Din periodice/Din Timpul, iunie-iulie 1882

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, mai 1882 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, iunie-iulie 1882
Din Timpul, august 1882


[1 iunie 1882]

De la un timp încoace se observă o disproporție mare între numărul fictiv al deputaților înscriși ca prezenți în Adunare și între numărul cel real al celor ce sunt în adevăr față la dezbatere. O mulțime de voturi s-au dat, o sumă de legi s-au votat fără ca să fie față numărul cerut de regulament și, cu toate acestea, lucrurile merg strună și voturile nu sunt lovite de nulitate, ci rămân legale și date de-a binele, pentru că cei cari în realitate absentează nu tăgăduiesc nicicând de-a fi dat un vot ce nu l-au dat și pentru că biuroul Adunării pare a trăi în același cerc vicios în care se 'nvârtește majoritatea. S-a întâmplat într-un rând cazul ca un deputat înscris ca prezent în procesul-verbal al Adunării să fie, chiar în vremea în care votul său se număra în Adunare, într-un oraș de provincie, unde pleda un proces. În București răspundea la apelul nominal și în aceeași clipă, dincolo de Olt, pleda.

Dar… ce nu se 'ntâmplă în această Adunare?

În timpul în care reforma legii tocmelelor agricole intrase în sfera de discuțiune a Adunării, s-a ales, precum se știe, o comisie de 21 care să revază proiectul de lege. Pe când acești 21 de inși — dintre deputații cei mai inteligenți, unii chiar dintre cei mai onești — lipseau din Adunare și după ce rugaseră pe ministrul-prezident să nu pună în dezbaterea Adunării nici un proiect important, grupul Eliad-Cârciumărescu se folosește de absența colegilor și, fără discuție, fără a se citi sau a se fi împărțit raportul, se votează prin surprindere tranzacția privitoare la cheiul Brăila, prin care statul aruncă în Dunăre un milion și mai bine de franci pentru lucrări înecate, făcute în condiții reprobate de inginerii statului și de comisiile de anchetă trimise la fața locului.

D. Nicorescu a arătat atunci cu toată claritatea că votul era viciat prin împrejurarea că o mare parte dintre deputați fuseseră opriți, prin lucrări legislative, de-a lua parte la ședință și obținu de la Adunare ca să se cerceteze cazul din nou și să se oprească promulgarea. Motivele materiale aduse în contra tranzacțiunii erau zdrobitoare și Camera, văzând că votul i se escamotase prin subrepțiune și surprindere, putea în adevăr să revie asupră-i.

Proiectul, votat gata, a reintrat deci în comitetul de delegați al secțiunilor.

Dar ce s-a întâmplat în acel onorabil comitet?

La început majoritatea era pentru moțiunea d-lui Nicorescu, deci în contra promulgării tranzacției. Dar, în timpul sărbătorilor Paștilor, doi din membri se numesc prefecți și li se substituie alții. Altul e trimis în Moldova să cumpere porumb. Noul comitet, suplantat celui vechi, nu mai cercetează deloc tranzacțiunea în fond, ci prin gura raportorului său, d. V. Maniu, are îndrăzneala de-a spune că e neconstituțional de-a reveni asupra unui vot… escamotat prin surprindere de cătră partizanii lui Cârciumărescu.

Adăugăm că d. C.A. Rosetti e asemenea de opinia d-lui Maniu și nici nu ne-am fi așteptat la altceva de la un panglicar venetic care, în opunere cu chiar elementele mai curățele și mai românești ale partidului, s-a constituit în apărătorul absolut al tuturor veneticilor malonești din partidul roșu.

Filozofia pozitivistă a descoperit că moralitatea publică și privată nu este decât simțul colectiv de conservare al rasei, pentru că imoralitatea și malonestitatea poate înainta pe un individ, dar pentru colectivitatea rasei ele însemnează disoluțiune și moarte. Un străin nu e părtaș acelui simț, nu-i este înnăscut, iar efectul său asupra moralității publice va fi dizolvant. În adevăr, ce simț colectiv de conservare a rasei române poate fi în niște venetici ca C.A. Rosetti, Eliad, Cârciumărescu, Simeon Mihălescu, cari nu sunt destul de vechi în țară pentru a se fi adaptat și împărtășit din acel simț colectiv de conservare a rasei, ci sunt niște simpli cavaleri de industrie pripășiți aci ca să se hrănească și să câștige prin orice mijloc, indiferent de e moral sau imoral, onest sau malonest?

D. C.A. Rosetti s-a supărat deci foc asupra d-lui Nicorescu și rezultatul acestei supărări a fost că Adunarea a trecut la ordinea zilei asupra moțiunii. Numai sancțiunea M. Sale mai e necesară și una din cele mai scabroase afaceri va deveni lege, lege sfântă, fericitoare poporului românesc.


[2 iulie 1882]

Alexandria, odinioară al doilea oraș după Roma și numărând în vremea lui Cezar 900.000 de locuitori, e astăzi teatrul întristător al acelui din urmă eveniment războinic. Lordul Seymour comandează bombardarea forturilor lui, pentru…? Pentru că egiptenii actuali au îndrăznit să pretindă a fi stăpâni în țara lor proprie.

Nu vom face reflecțiuni sentimentale asupra intervențiunii armate a Angliei, care are deja aprobarea mai multora dintre puterile mari. Cuvânt au egiptenii, dacă vor ca țara să fie a lor, cuvânt pe de alta și Europa, dacă voiește a-și mănține influența ce au câștigat-o cu timpul acolo. Considerațiunea însă ce i se poate opune lui Arabi Pașa și partidului său național e că târziu, prea târziu s-a trezit și că neatârnarea Egiptului nu se pierde azi, ci s-a pierdut din acel moment în care țara a devenit terenul de colonizare și de imigrațiune a tuturor popoarelor.

Un popor, ca și un copac și ca oricare altă ființă organică, nu poate înainta decât din sine însuși, decât dezvoltându-și treptat aptitudinile și puterile sale înnăscute. A trăi în iluzia că, introducând în Egipet muzică de Offenbach și farse de Meilhac și Halevy, țara se civilizează conduce la rezultatul la care Egipetul a ajuns.

În genere când într-o țară, agricolă mai cu seamă, vedem grămădindu-se oamenii în centre comerciale, vedem că preferă a trăi din mijlociri negustorești decât din producțiune, putem deduce cu lesniciune că numărul producătorilor scade, că ocupațiunea lor se simplifică din ce în ce și devine mai grea, pe când pe de altă parte numărul consumatorilor improductivi crește. Și numărul acestora crește totdeuna repede, căci globul întreg se 'nsărcinează a-i furniza nefericitului popor care-a ajuns a fi redus numai și numai la munca câmpului.

Precum vedem România devenită un teren de imigrațiune pentru prisoasele de populație ale statelor învecinate, precum aci oameni de ieri alaltăieri se urcă cu repejune pe scara socială, fără scrupul de mijloacele ce le 'ntrebuințează pentru a se urca, tot astfel ni se descrie că s-au petrecut lucrurile în Egipet. Din câteși patru unghiurile lumii curgeau baroni și conți ruinați, roind ca fluturii în strălucirea seraiului chedivilor și având atâta analogie cu suita de numiri sunătoare a regelui Stroussberg. Un popor de feneanți, recrutat din toate națiile Europei, s-a grămădit pe umerii acelui sărac și nefericit felah și Alexandria însăși, având la începutul secolului și sub Mehmed-Ali abia 30.000 de locuitori, ajunsese în câteva decenii la sute de mii, toți aproape trăind din negoț, adecă din o meserie care nu sporește întru nimic masa producțiunii, ci are cel mult efectul de-a o scumpi și de-a stinge prin concurență producțiunea indigenă pe cât existase. Sute de funcții ad-hoc s-au creat pentru toți nobilii venetici și feneantismul, adesea malonestitatea, era privită ca un titlu de-a aspira la retribuțiuni din casa statului. Îndată însă ce, prin introducerea de trebuințe străine și prin concurența negoțului, se stinge varietatea ocupațiunilor la un popor cât de primitiv, el e redus întreg la rolul de salahor, de lucrător cu ziua, care trăiește de la mână la gură.

Aceasta a fost cauza nemulțumirilor populației, a formării partidului național și a popularității lui imediate, a hotărârii târzie de-a înlătura influența străină.

Cu toate acestea robia economică a populației a devenit deja atât de mare încât, deși voiește a alunga pe străin, nu poate trăi fără el.

De aceea, cu fuga europenilor, foametea amenință populațiunile orășenești.

Astfel, războiul din afară, mizeria și foametea înlăuntru sunt epilogul acelei spoieli egiptene, al acelui pospai de pseudocivilizațiune, atât de costisitor și atât de netrebnic ca și al nostru.

Și la noi străinii se înmulțesc pe zi ce merge; ba toate reformele și îmbunătățirile, câte ne vine-n minte să le facem, au mai cu seamă de obiect dezvoltarea negoțului, nu însă diversificarea ocupațiunilor economice. Și la noi negoțul a desființat toate breslele din trecut și a substituit vechei noastre clase de mijloc o clasă de străini mijlocitori cari nu adaugă nimic nici la masa producțiunii noastre, nici la aceea a producțiunii ce-o importă. Și noi suntem în multe priviri pe calea Egiptului.

Idolatri moderni, închinători nu de pietre și de lemne săpate, ci de cuvinte goale și de fraze sunătoare, am îngăduit ca negustorii de vorbe dinlăuntru, aliați cu cavalerii de industrie din afară, să escamoteze una câte una toate vertebrele societății și să i se substituie românului în toate celea și oriunde. Prevestitorii decadenței bat în zădar la poarta luării noastre aminte. În zadar medicul recrutor constată degenerarea rasei române, perceptorul sărăcia ei, învățătorul ignoranța, economistul inepția ei produsă în mod artificial — noi urmăm, ca bizantinii decăzuți, a tăia înțelesul cuvintelor în două și, cum pentru aceștia vorba filioque era pretextul de război civil și de împărecheri, tot astfel la noi vorba liberalism constituie pretextul sub care o ceată de negustori de principii monopolizează și nimicesc puterile întregei țări.


[2 iulie 1882]

„Națiunea“, perindând acuzările ce se fac administrației liberale de cătră foile de orice nuanță, deși nu contestă adevărul acestor acuzațiuni, crede însă a putea afirma că faptele și apreciațiunile sunt, și într-o parte și într-alta, pline de exagerație.

N-am voi în adevăr să facem o cercetare lexicală asupra vorbei exagerație, care însemnează a face din țânțar armăsar, a da lucrurilor proporțiuni ce nu le au. Cu toate acestea nu o convingere preconcepută, ci experiența de toate zilele ne dovedește că foile române, departe de-a exagera, sunt, din contra, mărginite prin numărul cuvintelor din dicționar de-a putea zugrăvi cum se cuvine tot ce se petrece în România ca viață politică și ca viață de stat. Ne-ar părea bine dacă s-ar mai putea exagera; din nenorocire însă o descriere cât de pesimistă a stării de lucruri e departe de-a ajunge umbra măcar a mizeriei morale care bântuie țara, o mizerie mai adâncă, dacă se poate, decât cea materială.


Un rău există, zice „Națiunea“, nimeni nu poate tăgădui acest fapt. Avem nevoie de ameliorații. Ele nu se pot efectua cu personalul ce-l avem. El s-a obicinuit a se ocupa mai mult de discuțiuni politice decât de sarcina ce e chemat a îndeplini.


Dar oare de ce se ocupă cu discuțiuni politice, adecă cu negustorie de vorbe, decât cu îndeplinirea serviciului pentru care e plătit și pe care-l datorește?


Cauza care a produs aceste triste rezultate este, după opiniunea generală, că oamenii cari conduc partidul s-au depărtat de principiile adevărat liberale.


Cum? Asta-i tot? Cauza tuturor relelor să nu fie alta decât că oamenii s-au depărtat de la principii? Oare dacă un om e sărac cauza e că s-a depărtat de la principiul cutare? Dacă e bolnav, dacă e incult, dacă degenerează cauza e că nu se închină la o definiție politică? Oare orbul e orb pentru că nu cunoaște formulele opticei, săracul sărac pentru că nu știe economia politică, bolnavul bolnav pentru că nu știe anatomie și fiziologie?

Nu, onorabili confrați, n-au a face principiile nimic cu relele ce ne bântuie; omul cel mai bun și mai de treabă din lume poate avea principii eronate cu totul, omul cel mai mizerabil le poate avea pe cele mai bune; ei rămân cum sunt din alte împrejurări, căci deja Seneca, învățătorul lui Nero, care-a avut obiectul sub mâna lui și a putut constata adevărul, zice: Velle non discitur — a voi nu se învață, precum nu se 'nvață a naște sau a fi născut, precum nu se 'nvață a fi bun ori rău.

Nu dar în principii ori în abatere de la ele consistă răul. El e mai adânc; e social înainte de toate; din răul social a rezultat declasarea și relele economice, din acestea demoralizarea deplină a societății române.

Răul social consistă în ridicarea unei păture nenumărate de oameni ignoranți, de vânzători de abecedar.

Dacă vom lua lista prefecților și subprefecților din țară și în genere personalul administrativ, vom afla că aproape toată generația consistă din cenușeri, din oameni cu patru clase primare cari în viață-le n-au muncit nimic și cari nu știu a administra, pentru că n-au învățat nimic.

Acest personal se ocupă deci cu discuțiuni politice, pentru că nimic nu știe încolo decât ceea ce citește prin gazete și pentru că golul intelectual, lipsa de cultură cată a se umplea cu ceva.

Cei însă ce-i dau nutrimentul zilnic al inteligenței sunt tot atât de ignoranți. Redactorii faimoși ai celei mai mari foi din țară n-au în sacul lor de grăunțe intelectuale decât patru clase primare și vorbe, vorbe goale culese din gazete străine. O logomahie stearpă, iată tonul tuturor foilor, aproape o ceartă pentru abstracțiuni fără sferă determinată și fără cuprins determinat, iar sub pretextul subțire al acestei certe de vorbe, animalul organic își caută hrana zilnică, fără nici un scrupul pentru binele aproapelui său.

Organizațiunea noastră liberală n-a făcut-o nimeni în serios, nici n-a luat-o nimeni ca atare.

Nu libertarea materială s-a cerut, nu libertatea muncii, ci libertatea ignoranței de-a acapara funcțiile publice. Bugetul nostru este piața în care se vând scump cele patru clase primare, ce, în locul unei meserii onorabile, scârție slove negre pe hârtie albă.

Clasa aceasta a feneanților avizată la buget e nenorocirea noastră socială. „Națiunea“ va concede că tot ce e deasupra în societatea română e o pătură nenumărată de mijlocitori, nu de producători. Nici prefecți, nici subprefecți, nici advocați, nici negustori nu sporesc c-un fir de grâu măcar producțiunea țării, nu dau materiei o schimbare de formă, singura ce dă valoare adevărată muncii omenești. Advocați, negustori, amploiați etc. nu mjilocesc decât schimbul de posesiune a lucrurilor, fără a spori masa lor, fără a le da o valoare superioară prin schimbarea formei. Mulțimea nenumărată de ovrei nu are altă ocupație decât aceea ce face toată clasa imediat superpusă țăranului, a transmite de la o mână la alta posesiunea lucrurilor, dar a opri pe această cale cea mai mare parte drept recompensă a acestui serviciu de mijlocitor. Deci există două națiuni deosebite în această țară, una stoarsă și sărăcită de producători, alta îmbuibată de mijlocitori: poporul și plebea.

A afirma că „liberalism“ sau „conservatism“ de principii poate lecui o asemenea stare de lucruri este, ierte-ni-se, o credință ușoară. Orice principii am pretexta că avem și unii și alții, mizeria și lipsa de cultură vor fi umbra pseudocivilizației noastre. Numai o organizare strictă care ar sili pe poporul de mijlocitori la muncă și la producțiune, o organizare care ar îngreuia parvenirea la funcții publice, dar care le-ar deschide, prin alt regim economic, o piață în care să-și deprindă și să-și ofere brațele la muncă reală, ar putea să vindece relele de cari suferim.

În loc de principii politice ar trebui să pătrunză în societatea noastră știința exactă, putința de-a aplica principii mecanice. Gradul de civilizație al unui popor nu se măsură după numărul botinelor lustruite, a frazelor franțuzești și a gazetelor, ci după aptitudinea lui de a supune puterile oarbe ale naturii scopurilor omului. Cu cât omul e stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, și-și face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizația e mai înaltă, cu cât omul stăpânește mai mult asupra omului, cu atât barbaria este mai mare.

Înmulțirea clasei de mijlocitori a produs răul social al împuținării și sărăcirii claselor producătoare; iar mizeria are de efect imediat demoralizarea. Aceasta apoi merge mână 'n mână cu degenerarea rasei chiar. Un popor sărac, dar sănătos, are tot lungul viitorului înaintea lui; dar un popor fizic degenerat, un popor compus din stârpituri, e condamnat a pieri pentru totdeuna. Medicul recrutor ce constată degenerarea fizică a rasei, cel igienist care constată morbiditatea și mortalitatea ei, iată cei ce ne arată în adevăr rezultatele negustoriei de vorbe cu care ne 'ndeletnicim toți, din nenorocire, de la 1848 până astăzi. Aciia însă cari față cu faptul decăderii fizice sunt în stare să admită un progres real în țară sunt sau amăgiți sau amăgitori.


[4 iulie 1882]

Corespondentul din București al „Gazetei generale“ din Augsburg, printr-un articol intitulat Progresele Rusiei la Dunărea de Jos, se face organul acelor amănunte curioase cari ar fi circulând asupra sciziunilor din partidul roșu. Reproducem acea corespondență, deși ni se pare a cuprinde multe apreciații eronate, pentru cuvântul că scriitorul în cestiune s-a dovedit în curs de mulți ani statornic amic al partidului și guvernului roșu. Deci, oricât de numeroase ar fi ingredientele erorii în descrierea sa, întru cât privește încordarea dintre vechii amici politici, Rosetti și Brătianu, ea poate să ne fi dând câteva deslușiri exacte.

Iată acea corespondență:


Văzând maniera naivă cu care ziarul „Russ“, redijat de Aksakoff, încearcă a tăgădui orice complicitate morală a guvernului din San Petersburg cu agitațiunile de înaltă trădare propagate între rutenii din Galiția și descoperite cu ocazia procesului din Liov, e îndoit de interesant a urmări căile ascunse cu care s-a silit Rusia să combată, nu fără succes, influența austriacă la Dunărea de Jos. Fiindcă în Petersburg exista convingerea că, după esperiențele asupra gratitudinii rusești pe cari le-a făcut România imediat după războiul oriental, ea va trata c-o justă neîncredere orice propunere directă de amicie, s-a crezut că influența pierdută în urma anexiunii Basarabiei și a cestiunei Arab-Tabia s-ar putea recâștiga pe cale indirectă. Acest sistem era în adevăr mai circumstanțial și mai migălos, dar, cunoscându-se stăruința și răbdarea diplomației rusești, metodul promitea un succes ce părea sigur, din cauză cu atitudinea Austro- Ungariei în cestiunea dunăreană și multicolorele împrejurări de partid din România prezintă puncte de razim pentru a submina relațiunile dintre România și Austro-Ungaria. Înainte de toate era important de-a scoate din cabinetul Brătianu pe acel membru carele, ca conducător al politicei esterioare, avuse ocazia de-a încerca mai mult dezinteresarea Rusiei față cu tânărul stat de la Dunărea de Jos. Se știe că ministrul Boerescu era suspectat ca partizan mascat, ba chiar mituit, al politicei orientale vieneze. Cea mai nejustificată imputare ce se putea face. Din contra, Boerescu, care compusese memorandul tipărit în Paris asupra anteproiectului, întâia și cea mai însemnată scriere polemică în contra pretențiunilor austriace, consideră influința Austro-Ungariei ca răul cel mai mic dintre două rele. Ba părerea aceasta a sa concorda atât de mult cu vederile primului ministru, Brătianu, încât știrile aduse de ziarele din Viena, că înlăturarea ulterioară a lui Boerescu avea de cauză divergența de opinii în politica esterioară, cată să le numim scornite din nimic. Ceea ce-a adus căderea lui Boerescu n-a fost nimic alt decât isteția cu care Rusia a știut să esploateze în favorul său și al influenței sale neîncrederea României, pricinuită prin atitudinea Austriei, arătându-se pe neașteptate concesivă în cestiunea despăgubirilor de război.
Brătianu n-a dispărut împreună cu Boerescu pentru mai mult timp de pe arena puterii, dar aceasta are a o mulțumi întâi inepției frățâne-său, chemat ca urmaș la prezidenția Consiliului și mai cu seamă marei sale popularități. El nu datorește Rusiei rămânerea sa la putere și-n genere cată să blamăm ușurința cu care Viena 'l acuză pe Brătianu c-ar fi având dispoziții rusofile numai și numai pentru că n-a putut ocroti pe colegul său mai puțin popular, Boerescu, în contra influinței crescânde a Rusiei.
Altceva însă nu s-a relevat pân' acum după cât știu: chipul în care Rusia, în timp atât de scurt, a câștigat o atingere atât de intimă cu partidele politice din România încât acestea, cu toate protestele lor în contra retrocesiunii Basarabiei, au ajuns totuși a face servicii de salahor politicei rusești. Cei inițiați însă cunosc faptul învederat că principele Obolensky, comisar în cestiunea despăgubirilor de război ruso-române, avea, pe lângă însărcinarea sa oficială, și aceea a unui comisar politic și a exercitat această din urmă profesie c-un succes destul de mare, pentru că cercetările sale oficiale în privirea mărimii despăgubirilor de război l-a pus în contact cu cei mai influenți dintre marii proprietari. Mai cu seamă în Moldova rămășițele fostei fracțiuni, din care făcea parte și pensionariul statului rusesc, Cogălniceanu (?!), s-au folosit de orice putea servi ca armă în contra regimului valahian al lui Brătianu. Făcând în mai multe rânduri drumul dintre București și S. Petersburg, lui Obolensky i-a trebuit un an și jumătate pentru afacerea, desigur nu grea, a despăgubirilor și-n același timp a aplanat calea pe care Brătianu să fie silit, prin marii proprietari din partidul său propriu, ca sau să-și părăsească poziția sau să intre 'n apele rusofililor din Moldova (?). Aceasta s-ar fi întâmplat deja cu ocazia revizuirii reformei agrare, dacă, în această cestiune, Brătianu n-ar fi avut sprijinul amicului său politic, Rosetti, părintelui proiectului de reformă agrară. Dar ceea ce iar nu s-a relevat îndestul este că între cei doi vechi coreligionari politici exista o divergență de opinii în privirea politicei esterioare, și îndeosebi a cestiunii Dunării, încă de pe timpul pe când Rosetti era alături cu Brătianu ministru de interne.
Pentru direcțiunea pe care de pe atunci încă o apucase Rosetti e semnificativă împrejurarea că spiritualul jurnalist Ventura, care, prin mijlocirea lui Cogălniceanu, dăduse publicității anteproiectul și făcuse din el obiectul unei agitații, evident contrare Austriei, a fost numit în toamna anului trecut șef al unui biurou de presă ce se pretindea că atârnă de Ministerul de Esterne, dar în realitate era inspirat de Rosetti. Nu se știe nici pân' acum cât de mari deveniră divergențele de opinii între Rosetti și Brătianu când, acum o jumătate de an, cel dintâi s-a retras din capul Ministerului de Interne. Numai un lucru e de observat: că, deodată cu retragerea sa, s-a desființat și biuroul de presă și Ventura a fost demis, fără de-a i se fi denunțat angajamentul de mai nainte. E cunoscut apoi că și pe urmă, Rosetti au sprijinit politica Rusiei în cestiunea Dunării, opusă Austro-Ungariei și Germaniei, pre când Brătianu crede, din contra, că trebuie a se evita atât o atitudine prea accentuată împotriva vecinului stat habsburgic cât și o concesivitate care ar atinge demnitatea României. Nu mai e îndoială că neînțelegerea dintre cei mai de căpetenie, ba chiar unicii conducători eminenți ai partidului liberal, au contribuit a aduce o descompunere totală a actualei majorități parlamentare, iar că împrejurările stau astfel nu se poate atribui decât agitațiunii partidului rusesc. Rosetti, a cărui ambiție de șef de partid merge adesea mai departe decât chiar idealismul său, pare a trece cu totul cu vederea că deocamdată vecinul de la nord vrea înlăturarea lui Brătianu (?) și că, în caz dacă acest om eminent ar cădea jertfă intrigelor aripei stânge a naționalilor liberali, ce ține cu Rosetti, și atacurilor amicilor Rusiei din Moldova, strălucirea guvernamentală a liberalilor ar ajunge curând la capăt și s-ar face loc unui cabinet care ar sta în solda Rusiei (?). Brătianu vede mai departe decât coreligionarul său politic de odinioară și —putem fi convinși — ca mai degrabă ar avea recurs la dizolvarea Camerilor decât să înainteze poftele de supremație ale Rusiei prin mănținerea actualei stări a partidului. Dar chiar în acest caz persistă pericolul ca, la nouăle alegeri, influența Rusiei să fie mai tare decât creditul omului de stat în contra căruia, cu toate numeroasele merite pentru ridicarea patriei sale, se poate ridica imputarea c-a îngăduit atât de mult timp corupțiunea înlăuntrul propriului său partid și mai cu seamă în șirurile partizanilor mai de aproape ai lui Rosetti.


[6 iulie 1882]

Locke, filozoful englez care, cu un spirit de critică neobicinuit pe vremea lui, a analizat cugetarea omenească în elementele ei oarecum ne dă în câteva șiruri o descriere exactă a manierei de-a cugeta și de-a se purta a partidelor, fie politice, fie religioase, încât din citirea acelor șiruri cineva vede bine ce rol cu desăvârșire secundar joacă așa-numitele principii în viața partidelor.

Iată ce zice scriitorul englez:


Oricât de mare ar fi zgomotul ce se face în lume asupra erorilor sau opiniilor, totuși trebuie să fiu atât de drept cu omenirea și să constat că cei pătrunși de erori și de opinii false nu sunt atât de numeroși precum ar crede cineva la întăia vedere. Nu doar c-ar fi cunoscând adevărul, ci pentru că în privirea acelor doctrine, cu care-și fac de lucru șie și altora, ei în realitate nu au nici o părere și nici o opinie. Dacă am catehiza puțin partea cea mai numeroasă a coreligionarilor celor mai multe secte din lume am găsi că, în privirea lucrurilor pentru cari ei s' aprind atât de tare, nu au nici o părere, ba, vom vedea că n-avem nici o cauză de-a crede că ei ar fi admis o părere oarecare în urma unei cercetări a rațiunilor ei sau a unei aparențe de adevăr. Ei sunt hotărâți de-a ținea morțiș la partidul la care i-a angajat creșterea sau interesul lor și, asemenea soldatului de rând în război, își manifestă curajul și zelul după comanda șefilor, fără de-a examina sau a cunoaște măcar lucrul pentru carele se luptă. Când viața de toate zilele a unui om ne dovedește că nu prea ține seama cu seriozitate de religie, cum și de unde am avea dreptul de-a deduce că-și va sfărâma capul cu postulatele bisericii și va cerceta cuvintele pro și contra a doctrinei cutăreia sau cutăreia pentru care se lupta? Lui i-ajunge dacă, ascultător capilor lui, are mâna și limba pururea gata pentru a sprijini cauza comună, pentru a se recomanda în ochii acelora cari pot să-i procure considerația, înaintare și protecție în societate. Astfel oamenii se fac mărturisitorii și anteluptătorii unor opinii de cari n-au fost niciodată convinși, ai căror prozeliți n-au fost nicicând, ba cari poate nici nu le-a îmblat vrodată prin cap. Așadar, deși nu se poate zice că numărul opiniilor neverisimile sau eronate e mai mic în lume decum se arată în adevăr, totuși e sigur că sunt cu mult mai puțini aciia cari se țin în realitate de ele și greșesc, crezându-le adevărate, decum avem obiceiul a ne 'nchipui.


Unul din ziarele bucureștene, „Națiunea“, și-a luat sarcina a face din când în când câte-o analiză — îndealtmintrelea elegant și neted scrisă — a principiilor ce le atribuie conservatorilor și liberalilor. Noi am ruga pe confrați să citească pasajul de mai sus al lui Locke și să ia apoi, nu pe liberalii de-a doua mână, ci pe șefi chiar, pe cei mai însemnați și mai inteligenți dintre ei, să-i catehiseze asupra principiilor ce pretind că le profesează. Îi asigurăm de mai nainte că nici unul nu va avea o idee exactă de ceea ce gândește în materie politică și că, dedesuptul ideilor ce pretextează a le avea, adevăratul motor al acțiunii lor e interesul personal imediat, interesul partidului mediat.

Dacă așadar partidul roșu e numeros, s-ar înșela cumplit cine ar crede că oamenii cari-l compun au aceleași principii. Poate unul dintre o mie și-a bătut capul cu analiza ideilor ce pretinde a le avea: restul ascultă de comandă, căci comandanții la rândul lor îi căpătuiesc. Ca să se mănție la putere, aceștia au înmulțit peste măsură numărul funcțiilor plătite de stat, au abătut curentul dorului de câștig de pe piața firească a producțiunii pe piața postulantismului. Locke are deci dreptate. Cine oferă leafă bună și tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume.

Dacă dar ne-ar întreba cineva cari sunt progresele realizate prin ființa roșiilor la putere, am răspunde: Înmulțirea funcțiilor publice, imposibilitatea din ce în ce mai mare de-a-și câștiga subzistența independent de bugetul statului, dependența din ce în ce mai mare a claselor conducătoare de puterea centrală și de oameni ce-o țin în mână. Dacă guvernul ar ști să ne-nțeleagă, i-am repeta sfatul pe care Montalembert îl dădea odinioară oamenilor de stat din Anglia:


Să ajungă la cunoștința că pofta generală și nemăsurată după funcții de-ale statului e cea mai rea dintre boalele sociale. Ea răspândește în tot corpul națiunii un spirit servil și venal, ceea ce nu esclude, chiar la cei bine căpătuiți, spiritul de partid și de anarhie.
Acest sistem creează o armată de muritori de foame, capabili de orice descreierare, când cred că prin aceasta se va stâmpăra apetitul lor și apți pentru actele cele mai de rând și mai înjositoare, îndată ce foamea le-a fost stâmpărată. O națiune de vânători de funcții e cea mai înjosită din toate națiunile; nu există umilire în lume pe care să nu fie 'n stare s-o suporte. (De l'avenir politique de l'Angleterre)


[7 iulie 1882]

Dacă în timpul adunărilor de la Mazar Pașa, când ni se promitea domnia virtuții, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câțiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că-n nu mai mult de șase ani cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%;

că cei ce protestau contra convenției comerciale vor supune-o iscăliturei Capului statului și vor sancționa-o;

că cei ce combat funcționarismul vor spori numărul posturilor cu sutele;

că cei ce sunt pentru independența alegătorilor vor face pe funcționar să atârne atât de mult de autoritățile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din București;

că cei ce-au trădat se vor decora!

că cei ce-au hulit prin pasquiluri Coroane vor fi decorați cu Bene-Merenti;

că se va specula averea statului la bursă, că se vor cumpăra de stat cu 60% hârtii ce valorau în piața de efecte 20% și că, prin această haiducie parlamentară, o sumă dintre roșii vor deveni milionari;

că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge, care nu face nici cinci, și că 4 milioane din prețul de cumpărătură se va împărți între membrii Adunărilor;

că se va constata prin dezbateri publice într-un stat vecin cumcă o seamă de judecători și de administratori în România sunt tovarăși la câștig ca bandiții din codru;

că administrația va ajunge la halul de-a prinde cetățenii ce-i displac pe ulițe și a-i trimite sub escortă la București, pretextând că sunt nebuni.

Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul și totuși nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat și se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Ca-n vremea cezarilor din Roma, opinia publică e ostenită și moleșită; ea nu mai are putere de reacțiune. Un fel de eres orb că așa trebuie să fie, că „lumea moștenire tâlharilor s-a dat“, precum zice Gr. M. Alecsandrescu, a cuprins toate spiritele și le-a umplut de apatie față cu interesele publice.

Noi credem că-n orice altă țară singur cazul Simeon Mihălescu, faptul că un om asupra căruia se fac cercetări de natură criminală e mănținut în funcție și conduce singur cercetarea făcută în contra sa și — după ce judecătorul declară că nu e caz de urmărire — își numește pe judecătorul său propriu într-o funcție bine plătită din administrația spitalelor, această protecție reciprocă dintre prevenitul atotputernic și judecătorul amovibil ar fi fost îndeajuns pentru a răsturna guvernul celor ce protejează asemenea oameni.

La noi însă nu numai că lucrul nu mai face nici un efect, ci, din contra, ostentativ acest om a fost ales senator și majoritatea comandată să-l spele în public. Acolo — în maturul Corp — onorabilul stâlpnic nu a contestat doar adevărul denunțărilor d-lui Moldoveanu, nu le-a confirmat, ridicând un colțuleț al vălului de pe scabroasa afacere, voind însă a arunca vina pe altul. Senatului puțin i-a păsat că vină există, a lăsat pe unul numai s-o descarce pe umerele altuia, a luat drept bani buni declararea unui om în contra căruia cercetarea era viciată din capul locului și a trecut la ordinea zilei.

Aci ne aducem aminte de o istorioară povestită de un ziar american:

Onorabilul Josua Quiney spunea, într-o prelecțiune ținută la Boston, că a văzut pe cineva în New-York dând, cu ocazia alegerii de deputat în Congres, 25 de dolari pentr-un singur vot și, mirându-se onorabilul că un om poate da atâta pentru un singur vot, i s-a dat asigurarea că, dacă acel candidat va fi ales, va ști să câștige însutit cât a dat. În sesiunea din urmă primise 30.000 dolari pentru că izbutise a trece un bill, deci poate plăti preț bun. Există oameni, zice foaia americană, cari, printr-un serviciu de 5—6 ani în Congres, de unde n-aveau cinci dolari au ieșit c-o jumătate de milion de dolari din Parlament.

Noi găsim că sistemul roșu ar trebui completat și, fiindcă țara pare osândită a fi guvernată de deputați identici cu cel din New-York, alegătorii să-și facă un tarif de prețuri pentru vot. Ei ar fi mai folosiți; și țara? — tot așa de bine ar merge. Putem asigura că mulți dintre candidații viitori au ajuns la așa stare încât ar putea răsplăti acest ușor serviciu al unei dări de vot în mod foarte generos.

Căci să nu se uite. După răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge au mai rămas poduri peste Dunăre de construit și aceste poduri, împreună cu rețelele corespunzătoare de căi ferate, promit a fi bune de muls.


[8 iulie 1882]

Mai multe foi din capitală încep a face „Națiunii“ întrebarea pe care noi i-am pus-o din capul locului: Ce vrea și la ce tinde?

Drept vorbind, noi n-am ști ce răspuns s-ar putea da la o asemenea întrebare.

Fiecare-și aduce aminte că, la suirea d-lui Dimitrie Brătianu pe jețul prezidenției Consiliului de Miniștri, d-sa rostise cuvinte de o escepțională gravitate la adresa coreligionarilor săi politici.

Pentru a realiza îmbunătățiri, zicea d-sa, fiecine trebuie să fie la locul său: hoții la pușcărie, cei ce speculă interesele publice la carantină, omul onest la muncă. Mulți oameni cu cari d. Dumitru Brătianu vorbise îl asiguraseră că nu va găsi pe nimeni care să-l sprijine, pentru că nu mai sunt oameni onești în această țară. Dar dumnealui nu e atât de sceptic, crede că există încă oameni onești și, admițând chiar că n-ar fi, îi putem face onești, pentru că românul lesne se schimbă din bun în rău și din rău în bun. C-o justiție nepărtinitoare și c-o voință energică mulți cari pân' acum treceau de corupți s-ar îndrepta și ar deveni folositori țării: ba ei singuri s-ar simți fericiți când ar avea conștiința liniștită.

Ei bine, același d. D. Brătianu, trecând de la prezidenția Consiliului la a Camerei, îngăduie în această din urmă calitate răscumpărarea liniei Cernavodă-Chiustenge și multe alte mai mărunte, dar de aceeași valoare morală.

Cum rămâne așadar cu aprecierile sale de mai sus și ce voiește acum?

Noi încai nu ne-am făcut nici când iluziile ce și le făcea d. Dumitru Brătianu… la bătrânețe, după ce-a cunoscut în curs de zeci de ani țara. Prin studii xenoscopice am arătat că roșii nici nu sunt măcar români, ci străini pripășiți din câteșipatru unghiurile lumii în decursul secolului trecut și a celui actual și că lor li-i de țară cum ni-i nouă de mere acre. Imorali în gradul cel mai mare, fără umbră de sentiment de patrie sau naționalitate, ei n-au avut nicicând naivitatea de-a crede câtuși de puțin în principiile ce pretind a le profesa. Născuți bătrâni, stricați și panglicari, guvernământul lor nu este numai o xenocrație destrăbălată, o domnie a tot ce Orientul a avut mai putred, dar, privind la conștiințele lor venale, la înclinările lor constante de trădare și de rea credință, la apucăturile lor de lingușire și de malonestitate, la stupiditatea lor intelectuală, unită c-o mare doză de șiretlic comun, am putea zice că ei au introdus un fel de pornocrație morală în țară.

Când d. Dimitrie Brătianu, amicul și prezidentul lor, declară că nu mai sunt oameni onești în țară cată din parte-ne să constatăm ceea ce și dumnealui știe: că odinioară existau oameni onești, și încă mulți, și că maturitatea pentru pușcărie și carantină datează de la formarea partidului roșu încoace.

Ceea ce fac uneori deputații roșii rezistă descrierei oricărui condei. Și cu toate acestea d. Brătianu crede că se pot îndrepta, pot deveni folositori, pot fi fericiți, având conștiința împăcată?

Dar au ei conștiință?

O seamă din enciclopediști făcuseră o analiză a acestei funcțiuni a sufletului și au constatat că cele mai multe elemente din ea sunt un rezultat al creșterii naționale îndelungate, un rezultat al principiului conservator al istoriei, lucru ce cată să le lipsească acestor indivizi de vreme ce ei n-au naționalitate hotărâtă. Dar nici măcar baza conștiinței, aversiunea în contra trădării, n-o au. Ucigașii de rând, eroii de codru sunt oameni onorabili pe lângă trădători. Banditul nu i-a jurat nimănui că-l va apăra: liber, cu riscul vieții lui, de-a ataca alt om, a comis o crimă de bună credință oarecum, care să poată espia. Eroii de la 11 fevruarie, azi adiutanți regali și generali, au jurat a-l apăra pe omul pe care l-au trădat. Crima e îndoită: scriitorii vechi zic că înaintea trădării chiar zeii își acopereau fețele. Dante le dă fundul cel mai adânc al infernului, locul unde nici ochiul lui Dumnezeu nu mai străbate.

Ei bine, ura și aversiunea în contra trădării, iată un instinct fundamental, comun conștiinței întregului neam omenesc. Numai aceste gunoaie etnice nu au nici acest instinct măcar.

Ei disting trădarea, ei o înalță în societate și o decorează, ei n-au nici atâta conștiință câtă au sălbatecii.

Și d. Dumitru Brătianu putea să aibă naivitatea de-a crede că, cu asemenea oameni, din asemenea materie putredă, din aceste scârbe ale omenirii se poate face ceva de-acum înainte prin morală teoretică? Cânepa, iată mijlocul cu care țara s-ar putea scăpa de aceste stârpituri morale și intelectuale.

Nu vorbim aci de principii politice, facem chiar abstracție de ele. Roșii ar fi ceea ce sunt chiar având principii diametral opuse celor ce au astăzi, căci organisme degradate rămân degradate în toate împrejurările. Oricari ar fi credințele lor, la apucături și la fapte ne uităm.

Ce testimoniu de sărăcie intelectuală și de cădere ne-am da găsind că milionarii răscumpărării și confratele lor Simeon sunt oameni onești, că administrația Chirițopolilor e bună, că plagiatorii sunt genii și escrochii martiri?

Nimic nu degradează mai mult decât admirarea sau lauda răului. Helvetius zice: „Le degré d'esprit nécessaire pour nous plaire est une mesure assez exacte du degré d'esprit que nous avons“.

Dacă n-am fi în stare a cunoaște sau a prețui binele, calea-vale; binele e în genere mai greu de cunoscut. Dar a lăuda sau a îngădui chiar cele rele, false, stupide nu are nici o scuză; aceasta ar fi o probă de slăbiciune nevindecată a judecății.

Ceea ce-ar fi necesar e ca d. D. Brătianu să se convingă că îndreptare a roșiilor nu e cu putință, precum nu se poate ca mătrăguna prin botez să devie stejar. Țara Românească a fost și este încă ventilul de siguranță al relelor sociale din statele vecine; roșii sunt în mare parte elementele rele și decrepite de cari împărăția turcului s-a curățit prin acest ventil. Ei sunt pentru generația trecută ceea ce jidanii sunt pentru cea actuală: necurățenia socială a unor state străine. Oare nu e mirare că toți jidanii sunt liberali, tot așa precum toți roșii sunt liberali? Cu toate acestea lucrul e foarte firesc; aceeași cauză, aceleași efecte. Străini și unii și alții, liberali și unii și alții.


[9 iulie 1882]

Cine-ar citi foile din Capitală ar constata un fenomen ciudat, care se repetă, nu cu regularitatea lumii siderale, dar ca din senin și în genere în epoce în care Adunările nu pun țara la cale în Dealul Mitropoliei și răscumpărările nu sunt la ordinea zilei. Acel fenomen e discutarea de principii, dar o discuție de-o generalitate și de-o abstracțiune estremă. E o jucărie ca oricare alta, ca de ex. a căuta rădăcina pătrată a numărului 7. Poți să tot socotești mereu și să bați apă 'n piuă; aproximația va deveni din ce în ce mai mare, dar o rădăcină care, multiplicată cu ea însuși, să dea exact 7 nu se va găsi. Ș-aci se operează cu două abstracțiuni de-un cuprins empiric cu totul neînsemnat și poți vorbi și socoti zile întregi fără a fi făcut o treabă de seamă.

Așa de ex. „Românul“ discută în multe coloane principiul că roșii au credință în viitorul națiunii și opoziția n-ar fi având-o și că-n aceasta consistă superioritatea celor dentâi asupra celor din urmă. Pe temeiul a trei abstracțiuni: credință, viitor, națiune, se durează un articol de fond de trei coloane, care nu zice absolut nimic și care e 'ndreptat, ca totdauna, în contra opoziției.

Aceste trei vorbe, abstracte ca și niște numere, se pot permuta după voie și ar da alte teme, tot atât de bogate în vorbe: de ex. „Românul“, care azi a discutat credința în viitorul națiunii, poate discuta mâni viitorul din credința națiunii sau națiunea viitorului prin credință, viitorul credinței în națiune sau credința națiunii în viitor și are să-ajungă tot la rezultatele fenomenale la care a ajuns în numărul său de azi.

E o școală privată în București care poartă deviza: „Școala e altarul civilizațiunii“. S-ar putea zice: Altarul e școala civilizațiunii, civilizațiunea altarul școalei ș.a.m.d.; fraza nu câștigă mai mult înțeles decât are, adecă nici unul. Asta se numește o frază goală.

Altfel, acesta este semnul caracteristic al unei totale lipse de cultură, precum și a lipsei de gândire proprie.

Tot secretul intelectual al demagogiei consistă însă tocmai în negustoria cu asemenea fraze de-o goală și tristă universalitate, fraze cari n-au conținut, nu spun nimic aievea și cari, se 'nțelege, amețesc capul bietului om din popor, care, știind că pește, pâne, carne sunt vorbe ce însemnează ceva, crede că și abstracțiunile de mai sus cată să fi însemnând ceva și mult încă, numai el nu e 'n stare să le priceapă. Asta se cheamă pe românie: „A îmbăta pe cineva cu apă rece“.

Orice abstracție, cât de subtilă, pentru a însemna ceva aievea, pentru a avea înțeles, trebuie să poată fi redusă la un echivalent material. Dacă i-am întreba pe acei onorabili ce molecul material cuprind cele trei abstracțiuni ce le întrebuințează, cu ce echivalent aievea corespund, ar sta ca vițeii înaintea porții nouă și nu ne-ar putea da nici un răspuns.

Tot în acel articol fenomenal se vorbește și de război.

Despre participarea noastră — de voie de nevoie — la el „Românul“ vorbește iar în termenii cei mai emfatici.


Națiunea triumfă din nou cum a știut să triumfe întotdauna… făcu un răzbel glorios… și-a câștigat pintenii…


Da, a câștigat pinteni, dar a pierdut Basarabia: iată reagentul chimic pe care foaia guvernamentală uită să-l toarne în vinul său glorios, căci atuncea el ar fi, se 'nțelege, pe drojdii.

Real în toate aceste tirade e: că trupele române, considerate ca trupe tinere, s-au bătut bine, adică s-au lăsat ucise cu mult curaj. Iată un lucru însă pe care oricine, nu numai în România dar și aiurea, o putea ști de mai nainte, afară de roșii.

Aceștia judecau armata după ei înșiși: presupuneau că ea consistă din băieți de jidan, ca redacția „Pseudo-Românului“, și de aceea au rămas uimiți de ceva ce pe român nu l-ar fi uimit nicidecum.

Dacă, înainte de război, ar fi întrebat cineva pe I.S.I. Arhiducele Albrecht cum e soldatul român, ar fi răspuns că e un foarte bun soldat, că-n cele mai grele împrejurări nu se descurajează. Rasa este însă una ș' aceeași dincoace și dincolo, din evul mediu cunoscută ca rasă războinică; și, desigur, calități contractate în cursul sutelor de ani ai Domniilor române nu se puteau pierde numai în câteva generații ale domniei răpitoare a fanarioților. În genere vechii fanarioți asupreau poporul, dar nu-l corupeau. Cu această misiune s-a însărcinat abia copiii și nepoții lor, actualii roșii.

Dar care-a fost roadele culese de guvern din sacrificiul de sânge al omului din popor?

Au câștigat independența. Cum? Au silit pe turc s-o recunoască? Nici n-a fost primiți măcar la tratativele de pace și alții au dictat condițiile oneroase ale acestei independențe.

Le-am da un sfat roșiilor, dar știm că nu-l vor urma, pentru că nu-i în folosul lor: Vorbiți ca oamenii și nu 'mbătați lumea cu apă rece. Spuneți ce aveți de spus concret și nu vindeți zilnic mâța-n sac cu vorbe goale.

Dar negustoria de vorbe ce s-ar face atunci dacă și ei ar vorbi ca lumea? Asta-i marfa pe care-o produc zilnic. Chinejii umflă puii tăiați pe care-i vând în piață injectându-le apă caldă sub piele, ca s-arate grași.

„Românul“ vinde puținul ce are de zis injectându-i câte-o abstracție goală. Lucrul arată mare, dar nu-i nimic de el.


[10 iulie 1882]

Ziarele vestesc că partidul german democratic din Austria înclină a atrage elementele mai conciliabile din partidele naționalităților în sânul său; așadar un partid liberal imitează astăzi, deși nu știm cu ce succes, încercările actualului ministru prezident, contele Taafe, al cărui sprijin parlamentar îl constituie partidul conservator și naționalitățile.

Un semn caracteristic al timpului. În adevăr monarhia habsburgică se compune toată din naționalități din cari nici una nu e îndestul de mare pentru a fi în stare să absoarbă pe celelalte. Francisc I, un monarh foarte inteligent, zicea că o singură grijă n-are: a existenței Austriei. Popoarele sunt atât de deosebite între ele încât nu se vor înțelege niciodată în contra monarhiei; când unul se ridică, celelalte fac numaidecât act de fidelitate și aleargă în ajutorul tronului. Când în unul se dezvoltă puterea centrifugală, în celelalte se manifestă, ca printr-o lege fizică, cea centripetală.

A crede că atâtea naționalități, dintre cari cea mai mică chiar își are biserica și școala ei națională, gazetele ei, literatura ei, mică mare cum dă Dumezeu, și istoria ei, chiar dacă aceasta ar încăpea într-o monografie de-o coală, a crede că le poți contopi pe toate a fost o naivitate. Aceste nu sunt grupuri de materie brută cu care cineva poate face orice vrea: sunt grupuri organice, din cari fiecare are rădăcinele sale în pământ și propriul său principiu de existență. Rasele din Austria sunt în genere foarte puțin amestecate și, unde or fi deosebiri de religie la mijloc, ele nu sunt aproape deloc amestecate. Numai identitatea religiei înlesnește la unele apropiarea, și nici acolo în mare grad.

Fiecare grup organic e o lume pentru sine, c-o limbă vie pe care clasele dominante n-o cunosc și n-o vorbesc, adesea c-un drept consuetudinar propriu, cu datine și tradiții proprie.

La un asemenea stat decentralizarea e cea mai firească formă de viață publică, pe când centralizarea trebuie să degenereze în domnia elementelor necaracterizate, a mijlocitorului și a advocatului. Și-n adevăr, centralizarea și liberalismul austriac au și avut drept rezultat ridicarea unei rase de mijlocitori, a evreilor, și milionarizarea advocaților din partidul numit constituțional. De la 1866 până mai alaltăieri Austria era țara făgăduinței pentru evrei și scena politică pentru glorii advocățești; adică pentru oameni cari, prin dialectica continuă ce-o cere profesiunea lor, sunt mai puțin decât oricine în stare de-a avea convingeri puternice și de-a voi binele altuia. În Ungaria se observă același lucru: pretinsa domnie a elementului maghiar se traduce în realitate într-o domnie de postulanți, advocați și evrei, pentru cari a fi ungur e o negustorie lucrativă ca oricare alta. Dacă China ar cuceri Ungaria cei dintâi cari s-ar pretinde chineji ar fi evreii și advocații, credem.

E o priveliște curioasă aceasta. Vedem o sumă de popoare cu vertebrele bine închegate și tari esploatate de elemente fără vertebre morale, fără caracter propriu.

Aceste elemente sunt însă prin natura lor dizolvante.

Dacă mereu se 'nmulțesc, se 'ntâmplă nu ceea ce se intenționa poate, dizolvarea și contopirea naționalităților, ci tendențe de dizolvare a statului.

Deși nu împărtășim pe deplin ideile d-lui E. Renan în privirea naționalităților, deși nu admitem că unitatea de idei e un premis, iar consistența unui stat urmarea, totuși, intervertind termenii, lucrul devine adevărat. Unitatea de rasă produce ca rezultat firesc unitatea de tendințe, iar unde rasa dominantă e cu mult mai numeroasă sau cu mult mai cultă decât cea supusă, cea dentâi impune acea tendință. Privită în afară, unitatea statului corespunde în adevăr c-o unitate de tendințe și de idei.

Ceea ce însă e comun în toate naționalitățile Austriei (neesceptând pe germani ori pe unguri) este tendința de a-și mănține naționalitatea cu orice preț. Iată dar punctul comun de atingere, iată ideea organică. Când toți vor același lucru, când pentru cei mai mulți existența Austriei e singura garanție că individualitatea lor etnică va putea exista și ea, ni se pare că singura idee organică e aceasta. La realizarea acestei idei se împotrivesc însă elementele superpuse (germanii și ungurii), ei persecută în alții ideea naționalității, care cu toate acestea e propriul lor principiu de existență, ei crucifică pe altul pentr-o religiune care este a lor proprie. Împăcarea între naționalități nu va izbuti dar fără a se înlocui subordonarea cu coordonarea, recunoscându-se adică că și la altul e o virtute civică ceea ce în ungur sau în german e o virtute: iubirea de naționalitatea sa proprie.

O decentralizare bazată pe coordonarea naționalităților în grupuri administrative autonome și în marginele exigențelor unității de acțiune în afară și înlăuntru ale statului ar însemna însă o nouă epocă de înflorire pentru monarhia vecină. Fiecare din aceste centre locale ar avea o viață proprie, o producțiune proprie, un caracter propriu și, cu cât diversitatea e mai mare, cu atâta e mai mare putința combinațiunilor de orice natură, singurele cari produc în lume mișcare și putere, iar mișcarea e viața.

Ceea ce în natură e adevărat e și în stat, căci acesta e la urma urmelor un produs al naturei. Oxigen cu oxigen, idrogen cu idrogen nu produc nici o mișcare. Dar elemente deosebite, puse în contact, se atrag și produc cantități de putere. A ține naționalitățile apăsate, a ține puterile lor latente va să zică a le condamna la somnul plantelor: a elibera puterile lor latente ca să se combine între ele ar însemna a deschide calea unei mari și neprevăzute dezvoltări.


[11 iulie 1882]

La 15 iulie conferența din Constantinopol a celor șase puteri a hotărât în fine a invita pe Turcia prin notă colectivă să trimeață trupe în Egipet. Această notă proclamă în principiu oportunitatea unei interveniri otomane, arată cât ar fi urgent de-a pune capăt unei crize dezastroase pentru populațiunile din valea Nilului, pline de pericole pentru Europa, și propune sultanului de-a se 'nțelege cu Conferența asupra restricțiunilor cărora ar avea a se supune guvernul turcesc în împlinirea mandatului său.

Suveranitatea Turciei asupra Egipetului e mai mult nominală, e un titlu cu pagubă, ale cărui cheltuieli întrec foloasele. Deci nota aceasta, care e 'n stare a-l pune pe sultan la cheltuieli, ba, în cazul de complicațiuni internaționale, poate provoca chiar primejdii nouă pentru Imperiul lui, a fost primită fără îndoială cu oarecare ezitațiune. Ezitațiunea s-a tradus, ca de obicei, prin o schimbare de cabinet și în locul lui Abdurraman s-a chemat Said Pașa la ministeriu. Said a convocat un fel de Divan estraordinar, la care-au fost invitați toți foștii miniștri aflători la Constantinopol, obicei turcesc ce se 'ntrodusese și la noi în vremea fanarioților și, în fine, în zilele lui Carol îngăduitorul. Nu știm atât de bine ce or fi hotărât divaniții musulmani; la noi știm însă că una a sfătuit ei, alta a făcut d. C.A. Rosetti, încât acest domn a avut plăcerea dublă de-a purta oamenii pe la icoane spre a-și bate mai pe urmă joc de sfaturile lor și de-a face tot după bunul său plac ceea ce i-a venit în minte.

Ținutu-s-au Said de sfaturile Divanului ori nu, e indiferent; destul că o depeșă de ieri ne comunică răspunsul Porții, semnat ieri, la nota colectivă.

El certifică primirea notei de la 15 iulie, prin care i se cere trămiterea de trupe în Egipet, devenită necesară prin situațiunea acelei țări.

Răspunsul mai declară că, dacă guvernul otoman nu s-a otărât din proprie inițiativă a espedia trupe, cauza e că avea, cu drept cuvânt, convingerea că măsuri de rigoare puteau fi înlăturate. Având însă încredere în solicitudinea puterilor pentru restabilirea ordinei în Egipet și luând act și d' astădată, cu satisfacțiune, de deferința ce ele au binevoita-i arăta într-un mod solemn și-n mai multe rânduri pentru drepturile de suveranitate de netăgăduit și netăgăduite ale sultanului asupra Egipetului, Poarta informează pe d-nii ambasadori că ea consimte a lua parte la Conferința întrunită, însă numai pentru afacerile din Egipet, spre a discuta și decide măsurile necesare pentru a asigura reîntoarcerea unei stări de lucruri normale și regulate.

Puterile au obținut dar consimțirea Porții de-a participa la Conferință: o promisiune pozitivă de-a trimite trupe nu e în răspuns.

Anglia pe de altă parte nu știa ce să facă de-acum înainte, căci celelalte puteri o țin în nesiguranță asupra intențiunilor lor. Secretarul de stat, Dilke, declarase în Parlament că intervenirea Angliei se făcuse cu consimțirea Austriei și a Germaniei.

Foile oficioase din amândouă imperiile însă au contestat declarațiunea d-lui Dilke. Întrebat în Parlament dac-a văzut dezmințirea pe care-a dat-o foile germane afirmațiunii sale că Austria și Germania ar fi recunoscut de perfect legitimă acțiunea Engliterii în Alexandria, d. Dilke a spus că „n-are cuvinte pentru a-și modifica declarațiunea“. În același timp însă oficiosul „Fremdenblatt“ din Viena pretinde că guvernul austriac n-a avut nici un motiv spre a-și da părerea asupra legitimității bombardamentului și asigură că e inexact că ambasadorul austriac din Londra ar fi aprobat măsura. Măsurile luate de amiralul Seymour au fost privite ca un fel de incident, din nenorocire inevitabil, deși esplicabil, însă cabinetul din Viena nici le-a apreciat, nici le-a aprobat.

În fine o depeșă oficioasă, trimisă din Berlin „Gazetei de Colonia“, afirmă cam aceeași atitudine din partea Germaniei.


Relațiile noastre cu sultanul, zice depeșa, sunt și devin escelente. Noi n-am recunoscut legitimitatea unui act care-a atins drepturile de suveranitate ale unui monarh care e amicul nostru; dar pe d' altă parte nici nu-l putem sprijini cu efect în politica sa de inacțiune, prin care s-a pus în opoziție cu toată Europa. Apoi nu e treaba noastră de-a da guvernului englez un sfat pe care nu ni-l cere și de-a esprima o opinie care-ar putea să displacă la Londra. În definitiv, dacă puterile occidentale, după ce se vor fi înțeles, vor avea trebuință de adeziunea Europei pentru a stabili o situație normală în Egipet și a aduce un acord durabil între puteri, atunci, însă numai atunci, cestiunea va putea fi tranșată de Germania.


C-un cuvânt: faceți voi ce vă place, nu zic nici da, nici ba. Urma alege.

Cântărind tonul cam perfid al celor zise mai sus, se poate deduce că, dacă Turcia ar consimți să intervie în Egipet, Anglia s-ar simți ușurată de multe nedumeriri.


[13 iulie 1882]

Un semn al declasării și al înmulțirii oamenilor cari nu lucrează nimic și trebuiesc hrăniți din bugete este fără îndoială sporirea dărilor directe și indirecte și greutatea extremă cu care oamenii le plătesc. Dări se grămădesc pe dări, de ajung orice articol ce intră-n gură sau acopere trupul, dare pe căldură și dare pe lumină, dare pe mișcarea din loc în loc, pe tot ce trăiește pe pământ ori în apă.

Cine cunoaște stările de lucruri de acum douăzeci și cinci de ani în materie fiscală știe că deosebirea e cât cerul de pământ. Darea era directă: statul se adresa sincer către omul care, posedând ceva, avea nevoie de apărarea lui. Statul modern se adresează într-o sumă de cazuri indirect, escamotând din buzunările oamenilor suma ce-i trebuiește. E însă evident că orice dare, sub orice formă s-ar percepe și oricum s-ar chema, e plătită la urma urmelor de către pământ și de cătră producțiunea reală.

O dovadă oarecum elementară despre aceasta este bunăoară regia tutunurilor. Desigur tot mecanismul sutelor și parasutelor de funcționari, apoi toți acei cari trăiesc din milioanele ce le produce această dare nu produc ei înșii un fir de tutun, nu adaugă o centimă la valoarea lui. Toți sunt mijlocitori între producător și consumator, dar în calea acestei mijlociri producătorul capătă prețul cel mai mic posibil, consumatorului i se cere cel mai mare posibil, și din această diferență din care cei doi membri de căpetenie ai tranzacțiunii economice nu au nici un folos, ci pierdere, mii și iarăși mii de paraziți sociali trăiesc.

Acest exemplu îl dăm pentru că, de o elementară claritate, ne dovedește printr-un caz produs în mod artificial netrebnicia marelui număr al claselor de mijlocitori. Precum agenții regiei, în întrepunerea lor între producător și consumator, nu produc în realitate nimic, ci trăiesc din diferența impusă între prețul obținut de unul și cel plătit de celalt, tot așa trăiesc toți mijlocitorii din acea artificială și ruinătoare diferență.

Darea directă ar fi deci singura dreaptă și singura care are un element de moralitate în ea. Cerută direct de la oameni, ei sunt în stare a simți când marginea impozabilității s-au ajuns pe deplin și statul nu-și poate permite a face înnoituri de prisos, când, de unde n-ai ce lua, nici Dumnezeu nu poate lua. Dar prin dări indirecte se esploatează pe nesimțite un popor întreg, de ajunge că nu mai știe ce poate ori nu poate.

Se simte numai că puterea impozabilă e sleită cu desăvârșire și atunci zbiri guvernamentali acopăr țara ca lăcustele ori ca o armată de invazie și se dezvoltă, sub protecția guvernului, un fel de brigandaj oficial.

Ș-apoi se mai zice că la toate relele din țară reacțiunea e de vină. E în adevăr regretabil că lipsește un partid reacționar; un partid adecă cu destule mijloace și destulă înrâurire ca să readucă trecutul, cam necioplit în felul lui, dar sănătos și vrednic.

Spună oricine dintre contimporanii ce țin minte ziua de alaltăieri dacă, în timpul adevăratei reacțiuni, s-a vândut vreunui om averea pentru neplată de bir sau dacă era cu putință măcar una ca aceasta?

Altfel acum. Pe lângă sechestre, se 'ntâmplă omoruri chiar cu ocazia împlinirilor.

O foaie din Târgoviște ne spune că o biată femeie, pentru o dare de 10 franci pretinsă cine știe sub ce titlu, a fost bătută de un perceptor și că a murit din acea bătaie. În București, o altă femeie, scutită de-o amendă comunală de 5 franci, a fost bătută de perceptor pentru ea. De la birjari se sechestrează trăsurile, adecă instrumentul lor de muncă, scutit de lege. Înainte-ne avem 8 chitanțe de dări împlinite, tăiate dintr-un registru a souche, fără nici o iscălitură și fără ca numărul din roluri să fie trecut.

Și-n același timp în care agenți fiscali ucid oamenii și lumea țipă de sărăcie, de neputința de-a suporta atâtea misiuni în străinătate, atâtea pensii reversibile, atâtea răscumpărări, atâta lux guvernamental și atâta brigandaj parlamentar, în același moment foile oficioase ne spun că finanțele merg bine, că mai trebuiesc câteva zeci de milioane pentru poduri peste Dunăre și pentru nouă linii de căi ferate și o gară centrală la București, pentru tinerimea elegantă, ce vrea să economiseze banii de birjă pân-la gara Târgoviștei.

Apoi — deie-ni-se voie — sub vestita reacțiune, în trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pământ plătea un galben pe an și atâta tot. Nici chiar darea aceasta, cât de mică, nu se repărțea în mod nedrept. Satul se aduna, făcea cislă, plătea fiecare după averea lui, vornicul aduna banii și — fără leafă și fără remiză — îi ducea cinstit la sămeșie.

Nici hoții, nici bilete a souche fără iscălituri, nici perceptori, nici nimic.

Văzând oare mizeriile de acum, nu avem cuvânt să spunem că e epoca noilor fanarioți?

Zi cu zi se adaugă greutățile asupra țării și, cu toate acestea, populația lui producătoare n-a primit nimic în schimb cu aceste greutăți. Tot plugul lui Mircea Vodă brăzdează acest nefericit pământ și, pe când, după vechile așezăminte, țăranul nu datorea pentru pământ și pășune decât 12 zile pe an și aducerea unui car de lemne de Crăciun, astăzi guvernul decretează ca măcar 2 zile pe săptămână să fie ale țăranului. Toată diferența între munca celor 12 zile ale codului consuetudinar și munca actuală a țăranilor o înghit clasele de mijlocitori, căci țăranul acum stă mai rău decât înainte.

Și-n asemenea condiții detestabile, când vedem producătorul tot atât de incult, însă cu mult mai sărac decât sub regimul vechi, când se constată că însăși constituția fizică a poporului nostru degenerează, că nu numai nu mergem înainte, dar, prin degenerare, pierdem și posibilitatea progresului, tot atunci limbuți lustruiți, închinători de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi făcut România.


[14 iulie 1882]

„Națiunea“ propune guvernului înființarea cadastrului, adecă al acelui soi de registru în care să fie trecută cantitatea, calitatea și valoarea tuturor bunurilor imobiliare din țară.

Acum câteva luni a apărut o broșură a d-lui Mihail Balș, scrisă tot asupra acestei materii, în care se arată atât greutățile permanente pe care facerea unei asemenea cărți le opune, mai cu seamă în privirea exactității, precum și un non metod de-a se apropia de evaluări pe cât se poate de exacte și de lesne de stabilit.

Fără îndoială cuvinte de regularitate și mai ales de echitate în repartiția unei și aceleiași dări funciare recomandă înființarea unui asemenea registru, însă totuși adevărata bază a unui impozit nu este și nu poate fi întinderea suprafeței proprietății nemișcătoare, ci venitul pe care ea-l aduce. Pământ e și Bărăganul și Dobrogea, chiar bun pământ, însă unde nu sunt oameni și muncă nu există valoare. Facultatea de-a preface brazda într-o mașină prin care materie anorganică se transformă în materie organică, iată cine plătește dările, nu însă numărul kilometrilor pătrați.

Ni se pare atât de elementar lucrul acesta încât nu l-am fi relevat dacă în „Națiunea“ n-am afla esprimată mirarea


că impozitul funciar figurează în buget numai pentru suma de 7 milioane și câteva sutimi de mii.


Dar, dați-ne voie, pentru cât să figureze?

„Națiunea“ pare a uita adevărul că toate dările câte împlinesc cele 120 de milioane ale venitului anual al statului se plătesc de cătră acelaș pământ și de cătră aceeași muncă. Și nu numai dările. Literile așezate în șir de zățarul foii liberale sunt plătite cu fire de grâu; hârtia pe care se tipărește, condeiul cu care se scriu articolele asemenea. Cine plătește în ultima linie toate acestea decât producțiunea, adecă țăranul și proprietarul? Oare samsarul care caută grâu, grânarul care-l cumpără, corabia care-l transportă, comisionarul care-l primește, toți aceștia, cari plătesc ei înșiși dări, le plătesc de la ei, sau venitul, precum și darea, nu consistă decât din câtimi pe care le iau din acelaș grâu, pe drumul de la mâna celui ce-l produce pân-la gura consumatorului?

Dacă valoarea reală a unei banițe ar fi însemnată cu litera V, toate actele de mijlocire, până ce ajunge la Marsilia, sunt reprezentate prin valori negative (V-a-b-c-x).

Această serie de transmisiuni și mijlociri poate fi atât de lungă încât suma reprezentată prin ele să mistuie aproape valoarea întreagă a produsului, iar producătorul să nu capete aproape nimic, adică un preț de batjocură pe munca sa. Cine dar plătește dările și din ce se plătesc ele, mai ales într-o țară în care numai țăranul muncește, iar ceilalți trăiesc din mijlociri?

Cine alt decât munca ce se 'ntrebuințează pentru producerea grâului, lânei ș.a. pe de o parte, munca pe de alta, care le dă o schimbare de formă și preface lâna în postav, bumbacul în pânză bunăoară? La noi, unde nu se operează mai nici un fel de schimbare de formă decât cea mai primitivă, aceea de-a prepara pământul pentru ca, din carbon, oxigen, azot, idrogen și alte câteva substanțe, să se producă grâne, cine să plătească dările decât cel care le produce pe aceste? Samsarul nu produce nimic; negustorul nu adaogă absolut nimic nici la calitatea, nici la cantitatea produsului, perceptorul nu dă ajutor pământului în activitatea lui chimică. Dacă perceptorii, advocații, negustorii ar ști să facă din carbon, idrogen, oxigen și azot ceea ce planta face din ele, adică făină și albumină, admirabili oameni ar fi toți. Dar pentr-un asemenea lucru toate seriile de oameni de mai sus sunt absolut netrebnice; cu aceasta se 'nsărcinează săruri acido-fosforice și alcaline, cari fac serviciul gratis, fără remiză și fără dobânzi la dobânzi, și-l fac de-ar esista perceptori ori nu, de-ar fi ori n-ar fi politiciani, gazetari, proroci și alte soiuri de creștini. Țăranul este singurul care contribuie la această producțiune, căci arând pământul, îl face capabil de-a absorbi dementele ce-i trebuiesc din aer și din apă și de a le combina în materia organică a plantei nutritoare.

Așadar pământul și munca lui plătesc la urma urmelor toate dările, oricum s-ar percepe ele și oricum s-ar numi; ba încă ele hrănesc toate clasele de mijlocitori. Secretul unei sănătoase dezvoltări economice ar fi așadar de-a elimina pe cât se poate termenii mijlocirii și a face ca valoarea oferită de producător să ajungă întreagă sau aproape întreagă în mâna consumatorului. Cu cât mai numeroase vor fi mâinele prin cari trece un obiect de consumațiune, fără a i se fi modificat forma, cu atât mai multe ocazii sunt de a-l impune indirect; dările indirecte sunt dar așa cu toate escamotate asupra aceluiaș obiect, asupra aceluiaș producător. Prin mijlociri și remijlociri țăranul ce produce grâul e sărac și lucrătorul care-l mănâncă în Marsilia asemenea.

E evident prin urmare că darea plătită pur și simplu pentru instrumentul de muncă, căci pământul nu e alt decât un instrument, e destul de mare de vreme ce toate celelalte dări sunt plătite asemenea de el. Cadastrul ar fi să contribuie numai la o repartiție echitabilă a sumei, nu însă la o sporire a ei.

Lucrul se pare atât de elementar încât e greu de înțeles cum cineva nu l-ar înțelege.

Accize și patente nu plătește cârciumarul, ci acela ce produce băuturile. Venitul tutunurilor nu l-o fi plătind doar directorul, funcționarii și agenții; din contra, ei iau cu toții; ci consumatorul și producătorul.

Îndemnăm pe confrați să nu se facă cumva jertfa unei erori economice și să crează că darea fonciară e prea mică, ca și când celelalte dări n-ar fi plătite tot de același pământ. Cea fonciară îndeosebi nu e decât începutul direct al tuturor greutăților indirecte.

Tot ce se percepe indirect asupra produsului se scade din prețul pe care acesta l-ar fi avut prin schimb direct și fără mijlocitori.


[15 iulie 1882]

Ți-ai găsit să 'nțeleagă învățații „Pseudo-Românului“ un adevăr cât de simplu.

Am arătat în unul din numerele trecute că darea directă e cea mai dreaptă și cea mai morală dintre toate. Bucurie pe confrați acum că susținem și noi ceea ce dumnealor susțin și că dumnealor sunt demult pentru substituirea impozitelor indirecte prin cele directe.

Asta va să zică a nu se pricepe defel în materie de economie politică. În adevăr dările directe sunt cele morale; în adevăr ele sunt direct simțite de popor și opinia lui se formulează mai lesne pentru sau contra unui guvern când darea e directă și nu i se escamotează pe nesimțite din buzunar. Dar politica impozitelor nu e un act de liber arbitru. Un financiar nu poate alege sistemul care e mai bun, ci acel care e mai aplicabil și dă rezultate practice mai imediate.

Dările directe sunt idealul politicii financiare, însă acest ideal nu se poate 'ntroduce a priori, ci e rezultatul dezvoltării și stării economice a unui popor.

Dacă privim mai de aproape în ce consistă viața economică a societății vom constata următoarele:

Omul nu poate scădea sau adăoga la materia existentă un atom măcar. Eternă, pururea tot în aceeași cantitate ca-n ziua cea dentâi a creațiunii, natura ne-o împrumută să putem opera schimbări asupra ei; a o spori sau împuțina nu putem.

Schimbările deci pe cari le operăm asupra ei sunt numai de trei feluri:

Întâi, schimbări de formă. Aceasta este adevărata producțiune, aceea care hrănește pe toți, îmbracă și încalță pe toți, aceea care în definitiv plătește toate dările. A produce cereale nu va să zică decât a da materiei o schimbare de formă, a ajuta adecă combinarea unor materii anorganice în materie organică. A crește turme e o schimbare de formă. Cu planta produsă se hrănește animalul și astfel aceleași elemente anorganice se prefac, prin schimbare de formă, în lapte, în lână, în carne. A toarce e o schimbare de formă. Lâna brută se 'ntinde 'n fire, apoi se țese și așa mai departe.

Vin acum schimbările de loc. Drumuri de fier, canaluri, poduri, trăsuri, hamali, sacagii, birjari nu înaintează decât schimbări de loc. Schimbările de loc sunt improductive și, cu cât mai puține se fac, cu atât mai mult folos are și producătorul și consumatorul. Ele devin cu atât mai mici și mai puțin costisitoare cu cât producătorul e mai aproape de consumator și se pot întâlni în acceași piață, fără mijlocire negustorească sau cu cât mai puțină mijlocire se poate.

În fine vin schimbările de posesiune, actele de transmisiune, în adevăr cele mai improductive din toate și cu toate aceste cele mai bănoase. Reprezentanții acestora sunt samsarii de tot soiul, neuitând se 'nțelege pe advocați.

În realitate toate, absolut toate dările sunt plătite la urma urmelor de schimbările de formă, de adevărata producțiune. Și-n adevăr, dacă ne-am închipui că-n țara noastră se produce tot ce ne trebuie: și grâu, și mașini, și țesături de toată mâna, că aceste nu pierd nimic prin transporturi îndelungate, prin comisiuni etc., că cel mult a treia mână este deja a consumatorului și că nu trec din mână 'n mână spre a se scumpi în mod artificial, ce dare mai dreaptă, mai morală s-ar putea imagina decât cea directă? Oricare factor economic ar fi un producător real și el însuși ar hotărî cât din puterea sa de producțiune are să dea statului.

Cu cât dar diversitatea de ocupațiuni productive e mai mare într-o țară, cu cât prețul alimentelor se apropie mai mult de prețul fabricatelor, cu cât necesitatea de negustori și alte soiuri de mijlocitori e mai mică cu atât un popor e mai liber, mai avut, mai sănătos, cu atât darea directă cată a se recomanda mai mult.

Așadar regimul economic al unui popor hotărăște regimul lui financiar. Producțiunea omnilaterală corespunde cu darea directă.

Ce vedem însă la noi?

Afară de activitatea țăranului și a brumei de câțiva meseriași cari-i avem și noi, o sumă de lume, dacă nu toată, trăiește nu din schimbări de formă, ci parte din schimbări de loc, parte din transmisiuni cari amândouă se și confundă uneori. În locul seriei firești de schimbări de formă, singurele producătoare, vine seria de schimbări de loc și nesfârșite schimbări de posesiune. Tot costul acestor nenumărate mediațiuni se scade din valoarea naturală a produsului; producătorul dă mult pentru a primi puțin în schimb, consumatorul asemenea. Factorii de căpetenie ai tranzacției economice sunt atât de despărțiți prin o lume întreagă de intermediatori încât nu se simt reciproc; producțiunea s-aruncă în rangul al doilea și în rangul întâi intră mijlocirea și clasele mijlocitoare, negustori, advocați, funcționari etc.

Se 'nțelege că actul economic nemaifiind producțiunea în locul întâi, ci transmisiunea, asupra actelor de transmisiune încep a se plăti dările. Ca exemplu clar și elementar cităm Regia Tutunurilor. Cine-și cunoaște producătorul, pe omul al cărui tutun îl fumează? Un aparat întreg de mijlocitori — Regia — s-a întrepus între noi și el, Regia, care ne vinde c-un franc ceea ce ea a cumpărat cu 5 parale. Va să zică 95 la sută se iau asupra actului de transmisiune dintre producător și consumator.

Fiindcă în țara noastră actele de transmisiune constituie imensa majoritate a actelor economice, asupra lor, fără îndoială, se percep dările indirecte. În ultima linie e drept că se răsfrâng întregi asupra producțiunii, e drept că tot producătorul le plătește, dar le plătește mai pe nesimțite decât pe cele directe.

Așadar înc' odată: regimul economic al unui popor hotărăște regimul lui financiar. Producțiunea unilaterală și preponderarea actelor de transmisiune corespunde cu darea indirectă.

În două cuvinte lucrul s-ar esprima astfel: regim comercial, dare indirectă; regim industrial, dare directă.

Așadar un partid politic, oricât de reacționar ar fi, — și ne pare rău că nu există un fel de arhireacțiune — nu-și poate alege politica sa financiară. În momentul dentâi starea economică a țării îi impune regimul financiar. Încercările lui cată să se îndrepte înainte de toate la schimbarea regimului economic și a celui social, la sporirea și diversificarea muncii, la eliberarea ei de sub robia cheltuielelor de transport și de transmisiune, la deprinderea fiecăruia individ cu munca productivă la care e predispus, la încurajarea acesteia, la descurajarea ocupațiunilor improductive. El nu poate substitui dărilor indirecte pe cele directe fără ca societatea însăși să fi ajuns a suprima enormele sume ce le mistuie mijlocirile de tot feliul. Numai când aceste sume enorme se economisează de cătră producători și consumatori se poate procede la darea directă.

O ultimă observațiune.

Capitația, bună rea cum o fi fost, era o dare directă; acest caracter nu-l pot lua nici învățații „Românului“. E neîndoios că ea nu era absolut echitabilă la origine, dar echitatea o 'ntroduceau țăranii din sat. Satul avea de ex. 100 de gospodari, plata totală către stat era deci de 1 175 franci. Însă nu fiecare gospodar plătea un galben deplin, căci repartiția acestei sume se făcea de satul întreg, adunat în comițiu, încât cel sărac nu plătea nimic aproape, cel avut mai mult, adecă în proporție cu averea lui. E o falsificare conștientă și intenționată a istoriei de a pretinde, ceea ce face zilnic „Pseudo-românul“, că țăranul stă azi mai bine decât înainte de Regulament. Averea lor mobiliară, mai ales în vite, e cunoscut că era foarte însemnată, căci locurile erau largi și pășunea aproape gratis. Codul Caragea prevede un miel pentru pășunea unei turme întregi de oi; de la produsele agricole una din zece (dijma adevărată, decima), afară de astă 12 zile de lucru pe an și căratul unui car de lemne de Crăciun. Asta era tot. Cine apăsa și asuprea nu era regimul economic consuetudinar al țării, ci pătura de pungași țarigrădeni cari umpluseră țara cu miile și jefuiau lumea, mai ales de la 1808—1821, timpul în care s-a pripășit în țară părinții celor mai mulți dintre roșii. Se pretinde că la această invazie elementară trebuiau să reziste boierii și lipsa lor de rezistență e și cauza pentru care Tudor îi învinuiește. El îi face pururea pe greci tâlhari, pe boierii români îi numește ticăloși. Tudor avea cuvânt să le facă asemenea imputări și să aștepte mai mult de la aristocrația țării lui. Dar, la dreptul vorbind, ce influență mai avea ea, ce putere politică în vremea fanarioților?

Aproape niciuna. Un Brâncoveanu, un Știrbei, un Bălean, vro trei Golești, vro patru Filipești, vro doi Crețulești, peste tot cincisprezece-douăzeci de inși — la acest număr se redusese boierii de rangul I în vremea fanarioților; restul în funcțiile mari erau greci. A pretinde de la 20 de inși să oprească acea invazie de străini care veneau ca stolurile de corbi într-o țară părăduită de război și uitată de Dumnezeu e a pretinde ca cineva să stăvilească c-un băț apele Dunării. Nu dar regimul vechi economic, grecii asupreau țara. Glasul și puterea boierilor pământeni se 'necau în acea inundație de pungași și de bandiți.

Dar dacă Tudor a putut imputa boierilor de un neam cu dânsul ticăloșia, adecă lipsa de energie, acest drept nu-l are foaia redijată de un grec, foaia d-lui C.A. Rosetti. Quod licet Jovi, non licet bovi. Ca Tudor s-o facă, înțelegem; ca urmașii acelor venetici nemernici să facă asemenea imputări nu se cuvine. De câte ori „Românul“ vorbește de fanarioți, de C.A. Rosetti vorbește, de Carada, de Pherekydes, de Fleva și de toată ortaua roșie, căci toți aceștia nu sunt decât fiii păturei de străini pripășită în țară între anii 1808 și 1821.

Dar cestiunea aceasta nu suportă cadrul unui articol. E istoria epocei de tină și degradare a acestei țări, e timpul în care patria aceasta s-a schimbat în hotel pentru tot soiul de venetici.


[16 iulie 1882]

„Gazeta generală de Augsburg“ primește din București știrea că s-a hotărât dizolvarea Camerelor române pe la finea lui septemvrie și că imediat se vor decreta alegeri nouă pentru o Constituantă. Motivarea formală a acestei măsuri va fi schimbarea titlului de „Domn“ în „Rege“, care face necesară o revizie a Constituției, căci în textul acesteia e vorba de Domn, nu de Rege. Dar corespondentul observă:


E cunoscut că soluțiunea cestiunii Dunării nu mai suferă întârziere, pentru că espira mandatul Comisiei Europene, pe când pe de altă parte iar nu e un secret că, așa cum Adunarea e compusă, guvernul ar întâmpina cele mai mari greutăți parlamentare dac' ar voi să se primească propunerea Barrère, care apropie pe România de puterile garante ale Tractatului de la Berlin și evită izolarea ei.


Astea deci sunt, după cum se pare, cuvintele adevărate pentru dizolvarea la toamnă a Corpurilor legiuitoare.


[17 iulie 1882]

„Gazeta generală de Augsburg“ are în București un corespondent care, în toate dările de seamă pe care le-a făcut acestei foi, s-a dovedit amic partidului roșu. În adevăr, n-am cunoscut opinie rea exprimată de roșii în privirea partidului conservator de ex. sau a altora al căreia răsunet să nu se fi făcut corespondentul. Având dar, în ce privește informațiunile sale anterioare, pururea de sorginte sferele guvernamentale, sprijinindu-le și făcându-se organ al inspirațiunilor lor, e probabil că și informațiunea ce-am dat-o ieri și pe care o repetăm azi să fie luată din aceleași sorginți.

Foaia germană din Augsburg zice așadar că dizolvarea Camerelor e hotărâtă pentru finele lui septemvrie și că imediat se vor escrie alegeri pentru o Constituantă sau, mai bine zis, pentru o Adunare de revizuire. Pro forma sau ca pretext al acestei dizolvări va servi necesitatea de-a se introduce în textul Constituției vorba „Rege“ în locul vorbei „Domn“, căci aceasta vorbește pururea de „Domn“ nu de „Rege“. Cauza adevărată însă a dizolvării este atitudinea Adunării în cestiunea Dunării. Majoritatea neprimind propunerea Barrère, România ar fi cu totul izolată; guvernul deci voiește ca ea să se primească de viitoarea Adunare, subînțelegându-se că evenimentele ce amenință pacea Europei îi dictează României necesitatea de-a evita izolarea și de-a se alipi la un grup sau la altul de puteri.

„L'Independance belge“ se face asemenea organul acestei știri. Ea zice:


Situația parlamentară în România e de mult timp turburată și dificilă. Se vorbește de-o apropiată dizolvare a Camerei deputaților. Aceasta este în majoritate defavorabilă propunerii Barrère privitoare la cestiunea Dunării, propunere pe care guvernul — în lipsă de altceva mai bun — se vede în ajun de-a fi dator s-o apere, pentru a nu lăsa România cu totul izolată între puterile europene. Pe de altă parte, cată a se proceda la revizuirea Constituției pentru a modifica, titlul de Principe, care se dă încă regelui Carol, deși România a fost proclamată Regat. Ar trebui dar să se întrunească o Constituantă. Acestea sunt cuvintele ce se invoacă în favoarea dizolvării, care de altfel nu este încă decât în stare de proiect.


„Românul“ — despre care nu mai știm până la ce grad e oficios — dezminte aceste știri în chipul următor:


Judecând după cele ce toți știu, credem că „l'Independance belge“ e rău informată.
Într-adevăr, nu e nici o deosebire între vederile majorității Camerei și, putem adauge, ale națiunii, și vederile guvernului în cestiunea propunerii Barrère.
Toți, fără osebire de păreri, consideră acea propunere nu numai ca atingătoare drepturilor de suveranitate ale țării, ci și ca jicnitoare libertății Dunării și deci comerciului puterilor occidentale.
Deosebire în această privință nu e și nu poate fi.
Cât pentru revizuirea Constituțiunii în vedere d' a schimba titlul ce se dă suveranului, toată țara știe că nici o trebuință nu este.
Cuvântul „Domn“, cum s-a explicat în Parlamentul român, însemnează suveran, deci nu numai principe, ci și rege și împărat.
Deci întru nimic proclamarea Regatului român nu motivează o revizuire a Constituțiunii.
Într-un cuvânt, nu e pân' acum cunoscută nici o rațiune pentru dizolvarea Parlamentului, care acum nu este nici întrunit și care nu mai are a trăi, după lege, decât numai până la 15 februarie 1883. Astfel învederat ne pare că ziarul belgian a fost indus în eroare.


Lăsăm cu totul de-o parte sofisma „Românului“ că, după esplicările date în Parlament de oameni ignoranți, „Domn“ ar fi însemnând și „Rege“, și „Împărat“ chiar. Domn nu poate avea decât înțelesul pe care-l dădeau Domnii români înșii: Dux, Magnus Dux, Princeps (transalpinus).

Constituția, întrebuințând același nume, nu-i dă decât același înțeles. E cu desăvârșire nedemn de-a substitui prin sofisme și jucării de cuvinte unui termen din Constituție alt înțeles decât acela pe care-l are.

Pe de altă parte, pe cât ne-a fost de indiferentă modificarea titlului, în schimbul recunoașterii căruia se făcuseră promisiuni lunecoase în cestiunea Dunării, tot atât de indiferentă ni se pare schimbarea cuvintelor în text. În realitate nu trăim în monarhie, precum bine-a zis-o d. C.A. Rosetti, ci în republică. Republică având și încă în cea mai rea formă a ei, consistând din dominațiunea străinilor, postulanților și samsarilor, e cu totul indiferent care e eticheta acestui regim republican. Ce-i pasă turmei în veci nenorocite ce nume colectiv au apăsătorii ei, zicem, schimbând un vers al lui Alexandrescu.

Prin urmare deie-se orice echivalent lexical vorbei „Domn“. Fie Dalai Lama, fie taikun, fie șahinșah, papă ori împărat, esența monarhică a cuvântului a căzut și nu mai însemnează nimic; nici una din prerogativele monarhice nu se exercită pentru a pune frâu viciilor și turpitudinelor unui partid ignorant și corupt; trădarea e recompensată și felonia decorată; academia Văcăreștilor a devenit pepinieră pentru recrutarea de prefecți și financiari, bugetul e falansteriul nevolniciei intelectuale și morale: indiferent ce titlu o mai fi când esența nu mai este. De aceea e și firesc ca schimbarea unui lucru atât de indiferent precum e titulatura să fie numai pretextul pentru înaintarea unui interes străin, pentru concesiuni reale în cestiunea Dunării.

Dezmințirii „Românului“ nu i se cuvine decât crezarea pe care o merită o foaie care-a spus de-atâtea ori neadevărul.

Proiectul de-a dizolva Adunarea trebuie să fi existând sau să fi existat cel puțin. El va exista, ca efect necesar al unei cauze fatale, de câte ori un interes al țării va fi de pus la mezat. Nu doar că Adunarea actuală ar fi absolut intratabilă; dar s-au îmbogățit aproape toți și vor fi urcat tarifa conștiințelor lor. Se vede că d-lui Brătianu îi trebuie una cu tarifele mai scăzute ca să meargă lucrurile strună.


INFORMAȚIUNI
[17 iulie 1882]

Este mult timp de când am dat, sub toate rezervele, știrea că guvernul ar fi având de gând să convoace pe toamnă Corpurile leguitoare spre a le dizolva apoi îndată. Această știre a fost anunțată și de alte ziare locale, precum și de unele din străinătate, din cele mai autorizate, ca „Gazeta generală de Augsburg“ și „L'independence belge“. Acum vine „Românul“, după trecere de o lună, și dezminte această noutate, spunându-ne încă că actualele Corpuri nu au viață decât până la 15 februarie anul viitor. Luăm act de această dezmințire oficioasă.


[22 iulie 1882]

„Națiunea“ constată în fine și ea că starea noastră economică e primejdioasă. Agricultura lâncezește; nici cantitatea, nici calitatea produselor nu mai atrage cumpărători; concurența ne omoară; comerțul român dispare și străinul îl înlocuiește; balanța comercială arată că-n fiece an România jertfește milioane pe altarul civilizației străine. Mergând astfel ajungem la inanițiune, la sleirea puterilor.

Iată lucruri pe cari noi le spunem, de patru ani de zile, fără ca nimeni să fi voit să ne asculte. Credem necesar a observa aceasta, căci „Națiunea“ face apel la presă, ca să-și îndrepte activitatea în acest senz și să caute mijloace de vindecare.

În adevăr, vindecarea ar fi lesnicioasă, calea sanificării economice e teoretic lesne de indicat; dar de la teorie pân-la aplicațiune asupra oamenilor, și mai ales asupra unei generații cu desăvârșire corupte, e o deosebire mare.

Rețeta cea mai simplă în contra sărăciei ar fi următoarea:

Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen și prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară și intelectuală sau ceea ce c-un termen din fizică se numește echivalentul mecanic al căldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuința spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbră. Deci fiecine să miște numai din mâni, să producă obiecte de utilitate și nu va exista sărăcie. Acest sfat însă îl poți da unui om în toată firea și nestricat. Pungașul care trăiește înșelând pe alții, desfrânatul care fuge de lucru ca dracul de tămâie vor râde de tine dacă le vei da sfatul să muncească, să întrebuințeze într-un mod util echivalentul de putere mecanică pe care îl produce organismul lor viu.

Țăranul întrebuințează acest echivalent mecanic pentru a ara, a semăna, a secera; adică pentru a da materiei o formă nouă, aceea a grânelor, de o utilitate incontestabilă.

Ce fac însă ceilalți cu acel echivalent, la ce întrebuințează mecanismul fizicului lor prețios? Spre a produce lucruri de utilitate? Ferească Dumnezeu. Unii, nefăcând nimic, îl pierd pur și simplu, unii joacă cărți, alții scriu articole insipide de gazete, alții precupețesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvânt: secături, pierde-vară, și cum îi mai cheamă, nu fac decât o întrebuințare inutilă de mecanismul de muncă cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri și pe zădărnicii.

Dacă consideram pe om ca pe-o mașină care trebuie alimentată cu material combustibil, a cărui ardere se preface în putere și care putere cată a se 'ntrebuința la producțiune, dacă e să nu se prefacă fără nici un folos în acid carbonic și dac-am face bilanțul celor mai mulți, punând de-o parte suma de bunuri ce o consumă și de altă parte ceea ce în schimb produc, am rămânea uimiți de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această țară. Mii de franci, reprezentând zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibilă unui om ce nu e 'n stare a scrie decât nerozii; mii de franci se dau pentru a plăti venalitatea cutărui deputat, ignoranța cutărui profesor, corupțiunea cutărui funcționar, trădarea și felonia cutărui ofițer superior, negustoria de vorbe a cutărui advocat. Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întreține mii de mașini omenești cari nu sunt bune de nimica și nu sunt în stare a produce nimic.

Căci, când e vorba de producțiune, nu trebuie s-o luăm după cum o ia limbajul ordinar, care nu ține seamă nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielele ce le exige actul producțiunii. Producțiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul pe cari le-a absorbit operațiunea. Numai obținându-se acest bilanț poate fi vorba în adevăr de producțiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce? Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane. Ce produc? Absolut nimic. Cât costă plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpează catedre universitare și secundare? Sute de mii. Ce produce însă un om care însuși nu știe nimic? Nimic, fără îndoială.

Însă cine-a introdus mizeria aceasta economică și intelectuală, domnia inepției și a ignoranței, dacă nu liberalismul? Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranți și netrebnici cari, în loc de a fi avizați să se hrănească din muncă proprie, li se 'nlesnește a trăi din munca altora. Liberalismul a înmulțit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adaugă, prin toată negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grâului nostru, liberalismul înmulțește funcțiile, atrăgând din ce în ce mai mulți incapabili în serviciile publice; liberalismul, care-a amețit capetele oamenilor, care nu i-a lăsat la teapa lor, în sfera lor de activitate materială, ci i-a declasat, ridicând la demnități înalte bulgari cu 2-3 clase primare, buni de grădinărie poate, dar netrebnici pentru a administra ministerii și servicii ca al Domeniilor.

Căci o laudă adesea făcută partidului liberal, dar pe care nimeni nu îndrăznește a o mărturisi în public, e că-și căpătuiește oamenii, că hrănește o sumă de lume care-n dealtmintrelea n-ar avea mijloace de trai. Rolul partidului e de a declasa indivizii și-n acest rol mulți găsesc superioritatea partidului roșu asupra celorlalte.

Alte partide — ni se zicea — au nainte de toate în vedere necesitățile reale ale țării, pe cari nu le sporesc în mod factice, ci caută a le acoperi, de bine de rău, din veniturile existente. Roșii au alt principiu: primum vivere, mai întâi să trăim noi și ai noștri cu toții; veniturile necesare se vor găsi ele, căci pentru asta suntem la putere, ca să le scoatem din piatră seacă.

Deci asta e grija lor cea dentâi: căpătuirea numărului nesfârșit de nulități, de oameni absolut improductivi din cari se compune partidul. Și în adevăr, nu e unul, cât de mic, cât de ignorant, cât de inept, cât de leneș, care să nu fie încuibat undeva la un loc sigur și cu bune retribuțiuni. Dar patru clase primare aibă, dar să nu știe absolut nimic din resortul a cărui administrare i-a fost încredințată, lucrul e indiferent. Dar mire-se el singur de ce l-a găsit și cum a ajuns să dispuie de interese pe care nu le pricepe? Puțin le pasă conducătorilor. Primum vivere. Dar s-o potrivi, nu s-o potrivi; dar o ști ceva, n-o ști nimic. A fi roșu e un privilegiu de a trăi din munca altora, fără a se cerceta dacă ai vrun merit, vro capacitate, vro aptitudine.

Pentru a căpătui suma aceasta de bulgari tâmpi și de grecotei pornoscopi și netrebnici, cari n-au nici posibilitatea de a se ocupa cu o muncă productivă, se creează din ce în ce mai multe funcțiuni cari să atârne direct de stat. Astfel Regia Monopolului Tutunurilor, răscumpărarea drumurilor de fier și multe alte creațiuni nouă au dat ocazia să se înmulțească din ce în ce numărul semistrăinilor avizați la buget, deci la munca altora. E din ce în ce mai greu de-a agonisi mijloace de subzistență în neatârnare de guvern și sporirea funcțiilor sporește numărul celor ce aleargă după ele, înzecind servilismul și baseța acestora cătră cei cari dispun de distribuirea posturilor.

Prin distragerea oamenilor de la ocupațiuni productive, prin aruncarea pe terenul politicei, prin avizarea lor de a trăi speculându-și drepturile politice și votul, populația întreagă a orașelor va ajunge la ideea fatală că e mai lesne și mai bine de a trăi din munca altora decât din a sa proprie și urmările unei asemenea maniere de a vedea sunt cunoscute de toți.

Astfel, atenianii în decadență se prefăcuseră toți în samsari, în advocați, în aspiranți de funcții, în oameni politici; din buget începu a se plăti mulțimea care asista la întruniri publice; se plăteau mărturiile false înaintea judecății, se plăteau membrii juriilor judecătorești. Un popor care întreg își consuma vremea în afaceri de-ale statului căta să și fie plătit întreg din buget. Sărăcia ajunsese atât de generală încât oamenii alergau cu lăcomie după un obolus (10 bani) ca recompensă pentru o ședință în tribunale, corupția și desfrânarea deveniseră din ce în ce mai mari. Filip al Macedoniei și Alexandru cel Mare aveau oricând în mână tarifa conștiințelor cetățenilor ateniani și n' avură decât să dea cu piciorul pentru a nimici acea comunitate politică putredă prin demagogie.

Așadar, dacă economic stăm rău, nici merităm să stăm altfel. Echivalentul mecanic al vieții celor mai mulți oameni nu se întrebuințează în producțiune, în imprimarea de forme utile materiei, ci se pierde pe mijlociri, pe negustorie de vorbe și în exercițiul viciilor. Unde însă nu produce nimenea se 'nțelege că sărăcia trebuie să sporească. Capitalul acumulat de strămoși prin lupta cu arma și prin lupta cu plugul trece în mâni străine; ziua nu e aproape, ci a sosit, în care românul e străin în țara sa proprie și străinul stăpân. Și aceasta va merge mereu înainte, până ce nu vom mai avea nimic de vândut decât votul și drepturile politice. Dar chiar acestea au început a fi un obiect de cumpărătură, despre cari tainicile biurouri de împământenire ne-ar putea spune multe.

Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muști la apă; și adevăr, nu fraze lustruite și negustorie de vorbe.


[23 iulie 1882]

Banchetul din Severin, dat în onoarea scriitorilor maghiari inspiră lui „Pesther Lloyd“ o serie de reflecții cari merită a fi cunoscute și de cititorii noștri, nu pentru c-ar fi cuprinzând adevăruri, ci pentru că dovedesc oarecum neputința înnăscută a maghiarilor de-a se dezbăra de prejudițiile lor politice.

Dar o fi împăcare, dar n-o fi, ei să rămâie tot așa cum sunt: ideea de stat maghiară, adecă aceea de-a maghiariza prin 4,5 milioane de maghiari unsprezece milioane și mai bine de populațiuni eterogene, nu le iese din minte la nici o ocazie. Nicicând nu vedem răsărind convingerea limpede că acest lucru e peste putință, că ideea de stat trebuie să fie rezultatul naturii țării, a factorilor etnici reali și în viață, nu o idee a priori inventată de vrun baron la țară. Nicicând nu vedem ideea că Ungaria este și cată să rămâie un stat poliglot cu naționalități coordonate, nu superpuse, și că hegemonia politică a maghiarilor nu le-o contestă nimeni, dar ceea ce vor toți e egalitatea națională. Până ce această convingere însă își va face loc, nu speră în nici o apropiere serioasă dintre naționalități. Cu această lipsă de speranță reproducem șirurile de mai la vale.


Au amuțit sunetele serbărilor cu cari scriitorii și artiștii maghiari au fost întâmpinați în călătoria lor prin Ungaria de sud; au amuțit discursurile patriotice cari s-au preschimbat în curs de-o săptămână și mai bine între voioșii călători și ospitalierii lor amici din deosebite locuri și, după sărbători de entuziasm național, se-ntoarce ziua de lucru cu privirea ei sobră și cu datoriile ei prozaice. Acesta ni se pare momentul cel mai potrivit pentru a prețui fără amăgire de sine însămnătatea serbării și a trage bilanțul bucuriei de înfrățire care-a unit, de mult timp pentru întâia oară, pe maghiari, pe sârbi și pe români.
Cine se poate îndoi de însemnătatea faptului când națiuni cari stau departe una de alta, ba de multe ori cu animozitate, își întind de buna lor voie mâna și cine e orb de-a nu vedea geniul înalt al umanității în încercările de-a se apropia a unor popoare deosebite prin origine și religiune? Legăturile de simpatie cari unesc un popor cu celălalt sunt dintre fenomenele cele mai frumoase ale timpului nostru, fenomene ce durează poduri peste multe prăpăstii ce s' adâncea de mult între popor și popor. Dar am comite o greșeală dacă, din punctul de vedere al relațiunilor internaționale, am atribui un caracter mai mult decât modest acestor apropieri sociale dintre două națiuni. Evenimentele celor din urmă doi lustri au fost îndestul de învederate pentru a ne inspira o doză de scepticism în privirea aceasta. Eram în mijlocul unui flux național de entuziasm pentru cauza turcească: tinerii noștri fură sărbătoriți în Stambul ca crainicii unei alianțe, ca din basm, între Semilună și Crucea apostolică și intrarea triumfală a softalelor în capitala noastră e încă vie în memoria tuturor. Nu mai cercetăm cu ocazia aceasta ce parte aveau simpatiile spontanee, ura comună contra rușilor și agitațiile abile în acea demonstrație, unică în felul ei; constatăm numai că toată bucuria entuziastă au cântărit cât fulgii în cumpăna politicei noastre esterioare, că, cu toate aceste, am intrat în Bosnia și că maghiari au fost aciia cari au fost uciși de osmani, din dosurile de la Maglai. Numai comunitatea de interese leagă în mod durabil popoare și state și, dacă nu ne va succede de-a atrage Serbia și România în sfera intereselor noastre și a aduce pe aceste două regate ale Peninsulei Balcanice la convingerea că interesele lor nu colidează cu ale monarhiei austro-ungare, atunci vizita făcută de voiajorii noștri la Belgrad și Severin nu are mai multă însămnătate decât aceea pe care opinia democratică o dă schimbului de politețe diplomatice. Ne 'ndoim cumcă partidele estreme din România și din Serbia, numai de dragul ochilor noștri frumoși ori a vorbelor noastre frumoase, se vor simți înclinate a renunța la acele aspirațiuni cari, în Belgrad, au de țintă formarea unui mare regat sârbesc, în București formarea unui mare regat dacic. Ei însă își vor năduși aspirațiunile dacă ne vor ști pe de-o parte îndestul de tari pentru a putea respinge verde orice pretențiuni neîndreptățite și când, pe de altă parte, vor recunoaște în noi o mare putere, care e dispusă de-a nu-și urmări interesele în socoteala condițiilor de existență a vecinilor mai slabi.
E așadar afacerea serviciului nostru de esterne de-a da o sancțiune proprie politică relațiunilor de bună vecinătate cari s-ar fi născut prin această vizită, presupunând, se 'nțelege, că vecinii noștri doresc tot atât de mult să trăiască în pace și amiciție ca și noi.
O mai mare însemnătate îi atribuim însă părții aceleia a călătoriei scriitorilor și artiștilor noștri care i-a dus prin regiuni cu populațiune amestecată. Căci prin comunicația dintre națiunea dominantă și celelalte naționalități, cari au o atitudine atât de îndărătnică și de puțin amicală față cu ideea maghiară de stat, apropiarea socială este cel dentâi și cel mai hotărâtor pas cătră o mai intimă unire politică. A se cunoaște întreolaltă însemnează a se înțelege și cunoștința reciprocă și intimă pare cea mai proprie pentru a face să dispară prejudiții și pentru a șterge antipatii cari, în cea mai mare parte, sunt opera odioasă a unor instigatori egoiști. Și de-aceea așteptăm mult de la asemenea încercări de apropiare, cari vor lipi într-o intimă înfrățire rasele deosebite de sub coroana Sf. Ștefan. Călătoria voiajorilor noștri atinse în mai multe puncte regiuni cari nu demult au fost încorporate în constituția statului nostru, de unde până acum stătuseră sub un strict regim militar care nu era chemat a nutri simpatii pentru ideea de stat maghiară. A face regiunile aceste primitoare pentru semănătura patriotismului maghiar, a câștiga în aceste regiuni pentru ideea națională preponderanța asupra ideei naționalilăților, a pune în circulație sângele patriotic între inima țării și membrele depărtate până acum, iată marea și frumoasa țintă care-a putut fi favorizată pe calea care-a luat-o Societatea scriitorilor și artiștilor maghiari. Poate că fără nici o intenție espresă scriitorii și artiștii maghiari au recurs de la naționalitățile rău informate la naționalitățile ce sunt a se informa mai bine. Compatrioții noștri de altă limbă se vor convinge în curând că e onorabil și cu totul demn de-a se alipi de-o națiune, care, nu numai pe terenul politicei și a puterii politice, dar și pe acela al științei și al tuturor ramurilor artei, are rolul conducător în țară și că hegemonia națiunii dominante nu este numai politică și istorică, ci e îndreptățită și prin cultura ei precumpănitoare (?).
Dar și la naționalitățile noastre propaganda socială nu poate face totul, mai cu seamă nu la acele cari se află de puțin timp în posesiunea deplină a drepturilor constituționale și cari n-au încă o idee exactă despre valoarea ce-o are cetățenia maghiară. În comitatele ce s-au ținut de granița militară lipsește factorul însemnat vulgar care, în alte comitate, cu limbi amestecate, e purtătoarea nestrămutată a ideei naționale. Ar fi afacerea administrației ungare din nou introduse de-a face, prin activitate spornică și dezinteresată, ca nouăle relațiuni să devie prețioase și plăcute oamenilor, de-a le arăta că soarele Constituției, care le luminează și lor, nu este numai o iluzie, ci un astru ceresc care priiește terenului întreg al activității civile. Tocmai în aceste comitate cată a se dezrădăcina arborul veninos al corupțiunii, căci ar fi a lucra în folosul adversarilor noștri dacă comparația dintre regimul de mai nainte și cel actual ar ieși în defavorul nostru.
Societatea scriitorilor maghiari poate arăta la Dunărea de Jos, în regiunea Timișului și a Cernei, cât de sus am ajuns pe scara culturii; dar numai o bună administrație poate dovedi că merităm rolul de conducători pentru că știm a guverna mai bine.


[24 iulie 1882]

Școalele noastre sunt rele — iată o temă adeseori repetată de ziare politice și literare; cu toate acestea puțini au aflat cauzele adevărate ale decadenței învățământului nostru public și cei mai mulți sunt predispuși a atribui starea de lucruri unor cauze imaginare sau cel mult unor fenomene cari nu sunt ele înșile decât urmarea unei cauze generale și mai adânci.

Și „Românul“ constată că școalele noastre


sunt încă departe de a răspunde la cerințele unui stat care voiește a fi și trebuie să devie un focar de civilizațiune și de progres în Oriinte.


Cauzele, după ziarul oficios, sunt a se căuta în organizațiunea generală a învățământului. Mulți profesori se dedau la diferite ocupațiuni incompatibile cu exercitarea apostolatului lor; dar și acest rău e rezultatul unui viciu de organizațiune. Trebuie să facem ca existența profesorului ș-a familiei lui să fie asigurată în limitele unui trai modest dar îndestulător, pentru a-i permite să nu caute alte mijloace de viețuire. „Românul“ nu cere abnegațiune de la profesori; căci nu se poate cere de la cetățean în orice profesiune decât îndeplinirea datoriei lui în schimbul unui echivalent moral și material în raport cu munca sa. Foaia oficioasă cere dar sporirea lefilor și reînființarea… răposatei Eforii a școalelor.

Ia să 'ntoarcem odată chestiunea cum stă în adevăr.

Pentru a fi profesor de gimnaziu ori de liceu se cer studii academice — cel puțin acum; deci 18-20 de ani de învățătură continuă. E în adevăr singura ramură a serviciului public unde, în schimbul unei retribuțiuni neînsemnate, a unui echivalent material mic, se cer garanții de capacitate.

Acest lucru e nemaiauzit și foarte nedrept într-o țară în care asemenea garanții nu se mai cer de la nimenea și nicăiri. Căci ce se cere bunăoară pentru a fi redactor al „Românului“? Patru clase primare, plus un curs de violoncel. Care e echivalentul material al acestei mari capacități? Deputăție, delegațiune pentru a răscumpăra valori de un sfert de miliard, directorat de bancă — milioane. Va să zică pentru a îmbuzunări un echivalent material de milioane nu se cer în România decât patru clase primare, violoncel — și negustorie de vorbe. Dac-am întreba ce se cere pentru a fi director la Ministerul de Interne ne-am aduce numaidecât aminte de omul care a ocupat acest post cu oarecare virtuozitate, de mucenicul Simeon. Ce s-a cerut de la el? Patru clase primare și poate meritul de-a fi bulgar. Care e echivalentul material al colosalei munce de-a fi pătruns misterele abecedarului și a celor patru operații? Mii de galbeni, mobilier din Paris etc. etc.

Cum? Pentru un echivalent de 300 de franci profesorul să fie obligat a ști atât de mult și a munci atât de mult și celălalt, pentru mii de franci, să nu fie obligat a ști nimic? Ce se cere la noi pentru a fi general, locotenent-colonel, adiutant regal? Patru clase primare — întrebând pe generalul de la Bacău — plus poate o teșcherea de drept de prin Italia, plus unul sau două acte de înaltă trădare. Care e echivalentul material al feloniei și trădării? Lefuri de mii de franci.

Teoria echivalenților este, onorabili confrați, împrumutată din științele exacte. În aceste științi nu se 'ncap mofturi și negustorie de vorbe. Când lipsă de știință, cursuri de violoncel, tâlharii, cumul, malonestitate sunt titluri pentru mari, pentru milionare echivalente materiale, nu i se poate cere profesorului de-a fi altfel decât toată lumea, de-a nu vâna câștiguri ilegitime într-o țară în care toți le vânează, de-a nu căuta bun trai și avere fără muncă ca toți ceilalți.

Cauza decadenței școalelor e dar declasarea generală care se răsfrânge asupra corpului profesoral ca asupra țării întregi. Răul trebuie scos din rădăcină; trebuie ca fiecăruia, fie director de bancă, fie amploiat la Regie, la Domenii, la drumul de fier, să i se ceară în schimbul echivalentului material probe că posedă un capital intelectual de resort, probe că a 'nvățat carte, că pricepe treaba la care e pus. Dar când măsura generală de cultură ce li se cere Mihăleștilor, Costineștilor și Caradalelor sunt patru clase primare, iar echivalentul material, plătit din munca altora în schimbul acelei prețioase culturi, se suie la milioane, nu se poate pretinde nici de la profesori să fie altfel decum sunt, să nu fie gonitori de funcții ca toți, cumularzi ca toți, și să lege de gard o carte care-n România nu-ți ajută nimic dacă n-ai doza necesară de viclenie pentru a te 'ntrece cu semistrăinii la pescuit în apă turbure.

Mai mult; pentru ca asemănarea să fie și mai mare, căci natura e unitară în fenomenul ei, observăm că, precum sustractorii și trădătorii ajung departe în celelalte ramuri, tot astfel în sfera instrucțiunii, corelatul hoților materiali, hoții intelectuali, plagiatorii cumulează ei cele mai multe funcții, trec ei cei mai învățați oameni, sunt ei cei mai influenți profesori. Ei, iată ce va să zică consecuență și artă de-a trăi. Această artă consistă din timpii cei mai vechi încă în a te adapta cu mediul social în care trăiești. Când nu se mai află oameni onești în țară, cum zice d. Dumitru Brătianu, nu e nebun acela care, în ciuda lumii și pentru ca să râză toți de el, încearcă a fi onest? Când cu patru clase primare și violoncel ajungi prim redactor, deputat, director de bancă, răscumpărător de drum de fier, milionar — apoi nu e nebun acela care 'nvață însuși și 'nvață și pe alții, pentru ce? Pentru 200-300 de franci pe lună?

Nu, să fim drepți. Ceea ce nu se cere de la nimeni nu se ceară nici de la profesori. Și ei sunt oameni ca toți oamenii; când unul plagiază nu face decât să urmeze exemplul ministrului său; când e neglijent urmează pe cei mai iluștri dintre concetățenii săi, c-un cuvânt ei sunt ca toți și toți sunt ca dânșii. Dacă există escepții lucrul să nu ne mire. E câte unul care a prins dragoste de știința lui, care, în sfera ei senină, găsește un adevărat liman de scăpare din putrezirea și mizeria ce-l înconjură; pentru care iubirea adevărului pentru el însuși e un echivalent moral suficient al muncii lui.

Dar… „Românul“ singur o zice… „asta nu se poate cere“. Asta e… virtutea sufletelor alese, pe care le salutăm cu respect și… atâta tot. Directori de bancă, răscumpărători de drum de fier, deputați, miniștri nu vom face din ei. Îi salutăm cu respect, pe cât ne stau în față, iar când ne 'ntorc spatele, le dăm cu tifla: Amen!


[25 iulie 1882]

În urma dezmințirii pe care foile noastre oficioase au dat-o știrii despre dizolvarea Adunărilor, „Gazeta generală“ din Augsburg primește din București următoarea corespondență în privirea aceasta:


Afară de divergințele de opinii mai vechi dintre cei doi conducători ai liberalilor naționali, par a exista diferențe însemnate între Rosetti și I. Brătianu și în privirea dizolvării Parlamentului pe care-o plănuiește ministrul prezident. Numai astfel ne putem esplica cum „Românul“ lui C.A. Rosetti, în acord cu informațiunea mea, spune că regularea titulaturii nu e un cuvânt îndeajuns pentru convocarea unei Constituante, afirmând afară de asta că, în privirea cestiunii Dunării și a atitudinii României față cu propunerea Barrère, nu există între guvern și majoritatea parlamentară o divergență de opinii atât de mare încât să se poată deduce din ea necesitatea dizolvării Parlamentului. Îndealmintrelea „Românul“ evită cu precauțiune de-a da o dezmințire formală știrii ce-am adus-o eu că în septemvrie se vor dizolva Camerele pentru a câștiga ocazia de-a convoca numaidecât o Constituantă, o știre pe care-a confirmat-o atât corespondentul oficios al lui Ioan Brătianu, care informează pe „Noua presă liberă“, cât și corespondentul „Independenței belgice“ care, după toată aparența, se inspiră asemenea din sorginți oficioase. Asemenea se lasă cu totul nerelevat faptul că discordia internă în tabăra liberalilor naționali și prestigiul moral în decadență a actualei majorități parlamentare nu-i permit unui bărbat de dezinteresarea patriotică a lui Ioan Brătianu decât alegerea între retragerea sa și o regenerare fundamentală a majorității parlamentare. Dar fie cum o fi — destul că „Românul“ nu întâmpină cu simpatie intențiunea Brătianului de-a trimite la primblare actualele Corpuri legislative înainte de espirarea mandatului lor. Și mai puțin o mistuie aceasta „Telegraful“, care, pentru relele cele mai strigătoare din viața publică, află pururea o scuză, numai dacă sunt acoperite de bandiera liberală-națională. Pentru opiniile acestei foi, pretinse liberale, care-și nutrește existența într-un mod sărăcăcios din beneficiile ce i se avizează de către partidul dominant, e caracteristică furia comică în care-a căzut prin articolul strict obiectiv al corespondentului d-voastră asupra progreselor rusești la Dunărea de Jos. E adevărat că acest articol a fost reprodus de-o parte a presei române: dar asta desigur nu e un motiv de a cere ca corespondentul „Gazetei generale“ să fie lovit peste mâni pentru descoperirea a o seamă de adevăruri fără îndoială neplăcute gloatei poftitoare de pradă a partidului dominant. Recunoașterea pe care corespondentul, în relațiile sale anterioare, a făcut-o meritelor netăgăduite ale sistemului liberal pentru ridicarea prestigiului României față cu străinătatea era plăcută negreșit: dar îndată ce acel corespondent aduce vorba asupra stării deplorabile dinlăuntrul partidului, care face cu neputință o consolidare a stărilor de lucruri dinlăuntru în România, atunci, cu tot radicalismul, am fi mulțumiți dacă incomodul observator imparțial s-ar da afară din țară, prin întrebuințare de mijloace silnice ale poliției! Esplicabilă, deși nu de scuzat, e această procedare numai prin faptul că orice reorganizare serioasă de partid s-ar îndrepta mai cu seamă în contra trântorilor liberalismului național cari, asemenea „Telegrafului“, consideră statul ca pe-o vacă bună de muls, la dispoziția necondiționată a partidului dominant. Până și „Națiunea“, foaie ce apare sub patronatul lui Dimitrie Brătianu, fratele ministrului prezident, spune că vânătoarea după portofolii ministeriale și după funcții administrative face cu neputință consolidarea stărilor de lucruri dinlăuntrul României și pune în neorânduială aparatul administrativ. Oricât de aspre ar fi cuvintele pe cari „Binele public“, organul marilor proprietari liberali independenți, le aruncă în fața naționalilor liberali, totuși e exact că mulți dintre partizanii actualei majorități parlamentare, cari, acum șase ani, n-aveau ce mânca și trebuiau să-și cârpească singuri pantalonii, au devenit milionari prin esploatarea speculativă a situațiunii politice și în socoteala contribuabililor. N-avem a ne mira de asemenea, metamorfoze financiare într-o țară unde esploatarea influenței politice în favorul întreprinderilor se face într-un mod atât de dezghețat ca-n România. Dar ar trebui să fie cineva orb dacă ar ignora efectele triste pe cari le exercită asupra viitorului situației economice și financiare a asemenea manieră de-a-și fructifica profesiunea sa politică de credință.
Deja azi, în urma supraspeculației, din care trag foloase materiale numai câțiva faiseurs și întreprinzători, se simte o mare lipsă de bani. O criză care ar fi păgubit pe mulți ani înainte bunăstarea României ar fi fost inevitabilă dacă recolta bună a anului acestuia n-ar fi preîntâmpinat amenințătoarea catastrofă. E posibil ca această întâmplare fericită să mai ție câtva timp deasupra apei acest sistem de esploatare speculativă. Dar mult timp nu poate ținea căci, cu toate perspectivele bune de recoltă, bursa de București nu poate realiza nici cele mai mici avansuri asupra hârtiilor indigene, o împrejurare al cărei înțeles o pricepe așa de bine toată lumea, încât comentariile ni se par de prisos.


[27 iulie 1882]

Nu se poate ridica movilă fără ca alături să nu se facă groapă; nu putem spune un adevăr fără ca „Românul“ să nu producă o platitudine.

Espusesem în unul din numerile trecute un adevăr din cele mai elementare: că cheltuielile de transport, transmisiune și repartiție ale productelor scad valoarea acestora, că această scădere se traduce 'n pagubă pentru cei doi membri de căpetenie ai tranzacției economice, producătorul și consumatorul, că în fine, cu cât aceste cheltuieli mijlocitoare se suprimă, cu atât folosul amânduror părților e mai mare.

Nimeni în lume nu se plânge că are prea mult grâu, lână sau bumbac. Fiecine se bucură să aibă cât de mult. Dacă transportul ar produce, ar trebui ca omul să se bucure cu atât mai mult cu cât productele sale vor fi transportate mai departe și mai mult. Dar tocmai contrariul e adevărat. Cu cât piața e mai aproape și transportul mai puțin costisitor cu atât ne bucurăm; cu cât necesitatea de-a face transporturi e mai mare cu atât valoarea productului se absoarbe de cătră cheltuielele de schimbare de loc, cu atât păgubim.

A-nmulți grâu, bani, lână ne bucură, căci e o înmulțire a averii, a înmulți transport se consideră ca o pagubă, și ceea ce transportul consumă e pierdut.

Dacă transportul e o producție, atunci cată să constituie o îmbunătățire a obiectului; cu cât mai mare și mai multă îmbunătățire cu atât mai mare valoarea. Dar aici e învederat contrariul: cu cât mai mare și mai mult transport cu atât mai depreciat obiectul. În orice caz ciudat soi de producțiune cată să fie acesta. La toate celelalte producțiuni, cu cât sunt mai copioase, cu atât mai bine: la transport cu cât e mai puțin necesar, mai mic, mai suprimat prin schimb direct, cu atât mai bine. Cu cât mai multe chile produci e și folosul mai mare, cu cât mai numeroși sunt chilometrii de-a lungul cărora cată să le transporți cu atât paguba e mai însemnată.

Cu toate acestea „Românul“ susține că transportul produce.

Cu tonul lui fastidios ne spune că aceste idei sunt ale fiziocraților și am rămas foarte îndărăt cu vederile economice. Valoarea transportului este foarte mare pentru producere. În secolul trecut chila mare se vindea cu 5 lei vechi și azi se vinde cu 100 lei noi, și aceasta se datorește valorii transportului.

Iată ceea ce va să zică să nu știe cineva ce vorbește.

Valoarea transportului a scăzut și tocmai de aceea grâul s-a urcat. Prin suprimare de cheltuieli de transport și mijlocire s-a urcat produsul, încât exemplul „Românului“, departe de-a fi o tăgăduire, e o confirmare a teoriei noastre, și cei ce-l dau ajung a proba contrariul de ceea ce voiau să ne probeze.

Căci să ne 'nchipuim bunăoară că în secolul trecut cineva ar fi avut fantazia să trimiță 50 de chile la Paris cu carul cu boi. Deja după o mie de kilometri de cale valoarea transportului ar fi fost mai mare decât a grâului; la Paris în fine s-ar fi vândut c-o pagubă enormă, căci valoarea mutării din loc în loc ar fi fost de zeci de ori mai mare decât aceea a produsului transportat.

Se face însă drum de fier.

Ce se operează prin el decât suprimarea unei lungi serii de cheltuieli de transport printr-o mașină făcută cu scopul anume de a le reduce?

Dar cu toate că seria e redusă, încât producțiunea de grâu a devenit mai rentabilă decât în secolul trecut, totuși cheltuielele nu sunt deloc atât de mici precum ar vrea să ne facă să credem „Românul“.

În ce chip primitiv voiește să-și inducă cititorii în eroare când încearcă a-i convinge că cheltuiala de transport a grânelor e reprezentată numai prin taxa ce-o plătesc după tarifă?

Dar oare ceea ce li se dă ca înlesnire de transport nu li se ia, în calitate de contribuabili, pentru plata anuităților datoriei publice exorbitante pe care-o reprezintă căile noastre ferate? Oare aceste anuități corespunzătoare c-un capital de sute de milioane nu sunt cheltuieli de transport? Fără nici o îndoială.

Nu credem că ieftinătatea aparentă a tarifului să înșele pe cineva asupra faptului că ceea ce economisează ici i se ia dincolo sub forma de dare indirectă sau directă menită a acoperi anuitatea. Și aceste dări se iau — se 'nțelege — de la cel ce n-are nimic de transportat, pentru a se iefteni transportul celui ce are ce trimite în străinătate, precum țăranul din Vrancea plătește anuități pentru ca redactorii „Românului“ și ai „Telegrafului“ să se poată preumbla gratis pe la băi.

Dar, pe lângă aceste cheltuieli, combinarea înlesnirilor de transport cu regimul liberului schimb produce pierderi de-o însemnătate și mai mare.

Dacă înlesnirile de transport favorizează pân-la un punct oarecare esportul, ele favorizează și mai mult importul: dovadă balanța noastră comercială.

E drept că pentru țări industriale balanța comercială nu are însemnătate. A introduce lână brută de-o sută de franci și a esporta lână fabricată numai de 50 însemnează că cea mai mare parte a materiei introduse au fost fabricată pentru necesitățile dinlăuntru, că, prin fabricare, ea a primit o valoare încincită sau înzecită, că cu atât s-au sporit înlăuntru avuția publică și că numai un prisos netrebuitor se esportează.

În țara agricolă se introduc însă fabricate și se esportă din ea materii brute. Aci lucrul stă cu totul altfel. Locuitorul Indiei orientale vinde bumbacul brut cu 35 bani funtul, din cari guvernul ia jumătate sub formă de bir, cămătarul altă jumătate și când, după ani de zile, același bumbac se-ntoarce în formă de materie țesută, el plătește 120, 150, 200 de bani funtul, adică de 10, de 20 de ori atâta cât primise el însuși pentru același bumbac. Ce se face toată diferența aceasta și cine-o înghite? Ea se absoarbe pe drumul de la locul pe care bumbacul se produce până la coliba, în același câmp, în care locuiesc cei ce au să-l poarte. Dar ce ocol a făcut? Din fundul Indiei la Bombay și Calcutta, de-acolo la Manchester și 'ndărăt. Ocolul lumii, pentru a ajunge de la câmpul muncitorului pân-la coliba lui.

Tot acest lucru se 'ntâmplă cu lâna pe care-o plătim înzecit când se 'ntoarce 'ndărăt sub forma de postav.

O mică parte din această plată o ia producătorul lânii, una mică țesătorul de postav — diferența o înghite transportul și transmisiunile.

Dacă deci am calcula diferența între prețul articolului brut ce-l esportăm și prețul lui când ni se-ntoarce sub formă de fabricat ar rezulta sume de milioane, din care cel puțin 90 la sută s-ar dovedi c-au fost consumate de transport.

Unde mai punem că înlesnirea de a introduce articole străine de lux naște într-o societate primitivă cum e a noastră pofte și trebuințe cu totul disproporționate cu puterea ei de producere și că, atunci când această din urmă nu ajunge pentru a acoperi trebuințele nouă, se atacă capitalul strămoșesc, trec moșiile în mâna străinilor sau se încarcă cu sarcini ipotecare, scăzându-se astfel însuși capitalul fix al poporului.

Dacă însă produsele importate sunt în stare a altera atât de mult gusturile și trebuințele oamenilor încât toți acei industriași cari le satisfăceau în trecut să nu mai fie în stare a concura cu marfa străină, să nu aibă timpul necesar a se deprinde cu satisfacerea nouălor trebuințe și să fie reduși a nu mai avea de lucru — atunci serii întregi de industriași cu meserii anticuate ajung la sărăcie și sarcina socială de-a suporta clase devenite fără vina lor improductive se numără asemenea între pagube. Nu mai vorbim de inepția intelectuală și economică în care lipsa de muncă și de varietate de ocupații aruncă pe-un popor și care e desigur o pagubă atât de mare încât nu se află echivalent bănesc care s-o reprezinte.

Deci toate întâmpinările ni se par zadarnice. Pentru o țară agricolă cheltuielele de transport rămân darea cea mai oneroasă și au efectul de-a secătui din ce-n ce productivitatea brazdei, a reduce pe om la rolul de salahor agricol, a înmulți castele improductive, a spori trebuințele în disproporție cu puterea de producere, a răspândi inepția economică și intelectuală, a mări sărăcia și corupțiunea.

Înființarea treptată a industriei suprimă de sine cheltuielile de transport sau le reduce la puțin. Industria dă totodată ocazia fiecărui individ de-a se aplica în ramura ce convine aptitudinilor lui, de-a se specializa, de-a deveni un caracter și un talent. Brațul care muncește nu dă timp capului să gândească la nimicuri. Munca moralizează; și dacă există atâta imoralitate, atâta cinism, atâta malonestitate în societatea noastră, cauza e în mare parte lipsa de ocupație, lipsa de muncă veritabilă.

E pură naivitate din partea „Românului“ de-a-și închipui că nouă ne sunt necunoscute definițiunile ce le copiază dumnealor din Dunoyer sau J. B. Say.

Dacă restrângem înțelesul acelor definițiuni e pentru că nu ne prezintă cuvinte suficiente spre a esplica o sumă de fenomene economice.

Fără îndoială și atunci când nu existau drumuri de fier definițiunea că negoțul ridică valoarea unui produs prin transportul dintr-un loc într-altul era aceeași.

Existau și atunci negustori și transportori și cu toate acestea grâul era tot 5 lei vechi chila.

Nu transportul ca atare, nici mijlocirea ca atare au produs urcarea, ci o putere mecanică supusă intențiilor omului care înlesnește comunicația. Scânteia electrică nu face negoț, dar prin reacțiuni operate de un acid asupra unui metal, deci prin o schimbare de formă, înlesnește comunicația. Prin apropierea consumatorului de producător, prin contactul lor direct în aceeași piață se 'nțelege că comunicația între ei e mai înlesnită și se suprimă aproape toți termenii de mijlocire. Lucrul ni se pare îndestul de clar pentru a justifica critica ce-o facem definiției vulgare a productivității actelor de mijlocire.


[28 iulie 1882]

De mai mult timp se vorbește că neînțelegeri ar fi subsistând între șefii de căpetenie ai partidului roșu, d-nii I. Brătianu și C.A. Rosetti. Ce caracter or fi având însă neînțelegerile n-a putut spune nimeni într-un mod pozitiv. D. Brătianu, întorcându-se alaltăieri în capitală, a făcut o lungă vizită amicului său politic din Strada Doamnei, încât relațiile dintre dioscurii politici nu par a avea caracterul atât de acut cum se înfățișa imaginației cuprinse de panică a partidului. Căci nu mai e nici o îndoială că o neînțelegere serioasă între acești doi oameni ar însemna dizolvarea partidului roșu, precum încetarea din viață a unuia dintre ei sau a amândurora ar coincide cu înlăturarea definitivă din viața publică a tuturor elementelor din care partidul demagogic se compune.

De la 1866 până azi se manifestă existența unei generații nouă, care-a învățat incomparabil mai mult decât cea veche și pentru care existența acelei adunături ignorante și străine ce guvernează țara e un adevărat scandal.

E aproape de neînțeles cum într-o țară în care există în realitate și cultură adevărată, deși într-o măsură mult mai mică, unde există o sumă de capete de-o inteligență luminată și solid disciplinate, tocmai acestea să fie aproape cu totul înlăturate din avanscena vieții publice, pentru ca pe ea să se desfășure comedia bizară a unui guvern și a unui partid dominant ai cărui membri în genere abia știu scrie și citi. E curios a vedea directori de bancă cari n-au decât abecedarul și cari, prin ignoranța lor în materie de finanțe, au prefăcut acest institut de-o înaltă însemnătate pentru creditul și munca națională într-un institut de joc de bursă și de speculațiune. E curios asemenea a vedea administrându-se domeniile, al căror capital fix reprezintă miliarde, de oameni cari n-au nici cunoștințe agricole, nici altfel de cunoștințe tecnice și cari, după un tipic cenușăresc cu totul netrebnic, dirijează în același mod primitiv de acum 250 de ani esploatarea unor averi imense. Dacă acestea s-ar fi esploatat în mod rațional, demult ar fi servit de model țării întregi, ar fi ridicat nivelul intelectual al cultivatorilor, s-ar fi regenerat și îmbunătățit rasa vitelor de muncă, s-ar fi ajuns la eliberarea claselor muncitoare de sub robia sistemului învechit și greu de cultură.

E curios asemenea a vedea pe-un plagiator de-o rară și demult dovedită ignoranță administrând instrucțiunea și biserica națională. De aci se văzu bunăoară trimițându-se un Pantazi Ghica, acea chintesență de crapulozitate și de neștiință, să viziteze mănăstirile pentru a face dări de seamă asupra istoriei și asupra valorii arhitectonice a monumentelor și cu aceasta s-a început misiunile științifice și literare, continuate de d-alde Fundescu, Macedonski, Pătărlăgeanu ș.a. Se pare deci că ministrul acesta al imoralității publice a însărcinat anume tot ce era mai ignorant și mai pornograf în țară cu cercetarea monumentelor bisericești, cu vizitarea congreselor literare și institutelor școlare.

E învederat că asemenea lucruri ar fi absolut cu neputință din momentul în care partidul roșu, sprijinul de căpetenie al neștiinței și imoralității, s-ar dizolva; precum e pe de altă parte învederat că această disoluțiune s-ar fi întâmplat demult dacă între capii acestui partid n-ar fi existat această lungă solidaritate, sau mai bine zis lungă complicitate.

Din momentul în care s' auzise că această complicitate va înceta panica intrase între roșii, deși fără cuvânt precum se vede. E mai probabil că pretinsele neînțelegeri nu sunt decât un mijloc pentru a abate atenția publică de la turpitudinile partidului. Lucrurile au ajuns în adevăr atât de departe încât nimeni nu mai e 'n stare a le tăgădui. Îmbogățirea speculanților intereselor publice, decorarea trădătorilor, trimiterea în misiuni științifice a unor ignoranți cunoscuți ca atari de toată lumea, corupția adâncă a administrației, specula pretutindeni, munca și adevărul nicăieri, toate aceste nu le mai tăgăduiește nici d. Dumitru Brătianu, nici fratele său, ministrul-prezident, nici chiar d. C.A. Rosetti. Unul zice că „nu mai sunt oameni onești în țară“ și-și trimite partizanii la pușcărie și carantină, altul că n-a venit încă vremea de-a se despărți de hoți, al treilea amenință pe cei rebeli cu descoperirea trecutului lor. A intrat neînțelegerea între complici și învinovățirile curg reciproc. E cu toate astea probabil ca discordia pretinsă între cei doi capi să nu fie decât un pretext pentru a le aduce aminte celorlalți că din momentul în care nu vor mai fi uniți la rele precum au fost în trecut ei trebuie să cază.

Astfel, pentru a amăgi nemulțumirea țării, se prefac capii că s-au revoltat în contra corupției ciracilor lor politici, doar-doar ar putea să întâmpine discreditul în care au căzut cu toți împreună. Această pretinsă discordie ar mai avea însă și efectul de a reintroduce vechea complicitate solidară care unea în vremea lui Mazar Pașa pe toți membrii societății de esploatare.


[29 iulie 1882]

O nefățarnică părere de rău pătrunde presa europeană, chiar pe aceea a adversarilor Franței, la priveliștea mizeriei parlamentare din acea veche și vestită țară. Din nenorocire Franța e pradă demagogiei. Nu e greu a descrie această stare de descompunere socială, care s-a repetat atât de des în istorie și care s-a sfârșit aproape totdauna cu slăbirea continuă și cu pieirea statului. Deja atitudinea cabinetului Freycinet, ezitațiunile lui și lipsa lui de voință energică și colectivă era un semn că guvernul trăiește de pe-o zi pe alta cu tranzacțiuni și expediente, că trebuie să ție pururea seamă de nemulțumirile și ambițiile fiecărui partizan al republicei și că aceste nemulțumiri, opuse între ele și eschizându-se una pe alta, se sumau orișicând în tendența negativă de-a răsturna guvernul. În fine, ca din senin, i se refuză cabinetului creditul cerut pentru o cooperare eventuală în Egipet, guvernul se retrage și trecură zile până ce unii din membrii Parlamentului să poată fi mișcați a primi onoarea de-a dirige afacerile republicei.

E lesne de prevăzut că acest cabinet nu va avea o soartă mai bună decât cel ce l-a preces.

Nu trebuie să ne mai amăgim în privirea aceasta. Franța nu mai are tradiții, nu mai are simț istoric. Activitatea politică, militară, diplomatică a unui popor se cristalizează împrejurul unor tradiții statornice. Dacă ar urmări cineva istoria Germaniei, ar constata că deja din timpul războiului de 30 de ani, epoca celei mai mari și mai complete disoluțiuni, se născuse mișcarea unionistă. Nu se poate escita într-un corp electricitate negativă fără ca la celalt capăt să se escite în același timp una pozitivă corespunzătoare: nu se poate ca descompunerea să se opereze fără ca paralel să nu fie începuturi de recompunere. Puținii publiciști cari vedeau clar în haosul războiului de 30 de ani prevedeau că neînsemnatul marchionat al Brandenburgului, cu spiritul său de ordine, de dreptate, de disciplină, va fi sâmburul împrejurul căruia se va coordona viitorul imperiu. În politica Austriei constatăm asemenea o strictă continuitate. Chiar în numele monarhiei (Împărăție a Răsăritului) se adună ca-ntr-un monogram tendințele și tradiția ei politică seculară. Spre răsărit a tins, spre răsărit tinde și naționalitățile ei sunt puncte de razim pentru a cuprinde alte fragmente de naționalități. În Rusia vedem de la începuturi o tendență de cucerire spre fostul Imperiu bizantin: a pune crucea pe biserica Sf. Sofii e fantasma istorică pe care-o urmărește un popor de optzeci și atâtea de milioane.

Ce tradiții mai are Franța? Și cine le reprezintă?

Vedem aci apărând un nou cabinet, al cărui prezident e un fost corector de gazetă liberală, devenit director de Credit Mobiliar în Spania; apoi doi advocați, un doctor în medicină, nu profesor de liceu. Oameni inteligenți fără îndoială, buni advocați, buni doftori, buni corectori de gazetă dar, desigur… răi muzicanți.

Asemenea oameni par a avea un destin fatal: nu acela de-a rezuma în ei încrederea unei țări, ci de-a escita invidia tuturor foștilor lor colegi, tuturor egalilor lor. Fiece medic, fiece advocat, fiece gazetar își zice în fundul inimei lui: De ce el și nu eu? Iată un sentiment pe care nimeni nu l-ar concepe față c-un Bismarck, față c-un Moltke, față cu Gorciacof. Toți acești oameni au trecut, au tradiții. O țară întreagă poate fi în contra opiniilor lor, dar va fi în contra cu oarecare sfială. Acești oameni au dovedit în curs de decenii că judecata lor era justă, că combinările lor erau roditoare. Iată o dovadă pe care ne-o datoresc toți oamenii noi, toți cei ce n-au un trecut public îndărătul lor. Orice ar face un asemenea homo novus fiecare zice: ceea ce face el aș fi putut face și eu. Desprețuit înainte de-a apărea și înainte de-a lucra, inspirând ură adversarilor, invidie amicilor politici, inspirând, prin neînsemnătatea lor, fiecăruia dreptul de a-i controla faptele și de-a le critica, escitând prin energie indignarea adversarilor și amicilor, prin modestie persiflajul și ironia lor, ei sunt pururea între cele două stânci de cari Machiavelli sfătuiește pe guvernanți de-a se păzi: ură și dispreț.

Dar alte lucruri se vor descoperi încă în urma acestor guverne slabe și neînsemnate. Se va constata bunăoară, precum ne previn unele foi, că starea financiară a Franței e departe de-a fi înfloritoare, că bugetele au fost echilibrate în mod fictiv, că prin neadevăr s-a mănținut încrederea publicului.

Discreditul financiar unit cu cel politic e fără îndoială o stare de faliment, precum o și numește „Le Temps“.

Deja se simte în consiliile europene lipsa de influență a Franței și nu e foaie de orice nuanță, fie republicană, fie monarhică, care să nu recunoască că niciodată țara n-a fost politicește mai paralizată în afară decât în vremea de-acum.

Și la noi starea de lucruri prezintă analogii, deși, se 'nțelege, treapta noastră de cultură nu se poate compara cu cea franceză, încât ceea ce acolo e ridicol și neînsemnat, la noi e grotesc și scârbos. Și la noi nulitate demagogică suplantează nulitatate; dar ceea ce în Franța e încă o comedie la noi e o farsă de paiațe. Fiecare din paiațele inculte, adeseori din natură stupide, râvnește la cârma statului, voiește a fi ministru, director de serviciu, deputat, om mare, și d. Brătianu are strania plăcere de-a permuta în diferite chipuri aceste figurine de patruzeci și mai bine de ori în câțiva ani, lăsându-le să răsară pentr-un moment pe scenă și reafundându-le în nimicnicia lor, spre marea veselie a publicului.

Și la noi, sub aparența bugetelor echilibrate, se ascunde ruina financiară pe care moștenitorii acestui regim vor avea a o constata. Numai de la anul 1880 încoace s-au emis titluri nouă pentru 466 de milioane, o sumă în adevăr fabuloasă când se compară cu sărăcia generală a țării, cu producțiunea ei unilaterală și grea, espusă concurenței americane și rusești, ce lucrează în condiții mult mai favorabile. Și, dacă acest guvern va mai dura, nu e îndoială că-n fiece an sarcinele publice se vor spori cu zeci și cu sute de milioane, până ce nimeni nu va mai putea opri ruina, precum nimeni n-a putut-o opri în Egipet ori în Turcia.


[30 iulie 1882]

Alexandria, povestea despre viața și vitejiile lui Alexandru-împărat, spune că Nevtinav al Egipetului n-avea nevoie să se bată cu oștirile străine ce năvăleau asupra împărăției lui. El făcea o sumă de chipuri de ceară, sufla asupra lor c-o circulară ministerială și numaidecât se topea oștirea persană a lui Darie. Se vede că o seamă din oamenii noștri de stat cred asemenea că cu vrăji, cu circulare frumoase vor descânta decăderea industriei de casă la români și că de dragul spuselor dumnealor, războiul și fusul, raghila și depănătoarea se vor pune din nou în mișcare.

După o seamă de vorbe pornite de mai sus, vedem acum și pe d. ministru al instrucțiunii adresându-se cătră învățători. D-sa le aduce aminte că 'nainte războiul făcea toată îmbrăcămintea trebuitoare țăranului, iar azi toată lumea poartă americă și madipolon. D. ministru vrea să redeștepte în locuitori vechile lor deprinderi de a se îmbrăca românește cu produse de-ale industriei casnice; exemplul, cuvântul și sfatul învățătorilor or să facă mare treabă în privirea asta.

Asta vrea să zică a bate apa-n piuă și a aștepta să iasă unt.

Dar de când o industrie s-au născut prin sfaturi și de când au dispărut prin vorbe?

Necesitatea a creat-o, necesitatea a stins-o. Grâul sămănat în zonele tropice nu produce spice. De ce? Pentru că-n acele locuri, nefiind iarnă, grâul se reproduce prin rădăcinile sale proprii, ca la noi o seamă de ierburi; fără sila climei el nu are necesitatea și nu-și ia osteneala de-a produce spice și de a-și granula fructul. În clima de mijloc, unde iarna-i nimicește rădăcinile, el produce semințe silit de climă.

Tot astfel, când tot ce-i trebuie țăranului se introduce din străinătate, fie chiar de o calitate proastă, dar ieftenă, el nu-și ia osteneala de-a mai semăna in și cânepă, de-a le supune variilor operațiuni ale topirii, melițării, curățitului, torsului, adecă a întrebuința zile de muncă pentru a produce o substanță textilă care-i vine mult mai ieftenă din străinătate. El nu mai simte necesitatea aceasta. Dar el pierde acele zile fără nici un folos? Le pierde în adevăr, dar nici un sfat nu-l poate face să judece faptele economice altfel decum le judecă orice om din lume. O țesătură ieftenă reprezintă pentru el o economie de timp și de muncă și de aceea o cumpără, chiar dacă el însuși ar risipi, nefăcând nimic, timpul economizat. Sub regimul libertății comerțului omul numai muncește decât ceea ce poate concura pe piața universului întreg și de aceea această libertate însemnează ruină pentr-un popor rămas îndărăt.

Așadar cum s-ar putea introduce industria de casă?

Prin circulare ministeriale, prin vrăji și descântece? Niciodată.

Chiar la noi țăranii cari se mai ocupă cu industria de casă sunt cei săraci, aceia cărora nu le e cu putință de-a cumpăra nici țesătura ieftenă străină, țăranii despre munte, cei cari mai simt această necesitate. Cei de la șes, a căror locuri sunt mai roditoare și mai largi, cumpără industrie străină.

Mijlocul de a reintroduce industria de casă este deci de a crea din nou necesitatea ei; de a o crea în mod artificial, prin introducerea de taxe mari asupra similarelor străine. La început fără îndoială produsele industriei de casă s-ar scumpi, dar cu cât, prin înlesnirea crescândă de-a le reproduce, ele s-ar înmulți, s-ar și iefteni totodată. E singurul chip de a încărca momentan prezentul pentru a descărca viitorul.

Ni-i teamă că aceste circulare vor avea un efect contrar până și pentru restul de industrie de casă pe care-l mai posedăm. Dacă prin aceste circulări și prin inițiativa mai înaltă se va reintroduce gustul portului național, fără a i se da condițiile neapărate pentru producerea lui, industria străină va constata lesne curentul de modă creat în țară și ne va produce ea tot soiul de obiecte care să semene absolut cu cele făcute la munte, încât am avea în adevăr portul național, dar introdus din străinătate. Ni s-ar întâmpla în industrie ceea ce s-a 'ntâmplat cu niște tragedii. Teatrul Național manifestând dorința de-a avea piese originale, cineva a îmbrăcat pe spanioli bulgărește și toată lumea i-a luat drept produs dunărean. De dunărean nu mai au încotro.

Producțiunea națională nu se poate nici mănține, nici naște chiar, fără măsuri protecționiste. O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia și America, Franța și Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială și, după ce a devenit bărbat, i-au dat voie să se ia la trântă cu toată lumea. Și copilul industriei naționale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria bărbată a străinătății și abia când se va împuternici și va ajunge egal în tărie îl putem lăsa să concureze sub regimul libertății comerțului.

Ne pare rău a constata acest diletantism curios, aceste bune intenții lipsite de știință guvernând statul român. Poate că la urma urmelor nici bune intenții nu sunt, ci un chip comun de-a-și face popularitate, bătând în struna celor ce văd necesitatea unei industrii naționale.

Cu vorbe însă nu s-a făcut de când lumea nimic decât negustorie de vorbe, nefolositoare nimănui, ci numai celui ce le debitează. E în adevăr o nenorocire pentru România de-a vedea cum convingerile altora, bazate pe știință și pe cunoștință de cauză, sunt escamotate de șarlatani incapabili de-a le pricepe, numai pentru a goni popularitate. S-a vorbit de starea mizerabilă a țăranului și există în adevăr capete în țară cari au combinat un sistem întreg de măsuri de reformă socială pentru a ridica nivelul economic și cel intelectual al țăranului. După ce noi înșine am lucrat ani întregi în această direcție, vine un șarlatan de rând, d. C.A. Rosetti, și se-ncearcă a realiza, prin circulare demagogice, lucruri pe cari nu e în stare nici a le pricepe. De ani întregi vorbim în contra sistemului de liber-schimb absolut, această cauză unică a decăderii industriei și meseriilor, și alți șarlatani, neînțelegând nici cauzele, nici natura lucrului, se leagă de niște simptome exterioare ale răului și vor să le lecuiască prin cataplasme de circulare platonice.

Oameni pe cari nu-i durea nici capul de soarta țăranului, de soarta meseriilor sau a industriei, văzând că alții se ocupă cu asemenea lucruri fără nici un folos personal oblicesc momentul în care ideile devin populare, le escamotează fără a le pricepe și le esploatează în favorul lor. Am vorbit bunăoară de dreptatea sistemului dărilor directe. Numaidecât „Românul“ s-a agățat de această idee, apropriidu-și-o și neînțelegând deloc că acest sistem preconizat de noi stă în legătură c-o întreagă reformă a vieții noastre economice. Vorbim de industria națională? Numaidecât trezim circularomania cuiva, care nici habar n-are de condițiile de existență ale unei asemenea industrii și care crede a spune același lucru pe care l-am spus noi, înșirând sfaturi platonice pe hârtie.

Non idem est si duo dicunt idem. Altfel înțelegem noi un lucru pe care-l pricepem și altfel cei ce aud numai vorba, fără a avea idee de ceea ce ea însemnează.


[31 iulie 1882]

Anton Pann ne spune povestea despre un bărbat gelos care-n ruptul capului n-ar fi poftit pe vreun prieten la masă ori la petrecere, numai pentru că-și temea femeia. În sfârșit, se pune femeia pe capul lui, și azi una, mâne alta, îl înduplecă și pe el de-a pofti mosafiri. Bărbatul, cam cocoșat și nu tocmai drăgălaș, se duce-n piață și caută în mulțimea de oameni câțiva cocoșați ca el, c-un ochi la făină cu altul la găină, apoi umblă cu ei pe la negustorii de vechituri de le cumpără antereie întocmai ca ale lui, pentru ca niciunul să n-aibă nuri deosebiți de-ai lui. El și cu mosafirii păreau una ș' aceeași caricatură, șchiopătând în șapte chipuri, încât, când porniră din piață, se luară cânii după ei, iar lumea râdea țiindu-se de inimă. Femeia, când îi vede, i se păru că visează, că i se năzare bărbatu-tău de șapte ori înaintea ochilor.

Așa și d. Brătianu cu noul cabinet. Ar da mult cineva să afle deosebirea între d. Aurelian și d. Ureche, între foștii membri și cei actuali ai cabinetului: aceleași antereie, aceleași fizionomii, iar d. I. Brătianu prototipul tuturor figurinelor rânduite pe banca ministerială. D. I. Brătianu, care preferă atât de mult pe miniștrii necaracterizați, pe cei cari nu răsar c-un lat de deget asupra lui, ar trebui să-și procure șase mumii din Egipet — trebuie să fie ieftene de la arabi încoace — și să le numească miniștri. Ar avea folosul unei mai mari stabilități a cabinetelor. O mașină de iscălituri pusă în mișcare de un curent electromagnetic ar furniza zilnic cele câteva sute de scârțiituri oficiale cari se numeau de bătrâni „laba gâștei“ și mecanismul guvernamental ar merge tot atât de bine, dacă nu mai bine decât azi.

Căci, în adevăr, ce 'nsemnează această nouă configurare; care e cauza parlamentară, care deosebirea de sistem prin care să ni se esplice înlocuirea d-lui Urechie prin d. Aurelian, a d-lui Stătescu prin d. Dimitrie Sturza, a d-lui Chițu prin d. Stătescu și viceversa? Toate aceste personaje s-au perindat la ministeriu în cele patruzeci și atâtea de combinațiuni ministeriale cu care-a petrecut d. Brătianu anii săi de guvernământ; fantele de cupă a urmat craiului de treflă; ca-ntr-un joc de cărți s-au mutat și permutat acest personal în mânile abilului cancelar de la Florica, fără ca țara să fi observat o schimbare de sistem, o schimbare în vederile organizatorii sau administrative ale guvernului. Ce avem de așteptat de la noua combinațiune? Nimic fără îndoială, pentru că nu-nsemnează nimic, pentru că valori negative au fost înlocuite prin valori negative, pentru că nici o idee nouă, nici o necesitate nouă, nici o vedere fecundă nu constituie sprijinul acestei configurațiuni caleidoscopice.

Singurul lucru căruia i se dă oarecare importanță este trecerea d-lui Brătianu la Război. E prea adevărat că prețiosul nostru cancelar nu se prea pricepe în treburile militărești, unde se cer o sumă de cunoștințe tecnice, încât, dacă l-am întreba câți metri cubici de pământ trebuiesc lucrați pentru a face o întăritură în care să 'ncapă o companie de infanterie și două tunuri sau dacă l-am întreba de câte grade trebuie să fie unghiul format de orizontul unei întărituri și de parapetele ei pentru ca focul să fie razant, d. Brătianu n-ar prea ști ce să ne răspunză. Dar asta nu face nimic. Dumnealui tot cel mai mare și mai ilustru ministru de război rămâne și venirea sa la hătmănie însemnează totdauna ceva — deși nu știm ce.

Oarecare însemnătate i se atribuie și venirii d-lui Dimitrie Sturza la Esterne. D. baron de Hahn simpatizează cu germanii și, ca pretins descendent din o familie maghiară, simpatizează poate și cu maghiarii. Se vorbește totodată despre o încurândă călătorie a cancelarului nostru la Ischl, unde se-ntâmpinară deja împăratul Germaniei cu al Austriei și cu M. Sa Regele Serbiei. Ar fi păcat ca un om atât de însemnat pentru politica „Oriintelui“ să nu fie față unde se adună atâtea fețe cinstite de împărați și de crai.

Astea se vorbesc: de prin lume adunate și iarăși la lume date — relata referrentes — le dăm și noi oricui o pofti să le povestească mai departe, ca să treacă ca căscatul din om în om. Nouă înșine schimbarea nu ne pare a avea nici o însemnătate deosebită și nici va avea până ce d. Brătianu nu va avea bunătatea să schimbe sistemul, să introducă un spirit de ordine, de muncă și de adevăr în guvernul său, în loc de-a reintroduce figuri cari au apărut și dispărut de atâtea ori de pe scena politică făr nici un folos pentru mersul deplorabil al afacerilor publice.