Din periodice/Din Timpul, mai 1882
| ←Din Timpul, aprilie 1882 | Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, mai 1882 |
Din Timpul, iunie-iulie 1882→ |
Având a da seamă de discuția urmată în Senat cu ocazia proiectului privitor la tocmelele agricole, ne-am adus fără voie aminte de-o istorioară autentică, pe care credem că nu trebuie s-o tăinuim publicului, întru cât ne ajută memoria.
Regele convorbea într-una din zile c-un proprietar din Moldova, dar cu unul din cei băștinași, de pe unde și-a înțărcat dracul copiii, cum ar zice românul, c-un om în sfârșit care reprezintă proprietatea istorică, nu cea cumpărată cu bani, de prin locuri ca acelea unde Ștefan Vodă era ca acasă, de vorbesc oamenii de el ca și când ar fi trăit ieri între ei.
Maiestatea Sa binevoia a avea o idee priincioasă și măgulitoare despre o seamă din pretinșii noștri oameni de stat, despre d-alde Boerescu, C.A. Rosetti bunăoară și alții; îi credea chiar destoinici de-a realiza o înaintare aievea în ale țării.
Proprietarul nostru răspunse foarte serios: „Pare-mi-se că Măria Ta dă greș cu gândul. Nimic mare, nimic bun, nimic frumos nu se va produce în țara aceasta nici de-un om străin neamului românesc și român numai din întâmplare, nici de-un advocat de profesie“.
Dacă aținem urechea la ceea ce se vorbește în Adunări ne încredințăm pe zi ce merge mai mult de adâncimea acestui adevăr.
Bine, mare și frumos natura nu îl dă individului x sau y ca pe-un lucru ce l-ar găsi din întâmplare pe ulița sau în cafeneaua Procope; din contra, individul dat e un rezultat al principiului conservator al moștenirii; el moștenește calitățile acelea care au asigurat în lume existența și puterea strămoșilor săi. Aceste calități constituie caracterul individului; ele corespund c-un complex de idei habituale cu cari el măsură, coordonează, judecă cursul pururea nestatornic al împrejurărilor și al lucrurilor. Oriunde am sta, cerul ne pare o boltă deasupra, o jumătate dinlăuntrul unui glob, dar bolta pare a se învârti împrejurul pământului de la răsărit spre apus; unele stele descriu împrejurul lui cercuri mari, altele cercuri mici; numai două locuri ale cerului par a sta în nemișcare, două puncte: cele două poluri ale globului sideral. Împrejurul osiei statornice dintre aceste două poluri statornice se 'nvârte în mișcare aparentă universul (motus communis) și după aceste puncte stabile putem număra curgerea veacurilor cu exactitate matematică.
Astfel și în universul intelectual și moral al fiecăruia trebuie să existe poluri, idei dominante împrejurul axei cărora să se opereze mișcarea celorlalte gândiri. Aceste idei sunt vertebrele caracterului individual și, când ele aparțin unui popor întreg, ele constituie caracterul național. Însă aceste idei dominante nu sunt invențiuni a priori, nu sunt culese de prin gazete franțuzești și parastisite ca marfă nouă pe malurile Dâmboviței. Ele cată să răsară din elemente statornice ca și dânsele, din natura pământului de sub picioare, a cerului de deasupra, a statornicilor datini și gândiri ale rasei naționale demprejur. Aceste idei se moștenesc în bunul simț comun al poporului, în aptitudini și înclinări de caracter pe cari le lasă părinții din părinți strănepoților lor; ele sunt însă lucruri pe cari străinii nu le pot înțelege chiar dac' ar vorbi cu sunete românești. Degeaba Giani, Carada ș.a. ar încerca, cu toată bunăvoința, să fie români. Nu pot să fie, cu toate silințele, căci înlăuntrul organismului lor nu există nici o urmă fosilă de vrednicia poporului românesc preexistentă epocii fanarioților, pentru că partea fosilă din ei e vicleșugul și pehlivănia din Bizanț, e malonestitatea și meschinăria de caracter, e tertipul ca cocoașă intelectuală, corespunzător cu cocoașa fizică. Prea bătrâni ca rasă ca să se poată adapta poporului și pământului pe carele furtuna istoriei orientale i-a aruncat cum vântul aruncă frunzele veștede de pe-un copac uscat, ei încearcă nu a se adapta, ci a modifica mediul social în care au picat, după natura lor proprie, a demagogiza poporul românesc, cel tânăr, cel cu bun simț, cel lipsit de invidie. Cu indivia, comună veneticilor din toate țările, cu veninul dizolvant al scepticismului și al calomniei, cu egalitarismul celor ce n-au nimic de pierdut ei au târât în mlaștină lor morală poporul crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin, i-au împestrițat limba, i-au sustras istoria și datinele, i-au escamotat șira spinării, comoara de idei și înclinări habituale cari făceau ca poporul nostru să semene în toate cu strămoșii lui.
Dar în zadar le fu: ceea ce este este și nu se poate tăgădui. La toate ocaziile reapare deosebirea între breasla cârciocărească a stârpiturilor intelectuale, între produsul străin, corcit cu pseudocivilizație occidentală și între caracterele și mințile ce constituie eflorescența organică a chiar poporului nostru. Și cu ocazia dezbaterii legii tocmelelor agricole am avut a înregistra discursuri bune, idei sănătoase și temeinice, vederi organice răsărite din capete organizate, dar nu de la advocații de profesie, nu de la cei ce au perindat toate partidele pentru a se pripăși acum, pentru cine știe ce interese, în partidul roșu, ci de la oameni neschimbați în ideile lor, de la bărbați a căror purtare și cuget sunt regulate de-un complex de convingeri stabilite prin cunoașterea poporului românesc și prin experiența de toate zilele a unei vieți lungi, răsărită și petrecută în mijlocul acestui popor.
Reproducem deci, în ordinea în care au fost rostite, discursurile cari au dovedit esperiență, claritate de vederi, cunoaștere de țară. Între acestea cităm întâi pe al d-lui Pera Opran, în care bătrânul liberal se arată a fi nimic mai puțin decât roșu în vederile lui; însă lauda zilei i se cuvine fără îndoială prințului Grigorie Mihail Sturza. Arareori Parlamentul a avut a auzi un complex de idei atât de statornice, atât de limpezi și totodată atât de conciliante pentru toate interesele ca acelea rostite de fiul lui Mihai Vodă Sturza. Ne întoarcem iar la teoria moștenirii. Cine dintre contimporani nu va recunoaște în fiu cuminția caldă și vastă, memoria cea în adevăr miraculoasă și caracterul părintelui? Nu mai pomenim de un merit esențial al discursului: prințul vorbește o limbă românească atât de curată și de frumoasă precum arareori se aude și care contrastează, spre lauda ei fără îndoială, cu păsăreasca lustruită și pe sponci a d-nilor Boerescu ori Grădișteanu.
Vom reproduce asemenea cuvintele rostite de d. Lascar Catargiu, inspirate de-o deplină cunoștință a țării, precum și cele importante ale d-lui Teodor Rosetti.
Ceea ce ne pare un semn caracteristic al vremii este că în Senat se vorbește românește; bine, de-a dreptul, fără înconjur și fără frază. Cine știe însă ce însemnătate mare are limba asupra spiritului, cum ea-l acopere și îl pătrunde, cum limba noastră veche trezește în suflet patimele vechi și energia veche, acela va înțelege de ce ne pare bine de lucrul acesta. Fie cineva ateu și păgân, când va auzi muzică de Palestrina sentimentul întunecos, neconștient al creștinătății îl va pătrunde și păgânul sau ateul va fi, pe cât ține impresia muzicii, creștin pân-în adâncimile sufletului. Și limba strămoșească e o muzică; și ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice și mai mari decât ticăloșia de azi, cu timpuri în care unul s-a făcut poporul și una limba.
Suta a șaptesprezecea e purtată de ținta de-a da unitate limbei și poporului și ne pare bine că în Senat se începe a se vorbi românește, pentru a restatornici de sus unitatea compromisă prin experimente filologice și prin înrâurirea dicționarului franțuzit al breslei advocaților.
În ședința Camerei de la 30 aprilie d. Teodor Boldur Lățescu a relevat cu drept cuvânt scandalul listei civile a directorului general al căilor ferate.
Listă civilă constituie în adevăr cei 36.000 de franci, plătiți la noi în țară săracă, la om care n-a dovedit prin nimic a fi superior oricărui absolvent al unei școale politehnice. În adevăr, imediat sub leafa directorului, de 36.000, vedem urmând aceea a inginerului șef de numai 18.000, a inspectorului cu 7000, a inginerilor de tracțiune cu 3000 pe an, și cu toate acestea nimeni nu poate contesta că personalitățile următoare trebuie să știe, ba vor fi știind, tot atâta carte în ale drumului de fier, dacă nu mai multă, decât polcovnicul Săbiuță.
Trăim în țara aceasta ca-n Halima. Oameni ca Cogălniceanu, ca C.A. Rosetti ne vorbesc cu tonul cel mai serios de necesitatea de-a răsplăti adecuat cu meritele lor specialitățile în mecanică, se zice că leafa de 36.000 franci e chiar prea mică pentru o ilustrațiune și te-aștepți, după tiradele acestea, să ți se indice acel Lesseps al României, acel mare geniu în mecanică pe care țara săracă să se simtă onorată a-l plăti atât de splendid — și? Ce ți s-aduce înainte? — Polcovnicul Săbiuță, inventorul unui cot pentru măsurătoarea cuprinsului cubic al buților cu băuturi spirtoase, un om ce până mai ieri se mulțumea pe leafa de polcovnic și pe care — slavă Domnului — nici una din puterile mari ale Europei n-a cercat să ni-l momească până acum la marile întreprinderi de comunicație ce le au în vedere.
Nu ne mirăm de d. C.A. Rosetti. E un om cu desăvârșire stricat și cinic, care n-are întru nimic a declara într-o Adunare ce se pretinde serioasă că acei cari sunt în contra lefei polcovnicului sunt „inamicii poporului, inamicii libertății și ai națiunii române democrate“ (ipsissima verba! Cititorul curios ne poate controla prin „Monitor“).
Ba d. C.A. Rosetti ne mai spune că o leafă așa de mare trebuie, pentru ca ilustrul om să „rămâie la noi, să nu se ducă în țările străine, cum auzirăm că se duc toți aciia cari sunt Gianii, Cantilii, Nacii pe terenul de ingineri!“.
Călătorie sprâncenată! Ducă-se unde a dus surdul roata și mutul iapa toți Gianii și toți cei asemenea lor. Atâta pagubă și dobândă pe neamul românesc cât ar pierde din emigrațiunea tuturor reputațiilor improvizate sau uzurpate. Pare că, dacă s-ar duce polcovnicul, orice absolvent al unei școale politehnice nu i-ar putea ține locul în tot bunul? Ba încă cum! Fără a fi favoritul politic al nimănui, căutându-și în conștiință de treabă, neavând câte șase ciocniri de trenuri pe săptămână, necomandând traverse metalice prea lungi ori prea strâmte și având sfială de superiorii lui ierarhici și teamă de răspundere, pe când acești oameni, ce fac și politică și inginerie, nu au sfială de nimic și se furișează, prin conivența bandei de esploatare, alături cu răspunderea.
Crede în adevăr d. C.A. Rosetti că, dacă d-sa ori polcovnicul ar fi fost niște giuvaieruri atât de rare, nu-i ademeneau alte țări, ce le-ar fi oferit câștiguri mai mari decât a noastră?
Vedem de ex. un ambasador rusesc, d. Onu, care nu e decât fiu de moșnean român din satul Oancea, în care pe toți îi cheamă Onu. A avut omul talent și probitate; s-au înălțat în mijlocul numeroasei aristocrații și biurocrații rusești și azi e un personaj însemnat. Dar a trebuit să aibă capacitate și merit. D-alde C.A. Rosetti și Sabiuță vor căuta din contra un mediu în care să poată ajunge la pensii reversibile și la retribuțiuni grase fără muncă, fără merit și c-o capacitate de mâna a treia.
Dar ne prinde în adevăr mirare când vedem pe un om cu minte în puterea cuvântului cum e d. Cogălniceanu susținând același punct de vedere ca bătrânul și stricatul demagog. D-sa vorbește de directori generali din țări străine și bogate, vorbește de lefile ce și le creaseră inginerii străini de sub regele Stroussberg…
Dar sunt aceștia termeni de comparație cu polcovnicul Săbiuță, ca gen și ca specie? Și cu toate acestea d. Cogălniceanu cunoaște țara, ba a citat chiar cazul inspectorului liniei Lemberg-Cernăuți-Iași-Roman, care are o mie de fiorini pe lună. Iată în adevăr cazul ce se potrivește cu noi într-o singură privire. Și acea linie trece prin țări sărace, pline de jidani, cu populația rurală istovită de camete și de beție, reduse la producere agricolă și lipsite de industrie. Ei bine, o mie de fiorini hârtie sunt cam 2000 de franci, ceea ce-a propus d. Lățescu pentru directorul nostru general. Să nu uităm însă că chiar aci e o deosebire. Inspectorul nu e numit de stat, care-n Austria plătește lefuri neînsemnate, ci de-o societate de acționari care n-are a ține seamă de pe spatele cui se plătește acea leafă. Statul însă… statul are a face calculul că 36.000 franci sunt 36.000 zile de muncă într-o țară săracă, sunt 36.000 de oameni ce ar lucra din zori de ziuă până-n asfințit de soare, că un om simplu ar trebui să muncească 100 de ani de-a rândul și ne-întrerupt că să plătească leafa pe un an a polcovnicului. O societate privată ce are-n vedere câștigul ei propriu judecă și plătește altfel decât statul, care are în vedere grăutățile mulțimii. Statul modern e prea sărac pentru a plăti lefuri mari. El n-are ca statul antic un imens agru public, el n-are populațiunea de sclavi care forma instrumentul producător averii: statul modern e stat creștin și ca atare e sărac. El plătește cu panglicuțe și cu titluri, cu recunoașterea publică că cineva și-a îndeplinit datoria, iar individul se plătește cu conștiința de-a fi ușurat prin muncă compensatorie, prin sacrificii personale chiar un grăunte din mizeria la care neamul omenesc pare de-apururea condamnat. Pentru a-și permite cineva lefile proconsulare ale anticității și mesele ce costau milioane de sesterții ale unui Lucullus ar trebui să existe sclavia anticității, robia maselor. Și iată ceea ce nu voiește statul modern, a cărui țintă este a nu lăsa ca poporul muncitor să fie măcinat și să degenereze sub pături superpuse de feneanți, de reputații uzurpate, de săbiuțe ce gonesc liste civile regale cu cotul de măsurat butoaiele.
Leafa dar e un echivalent al muncii reale, al cheltuielii de forță nervoasă sau musculară; arareori ea poate fi o compensare a meritului, adecă a superiorității organice. Care e munca colosală a polcovnicului care să compenseze munca musculară a 36.000 de oameni, iată o cestiune la care d. Cogălniceanu n-ar putea răspunde; căci nu este vorba nici de-un Ercul al inteligenței, nici de unul al musculaturii.
În realitate nu este vorba nici de merit, nici de muncă. E vorba de favori politice, e vorba că cineva e persona grata sau nu în ochii guvernanților, e vorba de ceea ce zice cu sfială un membru al majorității docile, de protecțiune și favoritism.
Acesta e răul care ridică nulitățile în sus, care preface spirite de mâna a doua ce, plătite conform muncii lor, ar rămânea oneste și folositoare, în tripotori politici, în reputații uzurpate, în ambiții nejustificate prin nimic, acesta e răul care ridică patru clase primare la directorate de bancă.
Răposatul Strat avea dreptate admirând natura democrației române. Democrată la dări, arhiaristocratică la lefuri. Aci unul ia drept leafă de la națiune, numai pentru că aplică abecedarul, ceea ce Filipescu-Vulpe abia o fi avut ca venit de pe moșiile sale strămoșești; iar noua aristocrație are trebuințe înzecit de mari, pe cari le împlinește din banul public, decât aristocrația veche, ale cării trebuințe apelau la averea proprie, iar nu la buget.
[Articol cu paternitate incertă]
Bătrânul organ al partidei liberale, în numărul de joi, 6 mai, revine la ideea lui favorită, că în țară nu există decât o singură partidă, aceea pe care o reprezintă acest organ, și că partida conservatoare nu are principii, căci principiile și ideile sale s-au învechit și nu mai sunt conforme cu spiritul națiunii.
- Un fapt de mare, de foarte mare însemnătate s-a constatat în România.
- Faptul acesta este că n-avem decât o singură partidă!
Și mai jos adaogă:
- Așadar partidei conservatoare îi lipsesc toate elementele cari constituie o partidă și care-i dau putința de-a veni la guvern.
Ca să susție această concluzie, „Românul“ spune mai întâi un neadevăr patent, că adică, în cestiunea Dunării, partidul conservator nu a esprimat o idee lămurită și precisă.
Apoi face, după cum voiește d-sa, istoria faptelor întâmplate de la 1848 încoace și, după ce demonstrează că este neapărată trebuință, pentru țară, ca să existe o partidă conservatoare, ceea ce este adevărat, sfârșește îndemnând:
- Pre cei cari au suflet din partida cea veche să-și lase morții și să caute elemente noi pentru a face o partidă conservatoare națională și progresistă.
Pentru că partida de la guvern nu mai poate merge înainte, deoarece unii au ostenit iar alții au nevoie de noi puteri ca să răstoarne instituțiile existente:
- Cei din partida noastră cari au ostenit sau s-au bolnăvit să reintre îndată în focarul națiunii, spre a dobândi de la dânsa idei și puteri noi, pentru luptele cele noi ce vom avea neapărat pentru noua reconstituire a statului român.
Că în partidul liberal, astfel cum este înjghebat, sunt unii cari voiesc să răstoarne instituțiunile actuale ale țării, supt pretext de reorganizare, iar alții, mai practici, aceia pe care „Românul“ îi numește osteniți, cred că momentul n-a venit încă ca să arunce țara în ghearele demagogiei, aceasta o știm de mult; aceasta o probează pe fiecare zi certele din sânul partidului și antagonismul surd dar adânc dintre dd. Rosetti și Brătianu; ba încă noi am denunțat, pentru prima oară, țării acest pericol și, pe cât a stat în puterea noastră, i-am deschis ochii asupra planurilor nesocotite ale partidei de la putere.
Și oricine vede cât de abil este articolul de care vorbim al „Românului“, care, pe de o parte, spune țării că nu există partid conservator și prin urmare să se arunce în brațele d-ei sale; iar, de altă parte, gâdilă egoismul acelora cari se cred în stare de-a crea partide politice. Căci din nenorocire sunt mulți cari caută satisfacțiunea intereselor lor personale la adăpostul unui partid organizat și puternic și sunt câțiva cari, în îngâmfarea lor oarbă, își închipuiesc că vor inventa proza și se depărtează de partidul conservator, cu speranța de-a crea ei alt partid conservator.
Și pentru abilitatea aceasta nu putem decât să felicităm pe confrații noștri.
Dar să se susție că partidul conservator nu există, că principiile și ideile lui sunt învechite și că principiile propagate de „Românul“ sunt ideile progresului, aceasta este un neadevăr pe care nu putem să-l trecem sub tăcere și pe care trebuie să-l dezmințim îndată. Principiile noastre în adevăr le-am formulat în modul cel mai lămurit și mai categoric prin programele partidului.
Și de astă dată, ca să nu ne repetăm, vom împrumuta expresiunea principiilor noastre celui mai mare gânditor din Francia, celui mai mare publicist din secolul nostru.
D. H. Taine adresează, în prefața unei opere nemuritoare, pe care a publicat-o anul trecut, demagogilor din țara sa aceste câteva cuvinte pline de o tărie nestrămutată și de o ironie amară:
- Mai am părerea de rău de-a prevedea că această operă va displace la mulți din compatrioții mei. Scuza mea este că mai fericiți decât mine, ei au mai toți principii politice și se servesc cu ele ca să judece trecutul. Eu nu aveam, și chiar am întreprins să scriu cartea mea tocmai ca să caut. Până acum am găsit d-abia unul, așa de simplu încât se va părea copilăresc și abia îndrăznesc să-l anunț. Cu toate acestea trebuie să o fac pentru că toate părerile ce voi arăta izvorăsc din el, și, adevărul lor se măsoară cu adevărul lui. Acest principiu stă întreg în această observațiune că o societate omenească, mai ales o societate modernă, este un lucru vast și complicat. Prin urmare este anevoie de-a o înțelege. De aceea este anevoie de-a o mânui bine. Rezultă de aci că un spirit cultivat este mai capabil de treaba aceasta decât un spirit incult, și un om special decât un om care nu e special. Din aceste două adevăruri nasc multe alte consecințe: dacă cetitorul va voi să se gândească nu va avea bătaie de cap să le descurce singur.
Iacă principiile partidului conservator rezumate de unul din bărbații cei mai eminenți ai acestui secol și care s-a ocupat în special cu ideile politice ale Franței, de unde au împrumutat și demagogii noștri pe ale lor.
Cititorii noștri își aduc aminte în adevăr că ceea ce am susținut mereu prin coloanele acestui ziar este că oamenii luminați ai națiunii, proprietari, comercianți, profesii liberale, trebuie să aibe o înrâurire mai mare asupra afacerilor publice decât oamenii mai puțin luminați. Că prin urmare suveranitatea este o funcțiune publică pe care fiecare să o poată esercita în interesul tuturor și pe care un cetățean să o exercite cu atât mai mult cu cât este mai capabil. Aceasta este ideea Constituțiunei noastre și aceasta este ideea partidului conservator, după cum era și natural.
Deoarece partida liberală, nu numai prin organul ei „Românul“, dar chiar prin legi propuse în Corpurile legiuitoare, susțin o idee opusă, că adică suveranitatea este un drept al fiecăruia, că toți caută să o exercite deopotrivă sau, după expresiunea d-lui Taine, că cel incult poate să mânuiască interesele societății ca și cel cult, și omul care nu e special ca și omul special. Și tocmai de aceea demagogii noștri cer ca să se înființeze sufrajul universal și să se aleagă judecătorii!
Iacă ideea fundamentală care desparte în toate țările și care a despărțit în toate timpurile partidele politice. Și când „Românul“ spune că nu există partid conservator, pentru că d. Lascar Catargiu, în Senat, și d. Lahovari, în Cameră, nu au spus ce propune partidul conservator asupra cestiunii Dunărei, mai întâi arată că nici nu pricepe cari sunt ideile ce constituiesc partidele politice și pe urmă afirmă un neadevăr:
Partidul conservator a spus ideea lui în privința cestiunii Dunării încă demult, după cum vom arăta în numărul viitor al „Timpului“.
În ședința de vineri a Camerei d. M. Cogălniceanu a prezentat petițiunile mai multor sate din județele Ilfov și Vlașca, prin cari acestea cer a li se da pământ pe moșiile statului.
Dar nu numai petițiuni au dat țăranii. Dacă la barierile Bucureștilor nu se posta jandarmerie, însărcinată a respinge cu sila pe țărani ce ar fi venit, dacă zilele acestea nu i-ar fi oprit pe unii pe uliță pentru a fi duși și interogați de poliție, aveau de gând să vie în număr de mai multe mii la București și să stăruiască în persoană pentru împlinirea cererii lor.
Dacă am fi la începutul sutei acesteia, la 1821 bunăoară, mișcarea ar fi avut poate un caracter mai pronunțat. Domnul Tudor n-a început-o pe a lui decât cu 25 de inși; pe drumul la Pitești s-au făcut 36, la Padiște, în plaiul Cloșani, 150 și de atunci încolo au prins a se înglota lume sub steagurile lui. De aceea, față cu acest zgomot au cam sfeclit-o pseudoromânii de la foaia guvernamentală, am putea zice că au simțit fiorii funiei trecându-le prin șira spinării.
„Românul“ zice:
- o dată ce conspirațiunea a fost denunțată națiunii, ea este și rămâne spulberată.
Care națiune, onorabilă tagmă? Oare nici țăranul nu mai e națiune în ochii voștri de venetici și a rămas redusă nația la voi? Oare nici opt mii de țărani nu mai fac parte din națiune și ea se compune numai din promiscuitatea banchetului C.A. Rosetti?
Învederat este că faptul nu este românesc, adaugă „Pseudo-românul“.
Cum așa? Opt mii de oameni cari nu știu altă vorbă decât cea românească să fie destoinici de alte fapte decât românești?
Asta însemnează a vorbi 'ntr-aiurea și în dodii și a nu ști ce înțeles au cuvintele. Oare românesc să fie numai ceea ce vă convine d-voastră, numai afacerile Warszawsky, numai contabilitatea Slăniceanu, numai pensia reversibilă, numai pantahuza Brătianu, și neromânesc tot ce nu vă convine?
Ba e foarte românesc ceea ce fac țăranii și nici nu poate fi altfel, căci ei sunt, la dreptul vorbind, singurii cari au rămas numai români în această țară; dar pentru asta nu trebuie să fie bine ceea ce fac, căci nu tot ce e românesc e și bine totodată.
Și, dacă nu e bine, nu ei sunt de vină.
Ei sunt un popor cu mult bun simț care, din ceea ce se 'ntâmplă, trage o concluzie repede și exactă. Au văzut fel de fel de Campinii înjghebându-și moșii sub pretextul că ar fi însurăței, au văzut o sumă de oameni împroprietăriți fără drept, fără să fie coborâtori de clăcași, au auzit făgăduințele ce le făceau roșii pe când îmblau după deputăție, or fi auzit citindu-li-se circularele Rosetti, au fost frământați de agenții administrativi, cari după cum mărturisește d. Nic. Ionescu, fac propagande, și din toate acestea au tras concluzia că toți au dreptul de-a avea pământ și s-au pornit spre București ca să ceară împlinirea făgăduințelor pe cari d-alde Pătărlăgeni, Fundești, Caradale le făceau populațiilor din sate când umblau cu lumânarea după deputăție și după foloasele ei.
Tocmai dacă n-ar face ceea ce fac, dacă n-ar stărui a li se 'mplini făgăduințele nesăbuite ce li s-au făcut am zice c-ar fi neromânesc, căci românul nu-i târziu la minte și nu-l duci de nas numai cu vorbe.
„Ale tale dintru ale tale“, d-le Rosetti.
Știm prea bine că o administrație onestă l-ar aduce pe român la alte gânduri, dar aceasta nu e administrația roșie.
Apoi tot paradă cu țăranii; paradă azi, paradă mâni, se înfundă odată.
Când e vorba ca, la serbări ca aceea de 10 mai, să se facă Vifleim cu țăranii, s' aduc în adevăr din toate unghiurile țării o sumă de oameni cari să dea reprezentații teatrale în ochii aristocratizatului Giani, căci de comedie și de hazul păturii superpuse sunt buni oamenii. Dar când vin cu cereri de ale lor proprii, cu cereri substanțiale și de bună-voie la București, atunci violoncelele și abecedarele aristocratizate se fac la față vinete ca măslinele și… faptul nu mai e românesc și se denunță națiunii că țăranii conspiră.
Ei mări, tagmă patriotică, nu cunoașteți pe român, nu l-ați cunoscut nicicând și, prietenește vorbind, să vă păzească sfântul ca să-l cunoașteți vreodată. Rar și arată arama, dar când și-o arată atunci s-a sfârșit cu d-alde voi. Românului dacă-i dai un pumn, îți zice: „Rogu-te mai dă-mi unul, să fie doi, s-avem pentru ce ne socoti“, dar după aceea las-pe el.
Din paradă în paradă, din circulară 'n circulară, din Carada 'n Carada, teamă ni-i că veți trezi lupul din el și că-și va întoarce cojocul pe dos și-atunci ține-te pânză să nu te rupi!
Constatat rămâne însă că dăinuirea la guvern a roșiilor începe a deveni un pericol social pentru țară. Când ideile cafenelei Procope vor intra în capetele țăranilor, nu știu zău unde ajungem, căci ele se combină cu caracterul pilos și cumpătăreț al rasei române, care e cumplit de îndărătnic în felul lui. În capul lui Fluieră-vânt și-a lui Împușcă 'n-lună ideile socialiste nu înseamnă decât solicitare de pensii reversibile ori de posturi, în capetele țăranilor însă ele ar căpăta o însemnătate atât de gravă încât urmările nu sunt de prevăzut.
Oare nu se pregătește cumva o a doua ediție augmentată a afacerii Stroussberg? De la un timp încoace, mai cu seamă de când d. Dabija conduce resortul Lucrărilor Publice, vedem manifestându-se, prin o sumă de proiecte de legi, o sete de construcții de drum de fier, de gări, de docuri ș.a., care, drept vorbind, nu ni se pare deloc sănătoasă, nici dictată de prisosul de puteri tehnice ori financiare de cari ar dispune țara.
Astfel Adunările au votat crearea unor ramuri nouă de căi ferate, și anume nu mai puțin de 11 linii.
Nu discutăm utilitatea acestor lucrări.
Orice lucrare de comunicație e utilă pentru cineva, dar prea adeseori nu pentru poporul care-o face, ci pentru altul; nu pentru cine se gătește, ci pentru cine se nimerește.
Chiar marea rețea de căi ferate care s-a construit pân' acum e departe de a fi fost de-un folos absolut pentru țară. Dacă ea înlesnește esportul productelor noastre brute, nu e îndoială că înlesnește și mai mult importul de mărfuri străine și de marfă vie, de oameni străini cari pe zi ce merge ne inundează. Aceasta este atât de adevărat încât balanța comercială a României arată, an cu an și c-o fatală regularitate, că esportul nostru reprezintă o valoare mai mică decât importul de mărfuri străine și că proporția între producțiunea și consumațiunea țării e pururea în defavorul nostru. Aceste drumuri de fier ne mai aduc câte 20.000 de străini pe fiece an, câte-un oraș întreg, care însă nu se adaugă în genere claselor producătoare, ci celor consumatoare, a căror ocupație nu e munca, ci mediațiunea și specula.
Ar fi fost mai firesc și mai cuminte de-a urma — în materie de comunicație — căile ce le urma plutașul român de la munte, când transporta pe bârne, puse una lângă alta, lemne și grâne la porturile Dunării; ar fi fost mai folositor și mai ieften de-a canaliza râurile noastre și de-a construi drumuri de fier numai în măsura în care cunoștințele tehnice proprii și mijloacele bănești proprii ne-ar fi permis.
Dar generația actuală n-a făcut nicicând ceea ce ar fi fost mai bine, ci în genere ceea ce convenea mai mult intereselor străine. Asta a fost și va rămânea, ne temem, linia de purtare a acestor oameni, până se vor stinge și până va veni în locu-le o altă generație, mai vrednică și mai bărbată, dacă România mai e în stare a o produce și dacă canalele de scurgere ce înșine le-am creat supraproducerii și suprapopulației străine nu vor ajunge a ne înmlăștina și a ne nimici cu totul. Drumurile de fier, făcute cu deridicata au fost mijlocul principal pentru prefacerea României în Americă dunăreană, în o țară a nimănui și a tuturor.
Mijloacele de comunicație au însă două efecte cu totul deosebite, după cum străbat o țară civilizată sau una necivilizată.
Dacă poporul e civilizat și poate concura cu toată lumea cu articolele sale, comunicația 'l pune în contact cu toată lumea; dacă el e necivilizat și nu poate concura, atunci se sting, prin introducerea de mărfuri străine, toate ramurile sale proprii de producțiune și el e redus la singura ramură capabilă a se susține pe piața universului, precum noi la agricultură.
Producțiunea devine unilaterală, nația lucrează cu un singur braț, iar celalt i se taie; o singură clasă e condamnată la muncă, celelalte sunt avizate a se hrăni în mod cu totul improductiv prin speculă, tertipuri și șarlatanerie politică. Astfel s-au stins meseriile la noi în țară și ne-am ales c-o pătură de oameni cari fac gazetărie, politică și literatură, pătură bună poate de rotărie ori tăbăcărie, dar absolut incapabilă de orice activitate intelectuală.
Omul, economic vorbind, este o mașină care ș-așa trebuie hrănită și ale cărei aptitudini se dezvoltă prin exercițiu, se tâmpesc și se pierd prin neexercitare. Dacă guvernul are destulă știință și prevedere economică pentru ca măsurile lui să ție aceste mașini vii în execițiul puterilor lor, ele vor produce și vor fi folositoare; dacă însă măsurile sale tind la punerea în repaus a acestor mașini, ele devin netrebnice și ne dau Gianii, Caradale și Costinești, oameni ce, cu patru clase primare, în loc de-a se ocupa de cizmărie, se ocupă de politică și trăiesc ca niște adevărați paraziți din sudoarea semenilor lor.
Ei bine, politica noastră în crearea căilor ferate rezultatul acesta l-a avut. Ea a pus în șah mat aproape toate meseriile din orașe, precum și iarna țăranului. Industria orașelor și ramificata industrie de casă a satelor noastre s-au strivit sub roțile regelui Stroussberg și această strivire o plătim noi înșine prin anuități; noi plătim posibilitatea pentru mărfurile străine și pentru oamenii străini de-a veni la noi și de-a aduce poporul nostru întreg la sapă de lemn.
Dar dacă politica noastră generală în materie de comunicațiuni și de economie se 'ncheie prin o condamnare, dacă nu a intențiilor, desigur a ignoranței generației de la 1848, amănuntele sub domnia cărora se fac la noi lucrări publice ne conving că nici intențiile nu sunt respectabile, că nu interesul real, ba nici chiar cel imaginar al țării e consultat în asemenea afaceri, ci prea adeseori apetiturile de câștig a o seamă de politiciani, precum și a pletorii de cavaleri de industrie străini cari ne-au inundat.
Auzim bunăoară că se proiectează construirea unei gare centrale în București. De ce folos, de ce însemnătate poate fi o asemenea lucrare de lux, când cele două gări ale Bucureștilor, cari ne pun în comunicație cu toată rețeaua noastră, stau în legătură întreolaltă.
De ce folos? De nici unul. Însă există o societate care nu-și poate desface acțiile. Societatea de construcțiune, pretinsă română, ce-ar vrea să puie mâna pe vro afacere grasă, care să-i urce creditul ei și al Mobiliarei corespunzătoare.
Și 'nainte de toate, ce urgență are lucrarea aceasta? Niciuna. D. ministru știe că podurile de peste Argeș (Cosmești, Bistrița, Griva) sunt unele provizorii de lemn, iar celelalte de fier sunt parte stricate, parte susținute prin șchele de lemn de mai mulți ani, iar unele chiar amenință a cădea. Oare aceste lucrări de mare însemnătate, cari garantează traficul liniilor întregi și siguranța călătorilor, nu sunt mai urgente decât gara centrală, care mai poate aștepta fără pagubă încă cincizeci de ani? Podurile de pe linie să se ție cu proptele, iar Bucureștii să aibă un fumatoriu central, fără nici o însemnătate pentru traficul liniilor?
Să luăm un alt caz.
Se știe că pentru realizarea lucrărilor tehnice necesare porturilor se percepe în toate orașele de pe Dunăre taxa de 0.5 %.
Concentrarea acestor bani sau sistematizarea cheltuirii lor ar fi făcut cu putință ca cheiurile să se construiască, fie pe rând, fie deodată, din piatră și solid lucrate.
După cum aflăm însă, banii se vor arunca în Dunăre pe cheiuri de lemn și tot Societatea, pretinsă română, de construcție le va face și pe acestea.
Astfel, oriunde se cer lucrări de o utilitate permanentă și cari se impun de la sine, pentru că vecinic Dunărea are să curgă lângă țărmii noștri și râurile de munte vecinic vor străbate România, acolo ne mulțumim cu proptele de lemn, cu cheiuri de lemn, cu înjghebături provizorii de cari 'și bat joc puternicele noastre ape.
Iar dacă e vorba ca feneanții Bucureștilor să plece la Sinaia să se aerisească, atunci, pentru a le economisi banii de birjă sau de tramway pân-la gara Târgoviștii, le durăm un falnic palat în mijlocul capitalei, lângă bulevardul Elisabeta, palat plătit în ultima linie din banul țăranului din Rucăr și din Vrancea.
Am dori ca în instinctele noilor noștri Apollodori să predomine mai mult cumpăt și mai multă echitate pentru banul românului. La orice întreprindere să se judece nu cu ce se folosesc cavalerii cu bețișoare cari tocesc pavajele orașului, ci cu ce se alege poporul românesc. Mai multă sănătate și mai multă trezvie intelectuală ar trebui în materia aceasta, căci altfel totul degenerează într-o scabroasă goană de întreprinderi superflue.
„Pseudo-românul“ ne cere un mic curs de istorie națională, lucru pe care cu dragă voie îl facem.
- Dar buni, dulci și nobili protivnici — zice foaia guvernamentală de ieri — contra alor noștri s-au ridicat Domnul Tudor cu sătenii săi?
Contra a lor voștri, v-am spus-o o dată și v-o repetăm ș' acum.
La 18 martie 1821 Tudor intră în București cu 3000 de panduri olteni și trase la Emanuel Brâncoveanul.
Iată ce zice în proclamația de la 20 martie același an:
- Așadar, ajungând și în București, care este capitala țării, și unde am găsit mulți boieri patrioți cari s-au găsit și se găsesc de aceleași simțiri cu mine, pentru fericirea țării, cu cari împreună chibzuindu-ne pentru împlinirea greutăților ce se cere de împrejurările de astăzi, s-a găsit de cuviință ca prin mine să se împlinească contribuție obștească de la fiecare fără deosebire.
Așadar la întrebarea „Pseudo-Românului“ răspunde chiar Tudor; căci aceste vorbe scrise și iscălite de el sunt autentice. El a găsit mulți boieri patrioți de aceleași simțiri cu dânsul cari, constituiți în sfat, l-au autorizat să perceapă dări de la toți fără deosebire, sancționând astfel prin votul și adeziunea lor puterea pe care moșneanul din Gorj și-o asumase.
Și pentru ce scop s-a ridicat Tudor?
Aci îl punem tot pe el să răspunză.
- Nu pentru alt scop decât pentru întoarcerea drepturilor acestei de Dumnezeu păzite țări, cari din vechime le-a avut și niciodată de nimeni cu sabia nu i s-au luat, ci mai vârtos cu sabia și cu sângele strămoșilor și a celor vrednici de toată slava cu sfințenie s-au păzit.
Dar în sfârșit în petiția către Poartă Tudor vorbește foarte clar:
- Cătră prea strălucita Poartă alergăm noi tot poporul Țării Românești, spuind cu mare jale necontenitele și neauzitele patimi și chinuri ce suferim neîncetat de la Domnii greci, cum și de la suita ce aduc cu dânșii și de la toți grecii, neamul lor, ce s-au încuibat în pământul nostru.
Oare nu-i asta destul de clar pentru d-nii Giani, Cariagdi, Carada, Pherechydes, C.A. Rosetti etc. etc.? Oare gura lui Tudor, pana lui, nu sunt destule dovezi pentru a se ști în contra cui era îndreptată mișcarea?
Lecție de istorie voiți, onorabililor? Lecție de istorie vă dăm.
Teoria despre pătura superpusă de străini cari formează partidul roșu în țară, fără tradiții și fără moralitate, este din nenorocire o teorie exactă și stârpiturile din cafeneaua Procope nu sunt decât urmașii străinilor în contra cărora Domnul Tudor s-a ridicat.
Dar, se 'nțelege, s-au înălțat ca pluta pe apă. Ypsilant i-a găsit,
- îndărătul trăsurilor boierilor pământeni, batjocură și rușine încă neauzită de locuitorii Eladei
precum zice în proclamația ce le-o adresează; iar azi sunt membri la Curți, ambasadori și nu mai știm ce. Au știut chiar să suplanteze aristocrația străveche și istorică a țării; dar nu face nimic, onorabililor, adversus hostem aeterna auctoritas esto! zice fragmentul din legea Duodecim Tabularum și nu ne îndoim că poporul român va ști, într-un secol poate, să șteargă până și urmele rușinii sociale de-a fi fost stăpânit de greci și de jidani. Mulți ochi ce strălucesc încă nu se vor închide până nu vor fi văzut rasa română, care se destinge de promiscuitatea radicală, învingând în această țară și impuindu-și, îndărătnică și mare cum a fost odinioară, modul ei de-a fi, dreptul ei, seriozitatea ei morală regimului de sustractori și de hetere care ne stăpânește acum.
Ei, când cineva își dă osteneala a răsfoi istoria acestui pământ, acela e de mai nainte sigur cine va stărui pe el și cari sunt elementele efemere. La 300 goții, la 375 hunii, la 500 gepizii, la 567 longobarzii și avarii, la 700 francii și moravii, la 800 ungurii, la 900 pecenegii, la 1000 cumanii, apoi tătarii și slavii! Ei, ce s-au ales de toți? Ceea ce se va alege de d. C.A. Rosetti, de Giani și de Carada. Nimic. Rasa română e cea istorică în aceste țări, e cea care își impune caracterul, limba și datina, și să nu se crează că acest caracter energic și drept, această minte de-o înnăscută claritate și iubire de adevăr, vor putea fi pe mult timp întunecate de tertipurile, apucăturile sofistice și mizeria de caracter a stârpiturilor bizantine ce ne guvernă azi. Domnia acestor oameni e o domnie a străinilor cari și-au românizat numai pielea — dovadă banchetul C.A. Rosetti —, dar nu e în natura lucrurilor ca aceste elemente debile, intelectual sterpe și fizic degenerate, să rămâie în perpetuitate deasupra unui popor tânăr și îndărătnic, al cărui spirit de dreptate a fost atât de viu încât de la 1300 și până în secolul al XIX-lea n-a avut nevoie nici de cod pentru a se judeca, nici de recrutație pentru a se bate, nici de școală pentru a fi mai cu minte decât toți vecinii lui.
Dar ca un merit pentru popor citați că ați cerut împroprietărirea?
Nu împroprietărirea ar fi cerut-o un român cuminte, ci ceea ce era înainte de Regulament: posesiunea ereditară în condițiile vechi, istorice. Prin împroprietărire s-a atomizat societatea și s-au rupt legăturile străvechi dintre cultivatorul mare și cel mic. Ba, sub regimul actual al eredității, poporul e amenințat de diviziune în infinit a pământurilor și de proletarizarea tuturor.
Cu toate acestea nu acesta e răul mare ce l-ați introdus în țară, căci orice rău ce derivă din regim prin regim se poate îndrepta. Răul esențial care amenință vitalitatea poporului nostru este moral, e demagogia. Din începutul istoriei române și până în suta noastră n-au existat mișcări demagogice în țară, nu i-au venit în minte măcar românului că, fără muncă și fără merit, omul poate ajunge la ceva. Din Purice Ștefan Vodă a făcut Movilă și Movilești, dar pentru un merit oarecare. Domnul au dat caracterului acelui aprod locul ce i se cuvenea și pe care Movileștii au dovedit că-l meritau.
Numai în zilele voastre individualități fără talent, fără caracter, fără muncă ajung miniștri și oameni mari; numai voi dați zilnic poporului învățământul că nu trebuie decât vicleșug și mizerie de caracter pentru a ajunge oriunde. Voi ați făcut din felonia nocturnă de la 11 fevruarie un merit, voi arătați prin zilnică pildă că corupția e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societățile omenești și le nimicește pân-în sfârșit; acesta e veninul care dă loc la mișcări sociale și la nemulțumire. Orice om ce are patru clase primare în țara aceasta e blesat că unul, în condiții egale cu el, e director de bancă. Orice om ce știe numai paragrafii Codului și nimic încolo e atins când vede pe omul ce nu știe mai mult decât el director de drum de fier. Decorarea feloniei nocturne este o insultă pentru orișice soldat onest; canonizarea afacerilor Warszawsky — o injurie adusă justiției. Toate acestea contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aștepta nimic de la muncă, totul de la tertip și de la apucături. Ce să muncești când e destul să aperi afacerea Cernavodă-Chiustenge ca să faci parale? Ce să-ți pui osul ori creierul la jug când cu negustorie de vorbe capeți pensie reversibilă? Ce să te ocupi de meserii când poți, actor caraghioz, scuipând pe un senator în față, să aibi mii de franci pe an din Casa Pensiilor?
Când dar toate acestea se 'ntâmplă, când un popor întreg asistă la priveliștea de-a vedea risipindu-se banul public între feneanți, cumularzi, reputații uzurpate, caraghioși, plagiatori și abecedare aristocratizate, de ce să nu pretindă și țăranul ca un stat care hrănește pe nulități cu câte zeci de mii de franci pe an și pe C.A. Rosetti cu câteva mii de galbeni să-l hrănească și pe el, dându-i moșiile statului fără bani?
Acesta e dar răul ce l-ați introdus în poporul românesc. Adevărat că e popor tânăr, care are puterea de a rezista acestui venin social, dar tinerețea nu e o garanție absolută în contra boalei. Demagogia la un popor bătrân îl descompune repede, dar unuia tânăr îi ia pentru câtva timp mințile. Căci, în adevăr, ce e mai periculos decât iluzia la care dă naștere Costinescu, Carada, Stolojan e tutti quanti, că fără muncă, fără merit, fără un dram de creieri sănătoși poți ajunge milionar? Este visul moleșitor al minelor de aur câștigate prin astuție care întunecă mintea poporului românesc, încât nu vede că singura cale a avuției e munca, singura a înălțării sociale meritul.
Se zice că prea dăm gură de lup onorabililor adversari și că în scrierea noastră nu se observă acele dresuri și cochetării stilistice prin cari strălucesc învățații „Românului“.
Gura păcătoșilor adevăr grăiește. Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Vorba nu e decât o unealtă pentru a esprima o gândire, un signal pe care-l dă unul pentru a trezi în capul celuilalt, identic, aceeași idee, și când suntem aspri nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuințăm eufemismi. Oricât de împodobit cu titluri și ranguri ar fi un cumulard ori o nulitate, în ochii și sub pana noastră rămâne ceea ce este, iar luxul orbitor al unei virtuți problematice nu ne va îndupleca să-i dăm un atestat de moralitate. Ne pare rău că în țara aceasta nu s-au aflat pururea destui oameni cari să aibă curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat.
Cităm, exempli gratia, pe eroii nocturni de la 11 fevruarie. În lexiconul oricărei limbi din lume purtarea gardei și-a ofițerilor se numește frângere de jurământ și de onoare militară, felonie.
La noi s-a botezat treaba aceasta „contract sinalagmatic“ și cei ce au comis asemenea acte de virtute au fost răsplătiți nu cu cordonul ce li se cuvenea, ci cu cordoanele „Stelei României“. Și, de câte ori cităm acest caz monstruos, „Pseudo-românul“ vine cu argumentarea ad hominem că și conservatorii ar fi conspirat în contra lui Vodă Cuza. Dar de la a conspira cu pericolul vieții și averii până la a-și frânge jurământul militar e deosebire cât cerul de pământ. Niciunul din oamenii pe cari-i citează „Românul“ nu și-ar fi frânt jurământul îndoit dacă suveranul l-ar fi însărcinat cu paza persoanei sale. Militarii în cestiune, dacă au crezut în adevăr că participarea lor la conspirație e necesară, trebuiau să înțeleagă că n-o puteau face decât cu sacrificiul numelui, carierei, vieții lor morale. Dacă cineva crede că trebuie să moară pentru o idee să se hotărască a primi moartea, care-n cazul acesta nu era fizică, ci civilă. Unul singur din acei oameni a avut destul sentiment de soldat pentru a înțelege aceasta. El a simțit că trebuie să scutească tânăra armată de priveliștea odioasă a rămânerii în rangurile ei, a simțit că existența sa e imposibilă într-un corp constituit pe baza fidelității și onorii ostășești; s-a ascuns și s-a izolat, s-a sinucis cetățenește. Pe ceilalți i-am văzut grămădindu-se înainte, ba șezând în cupeaua suveranului; alături de el, chiar în urma recidivei de la Ploiești.
Dar „Românul“ insistă asupra împrejurării că partidele politice s-au folosit de faptul trădării.
Da, de trădare, nu de trădători.
O armată în campanie se folosește de spioni, dar nu-i decorează, nu face din ei demnitari publici. I-o fi plătind poate, dar îi plătește din fonduri nemărturisite, căci conștiința niciunui popor nu suportă remunerarea publică a trădării și a feloniei.
Acestea le știe „Românul“ tot așa de bine ca și noi, știe prea bine că o crimă politică comisă de un om privat încetează a fi o crimă când e purtată de vederi mai înalte și dictată de cugetul curat, fie chiar greșit, de-a mântui statul, pe când frângerea unui jurământ de două ori depus nu încetează de a fi o crimă, nu politică, ci comună. Dar simularea de a nu putea distinge lucrurile nu ne obligă deloc pe noi de-a boteza faptele altfel decât cu numele ce li se cuvine.
Și dacă le dăm acest botez n-o facem din ură pentru adversari ci pentru că exemplele de felonie, decorate și răsplătite, corup spiritul public. Un popor cată a fi convins de vorbele pe cari Franklin le-a rostit: „Când cineva își propune câștig și onori, fără muncă și merit, e un otrăvitor. Ridică piatra și aruncă în el“. Acest venin însă l-a semănat demagogia roșie. Ceea ce, în orice țară și după conștiința publică a oricărui popor, e absolut condamnabil, absolut rău, absolut înjosit, a fost la noi … recompensat, înaintat, împodobit cu decorații. Va să zică nu muncă-i trebuie românului, nu sobrietate, nu merit, nu inteligență pentru a se ridica și a face avere, ci trădare, vânzarea celui care te plătește pentru a-i păzi viața; specularea credulității publice; trezirea patimilor rele din sufletul omenesc. Puțin îți pasă dacă un popor întreg pierde printr-asta deosebirea eternă ce există între bine și rău, între lăudabil și condamnabil; că moralitatea unei nații întregi degenerează; că copilul dă în tată și tata 'n copil, că e ca în ziua de apoi, cum zice Scriptura, tu cu acest preț te ridici deasupra tuturor, demoralizarea și mizeria generală sunt condiția și izvorul bunei tale stări private.
Ei, aceste trebuie să înceteze odată dacă e vorba ca statul român să nu fie cuprins în mod epidemic de boala imoralității și a feloniei, dacă e vorba ca spiritul public să rămâie sănătos și pururea în stare a condamna ceea ce e rău și a aproba tendințile oneste și munca onestă.
Nu devenim prin aceasta apologiștii fostului Domn, precum nu ne facem nici judecătorii lui.
Cu tendențele sale absolutiste, el n-a făcut decât ceea ce orice absolutist face, el a lovit în puterile istorice ale țării și a ridicat din noroi tocmai pe aceia cari în noaptea de la 11 fevruarie i-au păstrat — recunoscători — atâta credință. Soarta oamenilor e tragică.
Creaturile ignorante și nule pe cari a avut generozitatea a le ridica, acelea i-au pus revolverul în piept; plebe semistrăină au ridicat din întunerecul făclieriei și a birturilor, plebea aceasta semistrăină l-au dat pe mâna inamicilor săi. Oamenii politici ce-au conspirat în contră-i îi erau adversari, inamici, oameni loviți și umiliți poate de fostul Domn; prietenii uniformați, jurați și plătiți pentru a-l păzi, erau trădători. Între inamiciție leală și trădare e o substanțială deosebire, învederată pentru orice spirit onest și asupra căreia insistăm pentru atâta oară spre a invalida insinuațiunile foii guvernamentale.
O observație în treacăt. „Românul“, strivit de vorbele autentice ale lui Tudor, ne acuză în n-rul de miercuri c-am fi citat fals pasajul din arzmazarul cătră Poartă.
Îi dăm foii guvernamentale cea mai formală dezmințire în privirea aceasta.
Noi am citat exact după cartea tipărită de chiar adiutantul lui Tudor, carte asupra veracității căreia n-am avut nici o cauză de-a ne îndoi. O luptă pentru autenticitatea izvoarelor e o luptă de vorbe. Însemnările autentice ale unui contimporan și confident de toate zilele a lui Tudor ni se par îndestul de vrednice de crezare pentru a nu putea fi învalidate decât prin opunerea unui document asemenea autentic. Precum „Românul“ afirmă că noi am fi citat fals, din parte-ne putem afirma același lucru despre el, cu mai mult cuvânt încă, pentru că foaia guvernamentală s-a dovedit în atâtea înduri măiastră în falsificări. Numai producerea unui document autentic ne-ar putea convinge că nu noi, ci adiutantul lui Tudor însuși a înregistrat în cartea sa arzmazarul cătră Poartă cu erori de text.
„Românul“ reproduce din „La Riforma“ din Roma următoarele:
- D. I.C. Fundescu, unul din bărbații notabili (!) din România, poet de talent (?), director al ziarului politic din București „Telegraful“ și reprezentante al țării în Camera Deputaților României, se află printre noi ca reprezentante al României la Congresul internațional.
- D. I.C. Fundescu, mulțămită stăruitoarei sale munci pentru binele țării, a ajuns a ocupa UN loc însemnat în lumea politică (!) ș-a presei din România. D-sa face parte din partida liberală condusă de d-nii Brătianu și Rosetti se bucură de stima și considerațiunea tuturor concetățenilor săi (!!).
- Urăm o bună venire colegului nostru din București și prin mijlocirea sa trămitem o salutare din inimă presei din România.
- Dar dulci, nobili și politicoși adversari — ne întreabă „Românul“ — contra alor noștri s-a sculat Domnul Tudor?
Contra alor voștri, am răspuns noi!
Și am citat cuvintele autentice ale acestui boier român care declara că, în unire cu mulți boieri iubitori de țară, s-a sculat în contra Domnilor greci și contra străinilor cari s-au încuibat în țară.
Contra alor voștri prin urmare s-au sculat românii la 1821, căci s-au sculat contra elementelor străine după vremea aceea, și voi reprezentați astăzi acele elemente străine, am adăogat noi, făcând aluziune nu atât la sângele care curge în vinele fiecăruia cât la simțirile ce-l însuflețesc și la faptele ce săvârșește.
Și amândouă aceste afirmații ale noastre sunt adevărate.
„Românul“ însuși nu poate să tăgăduiască că ceea ce a supărat mai mult pe români sunt tendințele străine, apucăturile străine ale Domnilor greci, înrâurirea străină și disprețul a tot ce era românesc: al tradițiunilor, al gloriilor, al deprinderilor românești.
Și oricine va voi să cugete un moment la mijloacele prin care roșii s-au ridicat și prin cari se țin la putere va vedea că ceea ce-i caracterizează sunt tocmai apucăturile străine, și ideile străine și înrâurirea străină.
Pseudo-liberalii noștri nu s-au ridicat în adevăr decât hulind tot ce este românesc, mai ales pre Domnii români și pre boierii români, adică toată gloria și tot trecutul acestui popor. Căci cine, mă rog, a făcut trecutul glorios al acestei țări dacă nu Domnii și boierii țării?
Chiar mai deunăzi n-am auzit oare pe d. Stătescu, după banca ministerială, și pre domnul Brătianu, după tribuna Camerei, zicând că coroana României și a Moldovei au fost coroane de cositor?
Nu sunt acestea simțirile unor străini necunoscători de istoria țării?
Nu s-au mulțumit a batjocori gloriile noastre naționale, au disprețuit apucăturile, deprinderile, tradițiunile, adică tot ce face dintr-un popor să fie el iar nu altul. Și au venit cu idei noi, cu apucături străine, cu tendințe cosmopolite. După capul lor tot ce a fost în țară a fost rău; numai ce au făcut ei este bine.
Până la venirea lor poporul român nu avea nici o lege, era o turmă de sclavi și țara aceasta a creat-o dd. Rosetti și Brătianu din nimic!
Chiar mai deunăzi d. Stătescu, lingușitor de rând, striga că acest bătrân, d. Brătianu, ne-a dat o țară mare și liberă!
Toate legile ce propun, toate măsurile ce iau nu sunt decât ideile demagogiei franceze, îndulcite și aurite ca să le primim noi.
Niciodată n-a ținut seamă de felul de a fi al poporului român, de deprinderile lui, de tradițiile lui.
Astfel s-au ridicat liberalii, hulind trecutul glorios al acestei țări și desprețuind tot ce era românesc și cătând să puie în loc idei străine, ca niște adevărați străini.
Și, după ce s-au ridicat, se țin la putere numai prin înrâurirea străină, prin apăsarea străină, căreia servesc de instrumente.
Oricine caută să-și dea seama de faptele guvernului liberal, de la venirea lui la putere și până azi, nu e cu putință să nu dobândească această convicțiune: că d-lui Brătianu puțin îi pasă de ce vrea țara, de ce sufere țara, de ce zice țara; destul să menajeze interesele străine și să împlinească dorințele străinilor. Numai astfel se poate explica purtarea d-lui Brătianu în cestiunea Stroussberg și în cestiunea răscumpărării, în cestiunea ovreilor și în a Basarabiei, în cestiunea Cernavodă-Constanța și Arab Tabia!
Preste tot aceeași idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puțin îmi pasă!
Partidul liberal reprezintă dar în această țară, de-o parte, ura a tot ce e românesc și apucături străine și, de alta, înrâurirea apăsătoare a străinilor.
Apoi contra acestor două lucruri s-a ridicat Domnul Tudor. Deci contra alor voștri s-a ridicat!
Aceasta am zis, și aceasta este adevărat!
„Românul“ însă ne spune că, după proclamațiile lui Tudor, cum le știe el, Domnul Tudor, cu pandurii lui, s-ar fi ridicat și contra apăsării boierilor pământeni și ne acuză că falsificăm textul ca să ascundem aceasta.
Dar acest adevăr nu se poate ascunde. Chiar dacă n-am fi știut nimic sigur, tot am fi bănuit că, și pe vremea aceea, se găseau boieri pământeni rătăciți cari serveau de instrumente prin cari străinii despuiau și apăsau pe români, precum se găsește astăzi un partid întreg care servește de unelte ca să apese țara.
Am fi bănuit aceasta chiar dacă n-am fi știut nimic; dar din nenorocire avem și documente istorice cari adeveresc acest prepus. Astfel cunoaștem, din întâmplare, o anaforă a veliților boieri și un ofis al lui Grigore Vodă Ghica cari veștejesc purtarea unui oarecare boiernaș dinspre Pitești, un vătaf de plai, care, împreună cu un altul, au siluit prin mâglisiri, cum zice anaforaua, și mai ales prin îngroziri, pe moșnenii Câineni să vânză moșia lor moștenească prințesei Frusina Șuțu, adică:
- Întâi au cumpărat printr' ascuns părțile celor mai săraci, apoi, văzând că află și cei mai aleși, pre care nu-i pot îndupleca, au început a-i îngrozi, cu mari înfricoșări, zicându-le, de o parte, că niciodată nu vor putea stăpâni părțile lor de-a valma cu un Domn și că poate să cadă vreunii și în urgia domnească cum și în pedeapsa ocnii, arătându-se cu împotrivire etc… 1
- 1. Vezi Condica de anaforale ale lui Grigore Ghica, volumul III, anul 1824-1825, filele 266 urm.
Și ca acești doi rătăciți vor fi fost desigur mulți alții cari, pentru slujbe și ranguri, să primească a servi de instrument de apăsare a neamului lor în mânele străinilor.
Și, dacă este adevărat, după cum spuneți, că și din cauza împilărilor acelor pământeni s-a sculat Domnul Tudor, atunci tot contră alor voștri s-a sculat; căci cine dacă nu voi reprezentă astăzi în această țară elementul împilator, elementul care se îmbogățește din politică, din sudoarea tuturor fără muncă și fără merit?
Dar pre vremea aceea oamenii ca acel vătaf de plai și ca acel vameș erau înfrânați și dojeniți de adevărații boieri ai țării.
Știrbey, Crețuleștii, Grădiștenii, Fălcoienii, Raleții cu mitropolitul și arhierei în cap, înfrânau prin judecățile lor alunecările unor astfel de nenorociți și Domnul țării scăpa pre români de apăsările nelegiuite.
Astăzi fapte mult mai mișelești se săvârșesc pre o scară întinsă.
Concesii peste concesii, întreprinderi peste întreprinderi, abuzuri peste abuzuri se grămădesc. Oamenii de meserie devin milionari în clipă!
Moștenitorii și semenii acelor mijlocitori ascunși cari atunci mărturiseau tremurând înaintea arhiereilor și a boierilor păcatul lor și se pocăiau acum domină țara și-i dau legi.
Și țara, legată de mâini și de picioare, spumează de mânie, căci n-are cui se plânge: mitropolitul și arhiereii țării nu mai au milă de dânsa sau nu îndrăznesc să ridice glasul în favoarea celor asupriți!
Boierii țării, unii și-au dat mâna cu împilatorii, iar ceilalți sunt asupriți și huliți!
Și Domnul țării are urechile astupate de strigătele de ură ale oamenilor politici și de gălăgia sărbătorilor.
Ce poate să iasă dintr-o asemenea stare de lucruri? Nemulțumirile sunt generale, indignația oamenilor este ajunsă la culme și toate caută să izbucnească. Așa încât nimeni nu știe ce poate să aducă ziua de mâne!
Iacă unde ați adus țara în 6 ani de guvernare: este mai rău decât în momentul în care Lascar Catargiu a venit în 1871 să scape tronul și instituțiunile din valurile de nemulțumiri grămădite ce stau să le potopească.
Iacă răspunsul nostru la întrebarea „Românului“: Cine provoacă răsturnările?
Am espus în atâtea rânduri viciile răscumpărării liniei Cernavodă-Chiustenge, am arătat atât de limpede că lucrul ce se proiectează a se cumpăra cu 16 milioane nu face în realitate decât șase, încât credem de prisos a repeta din nou cele zise. Drepturile asupra portului, terenuri etc., de folosirea cărora se bucură societatea, nu sunt decât un echivalent al anuității ce i se cuvenea pentru capitalul pus în construirea drumului de fier, încât prin restituirea acelui capital, prin răscumpărarea drumului numai, se răscumpără de sine și fără o plată deosebită drepturile mai sus citate. E o adevărată sofismă a pretinde să plătim și drumul și veniturile pe cari el le aduce. Ar însemna a plăti o moșie de două ori, o dată prețul ei, apoi un capital reprezentând veniturile ei, sau a plăti o casă de două ori, o dată prețul cât a costat zidirea din temelie pân-la acoperământ, apoi o capitalizare a chiriei anuale ce-o aduce. Sau una sau alta se plătește, sau costul construirii sau capitalizarea venitului. A plăti amândouă la un loc e absurd. Presa capitalei e unanimă în condamnarea acestei răscumpărări, esceptând se 'nțelege pe Don Quixotte al „Românului“ și pe Sancho Pansa a „Telegrafului“.
Reproducem deci articolele scrise în „România liberă“ și în „Binele public“ asupra acestei afaceri.
Am arătat în mai multe rânduri că rămânerea la putere a roșiilor va degenera într-un pericol social. Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor decât priveliștea corupției și a nulității recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului. Această priveliște îi ia poporului încrederea în valoarea muncii și în siguranța înaintării prin merit. Dându-i-se zilnic exemplu că, fără a ști ceva și fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat și om cu vază, arătându-i-se zilnic împroprietăriri de oameni ce n-aveau alt drept decât favorile oamenilor zilei, contagiul intelectual și moral devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup al Campiniilor la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetățeni, cărora le vine asemenea în minte ceea ce nu le-ar fi venit niciodată fără molipsirea prin exemplul celor împroprietăriți fără drept și a celor ce, prin esplicări sofistice a legii, au știut să-și înjghebe moșii sub pretextul c-ar fi însurăței.
Am constatat asemenea că nicicând în România n-a existat cestiunea agrară. De la începuturile acestor țări și până la împroprietărire regimul moșiilor era proprietatea mare și cea mică pe de-o parte, posesiunea ereditară în anume condiții, stabilite prin tranzacție liberă, pe de alta. Niciodată nu i-a venit românului în minte de-a pretinde ceea ce nu este al lui, tot precum, pe de altă parte, simțul de drept era atât de puternic în el și iubirea ogorului atât de înrădăcinată încât pentr-un petec cât de neînsemnat de pământ se judeca pân-în pânzele albe.
În decursul unei vieți de sine stătătoare de câteva sute de ani poporul nostru n-a avut nevoie nici de Cod civil, nici de Cod penal pentru a avea un adânc sentiment de drept și, precum roiul de albine nu are lipsă de legi și regulamente scrise, de recrutări etc., tot așa și la poporul nostru toate lucrurile mergeau strună printr-un înnăscut spirit de echitate și de solidaritate.
Fără recrutație Mircea și Ștefan-Vodă ridicau țara în picioare, ba adesea nici nu puteau s-o înfrâne și s-o domolească când era vorba de năvăliri în afară. În tot decursul acestei lungi epopee nu găsim însemnându-se de niciunul din cronicarii noștri o mișcare agrară; nicicând acest popor îndărătnic și viteaz nu atinge nici în clin nici în mânecă averea sau dreptul altuia; din contra, vedem o energică statornicie în păstrarea și moștenirea proprietății. A înstrăina un petec de moșie în vremea veche era o afacere de stat și avea nevoie de sancțiunea Domnului și a sfatului suprem.
Astfel istoria s-a însărcinat, prin mersul ei organic, să dea creștere poporului românesc, o creștere ale cărei principii conservatoare deveniseră atât de habituale, atât de constitutive pentru chipul de a vedea a fiecăruia, încât un om nici-și putea închipui măcar că poate să-și arunce ochii asupra lucrului altuia.
Dar, pe cât educația unui popor se câștigă și se păstrează cu anevoie, tot atât de lesne se pierde și se compromite o asemenea moștenire când se dau de sus exemple de neorânduială, de nedreptate, de incoerență. A fost destul ca, în curs de câteva luni, un demagog cosmopolit să stea ministru, pentru ca conștiința de drept a poporului să înceapă a se întuneca, pentru ca să se nască în el dorinți nelegitime, cari înainte nici prin vis nu i-ar fi trecut, pentru ca să se zdruncine în el complexul de idei habituale cari, din neam în neam, constituiseră vederile sale juridice și morale.
Dar și mai odios în toate acestea e că guvernul, în loc de-a izola ceea ce s-a întâmplat în mod izolat în Ilfov și Vlașca, se servă de evenimentul petiției colective din aceste județe pentru a imprima chiar cererilor drepte ale țăranilor caracterul neliniștitor al unei mișcări agrare; că, nevrând să facă dreptate sătenilor de pe moșia arendată de un Pișca, i-acuză fără cuvânt și fără umbră de adevăr că ar fi cerând același lucru ca și țăranii din Vlașca și Ilfov.
Iată dar o mișcare nelegitimă și neîndreptățită devenind un pretext pentru persecutarea și maltratarea acelora cari au cereri drepte; iată un Chirițescu, fost camardiner, servindu-se de poziția de prefect pentru a caracteriza de mișcare agrară reclamații făcute în contra unor măsurători strâmbe și asupritoare ale ogoarelor ce oamenii s-au obligat a le munci arendașului. Pe de o parte dar se înscenează mișcarea, pe de alta ea servă de pretext de persecuțiune în contra oamenilor fără vină și a căror reclamații sunt drepte.
Toate acestea nimicesc influența educativă pe care statul îl exercită în alte țări, prin corectitudinea actelor sale, asupra conștiinței cetățenilor. Vechi și drepte vederi de cuviință și de echitate se descompun în această atmosferă, poporul — o ființă organizată prin nestrămutate vederi intelectuale și morale — devine o adunătură inorganică de indivizi, predispusă spre anarhie atât în urma instigațiunilor vinovate ale agenților demagogi ai partidului cât și prin lipsa de dreptate și prin pierderea încrederii în stat.
Oare să fim un popor atât de bătrân încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu știm că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu câștigate în trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului? Să nu vedem limpede că instinctele demagogice nu sunt decât rămășițele invidiei venetice, care dușmănea tot în această țară: și familie, și biserică, și limbă, și datină? Oare noi să nu știm că vrajba socială și politică n-a avut altă țintă decât a altera caracterul și inima dreaptă pe care părinții din părinți au lăsat-o moștenire poporului nostru, pentru a le asimila instinctelor bastarde și veninoase ale rămășițelor de venetici?
Zilnicele atentate ale guvernanților asupra principiilor ce asigură dezvoltarea liniștită a unui popor să nu fie în stare a trezi rezistența tuturor elementelor sănătoase din țară? Coroana poate rămânea îngăduitoare față cu tentative capabile a săpa și dezrădăcina orice societate din lume, necum una șubrezită prin o lungă și sterilă epocă de tranziție?
Iată întrebări cari se impun de la sine în situația grea ce se creează țării prin rămânerea la putere a partidului roșu, putrezit moralicește de variile afaceri impure începute cu cărăturile Warszawsky și încheiate cu Cernavodă-Chiustenge.
Numai un guvern onest și o administrație onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creșterea și maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice și simțul său de echitate, nutrit de biserică și de lege. Astfel, din destrăbălare în destrăbălare, am ajunge a se șterge cu totul din conștiința publică deosebirea între bine și rău, între drept și nedrept; anarhia de idei ar da naștere anarhiei ordinii materiale.
Dar, în chaosul acesta, ce-ar mai fi statornic, ce-ar mai fi sigur? Dacă am trăi încai izolați în Peninsula Iberică sau în grupul Insulelor Britanice, descompunerea ar fi foarte păgubitoare progresului, dar nu ar nimici statul. Dar, încleștați între mari și puternice monarhii, mișcările nesănătoase dinlăuntru s-ar preface oricând într-un pericol pentru chiar existența statului și chaosul stingerii ar amenința însăși individualitatea etnică și istorică a poporului românesc. Oare roșii să nu înțeleagă că acel chaos i-ar înghiți și pe ei împreună cu țara ntreagă? Să nu înțeleagă că-n urma repetatelor greșeli de guvernământ e o datorie pentru ei de-a suporta discreditul ce și l-au grămădit asupră-le și de-a se curăți de el? Iată o cestiune pe care n-o punem, se 'nțelege, masei interesate a partidului, dar care merită fără îndoială atenția oamenilor lui conducători.
Ce ți-e cu omul iscusit! Cum află el, așa ca din senin, vindecare la toate relele, cum află oricărui sac petecul ca și care nu se mai poate! Așa bunăoară vestitul Nastratin își cârpea într-o zi giubeaua, fără nod la ață. Dar, fiind ața răsucită tare, s-a 'nnodat de la sine și Nastratin a cunoscut numaidecât că-i vine mai bine astfel și, îngâmfat de născocirea sa cu totul nouă, a pus crainic prin oraș să strige, ca să afle cu toții, mic și mare, că după moda scoasă de el ața se 'nnoadă întâi la căpătâi. Un turc luă un pumn de sare și veni foarte serios lângă Nastratin: „Hogeo, zise turcul, cască gura să-ți sar vorba!“
Așa și cu liberalii noștri.
Ei și numai ei au aflat cum se 'nnoadă ața, ei și numai ei fac legile cele mai bune și mai înțelepte, ei numai înțeleg nevoile poporului. Crainicul gazetar din Strada Doamnei bate toba cea mare, propuind bunăoară o nouă lege de tocmeli agricole. Pentru care cuvânt? Pentru că se comiteau abuzuri. Dar, dacă se comiteau, nu legea trebuia modificată, ci abuzurile trebuiau să 'nceteze prin aplicarea strictă și exactă a ei. Altădată crainicul propune o lege nouă pentru neînstrăinarea pământurilor țărănești. Această neînstrăinare e prevăzută atât prin legea rurală cât și prin Constituție, dar sub administrația roșie dispozițiile se calcă și se comit abuzuri. Ei bine, în loc de-a stărui pentru aplicarea strictă a textelor existente și pozitive, Nastratin își dă aerul de-a descoperi el cel dintâi că ața trebuie 'nnodată și vine c-un proiect de lege.
De astădată se face iar sfară 'n țară cu ștergerea rămășițelor de dări din trecut.
- Dăruite vă fie rămășițele pentru șapte neamuri suitoare, zice „Pseudo-românul“, spre mai marea landă a tagmei noastre patriotice. Nu mai luăm dări decât de la cei de față și viitori. Altfel conservatorii ar fi în stare de-a pretinde aceste restanțe și a echilibra bugetele cu ele.
Și toate astea „Pseudo-românul“ le spune cu aerul cel mai serios din lume, lăudând cu îngâmfare o nouă lege votată, cu totul de prisos, de vreme ce legea percepției din 26 mai 1868, și azi în vigoare, e foarte clară în privirea aceasta.
Iată în adevăr ce zice art. 25 al. 4 a acelei legi:
- Dreptul agenților fiscali de-a urmări contribuțiunile datorite statului, împreună cu zecimile adiționale, încetează la finele anului al treilea de la începutul fiecărui exercițiu.
Dar asta ce e decât tot dispozițiile legii celei nouă? Însă, în loc de-a aplica cu stricteță legea veche, se face una nouă, pentru două cuvinte. Una pentru a face să se crează că pân' acum n-a existat nod la ață și că numai patrioții au făcut descoperirea, alta pentru că o nouă lege sună în coloanele „Românului“ și dă a înțelege națiunii ce grijă au patrioții de ea, pe când o simplă circulară de admonițiune către agenții fiscali de-a aplica strict art. 25 ar fi intrat, fără sunete de tobă și trâmbiți, în memoria și deprinderile agenților respectivi.
Astfel liberalii noștri sunt extraordinari în descoperirea unor lucruri pe cari toată lumea le știa înaintea lor și confundă neștiința lor proprie de legile pozitive ale țării în care trăiesc cu absența acestor legi. Fiindcă toate lucrurile merg în lumea asta crescendo, ne vom pomeni într-una din zile că unul dintre patrioți descoperă tabla pitagoreică ca un lucru cu totul nou și că alt onorabil cere patent de invențiune pentru descoperirea, asemenea nouă, că de la Galați la București sunt exact atâția chilometri cât și de la București la Galați și că zero e egal cu zero. La multe descoperiri de soiul acesta ne putem aștepta din partea unor bărbați atât de iscusiți și atât de învățați, precum sunt confrații noștri.
Auzim că d. Populeanu, procuror al Curții, ar fi fost trimis să cerceteze la fața locului cazul d-lui G. Alexescu din Teleorman. Nu punem la îndoială caracterul magistratului delegat, dar ne vine a ne îndoi, pentru multe cuvinte, de eficacitatea deplină a misiunii sale. Deși ministrul de interne e convins că acuzarea adusă d-lui Alexescu e o mișelie a d-lui Kirițescu, prefectul fără scrupule și fără rușine a județului Teleorman, totuși îl mănține în funcție. Acuzarea nu e făcută decât cu scopul de-a masca mâncătoriile unui arendaș al statului și de-a boteza de mișcare agrară reclamațiile drepte în contra unor măsurători strâmbe de ogoare, făcute nu cu stânjenul Șerban Vodă, ci cu cel fraudulos, al onor. Pișca. Mănținând pe prefect în funcție, împreună cu toată droaia sa de agenți, d. Populeanu va fi, ni se pare, menit a face cercetări sub auspiciile și cu ajutorul administrativ al acestui om și astfel toată acțiunea sa poate să n-aibă alt rezultat decât acela de-a spăla pe funcționarul abuziv și de-a legitima strâmbătățile comise, de-a lungul ogoarelor, de faimosul stânjen Pișca.