Din periodice/Din Timpul, februarie 1882

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, ianuarie 1882 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, februarie 1882
Din Timpul, martie 1882


[2 februarie 1882]

D. Kogălniceanu publică o scriere privitoare la cestiunea Dunării de care suntem obligați a ține seamă, chiar dacă dezaprobăm, ca și în cazul d-lui Kallimah-Catargiu, publicarea prematură de documente în cestiuni esterioare pendente. Lucrarea aceasta se începe prin reproducerea a două memorii pe cari le-a scris fiind ministru plenipotențiar la Paris. Cel dentâi memoriu, lucrat pre larg și cuprinzând istoricul cestiunii dunărene precum și starea ei legală, e adresat ministrului de esterne al României; cel de al doilea e adresat ambasadorului acreditat la Paris al unei mari puteri. Aceste două acte formează cuprinsul fasciculei întâia; în a doua fostul ministru plenipotențiar va da istoricul neînțelegerii ce a avut cu guvernul d-lui I.C. Brătianu în privința modului de-a apăra cestiunea Dunării.

Oricâte imputări ar avea cineva de făcut omului de stat de la 2 mai, un lucru nu i-l poate contesta nimenea: claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură și fără șovăire; o mare inteligență unită cu talentul de-a se manifesta cu toată viociunea în scris și prin viu grai.

D. Kogălniceanu urăște fraza, pune pe cititor totdeauna și fără înconjur in medias res sâmburul cestiunii apare clar și dezbrăcat de subtilități. Izvorul său nu e nici limonada dulcie a notelor Stătescu, nici subțietățile de stil și logică ale notelor Boerescu; e apă curată și limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorința de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindene puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii.

Memoriul cu care scrierea se-ncepe e atât de clar și de deplin încât nu lasă nici o îndoială asupra cestiunii în genere, nici asupra amănuntelor ei.

Pretențiunea monarhiei vecine de-a avea o poziție preponderantă pe Dunărea de Jos datează încă de la 1856; începutul ei e formulat în protocolul Conferinței ținute la Viena la 2 fevruarie acel an, când se statorniceau preliminăriile păcii între Rusia pe de-o parte, Turcia și aliații ei pe de alta.

Estrase scurte din discursurile ținute atunci de contele Buol-Schauenstein dovedesc că scopul Austrei era atunci același ca și astăzi. Aceste pretențiuni, respinse atunci, s-au ivit din nou în Congresul de la Berlin, unde asemenea reprezentații puterilor au știut să le zădărnicească din nou, căci, după cum d. Kogălniceanu constată prin compararea deosebitelor texte ce privesc cestiunea, starea ei legală, stabilită de Congresul din Berlin, e următoarea:

1) Libertatea navigațiunii Dunării este deplină și pusă sub garanția colectivă a Europei. Drepturile escepționale pentru state riverane (cabotajul etc.) au fost respinse de întregul Congres;

2) Austro-Ungaria nu are nici o pozițiune escepțională sau privilegiată pe Dunăre între celalte puteri subscriitoare Tractatului, afară de dreptul ce i s-a dat de-a sparge Porțile de Fier spre înlesnirea navigațiunii.

3) Comisiunea specială a Statelor Riverane (reapărută acum sub numele de Comisiune Mixtă) nu mai există; ea a fost combătută de chiar plenipotențiarii Austro-Ungariei și Congresul s-a unit cu părerea lor;

4) Regulamentele de navigațiune și de poliție fluvială pentru toată întinderea Dunării de la Porțile de Fier până la Galați trebuie a fi puse în armonie cu cele cari sunt sau vor fi făcute în privința Dunării de la Galați până la gurile ei. Elaborarea regulamentelor este încredințată Comisiunii Europene, asistată de delegații statelor riverane. Comisiunea Europeană se recunoaște permanentă.

5) Modificațiuni la această stare legală, consacrată printr-un tractat solemn, nu se poate face prin comisiuni speciale, principii nouă putându-se consfinți numai prin autoritatea unui congres (opinie esprimată de d. dr. Haymerle).

Pe această bază clară s-au și mișcat apărarea cestiunii Dunării, pe ea s-a ținut delegatul român din Comisia Europeană, pe ea se bazau instrucțiile date reprezentanților din străinătate, când, ca din senin, d. Kogălniceanu primește la 21 iulie anul trecut depeșa no. 11623, care-l pune în cea mai mare nedomirire. Prin această depeșă se zice textual „că i se atrage atențiunea asupra cestiunii cabotajului, care este cea mai importantă pentru noi“ și se întreabă „dacă nu se teme, că, dacă Comisiunea Europeană a Dunării va fi să redige regulamentele de navigațiune până la Porțile de Fier, ea nu va păstra dreptul cabotajului pentru toate națiunile spre paguba statelor riverane“

Din acest moment d. Kogălniceanu vede limpede că guvernul a intrat cu totul în alte vederi. El răspunde:


Dacă d-voastră sunteți otărât a reclama păstrarea cabotajului numai pentru statele riverane, adecă pentru Austria în detrimentul pavilioanelor statelor neriverane și în special ale Angliei, Franciei, Germaniei, Greciei, Italiei și Turciei, cari acestea au întemeiat prosperitatea Dunării de Jos și prin urmare a porturilor noastre, în asemenea caz noi nu mai suntem în conflict cu Austro-Ungaria, noi suntem în conflict cu Europa. Cu o asemenea teorie noi devenim strânșii aliați ai Austro-Ungariei, care de la 1856 se încearcă, deși pururea respinsă de Europa, de-a păstra pentru dânsa toată mișcarea navigațiunii pe Dunărea de Jos.


Așadar cabotajul, privilegiul plutirii pe lângă țărmuri rezervat riveranilor, era blidul de linte pentru care România ar fi putut renunța la dreptul ei de primogenitură, la neutralitatea Dunării, această chezășie a neutralității țării.

Pentru acest blid de linte oferit ca un fel de compensație țărmurenilor, cu iluzia că în acest chip își vor putea crea o marină națională, d. Brătianu cu prețiosul său d. Boerescu au intrat în mlaștina făgăduielelor pripite, de cari părându-le rău, au voit să le neutralizeze prin limbajul exagerat al mesajului, ceea ce, în loc de-a ameliora situația, au condus din contra la conflict și umilire.

Dar această abatere a d-lui Brătianu din calea clară a Tractatului de la Berlin ne-au costat mai mult încă: încrederea puterilor.


Este de datoria postului ce-l ocup, zice d. Kogălniceanu, de-a arăta guvernului țării mele clar și esplicit că ceea ce face grea pozițiunea reprezentanților României în străinătate — și cred că, unii din colegii mei v-au și spus-o înaintea mea — este ideea eronată, însă în general stabilită, că guvernul român are deja angajamente luate, că de multe ori noi ne prefacem că susținem o cestiune, când această cestiune este demult deja rezolvată în înțeles opus rezoluțiunii ce afectăm a sprijini.


Într-adevăr, ce patriotism poate fi acel care simulează a apăra interesele țării pe când în realitate cestiunile s-au pus la cale? Astfel, luându-ne după nenorocita manieră de-a se esprima a mesajului regal, ne vine a crede că și în cestiunea Basarabiei d. Brătianu poate să fi simulat numai de-a apăra acea provincie, pe când în realitate întrevederea de la Livadia îi pusese capăt de mult încă.


TEATRUL FRANCEZ
[4 februarie 1882]

În sala Orfeu o trupă mică însă aleasă de artiști franceji dă reprezentațiuni în fiece seară, oferind astfel publicului bucureștean câteva ore foarte plăcute de distracțiune.

Efectul binefăcător al acestor reprezentații consistă în acea scânteie de artă adevărată prin care se disting oaspeții noștri teatrali. Jocul lor e natural, caracterele cu grijă studiate și libere de exagerare sau de parodie; nimic fals, nimic greoi nu întunecă unitatea sigură și deplină cu care se reprezintă scrierile dramatice. Aceste scrieri pot fi uneori neînsemnate din punct de vedere literar; ceea ce le ridică întotdauna și le face plăcute este modul de interpretare al artistului dramatic.

De multe ori de-a rândul se dă vodevilul La Rousotte, și putem zice că reprezentațiile ar servi de model prin unitatea care domină întreaga reprezentație (l'ensemble) cât și prin interpretarea foarte nimerită a rolurilor.

D-nul și d-na Verneuil, d. Feroumont — artist de mare talent și multă deprindere —, d-na Pepito, d-nii Perier și Galin, c-un cuvânt toți la un loc și fiecare în parte se 'ntregesc atât de deplin pentru a reda totalitatea unei piese încât am dori ca artiștii români mai tineri să viziteze aceste reprezentațiuni, spre a vedea cât respect au francejii pentru piesă și pentru public, cum nici unul din ei nu caută a ieși în relief asupra celorlalți și a monopoliza oarecum efectul, cum toți contribuie pentru a produce un singur efect, acela al totalității piesei, acel dorit de autor și de public.


[5 februarie 1882]

Mulți presupun, și nu hotărâm încă de au ori nu cuvânt, că interesul escesiv pe care d. C.A. Rosetti și „Pseudo-românul“ său îl manifestă în timpul din urmă pentru clasa țăranilor nu este un interes întemeiat pe vederile unei politici de stat, concepute cu siguranță și preciziune, ci pe necesitatea ce-o are partidul său demoralizat de-a-și reîmprospăta popularitatea și alegătorii mai cu seamă, atrăgând în sfera sterpelor lupte politice o clasă numeroasă de cetățeni, pe țărani.

Marfa de fraze a ziarelor roșii s-a învechit, a ieșit din modă; lumea orășenească s-a cam săturat de ea.

Din zilnica repetare a unei serii de vorbe cu sferă nedeterminată și lipsite de cuprins a rezultat la început o boală obștească a spiritului public în România: găgăuția generală în judecarea cestiunilor de interes public, o periculoasă beție de cuvinte, care a amețit clasele noastre de mijloc și le-a făcut a confunda formele goale și pospăirea pe deasupra ale civilizației cu fondul acesteia, care consistă nu în egalitate, fraternitate și libertate, ci în muncă și în adevăr. Încet-încet orașele și-au deschis ochii; fiecine înțelege că fără muncă nu există bunăstare materială decât pentru gheșeftari și cavaleri de industrie; că fără adevăr nu există cultură. Încet, publicul s-a convins că a lua ochii prin discursuri patriotice și fraze bine lustruite nu va să zică a munci și că toți acei cari iau de zece ori pe zi patria, libertatea, naționalitatea în gură le iau numai ca etichete și ca pretexte, adevărata lor țintă fiind îmbogățirea sau traiul bun de pe spatele altora, din spinarea poporului producător. Cei ce exercită industria patriotismului subliniat, înmulțindu-se peste măsură, își fac azi concurență între ei, se dau pe față unul pe altul; albeața care a acoperit ochii spiritului nostru public de la 1858 și până azi a început a se lua binișor; nimeni nu mai crede în povestea glumeață a unui progres de pe saltea, fără corelatul muncii musculare și intelectuale.

Asta a început a înțelege Burtă verde cum am zice și de-aci discreditul mărfii patriotismului subliniat în piață, căci nu mai are trecere și nu se mai ia drept bani buni. Orășenii s-au convins că nu e nimic, absolut nimic îndărătul înțelepciunii apocaliptice a politicei roșie, că fraza goală care nu esprimă nici o necesitate economică, nici o cerință de organizare nu e decât o nadă pentru a prinde și ameți pe cei săraci cu duhul. Formulele mistice ale d-lui C.A. Rosetti nu le mai cred nici copiii din școală; dicționarul său politic începe a muri, terminologia sa moare precum a murit aceea a alchimiei și a astrologiei. Gândirea publică devine în România mai pozitivă și mai concretă; oamenii nu se mai mulțumesc cu cuvântul, ci urmăresc înțelesul lui, ba evoluțiunea chiar a acestui înțeles.

Această schimbare a spiritului public a observat-o d. C.A. Rosetti. Ca acei dascăli bătrâni cari repetă în fiece an aceleași glume, însă pururea altor urechi, mai tinere, astfel ilustrul părinte al demagogiei române caută urechi nouă pentru farsele sale învechite și crede că le va putea găsi prin demagogizarea acelei clase de oameni care, păstrătoare caracterului național al românului, iubitoare de adevăr și dreaptă, rămăsese pân' acum neatinsă de veninul demagogiei. Această clasă e cea țărănească.

Un articol de fond al „Pseudo-Românului“ se citează în Cameră ca espunere de motive printr-un proiect de lege prin care să se hotărască că numai țărani pot fi delegații colegiului al IV-lea, deși, e învederat că e indiferentă treapta socială a aceluia pe care țăranul îl delegă pentru a-i reprezenta interesele și că criteriul acestei alegeri ar fi cunoștința stării economice și de cultură a țăranului, nu împrejurarea că delegatul e sau nu țăran.

Un alt mijloc pentru a atrage pe țărani în sfera luptelor politice este esploatarea violentă a neajunsurilor legii tocmelelor agricole.

„Românul“ numește legea „barbară, ilegală, ucizătoare“.

Dar cine a propus-o, cine a votat-o?

D. C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, la 7 martie 1866, după căderea lui Vodă Cuza.

Deși însă legea actuală e în cea mai mare parte creațiunea partidului pe care-l reprezentă „Românul“, nu vom numi-o astfel cum o numesc acei cărora li se cuvine paternitatea ei.

E rea, dar ținta ei a fost bună. Producțiunea agricolă e legată de anume condiții de timp. Un obiect industrial se poate produce și vara și iarna, și noaptea și ziua, oricând și oriunde. Cine însă nu ară la vreme, nu prășește la vreme, nu seceră la vreme, acela nu recoltează nimic și degeaba și-a băgat capitalul în producțiune. Spiritul legii tocmelilor a fost a asigura termenele deosebite ale muncilor agricole, a căror neținere ar fi echivalentă cu ruina sigură a producțiunii, deci cu ruina țării. Orice reformă s-ar face, spiritul acestei legi nu se poate înlătura și tăgădui dacă nu voim ca izvorul de căpetenie al avuției publice să cază în totul în părăginire.

Ceea ce rămâne curios e întrebuințarea acestei legi, făcute mai cu seamă de roșii, în contra altor elemente politice, cari poate să fi contribuit și ele la facerea ei, dar nu sunt autorii ei de căpetenie. Dacă roșii au făcut-o sau au contribuit a o face, ci au creat o lege „barbară, ilegală și ucizătoare“ și contra lor înșile ar căta să-și îndrepte armele polemice. Dar precum am zis la început: nu legea tocmelelor e în cestiune pentru roșii. Ei vor să-și creeze și din greaua și gingașa cestiune a organizării muncii o armă electorală căci polemicele „Românului“ și propunerea din Cameră privitoare la delegați au amândouă acceași țintă: demagogizarea locuitorilor săteni.


[7 februarie 1882]

Din actele publicate în numărul de ieri cititorul a putut constata că delegații comitetului central de inițiativă din Iași și ai comitetelor din districtele de peste Milcov, rugându-se, după însărcinarea comitenților (în număr de 600) de a li se acorda o audiență la Maiestatea Sa Regele, pentru a solicita înalta Sa protecțiune în favorul intereselor agricole și economice din Moldova, această audiență li s-a refuzat.

D. Mareșal al Curții, luând ordinele Maiestății Sale, a fost însărcinat de a pune în vederea delegațiunii nu o lege, nu un text constituțional, nu un drept care se poate opune unui drept, ci regulele stabilite de ceremonialul și uzurile Curții.

Acel prețios ceremonial și acele prețioase uzuri, despre care nu putem tăgădui că ar constitui o piedică pentru a se apropia de persoana privată a regelui, nu știam că se pot invoca și atunci când țara vrea să-și espuie păsurile ei înaintea autorității publice a Coroanei.

D. mareșal al Curții a fost dar însărcinat a comunica că prețiosul regulament al ceremonialului, la puțin cunoscuta sa pagina 75, stabilește următoarele reguli:


Audiențe in corpore în mod oficial nu se pot acorda de MM. LL. la deputațiuni, delegațiuni, comitete etc. decât când aceste fac parte din corpuri și autorități constituite ale statului și au un mandat regulat, îndeplinit în virtutea unei legi. Cererea și obiectul audienței trebuie încunoștiințat mai întâi în acest caz ministerului respectiv sau autorității superioare de cari resortă acele delegațiuni, deputațiuni etc. În ceea ce privește audiențele particulare, d. mareșal face cunoscut că M. Sa binevoiește a le acorda individual la oricine se adresează cu cerere.


Audiențe particulare!

Înțelegem să se ceară acestea din partea provincialului curios de-a conversa lucruri indiferente cu persoana regelui, curiozitate pe care nu oricine o poate prețui după valoarea ce i-ar da-o curtezanii și camarila sau eroii de la 11 fevruarie și prezidenții republicei ploieștene, cari se răsfață azi pe sofalele statului ce împodobesc palatul. Dar nu, audiențe particulare, nu satisfacerea vanității sau curiozității de-a sta față în față cu M. Sa i-a făcut pe proprietarii din Moldova să solicite audiența, ci nevoile lor, păsurile țării, cărora pururea Domnii vechi țineau urechea deschisă la primejdia ce amenință moșia și munca lor, la turburarea vârâtă oficial în raporturile de bună credință ce le au cu muncitorii. Nu în particular au a șopti ceva, ca îmbunătorii fanarioți, aceste urechelnițe care se furișează în auzul și farmecă mintea Domnilor, ci pe față și verde erau să vorbească și să arate M. Sale că „sub pretextul de reformă a legii tocmelelor, un consiliar al M. Sale au răspândit circulări cari au înlăturat legi în vigoare și au provocat patimi rele între muncitori în contra agricultorilor mari“.

Nu dar cu persoana privată a regelui și nu în particular veniseră proprietarii din Moldova ca să se puie la vorbă, ci autorității Coroanei se adresau și aveau dreptul de-a o face, conform art. 28 al Constituției, care zice:


Fiecare are dreptul de a se adresa la autoritățile publice prin petițiuni subscrise de cătră una sau mai multe persoane, neputând însă petiționa decât în numele subscriitorilor.


Nu cumva alineea a doua a acestui articol:


Numai autoritățile constituite au dreptul de-a adresa petițiuni în nume colectiv.


este originea prețioaselor dispozițiuni din prețiosul regulament al ceremonialului?

Dar care-i acel nume colectiv? Sau nu știe onor. d. Brătianu, inspiratorul acestei cabale, ce este un nume colectiv? Nisip, grâu, apă, aur, popor, națiune sunt nume colective. Copiștii ignoranți ai articolelor noastre constituționale nici habar n-au ce însemnează, lexical, nume colectiv, întrebuințat în texte franceze de lege. Pe când Anglia, în petiții date de unul sau de mulți, semnăturile individuale erau riguros cerute, Adunarea franceză legislativă de sub Revoluție, Conventul, primeau petiții iscălite cu numele unei comune sau a unui departament întreg, ba într-o zi Adunarea franceză a angajat o discuție lungă asupra unei petiții iscălite Le Peuple. Pentru ca nu un anonim să se substituie unei colectivități abstracte de oameni și s-o iscălească se cere ca, oricât de generală ar fi necesitatea invocată, ea să poarte semnături individuale, pe când se 'nțelege că o autoritate constituită cu titulari cunoscuți nu are nevoie de semnături. Acesta este singurul înțeles pe care constituția 'l dă numelui colectiv. Obligația semnăturilor individuale existând în Anglia, toate reformele s-au făcut acolo printr-o furtună de petiții. 20.000 de petiții au cerut abolirea sclavajului, tot prin ele s-a făcut reforma Parlamentului, emanciparea catolicilor, abrogarea legii asupra cerealelor și a.m.d.

Așadar: „fiecare are dreptul de-a se adresa la autorități prin petițiuni subscrise de una sau mai multe persoane“ și, acest drept corespunzând cu o datorie, autoritatea e datoare de-a primi petițiunea, autoritatea înaltă a Coroanei ca și oricare alta. Fiecare are dreptul?

Nu, ne 'nșelăm. Delegațiunea izraeliților are acest drept și i se și recunoaște. D-nii Rosenthal, Israel Iancu Schonfeld, Dr. Blumenfeld, Alpern, Șapira, Kohn, Wahrmann, Herșcu Schechter, Ștrul Avram Ringelescu, acești d-ni pot prezenta regelui petițiuni în numele unei colectivități fără ca regulamentul prețios al ceremonialului să fie atins. Mai mult, d-nii de mai sus au dreptul de-a se pretinde persecutați în România, de-a cere abrogarea legilor existente și libertatea de-a vinde rachiu, de-a lăți și exploata vițiul beției în poporul românesc. Pentru nobilul Pherekydes, ambasadorul de la Mazar Pașa pe de-o parte, și pentru Herșcu și Ștrul Avram pe de alta, pentru crema, cum am zice, a neamului istoric al românilor M. Sa Regele e acasă.

Dar în cazul de față nu se prezentaseră viitorii stăpânitori ai expresiei geografice ai României. Nu. Erau numai niște proprietari din Moldova, un Rosnoveanu, un Pogor, un Cogălniceanu, un Ciupercescu, un Catargiu, un Corjescu, un Morțun, deci nu se pot primi in corpore.

Se înțelege că acest refuz de a primi delegațiunea i se datorește d-lui ministru prezident I. Brătianu, care, prin șeful poliției, au cerut regelui de a n-o primi.

Speciosul regulament al ceremonialului, pag. 75, cată să fie de-o origine foarte recentă și confecționat ad-hoc. El nu se aplică nici la foști colegi ai d-lui Brătianu, cari, trecuți prin călugăria cuvioasă a Văcăreștilor, cer dispensă de termen, nici la iluștrii copii ai ortalei, cari, aplicând prea cu multă relighie principiile partidului roșu, încap după zăbrele, nici la evreii cari au maltratat preuteasa cu ocazia înmormântării rabinului Șor. Ori de câte ori oameni de-o probată malonestitate din partidul roșu sau evrei, vinovați de acte de escrocherie și de brutalitate, vor cerea să pătrunză la picioarele tronului, precum și colectivul mazarist Pherekydes, porțile palatului le sunt deschise și acolo găsesc nu numai o ureche binevoitoare, ci chiar îmblânzirea asprimilor legii în favorul lor.

Dar niște proprietari ai pământului Moldovei cari cer numai respectul legilor, numai buna credință, numai adevăr? Aceștia nu merită nici o băgare de seamă. Țara aceasta pare a fi a străinilor și străini nu mai sunt în ea decât românii înșiși.


[10 februarie 1882]

„Românul“, promițându-ne programul nou, revăzut, corijat și adaos al partidului roșu, nu poate făgădui aceasta făr' a se lega din nou de conservatori.

Ar fi de dorit ca confrații să-și modereze condeiul. Când foaia oficioasă zice despre partidul conservator că a căzut în trecut „cu tot sprijinul Turciei, Rusiei și Austriei“ atunci ori nu știe ce zice, ori se face a nu ști. Interesele acestor trei puteri fiind pururea diametral opuse, nu pricepem cum se 'nțelegeau într-un mod atât de spontan asupra unui singur lucru: mănținerea partidului conservator la putere în țările române. Un partid care convenea Austriei nu mai putea conveni Rusiei sau Turciei și viceversa. Deja punerea alături a acestor trei nume este absurdă și „Românul“ ar fi trebuit să fie măcar atât de prevăzător pentru a alege din trei puteri numai pe una, care-ar fi sprijinit pe boieri la putere.

Dar altă contrazicere.


Partida care se numește boierească și după 1860 conservatoare, zice „Românul“, avea averea, proprietatea, guvernul și deprinderea țării de a i se supune orbește.


Dacă țara se supunea orbește acestui partid, prin deprindere, ce nevoie mai avea el de sprijinul Rusiei, Austriei, ori Turciei?

Dacă venim însă la partidul roșu, lucrurile se schimbă foarte în defavorul lui.

Aci Eliad și Bălcescu nu văd în d. C.A. Rosetti decât un „agent provocator“ al unei singure mari puteri, om făcut pentru această meserie, căci n-are patrie, patria lui fiind universul lui Blanqui, n-are naționalitate, naționalitatea lui fiind umanitatea întreagă a comunarzilor, n-are trecut și tradiții, c-un cuvânt nimic de pierdut, totul de câștigat.

„Pseudo-românul“ și cu el d. C.A. Rosetti se laudă că, la 1848, toată țara „a aclamat stindardul“ dumnealor.

Dar ce e 1848 în România îndeosebi? Ce însemnătate istorică a avut acest an pentru noi?

Să i-o spunem noi. Toată mișcarea română de la 1848 n-a fost decât pretextul căutat pentru ca rușii să treacă în Transilvania, un pretext pe care d. C.A. Rosetti s-a găsit să li-l dea, în mod dezinteresat se va zice, dar ne îndoim de dezinteresarea acestei personalități. Fecit cui prodest, zice latinul, a făcut-o acela căruia i-a folosit.

Ce-a urmat pentru țară din mișcarea al cărei merit și-l însușește?

Invazia și foametea.

La 1875 vedem pe d. C.A. Rosetti agitându-se spasmotic. Ce era în perspectivă? Războiul ruso-turcesc. Cui era să facă drum d. C.A. Rosetti venind la putere cu creaturile sale? Rușilor. Fecit cui prodest.

Ce-a urmat din agitația al cărei purtător de steag era Pherekydes? Invazia și cărăturile peste Balcani.

Acum, la 1882, d. C.A. Rosetti se mișcă. L-a apucat focul reformelor și dorul de țărani. El, care nici cunoaște pe țărani, nici gândește la soarta lor, el care numea maniac pe oricine se ocupa de această cestiune, ajunge a se improviza în promotorul îmbunătățirii sorții țăranului.

Întrebăm: ce e la mijloc? Ei bine, avem onoare a o repeta din nou d-lui C.A. Rosetti: fecit cui prodest. Prea miroase anul 1882 a Scobelef, a Bosnie, a turburare în Orient pentru ca d-lui C.A. Rosetti să nu-i trebuiască o cestiune agrară improvizată, spre a pune țara în neputință de-a lua o atitudine hotărâtă, încât, turburată înăuntru și neputincioasă în afară, să fie silită a transige cu invazia, precum deja de două ori a făcut-o, conform intențiilor d-lui C.A. Rosetti.

Și ce va urma din această agitație? Invazie și foamete.

„Binele public“ povestea într-un rând că d. I.C. Brătianu însuși a declarat despre amicul său politic, d. C.A. Rosetti, că nu cunoaște istoria țării, nici are sentiment de naționalitate.

Lăsăm pe seama d-lui Brătianu aceste cuvinte; vom povesti ceea ce am auzit de la un martor ocular. Într-un rând d. C.A. Rosetti se afla pe vapor, înconjurat de-o curioasă promiscuitate de orientali, greci, turci, bulgari, sârbi, evrei și alte neamuri. Cam cu chef, ca-n genere după masă, spuse următoarele:


De la toți oamenii din țară am văzut bine, de la greci, de la bulgari, de la evrei (fratele Rosenthal), numai de la români nu. Să nu mor eu până n-oi aduce pe toți românii în sapă de lemn.


Au trecut douăzeci de ani de atuncea, dar martorul ocular trăiește. Ceea ce ni se povestește cu ceea ce afirmă d. I. Brătianu despre amicul său se potrivește de minune una cu alta.

Dar să nu crează că amăgește pe cineva. Precum d-sa urăște pe român, așa românul îl urăște pe el. „Hidoasa pocitură“ zice Alecsandri, „spirit infernal“ zic marginile Bucureștilor, și, dacă țăranul n-a ajuns să zică nimic, e că nici știe de existența acestei caricaturi.

Crede poate d. C.A. Rosetti că-l urâm pentru aceasta? Nu, ne-ar fi rușine să-l urâm. Ura presupune oarecare respect, pe care nu l-am simțit niciodată pentru d-sa. Ne e scârbă și rușine. Scârbă a vedea pe un om străin ca origine și apucături conducând destinele celui mai numeros și mai cuminte popor de lângă Dunăre, rușine de noi înșine, de amorțirea noastră națională, că am putut îngădui unui asemenea panglicar oriental, bun pentru a bate toba înaintea unei menajerii, să se pretindă conducător al spiritului public de la noi. Mai bine, zicem, rob sub vechile Domnii drepte și sub legile lor creștine, cu conștiința că deasupra-ți se 'ntinde marele arbor al poporului și al geniului românesc, decât la banchet alături cu gheșeftari ca Carada, cu eroi ca Candiano, cu oameni de onestitatea lui S. Mihălescu. Mai bine rob în țara drepților decât om mare în țara în care malonestitatea, trădarea nocturnă, vicleșugul și pehlivănia sunt merite și titluri de înaintare. Toată mândria noastră de rasă, tot sângele strămoșilor, toată vigoarea și înțelepciunea lor, naivă și tânără, buna lor credință și dreptatea lor neclintită protestează în contra pângăririi istoriei noastre naționale de către un asemenea venetic.

Se va zice însă: „Se poate ca un om să mință viața întreagă, să facă zilnic protestațiuni de patriotism și naționalitate în care să nu crează?“

Se poate, pentru că vorbele ce le întrebuințează au alt înțeles în dicționarul criptografic al său.

Știm de ex. că espresia „națiune“ însemnează în coloanele foii sale „partidul roșu“.

Un întreg dicționar de chei și țifre foiește în „Pseudo-românul“ pe care nu-l pricepe decât d. C.A. Rosetti și confidenții săi. „Vegheați, ora a sunat“, „Ale tale dintru ale tale“, „Națiune“, „Românul“ toate acestea au în dicționarul lor o altă însemnare decât în lexiconul limbii noastre. Precum roșii se 'nțeleg într-o limbă a cărei cuvinte au un sens convențional, nu, pe cel lexical, tot astfel ei sunt ținuți la un loc prin trecutul lor de crime și de fărădelegi comune. „Vă am pe toți la mână“ le șoptește d. C.A. Rosetti în Cameră și fețele rotunde și grase ale milionarilor improvizați devin galbene ca ceara la acest cuvânt. Maffia și Camorra? Sunt o jucărie pe lângă acest partid în care nu există om necompromis, a cărui viață descrisă clar să nu merite ocna.

Și acest partid, discreditat în ochii săi proprii, amenințat de propriile sale căpetenii cu „pușcăria și carantina“, ținut la un loc nu prin comunitate de principii, ci prin complicitate de fapte rele, acest partid și organul lui îndrăznește a zice că „conservatorii sunt deconsiderați prin felurite abuzuri în cari se 'nnomoliră“ și că au fost „sprijiniți de Rusia, Turcia și Austria“?

Dar pentru Dumnezeu, unde e Caradaua, unde Candianoul, unde Mihălescul nostru? Cine dintre noi a călătorit la Livadia? Cine au făcut milioane cu răscumpărări, cine au prefăcut Parlamentul în local de ruletă și de joc de bursă?

Quousque tandem…?


REFLECȚIUNILE UNUI AGRICULTOR ASUPRA LEGEI TOCMELELOR AGRICOLE
[12 februarie 1882]

Ne-am întreținut în mai multe rânduri și foarte pe larg cu o persoană care în toată viața ei s-a ocupat de agricultură, de un caracter moderat și foarte imparțial, care niciodată nu s-a ocupat nici preocupat de politică. Este prin urmare un om special și competent în materie, a căruia opiniune are mare greutate, și vom încerca, după ce ne-am inspirat de vederile sale asupra materiei la ordinea zilei, d-a-i reproduce ideile în această privință.

Există sau nu în realitate o cestie agricolă a căruia soluțiune interesează bunul trai al țării? Subt impresiunea agitațiunei pe care se încearcă unii a o răspândi în țară, se vor găsi mulți oameni care, din interes sau luați de curent, vor răspunde într-un mod afirmativ. Toți se pun la lucru și caută un remediu, și se văd mulțime de legiști, trăiți în codice și în procedură, care n-au văzut niciodată un plug, nu știu să deosibească grâul de ovăz sau de porumb, fără nici o cunoștință de munca câmpului, nici de obiceiurile țăranilor, nici de nevoiele și dorințele lor, ignorând chiar limba țăranului, îi vedem rezolvând în materie de arătură, de seceră, de prășilă, de vite, de transporturi, cestii abstracte de drept. Oameni practici și pricepuți în materie, desperând d' a înțelege aceste disertațiuni, le spun în zadar că, înainte d' a propune remediuri, trebuiesc studiate cauzele răului. Așadar care sunt aceste cauze? Ele nu sunt acolo unde le văd doctorii în drept. Sistemul după care învoielile trebuie să fie libere între proprietari și cultivatori este bun și n-am ști să mulțămim îndestul memoriei lui Vodă Știrbey care, cu perfecta sa cunoștință de nevoile țării, a consacrat pentru prisoase sistemul cel mai bine adaptat intereselor reciproce și echităței, și care, cu toate transformațiunile prin cari am trecut, slujaște și astăzi de regule comune.

Este incontestabil pentru orice om de bună credință că singura și unica cauză a răului sunt abuzurile și esacțiunile impiegaților administrativi cari nu se tem d' a falsifica spiritul și d' a viola litera legilor și regulamentelor. Aceasta este adevărata rană a țării, acolo trebuie remediu radical.

La ce slujesc legile cele mai bine cântărite și cele mai echitabile dacă agenții însărcinați d' a le aplica nu sunt nici inteligenți, nici conștiincioși, nici onești și nu țintesc decât la interesele partidului de la putere, decât la profitul lor personal?

Citiți instrucțiunile și circulările care au urmat promulgarea legii din 1851. Ideea dominantă pe care o veți găsi la fiecare linie este d' a asigura părților interesate cea mai bună garanție a intereselor lor mutuale, cea mai mare securitate și un respect scrupulos al drepturilor lor. Ele apărau pe sătean contra avidităței unor arendași ingenioși a le proba că ei le datoresc îndoit munca contractată, aviditate ajutată prin conivența amploaiaților administrativi și, pe de altă parte, d' a nu lăsa pe proprietari victima nesupunerei țăranilor cari refuză de a-și împlini angajamentele lor, nesupunere mai totdauna zgândărită de administrațiune pentru a aduce pe proprietar la discrețiunea guvernului, mai cu seamă în vremea alegerilor sau pentru a-i smulge o sumă de bani.

Aviditatea într-un caz și intrigele administrației în celălalt cheamă necesitatea unei esecuțiuni revoltătoare.

Cu o bună administrație care ar ști să aleagă agenți onești și conștiincioși asemenea abuzuri n-ar fi posibile și dacă, prin excepțiune, s-ar produce câte unul ar trebui să fie sever reprimat. Mă adresez la puternicii zilei și le spun:

Nu faceți politică cu pâinea concetățenilor voștri; loviți fără milă în toate abuzurile, susțineți și încurajați munca; veți avea bunul trai general, veți obține progresul, ameliorări în cultură, în loc d' a avea ruina arendașilor și deprecierea proprietății fonciere care sunt rezultatul sistemului vostru. Destul ați semănat corupțiunea, ați excitat ura între diferitele clase ale populațiunei. Mai puneți-vă într-un punct de vedere mai înalt decât acela al spiritului de partid, a inspirațiunilor de coterie, gândiți-vă la patria voastră a căruia existență și viitor depinde de conduita ce va urma.

România trebuie să se impuie stimei Europei prin ordine și liniște, să înlăture primejdiile care ar amenința-o dacă ar deveni o cauză de îngrijiri pentru puternicii noștri vecini.

Agricultorul nostru ne-a pus sub ochi numeroase contracte agricole a cărora analiză o vom publica. Cititorii noștri se vor convinge că aceste contracte ar îndeplini perfect scopul lor dacă ar fi executate ad litteram precum în adevăr o cere interesul reciproc al părților. Am expus mai sus că, dacă mai adeseori nu se îndeplinesc, vina trebuie atribuită exclusiv administrațiunii.

Care este prin urmare mobilul agitațiunii pe care unii încearcă prin toate mijloacele a o propaga în toată întinderea României?

Sunt oameni cari nu se pot ridica decât prin dezordine, cari s-au însemnat prin ignoranță și incapacitatea lor în afaceri; dar în schimb, printr-o dibăcie nespusă, în intrigi subterane, în manopere perfide, în comploturi și conspirațiuni de orice fel. Mijlocul lor cel mai mare, unealta cea mai puternică este d' a excita grija în spirite și d' a provoca agitațiunea generală. Numai pescuind în apă turbure pot deveni necesari și ajunge scopurile lor.

Sunt câteva luni, au pus pe tapet eligibilitatea magistraturei, sistem imposibil și condamnat de toate spiritele serioase.

După ce au văzut că nu pot pune mâna pe puterea judecătorească, agitatorii noștri s-au aruncat pe un nou mijloc de agitațiune, i-a găsit deodată mila de soarta săteanului și vărsau lacrime de crocodil asupra suferințelor uneia din clasele muncitoare. În fața circulărilor guvernului care, sub cuvânt d' a lumina spiritele asupra cestiunei puse pe neașteptate, provoacă adunări populare, nu se mai poate îndoi nimeni că scopul lor este a întărâta pasiunile puind în luptă interesele.

Bunul simț și patriotismul Adunărilor noastre legiuitoare vor trece ele în sfârșit înaintea vederilor interesate și înaintea cuvântului de ordine ce le dau cei doi sau trei corifei ai partidei care până astăzi au robit voințele mandatarilor națiunii?

Aicea este toată chestia pentru moment, ne spune agricultorul nostru în limbagiul lui.


[Articol cu paternitate incertă]

[12 februarie 1882]

În ziarul nostru din 7 februarie a apărut un articol privitor la cererea de audiență a delegațiunei proprietarilor din Moldova. Prin acest articol ziarul nostru, în deplinul său drept de apreciare, găsea că n-a fost nemerit refuzul de a se primi acea delegațiune de către M. S. Regele, refuz care s-a comunicat prin d. mareșal al Curței.

Modul de a espune aprecierile noastre a părut d-lui mareșal că conține intențiuni răuvoitoare pentru d-sa personal și-a cerut redacțiunei ziarului nostru esplicațiuni în această privință. Ne credem datori, pentru stabilirea adevărului, a declara că articolul nostru din 7 februarie n-a avut câtuși de puțin ținta de a atinge persoana d-lui Theodor Văcărescu, pentru care avem cea mai deplină stimă.

Și pentru că veni vorba de acest incident regretabil, am vrea ca să terminăm cu dânsul și de aceea vom zice două cuvinte asupra comunicatului pe care ni l-a dat „Monitorul“.

Am publicat înadins acest comunicat fără nici un comentariu ca să se vază că, cu toate scuzele arătate de „Monitor“ în acel comunicat, impresiunea produsă în public prin opunerea guvernului de a lăsa pe reprezentanții agricultorilor din 14 districte ale țării de a se apropia de tron și a spune M. S. Regelui păsurile și nevoile agriculturei a fost foarte penibilă și că toată lumea a condamnat acest act cel mai puțin lipsit de tact.

Încolo, scuzele guvernului sunt că ceremonialul Curții domnești, după spatele căruia s-a pus guvernul, nu este de curând, că el a fost făcut sub guvernul d-lui Lascar Catargiu și tot sub guvernul d-lui Lascar Catargiu s-a aplicat pentru prima oară delegaților de la Mazar Pașa. Comunicatul pare că ne zice: Voi ați făcut acest ceremonial, voi l-ați aplicat: supuneți-vă legii pe care înșivă ați făcut-o. Cam aceste ne zice comunicatul și iacă răspunsul nostru: Oricare ar fi data acelui comunicat, guvernul conservator n-a luat nici o parte la facerea lui. Mai mult decât atât, guvernul conservator n-a oprit niciodată pe nimeni de a se apropia de persoana M. S. fie chiar ca delegat al mai multor cetățeni și de a invoca protecțiunea M. S. pentru interesele lor amenințate.


[13 februarie 1882]

Parturiunt montes, nascitur ridiculus mus, gem munții și se naște un șoarece.

După vântul care și-l luase „Pseudo-românul“ când făgăduia noul program al partidului său, ne așteptam la lucruri, de nu mari, dar cel puțin însemnate, la idei organice, care în adevăr să puie dezvoltarea țării pe o cale mai bună.

Când colo… ce să vezi? Cinci principii — mari și late — ne înșiră foaia guvernamentală ca program viitor al partidului roșu.

1. Dreptatea nu este așezată pe temelii.

2. Instrucțiunea în sate nu este.

3. Nu s-au îngrijat nime ca sătenii să nu fie din nou robiți prin tocmeli agricole.

4. În comune nu sunt drumuri, plantații, poliție, spitaluri.

5. Bătaia nu e bună.

Știam până acum că un program cată înainte de toate să fie pozitiv. Din negațiunile: „nu este dreptate“, „nu este instrucție“, „nu 'ngrijește nime de săteni“, „nu sunt drumuri“ nu rezultă nimic. Judiciile negative dovedesc un grozav gol intelectual, prin nedeterminarea lor infinită; se pot înmulți în infinit fără ca cineva să știe ce lipsește în adevăr. Nu e bun cutare lucru, nu cutare, nu așa, nu pe dincolo, nu și iar nu, și nimeni nu poate ști din șirul de negațiuni ceea ce ar fi în adevăr bun și folositor.

Demult am observat lipsa de idei a confraților și adeseori am avut ocazia a ne bate joc de micul bagaj de fraze cosmopolite care garnisește într-un chip atât de sărăcăcios localitățile strâmte și cranioscopic curioase în care rezidă creierii lor.

Oare acestea sunt naturi de adevărați reformatori?

Permită-ne confrații a le-o spune: semnul dumnezeiesc prin care se deosebesc adevărații reformatori de panglicarii ce vor să ia ochii mulțimii cu lucruri nouă, steaua în frunte cu care se nasc în lume este iubirea trecutului, simțul istoric. „Nu voi să stric legea veche, zise Isus Nazarineanul, voi s-o restabilesc“ — „Nu voi să ating biserica, zice Luther, voi s-o fac cum a fost“— „Voim să punem la loc bunele și bătrânele datini ale țării“ zice Matei Basarab; „Vă cer trecutul țării mele îndărăt cu Domnia ei, cu legile ei vechi, cu datinele ei“ zice Tudor cătră împăratul Turciei, și numai în trecut văd toți rădăcinile regenerării.

„Spitaluri trebuiesc în sate; abia s-au înființat câteva și nu mai ajungeau paturile“ zice „Românul“.

Da, într-un spital ați prefăcut țara, pe care, prin importul vostru de fraze, ați îmbolnăvit-o moralicește și fizicește. Spitaluri pentru bolnavii morali, temnițe, spitaluri pentru bolnavii fizici! Spitaluri pentru jertfele politicii voastre economice și sociale, căci poporul întreg e bolnav de hatârul cu care milionarizați creaturile voastre, de hatârul cu care cercetați crimele cărăturilor peste Balcani, de hatârul cu care faceți din rebelul din Ploiești pe adiutantul Maiestății Regelui. Da, spitaluri, căci acest popor nu mai crede în merit… Uzanțele principiului „facem treburi“ apucăturile viclene s-au substituit meritului. El nu mai crede în onestitate, căci malonestitatea este un titlu de înaintare, și din oameni vrednici „de pușcărie și carantină“ se compune sfatul legiuitor al țării. El nu mai crede în eroii săi, după ce eroii nopții de la 11 fevruarie sunt mari și tari, după ce trădarea și infamia s-a botezat în numele eroismului. Ați războtezat cuvintele, ați suplantat înțelesul pe care li-l dăduse secolii vieții noastre istorice, ați scornit limba păsărească în locul celei românești, ați desființat, Erostrați străini și nelegiuiți, toate vertebrele de drept, de echitate și de tradiție ale acestei străvechi și de Dumnezeu păzite țări.

Pentru voi n-a preexistat nimic înaintea voastră și puțin vă pasă de ce va exista după voi. „După voi potopul!“

Forme de guvernământ și principii nu sunt pentru voi decât niște expediente care oricare altele; le luați nu din adâncul inimei voastre proprii, ci de la alții. Noi — această foaie îndeosebi — am fost cei dentâi care am dat țipătul de alarmă în privirea stării rele a țăranului. Dar n-am uitat a cita cauzele. Cauza cea adevărată e că cea mai mare parte a păturii superpuse în acești din urmă treizeci de ani nu compensează prin merit și știință munca poporului care-i susține. Ați înzecit sarcinile acestui popor pentru a hrăni cu birul lui o seamă de plagiatori pe catedre universitare, trădători și rebeli ca ofițeri superiori, directori de drum de fier, advocați plătiți cu 30-40 de mii de franci pe an.

Ați făcut din plagiat, din nulitate, din feneantism un merit, un titlu de înaintare; i-ați dat poporului formele goale a unei civilizații străine, fără umbră din cuprinsul și bucuriile ei; ați făcut ca plebea, plebea uliților orașelor, să domnească peste nobilul popor românesc; mai mult, ați constituit privilegii pentru ca această arhiplebe pururea să rămâie deasupra.

Și nu e dreptate azi? Dar de unde să fie, când ați atins-o în sâmburele ei, în dreptul consuetudinar, parte viu, parte cuprins în codicii vechi, și ați impus legislațiuni străine?

Și azi, când ați prefăcut dreptul, obiect al datinei și conștiinței publice, în știința vastă a unor legiuiri străine, când judecătorul cată să fie om special, voiți să îndreptați justiția prin electivitate? Cei ce nu cunosc codicele să știe pe cei cari și-au făcut din aplicarea lor o misiune a vieții?

Nu e instrucțiune azi? Dar de la cine să învețe poporul? De la declasații din cari ați făcut profesori ce, având înșiși patru clase liceale, devin profesori de liceu sau de facultate?

Stă rău comuna și județul? Și mijlocul de a le îndrepta starea, consistă în sufrajul universal, în seducerea populațiunilor prin amăgitori de profesie, prin oameni cari și-au făcut o meserie din a promite marea cu sarea și a nu ținea nimic? Sunt rele tocmelele agricole?

Dar cine l-a silit pe țăran să se tocmească decât sarcinile impuse de stat, de comună, de județele cu self-guvernmentul lor plătit și compus din simpli postulanți? Și azi — spre îndreptare — voiți să desființați libertatea tranzacțiunilor, stipulând tocmai contrariul unicului principiu de drept care domnește în materie de când lumea? Principiul tuturor legislațiunilor de când i-a venit în minte unui legiuitor să dispuie ceva e că absolut libere sunt tocmelele, dar făcute odată, îndeplinirea lor e obligatorie. Voi întoarceți principiul pe dos și ziceți: Tocmelele nu sunt libere, se vor face cum zic eu, iar îndeplinirea lor rămâne la discrețiunea fiecăruia. Cum o vrea și de-o vrea o face.

Și acum, după ce toate espedientele și panglicăriile s-au înfundat, vine „Pseudo-românul“ și proclamă că „Partida națională și liberală culpabilă este“ „Pentru relele în instrucțiunea publică sunt răspunzători toți membrii partidei naționale și liberale“ c-un cuvânt de toate relele economice, sociale, igienice chiar, e răspunzător și culpabil partidul roșu. Culpabil!

Culpa presupune știință și premeditare. Prea sunt ignoranți, prea neînsemnați membrii partidului roșu, pentru a fi culpabili in publicis. Singura lor țintă a fost de a se îmbogăți, de a-și crea sinecure și averi; ei n-au avut nici o însemnătate politică, prin urmare nu culpabili, ci greșiți sunt. Greșalele însă în politică sunt, după cum zic francejii, crime; căci în urma lor sufăr milioane de oameni nevinovați, se 'mpiedică dezvoltarea unei țări întregi și se 'ntunecă pentru zeci de ani înainte viitorul ei.


[14 februarie 1882]

Credem necesar a reveni asupra revistei „Românului“ de care am vorbit în numărul de ieri, căci e plină de învățăminte pentru oricine știe să descifreze frazele apocaliptice ale acestui ziar.

Confratele nostru, ocupându-se de reformele și îmbunătățirile pe care partidul său trebuia să le introducă, dar pe cari nu le-a introdus, aruncă această acuzație cel puțin neașteptată:


Vinovați pentru mănținerea acestei ucideri morale a națiunei, pentru cești șase ani din urmă, sunt senatorii, deputații și guvernul partidei noastre.


Da, puneți-vă cenușă pe cap, bateți-vă pieptul, strigați: Mea culpa, căci culpabili sunteți, le zicem și noi care-i vedem la lucru de atâta vreme. Da, sunteți culpabili, și e bine că o recunoașteți înșivă în cele din urmă, căci niciodată prestigiul justiției n-a fost mai compromis, niciodată administrațiunea n-a fost mai slabă și mai coruptă, instrucțiunea publică mai părăsită, prevaricațiunile mai dese, jafurile, tâlhăriile și omorurile mai numeroase, țăranul mai sărăcit și mai mizerabil, nivelul moralităței publice, în fine, mai scăzut.

Caine, ce ai făcut pe Abel? suntem în drept a vă întreba. În timp de șase ani de când țineți puterea în mână ce ați făcut cu acest popor pe care l-ați momit întotdauna cu fraze sforăitoare și care nu v-a întrebat niciodată de unde ați venit și unde vă duceți? Să v-o spunem noi, căci epoca răfuielei a sosit, o anunțați voi înșivă cu spaimă, ca păsările sălbatice ce țipă speriate de apropierea furtunii.

Apostoli ai unui liberalism înșelător, ați falsificat simțul națiunei prin promisiuni irealizabile, considerând negreșit că a promite e nobil, a-și ține cuvântul e burghez. Patrioți fățarnici, v-ați prefăcut că vărsați lacrime pe nenorocirile poporului și, îndată ce ați ajuns la guvern, cea dântâi grije a voastră a fost de a arunca sorții pe cămașa lui și de a vă împărți funcțiunile și grasele sinecure, căci niciodată nu v-ați gândit decât la satisfacerea poftelor voastre nesățioase. Ați întreit dările săteanului, l-ați executat cu dorobanțul și i-ați vândut cenușa din vatră, l-ați bătut și torturat prin subprefecții și agenții voștri și astăzi pozați în apărătorul lui; căci interesul vostru este să întrețineți necontenit zâzania între proprietar și sătean. Aroganți în cuvinte, când a fost vorba de fapte ați îngenuncheat înaintea străinului și i-ați oferit fața fără să vă gândiți că palma aplicată pe dânsa o resimțea țara pe obrazul ei. Cu gura plină de principii mari, n-ați neglijat niciodată micele voastre interese și, de șase ani, prezentați țării spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadență; îmbuibați însă nesatisfăcuți, vă certați unii pe alții, vă acuzați între voi de imoralitate, vă aruncați în față epitetele de cumularzi și concesionari — toate acestea în ochii națiunei uimită de atâtea turpitudini!

Ați comis păcatul neiertat de care istoria vă va cere un compt sever: acela de a fi zdruncinat cu desăvârșire sentimentul onestității între cetățeni. Ah! răspunderea vă este teribilă, căci o națiune coruptă este o națiune pierdută. Lumea v-a văzut cu mirare transformându-vă de azi până mâine în milionari, fără să poată a-și explica misterul acestei extraordinare schimbări.

Cetățeanul onest și-a zis atunci cu descurajare că secretul avuției nu e în muncă, ci aiurea: îndoiala s-a introdus în sufletul lui, dezgustat, el a repețit cuvântul lui Catone: Virtutea e o ficțiune. Exemplul pornind de la cap, contagiunea s-a lățit, cangrena a cuprins parte din corpul social, și astăzi amenință să prăvălească națiunea în prăpastie.

Vă trebuie satirici ca Juvenal și ca Barbier spre a vă descrie, cu vii culori, opera voastră, de care singuri vă spăimântați. Ați batjocorit întotdauna libertățile publice, cari sunt patrimoniul poporului, iar nu al vostru, căci ați introdus tirania mediocrităților patente, ați înființat o sumă de satrapi în miniatură, cari au căzut ca lăcustele pe spinarea județelor, spre a le exploata și jefui. Aceia din voi cari au rămas onești au devenit complicii lor, căci n-au avut niciodată destul curaj patriotic spre a-i denunța națiunei indignate.

Acum vă uitați fără voie în urma drumului parcurs și, ca femeia lui Loth, rămâneți împietriți de groază. Vă întrebați singuri fără să vă gândiți că întrebarea ce vă faceți este condamnațiunea voastră:

„Dreptatea este ea oare bine așezată pe puternice temelii?“

În loc de a-i așterne „puternicele temelii“ de cari vorbiți ați voit să-i clădiți un edificiu pe nisip, spre a o lăsa în voia vânturilor.

„Instrucțiunea publică în sate stă în față și cea din orașe bolnavă este“ ziceți acum. A cui e vina? Unde vă sunt socotelile, unde vă este solicitudinea pentru țăran, „temelia casei“ solicitudine de care faceți atâta paradă în cuvinte făr' a o traduce niciodată în fapte? Numărați printre voi proprietari mari, capitaliștii de frunte, oameni înavuțiți din sudoarea poporului: unde le sunt localele de școale construite, bisericile reparate, binefacerile răspândite pe seama populațiunilor rurale? Acestea le lăsați pe sarcina „conservatorilor“ a „sincerilor reacționari“ Ciocoi! ciocoi! mai străini în patria voastră decât lepădăturile Fanarului!

„Îngrijit-au, vă mai întrebați, proprietarii cei liberali, prefecții, subprefecții, deputații și senatorii, conform art. 8 al legei rurale, despre pământurile celor morți fără copii și cari sunt furate de către primari, notari și notabili răpitori ai dreptăței sătenilor.“

„Îngrijit-au de dreptul săteanului la pădure, de hotărnicie și de împietruirea islazurilor.“ Întrebați-vă, căci noi v-am făcut de mult aceste cestiuni. În loc să înțelegeți însă nevoile săteanului, în loc să-l instruiți și să-l luminați asupra adevăratelor lui interese, în loc să-l ocrotiți și să-l ajutați, l-ați asmuțit, prin circulări perfide, în contra proprietarului, făcându-l să creadă, în naivitatea lui, că nu mai are trebuința să muncească pământul, căci d. Ruset îngrijește de fericirea lui. Și, lucrul neauzit: în numele nu știm căror principii, ați amenințat pe funcționarii publici cu destituire dacă vor continua să aplice legea votată de Corpurile legiuitoare și sancționată de capul statului!

Lăsați țăranul în pace, căci progresul nu se improvizează prin comoțiuni violente. El este opera înceată și înțeleaptă a timpului.

Țara v-a făcut experiența în decurs de șase ani și a văzut că n-ați învățat decât a vă rotunji averile pe spinarea ei. În această privință dibăcia voastră va fi o tristă lecțiune pentru generațiunile viitoare.

Dacă vă va face bilanțul, el va fi scurt și dureros: mizerie înlăuntru! umilință în afară!

Duceți-vă de unde ați venit!


[16 februarie 1882]

În ziua ominoasă de 11 fevruarie s-a continuat în Adunare discuția reformei tocmelelor agricole și, ca și când această zi ar fi păstrat pentru de-a pururea însemnătatea ei, a dat naștere unui schimb de idei care, dacă nu mai trădează pe alții, a fost în stare cel puțin a trăda pe deplin cugetările celui mai puternic șef de partid, ale d-lui C.A. Rosetti și ale coreligionarilor săi politici, ale roșiilor.

Ne permitem deci a face abstracție deocamdată de la interesantele discursuri ale d-lor Cozadini, Cogălniceanu, Carp și Vernescu, abstracție de la cestiunea tocmelelor chiar.

O putem face aceasta cu atât mai mult cu cât de patru ani de când noi și numai noi am dat alarma în cestiunea stării țăranului. De patru ani ilustrăm traiul său rău și esploatarea neomenoasă căreia este supus, de patru ani am încercat, cu toată puterea și căldura convingerii, să atragem atenția sferelor dirigente, fie conservatoare, fie liberale, asupra mizeriei în care trăiește cea mai numeroasă, cea mai importantă, cea mai conservatoare și — verde vorbind — cea mai nobilă parte a poporului românesc.

Dacă nu întreg poporul e de aceeași descendență, fără îndoială în el sunt elementele acelea cari au determinat soarta țării aceștia; în el s-au rescufundat, precum se știe, până a nu mai fi cunoscute, multe din familiile vechi și mari ale țării, în rezășimea lui aflăm nume cari au stat adesea față cu cei mai puternici regi ai pământului, în el există și azi ceea ce cu sute de ani înainte a fost mare, generos și viteaz în țările române. Unul și același în limbă, în datini, în dreptul consuetudinar, pretutindenea distingându-se prin o adâncă blândețe de caracter și prin multă inteligență, acest popor prezintă un mare problem istoricului, etnologului și linguistului, problemul unui popor în adâncime conservator, care păstrează în caracterul său neatinsă unitatea originară, preesistentă ramificațiunilor și despărțirii lui. El, care e obiectul studiului și iubirii noastre, a fost acela de care ne-am ocupat cei dentâi și cu toată căldura și dacă, în cestiunea tocmelelor, am dat loc în aceste coloane studiilor celor mai diverse a fost pentru a lumina obiectul din toate punctele de vedere, cu supoziția de sine înțeleasă că orice neajuns care împiedică sau face cu neputință prosperitatea țăranului cată să fie înlăturat. Va să zică nu nouă ni se poate face imputarea de-a nu fi voit din toată inima îmbunătățirea stării lui.

Deci nu în contra straniilor acuzări ridicate în această privire de d. C.A. Rosetti ne vom ridica, nici vom polemiza cu d-sa în privirea manierei ce are sau afectează a avea în tratarea istoriei de la 1848 încoace. Necunoscător cauzelor economice și sociale cari determină fenomenele publice ale unei societăți omenești, d-sa face ca istoric ceea ce face și ca politician, judecă toate cele a priori, măsurându-le cu micimea insuficienței propriilor sale cunoștințe, ba vede chiar mărire și înălțare acolo unde decadența e învederată și-și face un merit din fapte absolut condamnabile.

Ceea ce voim să constatăm astă dată e altceva.

De câte ori afirmam că d. C.A. Rosetti e republican, socialist chiar, ni se contesta aceasta, ni se zicea că e o insinuație de rea credință. De astădată orice recriminare cată să cază; d. C.A. Rosetti a vorbit însuși, a declarat-o formal, franc, pe față, că așa este și așa va fi pururea.

În Revista Dunării declară d-sa c-a scris și iscălit:


…am fost, sunt și voi fi republican.


Astăzi zice:


Cât pentru republică, aceasta este treaba copiilor mei și a copiilor lor… Eu mă mulțumesc cu titlul de rege și cu faptul de republică.


Așadar să fie bineînțeles: d. C.A. Rosetti a fost și este republican; copiii săi și ai copiilor săi au misiunea de a stabili republica și ca titlu al statului român; regalitatea de azi nu e decât un titlu fără esență și fără spirit monarhic; în fapt trăim în republică.

Așadar fostul prezident al republiculei ploieștene bine-a făcut c-a proclamat-o; el n-a proclamat decât înlăturarea unui „titlu“ căci de fapt republica exista. Bine-au făcut tinerii Rosetti și Caligari când, în ziua încoronării, au băut, la cafeneaua Procope, în unire cu altă adunătură socialistă, în sănătatea Republicei române. Cui aveau să închine? Unui simplu titlu, fără însemnătate monarhică?

Mai mult încă. Recompensă chiar s-a dat de statul monarhic-ereditar al României celui ce „a fost, este și va fi republican“ iar părțile reversibile ale acestei recompense se vor plăti regulat de același stat monarhic… pentru a înlesni materialmente treaba acelor cari vor să desființeze până și titlul monarhic și să realizeze definitiv republica.

Și… să se țină bine minte, acest d. a fost ministru, prezident de Cameră, este șef de partid, și partidul împărtășește și aplaudă frenetic ideile creatorului său: a fost, este și va fi republican, se mulțumește deocamdată cu titlul de rege, dar în realitate menține faptul republicei.

Dacă regele ar voi să uzeze de prerogativele monarhice ale Coroanei, dacă ar da sceptrului său acea energie grea și mântuitoare care e esența monarhiei și scapă statele în decadență de păture ca ale Mihăleștilor și Caradalelor, dacă, în sfârșit, amic și părinte al poporului său, care va fi și poporul fiilor și nepoților săi, ar avea îndurare de soarta lui, de necultura lui, de sărăcia lui și ar alege El — nu altul — elementele acelea cari vor în adevăr „binele și ridicarea poporului“, iar nu faptul republicei cu corolarul esploatării sistematice, ce-ar zice d. C.A. Rosetti atunci?

Ce ar zice?

„Nu ne mai trebuie titlu de rege, ar zice, căci începe să nege faptul republicei. Jos titlul.“ Și ar zice-o pentru că d-sa nu se sfiește de-a o zice azi, când semnătura voluntară a acelui „titlu“ l-a făcut om avut pe el și pe copiii săi.

Închipuiască-și cineva dacă 'și poate închipui… că d. de Bismarck, contele Taafe, Gladstone sau Ignatief, sau oricine a fost ori este ministru atotputernic ar declara… nu în intimitatea amicilor, ca reminiscență școlară sau ca problem de istoriografie, ci înaintea Parlamentului: „Am fost, sunt și voi fi republican; Regele? Un titlu. Treaba copiilor mei de a-l desființa. Îl îngădui pe acest rege pentru că-mi dă faptul republicei“. Pe ce picior ar sta a doua zi acel om de stat și partidul care-l aplaudă cu Coroana și cu monarhul?

Va să zică titlul stă numai pentru că-l îngăduie d. C.A. Rosetti, se mulțumește cu el de vreme ce avem faptul republicei?

Are și aceasta înțelesul său. Numai în zilele lui Carol îngăduitorul, adânc îngăduitorul, un panglicar străin, negustor de gazetă, rătăcit într-un popor din vechimea sa monarhic, poate să proclame că, dacă există monarhie, e numai pentru că o îngăduie acest zgârie-hârtie.


[18 februarie 1882]

Citit-a vreodată d. C.A. Rosetti resturile sofiștilor greci, eristica filozofilor din India, scrierea lui Gerard Hamilton asupra sofismelor parlamentare, cartea lui Dumont din Geneva asupra aceleiași materii? Nu știm în adevăr dacă are cunoștință de lucrurile acestea, dar ceea ce știm e că un sofist politic mai perfect decât părintele democrației române arareori se va găsi. Nu cunoaștem în adevăr apucătură, subțire sau din topor, pe care redactorul „Românului“ să n-o întrebuințeze față cu noi și trebuie o minte călită oarecum în toate subțietățile ce se obicinuiesc de oameni spre a falsifica adevărul pentru a întâmpina curioasele, dar intenționatele sărituri ale spiritului său.

E prea adevărat că mai nu e om politic care să nu facă sofisme, căci sofistica e logica patimei și a interesului și patima e oarbă, iar interesul uită tot, pentru a nu se vedea decât pe sine.

Ne-ar duce prea departe dacă am analiza și clasa după Gerard Hamilton tot ce spune d. C.A. Rosetti, care — un sofist naiv și convins poate de aceea ce zice — îndrăznește a afirma în Cameră și prin ziarul său că n-a spus niciodată neadevărul. Niciodată! Dar să ne ierte Dumnezeu și verde vorbind: d. C.A. Rosetti este incapabil de a spune un singur adevăr, precum e incapabil a-l pricepe. Există o boală de ochi numită daltonism. Ochii cuprinși de ea văd culorile altfel; în loc de roșu văd verde bunăoară. Această boală poate deveni foarte primejdioasă dac-o contractează un conductor de trenuri de drum de fier, căci pricepe semnele ce i se dau cu steaguri sau discuri colorate altfel decum i se dau și, aplicându-le cum le vede, poate espune pe pasajeri ciocnirilor celor mai dezastroase. Ei bine, îi cerem iertare d-lui C.A. Rosetti că ne permitem a-i face diagnoza ochilor săi intelectuali, dar d-sa s-a născut cu daltonismul minții, e incapabil de-a distinge colorile, pricepe sau se preface a pricepe pe dos ceea ce zicem și ne atribuie aproape pururea contrariul de ceea ce am afirmat. Dac' ar fi mai tânăr, calea valea, îndreptare ar fi cu putință: un bun collegium logicum, cu insistența profesorului de-a nu uita punctul controversei, i-ar ajuta mult. Dar bătrân și atât de deprins cu mânuirea instrumentelor erorii, noi mai nu putem scrie pentru d-sa, ci pentru bunul simț al publicului, care ne pricepe credem, căci nu vorbim nici chinezește, nici apocaliptic.

Astfel „Românul“ de ieri spune bunăoară cititorilor săi că, după ce d. Maiorescu a susținut în Cameră necesitatea reformei tocmelelor agricole, alegătorii săi se întruniră, și-l dezaprobară; că noi avem tristul curaj de-a combate astăzi ceea ce am susținut ieri; că acuzând pe ministrul ce-a propus reforma, a cărei necesitate nici noi n-o putem nega, facem act de politică cu scopuri nemărturisite și de răi patrioți.

Deie-ne voie d. C.A. Rosetti a contesta cu desăvârșire ceea ce zice. Nimeni n-a dezaprobat pe d. Maiorescu pentru că a susținut necesitatea reformei; nimeni din noi n-a tăgăduit această necesitate; nimeni n-a acuzat pe d. ministru pentru că a propus reforma. Cum a propus-o, asta a fost cestiunea; asupra modului am insistat și l-am găsit revoluționar și propriu a agrava, nu a ușura situația. Dar modul cum se face un lucru e în toate celea esențial. Cântă pe violină Don Pablo de Sarasate și cântă, pardon de espresie, și onor. Costinescu. Cum cântă unul și altul, asta e cestiunea.

D. C.A. Rosetti voiește reforma magistraturii. Și noi o voim, dar cum? Noi cerem numirea prin concurs de titluri și vechime de serviciu, precum și inamovibilitatea; d. Rosetti voiește să fie aleasă de garda orășănească a venerabilului autor de versuri neogrecești, Serurie. În privința necesității reformei ne înțelegem deci cu onor. d. Rosetti, dar în modul cum pricepem unul și altul lucrurile, ne cam deosibim, n-ar fi cu bănat, și încă binișor.

Și noi am voi răul țăranului?

Dar, dacă, de ani încoace, a fost foaie care-n nenumărate rânduri s-a ocupat cu de-amănuntul și se va ocupa încă de soarta țăranului, acea foaie a fost „Timpul“. Numai răposatul Bolliac a mai scris poate cu atâta convingere ca și noi în cestiunea aceasta, și colecția din anul trecut și din cel curent e față pentru ca oricine să se convingă că e poate singura cestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest unic și adevărat popor românesc.

El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională; el e păstrul caracterului nostru în lumea aceasta franțuzită și nemțită, el e singurul care de zece veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient. Așa chilos și greoi cum este, e o putere de rezistență în el pe care nimeni n-o poate sfărâma, nimeni îndupleca. Lipit în Basarabia de colosul ucigător de nații al Rusiei, el, neamul râzător al lui Miron Costin, își bate joc de muscali sub nasul lor, parc' a lui ar fi toată împărăția muscalului. În Ardeal scoate cusur ungurului și neamțului; pretutindeni același, pretutindeni întruparea tinereții etnice, pretutindeni simțindu-se și fiind superior celor ce-l înconjoară.

Și noi i-am voi răul?

Dar dovada cea mai vie e istoria recentă chiar. Două din trei părți a întreg pământului României îl dădea Regulamentul Organic în posesiunea țăranului în schimbul a 22 zile de lucru pe an. Astăzi? Sub domnia banului cosmopolit și a posesiunii cosmopolite, d. C.A. Rosetti e silit să prevază în lege ca cel puțin 2 zile pe săptămână să rămână pe seama țăranului, ca să-și cultive pământul său propriu. Va să zică nu 22 de zile ale Regulamentului, ci 220 de zile ale erei liberale, înzecit atâta cât muncea înainte, muncește astăzi, și e mai sărac decât oricând.

Și cine e de vină dacă țăranul nostru nu mai e la largul lui?

Cine, decât reformatorii cari au voit să 'ndrepteze datinele așezate de Domnii cei vechi și adunate în această privire în Regulament?

Cine, decât inovatorii cari credeau a putea inventa o altă țară, cine decât cei ce au introdus trebuințe străine, legiuiri străine, mode străine, cine decât cei fără știință de carte și fără seriozitate morală s-au improvizat în stăpânitori ai acestei vechi și binecuvântate țări? Nu ne mai silească d. C.A. Rosetti a repeta crudele adevăruri despre plebea nesățioasă de străini și semistrăini pe cari i-a înțolit din sudoarea aceluiași țăran pe cari se preface azi a-l compătimi, căci, când ajungem a vorbi de ea, d-sa știe fără îndoială din esperiență că tot fanatismul nostru de rasă se dezlănțuie atunci și că praful se alege din gheșeftarii și patrioții de meserie cari-l servesc.

Așadar încă o dată: voim reforma legii tocmelelor, dar nu cum o voiește d. Rosetti, căruia nu tocmelele, ci popularitatea și vrajba socială îi îmblă prin cap. O voim cu serioase și amănunțite studii, cu păstrarea celor două principii necesare în materie: libertatea tranzacțiunii și obligativitatea strictă a îndeplinirii; o voim de bună credință și întemeiată astfel încât să nu mai poată fi o armă de influență electorală în mâinile guvernului.

Și, fiindcă pe d. C.A. Rosetti nu-l mai putem îndrepta, am dori ca treaba copiilor săi să nu fie a realiza republica, ci aceea de-a se pune serios pe carte și pe muncă, pentru a compensa prin ele darea țăranului care-i susține. Puindu-se pe carte, studiind datinele drepte și vechi ale țării lor și ale altora, se vor convinge că mare mult bine a fost odinioară în această țară și mare mult la largul lor și în dragă voie trăiau oamenii înainte de epoca reformelor și înnoiturilor; se vor convinge că statul omenesc nu e rezultatul unui contract sinalagmatic, ci un organism produs de natura intimă și de înclinările unui popor și că arta politică e ca arta medicului; are să subvină acțiunii și reacțiunii binefăcătoare a naturii, nu să impuie legi a priori unui organism care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înnăscute. Atunci se vor convinge tinerii că boala imigrării străinilor, boala simplificării muncii naționale, boala feneantismului sunt toate a se atribui ideilor și trebuințelor nesănătoase și disproporționate introduse în țară de minți semidocte, de barbari pospăiți.

Și… mai știi?… poate vor deveni reacționari ca și noi, poate se vor convinge că un popor tânăr nici nu e în stare a fi altceva decât reacționar și că demagogia și republica universală nu sunt decât semne de marasm senil la o rasă învechită în zile rele, ale cărei puteri morale s-au sleit.


PABLO DE SARASATE
[18 februarie 1882]

E greu a descrie impresia adâncă care-o face acest artist. Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curăție și putere a sunetelor vioarei sale, Sarasate privea cu ochii lui mari și de-o liniștită energie, netrădând prin nici o mișcare a feței acea simțire adâncă care inspiră și dictează o atât de măiastră execuțiune…

Din nefericire numele marelui violonist fiind mai puțin cunoscut în părțile noastre semiorientale, sala teatrului nu era îndestul de plină.

Acești artiști executori iau arta lor cu sine și cine nu se folosește de puținele ocazii ce li se oferă pentru a-i auzi au pierdut pentru totdauna o plăcere artistică fără seamăn, senzațiuni muzicale pe care numai artistul acesta și nu altul le poate produce. A auzi de la un altul oricât de celebru aceeași piesă muzicală chiar nu echivalează pierderea de-a nu fi ascultat pe acesta, care-și are feliul lui de-a executa, puterea și geniul lui individual, cum nu se mai află în altul. Sperăm că, știindu-se odată cumcă abia mai există un alt violonist în lume de talentul lui Sarasate, publicul se va grăbi a da semne mai vii de respectul ce-l are pentru arta adevărată și se va grăbi a asista în număr mai mare la concertele sale.


[19 februarie 1882]

În urma stăruitoarelor insistențe a unui public fermecat de sunetele vioarei sale, don Pablo de Sarasate va mai da încă un concert; al doilea și cel din urmă.

Numai unul? întrebăm cu mâhnire.

Acești artiști executori duc cu sine tot farmecul cu care natura i-a înzestrat într-un moment de estraordinară liberalitate. Deodată cu ducerea lor ei ne iau ce ne-a dat, lăsându-ne numai părerea de rău că nu-i mai putem asculta. Ei sunt despoții în republica artelor! De pe chipurile marmorelor antice putem avea copii în ipsos, de pe tablourile lui Rafael fotografii și gravure, operele maiștrilor compozitori le putem avea și ne putem împrieteni cu ei mai bine decât cu cunoscuții și cu rudele, dar acești artiști al căror geniu consistă în priceperea adâncă și în execuțiunea măiastră a creațiunilor muzicale, aceștia ridică înainte-ne o lume proprie numai lor și, după ce ne-au îngânat un ceas în acea lume, ei o duc cu sine.

La cel dentâi concert publicul n-a fost tocmai numeros, pentru că nu se dăduse, se vede, o publicitate destul de întinsă știrii despre sosirea artistului. De astă dată nimeni nu mai poate invoca această ignorare nici ca esplicație a neasistării sale, necum ca scuză.

Concertul al doilea se dă mâni, vineri, la 19 februarie, în sala Teatrului Mare. Deși presupunem că succesele ce artistul le-a avut în calea sa nu vor fi suferind nici o asemănare cu ovațiunile unui oraș de pe marginea Orientului, totuși publicul bucureștean e dator a se întrece a-i face onoarea cea mai cuvenită unui artist: aceea de a-l asculta în număr mai mare decât în rândul trecut, spre a fi răpit de farmecul puternic al producțiunilor sale.

Programa concetului al doilea e următoarea:

Partea I: 1) Uvertură; 2) Concert pentru vioară (de Wienawski) cu acompaniament de orchestră — a) Allegro b) Romanță c) Finale à la Zingara; 3) Retraite anglaise, executat de orchestră; 4) Fantasia apassionata pentru vioară (de Vieuxtemps) cu orchestră.

Partea II: 5) Uvertură; 6) Suite espagnole pe tema din opera Carmen, pentru vioară (de Sarasate); 7) Melodii țigane (de Sarasate) cu acompaniament de piano.

Biletele credem că s-or mai aflând încă la magazinul d-lui Gebauer.


[21 februarie 1882]

Nevoind a fi victima legii ad-hoc votate pentru garantarea secretului profesional (!), d. M. Kogălniceanu, în partea a II-a a scrierii asupra Cestiunii dunărene, care tratează conflictul său cu guvernul d-lui Brătianu, nu se mai poate servi de alte acte confidențiale ce relatează convorbirile și opiniile diplomaților străini, ci e mărginit în argumentarea sa de-a se ține de actele publicate deja de d-sa, de d. Kallimach-Catargiu, de d. Boerescu însuși.

Acte nouă nici nu ni se par de nevoie. D. Kogălniceanu prea cunoaște cestiunea Dunării în toată începătura și în toate amănuntele ei pentru ca să nu se întrevază pretutindenea ceea ce știe d-nia lui și ceea ce nu ne comunică.

Natura și fazele acestui conflict sunt cunoscute.

Tractatul de la Berlin, art. 55, zice clar:


Regulamentele de navigațiune, de poliție fluvială și de supravegheare de la Porțile de Fier pân' la Galați vor fi elaborate de Comisia Europeană, asistată de delegații statelor țărmurene.


Nicăiri nu e vorba de Comisie Mixtă de riverani, nicăiri de-o preponderanță a Austro-Ungariei în o asemenea comisie, nicăiri de prezidiul ei perpetuu și precumpănitor. Soluțiunea indicată prin Tractat pe de o parte, prin dreptul ginților pe de alta e că: regulamentele se elaborează de Comisia Europeană; se aplică de riverani; aplicarea se supraveghează de Comisia Europeană.

Aceasta nu e numai soluțiunea indicată de Tractat; ea este susținută de chiar baronul Haymerle, în ședința de la 2 iulie 1878 a Congresului (Protocol no. 11), în care răposatul cancelar a propus ca


un comisar delegat de Comisiunea Europeană să privegheze executarea acestor reglemente,


sperând poate că acest comisar va fi pururea cel austriac.

Însă în 1879 încă, pe când d. Kogălniceanu era ministru de interne, prinde de veste că Austro-Ungaria, care urmărește de atâta timp supremația pe Dunăre, caută a smulge de la puteri concesiuni în privirea aceasta, mai cu seamă dreptul de supravegheare a navigațiunii. O depeșă vagă și întunecoasă a d-lui Bălăceanu din Viena dă a înțelege că, dacă guvernul român nu se va uni cu vederile guvernului imperial, acesta se va adresa aiurea… la Sofia, presupunem, promițându-se Bulgariei că reședința inspectoratului general de supravegheare va fi la Rușciuc, în detrimentul Giurgiului.

În decemvrie 1879 Comisia Dunăreană întrunindu-se, stabilește că, prin art. 55 al Tractatului, are dreptul și datoria de-a elabora reglementele în cestiune; decide a însărcina un comitet cu elaborarea unui anteproiect ca bază a discuțiunii; ca acest anteproiect să fie conform Tractatului de la Paris; ca în comitet să nu ia parte decât neriverani.

Aci intervine un incident curios.

D. baron de Haan, delegatul Austro-Ungariei, votează propunerea ca neriveranii să elaboreze anteproiectul; intră în calitate de neriveran în comitet, și…? Și vine apoi c-un anteproiect în care Austro-Ungaria e prefăcută în riverană, ba în arhiriverană chiar, căci cere prezidiul permanent și vot preponderant.

În iunie 1880 se respinge anteproiectul, întâi pentru că nu prevede hotărâtor libertatea de navigațiune, apoi pentru că Austria, nefiind riverană, nu poate face parte dintr-o comisie de riverani și se admite a se chema delegații statelor riverane (Serbia și Bulgaria) pentru ca, împreună cu Comisia Europeană, să elaboreze reglementele la care-i îndatorează art. 55. În cursul dezbaterilor d. colonel Pencovici, delegatul român din Comisia Europeană, fusese însărcinat a reprezenta, ca pe niște idei ale sale personale, nu ale guvernului central, următoarele puncte: libertatea completă a navigațiunii; comisia de supravegheare a aplicării reglementelor să fie compusă numai din riverani (România, Serbia, Bulgaria). Aceste idei sunt susținute în două memorii pe cari d. Boerescu le comunică, la 23 iunie, miniștrilor plenipotențiari din străinătate, c-o circulară în care se zic următoarele:


Vă trimit două memorii… numai pentru uzul d-voastră personal. Ședințele Comisiunii au să fie la începutul lui noiemvrie. Numai dară la acea epocă-au să se pună în discuțiune cestiunile de cari tratează memoriile. Până atunci însă este bine ca terenul să fie preparat…
Căutați să susțineți ideile din aceste memorii sau să le sugerați când ele nu se vor produce spontaneu. Se înțelege că ar fi de prisos de-a provoca pe acele cari știți de mai nainte că nu au să fie acceptate.
Cu modul acesta (?) vom ști dacă la timpul oportun vom avea perspectiva de a avea majoritatea în favorul lor în sânul Comisiunii.
Vă voi fi recunoscător dacă 'mi veți comunica impresiunile d-voastră și rezultatul practic ce gradat ați putea obține.


Aceasta e deci singura instructivă instrucțiune dată de d. Boerescu reprezentanților noștri din străinătate: „Sugerați ideile colonelului Pencovici“.

D. Kogălniceanu, care simte că Austria nu așteaptă, ca d. Boerescu, începutul lui noiemvrie, că lucrează din răsputeri pentru a obținea concesiuni în favorul ei, sfătuiește pe ministrul nostru de externe să se explice franc și leal cu cabinetul din Viena:


Nu trebuie să așteptăm pân' la noiemvrie spre a lua o atitudine pronunțată. Adunarea Comisiunii nu va fi decât o formalitate pentru a regula otărârea europeană pe care Austria caută a o obține de pe acum… Ar trebui a ne explica cu cabinetul din Viena, a-i spune că România nu poate primi ca Austro-Ungaria să ia parte în Comisia riverană, pentru că nu e riverană. Austria lucrează pe lângă puteri; ea voiește a câștiga Bulgaria și Serbia la cauza sa… Trimiteți instrucțiuni clare și pozitive! Nu așteptați întrunirea Comisiunii pentru a vă pronunța, căci până atunci poate totul să fie regulat între puteri…
Se cere să spunem franc ce voim noi, să ținem pe lângă toate cabinetele același limbaj, aceeași atitudine. România va fi ascultată; pe proiectul ei se va face discuțiunea.
Mi-ați cerut opiniunea mea? Iat-o. Să facem să triumfe soluțiunea ce-a pus-o înainte Austria însăși, baronul Haymerle la Berlin. Tractatul de la Berlin nu prevede comisie riverană… Este mai bine să nu fie deloc comisie de state riverane și în locul ei să fie însăși Comisia Europeană care să redige și să supravegheze regulamentele de navigațiune până la Porțile de Fier. Astfel fiecare stat riveran ar putea aplica pe teritoriul său regulamentele promulgate de cătră Comisia Europeană și-n fiecare an Comisia Europeană ar delega un comisar însărcinat a supraveghea executarea.
Această soluțiune, v-o mai repet, a fost prezintată de baronul Haymerle în Congres. Vedeți protocolul unsprezece!


Ce răspunde la aceasta d. Boerescu? Că d-sa nu a găsit această opiniune rostită în protocolul unsprezece.

Dar atrage atențiunea


asupra cestiunii cabotajului, care e cea mai importantă pentru noi. Oare Comisiunea Europeană nu va păstra cumva dreptul cabotajului pentru toate națiunile? Nu va lipsi pe statele riverane de el?


Bine, zice d. Kogălniceanu — de cabotaj e vorba? Să zicem așadar cabinetelor pe lângă cari suntem acreditați:
„Rogu-vă interesați-vă de chestia Dunării, apărați-ne de pretențiile Austriei, care vrea să fie riverană unde n-are palmac de pământ. Drept recunoștință… o să vă escludem pavilioanele voastre de la navigațiunea pe Dunăre“
Guvernul susține libertatea navigațiunii pe Dunăre și în același timp rezervă cabotajul pentru statele riverane? Cum se pot concilia aceste două principii contrarii?


Întreabă d. Kallimach-Catargiu și adaogă:


În Londra am pierde toate simpatiile. Presa engleză afirmă deja prea mult că politica noastră este cu totul înfeodată celei germane… Occidentul nu va mai pune nici o bază pe noi.


Ce răspunde d. Boerescu la aceste întâmpinări atât de substanțiale ale ambasadorilor săi?


Un general, înainte de-a începe bătălia, trebuie să sondeze terenul și să pregătească apărarea sa. Avem rațiuni numeroase de-a nu procedee pentru moment alminterlea decât v-am indicat. N-aveți nevoie de-a lovi pe nimeni, nici pe Austria. Ce spuneți în privința cabotajului este atât de puțin adevărat că Anglia, în tractatul ce a încheiat anume cu noi, a recunoscut dreptul acesta de cabotaj. Țineți-vă dar de instrucțiuni!


De cari instrucțiuni să se țină? De nota alăturată la memoriile d-lui Pencovici? Aceste memorii erau în contra rezervării cabotajului, pentru libertatea deplină a Dunării?

De aci înainte se încurcă trebile. Miniștrii noștri plenipotențiari nu mai văd nimic clar; simt numai că Austria câștigă teren; că pe ei nici-i crede cineva, nici-i ia în serios, că străinătatea presupune cumcă guvernul din București e pe sub mână în înțelegere cu Austria.


Sub cuvintele cele mai dulci, zice d. Kogălniceanu, mi se arăta un dureros scepticism în privința otărârii guvernului nostru de-a apăra Dunărea în contra pretențiunilor cabinetului din Viena. Suntem încredințați, i se zicea, că ceea ce d-voastră ne spuneți despre îngrijirea ce se manifestă, în România, de-a vedea Dunărea pusă în sfera unei influențe esclusive, este o dreaptă preocupațiune a țării și corespunde ideilor și simțimintelor d-voastră proprii. Dară guvernul d-voastre oare tot așa privește cestiunea? Limbajul d-voastre nu-l țin unii din colegii d-voastre! Unde aveți reprezentanți i-are și Franța; ei bine, miniștrii noștri ne raportează că pe lângă alte cabinete nu se ține tot limbajul ce-l țineți d-voastră.


Ba i se dădea a pricepe că se știe pozitiv că Viena și Bucureștii se înțelesese, că existau angajamente și că, dacă aceste se negau, erau spre a liniști șovinismul român. Mai mult. În Comisiunea Mixtă baronul de Haan zicea d-lui Pencovici:


Aceasta e opiniunea d-tale, nu a guvernului d-tale.


Ba la finele anului 1880 i-a zis:


Sunt în pozițiune de-a afirma și dovedi că guvernul român va primi Comisia Mixtă.


Nu cumva cuvintele baronului de Haan au rămas necunoscute cabinetelor europene? În sfârșit, dintre miniștrii plenipotențiari români își ia unul inima-n dinți și întreabă să i se răspunză deslușit:


a) Guvernul vrea ori nu Comisia Mixtă?
b) Vrea în comisie, pe lângă, riverani, numai pe Austria ori și o altă putere mare?
c) Este pentru dreptul de apel în toate cestiunile, ori numai în unele, și în cari anume?


Nici un răspuns.


Reprezentantul nostru — răspunde d. Boerescu — nu are nevoie de instrucții. Pentru ca guvernul să aibă idei definitive trebuia să cunoască mai întâi terenul…


De ce această nehotărâre, această duplicitate, această tăcere? Nu mai relevăm cenzurile aplicate d-lui Kogălniceanu și d-lui Kallimach-Catargiu; ele sunt descrise în cartea de față și nu apărarea acestor oameni de stat e ținta dării noastre de seamă. O fac ei înșiși mai bine decât noi.

De ce dar toate întârzierile, toată neclaritatea, tot șiretlicul, toată simularea de a pipăi pulsul puterilor?

De ce?


Pentru că — afirmă categoric d. Kogălniceanu — ministerul din Viena păstrează scrisori autografe ale d-lui Boerescu, prin care acesta acceptă Comisiunea Mixtă, scrisori pe cari nu le publică, pentru că nepublicarea îi rapoartă mai mult decât publicarea.


Partea a doua a interesantei scrieri a d-lui Kogălniceanu se 'ncheie cu afirmarea că,


deși d-sa, țara, miniștrii își fac iluzii, Dunărea e pierdută. Comisiunea Mixtă, primită de toate puterile, de România însăși, este… rezolvarea cestiunii în favorul Austriei. Fie ca toți membrii Comisiei Mixte să aibă dreptul de-a apela la cea Europeană; fie ca votul preponderant să fie înlocuit, (după d. Barrère) prin votul unui delegat al Comisiei Europene; fie acest delegat numit după alfabet ori prin sorți; schimbe-se acesta din an în an ori tot la șase luni, faptul pozitiv este că Austro-Ungaria a dobândit în apele române poziția de stat riveran pe care-o urmărea fără succes de douăzeci și cinci de ani încoace.


Fără îndoială din toate reiese aceasta că, întru cât s-atinge de campania d-lui Kogălniceanu în contra politicei esterioare a guvernului actual, niciodată om politic n-a strivit pe adversarii săi în modul în care-a făcut-o d-sa. Fără îndoială buna dreptate, bunul simț, claritatea de vederi e în partea sa; nehotărârea, bizantinisimul, șiretlicul prost, cum zice autorul foarte nimerit, în partea guvernului, care, preocupat de singura idee de-a se mănține pe el și pe capioldașii săi în buget, se arată pe cum îl dovedește chipul, viclean, fără idei mari și organice, oportunist, negustor de espediente, incapabil de-o hotărâre energică și clară.

Tocmai prin aceasta se și esplică de ce orice cestiune mare pe care pun mâna cată să se compromită. Iată concluzia la care ne îndreptățește rezumatul fidel pe care-l facem operei d-lui Kogălniceanu.


[24 februarie 1882]

Un proiect de lege depus în Camera Ungariei avea de țintă a introduce în școalele secundare ale confesiunilor — deci și în acele ale bisericii române — limba de propunere maghiară. Învederat că scopul acestei legi era de-a maghiariza cu totul învățământul secundar și de-a pune limba națională a populațiunilor (pe cea română bunăoară) în linia a doua, a unui obiect abia tratat în mod estraordinar și cât se poate mai pe deasupra.

În afacerea acestui proiect privitor la școalele secundare Î.P.S.S. Miron Roman, arhiepiscop și mitropolit al românilor răsăriteni din Ardeal și Țara Ungurească, a adresat Camerei ungare un memoriu din care „Pesther-Lloyd“ estrage următoarele:


Caracterul principal al proiectului de lege relativ la școalele secundare consistă — în aparență — în egala îndreptățire a tuturor confesiunilor; dar acest caracter nu esclude contrazicerea aparentă că proiectul culminează în tendența de-a maghiariza pe cetățenii de altă limbă în detrimentul autonomiei tuturor confesiunilor chiar, voind a supune pe credincioșii confesiunilor de naționalitate nemaghiară unui sistem de învățământ care să-i silească a neglija limba lor maternă și să-i împingă pe căile maghiarizării, rezervându-și guvernul facultatea de-a aplica gradat rigorile sau favorile sale față cu deosebitele confesiuni. Cumcă acesta e scopul proiectului dovedesc stipulațiunile lui, după cari limba de propunere a institutelor secundare ce s-ar înființa de acum înainte nu va fi pe viitor decât esclusiv cea maghiară ( § 29), iar limbile nemaghiare ale țării nu vor fi propuse în toate școalele secundare — fie ale statului, fie confesionale — decât ca obiecte estraordinare de învățământ §§ 9, 78). În fine ministrul are dreptul de-a determina programa obiectelor în așa măsură încât învățământul sistematic al limbilor nemaghiare ale țării să fie curat cu neputință.
Biserica română a Răsăritului nu are nimic de zis dacă legislațiunea voiește a stabili minimul materialului de învățământ pentru școalele secundare sau, c-un cuvânt, dacă voiește să reguleze esența învățământului public, nici are ceva de zis dacă statul, în virtutea dreptului său de supravegheare, controlează dispoziția și succesul școalelor secundare confesionale corespunzător cu starea confesiunilor; dar de îndată ce proiectul cearcă a transmite asupra autorității statului o mare parte din drepturile și agendele cari se exercitau și se exercită pân' acum de către confesiunile autonome — între cari calificarea profesorilor bunăoară — biserica română a Răsăritului, voind a păstra autonomia ei, garantată prin lege, cată să protesteze cu atât mai tare cu cât biserica aceasta au ținut totdauna seamă de interesele statului și de avantajele unui sistem unitar de învățământ și pentru că au căutat și va căuta a nu rămânea întru nimic îndărătul institutelor statului în privirea rezultatelor învățământului secundar.
…Față c-un proiect de lege care — ca cel în cestiune — primejduiește caracterul național al bisericelor de limbă nemaghiară, cată să relevăm în deosebi împrejurarea că în naționalitățile nemaghiare ale patriei conștiința propriei lor naționalități e atât de dezvoltată încât nu poate fi înădușită prin nici un fel de reglementări și sisteme de învățământ. Această conștiință, nutrită prin respectul de sine însuși, se bazează pe temelii morale de așa natură încât din ele poate răsări până și puterea legitimei apărări. Orice experiment menit a înăduși conștiința națională a ginților de limbă nemaghiară poate degenera într-o eroare politică care ar putea să aibă urmările cele mai stricăcioase pentru liniștea dinlăuntru și pentru interesele superioare ale statului. De aceea biserica română a Răsăritului se roagă ca învățământul secundar să se reguleze, în interesul statului însuși, pe baza principiilor libertății, egalității și fraternității, cari nu îngăduie nici supremație religioasă, nici națională.


Felicităm pe Î.P.S.S. pentru acest ton demn și energic față cu încercările pe cât de puerile pe atât de neputincioase ale fraților maghiari de-a cufunda într-o singură apă de botez elemente etnice egale ca număr și cel puțin egale în cultură cu elementul maghiar însuși. Ceea ce am avea de observat fraților maghiari este că, dacă elementul lor etnic ar fi avut o putere înnăscută și firească de asimilare, această maghiarizare atât de mult dorită s-ar fi întâmplat fără nici o îndoială cu sute de ani înainte. Dacă de la anul 1000 după Hristos pân-în ziua de astăzi n-au putut s-o facă — în curs de nouă sute de ani aproape, cu toate sângeroasele încercări ale regilor de-a topi într-o religie și într-o limbă toate naționalitățile —, vor face-o astăzi în chiar epoca naționalităților, vor face-o astăzi amenințând cu pumnul cele trei mari grupuri etnice ale Europei, latini, germani și slavi, a căror creațiune este Europa însăși, cu toată cultura și civilizația ei? Oricât de mari oameni ar fi maghiarii — și desigur vom fi cei din urmă de-a nu recunoaște calitățile acestui popor, în inima sa drept și generos —, față cu marea mișcare națională a secolului nostru ne e permis să ne îndoim în mod absolut de succesul tendințelor de maghiarizare și — precum orice acțiune trezește reacțiunea — maghiarii ni se pare că nu fac, în aceste momente de cumpănă pentru Europa, decât a-și crea pericole de prisos acolo unde ele nu existaseră și-a ignora pericolele adevărate, cari vin cu totul din altă parte.


MOMENTE DIN VIAȚA LUI CUZA VODĂ
[26 februarie 1882]

Dacă d. Boerescu merită deplină crezare, actul de la 11 fevruarie cată a fi privit dintr-un punct de vedere și mai rău decum s-a făcut pân' acum. Estragem aci din discursul d-lui Boerescu, ținut la Ateneu, următoarele pasaje caracteristice, din cari personalitatea fostului Domn răsare clară și mare, cum a fost în adevăr.


[27 februarie 1882]

În sfârșit, după zece zile de așteptare a apărut discursul ținut de d. V. Boerescu la 14 februarie în meetingul roșu din sala Ateneului. A apărut, caracteristic, ca suplement la „Românul“ căci d. Boerescu însuși e un suplement cam târziu, și de prisos al partidului roșu, care, cu bunul simț al gardelor lui Serurie, a și afirmat cu drept cuvânt în acea memorabilă seară: „Nu-i d-ai noștri“.

Ne pare rău, dar nu mai recunoaștem pe d. Boerescu. Odinioară, și nu sunt mulți ani de atuncea, discursurile sale făceau efectul estetic al unei rafinerii logice, al unei finețe care, deși nu ajută nimic în lămurirea cestiunilor, produce în auditoriu un fel de senzație picantă. Nu era arhitectura clară și măreață a templelor multicolone ale vechimii, în cari orice mutare pe cer a soarelui adevărului produce alte, însă pururea frumoase bătăi de umbră; opera cugetării sale nu era decât filigran subțire și frumos lucrat. Nu mari erau adevărurile sau neadevărurile pe cari avea a le spune, dar erau atât de îngrijit spuse și formau o țesătură atât de fină de argumentări încât asupra cunoscătorului produceau farmecul ce-l are dantela veritabilă pentru femei.

Ei, nu mai e. De astă dată d. Boerescu a vorbit mult și rău. O jumătate a discursului a fost procesul făcut lui 2 mai, crimei de la 2 mai, cum o numește d-sa. O, dac' ar fi convins de aceasta! Dac' ar fi în fundul inimei încredințat că actul de la 2 mai a fost în adevăr o crimă? Cât de caldă și vie, cât de detunătoare ar fi fost filipica sa în contra acelei zile? Abstracție făcând de la împroprietărirea țăranilor, țara chiar a fost împroprietărită c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiți, punerea în luptă cu biserica națională, oploșiți aci nu pentru răspândirea creștinătății, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul și păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decât Cuza din țară. Îngăduitorii de mai târziu n-ar fi pătruns niciodată în mizeria morală a acelor sectari ai vițelului de aur. De aceea cu greu se încovoaie d. Boerescu sub sarcina de-a dovedi că 2 mai ar fi fost în toate cele o crimă.

Fără a prejudeca ceea ce Clio va înscrie pentru de-a pururea în tablele ei de bronz și fără a ne face câtuși de puțin apologiștii lui 2 mai, l-asigurăm pe d. Boerescu, din intuiție și convingere, că incapabil, absolut incapabil, ar fi fost un venetic ca d. C.A. Rosetti, un bizantin ca Brătianu și toată seria de stârpituri etnice și intelectuale ce formează partidul lor să rezolve una măcar din cestiunile pe cari le-a rezolvat Vodă Cuza. Le-a rezolvat, e drept, ca Alexandru nodul gordian, dar a curățit atmosfera de toate sofismele de temporizare și n-a cumpărat nici o reformă dinlăuntru cu concesiuni în afară. Trebuia un spirit franc și în mare grad capabil de adevăr, ceea ce roșii nu sunt nici pot fi, trebuia un soldat nedezgroșit, o inimă curajoasă care să intre în colivia inteligențelor feline și nebărbate cari se ridicau pe-atunci și cari azi guvernează România.

Dacă actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă și pe față, făcută cu brațele încrucișate.

Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie și o lașitate.

Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie și stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de lașitate și istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului și înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e lașitatea. Și oamenii cari conduceau pe soldat la rușine o știau aceasta, le era frică de soldatul de rând, le era frică de țăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi știut unde-l duce. „Doamna a născut un prinț“ li s-a zis oamenilor și numai greco-bulgarii ce dezonorau uniforma ofițerească, știau ce e la mijloc.

Dar să lăsăm procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu 'l va pierde împreună cu toți contimporanii, căci, dacă nu tăgăduim greșalele lui Vodă Cuza, cea mai constantă greșeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi și răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înțelege chiar ca să-i arunce mănușa oamenii nepărtinitori; am înțelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta.

În partea a doua a discursului său. d. V. Boerescu cearcă a justifica apucăturile demagogice ale d-lui C.A. Rosetti.

D-sa, ca om de legi, e în contra eligibilității și pentru inamovibilitate. „De aci ar urma însă să dau cu parul în capul aceluia care ar fi pentru eligibilitate.“

Nu zicem cu parul, dar ce caută d. Boerescu alăturea cu susțiitorii eligibilității? Căci propunerea d. C.A. Rosetti nu este, precum binevoiește a admite d-sa, legitimă, ci subversivă. Azi, când magistrații sunt numiți, advocații roșii amenință a-i destitui pe aciia cari nu i-ar face să câștige toate procesele. E vorba, pentru d. C.A. Rosetti, de-a face din justiție un monopol al advocaților roșii de mâna a treia cari abia știu a citi și a scrie, e vorba ca legea să fie pururea în favorul clienților advocaților roșii și ca aceștia să vânză justiția pe bani.


Mi-e frică a merge pân' la vot universal, zice d. Boerescu, dar, aceasta nu va să zică că cei ce propun votul universal direct sunt niște anarhiști.


Ba asta va să zică. Acestea nu sunt cestiuni de apreciație, precum binevoiți a admite, ci realități. Votul universal înseamnă pretutindenea despotismul maselor și se găsește sau în state demagogice sau în state monarhice cari vor să aibă pururea în mână putința despotismului. În orice stat monarhic în care există sufraj universal despotismul personal e în orice moment cu putință: acolo guvernul se joacă de-a constituția.


În legi, zice Garat, dar mai cu seamă în principiile fundamentale ale legilor, vorbele sunt lucruri reale și termenii improprii cari fac a se naște idei false pot conduce la calamități naționale.


D. Boerescu sfârșește discursul dând sfaturi binevoitoare partidului conservator. Nu ne-ar permite oare ca în schimb să-i dăm asemenea un sfat? Dacă renunțăm la satisfacția ieftenă de a mai deschide colecția „Presei“ și a înșira epitetele la adresa roșiilor, nu putem tăgădui pe de altă parte că compararea acelor epitete cu atitudinea de-acum a d-lui Boerescu iese în defavoarea personalității sale politice. Spinoza zice cam următoarele: „Adevărul există în sine și pentru sine. Oricât de drepte ar fi argumentările în contra lui, el tot rămâne adevărat; oricât de strâmbă și stângace apărarea lui, el tot adevăr este“. Când vedem dar pe adversarul eligibilității magistraturii și al sufrajului universal alături cu susțiitorii acestora, tot filigranul artei sale retorice nu e în stare a neutraliza impresia rea, întemeiată pe adevăr, pe care ne-o face.

Lucrul pe care l-am sfătui d-lui Boerescu e așadar: pocăința. Dar o pocăință adâncă, care să reformeze oarecum modul său de-a fi. Să se convingă că nici un om nu se aliază nepedepsit cu nulitățile catilinare ale țării sale în contra talentelor și trecutului ei și să-i fie silă că a existat o zi în viața sa în care-a putut da mâna cu tot ce epoca de tranziție între fanarioți și istoria națională a putut produce moralicește mai bolnav, intelectual mai sterp și mai felin.

Iată ce i-ar rămânea de făcut dacă mai e în stare s-o facă.