Din periodice/Din Timpul, ianuarie 1882

Sari la navigare Sari la căutare
Din Timpul, decembrie 1881 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, ianuarie 1882
Din Timpul, februarie 1882


CRONICA ANULUI 1881
[1, 3 ianuarie 1882]
I. ROMÂNIA


Nu putem porunci timpului să stea pe loc, nici putem face ca evenimentele să încremenească pe câteva ceasuri împrejuru-ne, ca să le putem fotografia, căci ele 'și urmează cursul lor necontenit, puțin păsându-le dacă ne dor ori ne bucură. În zadar minutarul ceasornicului ar sta pe loc; timpul curge alături cu el, și numai omul, având pururea în față ziua de azi, eternul prezent, pune pietre de hotar între lucruri ce au trecut pentru totdauna și fixează pe orizontul negru al viitorului dorințele sale ca ținte luminoase, uneori pe de-apururea neajunse.

Și anul trecut e greu de izolat din cei ce-l preced și din cei ce-l vor urma, căci din ziua lui întâia ne aruncă in medias res, în vârtejul împrejurărilor și ne 'ncarcă memoria cu reminiscențele rușinoase ale răscumpărării drumului de fier, cu cele odioase ale atentatului Pietraru. Spiritul rău al demagogiei române își alesese de jertfă pe unul din chiar părinții demagogiei. Mulțumită lui Dumnezeu și prezenței de spirit a victimei alese, atentatul n-a avut nici o urmare fizică gravă, dar a lăsat adânci urme psicologice în spiritul d-lui I. Brătianu și l-a deziluzionat desigur în privirea simpatiilor sale anterioare pentru demagogie.

La 1 (13) martie sosi în București știrea îngrozitoare despre săvârșirea tragică a împăratului Alexandru II. Voind a vizita în acea zi manejul Mihail din Palatul de Iarnă, la întoarcere două bombe esplosive 'i cad în cale și-l rup bucăți. Camera noastră în momentul întâi uită a lua act de această îngrozitoare știre. Dar în curând se aude că secta nihilistă din Iași, care momise în sânul ei profesori tineri și studenți, a dat un banchet în onoarea succesului atentatului. Dr. Russel (recte Sudzilowsky) e arestat, profesorii români sunt dați în judecata unui juriu și se descoperă o asociațiune de vro 20 de studenți români și 50 de evrei cari propagau în școalele publice ideile de răsturnare. La 9 martie procesul Pietraru ajunge înaintea Curții cu Jurați și, într-o ședință care ține 22 de ore încontinuu, procesul se încheie prin condamnarea lui Pietraru la 20 de ani muncă silnică și a lui Cârlova la nouă ani de recluziune. În iunie un juriu compus prin profesorii din Iași condamnă la pedepse disciplinare pe aciia cari luaseră parte la propaganda nihilistă.

În ianuarie încă, având a se face mai multe alegeri pentru împlinirea vacanțelor din Cameră, candidații opoziției au avut ocazia de-a supune criticei multe acte ale guvernului, între care vicioasa aplicare a legii recensimântului, care dăduse loc la cele mai vii protestații din toate colțurile țării.

Tot în luna aceasta s-au făcut inaugurarea clubului „Binelui public“ printr-un banchet dat în hotelul Steiner, cu care ocazie s-a consacrat uniunea dintre grupul Vernescu și fracțiunea din Moldova.

Cabinetul suferea de-o criză latentă care forma obiectul certelor din adunările de la Herdan și în cari o parte a partidului căuta să elimineze din ministeriu pe d-nii Boerescu, Conta și Teriachiu.

Pentru ca anul să se înceapă sub auspiciile lui Mercur, se descopere tot în ianuarie deturnarea a 83.000 franci de către un funcționar fiscal, George Bilcescu.

Din începutul anului mai e de notat învoiala intervenită între guvernul rusesc și cel român, prin care acest din urmă primește drept bani materialul de suprastructură a liniilor construite de ruși, deși părerea guvernului nostru fusese că acest material i se cuvine de drept pe baza convenției ruso-române.

În fevruarie tribunalul comercial al imperiului la Lipsca pronunță sentența sa în favoarea reclamantului Landau-Kaufmann și anulează urmările convențiunii de răscumpărare încheiată la 1880 între stat și Societatea Acționarilor C.F.R. Pe liniile noastre, ce încep a fi administrate de directori princiari, plătiți cu enorme lefuri, se 'ntâmplă o serie de accidente; în iunie chiar mai multe dupăolaltă, precum cele dintre Hanu Conachi-Ivești, Serbești-Preval, Severin-Prunișor.

În august Adunarea Acționarilor C.F.R. votează mutarea sediului la București; iar în octomvrie tribunalul din Berlin respinge cererea Landau-Kaufmann, făcută pe baza sentenței din Lipsca, pe cuvânt că nu se mai poate restabili starea de lucruri anterioară convențiunii de răscumpărare, nici se poate opera ștergerea acestei tranzacțiuni din registrele de comerț. Reclamantul, dacă a suferit pagube prin încheiarea acelei convenții, poate intenta o acțiune de despăgubire pentru daune-interese.

Tot în fevruarie, în vederea evenimentelor care aveau să se petreacă peste câteva săptămâni, d. Brătianu găsește mijloace de-a sonda atitudinea partidului conservator, căruia-i propune până și o dreaptă împărțeală a portofoliilor ministeriale. Condițiile puse de partidul conservator părând prea grele, tratările nu izbutesc.

Tot în fevruarie d. Stolojan cere un credit de 300.000 fr. pentru asigurarea liniștei publice.

Ministeriul Instrucțiunii aprobă aranjamentul pentru săvârșirea dinlăuntru a bisericii de la Curtea de Argeș prin d. Lecomte de Nouy.

D. C.A. Rosetti propune în Camera electivitatea magistraturii și însărcinarea unei delegațiuni a Camerei care, împreună cu una a Senatului, să aibă a formula, întrunite într-un fel de convent național, proiectul privitor la eligibilitate. Membrii acestui prețios convent să fie plătiți cu câte una mie franci de obraz. Propunerea a rămas în stadiu embrionar pân-în ziua de azi.

La 25 fevruarie doi din oamenii eminenți ai generației trecute, Aug. Treb. Laurian și Cezar Bolliac, încetează din viață.

Ziarele din Viena încep a vorbi de erigerea României în regat și pun în vedere primirea anteproiectului ca condiție a recunoașterii noului rang al României. „Le Nord“ menționează asemenea știrea ridicării la regat, ne dă însă consiliul de-a nu face nici un sacrificiu real pentru o simplă schimbare de titlu.

Evenimentul tragic din Rusia, mișcarea nihilistă din Iași, ramificată prin școli, încheiarea procesului Pietraru, ca tot atâtea fenomene răsărite din demagogia cosmopolită și internă, motivează din partea d-lui Maiorescu următoarea interpelare:


Am onoarea a întreba pe d. ministru-președinte dacă, în urma procesului Pietraru și a manifestărilor socialiste din Iași, crede timpul venit de-a imprima politicei interne o direcțiune mai compatibilă cu consolidarea monarhiei constituționale.


Printr-un discurs memorabil d. Maiorescu silește pe guvern de a-și arăta arama și de-a o rupe cu tradițiile demagogice.

Răspunsul guvernului e prompt. A doua zi chiar, la 14 martie, tristul erou al nopții de la 11 fevruarie, generalul Lecca, propune în Cameră proclamarea regatului, d. Ion Ghica, ministrul considerat ca antidinastic din vremea scandalului Slătineanu, face aceeași propunere în Senat, care e primită cu adeziunea formală a opoziției și cu unanimitate de voturi.

Cu ocazia discutării bugetului, după propunerea făcută în Cameră, se sporește leafa miniștrilor la îndoit și se înființează un al optulea ministeriu fără portofoliu pentru prezidentul Consiliului. Între acestea se ivesc în Cameră și în adunările de la Herdan disensiuni grave între d. Brătianu și coreligionarii săi politici și el își dă demisia, cu dezaprobarea vie a partidului și a ziarului „Românul“.

D. Dumitru Brătianu e chemat din Constantinopole ca să ia moștenirea fratelui său, de unde și sosește, iar la 10 aprilie compune cabinetul său nou, care s-ar putea numi cabinetul încoronării. La 25 aprilie d. Dumitru Brătianu dezvoltă în Cameră un curios program ministerial, prin care promite puterilor binevoitorul său concurs și amenință pe-un adversar necunoscut cu figuri retorice foarte energice.

La 10 mai e serbarea în adevăr frumoasă a încoronării și câteva zile de-a rândul durează festivitățile cu cortejul istoric al breslelor.

Ne vine știrea despre încetarea din viață a generalului Ion Ghica, fiul lui Grigorie Vodă Ghica, ministru plenipotențiar al României la Petersburg.

În timpul în care d. Dimitrie Brătianu acuză în Cameră pe d. Boerescu că ar fi făcut promisiuni cari au indus pe puteri în eroare, că primim Comisia Mixtă, se ține un meeting la Galați în cestiunea Dunării. D. Al. Lahovary espune printr-un discurs în Cameră toate erorile comise de cabinetul trecut în această cestiune și d. G. Chițu confirmă opinia opoziției ca împărtășită fiind și de partidul roșu. În urma acestora, grave neînțelegeri se ivesc din nou în sânul partidului; cabinetul e amenințat de un vot de blam. Îmblânzit de jurămintele de fidelitate ale coreligionarilor săi politici, d. Ion Brătianu se întoarce în capitală, frate-său își dă demisia la 9 iunie și e ales prezident al Adunării, iar la 10 iunie se formează actualul cabinet I. Brătianu-C.A. Rosetti.

În Berlin Reichsratul votează tractatul de negoț cu România. Cu ocazia aceasta partidul conservator german blamează presiunea făcută asupra României în cestiunea evreilor.

D. Dimitrie Brătianu, venind pe scaunul prezidenției Adunării, ține din nou un discurs foarte caracteristic, în care face grave acuzări partidului său. Până și ziarele din America țin seamă de acest discurs, care nu lasă nimic de dorit ca sinceritate. Comisiunea Europeană din Galați își încheie sesiunea.

În iunie d. Mancini, ministrul de externe al Italiei, adresează o notă ambasadorului italian de la Londra, prin care oferă serviciile de mediațiune ale guvernului său în cestiunea Dunării. Corpurile noastre legiuitoare se închid, nu fără scandalul proiectului de răscumpărare a liniei Cernavodă-Chiustenge.

D. C.A. Rosetti își inaugurează ministerul său de interne prin o circulară adresată prefecților, prin care cere ca aceștia să-i recomande de subprefecți tineri cari ar avea licența sau doctoratul în drept, ceea ce deosebiții Chirițopoli și Simulești nu întârziază a și face.

În urma lovirii de stat din Bulgaria, șefii liberalilor de acolo, d-nii Slaveicof, Zancov și Caravelov, au de gând a trece în București și a lucra de aci în senzul ideilor lor. Generalul Ernroth sosește la București cu pretinsa misiune de-a se înțelege cu guvernul român asupra opririi liberalilor de-a înscena din România vo mișcare în contra guvernului bulgar.

În august are loc întrevederea de la Gastein între împăratul Austriei și al Germaniei. Contele Andrassy sosește la Sinaia și e primit în mod foarte simpatic. I se atribuie călătoriei lui intenția de-a câștiga consentimentul României pentru anteproiect. În același timp foile ungurești fac un zgomot infernal asupra unei pretinse încălcări de granițe ce-ar fi avut loc la Sân-Giorgiu din comitatul Trei Scaune din săcuime. Comisia de graniță constată o eroare de 3500 pași, rezultată din deosebirea între două documente de graniță din a. 1792, și conflictul se aplanează.

În septemvrie are loc întrevederea de la Danzig.

La 27 septemvrie redacția „Românului“ serbează aniversarea a douăzeci și cincea a acestei gazete printr-un banchet dat în onoarea d-lui C.A. Rosetti, la care au luat parte mulți străini din București.

Moartea subită a baronului Haymerle ține in suspenso tratările în cestiunea Dunării. În octomvrie regele Italiei, împreună cu regina, vizitează pe împăratul Austriei la Viena. D. de Rosny, sinologul, călătorește prin România și prin Dobrogea.

M. Sa Regina publică un apel călduros pentru încurajarea industriei textile de casă a satelor noastre.

La 21 noiemvrie se dezvăluie cu solemnitate statua lui Ion Eliad.

La 15 noiemvrie se deschid Corpurile legiuitoare cu mesajul regal, care cuprinde un pasaj energic cu privire la cestiunea Dunării. Austria se crede atinsă prin aceasta și ordonă (fără notificare oficială) contelui Hoyos, ministrului său plenipotențiar din București, să suspende relațiunile sale personale cu guvernul român. Ziarele austriace declară că, în cazul cel mai rău, sunt mulțumite cu status quo, dar că România să fie încredințată că nu se poate face nimic în cestiunea dunăreană nici fără Austro-Ungaria, nici în contra ei. Ele amenință cu desființarea Comisiei Europene din Galați.

Proiectul de răspuns al majorității Camerei reafirmă pasajul privitor la Dunăre, proiectul minorității prezentat de d. Carp se mărginește a asigura pe Coroană că țara e gata la orice sacrificiu de câte ori drepturile ori onoarea ei va fi în joc. Cu ocazia discuției răspunsului la mesaj, d. Carp declară, fără a angaja responsabilitatea coreligionarilor săi politici, că, în favorul unei comisii europene compuse din delegații tuturor puterilor semnatare Tractatului de la Berlin, ar putea să sacrifice în materie de poliție fluvială unele din drepturile suverane ale țării, dacă prin acest sacrificiu s-ar garanta neutralitatea Dunării și mediat a țării. Neputându-se însă obține o asemenea comisie colectivă a Europei întregi, atunci d-sa nu admite nici un fel de comisie de riverani în care ar intra numai Austria, sau numai Rusia, sau numai ele amândouă. În asemenea caz comisia de riverani ar trebui să primească o a treia putere moderatoare căreia să-i încredințeze chiar prezidenția. Dar în favorul unei comisii compuse astfel d-sa crede că țara nu trebuie să renunțe la nici una din prerogativele suveranității sale. D. Carp crede că Tractatul de la Berlin cuprinde o lacună. Guvernul e asemenea de părere că în privirea aplicării regulamentelor nu se poate face nici o concesie ce ar atinge suveranitatea țării, dar, în privirea dreptului de supravegheare, maniera de-a vedea a guvernului e foarte laxă.

D. Maiorescu, susținând proiectul de răspuns al minorității, dezvoltă un program întreg de reorganizare conservatoare înlăuntru. D. Lahovary e de opinie că, de vreme ce Tractatul de la Berlin nu zice nimic despre aplicarea și supraveghearea aplicării regulamentelor, ci numai despre facerea lor, pe care-o atribuie Comisiei Europene din Galați, reintrăm în dreptul comun al ginților, conform căruia aplicarea se face de fiecare stat ca suveran pe malul său și supraveghearea de țările Europei cari au subsemnat tractatul. Din momentul ce această supravegheare nu se face numai de o singură putere în mod separat și pentru un interes esclusiv, nu poate să atingă nici drepturile, nici interesele noastre. Liberalii independenți (grupul Vernescu-Ionescu) cer de la guvern să declare că nu acceptă nici supraveghearea navigațiunii din partea Europei. Aceste sunt ideile ce s-au ivit cu privire la cestiunea Dunării în urma conflictului austro-român.

Tot cu ocazia discutării răspunsului d. Brătianu ține un discurs prin care declară că n-a fost intenția sa de-a aduce prin mesaj o atingere Austriei. Aceste declarații găsindu-se insuficiente în Viena, sunt urmate de scuzele formale ale d-lui Stătescu, după cari incidentul se declară închis și relațiile se restabilesc. În urma acestora d. C.A. Rosetti și-a dat demisiunea din ministeriu.

Mai avem de însemnat că, spre sfârșitul anului, s-au deschis cursurile Facultății de Teologie, înființate din inițiativa episcopatului român și în favorul căreia P.S.S. Ghenadie de Argeș a făcut o donațiune de 30.000 lei noi.


II. STRĂINĂTATEA


Multe din cestiunile cari în străinătate au fost la ordinea zilei n-au dispărut încă și începutul anului trecut e încărcat cu serii de evenimente ce neliniștesc până azi spiritul public.

Pe la începutul anului și în vederea alegerilor pentru Reichsrat se accentuează în Germania animozitatea publică în contra influenței economice și politice a evreilor, ceea ce dă principelui de coroană al Germaniei ocazia de a se rosti, într-o întrunire a Institutului de invalizi, în contra mișcării antisemitice.

D. Barthélemy de Saint Hilaire, ministru de esterne al Franței, adresează puterilor o circulară prin care esplică înțelesul protocolului no. 13 al Congresului de la Berlin și cere mijlocirea puterilor pentru înlesnirea negociațiunilor între Turcia și Grecia în privirea cesiunilor de teritoriu; adaogă însă că puterile nu au de gând a dispune după voie-le de teritorii ce nu le aparțin. Această propunere de arbitraj e respinsă de către Turcia ca atentând la suveranitatea Porții și Franța și-o retrage. Ghazi Muctar Pașa e numit comandant al trupelor de observație din teritoriile ce sunt a se ceda. Poarta, amenințată de revolte grave în Siria, în Curdistan și în Albania, înclină a face rectificările de graniță față cu Grecia și, sub presiunea puterilor, ea-și preschimbă la 14 iunie ratificările convenției cari dădeau Greciei bucăți mari din Epir și din Tesalia. De atunci încoace evacuarea s-a și realizat.

În ianuarie dura încă războiul dintre Peru și Chili. Lima, capitala Peru-ului, a fost ocupată în acea lună de trupele chiliene cari au rămas acolo până acum.

Anglia era ocupată și înlăuntru și înafară. Înlăuntru cestiunea agrarie din Irlanda se manifestă prin esploziune de dinamită, prin greve, iar deputatul irlandez Parnell declară că cea de întâi arestare va fi semnal pentru suspendarea generală a plății arenzilor (18 ian.) ceea ce s-a și împlinit de atunci încoace. Ministerul, grămădit de aceste neorânduieli, prepară două biluri, unul de esercițiune pentru a putea restabili liniștea în Irlanda, altul pentru a regula raporturile între proprietari și arendași. Fiindcă în Parlamentul englez nu există închiderea discuției deputații irlandeji aveau de gând a vorbi în infinit în privirea proiectelor guvernului și a nu le lăsa să ajungă la vot. În fine în fevruarie d. Gladstone obține un vot de 415 contra 65 ca bilul de constrângere să se voteze imediat. La Cork în Irlanda se sparge o magazie de iarbă de pușcă, se descoperă mine de dinamit sub localele diferitelor autorități, fratele contelui Montemores, carele fusese asasinat în anul trecut, e asemenea asasinat; la 11 martie se întemnițează 74 membri ai Ligei agrare. De atunci încoace turburările durează într-una, deși un tribunal agrar instituit în Irlanda, în urma legei agrare, a îndeplinit cererile legitime ale arendașilor, spre marea nemulțumire a proprietarilor. Guvernul a suprimat Liga, a pus pe șefii ei în închisoare, Liga femeilor a fost asemenea interzisă și Irlanda e pusă în stare de asediu. Cu toate acestea dezordinele și crimele urmează, arenzile nu se plătesc, atacurile personale se înnoiesc.

În Afganistan Abdur-Rhaman, ieșind în sfârșit învingător, a anunțat pe viceregele Indiilor că o să-l viziteze, ceea ce va contribui a-i întări tronul și bunele relații cu Anglia.

În Africa australă boerii, țăranii olandeji colonizați, s-au opus cu arma în mână anexiunii republicei Transval la monarhia engleză și au repurtat mai multe victorii strălucite. În momentul în care gen. Roberts a fost trămis să-i combată, Anglia a intrat în tratări de pace cu ei, împinsă de opinia publică din Olanda și le-a conces deplina autonomie locală, păstrându-se însă suzeranitatea Angliei.

Liber-cugetătorul d. Bradlaugh, refuzând a depune jurământ la intrarea în Camera Comunelor, a fost esclus. Reales de colegiul său, i s-a refuzat intrarea în Parlament și cestiunea așteaptă încă o soluțiune.

În Germania vederile economice și financiare ale princepelui-cancelar primează orice alte cestiuni. Încă la începutul anului cancelarul convocase un Consiliu economic (Volkswirthschaftsrath) spre a-l consulta în privirea măsurilor de luat pentru ridicarea industriei și îmbunătățirea sorții lucrătorilor. C-o fină ironie, cancelarul observă specialiștilor din acest consiliu că e silit să-i consulte în acest chip, de vreme ce ei, nefiind nici advocați, nici profesori, nu pot ajunge în Parlament. E drept că Germania nu a dat cancelarului său o majoritate parlamentară favorabilă vederilor sale. Dar el a găsit remediul în contra acestui neajuns făcând pe împăratul-rege să iscălească un rescript prin care aduce aminte că actele guvernului prusian și ale celui imperial sunt libera emanațiune a voinței monarhului și că, dacă există Constituție și Parlament, acestea înșile nu sunt pornite decât din libera voință și din inițiativa regelui: „Nu voi ca o coală de hârtie să se pună între mine și poporul meu“ a zis Frideric Wilhelm IV și tot acest dicton de tradiție monarhică îl repetă Wilhelm Gloriosul. În urma energicului rescript imperial principele a avut ocazie de a se pronunța din nou asupra sistemului său de organizare economică și a accentua interesul ce crede că statul creștin e dator a-l avea pentru soarta lucrătorilor.


În sistemul pe care am a-l reprezenta, conform voinții împăratului, zise principele de Bismarck, mănțin principiul că numărul acelora cari n-au de purtat în stat decât sarcine trebuie să fie cât se poate de redus. Je suis le Roi des gueux, au zis Frideric cel Mare; Frideric Wilhelm III a eliberat țăranii și actualul rege se crede fericit că la adânci-bătrânețe i-a fost dat să inspire clasei celei mai slabe din stat, lucrătorilor, încredere mai multă în puterea statului și în viitor… Chiar aceia care nu mai cred în revelațiunea creștinismului trebuie să conceadă că morala lor, cu postulatele ei de iubire a aproapelui, de onoare ș.a.m.d., la cari țin și ei, nu sânt decât rămășițe fosile ale creștinismului, Credința mea că morala e o emanațiune a doctrinei revelațiunii, la care ține și împăratul, mă face să-i dau o formă și în legislațiune.


În Austria ministeriul Taafe se bucură în Parlament de-o majoritate compusă printr-un compromis dintre naționalități și conservatori. În cabinet însuși sunt mai mulți reprezentanți ai naționalităților, precum cehul Prazak, ministru de justiție, polonul Dunajewski la finanțe ș.a.m.d. Încă în ianuarie cabinetul Taafe a anunțat o serie de proiecte pentru îmbunătățirea sorții populațiunilor rurale. Întâlnirea de la Gastein și vizita regelui italian la Viena au întărit relațiunile esterioare ale monarhiei.

Introducerea serviciului militar obligatoriu în Bosnia și Herțegovina, provincii cari de nume stau sub suveranitatea Porții și a căror administrare timporară a luat-o asupră-și Austria, a dat ocazie Porții să proteste în contra acestei măsuri. În Bocche din Cataro muntenii slavi se opun din nou introducerii serviciului militar, de cari fuseseră dispensați prin învoieli anterioare cu guvernul central.

În Ungaria și țările anexate au avut loc alegerile pentru Dietă, ale căror pregătiri s-au început însă cu mult înainte. Încă de prin iulie 1880 dr. Hodoș și d. G. Bariț adresaseră o circulară a atitudinii lor. O a doua circulară s-a adresat de către d-nii N. Popea și G. Bariț în noiemvrie 1880, iar în martie 1881 un Comitet electoral central, constituit în Sibiu, a convocat o adunare generală a alegătorilor români din Transilvania în care fiece cerc electoral să fie reprezentat prin doi delegați. Obiectul conferinței era: „stabilirea atitudinii alegătorilor români în fața alegerilor apropiate pentru Dietă“. La 30 aprilie a și început acea conferință electorală, la care au luat parte și delegații cercurilor electorale române din Banat și din Țara Ungurească, pe lângă cei ardeleni. Rezoluția conferenței a fost ca românii din Ardeal să observe ca până acum politica pasivității și să se abție de la alegeri, atitudine ce implică nerecunoașterea de jure a întregei legislațiuni ungurești de la 1866 (de la dualism) încoace. Românii din cercurile ungurene și bănățene să ia însă parte la alegeri, accentuând în Dietă atitudinea ardelenilor. În ajunul alegerilor (prin iunie) doi membri ai episcopatului român, mitropolitul greco-ortodox al Ardealului și episcopul greco-catolic din Gherla fac — sub presiunea guvernului din Pesta se vede — au trimis circulare către preoți și credincioșii lor, îndemnându-i să ia parte la alegeri. Episcopul din Gherla le recomandă chiar pe candidații guvernamentali. În definitiv naționalitățile sunt bătute în alegeri, căci tocmai partidul guvernamental e cel care e ales în cercurile electorale ale lor, pe când stânga, partidul uniunii personale și a politicei dezlipirii de Austria, se alege în cercurile curat maghiare. În octomvrie se adună Congresul bisericii române din Sibiu și are, între altele, de obiect înființarea a încă două episcopii. În Congres, d. Parteniu Cosma face o propunere în favorul retipăririi cu litere a cărților rituale în înțelegere cu episcopatul din România și cu mitropolitul din Bucovina.

În Bucovina partidul național dispune de ⅔ a Dietei provinciale. În gimnaziul de la Suceava se introduce limba română ca limbă de propunere în clasa paralelă și consistoriul îndeamnă prin circulară pe părinții români de-a se folosi de această ocazie și de-a popula c-un număr suficient de elevi clasa paralelă.

În Serbia vine, prin influență austriacă, un cabinet care-și plăsmuiește o majoritate docilă, care votează joncțiunile căilor ferate cu Austria și tractatul de comerț.

În Bulgaria anul începe cu ministerul liberal. Aceasta declară puterilor că crearea drumului de fier Rusciuc-Varna e o sarcină prea grea pentru Bulgaria și că nu dispune de fonduri pentru a dărâma cetățile de pe Dunăre, conform Tractatului de la Berlin. Ministeriul se mai plânge, în fevruarie, în contra imigrațiunii prea numeroase din Macedonia. În aprilie prințul Alexandru (Battenberg) adresează o proclamațiune poporului bulgar prin care-i impune condiții constituționale pentru rămânerea sa mai departe pe tron. Prin alegeri, ieșite cu totul în senzul guvernului dar după energice presiuni, s-a consumat o lovitură de stat analogă cu cea de la noi de la 2 mai 1864.

O seamă de români din ținuturile locuite de ei în Bulgaria, atinși de închiderea școalelor și bisericilor române, reclamă la regele Italiei, la al României, la d. Gambetta și la papa în contra actului arbitrar al închiderii institutelor lor de cultură.


În Rusia, de la începutul anului încă, prințul Gorciacof se retrage de la conducerea afacerilor esterioare. Atentatul odios de la 13 martie provoacă indignarea lumii civilizate și strigăte sălbatice de bucurie din partea nihiliștilor și a sectelor radicale înrudite. Țarul Alexandru III se suie pe tron, amenințat pururea și până azi, ca și părintele său. Procesul în contra asasinilor Rysakoff, Șeliabov, Perovscaia ș.a. se sfârși la 7 aprilie cu șapte condamnări la moarte. La 15 aprilie 5 din condamnați sunt spânzurați în piața publică, iar Iessyi Helfmann, însărcinată fiind, i se reduce după facere pedeapsa la munca silnică pe timp nedeterminat. Împăratul se retrage la Gacina, unde se iau cele mai minuțioase precauțiuni în contra vizitatorilor. El trăiește rău cu doi din unchii lui și cu un văr pe cari faima publică îi acuză de conivență la comploturi.

În mai încep în Rusia de sud răscoalele în contra evreilor, urmate de măsuri administrative pentru depărtarea lor din sate. Loris Melicof demisionează și generalul Ignatief devine ministru de interne. Prin ucaz imperial s-a anexat teritoriul turcmenilor tekinți. În noiemvrie se face din nou un atentat asupra prefectului de poliție Cerevin și se descoperi un complot din cele mai fabuloase. Un balon cu bombe esplozive era să fie lăsat deasupra Gacinei pentru a arunca castelul în aer. În decemvrie procesul Mrovinski dovedi că corupțiunea se află până și în cele mai nalte sfere de încredere. În iunie se constată că finanțele Rusiei prezintă un deficit de 125 milioane ruble.

Politica esterioară a Rusiei își urmează însă cursul necontenit înainte.

În fevruarie marchizul Țzeng iscăli la Petersburg un tractat de pace cu Rusia, în virtutea căruia China va plăti 9 milioane de ruble și cedează Rusiei o bucată de teritoriu în Ili apusean;

Rusia are dreptul de-a avea în China consulate numeroase; poate avea negoț nevămuit cu mongolii.

Războiul cu turcmenii tekinți s-a început încă din anul 1879, când generalul Lomakin fu biruit, cu cei 4000 de soldați, înaintea întăriturilor de la Ghiok-Tepe. Dar rușii durară un drum de fier prin stepă. Douăzeci de mile departe de lacul Caspic apăru Scobelef înaintea întăriturilor tekinților. La 4 ianuarie se făcu o paralelă, la 7 și 8 o a doua; în fine la 24 asalt general și luarea întăriturilor. „Totul a trecut sub sabie“ telegrafie Scobelef. Acum obiectivul cuceririlor asiatice e cetatea Merv, numită regina lumii.

Întrevederea de la Danzig a avut de obiect de a asigura pe împăratul Germaniei că Alexandru III nu încurajează panslavismul și că Rusia va urmări o politică generală conservatoare.


În Italia afacerea Tunisului a făcut mult sânge rău. Expediția franceză a adus după sine demisia cabinetului Cairoli, care s-a găsit că n-a fost destul de energic în afacerea asta, precum și demisia gen. Cialdini, ambasador al Italiei la Paris. D. Depretis a constituit un ministeriu nou, cu d. Mancini la Esterne. Dezordini tumultuoase pentru cestiunea Tunisului, atacarea legii garanției papei din partea radicalilor, dezordini la transportarea corpului lui Piu IX și în fine lărgirea dreptului electoral și reducerea cenzului sunt evenimentele care-și dispută interesul zilei în Italia. Cauzele întâlnirii regelui cu împăratul Franz Iosif nu sunt tocmai cunoscute, dar urmările sunt în defavorul României în cestiunea Dunării.

Serviciul funebru ținut în Panteon spre reamintirea anului al patrulea de la moartea lui Victor Emanuil are o însemnătate escepțională prin participarea tuturor partidelor. Serbarea ia un înțeles demonstrativ față cu știrea că Germania ar fi invitând puterile să intervină în favorul restabilirii puterii lumești a papei.


În Franța multă sfară și mici rezultate. Scrutinul pe liste patronat de d. Gambetta n-a pătruns. Evenimentul cel mai însemnat e că d. Gambetta, dictatorul pe scaunul prezidențial al Adunării, a fost în fine silit de împrejurări să primească prezidenția Consiliului de Miniștri. Marele ministeriu, așteptat cu atâta nerăbdare, s-a dovedit însă un cabinet compus din amici și oameni credincioși ai tribunului, fără vro altă însemnătate. Expediția tuniziană a dat loc la un scandalos proces de calomnie înaintea juraților cari au achitat pe Rochefort.


În Spania ministerul Canovas del Castillo a făcut loc unui cabinet Sagasta și Martinez Campos. S-a votat o conversiune a datoriei publice. Regele Alfons s-a întâlnit cu regele Don Luiz de Portugalia. În Portugalia a venit ministerul conservator de Fontés.


În Statele Unite prezidentul James Garfield a căzut victima unui asasin, anume Guiteau, despre care nu se poate ști dacă cauze politice sau dezordine intelectuale l-au împins la această crimă.


[Articol cu paternitate incertă]

[5 ianuarie 1882]

Înainte de sărbători se răspândi vorba că d-nu C.A. Rosetti și-ar fi dat demisia de la Ministeriul de Interne.

Însuși „Românul“, organul d-lui ministru de interne, a publicat această știre sub rubrica „Informațiunilor“, dar fără nici un comentariu. Și, deși „Monitorul oficial“ n-a confirmat-o, acest fapt se poate considera ca sigur.

Și oricine simte că el prezintă o importanță cu totul escepțională.

Este adevărat că, sub guvernul actual, retragerea unui ministru are aceeași însemnătate cu schimbarea unui subprefect.

Câți oameni vin și revin la ministeriu fără să se știe nici pentru ce au venit, nici pentru ce se duc, nici pentru ce iar revin.

Dar nu e vorba de un ministru oarecare.

Este vorba de d-nu C.A. Rosetti, făcătorul și întemeietorul partidului liberal și unul dintre cele două capete ale acestui partid bicefal.

D-nu C.A. Rosetti este I.C. Brătianu, adică primul ministru; și d-l I.C. Brătianu, adică primul ministru, este C.A. Rosetti, a zis „Românul“.

Și cine nu știe că aceste două persoane au fost totdauna nedespărțite în acțiunea lor politică și au format amândoi o singură individualitate politică!

De aceea toți se întreabă: ce însemnează retragerea d-lui C.A. Rosetti?

În zadar am căutat, în organele oficioase, un răspuns la această întrebare. N-am aflat nimic sigur și nu putem nici astăzi răspunde decât cu presupuneri.

Două sunt mai ales zgomotele cari au dobândit oarecare tărie.

Se zice mai întâi că între d-l C.A. Rosetti și d-l I.C. Brătianu esistă o deosebire fundamentală de idei în privința organizării interioare a țării.

Este adevărat că amândoi s-au adăpat de la izvoarele cele mai necurate ale demagogiei franceze și au fost uniți trup și suflet pe cât a fost vorba să facă opozițiune.

Dar, odată ajunși la guvern, nu se mai înțeleg deloc: unul se deșteaptă a fi conservator, ba, după alții, chiar retrograd; iar celălalt a rămas tot demagog!

Această esplicațiune prezintă multe probabilități.

Pe când d-nu C.A. Rosetti se afla încă prezident al Camerii legiuitoare, țara întreagă fu câtva timp mișcată de propunerea nesocotită de a se declara magistratura electivă, aceea ce, dacă s-ar fi realizat, ar fi produs o perturbațiune generală care ar fi avut drept rezultat dezorganizarea complectă a acestei a treia putere din stat.

Abia veni la minister și țara fu din nou neliniștită prin circulările sale arbitrarie, care dezbina pe proprietari și arendași de țărani în relațiunile lor agricole. Și apoi depuse, între altele, legea consilielor județene, ce cuprinde în sine votul universal și legea tocmelelor agricole, prin care se face imposibilă orice învoială dintre proprietar și muncitorii de pământ și se dă o lovitură de moarte agriculturei.

Se pretinde că d-nul C.A. Rosetti ar întâmpina dificultăți în admiterea acestor legi și că, de aceea, se și retrase de la minister.

Dacă aceasta ar fi adevărata cauză, demisiunea d-lui C.A. Rosetti și-ar avea importanța sa politică, căci, printr-însa, s-ar dovedi că d. Brătianu respinge acum ideile demagogice și anticonstituționale cari au format crezul său politic și cărora numai d. C.A. Rosetti le-a rămas credincios.

Cât pentru noi, nu putem primi de adevărată această ruptură dintre d. Rosetti și Brătianu; nu ne putem închipui pe d. Rosetti fără d. Brătianu, nici pe d. Brătianu fără d. Rosetti; nici putem crede că d. Brătianu să-și fi schimbat acum, la bătrânețe, ideile ce a profesat toată viața sa, și să fi renunțat pentru totdauna la visul încântător de a experimenta asupra țării noastre ideile extravagante ale socialismului.

Și pe urmă nici intră în deprinderile radicalilor de a avea idei de organizare lămurite. Din contra, având idei nerealizabile și văzând că ele nu pot să treacă în fapte și în instituții, radicalii le schimbă cu înlesnire după timpuri și împrejurări, sau cel puțin le amână de azi pe mâne.

De aceea noi credem că, dacă deosebire de vederi esistă între dd. Rosetti și Brătianu, această deosebire esistă numai asupra aplicării.

Se pare că d. Rosetti, mai nerăbdător și poate mai stăruitor în ideile sale, aflându-se la putere, crede momentul priincios pentru a-și pune în aplicare vederile politice și că d. Brătianu, mai sfiicios, și voind să treacă și om de stat, nu crede încă momentul venit de a ataca bazele pe cari repauză societatea noastră și se opune la legile inoportune și cutezătoare ale colegului său, de teamă mai ales de a nu speria lumea și de a pierde, pentru totdauna, puterea.

Oricum ar fi, o deosebire de vederi esistă, și ea se pare că e prima cauză a retragerii d-lui C.A. Rosetti.

Alta se șoptește că ar mai fi cauza retragerii d-lui C.A. Rosetti.

Se mai afirmă că d-l C.A. Rosetti s-ar fi retras dezgustat de a vedea cu „ochii săi“ corupțiunea funcționarilor administrativi adunați prin prejurul stupului cu miere al bugetului și pe cari însă nu i-ar fi putut depărta fără pericolul de a nimici cu desăvârșire „marele partid“. Nu e vorba, aceasta dorință ce se atribuie d-lui C.A. Rosetti, de a fi voit să aducă oarecare moralitate în partidul său, mai nu s-a simțit; căci, afară de cele petrecute cu primarul de la Câmpina și de demisiunea prefectului de Vâlcea, această dorință, de va fi avut-o vreodată, a rămas în stare platonică. D-l Rosetti are însă împrejurul său și ține încă prin prefecturi oameni înfierați de opiniunea publică pentru abuzuri și prevaricațiuni.

Și cu toate astea cele petrecute de la o vreme încoace dă oarecare temei acestor zgomote.

Toată lumea și-aduce aminte de retragerea d-lui I.C. Brătianu din capul guvernului. D. I.C. Brătianu însuși a esplicat cauzele retragerii sale; d-sa, amărât, dezgustat de corupțiunea ce se încingea în partidul său și simțindu-se neputincios de a o înfrâna, a veștejit-o cu o energie și o indignare pe care abia o ating ziarele opozițiunii, și a declarat că se retrage pentru totdauna!

Lumea aștepta să vază ce se va face: Veni-va un bărbat mai răbdător decât d. I. Brătianu, care să sufere corupțiunea pe care acesta nu o putuse suferi și să caute a trăi bine cu dânsa, sau un om mai energic decât d. I. Brătianu, care să poată a o înfrâna?

În aceste împrejurări veni din Constantinopol d. D. Brătianu, care, din cea dintâi zi, risipi nedomiririle; el apostrofă majoritatea cu cuvintele îngrozitoare „Hoții la pușcărie și speculatorii la carantină“.

Dar, din acea zi, și-a tăiat aripele, și, după ce a lâncezit două-trei luni de zile în guvern, s-a văzut silit, de o putere nevăzută dar irezistibilă, ca să se retragă!

Corupțiunea crescândă a partidului, care zdrobise pe fratele său, l-a zdrobit și pe d-sa; d. D. Brătianu a fost tot atât de neputincios în fața ei ca și fratele său d. I. Brătianu!

Acești doi bărbați căzuți, nimeni nu mai era în stare să constituie guvernul, și partidul liberal era în ajunul de a cădea, cu toate majoritățile sale, supt cea mai rușinoasă inculpare, formulată de doi din capii săi, corupțiunea!

Atunci au căzut cu rugăciuni către d. I. Brătianu, atunci au făgăduit că se vor pocăi. Și d. I. Brătianu se hotărî în fine să vie, dar de astă dată nu voi să mai vie singur; luă în minister pe d. C.A. Rosetti, celălalt cap al partidului, zicându-și, desigur, că amândoi vor avea mai multă putere contra viermelui ce roade partidul liberal.

D. D. Brătianu veni și el să întărească pe coreligionarii săi politici, ca președinte al Camerii, și spuse lămurit, în discursul de mulțumire, că cestiunea de căpetenie era înfrânarea corupțiunei!

Și cu toții se puseră la lucru, și d. Rosetti începu cu primarul de la Câmpina. Toată lumea zicea: I. Brătianu este neputincios; D. Brătianu și mai neputincios; dar cu Rosetti nu se joacă, are să taie în carne vie!

Dar imediat auzim de certuri în adunările partidului, vedem interpelări în cari d. C.A. Rosetti este bătut!

În urma acestor fapte, când auzim că d. Rosetti se retrage nu suntem autorizați a crede că aceeași cauză care a depărtat pe d. I. Brătianu și pe D. Brătianu îl ucide și pe d-sa; nu suntem autorizați a crede că se retrage pentru că se vede neputincios de a îndeplini scopul pentru care venise!

Dar, dacă aceasta este cauza căderii d-lui Rosetti, atunci se dovedește că nici cei trei bătrâni ai partidului împreună nu pot să-l lecuiască de boala lui, se dovedește că corupțiunea partidului liberal este boală fără leac.

Și atunci ne întrebăm ce va face d. Brătianu: se va îmblânzi d-sa, așa încât să poată să trăiască cu corupțiunea pe care s-a declarat neputincios de a o vindeca și cu care declarase, acum un an, că nu poate trăi? Va mai consimți d-sa să serve de paravan tuturor turpitudinilor ce se petrec sub ochii săi?

În această privință să așteptăm faptele pentru a ne pronunța.

Oricum ar fi, căderea d-lui Rosetti aduce o zdruncinare guvernului din care anevoie se va dezmetici.

Căci, dacă adevărata cauză sunt legile depuse și măsurile luate de d-sa, unde mai este unitatea de vederi a partidului liberal, atât de trâmbițată de ziarul „Românul“?

Iar dacă, din contră, cauza căderii este corupțiunea nevindecată a partidului său, atunci d. Rosetti a căzut nu pentru mult rău ce a făcut țării de când e la minister, ci pentru puțin bine ce a încercat să facă!


[10 ianuarie 1882]

Ziarul „Presse“ din Viena care trece de oficios publică, asupra crizei ministeriale din România, șirurile pe care le publicăm mai la vale. Acest articol a format deja obiectul unor controverse polemice în foile noastre și de aceea 'l reproducem nu atât pentru ceea ce cuprinde, ci mai cu seamă pentru că poate să fi răsfrângând până la un grad oarecare opiniile sferelor guvernamentale din Viena. Așa pate orice guvern care sacrifică interesele țării pentru a se ține la putere. Străinul, după ce-l compromite, îi dă cu piciorul. Observăm pentru foaia din Viena că deosebirea ce o face între veche dreaptă și jună dreaptă n-a existat și nu există în realitate și că această deosebire subtilă e o creațiune ad-hoc, parte a adversarilor noștri politici de câte ori le convenea, parte a unora cari așteaptă ca și în partidul conservator să domnească acea strictă disciplină ca-n partidul roșu care face cu neputință orice discuție de idei.

Iată articolul:


În România guvernă de șase ani de zile partidul liberalilor sau al roșiilor. El a avut fericirea de-a fi la cârmă într-un timp în care Rusia a declarat război Turciei și în care România a putut să devie, prin Tractatul de la Berlin, nu numai neatârnată dar și regat. Ceea ce s-o mai fi făcut în acest timp pentru țară e poate mai puțin meritul partidului roșu pe cât a conducătorului Ioan Brătianu, care de la iulie 1876 a purtat aproape fără întrerupere prezidenția Consiliului. Dacă partidul s-a putut mănține atât de mult timp în Parlament meritul este a i se atribui pe de altă parte influenței lui Rosetti, carele, ca șef-redactor al „Românului“ și ca prezident al Adunării s-a îngrijit de toate de câte Brătianu n-avea dibăcia sau timpul de a se îngriji. Ceea ce stătea îndărătul acestor doi n-a fost nicicând mai mult decât o gloată bine disciplinată, căreia-i lipseau atât talentele cât și caracterul. Cu atât mai dibaci erau însă membrii acestui partid în esploatarea practică a funcțiilor, demnităților și geșefturilor care le stătură la dispoziție în decursul atâtor ani. Rosetti, acest Girardin al României, cunoștea bine slăbiciunile omenești și necesitățile partizanilor săi, și supozițiunea tăcută „de-a trăi și a lăsa și pe alții să trăiască“ era cleiul care lipea existența și forma tăria partidului liberal din România. Oameni cu mâni curate și principii catonice ca Brătianu ori Ionescu erau corbi albi în partidul roșu și când aceștia — entre eux — condamnau și blestemau pe propriii partizani, acestora sau le era rușine nițel sau nu le era de loc, dar la urma urmelor lucrurile rămâneau în făgașul lor vechi, căci Rosetti, pe atât de popular pe cât de lipsit de scrupul, prefera domnia partidului său oricării considerații morale și oricării grije pentru binele adevărat al țării.
Luând lucrurile un astfel de curs, partidul liberal trebuia să apuce spre criză îndată ce se ivea în față-i cerința de a face ceva pentru reformele dinlăuntru — ceea ce în România era echivalent cu înlăturarea corupțiunii.
În măsura în care se dezlegau cestiunile esterioare, se prezenta tot mai peremptorie cerința aceasta și, pentru că Brătianu n-a izbutit în vara trecută de a face pe partidul său să taie cu dezinteresare în carne proprie, se retrase, spre a nu fi îngropat și el sub ruinele partidului său. Atunci intră de dragul partidului al doilea dioscur, Rosetti, în cabinet.
Dar nici intrarea acestuia n-ar fi împiedecat declinarea politică a roșiilor dacă cestiunea dunăreană n-ar fi revenit pe tapet și nu l-ar fi împins din nou în fotoliul de ministru pe Ioan Brătianu, care se bosumflase.
Rosetti și Brătianu nu sunt însă, numai dioscuri politici de 35 de ani încoace, ci, pân-la un grad oarecare, sunt și rivali, deci, când cestiunea dunăreană se ivi din nou, unul din ei trebuia să iasă din ministeriu. De astă dată se duse Rosetti, nu fără oțărire, precum ne spun știrile din București, pentru că refuza de a mai lua prezidenția Camerei și preferă a face politică de șef-redactor al „Românului“ în Parlament și afară de el. Dar dacă Rosetti trece în opoziție deschisă sau numai periodică în contra guvernului, atunci roșii se desfac în adevăr după cum vedem din foile române în „juni“ liberali și „bătrâni“ liberali și atunci s-a sfârșit nu numai cu ministerul Brătianu, ci cu chiar domnia partidului liberal din România. Cu toate meritele și cu toată popularitatea pe care o posedă Brătianu, el nu se va putea susține în Parlament față cu Rosetti nici pe sine, nici pe colegii săi ministeriali.
Lui Brătianu, omului bătrân și în adevăr obosit, nu i-ar mai rămânea nimic alt de făcut decât de-a se retrage cu totul de pe arena politică sau de-a încerca să-și reformeze partidul cu elemente de convingeri mai conservatoare, adecă cu adversari de-ai săi de pân' acum. O poate însă face, este în stare de-a o rupe cu totul cu tradițiile vechi și cu partizanii vechi? Iată un lucru de care cată să ne îndoim. Dar că Brătianu a avut gust să facă o asemenea întoarcere 'mprejur ne-o dovedește atitudinea sa în anul trecut, când fratele și adversarul său, Dimitrie Brătianu, a luat prezidenția Consiliului.
Această icoană a situației situației politice din România n-ar fi tocmai interesantă, dar ea ne deschide o perspectivă cam vastă la o deplină criză de partizi și de guvern în România. Deplina dărâmare dinlăuntru a partidului liberal va aduce la cârmă un nou partid, pe cel conservator, și această împrejurare e destul de însemnată nu numai pentru România, ci și pentru relațiile ei cu străinătatea. E cu putință, ba verisimil chiar, ca, după ieșirea lui Rosetti, căruia-i vor urma și miniștrii Stălescu și Urechiă, Brătianu să încerce încă o dată a-și reconstrui ministerul cu mediocrități, dar mult nu poate ținea situația. Brătianu, sătul de guvern și obosit, Rosetti în opoziție, partidul depravat — iată necesitatea impusă a unei schimbări a sistemului politic.
E adevărat că conservatorii nu formează azi un partid puternic și strâns organizat. Roșii s-au priceput să neutralizeze pe adversarii lor cei mai talentați prin posturi diplomatice și de alt soi; în fine știe oricine că partidul boieresc, bătrâna dreaptă — pe cari Rosetti l-ar fi recomandat zilele din urmă ca succesor politic — n-o să-i ajute tocmai mult României. Dar între capacitățile mai tinere ale conservatorilor există bărbați patrioți cu o cultură superioară și de un caracter dezinteresat, precum Maiorescu, Carp, Lahovari ș.a., cari, ca odinioară, Epureanu, sunt destul de capabili de a lua asupră-le o moștenire atât de destrăbălată ca aceea a roșiilor. Dacă gândim la relațiile actuale dintre Austro-Ungaria și România nu e desigur optimism de-a crede că aceste relațiuni s-ar putea numai ameliora sub un regim conservator. Austrofobii și rusomanii sunt mai rari în șirurile conservatorilor decât între partizanii unui Rosetti, Cogălniceanu sau Stătescu, ceea ce nu poate fi decât în favorul dezvoltării și neatârnării României.
Deocamdată cată să așteptăm ce curs va lua criza ministerială din București. Soluțiunea ei va arăta dacă pronosticul pus de noi se va realiza în decursul sau după seziunea încurândă a Camerei. Dacă regele Carol se va hotărî a chema un ministeriu conservator, trebuie neapărat să urmeze disoluțiunea Camerei față cu puterea cantitativă a majorității liberale. Tabloul ce ni-l vor prezenta evenimentele parlamentare din București nu vor fi tocmai vesele. Oțărârea și patima au luat atât de mari dimensiuni în ziarele opoziției și a majorității în timpul din urmă că nu e de gândit la o priincioasă campanie parlamentară, nici la o sanificare a partidului astăzi la putere.


UN PROFESOR DE LIMBA ROMÂNĂ FĂRĂ A O ȘTI
[10 ianuarie 1882]

Citim următoarele în „Războiul Weiss“


Greșeli de limbă. Mai toate ziarele, atât din capitală cât și din județe, sunt pline de greșeli, nu numai ortografice, ci de limbă chiar. Despre cele dintâi nu mai vorbim; ortografia noastră nefiind definitiv fixată, fiecare scrie cum îl taie capul, în câte 5-6 feluri, deși ar trebui să aibă cel puțin un sistem ortografic. Lucrul principal este că se comite (?!?) greșeli gramaticale neiertate și, ceva mai mult, asemenea greșeli se strecoară chiar în „Monitorul oficial“ în actele ce poartă iscălitura M. S. Regelui.
Astfel, ca să dăm un exemplu, în fruntea „Monitorului oficial“ d-alaltăieri; pagina I, coloana I, figurează, un înalt ordin de zi al Regelui către oștire, în care se zice între altele: „silințele voastre“ dau roade noi“ — în loc de (?!?).
Tot în „Monitorul oficial“ numărul de ieri, la discursul de felicitare adresat Regelui cu ocaziunea Anului Nou de către d. ministru de interne Rosetti, citim: „Românii… cu iubire și cu credință crescânde“ Forma aceasta de crescândă, crescânde nu există în limba noastră românească, ea este curat maimuțărie după franțuzește, introdusă de oarecari pretinși literați.
Greșeli de felul acesta sunt foarte multe și ar fi de dorit ca, cel puțin în foaia oficială, să nu se mai repete, căci șeade rușine.


Ar fi fost mai bine ca cei de la „…Războiul“ să fi tăcut! Si tacuisses, philosophus mansisses!…


[Articol cu paternitate incertă]

[12 ianuarie 1882]

Una din acuzațiunile ce se aruncă necontenit partidului conservator de cătră organele partidului roșu este că acest partid ar urmări cu stăruință restabilirea privilegielor fostelor clase privilegiate. Această acuzațiune ridiculă, și pe care nici cei ce o repetă mereu n-o iau în serios, formează pentru onorații noștri confrați de la „Românul“ baza chiar a polemicei lor. De câte ori într-o discuțiune rămân fără de cuvânt, de câte ori au trebuință de a face o diversiune, de-a fugi de necesitatea de-a răspunde la oareșicare cestiuni indiscrete, vorbesc de privilegiuri; demonstră cu gravitate și cu argumente metafizice că așa e natura omului; că oricine s-a bucurat vreodată d-un privilegiu și l-a pierdut nu poate să nu dorească a-l redobândi. Privilegiu! clase privilegiate! acesta răspunde la tot, ca cuvintele magice Sans dot! ale nemuritorului Molière.

Ei bine, lucru ciudat, dacă e un om care a creat în această țară democratică privilegiuri în folosul său propriu și al familiei sale, acest om este tocmai d. C.A. Rosetti, fondatorul, directorul și inspiratorul „Românului“!

Aceasta o vom demonstra lesne, nu cu vorbe pompoase sau cu declamațiuni, ci cu fapte și cu țifre precise.

Într-adevăr, ce este „privilegiu“?

Acest cuvânt derivă din două cuvinte latinești privata și lex; adică o lege făcută nu pentru obștea cetățenilor, nu pentru folosul tuturor, ci pentru interesul unui particular, unei persoane private. De aceea ziceau strămoșii noștri în limba lor energică: Privilegia odiosa sunt.

Ei bine, cum să numim legea care a fost votată anume pentru a redeschide rândurile oștirii unui membru al familiei d-lui C.A. Rosetti și prin care i s-a recunoscut două graduri peste cel ce-l avea în momentul când ieșise din oștire?

Iată o lege de privilegiu; căci a fost făcută pentru un particular și numai pentru dânsul; căci a fost făcută în contra dispozițiilor legii generale care regulează pozițiunea ofițerilor. Această lege este și nedreaptă, căci, prin darea unui grad superior acestui privilegiat, a închis drumul ofițerului care, după regulele comune, ar fi avut drept la acest grad; și în sfârșit fiindcă acordă drepturile și privilegiurile acelui grad unui om care în curs de mai mulți ani părăsise cariera militară și care, în virtutea acelei legi de privilegiu dobândea dreptul d' a comanda la alți ofițeri mai vechi, d-a-i pedepsi chiar, d' a cere supunere și ascultare de la acei cari, pe când d-sa se ocupa de interesele sale particulare, rămăsese în front, suportând toate greutățile și toate mizeriile unui serviciu penibil.

Ciudată democrație, în care rudenia cu un om puternic dă asemenea privilegiuri! Ciudată egalitate pentru toți ofițerii cari n-au fericirea d' a face parte din familia marelui pontif al democrației și al egalității!

Să trecem la al doilea exemplu.

Care era altădată principalul și cel mai odios privilegiu al clasei de sus?

Acea clasa privilegiată nu plătea capitația, nici prestația pentru drumuri ca restul națiunii.

Nedrept privilegiu într-adevăr! Și care bine s-a șters din legiuirile tuturor popoarelor moderne. A visa restatornicirea acestor privilegiuri din alte vremuri ar fi copilăresc! Ar fi absurd!

Să vedem acum: cât plătea pe vremea aceea un cap de familie (plugar sau muncitor)? 30 lei vechi capitație; plus 6 zile prestație pentru drumuri cari pe vremea aceea erau prețuite a 6 lei vechi (v. Regulamentul organic, partea finanțiară). Iată dar suma ce o plătea un plugar, ce n-o plătea un boier: 36 lei vechi.

Dar a nu vărsa în casa fiscului o sumă de bani, sau a lua din acea casă o sumă echivalentă, nu este tot una? Evident că da: Cine nu înțelege că a avea un venit de 1000 lei mai puțin sau o cheltuială de 1000 lei mai mult pentru fisc este unul și același lucru?

Ei bine, legea care-a creat pentru d. C.A. Rosetti o pensiune capitalizată și reversibilă este o lege care-a constituit în favorul d-sale și al familiei d-sale un privilegiu identic cu acela de care se bucurau fostele clase privilegiate. Dacă d. Rosetti, slujind statului un timp oareșicare, ar fi primit o pensie în condițiunile în care o primește orice funcționar, atunci într-adevăr d-sa ar fi democrat și apostol al egalității; legea comună, legea tuturor ar fi și legea d-sale.

Dar a primi pe fiecare an, din punga statului, din banii săracului, o sumă însemnată, și aceasta în virtutea unei legi făcute numai pentru d-sa, aceasta se numește privilegiu, căci este o lege făcută pentru un particular, privata lex.

Să calculăm acum câte familii privilegiate reprezintă numai persoana d-lui C.A. Rosetti, inimicul privilegiurilor, apostolul egalității.

Cum am văzut, toată darea plătită de-o familie pe vremea privilegiurilor era de 36 lei vechi pe an.

D. Rosetti a primit:

1) Pensia capitalizată cu efect retroactiv în valoare 158.000 lei noi, a cărei dobândă legală este de 15.800 lei noi sau lei vechi 42.600 pe an.

2) 3000 lei vechi pe lună pentru viitor, sau 36.000 lei vechi pe an.

Total 78.660 lei vechi pe an.

Adică suma luată de d. Rosetti singur din punga țării pe fiecare an reprezintă privilegiul a 2175 familii boierești din vremea Regulamentului.

Într-adevăr 2175 familii care nu plătesc fiscului suma de 36 lei vechi pe an reprezintă pentru fisc o pagubă de … 78.660 lei vechi

d. C.A. Rosetti primește pe fiecare an suma de ……78 660 lei vechi.

Rezultatul este matematic identic.

Așadar singur d. Rosetti, inimicul privilegiurilor, reprezintă și concentrează în persoana și în familia d-sale privilegiurile a 2175 familii de boieri din regimul Regulamentului.

Iată cine acuză pe conservatori că visează restatornicirea desființatelor privilegiuri.

Nu suntem oare în drept să zicem: „Păzește, Doamne, țara și visteria de asemenea democrați, căci de aristocrați se va păzi singură“?

A! dacă amicii politici ai d-lui Rosetti ar fi făcut o contribuție voluntară între dânșii; dacă toți aceia pe care i-a ridicat protecțiunea d-sale ar fi manifestat recunoștința d-lor prin adunarea unei sume de bani cât de mare, n-am avea nimic a zice; afaceri de familie. Dar a lua banii țăranului, banii adversarilor politici, a face generozități din punga altora, aceasta este o manifestă călcare a drepturilor minorității. Majoritatea de azi dispune de punga țării; dar numai pentru cheltuielile care ne privesc pe toți: administrație, justiție, datorie publică, oștire, drumuri etc. Însă a lua banii noștri, ai conservatorilor, cari credem că d. C, A. Rosetti a fost și este un element funest și corumpător în organismul statului nostru; că politica ce-a susținut, că modul cum a susținut-o au făcut un rău, ireparabil poate, moravurilor noastre politice și moralității publice, aceasta este o adevărată deturnare de bani publici, o spoliațiune a minorității. Și, de câte ori va veni biletul galben al perceptorului cu amenințări de sechestru și de urmărire, de atâtea ori, aducându-ne aminte că o părticică, cât de mică, a banilor ce plătim fiscului, va intra în punga d-lui Rosetti, vom repeta: Spoliațiune! Privilegiu! D. Rosetti este acela care a restabilit privilegiul în țara aceasta!

Ne înșelăm! D. Rosetti este într-adevăr neîmpăcat inimic al privilegiurilor, și iată cum a dovedit-o.

Există mai în toate țările din lume, în Franța republicană ca și în China, un privilegiu de-o natură specială. Acest privilegiu consistă în dreptul pentru câțiva cetățeni d' a purta pe persoana lor un semn exterior prin care se deosebesc de ceilalți muritori; în China de ex. o pană de păun, sau un nasture de sticlă; la noi o panglicuță roșie și albastră. Mare privilegiu într-adevăr! Violațiune a principiurilor de egalitate! Cum? Cutare chinez să aibă la căciulă o pană de păun și altul numai de cocoș? Aceasta a revoltat sentimentele democratice ale d-lui Rosetti. Sunt în contra privilegiurilor, a zis d. Rosetti; nu pot primi privilegiul d' a purta la piept o panglică roșie și albastră pe când alți cetățeni n-au același drept! Și acest bărbat antic a refuzat marele cordon al Stelei României, al Coroanei României etc.

Ei bine, noi reacționarii am ruga prea umilit pe d. șef al partidului democratic să binevoiască a considera că un privilegiu încă mai nesuferit este acela al unui cetățean care are dreptul să meargă pe fiecare lună la visterie să primească sub nume de recompensă o sumă de 3000 lei vechi, pe când alți cetățeni, conservatori, sinceri liberali, fracționiști etc. fac operațiunea inversă, adică scot din punga lor banii cu cari se plătește recompensa acelui democrat într-adevăr privilegiat.

Privilegiu pentru privilegiu. Am ruga pe d. Rosetti să aleagă privilegiul cel inofensiv, adică acela d' a purta oricâte panglici, de orice culori și dimensiuni; căci, cât de scumpă să fie panglica, am putea să-l îmbrăcăm de sus până jos cu panglici multicolore și tot nu ne-ar costa 78.660 lei vechi pe an!

Poate să râză d-lui de acest privilegiu!

Car il a de l'amour pour les réalités.

Noi reacționarii-i vom zice: Așa trebuie patria să răsplătească pe aceia care s-au jertfit pentru binele public: cu o panglicuță, nu cu bani, căci altminterea politica devine speculă și patriotismul negustorie.


[13 ianuarie 1882]

Se pare că zâzania ce caută „Românul“ să arunce în rândurile opozițiunii și-a produs efectul și confrații noștri de la „Binele public“ au căzut cei dintâi în cursă.

Am zis într-unul din numerile trecute că în țara noastră nu vedem în acest moment decât două tendințe politice, deci două partide: cei ce se mulțămesc cu bazele puse de Constituțiunea din 1866, care, în esercițiul suveranității, asigură predomnirea celor mai inteligenți, ca mai capabili de a se pronunța, și proprietății fonciare, ca mai interesată la prosperitatea țării; și cei ce, după ce și-au ascuns mult timp tendințele, s-au hotărât să atace bazele Constituțiunei din 1866 și să asigure predominarea celor mai ignoranți.

„Binele public“ crede că e loc și pentru un al treilea partid, al cărui caracter să fie independența, lipsa de galoane, de livrele și de anticamere, și ne mustră de ce vrem să fie numai două partide.

Dar lucrul este simplu. Trebuie să ne împărțim în două pentru că în Corpurile legiuitoare nu sunt decât două urne și nu putem vota decât pentru or contra; și experiența de toate zilele ne arată că, în alegeri, trebuie să ne împărțim asemenea în două, să votăm pentru un candidat sau pentru altul, căci altminteri pierdem voturile; pentru că, în sfârșit, în regimul parlamentar nu există decât două roluri pre scena politică, rolul guvernului și acela al opoziției.

„Binele public“ are mult spirit. Dar în aceste momente în care toate interesele au fost îngrijate de legile propuse de guvern avem ceva mai bine de făcut decât un duel de spirit. Adunarea din Iași ne-a dat un exemplu pe care ar fi în interesul țării să-l imităm cu toții.

Ne mărginim dar a mulțumi confraților noștri pentru propunerea ce ne fac de-a ne introduce în templul democrației ridicat prin Constituțiunea din 1866 și aceasta pentru că partidul conservator, fiind factorul principal al Constituțiunii, se găsea neapărat într-însul înainte de-a se fi gândit d. Vernescu să proscrie livrelele și să formeze un partid pe care să-l constituie portar al acelui templu.

O singură observațiune ne cerem voie de-a face „Binelui public“ și aceasta este că, după părerea noastră, prea țin mult la toaletă. Credem galoanele și livrelele indiferente, chiar în democrație: ceea ce trebuie, după părerea noastră, ca să prindem loc în templul de care vorbim, este curajul de-a ne dezbăra de prejudiții nejustificate, voința de a căuta tăria în principii, iar nu în pizma ce inspiră sufletelor slabe casele frumoase și trăsurile luxoase, și, mai pe sus de toate, agerimea de-a descoperi omul sub haină și ideea sub frază.


[13 ianuarie 1882]

„Românul“ este și mai nedrept cu noi și, ce n-ai crede, se apucă să ne dea lecții de logică! Ce logică și ce profesori!

„Românul“ nu pricepe cum noi, cari credem că liberalismul cere dreptate deopotrivă pentru toți, nu recunoaștem că suveranitatea trebuie să se exercite deopotrivă de toți.

Dar nu e vina noastră dacă „Românul“, care pronunță de 40 de ani cuvintele de liberalism și democrație, nu și-a dat niciodată osteneala de-a le înțelege. Nu e vina noastră dacă el și astăzi confundă liberalismul cu demagogia și aplică la exercițiul suveranității ceea ce am zis noi despre respectul cuvenit persoanei.


[14 ianuarie 1882]

Discuția iscată prin observările ce „Binele public“ le-a făcut la adresa noastră nu e sleită desigur prin întâmpinarea noastră din numărul de ieri. Am avea multe de adaos, mai ales împotriva intențiilor reacționare pe cari ziarele au obiceiul de-a ni le atribui, deși am dovedit de atâtea ori, cu documente și cu istoria în mâna, că asemenea intenții sunt cu neputință în România, a cărei dezvoltare a fost întreruptă și ștearsă o sută și mai bine de ani. Cine mai contestă, în adevăr, libertățile materiale și morale garantate prin constituție, cine își poate aroga dreptul de a le contesta?

Nimeni nu-i contestă celui mai sărac și mai neînsemnat cetățean al statului nostru dreptul și putința de-a ajunge prin muncă și înțelegere oricât de sus va vrea pe scara socială și e o curată invenție de-a mai crede că există cineva în țara aceasta care să susție privilegii de clasă, onori și prerogative deosebite pentru familiile cutare ori cutare. Aceste prerogative s-au îngropat și au trebuit să se îngroape. Un popor care a avut nefericirea de-a fi guvernat o sută douăzeci și unu de ani de străini și care, prin această împrejurare, a trebuit să-și piarză simțul său istoric și conștiința marilor datorii cătră stat, ce erau legate de vechea organizare socială, nu mai admite, nici poate admite o organizare pe clase, cari se distingeau nu prin mulțimea drepturilor, ci prin gradul datoriilor.

Care e dar sâmburul cestiunii de controversă?

Nici un altul decât de-a se asigura prin organizarea dinlăuntru ridicarea sigură a meritului și a muncii la un nivel superior și a răsplăti această muncă, dându-i o influență relativ mai mare în afacerile publice.

Cine însă distinge între merit și demerit, între fondul serios al învățăturii și al curajului și aparențele lui împrumutate, între autorul original al bunei sale stări, al sorții, al învățăturii lui și între plagiatorul aparențelor?

„Românul“ răspunde: „poporul“ în care toate voturile sunt egale și unul nu valorează mai mult decât altul.

Noi zicem asemenea „poporul“ dar așa cum l-au creat Dumnezeu, nu cum și-l închipuiesc demagogii c-ar fi făcut după un singur colegiu. Poporul, cu destingerile pe cari natura le-a pus în el când i-a dat unuia mai multă minte, altuia mai mult curaj, unui al treilea un mai vast spirit de întreprindere, armonia c-un cuvânt, nu unisonitatea monotonă. Poporul, da! Dar în acest popor noi credem că d. Vernescu bunăoară, care are talent și avere, cată să aibă o înrâurire mai mare asupra sorții lucrului public decât un alt cetățean, care n-ar avea nici talent, nici avere, nici spirit de muncă. Și legea-i dă o sferă mai mare de influență, înscriindu-l în colegiul I.

Nu există în adevăr decât două forme ale tiraniei și ale decadenței unui stat omenesc: despotismul și demagogia. Și despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să degenereze cele mai nobile facultăți ale lor, patimele bune și inteligența; precum demagogia are acelaș fatal efect prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise și mari, văzând în față-le biruința constantă a mediocrității și a șiretlicului.

Așadar încă o dată: nimeni nu gândește, nici poate gândi la restabilirea unor privilegii a căror esență medievală, datoriile către stat, au dispărut.

Un boier vechi sub domniile române era aproape sclavul statului. Lui i se tăia capul dacă un punct al țării era călcat de străini, el trebuia să servească fără plată în mai toate funcțiile publice, el trebuia să fie gata la orice chemare a Domnului și răspunzător cu viața pentru dreptatea oricărui din actele sale.

Și prerogativele? Vro bucată pustie de pământ spre șesul ce mărginea țara către dușmani, pe cari le vindea… pe-un cal alb, precum dovedesc o sumă de documente, și dreptul de-a coloniza acea pustietate, dacă putea și în condițiile în care putea. Aceste condiții au fost poate originea acelor privilegii.

Din momentul în care esența acestor prerogative, datoriile cătră stat, au încetat, din momentul ce prerogativele politice s-au prefăcut în drepturi private, ele au trebuit să cază și au căzut.

Dar de facto mai există familii istorice în România? Cu atât mai bine pentru ele și pentru țară. Dacă sunt în stare să-și păstreze averile întregi și numele vechi curat, e fără îndoială un folos. Dar de jure nu mai există; de aceea cel care nu e vrednic a-și păstra numele sfințit de istoria acestor țări va cădea fără îndoială și se va duce acolo de unde întoarcere nu mai este, în sânul nimicniciei și al uitării.

Deci nu în ordinea de idei a privilegiilor de clase mai pot consista deosebirile de vederi între partizile din România, ci numai în organizarea luptei pentru existență a poporului românesc în contra piedicelor ce i le opune superioritatea străinilor, lipsa lui proprie de cultură și de prevedere.

În decursul atâtor ani de luptă nu ne-am ținut numai pe terenul negațiunii și al polemicei, ci am susținut în mod consecuent și am rezumat în programul nostru: că voim monarhia constituțională, alegerile pe colegii, pentru ca să nu se neutralizeze înrâurirea firească a învățăturii și a muncii; conservarea elementului național prin conservarea proprietății imobiliare în mânile lui; conservarea și dezvoltarea meseriilor ca corespunzătoare cu tot atâtea aptitudini naționale; mijloace protectoare ca sprijin vremelnic al acestor aptitudini; simplificarea organizării prea costisitoare; crearea unui învățământ real paralel cu cel clasic; condiții de admisibilitate pentru funcționari administrativi; stabilitatea celor judecătorești.

Este una din aceste idei cu care liberalii independenți de la „Binele public“ să nu se unească? Credem că nu e.

Dar asupra mijloacelor de executare sunt deosebiri? Fie.

Le vom discuta și nu ne îndoim că onor. confrați ne cred îndestul de capabili de-a primi pe cele mai bune, fără a invidia sau contesta paternitatea ideilor cuiva. Dacă onor. confrați împărtășesc asemenea idei și se intitulează liberali și democrați, am putea s-o facem și noi, deși nu ne-a fost nicicând rușine de-a ne intitula conservatori, de vreme ce voim a păstra și țara, și libertățile, și avutul, și aptitudinile poporului românesc; voim să le păstrăm și să le întindem, prezervându-le de primejdiile despotismului pe de-o parte, ale demagogiei pe de alta.

„Binele public“ afirmă că noi am fi susținând că nu există decât două tabere: albi și roșii. Noi nu știm nimic de afirmarea aceasta.

Ceea ce putem susține însă de bună credință este că două curenturi de idei există numai în țară, unul conservator, pe care-l împărtășește „Binele public“ cu „Timpul“ și unul demagogic, care tinde la republici, la sufraj universal, la lipsa de orice garanție de onestitate și învățătură pentru demnitarii publici, c-un cuvânt la domnia oarbei întâmplări și a patimilor oarbe în locul stabilității și a progresului prin merit și prin muncă.

Repetăm o idee a lui Montesquieu, zicând: primejdiile unui stat liber sunt totdauna înlăuntru, nu în afară. A asigura uzul libertății și a înconjura abuzurile, iată menirea unui partid conservator într-o țară liberă. Nu Cartago a învins pe romani pe cât timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atât de sus; dar a dărâmat Roma și a umilit demagogia în cele două forme ale ei, a maselor și a despoților.

Dar ni se vorbește de emigrați, de dizidenți și așa mai departe. Nu cerem și nu putem cere ca cineva să se grupeze decât împrejurul steagului. Aceasta ar fi în contrazicere cu libertatea în discuția ideilor și noi căutăm să convingem oamenii, nu să-i siluim. Se convinge mintea, se siluiește și se înduplecă voința. Motivele de separare între grupuri cu aceleași idei sunt adesea atât de adânc personale, atât de determinante numai pentru cel ce se desparte, încât am fi nedrepți să erigem în vină pururea capitală necesitatea care înduplică voința individuală a cutăruia ori cutăruia. Ni se vorbește bunăoară de Centru. Ei bine, „Presa“ nu ne-a spus nicicând și credem că nici „Binele public“ nu știe pentru care cuvinte politice s-au făcut acea sciziune. Motive practice cari au determinat voința acelor domni pot să fi fost multe; cuvinte, rațiuni de stat n-au fost nicicând.

Dar „Binele public“ prin ce se deosibește de noi? Prin nume, prin eticheta „Liberali independenți“. O serie de idei diametral opuse ideilor noastre, sufrajul în contra colegiilor, republica în contra monarhiei, străinismul în contra naționalității, eligibilitatea demnitarilor statului în contra numirii lor pe temeiul învățăturii, onestității și stagiului nu am văzut până acum în „Binele public“.

Să-i spunem noi însă prin ce se deosebește: prin temperament. De-un temperament mai energic și mai verde, nu ne-am sfiit niciodată de-a numi conservatoare ideile de păstrare ale statului român și a le opune demagogiei cosmopolite, botezate cu numele de „liberalism“ și desfrâului naturilor catilinare cari tind să pună mâna pe demnitățile statului fără a compensa suirea lor prin merit, prin muncă, prin talent.

Alții, speriați de calomniile repetate douăzeci și cinci de ani de-a rândul de organul demagogiei, s-au sfiit de-a se numi conservatori.

Aceasta ni se pare singura deosebire între conservatori și celelalte grupuri ale opoziției, o deosebire despre care cititorul ne va permite să credem că nu merită o discuție serioasă.


[15 ianuarie 1882]

„Românul“ nu are cuvânt, ni se pare, când ironizează întrunirile atât de importante ale proprietarilor de la Iași. După ce am tradus o sumă de legi din franțuzește, am ajuns în fine a ne ocupa și de organizarea muncii reale și se 'nțelege că vederi cari ar avea de țintă modificarea raporturilor vechi cată să turbure în mare grad opinia publică. Numai acele sunt legi adevărate cari modifică o veche sau o greșită ordine de lucruri și numai ele sunt în stare a agita în adevăr cugetarea și voința unui popor.

Două serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din țară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea și apărarea muncii industriale; amândouă de-o valoare egală, chemate a asigura existența națională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-estul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus.

Iată idei vrednice de-a agita pe români, dar vrednice și de-a-i uni, pentru a căuta soluțiunea cea mai practică și mai patriotică totodată.

Degeaba foaia guvernamentală încearcă a ne face pe noi românii mai răi decum suntem; în fundul inimei, de câte ori e vorba de interesele țării, ne putem uni, adesea chiar și roși cu albi și albi cu roși.

Dacă pe d-nii ce ne-au guvernat șase ani de-a rândul nu i-ar fi mâncat sărăcia în opoziție și nu s-ar fi prea îndulcit de foloasele materiale ale puterii, nici când lupta n-ar fi fost atât de înverșunată precum a fost. Și, drept mărturisind, nu sărăcia anterioară a roșiilor ne-a supărat vreodată, nici măcar apetiturile lor de avere. Invidie de milioanele Caradalelor n-am simțit niciodată, așa să ne ajute Dumnezeu! Dar ceea ce am cerut era o compensație pentru aceste foloase: munca intelectuală, studiu serios al trebuințelor țării, punerea în armonie a marilor interese agricole, crearea muncii industriale. În loc de aceasta ne-am pomenit cu diletantismul economic și social al d-lui C.A. Rosetti, cari-au ridicat protestări în toată țara.

Să începem cu cestiunea agrară.

Cestiunea raporturilor între proprietatea mare și cea mică nu e pur și simplu economică, ci amenință a degenera în cestiune națională, de existență chiar pentru statul nostru și pentru naționalitatea română.

Țăranul, în Moldova mai cu seamă, sărăcește și scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranță matematică, e că și proprietarii mari dau îndărăt, că moșiile încap pe mâni străine și împreună cu ele influența determinantă asupra sorții istorice a acestei țări. Stările de lucruri din Moldova de nord cată să fie înspăimântătoare. În Dorohoi, județ puțin populat, au murit într-un singur an (1877) cu 1126 țărani mai mult decum s-au născut, în Botoșani cu 300, tot astfel în Iași, în Suceava, pe când în aproape tot restul țării populația rurală e 'n continuă creștere. Vlașca, Râmnicu-Sărat, Ialomița, Ilfovul prezintă chiar foarte însemnate sporiri. Oare nu se va mira orice om aflând că în județul Brăila populația rurală crește cu 2500 inși pe an pe când în învecinatul Covurlui această creștere se urcă abia la 900?

E știut apoi că suflarea cuceritoare a Miezenopții e mai tare spre Moldova. Ce sâmbure de rezistență ar putea prezenta în contra vreunei călcări o țară compusă din proletari agricoli, proletari negustorești, precum e marea majoritate a evreilor și o mână de boieri cufundați în datorii?

Cu toate acestea moldovenii sunt mai buni agricultori decât muntenii. Dar ce folos? Raporturile sunt în adâncul lor nesănătoase, între popor și clasele dirigente s-au întrepus o întreagă rasă sterilă de mijlocitori, care ruinează și pe unii și pe alții, înzestrată cu toate instinctele rapace ale lipsei de patrie și ale lipsei de tradiții. Când ne-aducem aminte de starea de odinioară din Moldova, când proprietari și săteni nu erau oameni deosebiți, ci vechi prietini neam de neamul lor, cu raporturi întemeiate de amândouă părțile pe-o absolută bună credință, și le comparăm apoi cu procederile vestitului Uhrinovski și vedem țara plină de arendași și proprietari evrei, ni se face silă și… scârbă de-o cădere atât de cumplită. Ajunsese lucrurile că întindeau jidanii oameni bătrâni și cinstiți la pământ și le scuipau în gură!! Aceasta sub un guvern liberal, sub legi liberale, în județul cel mai roșu din Moldova, în Dorohoi.

Această stare dinlăuntru nu poate ținea înainte căci, afară de neajunsul ei în sine, mai cuprinde mari primejdii politice.

Prin ea se agravează primejdiile de dinafară, cari rămân necontenit atârnate asupră-ne. Să nu vorbim de curentul de cotropire politică din partea slavilor, de cari suntem împresurați din toate părțile; acesta e cunoscut îndeajuns și viu în conștiința oricui. Un altul, de cotropire economică, vine despre Apus, de care putem vorbi mai liber, pentru că el nu ne poate strivi decât numai cu complicitatea ignoranței și a inepției noastre, pe când, întâmpinându-l cu puteri organizate, el ar fi mai mult binefăcător decât stricăcios. Acest curent cată să-l caracterizăm asemenea, căci, dacă cel dintâi devine periculos din cauza slăbiciunei noastre, al doilea contribuie a ne slăbi și mai mult și a face din poporul nostru un popor inept, incapabil decât de salahorie agricolă.

Nu mai e azi îndoială asupra țintei a o seamă de politici germani de-a preface Orientul într-un teren de colonizare și a abate spre el superfluența de populațiune care merge azi să alimenteze puterea de producere a Statelor Unite. Astfel cel mai genial dintre economiștii germani, Friedrich List, în „Sistemul său național de economie politică“ (Cartea IV, cap. 4), după ce propune diferite mijloace pentru a pune mâna pe întinderile meridionale ale Americei, nu uită nici țările noastre.


Aceeași politică, de colonizare, zice List, ar trebui să se urmeze în privirea Orientului, a Turciei europene, a țărilor Dunării de Jos. Germania are un interes nemărginit de-a vedea domnind în acea regiune siguranța și ordinea și emigrația care se va 'ndrepta în acea parte e cea mai lesnicioasă pentru indivizi și cea mai folositoare pentru națiunea germană.
Cu de cinci ori mai puțini bani și timp decum costă transportul pe malurile lacului Erie, un locuitor al Dunării de Sus poate merge în Moldova ori în Țara Românească sau în Serbia sau pe țărmul de sud-est al Mării Negre. Ceea ce-l atrage de preferință cătră Statele Unite e marele grad de libertate, de siguranță și de ordine care domnește acolo. Dar în situația în care se află Turcia nu va fi cu neputință statelor germane ca, în înțelegere cu Austria, să opereze în starea socială a acelor locuri îmbunătățiri cari să nimicească piedecile colonilor germani, mai cu seamă dacă guvernele vor fonda companii de colonizație, la cari vor participa ele însele și cărora le-or da un sprijin stăruitor. E dar în interesul statelor asociate ca Austria să faciliteze cât se poate de mult negoțul de tranzit pe Dunăre, ca navigația vapoarelor de pe acest fluviu să ia o mare activitate și ca spre acest sfârșit să fie susținută cu vigoare de către guvernele Germaniei.


Tot astfel profesorul Roscher, autorul mai multor volume de economie politică cari servesc de cărți de studiu la mai toate universitățile Germaniei, zice:


Emigranții noștri cari se duc în Rusia, America, Australia, Algeria sunt pierduți pentru patria lor, devin clienți și furnizori ai altor popoare, cari sunt adesea rivali și vrăjmași nouă. Altfel s-ar petrece lucrurile dacă emigranții germani s-ar duce să se așeze către alte colonii germane în localități fertile și mai de tot pustii ale Ungariei, în provinciile poloneze ale Rusiei, în acele regiuni ale Turciei menite de-a fi într-o zi moștenirea Germaniei. Fără îndoială nu s-ar putea să se invite emigranții ca să Populeze acele regiuni decât când terenul va fi pregătit. Ei trebuie să afle acolo garanțiile legale în toată întregimea: mai cu seamă dreptul de proprietate, libertatea personală, religioasă și, dacă nu libertatea politică, cel puțin libertatea comunală.
Ar trebui ca nu numai germanii să fie în număr considerabil, dar populațiunea locală să nu posedeze în același grad dezvoltarea politică și sentimentul național. Altfel, după puțin timp am vedea că emigranții se dezgermanizează.
Cititorii noștri își vor aduce asemenea aminte că, în iulie 1881, a apărut în „Berliner Boersen Courrier“ un lung articol, care dădea următoarele curioase amănunte și sfaturi:
Muncitorul român — zicea foaia berlineză — e de-o lene estraordinară după ideile noastre; îmblă trândăvind îndată ce-a câștigat prin muncă scurtă subsistența lui pe mai multe zile… O concentrare a colonizațiunii germane nu se va putea organiza și recomanda din partea statului decât atunci când guvernul român s-ar hotărî mai întâi de-a da coloniștilor germani avantajele corespunzătoare. Între aceste avantaje numărăm mai întâi înlesnirea emigrațiunii spre România prin reducerea cheltuielelor de transport. Guvernul român nu numai c-ar trebui să reducă pe căile sale ferate taxele de călătorie la ½ sau ⅔, ci prin anume convențiuni cu Austria ar trebui să obțină și de la ea reducțiuni. Afară de aceste sacrificii financiare sunt de trebuință măsuri pentru protecțiunea coloniștilor germani în România. E din nenorocire adevărat că, antipatia instinctivă contra unei inteligențe superioare ar da loc la escese varii. Contra acestor escese cată a se lua din capul locului garanții pentru protegerea eficace a coloniilor. Numărul consulilor germani în România cată să se 'nmulțească, în mod considerabil.


Genialul List a scris acum patruzeci și mai bine de ani. De atunci încoace Societatea de Navigațiuni îngrijește de tranzitul necesar și colonii numeroase de manufacturieri și industriași au împânzit țara noastră.

Iată dar situația în care ne aflăm. Ne-am modificat legislațiunea după mintea d-lui Boerescu și după placul străinilor. Toate garanțiile de inalienabilitate a bunurilor imobiliare s-au dus din obiceiul pământului, ca și din legile scrise, și, neavând nici industrie nici negoț, suntem în pericol a pierde până și țărâna cea amestecată cu oasele strămoșilor.

Incidit in Scyllam qui vult vitare Charybdim.

Înghesuiți între două influențe egal de puternice și egal de primejdioase, reazemul nostru nu poate fi decât în țară, în întărirea ei, în dezvoltarea aptitudinilor ei.

Pentru aceste cuvinte, nemaivorbind de practicitatea imediată a lucrului, toată grija noastră cată să se 'ndrepte spre cele două ordini de idei de-a căror soluțiune salutară atârnă chiar existența patriei noastre.

Nu credem că și opiniile cari s-au ivit în discuția acestor idei ar putea să servească de pretext în luptele politice. Dacă roșii sunt de înlăturat de la regularea lor cauza e nu că ne-am îndoi de patriotismul lor, ci pentru că s-au dovedit cu totul incapabili de-a pricepe o mare idee organică, pentru că, în mare majoritate, sunt prea ignoranți, prea necunoscători de istoria și obiceiele țării pe de-o parte, de știința vastă a organizării muncii pe de alta.


[17 ianuarie 1882]

Din Franța ne-a venit ieri știrea că d. Gambetta a prezintat prezidentului Republicei demisiunea colectivă a cabinetului său. „Marele ministeriu“ atât de buciumat de presa republicană, se duce așadar fără a fi lăsat nici o urmă de însemnat. Dovadă că, cu tot zgomotul, cu toate aparențele, demagogia e în sâmburele ei sterilă. Față cu un demagog, oricât de inteligent ar fi, se ivește totdauna un altul care-l întrece în exagerări și făgăduințe și pe care patimele vrăjmașe îl suie numai pentru a fi răsturnat și el la rândul său de un al treilea. Cine s-a servit o singură dată de arma demagogiei pentru a frânge pedicele legitime ce se opuneau suirii lui să știe că curentul de patimi, ridicat odată, va respecta cu atât mai puțin pedicele mai mici ce se mai pot opune, și cel ce evocă acest spirit al adâncimii prin el e osândit a cădea. Dacă lucrurile mari s-ar putea compara cu cele mici și fierberea unei societăți vechi și uriașe s-ar putea asemăna cu turburarea dintr-un moșoroi de furnici, am putea zice că și la noi astăzi demagogia care-a semănat vânt a început să culeagă furtună.


[19 ianuarie 1882]

În sfârșit „Românul“ ne-a spus că d. Rosetti s-a retras definitiv de la guvern și că d. Brătianu s-a însărcinat cu interimul Ministerului de Interne. Astfel omul privilegiat care apasă singur asupra țării cât 2175 de boieri regulamentari, care în viața sa n-a făcut decât să critice, a recunoscut singur că nu este bun decât de critică și nu poate decât să răstoarne.


[Articol cu paternitate incertă]

[19 ianuarie 1882]

În ședința Camerei din 15 ianuarie curent d. deputat A. Vizanti a atras atențiunea guvernului asupra zgomotelor răspândite în public în privința neregularităților ce se fac la Casa de Depuneri și Consemnațiuni cu împrumuturile pe efecte. În special onorabilul deputat a criticat dispozițiunea luată de consiliul de administrațiune al acelei Case de a se primi acțiunile Băncei Naționale pe valoarea de una mie. D. Vizanti a făcut să reiasă că, în cazul unei panice finanțiare care ar cuprinde piața, cum din nenorocire se întâmplă astăzi în Franța, Casa ar fi expusă la pagube simțitoare prin scăderea acestor efecte la cursul normal, care este de 500.

În fața unor observațiuni atât de judicioase s-a sculat îndată „financiarul“, Gr. Eliad, cel cu cheul de la Brăila, și inevitabilul d. Fleva, spre a taxa de „nepatriot“ pe onorabilul interpelator. D. Fleva a început chiar, cu competența-i recunoscută, o fantastică desertațiune finanțiară, spre a proba d-lui Vizanti că acțiunile Băncei n-au să scadă niciodată deoarece d-sa posedă mai multe mii în pozunarul d-sale.

În fața unui argument peremptoriu de felul acesta și a asigurărilor date de dd. Brătianu și Chițu că Consiliul de administrațiune al Casei de Depuneri e foarte sever, mai cu seamă că face parte dintr-însul și „teribilul d. Poroineanu.“, d. Vizanti s-a declarat satisfăcut.

Iată-ne dar cu desăvârșire asigurați.


[21 ianuarie 1882]

Nu mai e la modă, precum ar zice d-nul Brătianu, de-a ne îndoi de patriotismul adversarilor noștri politici. Dar avem a ne tângui de chipul strâmt și hain cu care „Românul“ tratează până și cestiunile acelea de-a căror soluțiune atârnă soarta și existența țării. Avem cuvinte de-a pune la 'ndoială acel patriotism steril care, în loc de-a fi un sentiment adânc ce fiece cetățean e dator să-l aibă, degenerează într-un fel de negustorie politică, în goană după popularitate, într-un titlu de-a pune mâna pe destinele, dar mai cu seamă pe resursele țării, fără a compensa aceste foloase prin lucrare intelectuală, prin înțelegerea marilor interese cari atârnă de organizarea muncii.

Proiectul de reformă a legii tocmelelor agricole, atingând tocmai organizarea muncii în ramura de căpetenie și cea mai productivă a activității noastre naționale, ar fi fost de așteptat ca espunerea de motive a proiectului să cuprindă un studiu al cestiunii în amănuntele ei locale, după diversitatea economiei rurale din țară. Se pretinde în adevăr că fostul ministru de interne ar fi consultat toate consiliile județene din țară. Care a fost rezultatul acelor consultări? Căci oricât de gingașă și de complicată ar fi cestiunea în amănuntele ei, oricât de divergente ar părea interesele la întâia vedere, pentru specialist e de mai nainte sigur că, prin chiar natura lor, ele sunt nu numai armonizabile, ci în originea lor armonice. Crede redactorul-șef al „Românului“ că, croindu-se legi a priori, cari amestecă, fără nici un punct comun de vedere, raporturile din Țara Românească cu cele din Moldova, se poate ajunge la altceva decât la introducerea dezordinii și vrajbei între proprietarii mici și cei mari?

De ce oare „Românul“ nu deschide coloanele sale, sporite de la anul nou încoace, oamenilor speciali cari cunosc întreaga însemnătate a cestiunii?

Când a fost vorba de electivitatea magistraturii „Românul“ a făcut loc la o sumă de studii privitoare la cestiune, dar aci, unde milioane sunt angajate și producțiunea agricolă pe ani înainte pusă în risc, unde pripa unei soluțiuni greșite ar putea duce la o catastrofă economică generală, aci să nu mai încapă discuțiune, aci d. C.A. Rosetti, care n-are un petec de pământ pe toată suprafața României …, să reguleze după cum îl taie capul cestiuni cari, la dreptul vorbind, nu-l privesc câtuși de puțin?

Acestei imperturbabile suficiențe se opune toată țara; d. C.A. Rosetti o vede aceasta.

Toți proprietarii mari din România ar fi în contra unei reforme care ar tinde a nimici chiar raporturile de absolută bună credință câte exista pân' acum; o țară întreagă de plugari, de la vlădică pân' la opincă, ar fi în picioare în contra unor reforme nemistuite și, cu toate acestea, cine s-ar grăbi s-o realizeze în ciuda și în paguba țării? D. C.A. Rosetti, care nu numai că nu are o palmă de arătură, dar n-o fi putând distinge meiul de ceapa-ciorii.

Dar care e competența, cari cunoștințele acestor oameni pentru a cuteza să reglementeze ca din senin cestiuni pe cari nu le pricep și cari nu-i ating?

Ignoranța „Românului“ merge atât de departe încât compară stările de lucruri din Irlanda cu cele de la noi. Fără a cunoaște originea proprietății din Irlanda, unde un popor cuceritor și-au apropriat averea imobiliară a unui popor cucerit, fără a ținea seamă de împrejurarea că irlandezul, în țara sa proprie, nu poate deveni nicicând proprietar și e supus acelui sistem de rentă pe care-a formulat-o cu toată cruzimea ei inerentă David Ricardo; fără a vedea că Irlanda e condamnată a fi săracă, fiind pusă de împrejurări în imposibilitatea de-a avea vrodată industrie și manufactură, acest corelat necesar al unei dezvoltări agricole sănătoase, „Românul“ citează acele raporturi vrăjmașe ca și când ele ar fi având a face câtuși de puțin cu relele de la noi, a căror origine nu este nici cucerirea, nici deprinderile agricole, ci supraîncărcarea țăranului cu dări ale statului, județene și comunale, constrângerea prin dorobanți de-a plăti acele dări, necesitatea lui de-a se împrumuta, vânzându-și munca pe ani înainte. Astfel toată organizarea noastră costisitoare îl silește să abuzeze de creditul relativ mare pe care i-l fac proprietarii, căci aceștia îl împrumută în adevăr, întemeiați pe cunoscuta onestitate a țăranului nostru, deși nu e nici vina proprietarului, nici a țăranului, dacă creditul cerut e cu desăvârșire în disproporție cu puterea sa de producțiune.

Dar — zice „Românul“ — d-nul ministru de interne a voit să rezolve o cestiune de existență națională.

A voit! Iată vorba cea mare care se pune înainte. Iadul asemenea e pavat cu bunevoințe.

Cestiunea e dacă a putut; dacă o viață întreagă de demagog rătăcitor și cosmopolit, preocupat de ameliorarea universului întreg, de revoluțiile comunarde și de ideile d-lui Blanqui, a putut vrodată să conceapă într-un chip dar natura acestor raporturi ce voiește a le regula. A voi in abstracto e lesne, a putea e greu.

Așadar: cestiunea nu poate fi dezlegată fără serioase studii premergătoare. Aceste raporturi, atârnând de natura brazdei, de deprinderi contractate în timp de sute de ani, altele la munte, altele la șes, într-un chip în Moldova, într-altul în Țara Românească, au nevoie de un serios studiu analitic și comparativ. Abia după facerea unei asemenea se poate procede la sinteză, la o reformă generală care să unească raporturile sub puncte de vedere comune și să le reglementeze în mod echitabil. Cumcă cei interesați, proprietarii mari și mici, sunt cei mai competenți în materie nu va tăgădui nici „Românul“.

Singura teză ce se poate stabili a priori este că orice măsură menită a lovi interesele proprietății mari se va traduce în rele incalculabile asupra producțiunii în genere și a proprietății mici îndeosebi, precum și viceversa. Încolo nu se poate decreta nimic a priori, necum ideile nesănătoase ale unei gazetării care-n toată viața ei s-a ocupat cu orișice, numai cu condițiile economice ale producțiunii agricole nu.

De-aceea bine-au făcut proprietarii de peste Milcov cerând anchete compuse din bărbați competenți și nepărtinitori, căci oricât de competent ar fi fost fiecare din ei, și desigur fiecine cunoștea materia mai bine decât apologistul lui Blanqui, experiența regională oarecum a fiecăruia s-a simțit a nu fi îndeajuns pentru regularea unor cestiuni ce privesc țara întreagă.

Oricât de răi oameni i-am fi crezut pe redactorii „Românului“, atât de răi români nu ne așteptam să fie încât să ne facă nouă o imputare din recunoașterea francă și leală a relelor cari bântuie mai cu seamă unele din ținuturile de nord ale Moldovei.

Dar îi prevenim pe confrați să nu se prea joace în această privire. Dacă am cerceta caz cu caz unde raporturile agricole sunt mai nesănătoase, am afla că mai cu seamă acolo unde proprietarii cei moșneni și istorici au dispărut și că, dacă există esploatare neomenoasă, ea se practică mai cu seamă pe moșiile coreligionarilor politici ai d-lui C.A. Rosetti. Unde un ateu sau un cosmopolit ca părintele democrației noastre va fi proprietar, raporturile iau forma cea mai rea din toate și, dacă venerabilul redactor al „Românului“ și-ar da osteneala de-a vedea moșiile pe cari biserica e acoperită cu spini, școala cocină, primarul trecut zeci de rânduri pe după zăbrelele mănăstirii Văcăreștilor, să întrebe numai a cui e moșia și va afla desigur numele vreunui ilustru amic politic al său. Iar satul în care va vedea semnele curăției și averii, biserica frumoasă, școala populată și cârciuma pustie va afla aproape totdauna că e proprietatea vreunui reacționar, a vreunui Pașcanu, Rosnovanu, Gr. Sturza. Căci degeaba am tăgădui-o: una din cauzele sărăciei țăranului și a relelor raporturi este suplantarea vechei și patriarhalei clase de proprietari mari prin oameni îmbogățiți și suiți în sus pe alte căi, nu zicem neonorabile, dar desigur mai comune decât caracterul, abnegațiunea și curajul acelor strămoși cărora vechii proprietari datoreau averea lor imobiliară. Afară de-aceea, relațiile fiind seculare, întemeiate pe obiceie admise de toți și necontestate de nimeni, legăturile între marele proprietar și oamenii așezați pe moșia lui erau prin chiar natura lucrului mult mai intime, mai înrădăcinate și mai prietenești decât cele de acum. Ar trebui cineva să nu cunoască natura omenească pentru a ignora adevărul că obiceiuri statornice, admise pe tăcute și cu deplină mulțumire de toți, fac de prisos orice legiuiri artificiale, scornite de minți teoretice înstrăinate de țară și de geniul poporului lor.


[23 ianuarie 1882]

Credincioși obiceiului nostru de-a reproduce din ziarele străine părerile ce privesc țara, comunicăm articolul de mai la vale, pe care „Neue freie Presse“ îl consacră fazei nouă în care a intrat cestiunea Dunării.


Ieri (29 ianuarie) am primit din Berlin informațiunea telegrafică că Austria a acceptat în cestiunea Dunării propunerea Franței (Barrère) și au renunțat la votul preponderant în Comisiunea Mixtă. Dacă informațiunea aceasta e exactă atunci guvernul austriac operează o retragere foarte regretabilă într-o cestiune în care toată populațiunea monarhiei e unanimă, fiind vorba de un mare și însemnat interes al statului. Guvernul s-ar fi învoit atunci de-a se mulțumi cu o comedie, vană cu onoarea esterioară a prezidiului în loc de a-și mănținea cu energie pretențiile lui primitive și de a-și păstra influența pe marea cale de comunicație a Austriei spre Orient. Am pregetat dar de-a da crezământ acestei știri; ne credeam obligați la una ca aceasta față cu declarațiunile pe cari le-au făcut guvernul în cea din urmă ședință ordinară a delegațiunilor.
Ci în zadar am așteptat o dezmințire oficială sau oficioasă măcar. Două zile au trecut fără ca să ne fi liniștit, fără să ni se fi spus: „Nu e adevărat; Austria n-a primit propunerea franceză“. Acum speranța începe a dispărea că ni s-ar fi relatat o inexactitate și cată să ne familiarizăm cu ideea că guvernul, descurajat, a renunțat la lupta pentru buna lui dreptate, lucru ce l-am presupus, de care ne-am temut de atâtea ori.
Comparând anteproiectul austriac cu propunerea franceză ne convingem lesne de înțelesul ce-l are primirea acestei propuneri. Deși am espus de atâtea ori cititorilor noștri stipulațiunile anteproiectului, totuși nu credem de prisos a reveni asupră-le pentru a elucida contrastul între ele și propunerea franceză. Art. 3 și 4 din anteproiect, care nu corespundeau numai cu punctul de plecare al Austriei, ci erau elaborate de delegatul austriac în unire cu cel german și cel italian, dispun instituirea unei Comisii Mixte pentru supraveghearea navigațiunii pe Dunăre în care sunt reprezentate: Austria, Serbia, România și Bulgaria, Austria având prezidiul, iar în caz de paritate de voturi dând hotărârea. Se știe peste ce îndărătnică opoziție au dat aceste articole. Nu numai România, care respingea din principiu Comisia Mixtă și care apără până azi părerea că instituirea ei e în contrazicere cu Tractatul de la Berlin, ci și Anglia și Rusia se opuseră din răsputeri Austriei, iar Franța, pe al cărei sprijin contaserăm câtva timp, se ținea neutrală pentru a face, în fine, prin gura d-lui Barrère acea faimoasă propunere care se pretinde o mediațiune fără a fi. Din această propunere reiese că, sub aparența prevenitoare de-a ținea seamă de rangul de mare putere al Austriei, i se răpesc toate foloasele practice ale anteproiectului; nu se lasă decât coajă și se pune alt miez în ea.
Propunerea franceză atribuie Austriei prezidiul, îi ia însă votul preponderant. E vorba ca monarhia habsburgică să nu aibă mai multă putere și mai mult drept asupra raporturilor de pe Dunărea de Jos decât micele state țărmurene, din cari unul nu e nici suveran și măcar, iar hotărârea în toate cestiunile să fie în mânile delegatului aceluia pe care Comisia Europeană-l va trimite ca pe-al cincilea membru în Comisia Mixtă. Alegerea acestui delegat se va face după alfabetul francez (Allemagne, Autriche etc.), încât ar veni la rând întâi delegatul german, apoi cel austriac și mai târziu reprezentanții celorlalte puteri, după cum le ajunge rândul. Dacă durata mandatului pentru delegații singulari ar fi hotărâtă și fixată pentr-un timp mai îndelungat, optimiștii ar putea găsi admisibilă propunerea franceză. Dar această propunere nu spune nimic în privirea duratei mandatului, iar unele puteri se zice că trădează înclinarea de-a cere o succesiune repede a delegaților Comisiei Europene. Dacă va pătrunde maniera aceasta de-a vedea e aproape primejdia ca, chiar în timpul elaborării reglementelor, Austria să rămână în minoritate și să nu poată opri primirea unor dispozițiuni cari i-ar prejudiția negoțul și ar opune piedeci circulării corăbiilor ei.
Se pretinde că misiunea contelui Wolkenstein la Paris ar fi având scopul de-a înlătura urmările cele mai rele pentru Austria ale propunerii franceze și de-a determina pe guvernul francez să se învoiască c-o succesiune cât se poate de lentă a reprezentanților delegați de Comisia Europeană. Misiunea aceasta presupune deja faptul regretabil de care ne îndoim încă. Dacă contele Wolkenstein e însărcinat a trata cu cabinetul francez în privirea aceasta, atunci guvernul nostru cată să fi primit deja propunerea franceză; atunci retragerea Austriei s-a consumat deja și ea a renunțat de bunăvoie la o poziție pe care o putea apăra chiar în cazul cel mai rău când nu s-ar fi putut stabili între puteri o înțelegere în favorul ei. Dar atunci nu înțelegem de ce contele Wolkenstein s-a dus întâi la Berlin. Când a plecat într' acolo ni se spunea că e menit de a se asigura din nou de consentimentul Germaniei pentru atitudinea Austriei în cestiunea dunăreană. Dacă contele Kalnocky primește propunerea Barrère, ocolul contelui Wolkenstein ni se pare cu totul de prisos. Amici îți trebuie pentru a izbuti cu cererile tale; cine le lasă să cază și se acomodează o poate face singur și pe seama sa.
Anevoie înțelegem cum o putere mare ca Austria se poate retrage cu atâta sfială, poate depune armele într-o cestiune care e de cea mai mare însemnătate pentru ea. Ne zbatem contra ideei de a vedea triumfând… România în cestiunea aceasta. Știm prea bine că datorim insuccesul diplomatic Angliei și Rusiei, însă folosul practic va fi al celor din București. Edificantă misiune pentru cronistul austriac dacă va avea de înregistrat evenimentul că monarhia noastră a fost biruită de România în lupta pentru Dunăre!
Perspectiva puțin ademenitoare de-a ne împlini într-o zi datoria aceasta nu ne-ar amenința dacă politica orientală a Austriei s-ar fi condus pe căile adevărate și cu limpede cunoștință de cauză. Prea des am ridicat plângeri zadarnice asupra erorilor grave ale Ministeriului nostru de Esterne pentru a mai avea gust să repetăm din nou tristul cântec al mustrării. Evenimentele ne dau dreptate din nenorocire și nu e o întâmplare că tocmai în momentul acela se răspândește știrea despre retragerea Austriei în cestiunea dunăreană, pe când insurecțiunea din Herțegovina duce ad absurdum politica de ocupațiune. Dacă se confirmă știrea de mai sus conexitatea e învederată; am renunțat în acest caz la prerogativele noastre pe Dunăre pentru blidul de linte al cuceririi unor provincii fără valoare, ba chiar ne mănâncă încă bani și oameni.


[26 ianuarie 1882]

Ședința adunării de vineri, 22 ianuarie, a avut o însemnătate deosebită, nu numai prin înălțarea de simțire și vederi a oratorilor opoziției, ci și ca dovadă de căderea morală a guvernului.

Se știe în adevăr, și toate organele de publicitate din capitală au înregistrat faptul că, în decemvrie anul trecut, mai multe sute de familii române din Banat sosiră în București, pentru a cere pământuri în Dobrogea, că aceste pământuri li s-au refuzat și că sărmanii emigranți s-au întors în Banat, ducându-și morții în spinare. O priveliște sfâșietoare se prezinta ochilor omenești de-a lungul drumurilor țării. Crivățul, acest dușman de la nord al șesurilor noastre, îi sufla din urmă ca frunzele, cu toate acestea era mai blând decât oamenii de piatră cărora le ceruse o patrie și un cămin; iar în locul în care se 'ntorceau îi așteptau bântuirea străinătății, siluirea limbii și legii, robia sufletească, mai greu de purtat decât robia trupului.

În zadar țăranii aceia își bat cânii în amintire că n-au păzit Capitoliul de galii lui Brennus! Nu galii amenință azi Capitoliul naționalității române, ci apologiștii lui Blanqui și ai nihiliștilor, oamenii cari n-au în memoria lor nici colindele, nici legenda grațioasă a băilor lui Ercul, nici avutul istoric al acestui mare și nefericit popor care se numește poporul românesc.

Cât triumf a avut ministrul de interne al Ungariei când, la 27 decemvrie anul trecut, a adresat o circulară către toate prefecturile din județele locuite de români, opt județe între Crișuri, în Maramurăș și Banat, treisprezece județe în Transilvania, circulară prin care obligă pe prefecți de-a spune și moților și mocanilor și câmpenilor și pădurenilor și celor de pe Mureș și celor dintre Crișuri că… d. ministru de esterne al României a declarat prin anume notă oficială că guvernul din București nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea. Străinilor!

Trebuia să li se spuie odată aceasta consângenilor noștri din Transilvania și din Țara Ungurească, că pentru onor. Stătescu și pentru d. I. Brătianu ei sunt… străini, și guvernul din Pesta a fost însărcinat cu aceasta gingașă și ironică misiune.

A! dac' ar sosi la Predeal ori la Vârciorova jucători de cărți de profesie, mironosițe ale cafenelelor cântătoare, cavaleri de industrie, speculanți care-și drapează evreul lor fizic în maniere franțuzești, vânători de noroc, întreprinzători fără capitaluri, regele Stroussberg cu suita lui de conți și baroni silezieni, c-un cuvânt neagra speculă, feneantismul, străinul în forma lui cea mai amăgitoare, cea mai improductivă, cea mai speculantă… cu atât mai bine! Largi îi stau porțile țării deschise, ofițerii salută, de-a doua zi trăsuri aurite îi duc în sferele cele mai nalte chiar, un democrat își va alege cumnatul printre ei, un prinț de sânge ginerele; dar dacă poporul nostru, al nostru de șaisprezece veacuri, bate umilit la poarta țării și cere nu ranguri, nu demnități, nu întreprinderi, ci ocazia de-a munci onest și de-a păstra în inima lui neatinsă conștiința marii lui origini și caracterul lui înrădăcinat, poarta e închisă; el nu are bilet de emigrare, n-are acte. Pe d. C.A. Rosetti, pe onor. său cumnat, nu i-a întrebat absolut nimeni dacă s-a lepădat de vreo protecție străină, dacă au pașaport de emigrare, de ce origine sunt. Dar țăranul român, același pretutindenea între Tisa și Nistru, e… străin… de origine română!

Căci care-i opinia blondei umbre a d-lui Brătianu în această privire? Escelența aceasta e atât de rău informată încât nici nu știe nimic de circulara ministerului unguresc, făcută pe baza notei sale oficiale (cu al cărui număr și dată îl servim mai sus), iar d. I. Brătianu zice: „Ar voi d. Lahovari să populăm Dobrogea cu supuși străini de origine română“.

Străini de origine română! Contradictio in adjecto. Străini cari nu știu altă limbă decât a noastră, cari sub orice regim se simt și se numesc români, cari au trecut din Oltenia în Banatul Severinului, acea veche posesiune a banilor olteni de unde până azi a rămas vorba ban. Bătrânul Mircea, Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus, împreună cu toți banii Basarabi erau străini de origine română. Străini de origină era, după maniera de-a vedea a d-lui Stătescu, însuși Bogdan Dragoș, întemeietorul Moldovei, pe care Ludovic I al Ungariei, prin hrisovul de la 2 februarie 1365, îl numește, împreună cu toată dinastia Dragoșizilor Maramurășului, sperjur și uitător de datorii, unealtă oarbă a unei neastâmpărate ambiții, pentru că, părăsind vasalitatea în fruntea poporului său, fondase un stat neatârnat, alături cu Ungaria? Străin de origine română a fost Alexandru Basarab care a înfrânt pe regele Carol Robert și toți acei pe care mater parens, muma născătoare a neamului românesc, Transilvania, i-a revărsat în șesul Dunării, pentru a crea cu spada și plugul moștenirea istorică a neamului latin de lângă Dunăre? Și Bogdan și Radu Negru au ieșit fără pașaport de emigrare de sub dominațiunea străină, pentru că preferau libertatea lor de conștiință onorilor și siguranței ce le prezenta dependența de coroana Sf. Ștefan, și străini de origine română au creat România pe teritorii ce fusese ocupate de Changanii cumanilor și de oarda nogailor. Dar oare tot șesul acesta, bolnav și espus fără curmare invaziilor despre miazănoapte și miazăzi, rămas-ar-fi românesc fără ca din veac în veac să se fi împrospătat populația lui istorică cu străini de origine română?

Dar destul despre aceasta. Ar însemna a nu cunoaște elementele istoriei noastre pentru a ignora fenomenul constant al reîmprospătării etnice a țării noastre de cătră elementele vergine ale munților noștri și a celor ardeleni, pentru a nu ști că Basarabii chiar au venit de unde au venit familiile bănățene, și Moldova din Maramureș.

Dacă pân' acum am făcut puțină vorbă în privirea cazului acestuia este pentru că nu voiam să ni se substituie veleități politice, căci popularitatea n-o gonim niciodată cu prețul vexațiunilor consângenilor noștri. Numai d. Brătianu, când e în opoziție, încalică și calul de bătaie al unui ideal politic, nerealizabil în forma lui urmărită pentru a câștiga popularitate și a face paradă de naționalism, o paradă care induce atât de lesne în eroare ziarele de peste Carpați. Avem prea mare credință în vitalitatea poporului românesc de pretutindeni și o prea geloasă temere de înrăutățirea stării lui, deja destul de rele, ca să gonim popularitate pe seama nefericirilor lui actuale.

Aci însă nu e vorba de veleități politice ori naționale, ci de ceva cu desăvârșire practic, de bun simț comun: de colonizarea câtorva sute de familii române în Dobrogea, care ieșiseră din Banat fără pasport de emigrare. În realitate nu există nici un cartel de estrădare între Austria și România, nici măcar pentru dezertori. A rămas până acum la aprecierea judecătorilor de instrucție și a procurorilor de a recomanda estrădarea oamenilor vinovați de crime comune și nimic mai mult. Oamenii nu aveau nici o vină; pe nici un cuvânt juridic, mai ales pe nici unul constituțional, nu se putea acorda estrădarea lor.

D. Cogălniceanu, în discursul său pe cât de elocuent pe atât de adevărat și în moțiunea propusă, n-a cerut decât ca


guvernul să păzească cu sfințenie vechea ospitalitate, vechiul obicei al pământului, de vreme ce România nu are cu statele vecine convențiuni cari s-o oblige la dureroasa estrădare a unor familii de origine română.


Ce-a răspuns Camera prin gura ilustrului său Fleva, nu străin de originea română, ci român de origine oacheșă?

A respins moțiunea.

Va să zică majoritatea Flevilor cere să nu se respecte ospitalitatea, cere să se estradeze familiile române cari ar trece Carpații pentru a se așeza în țară.

Iată ceea ce trebuia constatat. Pe d. Fleva, de-o origină cât se poate de îndoielnică și de-o cetățenie română și mai problematică dacă se poate, nu-l întreabă nimenea dacă are pasport de emigrare din țara turcului. Familiile cari or avea nefericirea de-a fi române vor fi însă estradate din România.

Iată ceea ce nu înțelegem și ne pare absurd, dar ceea ce trebuie constatat: că votul de alaltăieri al majorității și respingerea moțiunii Cogălniceanu creează un precedent statornic și o regulă de drept internațional pentru înțelepciunea guvernelor roșie. Să fie deci bine știut că orice străin, fie speculant, fie colportor, aibe ocupații imorale chiar, e primit în România fără restricție, iar țăranul care vine să muncească e estrădat fără ca să existe cartel de estrădare între noi și străinătate și că această teorie a fost erijată în lege prin votul de sâmbătă.

Nu putem sfârși fără a releva unele cuvinte rostite de d. Cogălniceanu în privința însemnătății naționale a proclamării regalității. Strănepotul cronicarului Ioan Cogălniceanu zise:


Regalitatea însemna ridicarea conștiinței naționale, afirmarea demnității și independinței țării… Când acei ce trebuie să apere drepturile acestei țări nu au curajul pe care-l aveau acei gospodari, acei Domni regulamentari, acei vasali din trecut, atunci permiteți-mi să declar că am proclamat un rege, dar nu am făcut un regat român, căci regatul însemnează neumilire.


D. Stătescu se simți împuns de aceste cuvinte și răspunse:


D. Cogălniceanu, după ce-a făcut paralelism între cum se petreceau lucrurile sub Domnii pământeni și cum se petrec acu, a zis că țara, proclamând regatul, nu a întemeiat și regalitatea și că românii ar fi mai puțin ocrotiți astăzi în țară de cum erau sub Domnii regulamentari.
Protestez contra acestor cuvinte.


Nu scrutăm cestiunea de principiu a regalității. Ceea ce putem afirma însă, cu istoria în mână, este că Domnii pământeni erau Domnii rasei române, erau duci ai neamului românesc. Ca atari ei erau solidari cu rasa română și pururea gata a-și pune capul la mijloc pentru drepturile acestei individualități etnice. Nouă ni se pare însă că în hotelul actual intitulat „România“ espresia etnologică e prea mult deconsiderată în favorul espresiei geografice, fie aceasta locuită de orișicine. Aceasta e atât de adevărat pentru trecut încât pururea se deosibea rasa pământeană de rasele străine, din care unele (bunăoară armenii) erau mai vechi în țară decât românii înșiși. Nu doar că românii ar fi fost vreodată netoleranți. Dar ceea ce voiau să păstreze aci era caracterul lor național, esprimat în limbă, în datini, în legi. Ni se pare deci că, în această privire, în privirea protectoratului firesc ce Domnii pământeni îl esercitau asupra elementului românesc față cu orice alte elemente, d. Stătescu degeaba protestează. Era nouă a României este aceea în care elementele vechi și naționale ale țării au fost în parte suplantate de elemente, nu zicem stricăcioase, dar în orice caz de o ocultă noutate. Nu voim să urmărim până la estrem această problemă, observăm însă că noi am fost cei dentâi cari am relevat-o, statornicind totodată că coroana română cată să fie solidară cu rasa română mai cu seamă. Nu zicem că sub cerul acestei țări să nu trăiască și să nu înflorească oricâți oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că țara este, în linia întâia, elementul național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta și caracterul acestui stat.

Avantaje trecătoare ale producțiunii, cauze economice și politice pot în adevăr să grămădească înlăuntrul espresiei geografice elemente străine și cu drept cuvânt împăratul Emanoil Paleologul zice că oameni mai toleranți, mai primitori de străini ca românii nu mai sunt pe fața pământului, deci în această privire nici noi nu dorim să fie altfel… dar până aci și nu mai de-parte. Cel care respectă caracterul propriu și libertatea de manifestare a oricărui alt geniu național contractează prin aceasta el însuși dreptul de a fi respectat în toate ale sale și când Vasile Vodă Lupul poruncește ca „Cel ce-și viclenește moșia și neamul, mai rău decât ucigașii de părinți să se certe“ el stabilește prin aceasta solidaritatea între români, făcând din fiecare un ostaș deștept al naționalității sale.


[27 ianuarie 1882]

Într-un lung articol, prin care ni se impută nouă îndeosebi boala morală de care n-am suferit niciodată, reaua credință, „Românul“ substituie adunării proprietarilor, ținute la Iași, intenția de-a amâna la calendele grece reforma legei tocmelelor agricole.

Întrebăm cu mirare cine îndreptățește pe scriitorii organului oficios de-a presupune o asemenea intenție unui Vasile Alecsandri, unui Nicolae Roset-Rosnovanu, unui Grigorie Sturza? Noi am sfătuit din nou pe confrați, precum i-am fi sfătuit și în rândul trecut, să viziteze moșiile acestor bărbați și să constate în ce stare sunt locuitorii de pe ele în asemănare cu cei de pe moșiile coreligionarilor politici ai d-lui C.A. Rosetti. Se vor convinge atunci că interesul pe care o sumă de proprietari îl au pentru soarta țăranului nu este deloc platonic, nu este un mijloc de-a câștiga popularitate și pensii reversibile, ci e un interes adânc, înrădăcinat în patriotismul acestor bărbați, în conștiința de solidaritate națională și economică dintre marea proprietate moșneană și mica proprietate țărănească.

De ce se acuză însă o clasă de oameni pentru rele a căror izvor n-au fost niciodată ei? De ce „Românul“ nu ține seamă că această spoială franțuzească, această brumă de civilizație rău înțeleasă și copiată de la străini costă mult, disproporționat de mult, pe poporul nostru și că cauza de căpetenie a sărăciei lui nu sunt învoielile agricole, pe cari mai n-ar fi avut nevoie să le facă decât pentru a-și procura lemne și pășune, ci dările cătră stat, cătră comună, cătră județ, cari se traduceau în bani împrumutați, iar aceștia în muncă? De ce nu se ține seamă că pensiile reversibile pentru pretinse merite politice și naționale trebuiesc plătite de undeva și de cineva și că ele apasă în ultima linie pe producător și anume pe producătorul de căpetenie, pe țăran?

Lovitura de stat de la 1864 a avut o generoasă intenție, dar a fost viciată prin pripă. La 1 mai țăranul s-a culcat încă clăcaș, neavând de plătit statului într-un an de zile decât faimosul galben găurit și șase zile de șosele, fără nici o îndatorire cătră comună, fără nici una cătră județ. La 2 mai — peste douăsprezece ore, fără nici o tranziție — el s-a trezit om liber, dar cu sarcini înzecit de grele, stăpân absolut pe o bucată de pământ, dar acea bucată grevată cu însemnate anuități cătră stat; cu îndatorirea de-a susține self-governmentul comunei și al județului, cu sarcina miilor de noi postulanți, ieșiți din pământ, din iarba verde, pentru a aplica reformele. Atunci băieții din băcănii și ateliere de meseriași părăsiră pacinica lor ocupație, pentru a se boieri în notari comunali, învățători rurali, arhivari, paraarhivari — o generație nenumărată de logofeți fără învățătură și fără seriozitate morală, cari nu știau decât a scârțâi două slove pe hârtie, deveni elementul domnitor în România și pepiniera actualilor roșii. Astăzi există, după calculele ingenioase ale d-lui A.V. Millo, aproape patruzeci de mii — o armată mai mare decât cea permanentă — de asemenea logofeți din cari mulți au ajuns deputați, milionari, aspiră a deveni miniștri. Toată armata aceasta a contractat trebuințe occidentale pe care nu le poate satisface prin producțiune proprie, deci cineva trebuie să le satisfacă. Acest cineva e în ultima linie poporul producător.

Nu raporturile juridice dintre marii și micii cultivatori sunt cauza sărăciei țăranului, ci declasarea generală a societății vechi, improvizarea a sumedenie de cenușeri în oameni de stat, încărcarea fără tranziție a țăranului cu sarcine publice, enorm de mari în asemănarea cu sarcinile aproape ridicole pe care le purta poporul nostru în vremea Domnilor regulamentari.

Așadar nu se vorbească de cestiunea agrară la noi, unde ea n-a existat niciodată, unde țăranul a fost pururea liber, pururea capabil de-a deveni proprietar și de-a sui, pe cât îl iertau puterile, scara înaintării sociale. Nu se compare Irlanda înfeudată cu datinele pe deplin drepte și echitabile ale vechii noastre țări. Vechile clase dirigente aveau în grad mare cunostința practică a țării și un admirabil simț istoric. Pentru a dovedi cât de adevărat este aceasta, ce drepte, ce întemeiate, ce echitabile erau totodată vederile generației abia trecute în privirea raporturilor agricole, credem oportun a publica un document încă inedit și de cel mai înalt interes în materie.

Este raportul comisiei numite acum treizeci de ani, în virtutea stipulațiunilor Tractatului de la Balta-Liman, pentru a revizui și regula relațiile dintre proprietari și mici cultivatori, pentru a fixa drepturile și îndatoririle reciproce și totodată pentru a pune reformele cari erau judecate necesare în diferitele ramuri a serviciilor publice din Țara Românească.

Oricine va lua cunoștința acestei remarcabile lucrări se va putea convinge că, cu toate că situațiile sunt diferite, principiile cari au fost atunci stabilite slujesc încă azi ca bază la raporturile mutuale între proprietari și săteni, dovadă nouă că solid și durabil este numai ceea ce are temelie pe justiție și echitate, precum și pe ceea ce este avantajos părților interesate. În urma acestui raport a fost elaborată și promulgată legea din 23 aprilie 1851 relativă la legăturile și îndatoririle reciproce dintre proprietari și lucrători, lege care-a regulat materia până la reforma lui Cuza Vodă. Rezultatele salutare au fost imediate, au restabilit liniștea și răspândit un trai mai bun în țară.

Într-adevăr, își aduce lumea aminte că, în urma turburărilor revoluționare din 1848, al cărora cea mai principală unealtă a fost vasta propagandă anarhică și antisocială întreprinsă în mijlocul sătenilor și pentru izbutirea căreia toate mijloacele au fost puse în joc spre a seduce și rătăci pe locuitori, aceștia, dând crezare făgăduielilor mincinoase ce li se făcuse, suspendase orice muncă agricolă, refuzau d' a cultiva pământul și d' a achita datoriile ce le aveau către proprietari. A rezultat astfel o criză care s-a prelungit vreo doi-trei ani și care era să ruineze țara, după ce răspândise foametea. Credem de prisos a ne mai întinde în această privință; ne referim chiar la textul menționatului raport, constatând în treacăt că este de notorietate publică și netăgăduit că de la legea din 1851 a început în adevăr să progreseze agricultura, prăsila vitelor, starea săteanului, arendașului, a proprietarului.

Legea rurală, regulând o mare cestie socială, a pus un capăt și neobositelor intrigi ale agitatorilor, cari izbutiseră a aduce în țară o anarhie devenită intolerabilă. Onoarea rezolvării acestei mari cestii revine domniei lui Cuza, sub auspiciile d-lui Cogălniceanu. Aplicarea s-a făcut, lucru extraordinar, fără zguduire. Explicarea acestui fenomen se poate atribui în mare parte legii din 1851, care a fost ca o lege pregătitoare, dovadă că instituția ei a fost așa de bună încât astăzi în practică tot pe aceeași tradițiune urmează agricultura.

Legea rurală dedese o nouă impulsiune agriculturii și, dacă legiuitorul ei ar fi prevăzut să oblige pe săteni să conserve și să nu spargă izlazurile vitelor, ar fi fost mult mai avantajos pentru conservarea vitelor, al căror număr a scăzut treptat cu 25 la sută de la 1866 încoace. O cestie mare socială s-a rezolvat, impulsiune nouă s-a dat agriculturii, cu toate acestea arendașii sunt tot ruinați, țăranii nu stau mai bine, proprietatea funciară este disprețuită.

Dacă am fost fericiți să ieșim din legea rurală fără zguduire, să nu provocăm un mare pericol, de-a lăsa să se încerce a se inventa o cestie socială neîntemeiată, care-ar aduce iar foametea ca la 1848 și la 1866.

Învoiala de bunăvoie sau libertatea tranzacțiunilor a existat totdauna și trebuie menținută: săteanul liber și stăpân pe munca sa, pe vitele sale, proprietarul pe proprietatea sa. Însă trebuie garantată o deplină securitate pentru părțile contractante, ca nici una nici alta să nu fie victima celeilalte. O bună administrație cinstită, experimentată și vigilentă ar fi primul, cel mai bun și folositor remediu.

Așa, viciul organic al lipsei unei administrațiuni instruite, echitabile și binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri și a fost izvorul abuzurilor. Ar fi de dorit deci ca să nu se atribuie rezultatele de azi unei cauze factice și neadevărate, ci să se rapoarte la cauza lor adevărată, la declasarea generală, la lipsa unei administrații oneste și capabile. Dacă o lege generală este posibilă în asemenea materie, ca să îmbunătățească starea actuală și să nu aducă o perturbație îngrozitoare în economia țării ea va trebui să sancționeze principiile legilor din trecut și să nu vizeze la nici un sistem nou. Reforma ar consista așadar mai cu seamă în măsuri cari ar zădărnici posibilitatea abuzurilor.

Relevăm dar că aceeași comisie de acum treizeci de ani a propus acele reforme cari ar fi garantat o sănătoasă dezvoltare a vieții organice a statului și cari până-n ziua de azi au rămas deziderate.

Comisiunea, după ce s-a ocupat de cestia agricolă care-i fusese recomandată să fie principalul scop al deliberărilor sale, a indicat într-un mod sumar reformele cari i-au părut cele mai necesare în diferitele ramuri ale administrației.

Ne vom mărgini a cita între altele:

regularea modului de numire și înaintare în funcțiunile publice;

revizuirea legii asupra alegerii membrilor adunării generale;

regularea legii asupra celor șase zile de lucru ce săteanul era dator să facă pentru construirea podurilor și șoselelor;

regularea sentențelor judiciare date definitiv și în ultimă instanță.

Este de constatat că aceste reforme, a căror urgență era demonstrată în 1849, n-au fost realizate și a căror importanță majoră încă astăzi așteaptă execuția lor.

Modul de admisibilitate și înaintare în funcțiunile publice a dat loc, într-adevăr, la câteva regulamente, dar în fapt a rămas literă moartă. Favoarea și interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaților statului, cu toate că cine nu știe că capacitatea, experiența, integritatea și probitatea factorilor însărcinați d' a aplica legile și regulamentele sunt condițiuni esențiale a mersului regulat al unei bune administrații, a garanției drepturilor și apărării intereselor fiecăruia și prin urmare a bunului trai și liniștei publice? Dar sub regimul actual interesul personal, conveniențele de coterie primează interesul general și binele public. Necesitatea d' a conserva o majoritate compactă și devotată în Adunări trece peste oricari alte considerații. Pentru a dobândi glasurile deputaților trebuie exigențele lor satisfăcute, se încredințează funcțiunile delicate de prefecți și subprefecți creaturilor deputaților cari, sub numele lor, administrează districtele după plac și dispun fără nici o responsabilitate de interesele, de averea și de onoarea cetățenilor. Funcțiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești; astfel anarhia și dezorganizația domnesc pretutindenea, și muncitorii de pământ sunt supuși la vexațiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze cari aduc mizeria între arendași, proprietari și săteni.

Cât despre legea electorală, avem tristul și scandalosul spectacol al necontenitelor violări la care este supusă sub presiunea oficială care se etalează fără pudoare și sub arbitrariul care domină toate operațiunile în aplicarea ei.

Aducerea la îndeplinire a sentințelor definitive și date în ultimă instanță este în vecie amânată, încât interesații sunt siliți a aștepta zece ani și mai bine bunul plac al oamenilor de la putere pentru a intra în posesiunea drepturilor lor, dacă nu sunt servii devotați ai guvernanților, încât justiția, subordonată politicei, a devenit o ficțiune și nu mai există nici o garanție pentru cele mai prețioase interese ale societății.

Situația țării devine astfel din zi în zi mai gravă, mai întristătoare; rădăcinile răului devin mai adânci și criza este de natură a preocupa oamenii bine cugetători. Ar fi vremea ca toate puterile vii ale țării să se unească strâns pentru a aviza serios la mijloacele d' a preveni pericolele iminente cari amenință starea socială, economică și politică a acestei țări, încredințate unei exploatări din cele mai lipsite de pudoare.


[Articol cu paternitate incertă]

[28 ianuarie 1882]

Pentru a patra oară majoritatea guvernamentală a Senatului, împinsă negreșit de o voință ocultă, are curajul să invalideze pe alesul colegiului I din Iași, onorabilul d. Holban.

N-am fost niciodată amicii politici ai d-lui Holban; nu ne putem împiedica însă de a ne exprima dezgustul ce simțim în fața manoperelor de tot felul întrebuințate de guvern spre a ajunge la acest rezultat.

Iată un cetățean pus afară din lege, considerat ca un paria politic, căruia i se interzice dreptul de a intra în reprezentațiunea națională, cu toată voința energică și reiterată a mandanților săi, fiindcă astfel este bunul plac al d-lui I.C. Brătianu! Pentru ca să se vadă că nu exagerăm nimic și că această alegere trebuia să fie casată cu orice preț, punem sub ochii cititorilor noștri propriile cuvinte ale unui membru al partidului chiar, d. N. Voinov.


Daca îndrăznesc a lua cuvântul în contra raportului onor. majorității a comisiunei, a zis d-sa, fără îndoială că am convingerea deplină că nu am să ajung la reformarea concluziunilor acelui raport. Știu că este o hotărâre deja luată ca alegerea d-lui Holban să fie casată nu numai pentru întâia oară, dar și pentru a doua, a treia și a cincea oară…


Cum vedem, niciodată exclusivismul guvernamental nu s-a manifestat cu mai multă putere ca în cazul de față. Este suficient să expunem pretextele mizerabile pe cari s-a întemeiat majoritatea Senatului spre a invalida alegerea pentru ca țara întreagă să vadă în ce mod este respectată voința cetățenilor sub regimul actual.

Din 62 de votanți necontestați d. Holban a întrunit 33 de voturi, iar adversarul său, d. general Racoviță, numai 29. La vot se prezentase însă și un oarecare Weissengrün, care fusese respins de biurou pe motiv că sentința tribunalului de Iași, care-l înscrisese în liste, fusese investită cu formula executorie în timpul vacanțelor.

Primul motiv de invalidare a fost dară că rău a procedat biuroul refuzând dreptul de vot acestui domn.

Cel de-al doilea motiv, descoperit în pripă de administrațiune, care se vedea bătută, a fost că dd. Al. Negrutzi, Panait Balș și Costache Angonescu erau înscriși și în listele electorale ale altor districte și, astfel, nu aveau dreptul să voteze în Iași…

D. N. Voinov însă, care a apărat cu multă căldură alegerea, a dovedit în mod indubitabil, de o parte că d. Weissengrün era decis să voteze pentru d. Holban, după cum îi scrisese, și prin urmare singurul care avea dreptul să se plângă de excludere era candidatul opozițiunii, iar de alta că cele trei persoane contestate figurau pe listele definitive ale Iașilor, unde chiar domiciliază și nimeni nu le putea interzice dreptul de a vota acolo.

S-a probat însă mai departe că, chiar în cazul extrem când s-ar considera că au votat pe nedrept dd. Negrutzi, Angonescu și Balș, totuși majoritatea absolută era în favoarea d-lui Holban și alegerea trebuia validată.

Acest rezultat însă nu convenea majorităței, care, cu toată exhortațiunea elocuentă a d-lui Voinov, s-a grăbit să admită concluziunile raportului, prin 31 voturi în contra a 11.

Nu mai vorbim de modul cum s-a făcut alegerea în sine, căci e cunoscută demult sistema de influență morală a d-lui Brătianu. O simplă întrebare însă am voi să-i facem:

A fost un timp când d-sa nu găsea expresiuni destul de severe, epitete destul de energice pentru a înfiera candidatura oficială și ingerința administrațiunei în alegeri. Am voi să știm cum oare trebuie calificată candidatura d-lui general Racoviță, șeful diviziunei teritoriale a Iașilor? Ce fel să denumim alegerea d-lui colonel Pascu, aflat sub ordinele directe ale candidatului, ca președinte al biroului provizoriu?


Nu știu daca este bine a dori candidatura oficială, a zis d. Voinov; dar, dacă am avea-o, atunci să avem cel puțin curajul a declara în mod oficial candidatura, iar nu fățiș…


Francheța reclamată însă de onorabilul senator n-a convenit niciodată partidului ce ne guvernă. Aceasta nu împiedică pe d. Brătianu să afirme că alegerile se fac în cea mai deplină libertate și că elementul militar, pe care tinde a-l amesteca în politică, se bucură de cea mai completă independință în privința votului — ceea ce i-a atras această apostrofă indignată a d-lui Iorgu Radu:


— Apoi să nu mori de necaz!



[29 ianuarie 1882]

Un cabinet nou. Iată un lucru cu care ne-am obicinuit atât de mult sub regimul d-lui Brătianu încât publicul cititor îngăduie lesne, dacă ziarele nu prea fac mare caz de un asemenea eveniment ce se repetă, dacă nu c-o matematică regularitate, dar desigur într-un număr mai mare decât acela al lunilor de când partidul actual e la putere. Nici un motiv parlamentar, nici un vot al Camerei privitor la cutare ori cutare reformă n-a cauzat această remaniere, precum n-au cauzat nici pe celelalte; oamenii intră și ies în cabinetul Brătianu fără ca cineva în lume — cu regele începând și sfârșind cu orice personalitate politică determinantă — să presupuie măcar de ce se schimbă păpușile în acest teatru de figurine.

Pretutindeni în lume cad miniștrii și vin alții în locu-le; dar pretutindenea o cauză publică determinată e îndărătul acestor schimbări. A căzut d. Gambetta, dar toată lumea știe pentru ce. Când, în Germania, ministrul cultelor, d. Falk, și-a dat demisiunea toată lumea știa că legile din mai privitoare la poziția clerului catolic din Germania și mai cu seamă maniera de-a aplica aceste legi făcuse poziția ministrului cu neputință față cu faza de reconciliare în care intrase Germania cu Sf. Scaun. Dac-a căzut d. Camphausen cauza a fost că sistemul fiscal al cancelarului nu intra în vederile sale. Când lord Derby și-a dat demisia din cabinetul englez cauza era că nu se unea cu politica esterioară a cabinetului; când contele Andrassy a căzut motivele retragerii erau a se căuta în atitudinea sa din Congresul de la Berlin și în urmările politice grave ale acelei atitudini.

De ce vin, de ce se retrag la noi miniștrii?

Nimeni n-o știe. Culisele parlamentare singure, ambițiile personale ale membrilor marelui partid și, poate, din când în când, perspectiva unei grase afaceri de întreprindere sau de împrumut sunt unicele cauze a acestor permutațiuni caleidoscopice.

Și apoi cine vine la minister?

Nu vorbim aci de d. general G. Angelescu, care se bucură de numele unui corect militar și de la care am dori numai să vedem că e un adevărat ministru și nu un șef de secție al d-lui Brătianu.

Dar la finanțe? D. G. Leca. Cine e d. G. Leca, se va întreba lumea cu mirare. Acest senator care s-a distins prin… tăcere în toate cestiunile și printr-un trecut politic cât se poate de necunoscut… ce însemnează la resortul greu al finanțelor, în care au funcționat un Mavrogheni, un Strat, un Teodor Rosetti, un G. Cantacuzin? Ce mai însemnează și improvizarea acestei individualități cu totul necunoscute, care n-a dat pân-acum nici o probă de capacitate, în om politic, ba în om de finanțe? Nu sunt oare finanțele o știință care trebuie învațată și care stă în legătură atât cu economia politică cât și cu știința administrațiunii generale a statului, pentru ca oricine — un nimenea politic — să poată fi erijat în financiar, în om care judecă asupra gingașei materii a contribuțiunilor pe de-o parte, a cheltuirii lor productive pe de alta?

Așadar, înc-odată… ce caută, ce însemnează d. G. Leca la Finanțe? Iată ceea ce am dori să ne spuie ziarele oficioase. Un mare punct de întrebare după o mare nulă, iată figura noului ministru.


[Articol cu paternitate incertă]

[29 ianuarie 1882]

Avem a înregistra dureroasa știre a încetării din viață a d-lui Ioan Constantin Cantacuzino. Născut la 1824, puțin în urma restabilirii domniei naționale, de la anul al 23-lea al vieții a intrat în serviciul statului, într-un timp în care trebuința de oameni luminați era mai mare. Începând prin a fi judecător la Tribunalul Ilfov, a fost de-a rândul judecător la Tribunalul de Comerț, apoi director la Ministerul de Justiție, președinte la Curtea de Apel din București și, în fine, cel din urmă președinte al înaltei Curți de Justiție din Muntenia; în calitatea aceasta l-au aflat Unirea Principatelor și suirea pe tron a lui Vodă Cuza. Sub Alexandru Ioan I a fost în trei rânduri ministru de justiție, asemenea sub locotenența domnească, precum și în zilele regelui Carol. Împreună cu Prea Sfinția Sa Părintele Episcop Melchisedec a fost trimis în misiune la St. Petersburg. Ales fără întrerupere în Adunările legiuitoare, când în Senat, când în Cameră, de la chiar întemeierea acestor Corpuri, activitatea sa publică a fost întreruptă prin o gravă boală, a cărei prelungire în curs de mai mulți ani s-a încheiat prin încetarea din viață. A fi contimporanul activ al celor mai însemnate evenimente din viața poporului său, a contribui într-un grad mai mare decât alții la actele de eliberare și ridicare a țării din trista părăginire a secolului trecut e un monument îndestul pentru viața unui singur om.


Non omnis moriar, multaque pars mei
Vitabit Libitinam…


„Nu de tot voi muri; partea mai bun-a mea va scăpa de mormânt“ zice Horaț, și aceasta e mângâierea celor cari prin viața lor pun piedeci statornice pasului nimicitor al vremei, precum și al celor cari rămân în urmă-le pentru a-i plânge și a-i imita.