Din periodice/Din Timpul, aprilie 1882

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, martie 1882 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, aprilie 1882
Din Timpul, mai 1882


[1 aprilie 1882]

Ceea ce dă guvernului roșu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiție și trecut cât și deplina necunoaștere a naturii statului și a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe niște terene de experimentare.

John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite, „cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere“. O mașină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate și repaos se regulează după legile staticei și ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul e o manieră mecanică. Formulele și frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai niște expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Tradiția? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviință ale poporului sunt niște prejudiții. Modul de-a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă și are numai atâta preț pe cât contribuie la realizarea ambiției personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-și câștiga nume, de-a ajunge la ranguri și la demnități.

Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moștenită a caracterului național, dar se viciază bunul simț, dar se împrăștie ca de vânt comoara de înțelepciune și de deprinderi pe care neamul a moștenit-o din bătrâni mai vrednici decât generația actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmți a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginația mulțimii și de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă și adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.

„Există alți logiciani politici — continuă John Stuart Mill — cari privesc știința de-a guverna ca o ramură a științelor naturale“. Nu pe ales așadar sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intențiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaș ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaște proprietățile lui naturale și nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute.

Genialul Montesquieu însuși, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viață publică, zice (în cartea De l'esprit des lois) că, înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate și de justiție. „A zice că nu există nimic just și nimic injust decât ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice, adaugă el, că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale“.

Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecând istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea pătrunde școală, justiție, administrație, vederi economice, tot.

Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decât rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producțiunea.

Producțiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura țintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărțeală a muncii după națiuni; una să producă numai un lucru și să fie absolut ineptă și incapabilă de-a produce altceva; alta alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos. Ființa inteligentă a omului, redusă la rolul unui șurub de mașină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică.

Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă ființă? E vorba ca toate aptitudinile fizice și morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă și combinată, nu ca să degenereze și să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate și să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur.

Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care adesea, neconștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcțiile vieții publice. Demagogia e, din contra, ideologică și urmărește aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească.

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puțin dictate și născute din necesități reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuțărie. Îi vezi creând drumuri nouă de fier, tot atâtea canaluri pentru scurgerea industriei și prisosului de populație din străinătate, pe când adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul românesc.

Căile ce se deschid concurenței absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, îi face să se usuce și să degenereze, restrângând pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurența, la agricultură. Dar, nefiind toți plugari, ce devine restul? Restul caută funcții și liberalii esploatează inepția economică pe care ei au creat-o, deschizând din ce în ce mai multe funcții pentru miile de nevolnici economici cărora le-a dat naștere tocmai liberalismul în materie de economie politică.

De teapa aceasta sunt toate planurile de reformă și organizare ale d-lui C.A. Rosetti.



„COLUMNA LUI TRAIAN“
[1 aprilie 1882]

Fără îndoială unul din meritele d-lui B. P. Hăsdău este de-a fi introdus un nou metod, pozitivist oarecum, în cercetarea istoriei naționale. Înzestrat c-o memorie imensă și c-o putere de combinație aproape egală cu această memorie, întrunind deci cele două calități ce caracterizează inteligențele geniale: memoria și judecata, cunoscând o sumă de limbi vie și moarte, între cari pe cele slave, d-sa ne-a descoperit cel dentâi izvoarele slavonești atingătoare de istoria noastră, cu atât mai prețioase cu cât, fiind înconjurați de slavi, aceștia ne cunoșteau poate mai bine decât popoarele apusene. Cronice polone, colecțiuni de documente slavone, poezia poporană a neamurilor balcanice și a celor de la nord, multe din acestea au fost atrase în cercul cercetărilor sale și încet-încet istoria noastră se reconstruiește piatră cu piatră ca manifestare uniformă a unui singur geniu național, al geniului poporului românesc.

La început poate nici d-sa însuși nu-și cunoscuse calea și marginea puterilor. Scriind uneori novele sau drame, alteori economie politică, ba ascuțindu-și pana chiar în foi umoristice, spiritul său părea a nu se fi înțeles pre sine însuși. Chiar „Columna lui Traian“ era la început un ziar politic, mai pe urmă a devenit o revistă în care se publicau și drame și poezii de-o valoare problematică. În forma însă în care reapare — cu sfera mărginită la istorie, linguistică și psicologie poporană — dezbrăcată de sterpe polemici politice și de alte materii străine, „Columna lui Traian“, ale cărei două prime fascicule le avem dinainte-ne, promite a deveni o prețioasă revistă și a da o nouă impulsiune științei române. Științei române, zicem, pentru că, dacă științele naturale și matematicele sunt prin chiar natura lor cosmopolite, știința istoriei, a limbei, a manifestărilor artistice ale unui popor, a vieții lui juridice, a datinelor, este o știință națională. Acestea din urmă întăresc vertebrele naționalității, acestea fac pe un popor să se cunoască pe sine însuși, îl păstrează în originalitatea și tinerețea lui și-l mântuie de platitudinea unei culturi cosmopolite.

Dacă luăm aminte la stricăciunele pe cari le-au adus întregimei vieții noastre naționale emigrația tinerimii orășenești în străinătate, care nu ne aduce de-acolo în schimb decât o sumă de trebuințe costisitoare, uitarea de țară, stârpiciune intelectuală și o completă lipsă de interes pentru limba, literatura și istoria noastră, pentru tot ce ne deosebește în bine chiar de străini, cată să recunoaștem că era necesară o reacție care să ne emancipeze de sub înrâurirea intelectuală a romanurilor lui Daudet și a comentatorilor Codului Napoleon și — reacționari fiind — salutăm reacția și în „Columna lui Traian“, dorindu-i cea mai deplină izbândă.

„Columna“ va apărea o dată pe lună, abonamentul e minim, numai de 20 lei pe an, ajustarea tipografică destul de îngrijită.

N-rul I cuprinde:

N. Densușeanu: Monumente pentru istoria țării Făgărașului.

B. P. Hăsdeu: Un nou punct de vedere asupra ramificațiunilor gramaticei comparative.

Climescu, Curpăn și Petrov: Din obiceiele juridice ale poporului român în districtul Bacău.

Dr. D. Brândză: Limba botanică a țăranului român.

B. P. Hăsdeu: Manuscriptul românesc din 1574 aflător la London în British Museum.

E. Băican: Din anecdotele poporului român.

Mai mult decât interesant este studiul d-lui N. Densușeanu. Zicem mai mult decât interesant pentru că documentele publicate rezolvă în mare parte cestiunea dreptului public al românilor de sub Coroana Habsburgilor. Pe când opinia maghiarilor era că poporul românesc n-ar fi avut în trecut nici libertate, nici nobilitate, nici drept propriu, d. Densușeanu citează un vraf de izvoare, dovedind că deja secolul al XIV-lea al lui Mircea cel Mare e plin dincolo de munți de Knezii et seniores Olachales, de districte române, de veri nobiles, adevărați nobili, între cari întâlnim chiar Basarabi, de possesiones valachales având veche și aprobată lege proprie, antiquam et aprobatam legem districtuum valachicalium universarum, jus Wolachie, și autorități elective din oameni onești și nobili, ut certos probos nobiles viros ad id sufficientes iuxta ritum volochie eligant et adoptent. Ba chiar a înnobila se chema boeronisare, a boieri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituțiunilor române de pretutindene, o unitate a poporului românesc, preexistentă formațiunii statelor dunărene, unitate ce cuprinde în unele priviri și pe românii de peste Dunăre.

O interesantă culegere promite a deveni aceea a răspunsurilor pe cari învățătorii rurali le dau la cestionarul ce li s-a împărțit în 1877. Încă sub ministrul Maiorescu se împărțise, după cum știm, un asemenea cestionar privitor la datinele poporului, la naștere, nunți, înmormântări și la alte ocazii solemne. La cestionarul întâi a lucrat mai cu seamă Ion Creangă; al doilea cestionar e făcut de d. Hăsdeu și se mărginește la obiceiele juridice ale poporului nostru.

Ca prime specimene se publică răspunsurile a trei învățători din județul Bacău.

D. dr. Brândză începe a publica în „Columna“ numele ce-l dă poporul plantelor, pururea în alăturare cu numele botanice latine. D. Hasdeu face în aceste două fascicule istoricul extern și o analiză filologică a manuscrisului românesc din British Museum, cel mai vechi dacă datează cu certitudine din anul 1574. E un text român al celor patru evanghelii scrise cu frumoase caractere. În catalogul Museului figura ca text slavon. Cartea a fost odinioară proprietatea unui nepot de frate al lui Mihai Viteazul.

În fasciculul II e peste tot continuarea aceloraș materii, plus o notă asupra unei escursiuni făcute de d. Bianu în mănăstirile din Moldova, o poveste de P. Ispirescu și o traducere — în proză — a Infernului lui Dante, despre care nu știm tocmai bine ce-o fi căutând în „Columna“.

Cercetările istorice, filologice și de psicologie poporană n-ar prezinta un interes atât de viu dacă am avea o epocă de înaltă civilizație în urmă-ne, dacă ființa noastră națională s-ar fi păstrat, în haina neîmbătrânirii, în scrierile unor cugetători anteriori. Dar civilizația noastră e falsă; străini și semistrăini născuți în București ori în orașele de pe Dunăre și franțuziți la Paris, aceștia au falsificat și drept, și viață publică, și datini, au prefăcut Cuventele den bătrâni în limba păsărească a gazetelor și a pledoariilor dinaintea tribunalelor, încât chiar dicționarul limbei în circulațiune trebuie trecut prin depănătoare și ne vedem nevoiți a face istoria fiecării vorbe pe care-o întrebuințăm pentru a-i păstra înțelesul.

Am putea zice că e luptă de toată ziua pentru toate bunurile naționalității noastre. Lucrările acestea nu ar fi atât de însemnate dacă n-ar fi prezentat greutăți la fiece pas, dacă nu ar fi un continuu stimul pentru acțiunea intelectuală. Ceea ce se dezgroapă prin aceste documente istorice și linguistice nu sunt dar numai materialuri de interes arheologic, ci e România însăși, e geniul poporului românesc de pe care se înlăturează păturile superpuse de ruine și de barbarie. Fiece pas înainte se face aci în înțelesul reconstruirii naționalității române și pentru ca ea însăși să se recunoască pe sine, să-și vie în fire. Blestemul din Biblie, „în sudoarea frunții tale îți vei câștiga hrana“, n-a fost un blestem, ci o binecuvântare. „În sudoarea frunții tale te vei cunoaște pe tine însuți“ zicem cercetătorilor pe terenul istoriei și a linguisticei, bucurați de aceste rezultate ale unei munci naționale, rezultate greu de câștigat în comparare cu deprinderea mecanică a formelor esterioare ale unei civilizații străine.


[3 aprilie 1882]

Contele Wolkenstein s-a întors din Paris la Viena și, după mărturisirile sale proprii, e foarte mulțumit de rezultatele misiunii lui în cestiunea Dunării.


„Pester Lloyd“ ne spune că aranjamentul pe care contele l-a pus la cale cu d. Camille Barrère, delegatul Franței în Comisiunea Europeană din Galați, e de pe acum sigur de consentimentul Germaniei și al Franței, precum pe de altă parte e de asemenea aproape sigur că Austria nu ar tăgădui punerile la cale ale plenipotențiarului ei. Amănuntele acestor puneri la cale nu sunt cunoscute încă, deci nu se poate aprecia dacă Austro-Ungaria are cauze de-a împărtăși pe deplin satisfacțiunea ce-o simte contele. Dacă e adevărat, zice organul oficios al guvernului unguresc, că, precum se exprimă contele, noi am turnat apă în vinul nostru și că am sacrificat multe din pozițiunile noastre esențiale chiar, atât ale punctului nostru de plecare, cât și ale propunerii Barrère, atunci, în dorința noastră de-a înlătura neîncrederea celorlalte puteri și de-a mântui cu agitația politică care fără trebuință s-a atârnat de cestiunea aceasta, am mers învederat până la acea margine delicată unde începe însăși sacrificarea drepturilor noastre, ba poate chiar dincolo de această margine. Cată îndealtmintrelea să așteptăm indicațiuni mai exacte asupra compromisului până a fi în stare de-a judeca cu temei în cestiunea aceasta. Altfel desfășurarea afacerei e departe de a fi ajuns la capăt. Vor trebui silințe nouă pentru a câștiga și consentimentul celorlalte puteri și în urmă abia proiectul se va putea supune aprobării Comisiei Internaționale a Dunării. Redeschiderea sesiunii acestei Comisii era fixată pentru ziua de 24 aprilie, însă răstimpul scurt care ne desparte de termenul acesta nu credem să ajungă pentru toate preparativele ce sunt a se face, încât e cu putință ca începutul sesiunii extraordinare să se amâne pe mai târziu.


Îngrijirile lui „Pester Lloyd“ că d. conte ar fi trecut dincolo de marginea delicată unde începe sacrificarea a chiar drepturilor Austro-Ungariei sunt îngrijiri ele înșile de-o natură foarte delicată și dovedesc o stare de extremă nervozitate. D. conte n-a putut trece dincolo de acea gingașe margine de vreme ce Austro-Ungaria nu are în apele Dunării de Jos nici un drept, absolut nici unul decât doar acela pe care-l are China și Japonia și orice altă putere de pe glob: dreptul liberei navigațiuni. Interese o fi având, nu tăgăduim, dar drepturi nu are, și o dovadă că nu le are e că umblă după ele cu lumânarea și poate că va găsi din nou ceea ce caută: pricină și ceartă.

Și sperăm că nici nu le va avea până când Austro-Ungaria se va sili din răsputeri să rămâie străină poporului românesc, până ce acest popor nu va avea dincolo de munți un teren public de dezvoltare cum îl au celelalte. Până ce domnii maghiari vor pretinde a-l maghiariza cu de-a sila zece milioane de guri și zece milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politicește putem fi despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă e o realitate atât de mare și de energică încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a șaptesprezecea cu eroii și cugetătorii ei, vă puteați bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Azi limba este una de la Satmar pân-în Cetatea Albă de lângă Nistru, de la Hotin pân-în Granița militară, azi datina e una, rasa e una și etnologic e unul și același popor, care nu mai doarme somnul pământului și a veacurilor.

Ceea ce numesc maghiarii ideea lor de stat e istoricește un neadevăr și, ca realitate etnologică, asemenea un neadevăr. Încă din suta a treisprezecea poporul românesc avea ținuturile lui proprii, legea lui proprie — antiquam et aprobatam legem —, principii proprii, autoritățile proprie elective, fără nici un amestec din partea Coroanei ungurești. Era un neam de ostași, oameni de arme, un popor aliat maghiarilor, nu supus lor, atât de puțin supus încât notarul regelui Bela nu se sfiește a-și încuscri pe cei întâi regi de rasă arpadiană cu fiicele Domnilor români anteriori înființării statelor dunărene. Notarul poate fi apocrif, poate fi dintr-un veac mai târziu, dar psicologic și pentru respectul ce-l are pentru poporul nostru e desigur o probă când lasă să răsară chiar dinastia cea mai veche maghiară din leagănul unei mume române. Dar s-au întins românii, dar au cuprins ținuturi în cari nu fuseseră, dar dintr-un mic neam de ostași a devenit un mare neam de agricultori? Afacerea lor. S-au întins prin dreptul cel mai sfânt din toate, prin dreptul muncii. Cu munca și-a procurat pământul strămoșesc și, prin colțurile unde intraseră străini, cu munca-l va și ținea. Dacă iobăgia a existat, ea a fost un contract de muncă și această muncă seculară au cucerit Ardealul. Ați condamnat părți întregi ale poporului nostru la iobăgie, repetând asupră-i blestemul ce Dumnezeu l-a rostit asupra lui Adam: „În sudoarea frunții tale îți vei câștiga hrana de toate zilele“! Dar rasa de stăpânitori fino-tartari a uitat că Dumnezeu nu poate blestema, că blestemul biblic a fost o binecuvântare, căci în acea muncă era viitorul poporului românesc, în acea muncă numărul lui mare, sănătatea inextricabilă a sufletului și a trupului lui. Prin muncă și-a cucerit ținuturile, prin muncă a ajuns a se cunoaște pe sine însuși, prin muncă a ajuns acolo încât îi e rușine și silă de a deveni maghiar.

Dacă dar din realitatea că există negoț austriac pe Dunărea de Jos, și există pentru că am îngăduit să existe, poate rezulta ceva, din realitatea și mai mare că o jumătate a poporului românesc trăiește în statul Habsburgilor — pe cari Dumnezeu să-i aibă în sfânta sa pază — rezultă în mod legitim așteptarea ca să ne vedem respectată limba, datina, individualitatea noastră etnică, bunurile conștiinței noastre. Pacea națională cată să precedeze pacea economică. Când poporul românesc va avea în monarhie drepturi egale cu cele ce le au croații, polonii, cehii, Austro-Ungaria va înceta de-a fi un stat străin pentru noi și puțin ne va păsa dacă produsele Ardealului românesc ar inunda piețele noastre ori viceversa. Poporul românesc, politicește despărțit sub doi monarhi, ar forma două zone deosebite de producțiune și de schimb și nu ne îndoim că român cu român s-ar înțelege și că niciodată n-ar mai fi vorba de conflicte economice, nici de aversiuni politice între monarhia habsburgică și statul latin de lângă Dunăre.

E adevărat că pretutindenea — chiar în statul României — poporul românesc este asuprit, că, precum în Ardeal, și aci i s-au superpus pături de străini cari falsifică și împiedică dezvoltarea lor. Lupta în contra rămășițelor fanariote de la noi, pentru cari patriotismul și naționalitatea sunt niște mărfuri ce se cumpără la mezat prin pensii reversibile, propuse de fanariotul Giani și primite de fanariotul C.A. Rosetti, e o luptă foarte grea și existența acestor dușmani ai românimii, predominarea lor în politica statului include pericolul permanent de-a vedea drepturile noastre pe Dunăre trădate străinului. Dar să sperăm că nu vor mai izbuti a pune la mezat decât virtuțile lor casnice prin coloanele „Pseudo-Românului“.


[Articol cu paternitate incertă]

[3 aprilie 1882]

La 13 martie 1882 a murit în Râmnicul Vâlcea d-l Constantin Lahovari, fost senator. Născut la 1814, răposatul se coborea din niște familii care din timpuri depărtate au fost în serviciul țării, mai cu seamă în Oltenia și în județul Vâlcea. La 1832 Constantin Lahovari, ca cea mai mare parte din junimea de atunci, intră în armata română, care se reforma după aproape un secol și jumătate, timp în care românii uitaseră cu totul meseria armelor. El fu dară unul din acei ofițeri care puseră atunci temelia acestei instituțiuni ce mai târziu era ursită a reîntineri gloria strămoșească. La 1848 fu cuprins, ca mulți, de nobila idee a libertății politice și a neatârnărei naționale și îmbrățișă cu căldură și sinceritate acele idei din cari alții trebuiau în urmă să facă o speculă. Constantin Lahovari servi în armata lui Magheru, împărți toate restriștele ei, se retrase cu dânsa în Transilvania înaintea forțelor rusești. Exilat în urma acestor evenimente, el reintră în țară când se domoli furtuna politică. Sub domniile următoare el ocupă cu probitate funcțiunile de prefect al județului Vâlcea, membru al Curții din Craiova și în mai multe rânduri reprezintă în Senat județul său. Om onorabil în toată puterea cuvântului, membru din partidul conservator, ceea ce n-au esclus niciodată la dânsul sentimentele cele mai liberale și patriotice, el nu lasă decât regrete tuturor acelor ce l-au cunoscut.


[4 aprilie 1882]

„Românul“, dând seamă de apelul conservatorilor cătră țară, zice că din nou am fi început propaganda de „acuzări zădarnice și false“.


Este timpul — zice în adevăr apelul — ca toate elementele sănătoase din țară, fără deosebire de nuanțe politice, să se întrunească într-o energică rezistență.
Rezistență în contra cui și pentru ce? — întreabă „Românul“.
Pentru a apăra tronul!?
Dar cine-l atacă?


Știm bine că „Românului“ îi dă acum mâna să întrebe „Cine-l atacă?“, dar această întrebare, cu toată aparența ei de naivitate, nu amăgește pe nimeni. Ca azi curg protestările de lealitate de pe buzele patrioților; ca mâni le vedem spulberate în vânt de încercări de republică ploieșteană, de „Vivatele“ aduse la Procope, la vro aniversară a încoronării republicei universale; ca mâni vedem iar vrun diplomat însărcinat cu gingașa misiune de-a spune M. Sale „să scutească țara de-o crimă“. Toate facerile și prefacerile acestea ale partidului roșu sunt numai configurațiunile caleidoscopice ale unor și acelorași apucături demagogice.

Dar cu ocazia dezbaterii legii tocmelelor ce-a zis însuși d. C.A. Rosetti?

Că în realitate trăim în republică, cu tot titlul de rege, și că dumnealui nu se 'mpiedică deocamdată de titlu;

că e treaba copiilor săi de-a înființa republica.

Și acum ne întreabă: „Cine amenință?“

Instinctele amenință înclinările, poftele nesățioase de îmbogățire din averea publică, dorința de impunitate a Mihăleștilor, ruleta răscumpărărilor de drum de fier introdusă în Adunări, corupția adâncă a partidului roșu și lipsa lui de convingeri politice și de moralitate. Toate aceste amenință și tron și țară. Prin aceea că, numiți în funcții înalte militare oameni ce, la 11 fevruarie, și-au înfrânt jurământul și onoarea militară, se amenință din fundament toată organizarea statului român, întemeiată și ea pe jurământ și pe onoare. Decorând pamfletarii cari au pângărit Coroana încurajați acea pângărire, încurajați lipsa de respect cătră autoritatea Coroanei.

Și să vă spunem cine amenință mai cu seamă. Veneticul.

Când d. C.A. Rosetti, la luarea Plevnei, n-a găsit alte vorbe de zis celor adunați sub fereastra sa decât că: „Mai e o Plevnă de luat, cea internă a reacțiunii“, aci, crează-ne, a vorbit din el nu omul de stat, nu gazetarul, nu politicul prudent și, în genere, n-a vorbit din el omul in abstracto, ci … veneticul. În fundul neconștiut al existenței sale a încolțit veneticul, pentru a dovedi din nou toată mizeria și perversitatea acestui caracter, incapabil de-a se înălța un moment măcar, unul singur, asupra urelor unei inime înrăutățite, la ideea mai naltă și mai luminoasă a patriei, care e una pentru toți, și a respectului pentru acea reacțiune în țara căreia trăiește de ieri alaltăieri și dumneasa și din birul căreia 'și ține zilele.

De aceea nicicând nu credem afectațiile de nevinovăție și naivitate a redactorului „Pseudo-Românului“.

Vicleniei și perversității de caracter datorește succesele de pân-acuma; tot această viclenie și perversitate îl va și surpa — căci scris este ca din aceeași rădăcină să răsară succes și insucces, suire și cădere, și aceasta este esența oricării vieți și a oricării tragedii. Cu tot aerul de farsă pe care l-a dat vestitul gazetar vieții sale proprii de la începuturile ei și pân' acum, sfârșitul nu va fi de farsă, căci legile naturii, realizeze-se în stat, manifeste-se în inima individului, lucrează cu nepăsarea atribuită zeilor anticității și ne răzbună pe toți.


[4 aprilie 1882]

„Neue freie Presse“ spune că, în urma știrilor ce i-au sosit, nu mai e îndoială că soluțiunea cestiunii dunărene e asigurată. Foaia vieneză primește din Paris următoarele informațiuni:


Guvernul francez n-ar fi încheiat învoiala cu contele Wolkenstein dacă nu s-ar fi asigurat de mai 'nainte de consimțământul guvernului englez, căci guvernul Republicei o ține una și bună că în toate cestiunile mari cată să meargă mână 'n mână cu Marea Britanie. Afară de asta aci se pretinde a se ști că, din considerație pentru Austria, Italia va consimți la toate dorințele cabinetului vienez, încât întrebarea ce se cuvine a se face numitelor două guverne nu va fi decât o simplă formalitate. Ar mai rămânea așadar România și Rusia cari ar putea să facă o opoziție cam izolată propunerii Barrère. Guvernul francez va lua propunerea aceasta în mânile lui și-o va recomanda puterilor în numele său propriu. În ceea ce privește cuprinsul punerilor la cale dintre contele Wolkenstein și d. de Freycinet două puncte sunt mai cu seamă importante, și anume: durata Comisiei Mixte, pentru care s-au propus cinci și zece ani, și durata mandatului delegatului Comisiei Europene, pentru care s-a propus o sesiune și un an.
Se crede că în amândouă cazurile se va primi durata mai lungă.


AL DOILEA RĂSPUNS D-LUI C.A. ROSETTI
[6 aprilie 1882]

Cerem iertare cititorilor noștri dacă ne vedem siliți să revenim asupra incidentului bizar provocat de bătrânul director al „Românului“.

D. Rosetti, printr-o nouă scrisoare pe care o adrezează de astădată d-lor … Lascar Catargi, general Florescu, Teodor Rosetti, Al. Lahovari, Titu Maiorescu și Gr. Păucescu, ne declară că răspunsul dat de noi, oricât de categoric și de precis ar fi el, este cu totul nedemn de adevăr, de moralitate, de acești membri ai partidului conservator și de d-sa. Toate acestea le însoțește, conform unui obicei care a devenit a doua natură la „Românul“, de epitetele grațioase de: „crima de calomnie“, „înfierarea criminalilor“ etc.

Mărturisim că, dacă n-am ține seama de dragostea părintească în numele căreia vorbește puternicul nostru adversar, ocaziunea ar fi din cele mai nemerite pentru a râde un moment cu lectorii noștri. Vom fi însă serioși și acum, ca semn de deferință din parte-ne pentru acest respectabil sentiment.

De astădată cel puțin d. Rosetti ne spune lămurit cari-i sunt griefurile în contra noastră: 1. fiindcă am simțit plăcere publicând un fapt „degrădător“; 2. fiindcă am zis: „Nu vom imprima numele, în speranța că fiecine va ghici despre cine vorbim“ (Această frază constituie, după d-sa, un „subțire gaz“); 3. în fine, pentru că am adăugat în cronică: „Doamna X, al cărei nume sonor poartă bonetul frigian“. Și d. Rosetti binevoiește a ne spune că fiica d-sale se numește Libertatea — Sofia, de unde deduce că la această persoană am voit să facem aluziune.

Ultimul punct merită singur să fie relevat, căci celelalte sunt atât de anodine încât se combat prin ele însăși. Ne vedem însă nevoiți să-i răspundem printr-o întrebare: De când oare Libertatea și Înțelepciunea poartă pe cap bonetul frigian care l-a supărat atât de mult? Știam până acum că Republica, uneori și Comuna, de ordinar, sunt coafate în acest mod; niciodată însă Libertatea și încă mai puțin zeitatea senină a Înțelepciunei.

Și apoi crede oare acest părinte de familie că nu sunt și alte nume la cari s-ar putea aplica figura retorică de care ne-am servit? … Nu putem zice mai mult, căci ne e teamă să nu deșteptăm nouă susceptibilități …

N-ar mai trebui, ca o încoronare a acestui bizar incident, decât ca vreun Făt-frumos de contrabandă să-și închipuiască că am vorbit de el când am menționat pe Adonis sau că vreo doamnă care din păcate obicinuiește corsaje de cauciuc să susție că de dânsa am înțeles să întreținem pe cititorii noștri! Tribunalul din Sena a condamnat pe Emile Zola să suprime numele de Duverdy dintr-un roman al său, pentru că întâmplarea făcuse să existe în Paris un consilier de Curte cu acest nume. Iată-ne osândiți și noi să nu putem imprima nici doamna X, nici d. Y! Dară cu aceste abracadabrante pretențiuni, ilustre confrate, jurnalismul devine ceea ce spune Figaro în faimosu-i monolog și cel dintâi lucru ce am avea cu toții de făcut, începând cu „Românul“, ca cel mai bătrân organ de publicitate, este să ne aruncăm condeiul în Dâmbovița.

Ceea ce ne cauzează însă o surprindere nemărginită este stăruința adversarului nostru de a ne face cu orice preț să zicem ceea ce n-a fost în intențiunea noastră: că am voit să vorbim de fiica d-sale! Aceasta ne aduce aminte apostrofa nevestei lui Sganarelle dintr-o comedie a lui Molière, apostrofă adresată unui trecător care voia s-o scape din mânele bărbatului ei, care o bătea: Și dacă eu vreu să fiu bătută?…

Noi am crezut și credem că, în urma declarațiunii precise și categorice ce am făcut zilele trecute, orice susceptibilitate de părinte nu mai are rațiune de a fi. Este învederat că nu stă în putința noastră de a scoate pe bătrânul ziarist din ideea nenorocită ce și-a format. Treaba d-sale!

Am arătat deja, în primul răspuns, care este convicțiunea noastră în privința acestei fenomenale închipuiri. Fiindcă d. Rosetti face apel la opiniunea publică, lăsăm și noi cu plăcere acestui „tribunal suprem“ sarcina de a se pronunța asupra incidentului ce a născocit și de a-l califica după cum merită.

Fantasio


CESTIUNEA DUNĂRII
[7 aprilie 1882]

„Neue freie Presse“ de la 15 aprilie, st. nou, publică următorul articol, din care se vede și mai mult cât de slabe sunt toate argumentele ce ar putea aduce Austria în favoarea pretențiilor sale. De altminteri noi nu dăm crezământ celor spuse de „N. fr. Presse“ sau „Românul“, ci doară numai celor nespuse de asemenea foi:


Știrea că negoțierile din Paris ale comitelui Wolkenstein cu d. Barrère au avut un rezultat favorabil și că guvernul francez în curând va ieși în public, oficial, cu cunoscuta propunere ni se pare că li s-a urcat în cap românilor. Cel puțin aceasta o putem zice de redactorii „Românului“, căci numita foaie se zbate ca un smintit. Ea publică un articol pe care l-am înțelege dacă s-ar fi format o coaliție europeană spre a răpi României independența și a-i impune vechea dependență de Poartă. Când patria se află într-o poziție desperată, când poporului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât sau să se supuie cu rușine jugului străin sau să moară cu arma în mână, atunci o foaie poate vorbi astfel cum o face „Românul“. Când însă nu e vorba de altceva decât de instituirea unei comisiuni mixte pentru elaborarea și supravegherea regulamentului pe Dunărea inferioară, atunci un asemenea esces de patos este cel puțin foarte de prisos. Singur cuvântul „comisiunea“ exclude orice element tragic și „Românul“, care face gălăgie când tocmai nu e timpul, ne aduce aminte de omul care în casa sa zbiară și strigă amenințând că se va împușca pentru că medicul i-a prescris să înghită un hap amar.
Foaia din București asigură că România nu va comite o sinucidere. Așadar primirea propunerei lui Barrère, prin care votul decisiv în cestiuni controversate se dă delegatului Comisiunei Dunărene Europene, este pentru fantazia aprinsă a românilor atât cât o sinucidere. Ciudat mod de a vedea. Nici chiar adoptarea anteproiectului austriac n-ar fi atins independența politică și demnitatea națională a României. Nici în Anglia chiar cererea Austriei de a avea președinția și votul preponderant în Comisia Mixtă nu s-a găsit că ar fi nedreaptă sau că ar viola tânăra independență a românilor. Acum regretăm că Austria a lăsat în cestiunea dunăreană atât de mult din primitivele sale pretenții încât mai că nu i-a rămas decât președinția. Avantagiul că Austria, pentru un timp oarecare, poate avea doi representanți în Comisia Mixtă și România îl va câștiga mai târziu și apoi Dunărea inferioară, al cărei mal sudic este sârbesc și bulgar, nu aparține numai României!
Dacă am voi să luăm în serios articolul „Românului“ am trebui să conchidem din el că românii ar avea eroica intenție să opună la trebuință o rezistență înarmată instituirei Comisiei Mixte și, deoarece este de prevăzut că propunerea franceză va fi acceptată de toate puterile, ar trebui să mai deducem că cei din București vor răspunde declarând război Europei. Aceasta negreșit că ar fi o tentativă de sinucidere, dar să nu ne fie grijă că guvernul român o va comite. „Românul“ asigură că românii nu se vor lăsa să fie vânduți sau intimidați cu nici un preț. Dar nu li se cere nici una nici alta. De la ei se așteaptă numai că vor fi așa de cu minte ca în fine să înțeleagă că nu numai ei singuri pot decide asupra condițiilor de navigare pe un fluviu care pentru ei, deși au câștigat Dobrogea, este numai un râu de graniță.
Dacă „Românul“ se plânge contra acuzărilor și amenințărilor unor foi austriace față cu România, el întru atâta are dreptate, că unele organe oficioase, mai ales ungare, și-au vărsat focul cam prea energic pentru atitudinea guvernului din București în cestiunea dunăreană. Dar o foaie care ea însăși se pierde într-o violență așa de inutilă n-ar trebui tocmai să se mire că și altora li se isprăvește răbdarea. E destul de neplăcut că cererile primitive ale Austriei, sprijinite de alte două mari puteri, au fost înlăturate prin rezistența României și că bunăvoința amicală a guvernului austriac, cu care a recunoscut erigerea la regat a României, este așa de rău răsplătită. Dacă se văd cuvinte aspre în organele austriace ele sunt urmarea naturală a cerbiciei cu care România paralizează dorințele Austriei. Ideea de-a face prin amenințarea unei ocupări înarmate pe România să cedeze nu s-a dezbătut la noi niciodată serios. Cineva nu se bate pentru o comisie și guvernul austriac dă mai curând cestiunei dunărene o importanță prea mică decât prea mare. Ea negoțiază, își scade pretențiile, arată toată bunăvoința de a se înțelege cu toată lumea; cei din București însă copiază pe papa persistând cu încăpățânare asupra unui infaibil non possumus, până în momentul când, în fața voinței marilor puteri, totuși va ceda, pentru că nu va putea face altfel.
Noi suntem departe de a amenința pe România, mai curând fiind dispuși a îndrepta amărăciunea contra politicei austriace, ce n-a știut să prevadă lucrurile mai bine. Desigur că pentru comitele Andrassy n-ar fi fost o osteneală supraumană să câștige la Congresul din Berlin o stilizare mai clară și mai practică pentru art. 55 al Tratatului de pace. Două rânduri ar fi fost de ajuns. Dacă în articolul 55 ar sta expres că navigarea pe Dunărea inferioară să fie supravegheată de o comisie mixtă în care ar trebui să fie reprezentate Austria și statele riverane, atunci România n-ar avea nici un pretext de a face opoziție contra Comisiei Mixte. Comitele Andrassy ar fi obținut fără mare dificultate introducerea acestui adaus în textul Tratatului de pace însă el poate a crezut că cestiunea dunăreană nici nu merita o atențiune specială. El și-a concentrat toate puterile să obție mandatul pentru ocuparea Bosniei. Aceasta, după opinia sa, era o politică mare. Cestiunea dunăreană a considerat-o de un ce prea subordinat decât să se ocupe cu amănuntele ei. A încheia o convenție comercială cu România fără să întrebe pe Poarta, atunci încă suzerană, i s-a părut o măiestrie diplomatică, dar nu s-a gândit să puie un zăvor rezistenței României contra apărărei intereselor austriace pe Dunăre. Articolul mai recent al „Românului“ reamintește iarăși foarte viu păcatele de omisiune ale politicei externe a Austriei și de aceea nu-l putem citi cu aceeași ilaritate curată pe care desigur o va produce în alții cari nu sunt interesați.


MATERIALURI ETNOLOGICE PRIVIND ÎN PARTE ȘI PE D. NICU XENOPULOS, CRITICUL LITERAR DE LA «PSEUDO-ROMÂNUL»
[8 aprilie 1882]

D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la „Românul“, binevoiește a se juca de-a baba oarba cu cititorii „Telegrafului-Fundescu“ în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj și sfârșește prin a mă face bulgar și a descrie după cum îi place esteriorul și deprinderile mele.

Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creațiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează „Telegraful“ ci pe-un pasaj pe care nu-l citează și care e următorul:


„Și noi am avea ceva de citat — in contrarium — la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minți, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naște din încrucișarea rasei ovreiești cu cea neogrecească, încrucișare ce se operează uneori în România. Fără îndoială amestecătura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic și moralicește, ar produce niște exemplare de caracterologie patologică care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacțiunii «Pseudo-Românului».“


Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceți, aluziile la cafeneaua Procope. Ați văzut în acest pasaj, ceea ce și este în el, o aluzie la originea dv., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte și iată de ce.

În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici citesc următoarele:


Acolo unde d. Slavici voiește să facă spirit el devine nesuferit.
… Stilul parcă merge pe brânci și nuvela e atât de lungă încât chiar nemții au zis că putea să fie mai scurtă.
… Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului țărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc.


Astfel toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca și când ați avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliți din toate țările, cu acea suficiență care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficiență greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine ești d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai și cu cunoștințele ce nu le ai, să-ți fie permis a-ți da aere de superioritate?

Cine ești?

Ceea ce nu puteți tăgădui a fi, pentru că nu puteți tăgădui fizionomia, nici o puteți șterge cu buretele.

De aceea v-ați și supărat foc pe spusele mele — căci adevărul doare — pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă oprește de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci și nobilă neam de neamul ei — să nu vă fie cu supărare —, încât vă asigur că între strămoșii din Țara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e rușine să vorbesc, s-or fi aflând poate țărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniță măcar nici unul. Deși eu însumi nu dau în genere nici o importanță acestor lucruri, ele sunt reale și se pot schimba tot atât de puțin ca și evreul d-voastră fizic și intelectual.

Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, românizați de ieri de alaltăieri, cari privesc toate în țara aceasta „de sus în jos“. Unul abia sfârșește liceul, vine să vânză mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: de negustoria literară.

Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.

D. N. Xenopulos învață doppia scrittura și alte lucruri atingătoare de negoț în străinătate, dar, întors aci, s-apucă de negoț estetic în coloanele „Pseudo-Românului“, judecând iar de sus în jos autori de cari nici nu e în stare să-și deie bine seama.

C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieții noastre publice.

Dar această lămurire ce i-o dau d-nului mai sus citat n-ar avea nici o valoare, căci nu credem ca evreul său fizic, pe care-l drapează fără îndoială cu mai multă eleganță decât eu partea mea muritoare, să intereseze tocmai mult pe cititor. Această lămurire îmi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat și care-mi pare de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru.

Am avut neplăcuta datorie — căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere — de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alții înaintea mea, de vreme ce plutea în aer și se impunea de sine însuși, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns — decât cu rare escepții — de-a da espresie ființei sale proprii. În viața publică, în școli, în literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinți ce nu vorbeau în casa lor românește, și această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual față cu calitățile unuia din cele mai inteligente și din cele mai drepte popoare, poporul românesc.

Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciș și-n curmeziș, pân-în Tisa și-n Dunăre, și am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populațiunilor din orașe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputații ș.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiți mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligență caldă și deschisă adevărului, iar în privirea onestității cugetării și înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat și mai mult: că clasa veche superioară, rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheță de caracter și incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămășițe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioților.

Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă de roșii nu e nici română de origine, nici asimilabilă măcar? Dovada cea mai strălucită despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevăr de-o stranie, de-o absurdă promiscuitate.

Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioților, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi și că această clasă — escepție făcând de olteni și ardeleni — e cea mai mare parte de origine străină. De aci abia am putut să-mi explic revoluția socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puțin decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din țărani mici și mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi și de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, și în contra păturii superpuse de venetici.

M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradițiilor, acel abis creat între trecutul de ieri și prezentul de azi nu e un rezultat organic și necesar al istoriei române, ci ceva factice și artificial.

Nu omul in abstracto se mișca în d. C.A. Rosetti în contra boiarilor, ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în „Telegraful“, ci țiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui Xenopulos își dă în coloanele „Pseudo-Românului“ un aer de superioritate, luând cam peste picior novelele lui Slavici sau o teorie a lui Maiorescu, ci „jidanul“ din el își dă aceste aere. Caracterul — din nefericire — se moștenește.

Un popor bătrân și unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărțit de mult și s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligență mlădioasă și primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizații stinse, cu acele resturi în care vertebre și cranii sunt osificate și condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moralicește slabe și fără de caracter. Toată viața publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligența lui sărăcește și se usucă. Nu e nici un pericol pentru români de-a-și asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar un pericol mare de-a asimila rase bătrâne, cari au trecut prin o înaltă civilizație și prin mare corupție, și cari în decursul vieții lor și-au pierdut pe de-a pururea zestrea sănătății fizice și morale.

Și cum să nu fie așa? Plebea aceasta e recrutată din Bizanț, din împărăția grecească a Răsăritului. Trebuie să-și reprezinte cineva istoria acestei împărății, mia de ani de crime scârboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-și aducă aminte că era împărăția în care tații își desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet și trup erau venale, și atunci va vedea că niște cauze cari au durat o mie de ani nu e cu putință să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni ce trăia acolo. Legea cauzalității e absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanț și până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică și morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâșă și mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoașă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoașei fizice corespunde cocoașa morală. Căci cine nu minte niciodată e natura. Când pune-n două picioare o caricatură, ea știe foarte bine de ce-a pus-o; și ceea ce ea fizic condamnă la uriciune e și moralicește urât și trebuie să culmineze în Tetzis și în Scarvulis, connaționali ai celor mai mulți dintre roșii.

Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei rase orice putință de onestitate, iar un autor modern vorbește astfel despre ea:


Grecul nu se bucură în România de nume bun. Oamenii avuți dintre ei sunt aproape fără escepție jucători de cărți și de o completă imoralitate sexuală; ceea ce le dă oarecare aparență de oameni de societate este politețea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulți escroci, pungași, hoți și ucigași.
Cât despre funcționarul grec, la el e totul de vânzare pentru bani și sperjuriul nu e pentru el o faptă condamnabilă. Dacă evreilor poloni cată să li se conteste orice morală, grecului trebuie să i se conteste și mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în dicționarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne și hoții la drumul mare se comit mai cu seamă de acești oameni și, fiindcă cei mai mulți advocați sunt asemenea greci, nu se descopere în genere nimic sau, dacă se și descopere, i se dă drumul hoțului să fugă sau se achitează, pretextându-se că nu se poate proba nimic în privire-i.
Grecul începe cu lada de portocale ce le precupețește și încetează prin a fi dublu și triplu milionar. În acest timp conștiința nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a câștiga această avere, el nu se sfiește de nici un mijloc și oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau criminal. (V. R. Henke, Rumanen, pag. 37, 38).

Din cele ce preced d. N. Xenopulos se va fi convins cât de puțin mă poate atinge ori supăra ceea ce spune despre mine.

D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. Îi pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele „Pseudo-Românului“. Lauda în acel organ, pentru care însuși numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi și să cred c-am început a fi de-o teapă intelectuală și morală cu roșii. Și aceasta m-ar durea, căci nu știu să fi greșit ceva lui Dumnezeu și oamenilor pentru a merita o atât de amară pedeapsă. Pentru a mă curăți de vina de a fi lăudat în organul în care au fost lăudați și cei ce și-au înfrânt până și jurământul și onoarea militară la 11 fevruarie ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange și să mă închin, recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura și natura adevărată ca omul.

M. Eminescu


DUNĂREA
[9 aprilie 1882]

„Neue freie Presse“ vine din nou să ne deie interesante revelațiuni. Ea scrie:


Guvernul francez a notificat propunerea lui Barrère tuturor puterilor interesate, de asemenea și României. Cercurile politice speră că toate guvernele reprezentate în Comisiunea Internațională vor accepta propunerea. Nici din partea României nu se așteaptă o opoziție în principiu. În privința aceasta e desigur un ce important că guvernul român, după cum ni se anunță din București, protestează foarte categoric contra ideii că „Românul“ ar avea vreun mandat să vorbească în numele guvernului regelui Carol. „Românul“ nu mai e organul cabinetului din București și părerile emise de această foaie sunt a se privi numai ca opiniuni private ale proprietarului ei, d. Rosetti, care, nefiind nici ministru, nici președinte al Camerei, poate vorbi numai în numele său și nu al guvernului sau al reprezentațiunii naționale. De aceea România nu este deloc indispusă să accepte atât instituirea Comisiunii Mixte cât și președinția Austriei într-însa și delegarea unui membru al Comisiunii Europene în Comisiunea Mixtă. Guvernul român dă acestei Comisiuni și dreptul celui mai sever control relativ la executarea regulamentului și a deciziunilor Comisiunii Europene, dar pretinde numai ca, pe teritoriul său riveran, atât regulamentul cât și deciziunile Comisiunii să se execute de organele sale proprii. Deci guvernul român va prezenta Comisiunii Europene un amandament pentru conservarea dreptului executiv al statelor riverane. După cum se știe, Comisiunea Europeană se va întruni deja pe la finitul lui aprilie și, cum se crede, la începutul lui mai va examina propunerea Barrère. Dar afară de România poate vor prezenta amandamente și alte puteri.


[Articol cu paternitate incertă]

[9 aprilie 1882]

Într-un stil blajin, inspirat numai de dragoste și de iubire, „Românul“ de la 5-6 aprilie curent se plânge că presa din opozițiune se mulțumește să acuze pe guvern că tot ce a lucrat pentru țară de șase ani e rău, fără să arate prin ce mijloace s-ar putea face mai bine. O sfătuiește apoi, tot cu același ton ademenitor, să lase criticele sterile de o parte și să-și exprime limpede și curat vederile ei asupra îmbunătățirilor ce ar trebui introduse.

Mărturisim că această dojenire politicoasă a bătrânului organ de publicitate ne-a făcut o impresiune cu atât mai plăcută cu cât era neașteptată. Nu prea eram, ce e dreptul, obicinuiți cu asemenea fraze pline de miere și de nectar din partea confraților noștri. Polemicele lor, din contra, se recomandă, de ordinar, printr-o acrimonie și o rea credință cari desfid orice veleitate de discuțiune.

Deși s-a zis demult că excepțiunea confirmă regula, vom considera ca o datorie de confraternitate să le răspundem cu aceeași blândețe, în speranța că o vor adopta ca normă de conduită în viitor.

După ce arată că opozițiunea se mărginește numai să atace faptele miniștrilor actuali, „Românul“ se întreabă cu mirare:


Dar oare n-au făcut ei bine că, după sute de ani de amorțire, au avut încredere în națiune și au făcut un rezbel?


DD. Rosetti Brătianu au făcut, în adevăr, războiul și probă despre aceasta sunt, vai! milioanele cheltuite și cei zece mii de bravi căzuți pe câmpiile Bulgariei. Nu credem însă că au dreptul să se fălească cu campania întreprinsă și să se învăluie în „cutele gloriosului drapel al armatei“, după cum le-a observat cu atâta elocuență d. Blaremberg.

Nimeni nu va contesta că împrejurările în cari s-a început războiul erau din cele mai gingașe. Națiunea întreagă, și armata în special, tremura indignată ascultând bârfelele aruncate asupra neamului român de gazetele ungurești și ovreiești. Sentimentul unanim era că, în fața atitudinei inexplicabile a Turciei, intrarea noastră în campanie se impunea cu o necesitate neînlăturabilă. Și putem afirma că orice partid s-ar fi aflat la putere în asemenea momente n-ar fi fost în stare să oprească în drumu-i curentul patriotic care străbătea țara de la un capăt la celalt.

Meritul dară al acestor oameni de stat a fost nu de a face războiul, ci de-a ceda unei cerințe generale, pentru că nu puteau face altfel.

Socoteala însă ce le va lua istoria nepărtinitoare nu va fi atât de simplă pe cât își închipuiesc. Nu știm dacă coroana ce le va pune pe cap nu va fi plină de spini. Ceea ce constituie greșeala lor de căpetenie — și, în politică, greșeala se numește crimă — este că, o dată intrați în acțiune, nu s-au priceput să profite de evenimentele în mijlocul cărora lucrau. Au făcut războiul, au risipit sângele generos al celor mai valoroși copii ai patriei, însă, prin neprevederea, prin slăbiciunea, prin neglijența lor, au lăsat să se răpească mărgăritarul prețios al țării, Basarabia, tot atât de scumpă românilor pe cât este de scumpă Alsacia-Lorena pentru franceji.

Nu erau destule deja provinciele smulse de la sânul patriei — martire: îi trebuia încă și acest sacrificiu pururea dureros?

Paharul amar pe care în perfectă cunoștință de cauză l-au impus României ar trebui să le mai taie pofta, credem noi, de a vorbi de meritele lor. Din nenorocire, gura le e plină necontenit de laude pe cari și le atribuie singuri, fără să se gândească un moment cât e de trist reversul medaliei.

Nu le recunoaștem, așadară, dreptul de a se făli cu acest război, care a dovedit lumei patriotismul și bravura strămoșească a oșteanului român, însă, în același timp, a dat pe față pentru totdauna ușurința de caracter și inaptitudinea iremediabilă a celor cari erau la guvern.

Cât despre prestigiul țării în urma acestui război și a proclamării regatului, am avut cu toții trista ocaziune să vedem cum îl înțeleg ei. Faptele sunt prea recente și ne doare din inimă ca să mai insistăm asupra lor.

Iată ce ar trebui să adaoge confrații noștri, dacă sunt în adevăr de bună credință, în urma întrebărei mirate de care am vorbit.

„Nici o țară n-are o libertate mai absolută“, mai declară „Românul“. Fie-ne iertat să adăogăm noi: libertatea sărăciei și a jafului.

Cine ar putea tăgădui că astăzi, oricari ar fi aparențele înșelătoare, mizeria bate cumplit la ușa țăranului? Simptome caracteristice sunt proporțiunile neauzite pe cari de câțiva ani le-a luat brigandajul, ca în epocele cele mai funeste. Trebuie să fi ajuns cuțitul la os pentru ca drumul mare să se umple de răifăcători.

Confrații noștri ne vor zice că exagerăm lucrurile și ne vor da, ca probă că țara merge bine, pe câțiva gheșefturi (întrebuințăm cuvântul pentru că a intrat în obiceiuri) cari și-au rotunjit cu o facilitate nepomenită averile pe socoteala ei. Din nenorocire, marea majoritate a națiunei sufere, căci impozitele sunt grele și se împlinesc cu călărași. O frământare adâncă, deși latentă, se află de cealaltă parte a Milcovului, unde nemulțumirea e generală și nu așteaptă decât o ocaziune spre a prorupe.

Ce a făcut guvernul ca să preîntâmpine aceste nemulțumiri, de cari nu ne îndoim că este informat? Unde-i sunt măsurile luate ca să poprească valurile amenințătoare ale potopului ovreiesc cari au înghițit deja parte din cele mai frumoase și istorice orașe ale patriei lui Ștefan și amenință să înghită și pe celelalte?

Când marii proprietari moldoveni s-au prezentat la Maiestatea Sa spre a expune păsurile țării, guvernul a silit pe rege să le refuze audiența cerută, ca o probă, negreșit, a „libertăței absolute“ de care ne bucurăm.

Ah! dară adversarii noștri se cred dibaci zicându-ne: „toate bune. Sunt, o recunoaștem, multe și numeroase rele de vindecat. Arătați-ne leacul.“

Răspunsul e simplu.

Tendințele partidului ce se intitulează liberal, dară care, pentru noi, este pur și simplu demagogic, sunt radicalmente opuse vederilor noastre. Școala d-lui Rosetti voiește comoțiunile violente, superpunerea nesocotită a intereselor, predomnirea numărului fără cens și fără capacitate. Noi urmărim, din contra, stabilitatea în instituțiunile ce țara și-a dat, siguranța proprietăței, influența legitimă a meritului și a inteligenței, respectarea cu sfințenie a Constituțiunei.

Cum dară ne vom înțelege? Or programa a căreia realizare o urmăresc e bună, și atunci sfaturile noastre sunt fără folos, de vreme ce sunt deciși mai dinainte să nu ție nici o socoteală de ele; or este rea și vătămătoare, și în acest caz nu pricepem ce mai caută la putere?

Ne cred dânșii atât de naivi încât să le încredințăm leacurile noastre? De când oare medicul conștient și prevăzător își lasă doctoriile destinate să aline durerea bolnavului pe mâini netrebnice, cari pot să le compromită efectul? Și apoi, ținut-au vreodată seamă de leacurile ce li s-au recomandat?

De șase ani de când sunt la guvern ei își exercitează empirismul lor asupra forțelor vii ale națiunei, slăbind-o și dezorganizând-o, fără să știe în mod hotărât unde au să ajungă. De câte ori vreun organ al opozițiunei le afirmă că măsura la care tind e periculoasă, ei strigă: „Voim lumină!“ și-și astupă urechile ca să n' audă. Ca să nu le cităm decât un exemplu, ținut-au oare socoteală de manifestațiunea clară și categorică a opiniunei publice în contra electivităței magistraturei?

Nu e de ajuns să declare că voiesc și doresc discuțiunea, ci trebuie ca declarațiunea lor să fie sinceră. Toată lumea însă s-a convins cu prisos că sinceritatea de care fac atâta paradă. În vorbe e un mjiloc ingenios, deși puțin recomandabil, spre a amăgi pe cei lesne crezători.

Piară țara, numai dânșii să fie la guvern: iată deviza lor.


[10 aprilie 1882]

Când ne-aducem aminte de bunul simț de-odinioară al poporului nostru ne atmosferizăm oarecum c-o altă epocă, plină de senin și de cuminție, lipsită de pretenții, sănătoasă. Poporul citea pe atunci scrierile unui Anton Pann, ale unui Gherasim Gorjan. Azi citește Dramele Parisului, Mizeriile Londrei, Misterele Pușcăriei. Nu era vrun lucru mare Tilu Buhoglindă, Arghir ori Leonat din Longobarda, dar formau — de bine de rău — o atmosferă intelectuală de-un admirabil bun simț și adesea cu mult haz. În orice caz nu se corumpea fantazia oamenilor și nu li se vicia judecata.

Astăzi, dac-am judeca intelectul popular după ceea ce el citește, am trebui să rămânem uimiți de corupția de fantazie și judecată care se introduce sistematic în el, dar totodată am înceta de-a ne mira de ce acest ogor al creierului omenesc a devenit atât de primitor pentru orice idee suptă din degete, de ce judecata omului din popor nu mai e în stare de-a rezista nici celei mai comune sofisme făcute de-o gazetă guvernamentală, de ce acest teren e atât de pregătit pentru a primi absurdul în el și a rămânea indiferent față cu cele mai elementare adevăruri.

E desigur ceva elementar ca o reformă, înainte de-a fi introdusă, să fi devenit necesară, să fie cerută de cineva, de grupuri ale populațiunii sau de populațiunea întreagă.

Am dori să știm cine în țara aceasta cere electivitatea magistraturii, cine sufrajul universal? Nime.

Cu toate acestea zilnic „Românul“ readuce pe tapet când una, când alta și aproape totdauna cu acuzarea că partidul conservator se ridică contra drepturilor poporului, contra națiunii.

Până când aceste fraze banale, lipsite de orice cuprins, mai pot afla urechi crezătoare?

Dar cine vă cere electivitatea, cine vă cere sufrajul? Ceea ce vă cere lumea nu e să-i luați ochii cu formări, deformări și reformări; muncă vă cere. Dacă avem nevoie de ceva este mai înainte de toate o administrație cu știință de carte și insuflată de spiritul probității; același lucru se cere de la judecători, de la profesori, de la orice organe ale statului. În loc de-a restitui poporului prin muncă serioasă ceea ce vă dă ca buget al cheltuielelor, ne veniți zilnic, cu aerul tragic al Dramelor Parisului și al Mizeriilor Londrei, să cereți ba reformarea legii electorale, ba electivitatea magistraților, ba câte toate.

Toate acestea nu ajută nimic, nu ușurează c-un grăunte măcar sarcina socială, din contra o îngreuie fără de nici un folos și țara stă tot pe loc, țăranul ară tot cu plugul lui Mircea cel Mare, administrația tot rea, școala tot mediocră, justiția tot înjghebată din oameni ce vor să-și facă în tribunale practica de advocatură.

După cum ni se pare nouă, legile și organizarea politică ar fi putut să rămâie cu totul aceleași cari erau înainte de 1700; nu l-ar fi durut pe nimenea capul de toate acestea. De ce căutăm în legi, în forme și în reforme scrise ceea ce nu este, nu poate fi cuprins în ele: probitatea aplicării lor și cunoștințele tehnice de resort? Legile cele mai bune nu fac din subprefect un om cu știință de carte; cea mai bună constituție din lume nu poate face pe-un Simeon Mihălescu să știe altceva decât a se iscăli și a se învoi cu Warszawsky; legi scrise nu pot înlocui munca, nu probitatea, nu cunoștințele și practica afacerilor publice.

Acesta este însă blestemul demagogiei, de-a vedea relele acolo unde nu sunt și de-a nu le recunoaște acolo unde sunt în adevăr. Ele sunt în ignoranță, în cele patru clase primare erijate în om de stat; ele sunt în lipsa de probitate, în lipsa de creștere și de cultură; în contractarea de trebuințe străine, pe cari inepția de-a munci nu le poate satisface decât recurgând la mijloace maloneste și la șarlatanerie politică. Acestea sunt relele ce trebuiesc combătute, nu legea electorală ori numirea magistraților de cătră guvernul regelui. Și, dacă organele roșii ar avea mai multă onestitate de cugetare, s-ar pune să combată asemenea relele reale, nu cele fictive și imaginare; ar căuta remedii în contra ignoranței și improbității, iar nu remedii scrise pe hârtie în contra organizațiunii actuale.


[10 aprilie 1882]

D. N. Bassarabescu ne întreabă dacă din partea redacției a fost inserat în „Timpul“ articolul privitor la d-sa și semnat de d. Miulescu, tipograful. Acel articol purtând o semnătură personală e pur și simplu o inserțiune prin care tipograful se apără în contra acuzărilor ce i se adusese și nu privește deloc redacția acestei foi.


CESTIUNEA DUNĂRII
[11 aprilie 1882]

Corespondentul din Berlin al ziarului „Neue freie Presse“ scrie următoarele:


Se susține că deschiderea Comisiunei Europene, ce era să fie la 24 aprilie, se va amâna poate pentru luna lui mai. Până atunci se speră a ajunge la o înțelegere a tuturor statelor interesate. Nu se poate ști exact dacă această așteptare se întinde și asupra rezistenței ce se bănuiește că va face România. Din sorginte bună se aude că proiectele României nu se îndreptează contra Comisiunii Mixte ca atare, ci se rapoartă la competența ei, între altele la numirea inspectorilor de porturi. România are să propună ca fiecare stat riveran să-și aibă inspectorii săi, adecă în porturile austriace să fie austriaci, în cele române inspectorii de porturi să fie români. Se zice că propunerea Barrère nu conține nimic asupra acestui punct.


[Articol cu paternitate incertă]

[13 aprilie 1882]

Aseară, 11 aprilie, a fost o numeroasă adunare politică în sala Herdan, la care au luat parte mulți alegători din București din toate colegiile și mai multe delegațiuni din partea județelor.

Precum orașele noastre au un miez comercial, dar periferiile sunt satele ce odinioară înconjurau centrul și cari acum s-au contopit cu el, elementul național și în București, urmașii lui Bucur Ciobanul, nu sunt a se căuta în stradele strălucite ale centrului, ci în satele alipite de oraș, în părțile lui cari erau odinioară agricole.

Începând cu această clasă puternică și sănătoasă de oameni și încheind cu fii de Domni români, putem zice că în adunarea de ieri toate clasele fără deosebire erau reprezentate.

O învederată animațiune domni când d. Lascar Catargiu deschise ședința, nu spre a croi figuri și vorbe frumoase, ci pentru a spune pe scurt, cu tonul lui de absolută sinceritate și bună credință, relele ce bântuie țara și cari o așteaptă în urma nesăbuitelor opintiri de înnoituri ale partidului de la guvern.

Pentru a lămuri în amănunte cestiunile la ordinea zilei d-sa dete cuvântul d-lui Iancu Lahovari. Tema era desigur bogată, pentru că lungă este „Tabla mișeliilor“ partidului roșu, încât în privirea ei s-ar putea cita cântecul spaniol:


„De-ar fi marea o cerneală,
iară cerul o hârtie,
n-ar ajunge să se scrie“.


Și-n adevăr, d. Iancu Lahovari începu prin a cita acuzarea zilnică ce-o fac roșii, că în țară ar fi existând apăsați și apăsători, exploatați și exploatatori. Dar, dacă ne uităm împrejuru-ne, vedem oare pe pretinșii exploatatori, vedem pe proprietarii mari ori pe arendași îmbogățindu-se? Se 'mbogățește, pe de altă parte, țăranul? Merge negoțul, merg meseriile, pe cât sunt românești, bine? Din contra, toate dau îndărăt; o singură meserie merge bine, un singur negoț, cel de fraze patriotice, cel politic. În sferele acestei industrii se ridică oameni din nimic și devin milionari, marfa vorbelor ridică palate unor inși cari ieri n-aveau nici măcar o căsuță modestă. Ceea ce progresează în adevăr nu este nici agricultura, nici industria, nici grapa, nici dalta, ci bugetul cheltuielilor statului. D. Iancu Lahovari citează în treacăt bugetul, în adevăr infim, al domniilor române: douăzeci de milioane în amândouă țările, cari nici nu se cheltuiau măcar toate, căci fiece an se 'ncheia cu economii și cu escedente. Ei bine, sub regimul financiar de atunci numărul populațiunii era acelaș ca și azi, puterea lui de producțiune aceeași, ba poate mai mare și, cu toate acestea, fără ca populația să fi sporit, fără ca puterea ei de producție să se fi augmentat, fără ca modul de-a munci să se fi îmbunătățit, se iau azi de pe spatele aceluiaș popor 121 milioane, ba în realitate 140 de milioane pe an. Rezultatele sunt învederate: populația, în loc de-a spori, scade; în loc de-a păși înainte, dă mereu îndărăt, și cine se înmulțește sunt străinii cari înlocuiesc pe român. E un popor ce moare de fericirea de-a fi guvernat de roșii, încât, dacă lucrurile vor merge tot în direcția aceasta, în curând nu vor mai avea pe cine să facă fericiți. D-sa încheie arătând toate inconvenientele electivității magistraturii.

Adunarea ceru în unanimitate s' auză pe d. Maiorescu. Aspectul salei se schimbă. Oratorul veni în mijloc și adunarea formă de jur împrejurul lui un cerc.

Care e progresul real făcut de țară, întrebă dumnealui, pentru a îndreptăți la sufrajul universal, la electivitatea magistraturii? Dacă dintre recruți, floarea tinerimii din sate, abia 6 la sută știu a citi, care e procentul celor ce știu a citi în populația întreagă? Unul sau doi la sută. Oricât de bună și inteligentă ar fi mulțimea, are ea mijlocul de-a controla viața publică neștiind nici citi, nici scrie? Punându-se în mâna ei soarta județelor, prin sufrajul universal propus, ce va fi asta decât a da județele în realitate pe mâna amăgitorilor, pe mâna clasei negustorilor politici? Școala și biserica trebuie să dea poporului cunoștințele și creșterea trebuitoare pentru a ști să îngrijească fiecare mai bine de sine însuși și de aci va veni și judecata pentru îngrijirea intereselor publice. Electivitatea magistraturii, ce se propune, e o reformă republicană, care există numai în America. Dar americanii, cari se compun din o mare amestecătură de popoare și unde împământenirea e imediată, chiar și când e vorba de viața practică de stat abdică lesne de la principiile a priori. Când e vorba de chineji nu mai stă teoria „de om și om“. Aci vor să oprească imigrațiunea, ei cari îndealmintrelea nu opresc imigrațiunea nimănui. Așadar și noi, când e vorba, pe alt teren, de electivitatea magistraturii, să ne întrebăm ce-ar fi ea în practică? Ar fi punerea justiției în mâna acelor deputați atotputernici cari azi țin județele ca într-un fel de arendă, împreună cu toate funcțiunile administrative. Reforma mai e apoi și republicană, pe când poporul românesc de la 'nceputurile lui e monarhic. Chiar existența sa politică cere ca el să fie monarhic, căci o republică între două mari monarhii ar fi jucăria acestora și totdauna s-ar găsi facțiuni politice în țară ce s-ar lăsa întrebuințate de străini în contra a chiar intereselor statului.

În fine, d. Al. Lahovari luă cuvântul, pentru a supune votului întrunirii o moțiune. Cu tonul său energic rezumă din nou ceea ce zisese antevorbitorii săi. D. C.A. Rosetti, care n-are un petec de pământ în țară, ne face legi de agricultură, d-nia lui, care n-a citit în viața-i o carte de drept, ne face legi de organizare judecătorească și licențiați de Paris n-au rușine de a-și pune iscăliturile sub un proiect, nu al d-lui Rosetti, ci a copilului d-lui Rosetti. D-sa, ateu după principiile revoluției ce le profesează, ne va face legi pentru organizarea bisericii. Astfel un om, până ieri fără avere, fără știință de carte, fără talent oratoric măcar, pune mâna pe-o țară întreagă și face ce-i place cu ea. Electivitatea magistraturii ar fi o calamitate nemaipomenită. Azi un partid dispune de averea noastră publică, de 121 milioane pe an. Atunci ar dispune tot partidul politic de averea noastră privată, de onoarea noastră, de tot ce e protejat de justiție.

D-sa dete apoi citire următoarei moțiuni:


În proiectele asupra electivității politice a magistraturii și a introducerii sufrajului universal în alegerea consiliilor județene, supuse la dezbaterea Camerei, adunarea vede o primejdie pentru țară și o călcare a Constituțiunii și invită opozițiunea a le combate în Corpurile legiuitoare și în genere a organiza o rezistență legală în toată țara în contra unor asemenea tendențe ale partidului de la guvern.


Adunarea votă cu unanimitate moțiunea și se despărți strigând: „Trăiască regele! Jos fanariotul!“.


[16 aprilie 1882]

Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decât cea demagogică. Nu-i vorba, nici absolutismul unui singur om nu-i vro poamă. Ș-aci te pomenești că un individ cu sistemul nervos compromis prin viții și desfrânări se constituie în reprezentant absolut al statului și-i impune ca lege fel de fel de insanități cari-i trec prin minte, făr' a ținea seamă nici de deprinderile habituale ale oamenilor, nici de necesitățile aievea ale statului. Dar la despoții din mila lui Dumnezeu se întâmplă totuși că interesul lor propriu și interesul statului sunt până la un grad oarecare identice; despotul știe că puterea statului e puterea sa proprie și deja interesul său îi impune mai multă circumspecțiune în dictarea măsurilor sale.

La demagog lucrurile stau cu totul altfel. Și el dispune de-o putere absolută, căci și demagogii sunt toți tirani și liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca mașina guvernamentală să funcționeze exact și regulat; din contra, cu cât dezordinea și neclaritatea de idei va fi mai mare cu atât demagogul e mai sigur de-a rămânea sus. Și demagogii sunt aproape toți vițioși, netrebnici, lași ca caracter și nerozi ca minte — dovadă aproape totalitatea partidului roșu de la noi —, lipsiți cu totul de un complex de idei morale cari să constituie normativul unei vieți oneste și serioase, fără stăpânire pe faptele și cugetul lor, dar pe lângă aceste rele se adaogă și acela că interesele lor private și personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul, cu natura sa permanentă și moralizătoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei și de instincte.

De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie și de dreptate de care dispune.

Acum justiția le stă în cale.

Toate autoritățile consultate până acum s-au pronunțat în contra electivității, toate organele presei independente asemenea. Cu toate acestea o mână de demagogi susține numaidecât izbutirea acestei reforme americane, pe care nimenea nu le-a cerut-o și care-a fost inventată în coloanele „Românului“ de unul dintre reformatorii universului din cafeneaua Procope. Nu mai înțelegem până unde o s-ajungă cinismul acestor oameni cari au mereu în gură opinia publică și națiunea și cari țin mai puțin seamă decât oricine de aversiunea hotărâtă a opiniei și a națiunei în contra electivității. Fiecine simte că justiția ar deveni în chipul acesta un instrument, o proprietate privilegiată a unui partid; se simte că advocații roșii ar specula-o ca pe o marfă, că clienții acestor advocați, ce sunt și agenți electorali, ar avea privilegiul de-a câștiga procesele în contra oricui și cu toate acestea ne vin mereu cu idei a priori, a căror realizare chiar în America se dovedește a fi o nenorocire publică.

Relevăm asemenea că prin reformă se tăgăduiește un drept al Coroanei, acela de-a numi judecători după cunoștințele ce le posed, după gradul de încredere ce inspiră, precum și dreptul de-a-i depărta pe cei venali și ignoranți, drepturi ce nu se pot lua fără pericol absolut din mânile regelui.

Dar toate acestea nu împiedică pe demagogi. Republicani, după propria lor mărturisire, ei nu îngăduiesc pe rege decât pe cât timp trăiesc în realitate în republică, și-i amenință prin agenți diplomatici viața chiar din momentul în care ar vrea să-și afirme prerogativele pe cari i le asigură Constituțiunea.


SULTANUL ȘI CHEDIVUL
[17 aprilie 1882]

După cum e informată o foaie din Berlin,


Poarta a dat ordin reprezentanților săi din străinătate să pună pe tapet situațiunea egipteană, deocamdată în mod confidențial. Totodată ei sunt însărcinați să atragă cu tot dinadinsul atenția puterilor asupra neapăratei necesități de a înlocui pe chedivul Tewfik, lipsit de orice autoritate, printr-un prinț care să fie în stare a restabili autoritatea guvernului precum și totodată să asigure prosperitatea prea amenințată a țării, drepturile și interesele sultanului conform cu tratatele cât și ale puterilor europene. Reprezentanții otomani au să mai adauge că sultanul consideră de un ce imperios ca Egipetul să se reîntoarcă la principiul succesiunii conform legii Islamului.
Într-acestea sultanul a și trimis la Cairo o comisiune, în frunte cu Osman Pașa, apărătorul Plevnei. Zilele chedivului Tewfik par a fi numărate.


Este de remarcat că și „Nord Deutsche Allgemeine Zeitung“, organul d-lui Bismark, accentuează asupra necesității pentru Egipet, unde a dispărut orice autoritate și anarhia bate la ușă, de-a avea în frunte o mână de soldat, o mână de fier. Dar nici în Africa lucrurile n-au ajuns așa departe ca în noul Regat român, unde destrăbălarea oamenilor guvernului, unde jafurile și omorurile ar trebui să îndemne la o acțiune mai energică pe toți bărbații cu dor de țară.


[18 aprilie 1882]

Senatul modificând în secții unele articole ale proiectului tocmelelor agricole, „Românul“ găsește ocazie de-a spune:


Să bage de seamă, cei cari nu vor loviri de stat de sus în jos, ci de jos în sus!
Nu provocați noi loviri de stat!


Nu vorbim de modificările introduse de Senat în proiectul Camerei, pentru că legea ni se pare un paliativ neputincios în contra unui rău organic.

Nu sunt de vină nici proprietarii mari, nici cei mici de înrăutățirea raportului între muncă și capital, ci de vină este și rămâne dezvoltarea liberală, căreia i-au dat naștere în țară partidul roșu, ridicarea în sus a unei păture numeroase de feneanți cari, sub titlurile cele mai diverse și cele mai specioase, sunt avizați a trăi din spinarea claselor producătoare.

Începând cu Crăcănel, saltimbanc caraghioz, fost matelot pe-o corabie grecească de pe Dunăre, care azi ia o pensie de 4000 franci pe an sub pretextul că ar fi fost artist dramatic, un om de care lumea râdea ținându-se de inimă de câte ori îl vedea jucând tragedie, și sfârșind cu saltimbancul politic C.A. Rosetti; punând la mijloc toată seria de cumularzi și de reputății uzurpate câte trăiesc din bugetele statului, comunelor, județelor, vom vedea că aceasta este noua aristocrație care suge măduva poporului, că aceasta este cauza adevărată a relelor economice ce ne bântuie. Și n-o descoperim noi aceasta, în mod izolat și individual. Acum douăzeci de ani constata începuturile boalei sociale un Constantin Cretzulescu ș.a. Dac-am număra zecile de mii de feneanți cari, direct ori indirect, trăiesc, fără nici o muncă musculară sau intelectuală, din sudoarea poporului de jos, am înțelege de ce azi există o cestiune socială și de ce înainte nu putea să existe. În adevăr de la 1270 și până în zilele de acum ale roșiilor nu întâlnim în izvoadele țării nici umbră de cestiune agrară ori socială. Ce cestiune agrară putea exista în adevăr când clase dominante foarte puțin numeroase se întemeiau pe baza largă a unui numeros popor? Piramida avea temeliile largi și vârful ascuțit, mulți dedesubt, puțini deasupra, și de-aceea mergeau bine și cei mulți dedesupt și cei puțini deasupra; de aceea pe atunci boierul număra banii lui cu banița, iar țăranul pe ai lui cu căușul; și suflet de om din țara aceasta nu cunoștea mizeria, decât doar din auzite.

Iată dar cauza adevărată a răului: stricarea proporției între clasele consumatoare și cele producătoare. Azi, în locul a o mână de oameni cari nu-i cereau poporului românesc decât 10 milioane pe an pentru conducerea afacerilor lui publice au venit zeci de mii de postulanți și de lefegii cari-i cer aceluiaș popor, acelaș ca număr și ca putere de producțiune, de douăzeci de ori pe atâta, căci azi și Giani e boier, și Carada este, și mulți alții al căror număr nu mai are sfârșit.

Asta e buba, onorabilă tagmă! În generația întâia erați unde v-a găsit Ypsilant al d-voastră, la coada trăsurilor, și-n generația a doua toți boieri, toți scoși din cutie, toți rozând pita lui Vodă cum vine vorba, și toți nemuncind nimic, nepricepându-vă la nimic, toți având o singură prăvălie și un singur negoț, prăvălia principiilor ponosite și spălate 'n șapte ape, negoțul vorbelor goale din cari nici paserile n-au cu ce se sătura. Muncă, onorabilă tagmă, iată ce vi se cere, și atunci nu va mai exista cestiune de tocmeli agricole ori cestiune agrară. Simeon stâlpnicul, cu patru clase primare, la tăiat lemne, nu director de ministeriu; violoncelul, cu patru clase primare, între lăutari, nu director de bancă; Giani la menajerie nu la ministeriu! Munca vi se cere și poporul nu va mai fi apăsat, căci nu va avea de cine să fie apăsat. Fiți economic și social ceea ce sunteți intelectual și moralicește; fiți plebea care-ați fost, plebea scursă din câteșipatru unghiurile lumii pe ulițele orașelor noastre, și poporul românesc nu ar mai avea a se plânge de apăsare, ci ar deveni tot acela care-a fost mai înainte.

Loviri de stat de jos în sus?

Dar știe d. C.A. Rosetti în contra cui s-ar îndrepta ele? Știe d-sa că asemenea loviri ar putea preface grădinile de virtuți ale partidului său în grădini pendente, dar nu ca ale Semiramidei, ci atârnând de felinare?

Loviri de stat de jos în sus?

Dar știe d. C.A. Rosetti că atunci cânepa ar începe a crește și pe scama domnii-sale, și pe seama românilor „Românului“ în țara aceasta?

Ei măre, au trecut vremea în care treceați de martiri și patrioți. Azi lumea vă știe și firele de păr din cap și păcatele mai multe decât acele fire. Nu mai va să dați vina pe boiari și iar pe boiari; acu vi s-a arătat și arama d-voastră și lumea vede limpede cine sunt adevărații esploatatori de țară, adevărații ei apăsători. Nu mai va să facă pacoste caprele și oile să le tragă rușinea; am început a ne cunoaște, domnilor. Odinioară și țara era naivă, și boierii naivi, și poporul naiv, naivi cu toții ca copiii din doi părinți, crescuți sub acelaș acoperământ. Dar au venit copii stricați între noi, copiii altor popoare, străine, cu limba și cu obiceiele cele rele, cum ar zice Matei Basarab, și ne-am deșteptat și noi. O lovire de stat de jos în sus n-ar fi pentru cine se pregătește, adică pentru d-voastră, ci pentru cine se nemerește, după cum spune povestea vorbei, că mai știe haiducul nostru ș-altă potecă, nu numai cea bătută de d-voastră.


O ÎNTÂMPINARE
[18 aprilie 1882]

În „Războiul“ d-lui Gr. H. Grandea citim cu justă mirare următoarele șiruri:


Către cititori
Acest organ, „Războiul“ (român), prin neatârnarea și nepărtinirea cu care a spus și spune adevărul oricăruia, fie alb, fie roșu, n-a putut să placă nici opoziției albe.
Pentru că n-am voit a ne înfățișa la Tribunal sau apela la Curte (dorind a ne spăla rufele în familie) a rămas definitivă și executorie o sentință prin care se recunoaște d-lui Miulescu (fost comisar în poliția conservatoare, iar acum întreprinzător tipograf) o creanță discutabilă, dată spre a-i servi la nevoie.
Interesele coteriei cărei servește numitul domn cerând compromierea organului nostru a aplicat o urmărire care, prin felul ei, a împiedecat apariția ziarului.
Acum însă am primit a îndura cheful d-lui Miulescu până la o lămurire judecătorească, ca o deferință, către publicul căruia datorau existența acestui organ, căci toate cele zise, că cutare și cutare a contribuit la fundarea și existența lui, sunt cele mai nerușinate calomnii.
Aceasta ca răspuns la publicația din ziarul conservator „Timpul“.


Am ruga pe onor. confrate să nu confunde procesele de datorii ce le are și sentințele ce le obțin creditori de-ai săi de la tribunalele civile cu opoziția albă. Asemenea l-am ruga să nu atribuie redacției „Timpului“ cuprinsul anunțurilor de pe pagina a patra, unde în adevăr între „Vinul de Chapoteaut cu peptione de pepsină“ și „Pastilele Dethan cu sarea lui Bertholet“ întâlnim un aviz al custodelui, ce, conform c-o sentență a Tribunalului Ilfov, secția comercială, încasează în socoteala d-lui N. Miulescu, tipograf, veniturile „Războiului“ — Grandea.

Ce au însă a face toate acestea cu opoziția albă, cu pretinsele interese ale coteriei de-a compromite ziarul d-sale? Opoziția albă dă sentință la tribunalul comercial sau ea pune custode? Avem a împărți așa de puțin cu procesul d-lui Grandea ca și cu vinul Capoteaut sau cu sarea Bertholet. D. Grandea afirmă că spune totdeuna adevărul. Tocmai adevărul am dori să-l spună totdeuna. Atunci desigur n-am fi avut ocazia a-i da dezmințirea de față.


[20 aprilie 1882]

Un exemplu izbitor de modul cum prosperă la noi instituțiunile cele mai folositoare este Școala de Belle-arte. Creată în 1864, această școală atât de necesară a vegetat în părăsire până astăzi și amenință a se pierde cu totul, din cauză că nu i se dau mijloacele necesare pentru a trăi și a da roadele ce are drept să aștepte societatea de la o asemenea instituțiune. Un guvern serios ar face din două lucruri unul: or i-ar da mijloacele necesare, or ar desființa-o cu totul. Guvernul de astăzi, guvern al vorbelor sunătoare și al frazelor seci, se mulțumește a conserva titlul de Școala de Belle-arte, fără a-i da mijloacele necesare de a trăi. De aceea on. d. Aman, iubitul nostru pictor, s-a văzut nevoit încă de anul trecut să-și dea demisiunea ce urmează:


Domnule ministru,
La 1864 s-au creat mai multe școale profesionale, între care și Școala de Belle-arte. Necesitatea unei asemenea creațiuni s-a dovedit îndată prin înscrierea a 40 de elevi. Mulți dintre ei au părăsit funcțiuni bine retribuite pentru a îmbrățișa această artă. Profesorii asemenea au arătat mult zel și satisfacțiune văzându-se înconjurați de atâți juni deciși a lucra.
Trei ani trecuseră și, Școala de Belle-arte nefiind prevăzută în legea Instrucțiunii Publice, putu fi cu inlesnire ștearsă din buget în anul 1867; această supresiune fu făcută sub motiv de echilibrare a bugetului, motiv care se invoacă întotdauna de câte ori se simte necesitate de economii în prejudițiul bugetului Instrucțiunii Publice. Să constatăm aci dezinteresarea d-lor profesori ce au continuat cursurile d-lor gratis în timp de 6 luni, până când ministrul succesor d-lui Strat a căutat să repare greșeala făcută de predecesorul său, înființând din nou școala. Mulți din elevi, și încă din cei mai buni, în intervalul acesta, și-au pierdut orice iluziune care nutrea speranțele și viitorul lor și au părăsit școala.
Cu toate peripețiile și descurajările de tot felul, școala 'și urmă cursul și putem lesne constata că rezultatele sale au fost mai presus de așteptare. Toate catedrele de desemn și caligrafie, ce erau ocupate în mare parte de străini fără cunoștință de ceea ce li se cerea a preda, sunt acum ocupate de tineri ieșiți din Școala de Belle-arte; mai mulți au devenit artiștii cunoscuți publicului, trăind independinți în urma profesiunii lor. Espozițiunile anuale ce s-au putut face în urmă cu opere și creațiuni naționale au dovedit asemenea începutul artei existente la noi. Toate acestea, d-le ministru, d-voastră personal le cunoașteți ca unul ce ați urmat progresele sale, la care nu puteți decât a vă interesa, fiindcă ați lucrat pentru instituirea ei ca secretar general al Ministerului al cărui șef suprem sunteți astăzi. Nu-i mai lipsea acestei școale decât o lovitură puternică pentru dezmembrarea ei și această ultimă lovitură a fost dată de predecesorul d-ei voastre ștergând bursele ce mai rămăseseră elevilor fără mijloace.
Este constatat, domnule ministru, că nu numai la noi, dar în genere, afară de mici escepțiuni, cei ce vin a îmbrățișa artele frumoase aparțin junimii fără mijloace; de aceea mai la toate națiunile, chiar în secolii trecuți, s-au instituit burse pentru întreținerea elevilor lor. Căci iată ce se întâmplă fără această măsură salutară: elevii se înscriu pe toată ziua și urmează mai mult sau mai puțin regulat; însă, îndată ce au putut obține cel mai mic rezultat, caută a profita pentru întreținerea lor și de acolo faceri de portrete după fotografii etc., de la care nu pot trage decât folosul bănesc sau a se înscrie la vro catedră vacanță a vrunui pensionat și prin urmare a neglija școala. Iată cauza de unde profesorii se văd înconjurați necontenit de începători și, abia 'și pun speranțele pe unii din ei pentru a obține un rezultat satisfăcător pentru dânșii și, când să devie utili țării, îi vede dispărând.
Ce satisfacțiune poate dar avea un profesor al unei asemenea instituțiuni? Apuntamentele desigur că nu, fiind mai mult decât ridicule, de 200 și 300 lei maximum. Cum vedeți, domnule ministru, această școală, cu toate rezultatele ce a putut da și de care mă îndoiesc a le mai obține în viitor de vom continua pe aceeași cale, trebuie să se desființeze ca un ce inutil sau, ceea ce este dorit de toți, să se reformeze serios, după cum subsemnatul am avut onoarea să cer în repețite rânduri; rapoartele din 17 septembrie 1879, din 1 decembrie 1879 etc. vorbesc în acest sens.
După o esperiență de 17 ani la direcțiunea acestei școale să-mi permiteți, domnule ministru, a vă espune vederile mele, spre a putea servi când s-au constatat de domnia voastră că școala aceasta, de unde s-au recrutat până acum profesorii pentru școalele secundare, are necesitatea să i se prelungească esistența.
Propun dar:
1. Zece bursieri cu o subvențiune de cel puțin 60 lei pe lună pentru fiecare elev.
2. Ca orașele principale să trimită câte un bursier care, după terminarea studiilor, să stăruiască în comuna ce l-a subvenționat ca om special pentru tot județul.
3. Să se stipuleze prin lege ca școala să fie tratată ca școalele speciale cu facultățile de la Universitate, potrivit proiectului de lege alipit la raportul no. 73 din 1 decembrie 1879.
4. Înființarea secțiunii de Arhitectură, indispensabilă pentru a se învăța desemnul liniar cerut concurenților aspiranți la catedrele secundare.
5. A se spori apuntamentele profesorilor conform specialității ce profesează.
6. Să se prevază o sumă drept recompensă pentru artiști ce vor produce opere de merit și naționale.
Până la acordarea celor de mai sus arătate, fără de care nu se poate aștepta nici un rezultat serios, binevoiți, d-le ministru, a primi demisiunea mea de director al Pinacotecii și Școlii de Belle-arte din București.
Primiți vă rog, domnule ministru, încredințarea prea distinsei mele considerațiuni.


În urma acelei demisiuni i s-a promis din toate părțile concursul pentru a așeza școala pe baze serioase și puternice. Și d-l Aman a consimțit a și-o retrage. Dar speranțele sale au rămas zadarnice. Și, după ce l-au trămis câtăva vreme de la comisia bugetară la primul ministru și de la primul ministru la comisia bugetară, d-l Aman s-a convins că guvernul nu caută să aibă o instituție folositoare, ci numai un titlu frumos, Școala de Belle-arte, și și-a dat din nou demisiunea ce urmează, de astă dată definitiv.

Astfel prosperă instituțiile cele mai neapărate sub guvernul liberal!

Astfel se încurajează chiar oamenii cei mai zeloși pentru a servi țara lor.

Iacă cea de a doua demisiune:


Domnule ministru,
La 29 septembrie 1881 am avut onoarea a vă adresa un raport asupra situațiunei Școalei de Belle-arte, ce am onoare a dirige, raport în care espuneam îmbunătățirile indispensabile școalei pentru a o face să dea rezultatele ce țara este în drept a aștepta de la o asemenea instituțiune. Terminam acest raport prin următoarele linii:
„Până la acordarea celor de mai sus arătate, fără de care nu se poate aștepta nici un rezultat serios, binevoiți, domnule ministru, a primi demisiunea mea de director al Pinacotecii și Școalei de Belle-arte“.
Atunci ați binevoit, domnule ministru, a mă ruga să rămâi la postul meu, făgăduindu-mi a introduce în viitorul buget îmbunătățirile reclamate de mine și eu m-am conformat dorinței domniei voastre.
Acum însă, primind bugetul și esaminându-l, am dovedit că nu numai nu s-a adus cea mai mică îmbunătățire, ci, din contră, s-a suprimat și suma alocată pentru espozițiunile anuale, singura încurajare pentru artiștii români.
În asemenea condițiuni cred de prisos a mai stărui la postul meu și vă rog din nou, d-le ministru, a primi demisiunea mea.
Așa cum se află Școala de Belle-arte din București nu poate produce nici un rezultat satisfăcător; o îmbunătățire este de urgență necesară sau, dacă aceasta nu se poate, școala trebuie suprimată; căci banii ce se cheltuiesc pentru a fi rău întreținută, după cum se află în momentul acesta, se numesc bani pierduți.
Primiți, domnule ministru, încredințarea distinsei mele considerațiuni.


[22 aprilie 1882]

De alaltăieri s-a răspândit zgomotul că d. Ioan Brătianu ar fi dat demisiunea sa și a cabinetului. Dacă i-ar fi abătut a face una ca aceasta ca din senin, precum i-abate uneori, lucrul n-ar avea însemnătate specială. Vro ceartă cu majoritatea, observații supărăcioase asupra relei purtări a partidului, puțin sânge-rău și după aceea iar tovărășie, asta ar fi seria de fenomene pe cari am aștepta să se desfășure dinainte-ne, pentru a se încheia cu reîmpăcarea deplină în sânul marei tagme patriotice.

Dar lucrul are un cusur.

În adevăr, încă de la 12 ale lunei curente ministrul de externe a fost prevenit din partea ambasadei austriace că proiectul Barrère privitor la regularea cestiunii Dunării s-a și espediat din Paris ambasadei franceze din București și că aceasta e însărcinată de-a comunica proiectul numaidecât după sosire-i guvernului român.

Proiectul Barrère se află așadar deja în mânile guvernului și sub ochii Parlamentului nostru, în mijlocul căror nu va întârzia a produce o intensivă piroteală.

În ce consistă acest proiect în forma sa cea din urmă?

El cuprinde în 14 paragrafi dispozițiile generale pentru supraveghearea navigațiunii între Galați și Porțile de Fier, dispozițiuni din cari estragem următoarele amănunte:

Art. 1 al proiectului stipulează că, pentru supraveghearea navigațiunii între punctele mai sus arătate, se instituie o Comisiune Mixtă (neprevăzută în Tratatul de la Berlin, ba chiar contrară dispozițiunilor lui), în care comisie delegatul Austriei va avea prezidiul permanent, iar celelalte trei state țărmurene (Serbia, Bulgaria și România) vor fi reprezentate fiecare prin câte un delegat.

Art. 2 prevede că, pentru a se evita paritatea eventuală de voturi, Comisia Europeană va trimite în fiecare sesiune, adică din șase în șase luni, un delegat al ei în Comisia Mixtă. Trimiterea acestui delegat se va face în ordine alfabetică, deci în chipul următor: Allemagne, Autriche, France, Grande-Bretagne, Italie, Roumanie, Russie, Turquie. Propunerea Angliei de-a acorda delegatului Comisiei Europene dreptul de apel nu s-a trecut în propunerea franceză; reprezentantul Comisiei Dunărene rămâne însă liber de-a cere instrucțiuni de la Galați.

Art. 3 stipulează că delegatul al cincilea, fiind trimis în Comisia Mixtă din mijlocul celei Europene, cea dentâi nu poate exista fără cea din urmă, deci se admite o conexitate oarecare între amândouă comisiunile.

Celelalte paragrafe ale proiectului tratează despre executarea amănuntelor tehnice și a regulamentului de navigațiune și au fost copiate, cu mici modificări, din anteproiectul austriac. Cestiunea duratei Comisiei Mixte nu e prevăzută în proiect, dar fiindcă în comisia de la Galați sunt reprezentate opt puteri și fiindcă fiecare din ele are a-și trimite delegatul pe rând pe câte-o sesiune, adecă pe câte șase luni, durata e fixată prin chiar această rotațiune pe patru ani cel puțin. Guvernul francez însă, precum și câteva alte cabinete, doresc ca fiecare din puteri să vină măcar de două ori la rând, încât mandatul Comisiei Mixte ar avea atunci o durată de opt ani.

Această perindare — le roulement des puissances, zice proiectul — se va regula încolo de cătră chiar Comisia Europeană.

În orice caz, însă, în anul întâi Germania și Austria (Allemagne et Autriche) sunt chemate a-și trimite reprezentanții în Comisia Mixtă, ceea ce constituie un mare avantaj pentru Austria, de vreme ce în anul întâi se numesc toți funcționarii și se vor face oarecari modificări reglementului. Așadar în anul întâi Germania și Austria, având două voturi în Comisia Mixtă, își vor putea impune influența.

Proiectul a fost comunicat deja tuturor puterilor, dar nici una din ele n-a răspuns pân-acuma, încât e probabil ca comisia din Galați să nu poată începe în luna aceasta deja activitatea ei.

Propunerea pe care-o reproducem mai la vale in extenso a fost comunicată de două ori pân' acum și în întruniri la cari au luat parte senatorii și deputații. Ea e însoțită de-o somațiune oarecum de-a răspunde numaidecât în termen de zece zile. Față cu ea d. Brătianu repetă jocul său vechi și, în loc de-a fi prezident de Consiliu, d-sa se gerează în prezident de republică. Care e opinia d-voastră, îi întreabă pe toți pe rând, ca și când Adunările ar ști pe ce ne putem sprijini, ca și când ele ar fi în curentul tratărilor diplomatice, ca și când în fine Adunările ar fi răspunzătoare de atitudinea șovăitoare a d-lui Brătianu sau a d-lui Boerescu în cestiunea aceasta.

Care e opinia d-tale, d-le ministru prezident? cată să 'ntrebe țara întreagă. Care e soluțiunea a cărei responsabilitate o iei d-ta? Nu descoperi Parlament și țara întreagă înaintea săgeților străinătății, ci ia odată răspunderea unei propuneri pozitive, căci nu o manieră, ci șase și mai multe sunt pentru a garanta cu toată învederarea libertatea Dunării, fără preponderanță austriacă. Această evazivitate, această sfială de-a lua asupră-ți responsabilitatea unei propuneri, această manieră de-a te ascunde după spatele Parlamentului când cestiunea e pendentă și a veni apoi c-un fait accompli, pe care el să fie silit a-l înregistra, dovedește că vei fi având o soluțiune preconcepută, pe care-o vei realiza, în ciuda formalității goale a consultării Parlamentului. Pentru realizarea soluțiunii preconcepute dispui de culisele retragerii aparente. Aparente zicem, pentru că demisia ar însemna că vrei să aduci în locu-ți pe cine 'ți place și-ți convine d-tale pentru a realiza soluțiunea ce-o ai in petto.

Iată dar care e însemnătatea actuală a zgomotului răspândit. Nu putem crede în seriozitatea retragerii d-lui Brătianu. Aceste demisiuni și remisiuni nu sunt decât mijloace de presiune asupra partidului pentru a obține de la el orice ar voi. Ne-am deprins atât de mult cu falsele ieșiri ale cancelarului nostru încât în calculul politic această mărime a ecuațiunii nu ne mai este necunoscută. Ceea ce se poate dar întâmpla e ca d. Brătianu să se retragă în adevăr, ci numai spre a se întoarce cu una din persoanele cari, pentru gloria de-a fi miniștri, fac bucuros orice deviație de la consecuență, fie în ce-i privește pe ei, fie în ce privește țara. Astfel bunăoară prințul Dumitru Ghica, prezidentul tip, prezident în toate și pretutindenea, s-a ales senator cu majoritatea dovedită conservatoare din colegiul I de Ilfov, a trecut în partea guvernului și s-a lăsat ales prezident al Senatului roșu, fără umbră de scrupul măcar dacă această schimbare la față se și aprobă de alegătorii săi conservatori. Tot d-sa credem că nu ar avea asemenea nici un scrupul de-a da sprijinul său și al d-lui Boerescu pentru a înlesni d-lui Brătianu poziția sa la darea concesiilor mai sus citate către Austria.

Adevărat că aceste concesii: Comisia Mixtă neprevăzută în Tratatul de la Berlin, ba chiar contrarie lui, prezidenția permanentă etc., se vor face unei puteri a cărei țintă constantă pare a fi călcarea în picioare a poporului românesc. Dar ce știe și ce înțelege prințul în chestie de asemenea lucruri, ce înțelege de luptele acelor pe cari în naiva sa ignoranță îi confunda odinioară într-o apă cu creștinii toți, cu bulgarii bunăoară ori cu alții, și cu toate astea o singură neomenie de dincolo ar fi de ajuns a atinge spiritul cel mai liniștit al unui popor care are demnitate și conștiință de sine însuși. Astfel de ex. în colțul de nord-vest al Transilvaniei ministrul unguresc a făcut mai multor ținuturi românești ceea ce n-ar fi îndrăznit a face niciunui trib de negri, desigur nu unei comunități izraelite măcar: le-a numit cu de-a sila și fără să întrebe pe nimenea un episcop care vrea să introducă leturghia latină în biserică și limba ungurească pe amvon. Acest episcop al Gherlei, deși atârnă în mod ierarhic de mitropolitul Albei-Iulii, în trei ani de când e numit n-a îndrăznit măcar a da ochii cu șeful său bisericesc, ci persistă a rămânea agentul ocult și introdus pe furiș al unui ministru de culte de altă lege și de altă limbă. Ei bine, o asemenea neomenie nu se întâmplă niciunei confesii afară de români. Nici evreilor nu li se comandează rabinii, nici unor triburi sălbatice nu li se comandează în afaceri de religie și de conștiință un agent al guvernului unguresc care să-i dreseze; numai românilor li se contestă până și libertatea conștiinței. Și aceasta este puterea europeană pentru care, de la români tocmai, se cer concesii pe Dunăre.

Dar ce-i doare capul pe cei din București de asemenea lucruri? D. Brătianu își va face seria sa de false ieșiri pentru a înlesni facerea de concesii cătră o putere care pân' acum nici nu încearcă a respecta individualitatea națională și conștiința religioasă a unei jumătăți a poporului românesc, ba nici nu vrea măcar să respecte drepturi câștigate și sancționate de suveranul acelor țări. Avem a face, dincolo, cu o lipsă de pudoare publică, cu călcarea unor drepturi atât de pozitive, atât de mult exercitate și atât de întemeiate încât nici un despot măcar nu le-ar putea ignora în chipul în care o face guvernământul inept și mărginit al maghiarilor. Și oare de toate acestea să nu se țină seamă la noi, când e vorba nu de-a recunoaște drepturi Austro-Ungariei pe Dunăre, de vreme ce n-are nici unul, dar încă de-a i se acorda favori și preponderanță în apele noastre și pe țărmurii noștri, bineînțeles în detrimentul suveranității statului român? Dar destul ne desprețuiește dincolo, destul tratează peste picior o jumătate a poporului nostru în țara lui proprie și strămoșească — să ne mai puie piciorul în piept și dincoace, să aibă satisfacțiunea de-a trata întreg poporul românesc în chipul în care-a fost călcat palidul Stătescu?

Iată ce găsim de cuviință a-i observa d-lui Brătianu în evoluțiunea ce-o încearcă cătră concesii. Teamă ne e că nu face decât a căuta ocazie ca să dea o flagrantă dezmințire aureolei de mare naționalist pe care crede a o avea.


[23 aprilie 1882]

Ceea ce înlătură și nimicește principiul responsabilității, încât, orice s-ar întâmpla, opinia publică și lumea alegătorilor să nu știe, la dreptul vorbind, pe cine să arunce răspunderea, este obiceiul d-lui I. Brătianu de-a nu avea nici o opinie în nici o chestiune din lume, de-a nu lua în numele său și al guvernului nici o atitudine față cu propunerile nesănătoase și nemistuite ale coreligionarilor săi politici.

Se prezintă bunăoară legea tocmelelor agricole, din inițiativa unui ministru căzut de la guvern tocmai fiindcă se făcuse imposibil prin circulări, prin tendența de-a semăna discordia între clasele societății române, prin anarhia ce-o răspândise în timpul cât a ocupat fotoliul ministerial. Căzând tocmai din această cauză și în urma unei învederate nemulțumiri a țării, proiectul său totuși se mănține, se votează în Cameră, ajunge în Senat.

Dar care-i opinia guvernului în cestiunea asta?

Nici una.

Unui adept al republicei din cafeneaua Procope i-abate a propune electivitatea magistraturii. Pentru a da vânt cestiunii, toată țara se pune în mișcare, se consultă Facultăți, Curți, corpuri de advocați, și toate fără deosebire se pronunță în contra electivității. Cu toate acestea electivitatea se cuibărește și face pui sub pălăria onor. Giani și se prezintă în Cameră sub formă de proiect de lege.

Care e opinia guvernului, întreabă toată lumea, îngrijită deja de starea sănătății a d-alde Giani, de vreme ce un asemenea nimenea poate dezorganiza justiția unui popor întreg?

Nici una.

D. Brătianu, șeful guvernului țării, persoana determinantă în cestiunile acestea, nu are nici o opinie în cestiunea electivității.

În toate țările pot veni în adevăr propuneri din inițiativa parlamentului, la noi chiar din inițiativa mușteriilor cafenelei Procope; dar guvernul cată să ia o atitudine față cu ele, trebuie să și le însușească sau să le respingă, trebuie să declare a putea sau a nu putea primi responsabilitatea unor asemenea reforme.

La noi nimic. Poate țara să tragă la răspundere cafeneaua Procope pentru ideile ei socialiste sau să comande cură de apă rece onor. Giani? Singurul organ care, prin chiar natura lucrului, e chemat a purta răspunderea acestor afaceri este guvernul. Din momentul ce respinge, declină solidaritatea cu propunerile nesănătoase ale demagogilor, răspunderea sa e se 'nțelege degajată și cafeneaua Procope poate fermenta în ungherul ei fără ca cineva s-o bage 'n seamă. Din momentul asemenea în care guvernul se afirmă în cestiunile acestea, își însușește propunerile, se declară solidar cu ele, țara știe ce să crează despre intențiile guvernului și le poate primi sau respinge, în orice caz are putința de-a le controla.

Rolul pe care d. I. Brătianu și-l atribuie nu este acela al unui prezident de consiliu, ci al unui prezident de republică. Acest din urmă are să consulte partidele și oamenii politici din țară ce opinie au în cutare ori cutare cestiune; guvernul trebuie să-și aibă o opinie a sa formată și constantă; guvernul reprezintă un sistem și în direcția acestui sistem se asociază și se declară solidar cu propunerile cari-i convin, respinge solidaritatea cu cele ce nu-i convin și le renegă.

D. Ioan Brătianu nu afirmă nimic și nu negă nimic; d-sa n-are nici o idee a guvernului său în cestiunile cele mai vitale și mai arzătoare chiar; ci pipăie în întunerec când pulsul unuia, când al altuia; nu om de sistem, nu reprezentant de partid, nu șef al unui guvern liberal, ci cancelar, prezident de republică, suveran care alege între opiniile supușilor lui, făcându-i pe ei responsabili de ele, iar el rămânând de-o parte, sacrosanct, inviolabil, Dalai Lama.

Ia să fim nițel mai muritori, d-le ministru prezident. Mai ia-o pe mânecă singur, mai dă la lumină adâncimile spiritului de administrație și de stat despre care mitologii susțin că l-ai fi având. Care e opinia guvernului în cestiunea tocmelelor, care în cestiunea electivității, care, în fine, în cestiunea cea mai arzătoare, a Dunării? Călcările pe cari le mănâncă blonda umbră în seama d-tale, dar reflectându-le și asupra țării, nu ne dau nouă nici o idee clară despre soluțiunea ce-o crezi admisibilă în cestiunea Dunării și a cărei răspundere istorică și parlamentară ai fi în stare a o lua asupră-ți.

Guvernul nu poate pretexta măcar că-i lipsesc ideile în cestiunea Dunării, căci d. Dim. Sturza s-a însărcinat a-i furniza o serie întreagă de soluțiuni.

Afară de Comisiunea Mixtă, propusă pieziș de Austria prin mijlocirea Franței, mai sunt după opinia d-lui Sturza următoarele alternative.

O comisiune riverană, care să gereze interesele navigațiunii, în felul aceleia a Rinului, la care să participe toate statele de la Linz și până la gurile Dunării, adică toate statele de pe parcursul navigabil;

întinderea autorității Comisiunii Dunărene, de la Mare și până la Porțile de Fier, cu condițiunea ca fiecare stat să aplice deciziunile acelei comisiuni pe teritoriul său, sub privegherea europeană;

executarea întocmai a Tractatului de Berlin, înființându-se o comisiune riverană, fără amestecul niciunui stat străin și care comisiune să garanteze Europii libertatea Dunării și apărarea imparțială a intereselor ei de tot felul; în fine, amânarea soluțiunii până la 1883, când Europa este chemată, după Tractatul de la Berlin, a se pronunța asupra comisiunii de la Galați, cerând a se fixa atunci un singur regim fluvial, de la Mare și până la Porțile de Fier.

Desigur e legitimă așteptarea țării de-a ști care din aceste soluțiuni și-o însușește guvernul, pe care o apără în mod solidar și, dacă nu-i convine nici una și are în vedere o alta mai bună, care-i acea alta? Să nu ne pomenim că din toate soluțiunile posibile se admite în mod clandestin tocmai cea mai rea, că iar se introduce pe furiș în cabinet vrun om al promisiunilor pripite, care să compromiță din nou un teren de drept luat cu asalt de opinia publică și menținut de ea cu toată puterea convingerii.


VASILE CONTA
[25 aprilie 1882]

Miercuri, 21 aprilie seara, s-a săvârșit din viață fostul ministru de culte și instrucțiune publică, Vasile Conta. Răposatul, fiul unui bătrân preot din Iași, dup-o copilărie bântuită și-a completat studiile juridice în Belgia și a fost numit, după un concurs susținut cu mult talent, profesor de dreptul civil la Facultatea din Iași.

Ca profesor avea fraza limpede și elocuentă, dicțiunea simpatică.

Din tinerețe însă l-au fost atras de problemele metafizicei și, în timpul liber pe cari i-l lăsa catedra de drept, se ocupa cu citirea scrierilor de filozofie pozitivistă apărute în Anglia, Franța și America. Mulți ani membru al societății literare Junimea, el publică în „Convorbiri“ Teoria fatalismului, pe care-o traduse singur în franțuzește, și Teoria ondulațiunii universale, o încercare metafizică materialistă. După convingerile sale politice Conta era socialist, credea însă că nu e timpul venit, mai cu seamă nu în România, de-a încerca realizarea unor asemenea idei.

Ci chiar teoriile acestea el nu le privea ca adevăruri sociologice permanente și absolute, ci se esplica adeseori, întemeiat pe teoria fundamentală a ondulațiunii universale, că ideea sociabilității e în popoare pe curba suitoare, că va culmina în socialism și că, după aceea, va începe a declina pe curba coborâtoare, pentru a se stinge și a face loc altor idei, cari 'și vor începe traiul atunci când cele socialiste vor fi învechite. Teoria ondulațiunii universale, concepută cu atâta predilecție de inteligența lui, nu e nouă nici în aplicarea la ordinea mecanică a lumii, căci este ideea fundamentală a filozofiei lui Eraclit din Efes, nici în aplicarea la ordinea morală, căci se regăsește în fragmentele lui Protagoras din Abdera, care-a aplicat doctrina lui Eraclit despre „eterna curgere a tuturor lucrurilor“ și la lumea intelectuală. Plato, în anticitate încă, combătea amândouă teoriile, numindu-le „o generalizare nejustificată a teoriei relativității“.

Cumcă socialismul nu e decât forma în care organismul unui stat moare, spre a face loc barbariei sau cuceririi prin popoare mai tinere, era o întâmpinare ce i s-a spus ades, dar pe care n-a admis-o.

Ales deputat în Camera revizionistă ca reprezentant al liberalilor moderați din Iași, Conta se distinse prin atitudinea sa în cestiunea izraelită. În adevăr, era un om îndestul de citit pentru a nu înțelege că aci era o cestiune de rasă, iar nu de religie și că însușirile contractate în decurs de veacuri de către rasa veche a izraeliților făceau din admiterea ei la cetățenie un pericol pentru exitența unui popor tânăr și neesperimentat ca cel românesc. Prin atitudinea sa în această cestiune își atrase atenția a d-lui Ion Brătianu, un fin cunoscător de oameni, care nu-l mai slăbea de atunci cu invitările la via Măgura, până ce în sfârșit îl atrase în cabinet c-un portofoliu ministerial, unde intră asemenea ca reprezentant al liberalilor moderați din Iași. Dar moderații erau o piedică pentru d. Ion Brătianu în calea de-a forma un partid roșu în Moldova. Și într-adevăr paralel cu aceștia se formă în Iași un grup compus din d-alde Gheorghian, Verussi etc., cari începură a-și propaga ideile lor în foaia „Ștafeta“. Răposatul, fiind ministru, a părut a voi să atragă grupul liberalilor moderați cătră noua grupare Herșcu-Gheorghian și a le contopi astfel în partid guvernamental, în sucursală ieșană a roșiilor.

Dar moderații nu se lăsau nici convinși, nici înduplicați prin făgăduințe, și Conta nu îndrăznea s-o rupă pe față cu ei, de vreme ce acel grup forma îndreptățirea sa politică și parlamentară de-a figura în cabinetul Brătianu. Noii săi amici politici voiau însă să-l rupă cu totul de liberalii moderați. Aceasta era opinia sa proprie în cestiune și prin aceasta el își esplica misterioasa trimitere prin poștă cătră „Timpul“ a unei scrisori confidențiale, adresate cătră Guță Panu, care văzu lumina zilei în coloanele ziarului nostru și avu în adevăr de rezultat ruperea definitivă de partizanii săi de la „Steaua României“. Pentru noi publicarea avea importanță numai pe atât pe cât dovedea încercările de formare ale unui grup roșu la Iași și că aceste încercări — precum nici nu se poate altfel la roșii — erau alimentate în focul lor patriotic de sume administrate pe sub mână din fonduri publice. Aceste sume au întemeiat existența „Liberalului“, apărut în locul „Ștafetei“. Intriga, pe care pretinșii săi amici politici o îndreptară în contra lui, nu ne privea, se 'nțelege, precum am și avut ocazia a i-o spune.

Dar de aci înainte poziția sa în ministeriu trebuia să devie nesigură. În genere poziția sa între roșii, a căror privilegiu e de-a fi cu totul ignoranți și de-a se cățăra în demnitățile publice cu câte patru clase primare, c-un curs de violoncel sau cu o doză minimă din Codul Boerescu, era precară și îndoielnică. Rupt de liberalii moderați, cari, de bine de rău, erau cel puțin în stare de a-l înțelege, și rămas izolat în tagma celor săraci cu duhul, conduși în materie metafizică de Serurie și Mihălescu, Conta simți în ce mediu intelectual și politic încăpuse și preferă în cele din urmă un post de membru la Casație.

Dar de 10 ani deja era bolnav de plămâni, de-o mare iritabilitate nervoasă tocmai din cauza acestei boale, încât portofoliul ministerial trebuie să fi agravat starea sănătății lui în loc de-a fi fost o favoare a sorții.

Îndealtmintrelea fondul caracterului lui era blând și inteligența sa caldă: nici nu se putea altfel, căci era originar din ținutul Neamțului, din acea rasă arhiromână de munteni care vorbește și cugetă încă și astăzi precum se scria în secolul al șaptesprezecelea. De aceea s-o fi și ocupat cu metafizica și nu cu tripotajul de bursă; cu căutarea adevărului după putințele lui, nu cu sofisme în favorul răscumpărării liniei Cernavodă-Chiustenge, căci, cu tot pasul său greșit cu liberalii moderați, Conta era român get-beget și ca atare onest în fundul inimei lui și iubitor de adevăr. Ce-o fi căutat alături cu Giani, Carada, Mihălescu e un mister pentru noi și pentru mulți din câți l-au cunoscut, căci desigur că locul lui nu era alături cu acele bipede pentru cari adevărul e o farsă și onestitatea o nerozie.

Dar… de mortuis nil nisi bene. Erorile legate de-o mână de pământ se desfac deodată cu ea, și e destul dacă, în urma unei existențe atât de chinuite precum este aceea a omului ce cugetă și simte, avem a constata o urmă de bine și de adevăr, un gol. Desigur după moartea Gianiilor și Caradalelor nu va mai rămânea nimic de constatat și nici un gol în urmă-le, căci aceștia sunt dintre cei ce se nasc spre a muri și mor spre a se naște și despre a căror existență e cu totul indiferent dacă a fost sau n-a fost.


[27 aprilie 1882]

Dintre deosebitele soluțiuni posibile, după d. Dimitrie Sturza, în cestiunea Dunării, aceea care pare a răsări mai mult din spiritul Tratatului de la Berlin, fiind conformă cu interesul european al libertății de navigațiune pe Dunăre, este: „Întinderea autorității Comisiunii Europene de la Marea Neagră până la Porțile de Fier, cu condiția ca fiecare stat să aplice deciziunile comisiunii pe teritoriul ei, sub priveghere europeană“.

Astfel execuțiunea reglementelor de navigație ar fi pe seama fiecărui dintre state, conform dreptului lor de suveranitate, iar comisiunea din Galați ar fi instanța de apel în contra iregularităților sau abuzurilor de cari fiecare dintre state s-ar putea face vinovat.

Întinderea autorității comisiunii până la Porțile de Fier acoperă interesele tuturor puterilor laolaltă și a fiecăreia în parte. Nu vedem aci umbră de nedreptățire pentru nici una din ele și nici suveranitatea statelor țărmurene nu se atinge. Fiecare stăpân pe apele și țărmurii săi: nu un funcționar român inspectând țărmurii bulgari ori viceversa; iar stăpânirea aceasta având drept margine interesul comun al Europei, interesul navigațiunii libere și neîmpiedecate.

Dincolo de această margine nu vedem nici un cuvânt pentru a acorda uneia din puteri o poziție privilegiată; nu vedem motive de-a pune Dunărea în mâna țărmurenilor numai, prezidați în perpetuitate de-un nețărmurean care-i mai puternic decât ei toți împreună. Avându-i pe toți în mână, putând instiga pe unul în contra celuilalt, i-ar putea lesne dezbina pentru a-i stăpâni.

Chiar dacă Europa întreagă ar găsi propunerea Barrère admisibilă, totuși rămâne întrebarea până unde Europa are dreptul de-a mărgini suveranitatea unui stat independent și din ce precedente poate deduce îndreptățirea de-a crea uneia dintre puteri o poziție precumpănitoare.

Propunerea Barrère, accentuată din partea Franței prin titlul de ministru ce i s-a conferit delegatului ei și prin termenul de zece zile, păcătuiește în prima linie prin a nu reprezenta un punct de vedere colectiv european, ci unul singular austriac. Ne permitem a ne îndoi dacă Franța ori altă putere e competentă a reprezenta interese austriace pe Dunărea română. Raporturile noastre cu Viena sunt, credem, încă îndestul de deschise ca să putem trata noi înșine, în numele nostru, pentru concesiile ce ar fi a se face statului vecin, dacă am fi dispuși a le face, și e greu de înțeles cum interesele austriace ne-ar putea deveni mai plăcute recomandate prin mijlocirea Franței decum nu ne sunt recomandate de cătră cel interesat. Aci se naște următoarea dilemă: sau Franța vine în numele Europei, dar interesul Europei e întinderea autorității comisiei sale de la Galați până la Porțile de Fier, încât propunerea Barrère e contrarie acestui interes; sau vine în numele Austriei, și atunci s-ar putea recuza mijlocitorul, de vreme ce cu Austria ne-am înțeles mai de mult, adecă ne-am înțeles a nu îngădui nimic ca privilegiu unilateral, rugând-o să binevoiască a rămânea în sfera de drepturi de cari se bucură toate celelalte puteri mari ale Europei, dreptul liberei navigațiuni.

Toate foile austriace — până și „Bucarester Tagblatt“ — citează ca motiv principal în favorul propunerii Barrère că Austria are mari interese pe Dunărea de Jos!

Le-o fi având, n-o tăgăduim, dar nicicând un interes nu e un titlu de drept. Dacă s-ar admite teoria că un interes e totodată un drept am putea susține că noi românii avem cele mai mari interese în Ardeal. O jumătate a poporului românesc e ținută în condiții de inferioritate națională de către maghiari; la Gherla s-a numit un agent guvernamental episcop; guvernul face cele mai nepomenite presiuni pentru a introduce un idiom fino-tartaric în școalele primare și secundare, precum și în biserici; se amenință zilnic cu stingerea intelectuală și etnică milioane de români în țara lor proprie și strămoșească, în județele lor, românești ab antiquo; se introduce limba maghiară până și în ținutul Făgărașului, până mai ieri al Țării Românești. Ei și? Din aceste interese naționale ale noastre rezultă un drept pentru noi de-a ne amesteca în lucruri ce se petrec pe teritoriu austriac? Nici unul. Privim cu durere dincolo de munți; principiul chiar al existenței noastre e zilnic batjocorit și călcat în picioare de-o rasă străină, fără instincte de dreptate și fără sentiment de stat, și cu toate acestea nu numai că nu putem reclama un drept de amestec pe teritoriu austriac, dar chiar drepturile noastre vechi ce le aveam în Ardeal au căzut în desuetudine și nu le mai putem exercita. În adevăr, aveam dreptul de-a sfinți în București pe mitropolitul arhidiecezei Ardealului și a-l delega pe el ca să sfințească episcopii sufragani câți erau de trebuință. Aceasta pretutindenea sub coroana Sf. Ștefan, unde trăiau români. Oare dac-am îndrăzni să facem una ca aceasta, conform și intereselor și dreptului nostru, constatat prin zeci de acte publice, cine ne-ar îngădui? Domnii Țării Românești au dreptul suveran, nedesființat niciodată, de-a confirma alegerea magistraților publici în ținutul Făgărașului. Dacă, conform interesului, am pretinde să executăm acest drept, ne-ar îngădui cineva?

Dacă dar nici interese, nici drepturi căzute în desuetudine nu justifică nici o pretenție a noastră pentru modificarea stării de lucruri dincolo de munți — ce rezultă din marile interese ce Austria le are pe Dunărea de Jos?

Nimic; nimic până atunci până când dreptul e un titlu cu care se rezistă puterii; nimic pe cât timp un stat oricât de mic se razimă pe drepturile ce decurg din suveranitatea sa.

Se pot în adevăr cere sacrificii României; dar sacrificii făcute colectivității puterilor europene, nu uneia din ele. Numai colectivitatea lor prezintă României oarecari siguranțe de neutralitate și de neatârnare; preponderanța cât de neînsemnată a uneia din ele înseamnă începutul atârnării și a robiei. Și am înțelege încă un raport de dependență de un stat binevoitor, care ar respecta individualitatea noastră etnică. Dar să atârnăm de cine? De Austro-Ungaria, în care maghiarii pot zilnic călca în picioare o jumătate a poporului românesc!


[29 aprilie 1882]

Nu numai motive politice ne comandă o precauțiune deosebită în cestiunea Dunării, ci și cauze economice și naționale.

Interesele cele mari pe cari Austro-Ungaria le invoacă ca un fel de titlu de drept împrotiva noastră nu sunt toate și în complexul lor armonice cu interesele poporului nostru propriu. Asupra acestor din urmă avem a decide noi și numai noi, căci, politicește independenți, nu credem ca cineva să ne poată contesta dreptul de-a regula prin tratate nouă de negoț politica noastră economică așa cum vom crede de cuviință și a apăra, pe cât putință este și întrucât e practic și folositor, propria noastră activitate industrială.

Axiomul cumcă am fi o țară esclusiv agricolă și condamnată de-a rămânea agricolă s-a învechit în vederea tuturor. Nu e nimeni în țară — afară doar de d. Boerescu și de câțiva liber schimbiști plătiți cu lefi din buget ca să învețe pe popor cum să se ruineze la sigur — care să nu se fi convins că importanța producțiunii industriale nu consistă în scumpetea sau ieftinătatea articolelor, ci în partea ei educativă. Un popor se crește prin industrie proprie. Toate calitățile lui, toate predispozițiile de gust, de arte, toate resorturile lui intelectuale și morale se pun în mișcare prin munca industrială; el își deprinde mânile la o sumă de lucrări ce pân-atunci i-erau necunoscute și toate deprinderile acestea sunt aptitudini nouă, talente nouă, activități nouă, a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului.

Liberul schimb absolut e atât de periculos pentru calitățile unui popor, le tâmpește atât de mult pe toate încât genialul List poate spune cu drept cuvânt: cel mai mare rău ce ne-ar putea face dușmanul e ca să ne dea marfa lui nu ieften, ci gratis. Toate puterile și toate instinctele naționale ar amorți și ar degenera; o nație de matufi pe care cineva ar răsturna-o c-o lovitură de picior. În dar de ne-ar da toate bunurile, acest dar ar fi ca pescheșul frânghiei de mătasă pe care Sultanul îl trimitea demnitarilor Porții de cari voia să se curețe.

Și-n adevăr nu vedem urmările fatale ale liberului schimb în țara noastră proprie? De-o parte țăranii, munca agricolă fiind singura în stare a mai ține concurență pe piața cosmopolită a universului, pe de altă parte zeci de mii de aspiranți la funcții publice, pepiniera nesfârșită a partidelor demagogice, elemente pururea nemulțumite, a căror conștiință și onestitate are o tarifă foarte redusă de prețuri.

Boala economică esplică fără nici o îndoială existența partidului roșu în țară. Sub domnia altor vederi economice decât acelea ale absolutului liber-schimb fiecare și-ar fi găsit o ocupație conformă cu teapa lui intelectuală, și erau toți oameni onorabili în loc de-a fi șarlatani politici. Boala economică e așadar în mare parte genitoarea păturei de paraziți sociali avizați la banul public; prin lipsa unei piețe în care să-și ofere brațele acești oameni au fost siliți a se constitui în societate de esploatare a bugetului și, nefiind în stare de-a produce altă marfă, produc fraze patriotice, plătite însă prin realitatea muncii grele și puțin producătoare a țăranului.

Așadar, din punctul de vedere al dezvoltării noastre proprii, marile interese ale Austriei, departe de a fi identice cu ale noastre, sunt cel mult armonizabile, și mânile cată să ne rămâie libere pentru a le putea pune în armonie, pentru a îngădui introducerea acelor articole pe cari ar fi nepractic de-a le produce noi înșine, dar a mărgini concurența pentru acele articole a căror producere se poate opera în condiții bune în țara noastră proprie.

A concede o poziție preponderantă pe marea arteră de import a Dunării tocmai puterii care e în stare a paraliza toată activitatea noastră în această direcție ar fi cea mai gravă eroare ce am putea-o comite pentru viitorul nostru. Libertatea de navigațiune pentru toate puterile neutralizează cel puțin pân-la un grad oarecare preponderanța uneia singure dintre ele și acest echilibru ne dă libertatea de-a lua măsurile ce le vom crede de cuviință pentru a da viață propriei noastre activități industriale.

Acest punct de vedere al absolutei necesități de-a da dezvoltare tuturor facultăților poporului nostru propriu, ținând piept concurenței străine fie prin război de tarife, fie prin alte restricțiuni, s-ar putea modifica, precum am zis-o, numai prin o împrejurare care nu atârnă de la noi, prin schimbarea situației politice a poporului românesc din Ardeal și Țara Ungurească.

Ceea ce ar fi de dorit dar e ca raporturile între România și Ardeal să fie cele din trecut. În adevăr trebuințele economice ale poporului nostru sunt unele și aceleași pretutindenea: același port la Sătmar ca și-n Moldova. De aci se esplică de ce în toate orașele din România există câte o anume stradă de Brașoveni, de oameni ce debitau marfă ardelenească pentru țăranul român. Articole produse de români de dincolo, vândute de negustori români țăranilor noștri, făcuse din aceste țări două zone deosebite de producțiune ale unui și aceluiași popor. Dacă Ardealul ar avea astăzi numai atâta autonomie încât să-și poată pune în legături constante producțiunea lui industrială cu cea agricolă de la noi; dacă țăranul de dincolo ar fi pus în poziția de-a schimba industria sa de casă pe grâul cestui de dincoace situația ar deveni cu totul alta.

Când raporturile noastre economice ar fi regulate după considerația ce am avea-o pentru munca celeilalte jumătăți a poporului românesc Austria ar înceta a fi o putere străină pentru noi, căci am pierde teama că despre apus ne-ar amenința un pericol național. Veleități de cucerire nu există nici dintr-o parte, nici dintr-alta. Dar ceea ce e legitim în tendența noastră e de-a vedea emancipându-se, pe terenul intelectual ca și pe cel economic, întreg poporul românesc și, oricât e despărțit prin politică, istorie și configurația brazdei ce-o locuiește, să aibă libertatea de-a se dezvolta în direcția ce i-a prescris-o Dumnezeu, dându-i aceeași limbă, aceleași datine, același port, aceleași trebuințe fizice și morale c-un cuvânt.

Poate că spiritelor conducătoare din Viena le-ar zâmbi o asemenea perspectivă. A ne cuceri prin propria noastră naționalitate, prin propriul nostru principiu de existență, a face din țăranul Dunării tributarul țăranului din Carpați, a stinge veleitățile politice prin satisfacerea instinctului adânc de dezvoltare sădit în poporul nostru ar fi o idee demnă de omul de stat al unei monarhii poliglote.

Dar, din nenorocire, oricâtă simpatie ar avea pentr-o asemenea idee sferele domnitoare din Viena, ea devine neputincioasă față cu purtarea consecuent fanatică a guvernului maghiar. Singurele două popoare cari sunt puse de-a curmezișul oceanului slav au atâta tact politic încât se urăsc de moarte și nu urăște românul pe maghiar ca maghiarul pe român. Deși cazurile în care un român s-ar fi maghiarizat sau un maghiar s-ar fi românizat sunt estrem de rare, totuși d-nii din Buda-Pesta persistă a crede că ceea ce n-au putut face de la Ștefan cel Sfânt încoace vor putea face acum, când spiritul național e deștept, acum când rasa lor proprie constituie abia a treia parte din populația Regatului. În loc de-a cerceta cu scumpătate natura etnologică a patriei lor și a se convinge că Ungaria e un stat poliglot, deci trebuie tratat ca atare, trebuie ca dezvoltarea statului să consiste în dezvoltarea paralelă a tuturor elementelor sale aliate prin istorie, maghiarii persistă a impune la zece milioane de oameni de alte limbi, altă origine și altă lege prețiosul lor idiom tartaric. Cine cunoaște în mod cât de elementar ce va să zică limba, cine știe că ea acopere pe deplin spiritul și că dezvoltarea limbei e chiar dezvoltarea inteligenței, iar această din urmă e laboratorul întregei activități musculare și cerebrale, acela va înțelege că a sili pe un popor să învețe altă limbă înseamnă a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci și economic și politic inept.

Arareori se va găsi un stat care să urmărească cu mai multă stăruință politica degenerescenții decât statul maghiar.

Această ideocrație care supune vertebrele și craniile vii a milioane de oameni sub șurubul unor nerozii scornite de căpăținile brahicefale a unei rase mongolice cată să înceteze pentru ca o înțelegere temeinică și pe de-a pururea cu monarhia vecină să fie cu putință. O asemenea înțelegere ar avea însă după noi o influență determinantă asupra întregei situații din Orient și numai maghiarii cu impotenta lor sete de absorbire i-opun o piedecă constantă. Ei ar bea marea și totuși stomacul lor e atât de slab încât nu suferă nici câteva picături, ci le varsă îndărăt sub forma pocită de pretinși maghiari ce vorbesc nemțește și pentru cari patria e stomacul.

Această ideocrație, această domnie a unor abstracțiuni fără realitate ar trebui să facă loc unor vederi mai sănătoase, întemeiate pe împărțirea reală și aievea a populațiunii după naționalități din cari fiecare are, în marginile unității statului, dreptul de a-și determina singură viața ei intelectuală. O asemenea schimbare de vederi ar însemna și pentru români emanciparea de sub predominațiunea unei rase radical străine de ei. Monarhia vecină ar înceta a fi față cu noi un element de absorbire și, în locul antagonismului de interese politice și economice, ar începe epoca armoniei acestora.