele destinate a le deschide porțile viitorului.

Și convicțiunea noastră este că neglijența corpului profesoral al acestei facultăți, atât de capabil și de luminat de altminteri, trebuie privită cu mai multă severitate decât insuficiența membrilor celorlalte institute universitare, cari au fost chemați la nobila funcțiune de-a instrui tinerimea într-un moment când personalul didactic era atât de sărac.

Așadară, când sunt atâtea reforme, atâtea îmbunătățiri de introdus în toate ramurele învățământului, să ne fie permis a nu înțelege utilitatea înființării agregaților, care constituie un adevărat lux, de care universitatea noastră nu simte nici o trebuință pentru moment. Proiectul d-lui Boerescu ne aduce aminte involuntar propunerea giuvaergiului dintr-o comedie a lui Molière:

Vous etes orfevre, M. Josse! Suntem ispitiți a striga onorabilului profesor. Se vede cât de colo că d-sa pledează pro domo sua.

Posturile de agregați ce se propune a se crea pe viitor vor fi niște mijloace de căpătuire a copiilor de casă ai cutărui om influent al zilei; ele vor constitui o sarcină zadarnică pentru buget, fără nici un profit aprețiabil pentru instrucțiunea publică și, din acest punct de vedere, suntem cu totul în contra înființării lor.

❦

[23 martie 1882]

[Articol cu paternitate incertă]

Fiindcă vorbirăm de învățământ, fie-ne iertat a publica tabloul dat de Ministerul Instrucțiunei Publice relativ la absențele profesorilor din școalele secundare ale statului în cursul anului școlar 1880—1881 și 1881—1882 până la 15 februarie curent. El este foarte instructiv și denotă gradul în care instrucțiunea publică este căzută la noi. Din parte-ne, mulțămim Ministerului pentru lumina ce aduce în acesta cestiune atât de gravă. L-am ruga însă, pentru a fi complet, să binevoiască a ne comunica o atare statistică și despre lipsirile profesorilor de la facultăți, cari se știe că au devenit un adevărat scandal.

NUMIREA ȘCOALEI | Nr. profesorilor | Abs. făcute în curs. an. șc. 1880-81 | Abs. făcute în curs. an. șc. 1881-82 p. la 15 f. a.c. | Totalul absențelor

Liceul Sf. Sava | 30 | 306 | 204 | 510

" Matei Basarab | 28 | 297 | 217 | 514

" Craiova | 27 | 108 | 112 | 220

" Botoșani | 20 | 445 | 178 | 623

" Bârlad | 22 | 248 | 319 | 567

Gimnaziul Cantemir, Buc. | 12 | 86 | 60 | 146

" Lazăr | 16 | 107 | 113 | 220

" Mihai-Bravul | 16 | 95 | 91 | 186

" Ștefan cel Mare, Iași | 15 | 121 | 71 | 192

" Alexandru cel Bun, Iași | 19 | 229 | 129 | 358

" Galați | 11 | 42 | 61 | 103

" Bacău | 8 | 54 | 53 | 107

" Unirea, Focșani | 10 | 72 | 26 | 98

" Real din Brăila | 16 | 73 | 45 | 118

Seminarul Socola Iași | 16 | 207 | 170 | 377

" Buzău | 9 | 103 | 51 | 154

" Curtea de Argeș | 13 | 113 | 103 | 216

" Galați | 9 | 59 | 32 | 91

" Râmnicu-Vâlcea | 11 | 89 | 80 | 169

" Huși | 9 | 35 | 39 | 74

Școala com. reală, București | 14 | 68 | 76 | 144

" " " Cuza, Galați | 12 | 41 | 41 | 82

" " " Iași | 8 | 7 | 31 | 38

" " " Craiova | 9 | 28 | 29 | 57

" centrală de fete, Buc. | 13 | 170 | 125 | 295

" " " Iași | 12 | 18 | 23 | 41

" " " Craiova | 12 | 52 | 47 | 99

Externatul secondar de fete, Buc. | 12 | 18 | 44 | 62

❦

[24 martie 1882]

Am descris pân' acum noua industrie lucrativă descoperită de patrioți, industria plenipotențiarilor însărcinați cu mânarea gândacilor la adăpătoare.

O altă industrie foarte periculoasă se răspândește însă în țară, de natură a falsifica și a viția toată viața noastră publică. Un patriot, bunăoară, n-are nimic, dar absolut nimic decât focul de-a trăi pentru și de la patrie. Căscioara lui? Stelele privesc de-a dreptul în umbra singurătății patriotice și câte-un câine slab de-l răstoarnă vântul păzește ceea ce nimeni n-are de gând să ia. Cu toate acestea consiliul comunal, compus din coreligionari politici, îl trece pe patriot în colegiul I. Toate listele electorale din țară sunt pline de asemenea amăgitori, cari, trecuți odată în lista colegiului I, își speculează votul ba cerând slujbe pentru rude, ba locuri în internatele statului. Astfel slujbele se dau la idioți; stipendiile și locurile din internate, menite pentru copiii de talent ai poporului, se dau adesea unor stârpituri din care nici dascăl, nici școală nu poate alege nimic. Acești speculanți ai unui drept pe care nu-l au sunt numeroși. Degeaba cetățenii ar contesta înscrierea lor la primărie. Primăria nu judecă cazurile, lasă să treacă termenele de apel la tribunal și de recurs în casație, patrioții rămân buni înscriși în lista colegiului I și contestatorii avizați la calendele grece. Acești oameni — între cari dr. Râmniceanu bunăoară, căruia votul în colegiul I îi importă cumulul a 5, 6 funcții plătite — sunt cei mai aprigi agenți electorali ai guvernului, ba contestă ei la rândul lor înscrierea unor cetățeni cari au dreptul învederat de-a figura în listele colegiului I. Două cazuri de asemenea natură s-a relevat de către d. Teodor Rosetti în Senat. Ele s-au petrecut cu conivența consiliului comunal din Vaslui. D. ministru a promis îndreptare, dar promisiunea aceasta va împlini-o credem la Sfântu-Așteaptă. Ce-ar însemna în adevăr roșii în țară fără acești oameni introduși pe furiș și în mod fraudulos în colegiile cele mai importante, de oameni neatârnați, cu scopul anume de-a altera și falsifica opinia și votul acestor colegii asupra actelor guvernului?

❦

[25 martie 1882]

În seara de 30 martie procurorul general al Consiliului de Război din Chiev a fost ucis pe bulevard c-o descărcătură de revolver. Ucigașul a fost arestat,

adaogă telegrama. E aproape indiferent a ști dacă ucigașul a fost sau nu arestat, precum e indiferent de-a se ști cum îl cheamă. Numele lui, ar zice Biblia, e „legiune“.

De un șir de ani Rusia e frământată de-o mișcare întinsă și surdă care amenință a surpa statul din temelii și-a pune „nimicul“ în locul lui. E în natura statelor despotice ca să fie totdauna lângă marginea prăpastiei, căci despotismul și demagogia sunt două vlăstare ale unui și aceluiași principiu, a egalizării condițiilor sociale. Într-o aglomerațiune atât de inorganică de popoare și de regiuni, lipite la un loc de puterea oamenilor, nu de puterea lucrurilor, despotismul, care nu îngăduie alte legături între oameni decât puținele care-i convin lui, îl silește pe fiecare de-a se restrânge în el însuși și de-a vedea numai de interese materiale. Luându-li-se cetățenilor orice patimă comună, orice trebuință mutuală, orice necesitate de-a se înțelege, orice ocazie de-a lucra împreună, îi zidește oarecum în viața privată. În societatea despotică, ca și în cea demagogică, omul prin sine însuși nu însemnează nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează și deosebește oamenii între ei și, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mâini în mâini, transformă condițiile indivizilor, ridică sau înjosește familii, de aceea nu e aproape nimeni care să nu fie obligat a face încercări desperate și continue pentru a-l păstra sau pentru a-l câștiga. Dorința de-a se îmbogăți cu orice preț, iubirea câștigului, căutarea bunului trai și-a plăcerilor materiale, iată pasiunile cari devin comune în state despotice și în cele demagogice. Ele se răspândesc în toate clasele, pătrund și în acele cărora le erau străine și ajung a enerva și a degrada națiunea întreagă iar esența despotismului consistă în a favoriza și a întinde aceste instincte.

Aceste pasiuni slăbitoare îi vin în ajutor; ele abat și ocupă imaginația oamenilor departe de afacerile publice. Despotismul și demagogia creează ici secretul și umbra, dincolo nepăsarea publică, cari pun la adăpost lăcomia și permit câștiguri maloneste, bravând dezonoarea. Fără despotism aceste patimi sunt tari, cu el ele devin dominante. Aceste nu sunt idei pe cari să le spunem de la noi: maniera de-a judeca evenimentele și stările de lucruri ale istoriei în chipul acesta se datorește lui Tocqueville.

Întâmplarea pare că a pus două exemplare ale unui și aceluiași princip alături: Rusia și România. Cine cunoaște hoțiile câte s-au făcut în timpul celui din urmă război în armata imperială, răsărite din dorința de-a se 'mbogăți cu orice preț, venalitatea funcționarilor administrativi, adesea și a celor judecătorești, și compară dezvoltarea acestor instincte sub regimul egalității despotice cu dezvoltarea acelorași fenomene sub regimul egalității demagogice de la noi, cine vede dincolo religia căzută în stare de fetișism ca și la noi și formalismul uzanțelor suplantând convingerea morală și religioasă, cine cunoaște spiritul cu totul materialist și vânător de câștig din Rusia și-l aseamănă cu abjecta goană de bani a advocaților de mâna a treia și a străinilor cari stăpânesc România, acela se convinge că aceleași cauze produc pretutindenea aceleași efecte, că demagogia unui C.A. Rosetti și despotismul tradițional al împărăției vecine sunt două surori gemene, având amândouă de bază nu gruparea oamenilor după cultura, inteligența și meritul lor, ci descompunerea lor în indivizi egali, din cari nici unul să nu plătească mai mult decât celălalt.

Despotismul se 'ntemeiază pe lipsa de gândire a maselor, demagogia pe ideile greșite pe cari panglicari politici le inspiră acestora, făcându-le să crează că aceste idei constituie voința lor.

De ce de ex. în Austria, care e cuprinsă de-o adâncă fierbere etnică, nu se 'ntâmplă lucruri analoge cu cele din Rusia? Pe când în Rusia suma de ambiții și de nevoi individuale, suma dorințelor de câștig și de bun trai e aceea care tinde la răsturnarea statului, în Austria vedem colectivități etnice luptându-se între ele pentru cele mai înalte bunuri ale omului pe pământ. În Austria nu există socialism nici de nume și nu va exista poate decât atunci când rasele s-ar asimila și când interesele morale ale lor ar fi substituite prin meschine interese materiale ale claselor. Cu toată violența și cu tot fanatismul cu care se poartă lupta între naționalități, ea nu degenerează nici în atentate, nici în nihilism. De ce? Pentru că legăturile între grupurile de oameni sunt de natură morală, pentru că fiecine respectă până la un grad oarecare în adversar sentimentele acelea de naționalitate și de patriotism pe cari voiește a le vedea respectându-se în el însuși. Chiar bochezul învins într-o luptă pentru bunuri nimic mai puțin decât materiale e un om respectabil pe când în statul despotic și-n cel demagogic puterea desprețuiește poporul și poporul desprețuiește puterea. Despotism și demagogie nu egalizează numai pe oameni, ci-i animalizează totodată; o libertate însă care înlesnește gruparea lor după interese publice și asigură grade de inegalitate socială pe cari oricine să fie liber a le trece prin muncă și merit stimulează instinctele cele bune ale lui și-l prefac într-o ființa eminamente ideală. Libertatea aceasta adevărată e cea care prezervă statele în contra primejdiei despotismului pe de-o parte, a demagogiei pe de alta.

E drept că monarhia austriacă e departe de-a fi ajuns la idealul ei, la cristalizarea unui sistem federativ care să asigure atât dezvoltarea liniștită a elementelor sale etnice cât și unitatea și tăria de acțiune a statului în afară. Mulți au naivitatea de-a crede că, din cauza discordiei între naționalități, Austria ar fi politicește slabă. Aceia nu cunosc dictonul de predilecție al împăratului Francisc I: „Popoarele mele sunt atât de deosebite între dânsele încât niciodată nu vor ajunge a se înțelege ele 'n de ele în contra monarhiei“. Și-n adevăr înclinăm a crede că nici un stat nu poate fi slab în care oamenii se luptă mai cu seamă pentru interese morale și de cultură, în care lenea intelectuală și dezinteresarea pentru viața publică se răzbună devenind un pericol pentru existența națională a grupului etnic.

Cu toate acestea monarhii Casei habsburgice au multe și prețioase prerogative cari înlesnesc inițiativa și libertatea lor atât în privirea reformelor dinlăuntru cât și în aceea a acțiunii în afară. Ei fac ce vor, la dreptul vorbind, fac tot ce le dictează interesul monarhiei și al Casei, fără ca conștiința națională și cea religioasă a popoarelor să fie jignită, precum se întâmplă sub sistemul cezaro-papist al d-lui Pobedonoszew.

❦ UN RĂSPUNS D-LUI C.A. ROSETTI

[27 martie 1882]

Sub propria inscălitură a d-lui C.A. Rosetti, „Românul“ de alaltăieri publică în prima pagină aceste uimitoare rânduri, pe cari le intitulează: Moralitatea partidei conservatoare.

„Timpul“ este organul direct și oficial al acestei partide.

Organul cel mare și direct al conservatorilor a inventat și publicat cea mai mare și murdară calomnie în privința a două femei din societate.

Una din aceste două femei, anume arătată, este fia mea.

Eu și familia mea nu ne apărăm onoarea prin alte mijloace decât prin faptele noastre.

Ne-am răzbunat și ne răzbunăm de calomniatori mărginindu-ne în a-i denunța opiniunii publice.

Astfel, ș-acum denunț opiniunii publice moralitatea și respectul ce au pentru adevăr ș' onoarea familiei ș-a femeiei șefii partidei conservatoare, reprezentată oficial de către ziarul „Timpul“.

Nu putem lăsa fără un scurt răspuns această neașteptată întâmpinare din partea bătrânului director al „Românului“.

Fantasio se va face un moment serios, spre a fi la înălțimea acuzatorului său.

Întâi, n-am inventat nici o calomnie, făcându-ne, după cum este uzul tuturor cronicarilor, ecoul nevinovat al unui zgomot, pe care de altminteri nu-l garantăm, în privința unui scandal ce s-ar fi petrecut.

Al doilea, n-am numit nici direct, nici indirect, persoanele despre cari întrețineam pe cititorii noștri și nu ne costă să afirmăm că n-a fost vorba de fiica d-lui Rosetti.

Dacă d. Rosetti voiește a arunca publicităței numele fiicei sale nu noi suntem culpabili de lipsă de respect „a familiei și a femeiei“, cum se esprimă cu emfază d-sa.

În cele din urmă, prevestim pe toți că nu numai șefii partidului conservator, dar chiar direcțiunea politică a ziarului este cu totul străină de cronicele noastre. Aceasta o declarăm odată pentru totdauna.

Terminând, nu ne mai rămâne decât a constata că d. Rosetti, spre a lovi cu orice preț în adversarii săi politici, nu se sfiește a târî în publicitate nume cari pentru d-lui cel puțin ar trebui să fie sacre. Acest eroism nu-l putem nici înțelege nici aproba.

Fantasio

❦ NOVELE DIN POPOR DE IOAN SLAVICI Un volum de 456 pag. București 1881. Editura librăriei Socec et comp.

[28 martie 1882]

Sub titlul de mai sus d. I. Slavici publică, întrunite în volum, novelele sale: Popa Tanda, Gura Satului, O viață pierdută, La crucea din sat, Scormon, Budulea Taichii și Moara cu noroc.

Autorul e de mult cunoscut cititorilor „Convorbirilor“ și celor ai „Timpului“, mai mult, e cunoscut publicului german și va fi credem în curând celui francez, deși se pare că publicul său propriu, pentru care sunt menite, cel românesc, n-a dat atenția cuvenită activității sale literare.

E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepție; problemele psihologice pe cari le pune sunt desemnate cu toată finețea unui cunoscător al naturii omenești; fiecare din chipurile cari trăiesc și se mișcă în novelele sale e nu numai copiat de pe ulițele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu țăranul român, în port și în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și simt ca el.

Poate nu e o idee nouă dacă spunem că orice lucrare literară însemnată cuprinde, pe lângă actul intelectual al observației și conceperei, o lucrare de resumțiune a unor elemente preexistente din viața poporului. Sunt scriitori — și numărul lor e legiune — cari sugându-și condeiul în gură, scornesc fel de fel de cai verzi, creațiuni ale fantaziei pure fără corelațiune cu realitatea, creațiuni ce, prin noutatea lor, atrag poate câtva timp publicul și sunt la modă. Descriind situații factice, personaje factice sau manierate, sentimente neadevărate sau simulate, umflând un sentimentalism bolnav — în volume întregi, acești autori — numărul lor în străinătate e foarte mare — au un public mai numeros de cum ar merita și primejduiesc în mare grad gustul, sentimentul adevărului și bunului simț.

Credem că nici o literatură puternică și sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăși la rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului național. Aceasta nu e adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atât de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic. Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicile unor țări depărtate ce au trăit și trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va ști să codifice datina țării lui și soluțiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.

Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa și va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma și va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuințele și aspirațiunile preexistente ale poporului său.

Nu acel istoric va fi exact, carele în fraze pompoase va lăuda sau va batjocori întâmplările în trista și searbăda lor conexiune cauzală, ci acela care va căuta rațiunea de-a fi a acelor întâmplări și va descoperi-o în adâncimea geniului popular. Unul ca acesta ar descoperi că aceleași rațiuni cari au făcut pe români să crească i-au făcut să și cază; aceleași calități cari au urcat pe osmani la înălțimea de stăpânitori a trei continente au fost rădăcinile pieirii lor; că orice calitate, orice energie, orice e mare și puternic ca patimă are în consecuența cu sine însuși rădăcinile fericirii și nefericirii sale. Numai oamenii cari au tăria de-a fi credincioși caracterului lor propriu fac impresie în adevăr estetică, ei numai au farmecul adevărului, reprezentarea lor zguduie adânc toate simțirile noastre și numai aceasta e obiectul artei.

Fără îndoială există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul, în modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent. Autorii generației trecute — un Eliad, un Gr. Alexandrescu, sunt cu tot talentul lor natural scriitori cosmopoliți. Alecsandri numai e în generația veche acela care și-au încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului românesc și de aceea el, împreună cu Negruzzi, Donici ș.a. e întemeietorul unei literaturi, nu copiate, sau imitate după lord Byron și Lamartine, ci în adevăr naționale. Tot această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă șie însuși o urmează și Slavici.

Popa Tanda e un mărgăritar de popă românesc, vrednic a figura în orice carte de citire pentru sate, un popă cu gura de lup și inima de miel, care mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie mai cu seamă, ridică nivelul moral și material al unei pustietăți cum i-a Sărăcenilor.

O viață pierdută descrie traiul unui țăran ardelean, care, naiv și onest, vine în mlaștina morală a Bucureștilor, unde pierde tot ce un om are mai scump. Înavuțit în adevăr prin muncă, el dă foc casei și averei lui și părăsește mocirla morală într-același cărucior, sărac, șezând pe aceeași ladă de Brașov, fără să se uite îndărăt, nevoind să ia nimic de la pământul care-i mâncase copilul. El se 'ntoarse în Ardeal, tot atât de vesel precum venise odinioară, lăsând în urmă-i tot, tinerețe, avere și mormintele familiei.

La crucea din sat și Scormon sunt două gingașe idile câmpenești; iar Budulea Taichii — poate nu atât de sobră în formă ca Popa Tanda — e de-o adâncime psihologică mai mare încă. Scrisă cu umor, e de-un gen necunoscut pân' acum la autorii români. Adâncimea marii seriozități morale a autorului e acoperită cu bruma ușoară a bătăii de joc și a comicului. S-ar fi crezut că „umorul“, întristarea și patimele îmbrăcate în haina comică a glumei și a ridicolului e străină geniului nostru popular și proprie numai englejilor și germanilor — „Budulea“ d-lui Slavici e o dovadă învederată de contrariu. Se poate scrie umoristic și românește.

•

Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane nu este numai talentul autorilor, concepția lor curat românească, ci și împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, în mijlocul unei corupții care împreună în ea viciile orientului turcesc cu ale occidentului, și-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă tinerețea etnică, curăția de moravuri, seninul neamului românesc. Când vede cineva ce soiu de literatură se prăsește în România, cum o revistă literară din București, care întrunește într-un snop o adunătură de tineret semistrăin, își duce cititorii prin locuri malfamate sub pretextul de-a face poemuri à la Alfred de Musset, cum spitalul, balamucul și cârciuma sunt singurele locuri cari furnizează sujete artistice literatorilor de la „Literatorul“ și de la alte întreprinderi scandaloase, acela cată să fie recunoscător puținelor pene în adevăr românești, care ne scapă din atmosfera infectă a spitalurilor, ce se pretind reviste literare. În aceste spitaluri, unde mărginirea intelectuală a pretinșilor autori nu e întrecută decât de malonestitatea lor plagiară și de obrăznicia cu care ei pe ei înșii se proclamă mari autori, literele române au relații, firește sterpe, cu niște catâri intelectuali, ceea ce nu oprește ca o seamă de acești catâri să fie împodobiți cu medalia Bene merenti. Atâta aveam de zis despre mediul mlăștinos și bolnav, cu care trebuie să lupte literatura sănătoasă pentru a-și scoate capul la lumina soarelui.

Căci închipuiască-și cineva — risum teneatis amici — până și gazeta oficioasă a republicei din cafeneaua Procope, „Pseudo-românul“, își dă părerea asupra novelelor lui Slavici, ba criticul — non emunctae naris — spune chiar alb pe negru că autorul nu-i place când face spirit. Ceea ce aștepta criticul spiritual al „Pseudo-Românului“ sunt calambururi, proprii autorilor jidani din Germania și din Franța, vorbele de șic din romanuri scrise pentru cocotele din Paris, lucruri cari învederat nu se pot găsi în scrierile unui autor român. Ba criticul gazetei cafenelei Procope combate chiar teoria estetică, emisă de d. Maiorescu în „Convorbiri“, că terenul vieții naționale e singurul pe care pot răsări romanuri bune. Citează — in contrarium cum s-ar zice — pe Daudet, căci e citit băiatul. Și noi am avea poate de citat ceva — in contrarium — la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emil Zola. Ar fi interesant a se constata, bunăoară, ce minți, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naște din încrucișarea rasei ovreești cu cea neogrecească, încrucișare ce se operează uneori în România. Fără îndoială amestecătura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic și moralicește, ar produce niște exemplare de caracterologie patologică, cari ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacțiunii „Pseudo-Românului“. Dar acest roman al viitorului cată, după a noastră părere, să fie amânat până în momentul în care poporul românesc însuși, ajuns la starea ce i-o pregătesc patrioții, nu va mai putea fi un obiect destul de estetic pentru romanțieri și aceștia ar fi siliți a pescui în promiscuitatea San-Franciscului din America dunăreană.