Din periodice/Din Timpul, decembrie 1881

 

❦

[1 decembrie 1881]

Deși cestiunea Dunării și faza delicată în care-a intrat ar fi de natură a absorbi atenția Adunării deputaților, cată să mărturisim că ceea ce-o preocupă și mai mult, împătimind grupurile Adunării, este proiectul de reformă a legii tocmelilor agricole. Iată în adevăr deosebirea radicală între cestiuni organice și între cestiuni de politică de zi. Dunărea e o cestiune de politică de zi, de natură în adevăr de-a da zbor celui mai intensiv patriotism platonic; tocmelele agricole însă nu apelează la patriotismul platonic, ci la cel real. Ele cer nu a se face bine din tezaurul mizeriei comune, din buget, nu a se arăta generos cu banul țării și a avea aerul și gloria generozității fără a-i suporta sacrificiile; reforma tocmelelor agricole atinge interesele individuale a trei din patru părți dintre deputați și aci nu numai că nu vor fi generoși, dar teamă ne e că cei mai mulți nu ar fi capabili de-a fi drepți măcar.

În privirea acestei reforme a apărut de curând o scriere importantă, raportul d-lui A.D. Holban, scris în calitatea sa de membru al comisiei delegate de consiliul județean de Iași pentru a studia cestiunea. Dacă nu ne pronunțăm asupra soluțiunilor de detaliu a acestei scrieri este că deosebirea între datina plugărească din Țara Românească și cea din Moldova e atât de mare încât nu putem să discutăm o soluțiune unilaterală, care are în vedere numai o parte a țării.

Tot motivul acesta ne face a declara că proiectul guvernului e cu totul nematur și incapabil de-a suporta o discuție serioasă, abstracție făcând de unele propuneri absurde chiar pe cari le cuprinde.

Ceea ce ne preocupă însă este punctul de vedere din care autorul raportului pleacă și care cuprinde numai jumătate de adevăr.

În principiu — zice raportul — putem considera procesul dintre brațe și capital ca o problemă tot atât de insolubilă ca și cuadratura cercului și perpetuum mobile. Acest proces va fi pururea materie de discuțiune ideologică cât vor exista societăți organizate, fiindcă progresul cel mai îndepărtat ce ne-am putea închipui nu va avea niciodată mijloace pentru a dezlega această enigmă, care va rămânea pentru viitor o întrebare eternă, precum a fost pentru trecut. Formele externe pot varia, factorii ecuațiunii sociale se pot interverti în unele priviri — fondul însă va rămânea inalterabil, întru cât se atinge de disparițiunea de fapt a sărăciei și de predominarea absolută a fericirii omenești.

Aceasta rezultă din logica lucrurilor, fiindcă civilizațiunea nu se produce prin salturi, ci prin o serie de oscilațiuni lente și progresive; ea nu are de scop de a desființa totul deodată pentru a crea prin răsărituri magice stări de lucruri nouă — și apoi a se opri în loc; mai mult încă, ea nu caută să subordoneze pe cei inteligenți, culți și avuți mediocrităților și gloatelor ignorante, ci tinde să facă conchiste succesive asupra ignoranței. Civilizațiunea nu caută a egaliza pe toți în mizerie și sărăcie, ci încearcă a înălța din treptele obscure pe cei mai bine dotați și a-i duce necontenit „de jos în sus“. Progresul fiind ilimitat, infinit, niciodată nu va veni momentul când toți să poată parveni la aceeași treaptă socială — și prin urmare niciodată toți nu vor putea fi egali între sine. Interesele colectivității sociale în unele priviri sunt contrarie libertății absolute și egalității perfecte, pentru că obiectivul colectivității nu se reduce numai la satisfacerea materială a vieții individului; societatea, în opoziție cu individul, are un ideal impersonal, caută realizarea unor rezultate generale, are interese morale ce trec peste sfera egoismului individual și căruia din contra i se cer sacrificii ce creează inegalități.

Toate acestea sunt bune și frumoase, dar autorul uită a vorbi de marea deosebire între capitalul mobiliar și cel imobiliar, între munca industrială și cea agricolă. Cu totul altele ni se pare că trebuie să fie raporturile între proprietatea agricolă și muncitorul agricol, căci muncitorul e aci clasa cea mai importantă din stat, acea care ne dă pe soldat, acea ale cărei prisoase alimentează și cu banul și cu brațele industriile orașelor; și alte raporturi sunt între capitalistul bancher care cumpără acții de Panama și încasează anuități, indiferentă fiindu-i soarta celor ce sapă canalul de la Panama și fac să-i fructifice capitalul.

La teza d-lui Holban, că, întru cât există societate umană organizată, vor exista fatalmente posidenți și proletari, am răspunde că există stadii ale dezvoltării omenești în care proletariatul nici nu e cu putință, că această din urmă formă de inegalitate este în mare parte a se atribui mașinei și absolutei libertăți a capitalului bănesc și că, pe atunci pe când d. Holban era copil, exista multă neegalitate în țară la noi, dar nu existau proletari.

Dacă există antagonism între capital și brațe, ceea ce tăgăduim pentru starea normală a unui stat agricol, pe de altă parte există o luptă și mai mare între cele două forme fundamentale ale capitalului, între ban și moșie.

Această luptă este atât de intensivă încât capitalul bănesc, această putere esențial cosmopolită, amenință a supune cu desăvârșire forma a doua.

Supuind-o, capitalul bănesc va dicta în stat, el va imprima caracterul său organizării sociale, organizării muncii, banul va deveni măsura caracterului, a naționalității, a idealelor acelora pentru care se cer sacrificii ce produc inegalitatea, patria va deveni un hotel și naționalitatea o marfă.

Când raportorul consiliului județean de Iași vorbește de marea importanță a culturii mari paralel cu cea mică uită că acea importanță este apreciabilă pentru statul român numai pe cât cultura mai mare va fi exercitată de români, pe cât se va favoriza urcarea de jos în sus a elementului românesc. Din momentul în care capitalul imobil, moșia, nu va fi decât o formă a capitalului bănesc, din momentul în care societăți străine bunăoară și-ar pune capitalul la mijloc pentru a cumpăra și esploata moșiile din țară — fie chiar după regulele cele mai înaintate ale științei — cultura mare nu va fi decât o unealtă și mai perfectă pentru aservirea poporului românesc, o unealtă în favorul căreia acesta n-ar avea datoria de-a face nici un sacrificiu care să producă neegalități.

Dar aceasta o știe și d. Holban singur.

Știți că în Moldova, până la reforma rurală, clasa marilor noștri cultivatori se compunea mai esclusiv din oameni de considerațiune, cari, prin deprinderile lor, prin cultura lor intelectuală, prin averea lor, prin moravurile lor creștine și prin pozițiunea ce ocupau în societate, erau ținuți de mii de împrejurări să stăpânească patimile escesive ale egoismului și deseori sătenii găseau în acești oameni patroni și protectori binevoitori. Astăzi însă, cu cât agricultura noastră se înstrăinează cu atât demnitatea omenească scade, cu atât viciile se răspândesc mai repede și corump caracterul escelent și onest al laborioșilor noștri săteni.

Dar de unde vine înstrăinarea agriculturii noastre decât din lupta dintre capitalul bănesc (străin) și cel imobiliar, dintre ban și moșie?

Ne pare bine că liberalismul extrem al unui fracționist s-a convertit la o manieră de-a vedea atât de reacționară încât recunoaște că vechii proprietari istorici, principum gratia, boierii, erau protectori ai poporului, că poporul era onest și laborios; pe când astăzi, când banul guvernează, poporul se corumpe.

În soluțiunea cestiunii tocmelelor cată să venim cu toții la convingerea că capitalul imobiliar, sub forma istorică de moșie, are cu totul alt caracter decât banul; că soarta moșiei atârnă de soarta muncitorului, bunăstarea proprietarului de bunăstarea țăranului, ceea ce nu este la capitalul bănesc, cari are libertatea de a se plasa în orice punct al universului îi convine.

Iată fața economică a cestiunii noastre etnologice, atât de adevărate și atât de rău înțelese de mulți. Noi suntem convinși că între capitalul fonciar istoric și între populația pământeană există o absolută identitate de interese, pe când capitalul bănesc e, prin natura lui, cu totul indiferent față cu soarta locuitorului țării. De când, prin era liberală, banul a devenit elementul determinant în chiar politica țării, de când el este măsura oamenilor și a lucrurilor, de atunci țăranul sărăcește și averea se urcă numai în orașe și chiar aci nu în populațiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuațiunii sociale, ci devin cu totul alții.

Avem a calcula astăzi cu factori cari înainte, în vechea noastră organizație, lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc față cu românul care amenință a cădea în robia celui dendâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui.

Când se vorbește de posidenți și proletari nu este indiferent, din punct de vedere național și istoric, cine e posident, cine proletar. În evul nostru mediu se știa atât de bine aceasta încât străinii de altă lege erau opriți de-a avea moșii, iar domnii espropriau cu bani din visterie chiar pe străinii ortodocși. De aceea însă pe atunci țările noastre erau o patrie, nu un hotel, naționalitatea o cestiune de valoare istorică, nu o cestiune de pungă. Din acest punct de vedere — al relațiilor firești dintre proprietatea fonciară istorică cu muncitorul agricol — trebuie se se rezolve cestiunea tocmelelor, nu dintr-acel cosmopolit, al raportului între capitalul bănesc și salahorie.

❦

[2 decembrie 1881]

Ieri s-a dat în Cameră citire proiectului de răspuns la mesajul tronului, propus de majoritatea Comisiei. Proiectul minorității a rămas a se citi și discuta joi.

Proiectul de răspuns al majorității se datorește se vede raportorului, d-lui E. Costinescu. După sfânt și tămâia. Mesajul încerca cel puțin să fie substanțial și era scris cu oarecare îngrijire. Răspunsul pe care-l face redactorul „Românului“ e plin de fraze goale și umflate. Strâmb ți-e chipul văzut într-o oglindă rea, strâmbă, puțină și săracă e parafraza discursului datorită d-lui Costinescu.

Într-un singur punct proiectul de răspuns e remarcabil, pasajul privitor la cestiunea Dunării. Noi am fost aciia cari am observat Adunării că, față c-o situație încordată care s-a creat nu prin cuprinsul sau atitudinea mesajului, ci prin maniera lui de-a se esprima, Adunarea cată să îmblânzească forma, se 'nțelege că nu în detrimentul fondului; ceea ce îndealtmintrelea e și opiniunea presei europene, ba chiar a părții ce se crede atinsă, a Austro-Ungariei. România, zic foile austro-ungare, poate apăra interesele ei pe Dunăre oricum voiește și oricum pricepe a le apăra. N-avem nimic de zis în privirea aceasta. Însă această apărare a fost îmbrăcată într-o formă jignitoare pentru monarhie și aci avem ceva de zis. De indicațiunile acestea ar fi trebuit să se țină Adunarea și să nu înăsprească și mai mult un conflict a cărui sorginte nu este dreptul însuși, ci conveniențele ce cată a se păzi în actele de stat și în tratările diplomatice.

În loc de-a ține seamă de aceste observări, Adunarea înăsprește în parafraza ei pasajul atingător de Dunăre, căci iată ce zice:

Românii, abia ieșiți însă din cele mai aspre încercări și geloși de a păstra neatins ceea ce cu greu au redobândit asupra nedreptății și încălcărilor timpilor trecuți, nu pot să înceteze de a fi cu grijă și luare aminte la tot ce se mișcă în afară atingător de țara lor. Cestiunea libertății Dunării nu putea dar să nu deștepte mari îngrijiri în toată țara.

De când acest mare fluviu a fost redat liberului trafic al popoarelor România a renăscut la o nouă viață politică și economică și repede s-a rădicat acolo unde se află astăzi. Românii țin dar la păstrarea libertății Dunării ca la cea mai puternică garanție a existenței și a viitorului lor.

Mare a fost neliniștea țării când a văzut că, în contra tratatelor și a principiilor de drept al ginților, drepturile noastre teritoriale în apele române erau puse în cestiune și libertatea Dunării era amenințată a deveni iluzorie.

Mandatarii țării au primit dar cu fericire asigurările date de guvernul Maiestății Tale în această cestiune. Luând act că nici o hotărâre n-a fost încă luată, Adunarea promite a da guvernului tot concursul său, spre a feri libertatea Dunării și drepturile suverane ale României de orice atingere, în conformitate cu dreptul public al Europei.

Fără îndoială n-am fi voit ca răspunsul să renege mesajul. Dar acesta fiind cauza unui conflict, credem că răspunsul Adunării s-ar fi putut mărgini în a afirma că țara e pururea gata la orice sacrificii ar cere M. Sa, de câte ori onoarea ori interesele ei ar fi la mijloc, fără a insista asupra unei cestiuni în care nici o hotărâre nu s-a luat și a cărei tratare e pendentă.

Cam acesta este tonul în proiectul minorității, care nu renegă mesajul de vreme ce, într-un conflict c-o putere străină, atitudinea opoziției se desemnează de sine, prin împrejurarea că nici cunoaște, nici poate cunoaște țesătura de interese în joc, așadar nici nu o poate judeca. Ea dar sau își impune o deplină rezervă sau secundează guvernul, dar numai atât pe cât această secundare nu împuținează cu nimic plenitudinea responsabilității ce le incumbă miniștrilor.

Poate că atitudinea aceasta ar fi fost de recomandat și majorității, căci nici aceasta nu știe de ce e vorba, nici ea nu cunoaște tratările asupra unei cestiuni pendente și nu ni se pare circumspect de a face de pe acum responsabilă Adunarea pentru erori pe cari miniștrii ar fi fost în stare să le comită.

Reproducem mai la vale atât proiectul de răspuns al majorității cât și pe-acela al minorității.

❦ ARDEREA TEATRULUI DIN VIENA

[2 decembrie 1881]

Reproducem următoarele din foile vieneze asupra catastrofei din Viena:

Focul a izbucnit pe scenă pe când un servitor aprindea lămpile. Artiștii au putut să scape. Flăcările se întinseră cu o iuțeală îngrozitoare; teatrul se umplu de fum și un strigăt de spaimă din partea spectatorilor umplu casa, pe când toată lumea se grămădea spre ieșire. În acest moment de groază se stinseră becurile cu gaz și, după puține minute, strălucitul teatru este un câmp de întristare, o casă de morți, unde pe coridoare și pe scări zac femei și bărbați asfixiați, oameni zdrobiți și călcați. S-au scos peste 120 cadavre; majoritatea pare a fi dintre cei din galerie, căci publicul din loje și din parchet a putut ieși mai curând afară. Se cunoaște numărul victimelor ce s-au adus în curtea poliției, dar nici câteva ore după izbucnirea catastrofei n-a fost posibil a se obține o cifră mai exactă a nenorociților cari și-au aflat moartea în teatru și mai ales prin galerii. Numărul morților din teatru se evaluează la peste 200. În acest moment nu se poate încă apreția toată mărimea acestei grozave nenorociri, noi reproducem mai la vale buletinele, după cum le primim sub imediata impresiune a catastrofei.

Un membru al teatrului ne narează: „Eu mă aflam jumătate îmbrăcat în coridorul scenei, când, la al doilea semnal de începere, 5 minute înainte de 6 și trei sferturi, se auzi un țipăt de groază pe scenă. Alergai pe scenă, care era în foc și de unde toată lumea fugea. Un lucrător apropiase prăjina cu flacăra de spirt prea mult de o perdea, care îndată fu în flacări. Focul se urcă îndată până la tavanul scenei. Eu scosei două coriste de pe scenă, cari încremeniseră de spaimă, și văzui pe câțiva lucrători sărind de sus prin flacări pe scenă și unul își frânse un picior. În acel moment focul pătrunse cortina și flacăra, dusă de curent, ieși în teatru, ajungând până la loje. Fugii în stradă și întâlnii pe directorul Jauner. Ajungând în fața teatrului, se părea că publicul a ieșit deja și, nemaivăzând pe nimeni ieșind, credeam că toți au scăpat. Știam că gazul ardea pretutindeni și că, 5 minute după țipătul de groază, casa era toată iluminată încă. Mă întorsei și intrai iar în partea din dos a casei, de unde se auzea strigăte de ajutor. Se vedeau flacări colosale plecând din garderobe. Câteva dame cari, jumătate îmbrăcate, strigau după ajutor, fură iute înlăturate. Dar în etajul din urmă locuiește inspectorul iluminatului Nitsche cu familia sa. Nevasta cu copiii erau în galerie, de unde și Nitsche i-a condus jos prin flăcări și fum. În fine garderobele se goliră de tot.

Alergai prin foc înainte. În vestibul dau peste o îmbulzeală nedescriptibilă și aud țipete sfâșietoare. Toți se împing spre balconul deschis din front. Pompierii veniseră deja. În mijlocul mulțimei grămădite în fața teatrului se întinde pânza de scăpare și din balcon sare un om în pânză. Acest esemplu fu imitat și de alții, chiar și de unele dame mai curajoase. Apoi se puseră scări la balcon și pompierii deteră jos multe persoane leșinate. Am văzut și pe directorul Jauner căzând în fața teatrului. Consulul suedian i-a dat ajutor, depărtându-l din acest loc. Ajungând afară întâlnesc pe arhiducii Albrecht și Wilhelm, cărora le spusei ce am văzut. Alergarăm la edificiul poliției, alături, unde în curte ni se prezintă o priveliște îngrozitoare. Pompierii depuseră aci cadavrele aflate pe scările teatrului. Am numărat 50 morți. Cadavrele nu erau vătămate, ci numai negrite de fum: se vede că pieriseră sufocate. Teribile erau scrântirile membrelor și fețele schimbate de durere la unele cadavre. Am văzut o grămadă de 10-12 morți cari erau așa de împletiți unii cu alții încât cu greu s-au putut despărți. La mulți li s-a luat pielea în unele locuri, împingându-se în îmbulzeală. Arsuri nu se vedeau. Tremurând ca o vargă de groază și emoțiune, am părăsit acest loc de teroare“.

Un alt martor ocular, care era să intre în teatru la 7 ore, spune că nenorociții cari au căutat să scape pe scara din dreapta, și al căror număr nu se putea evalua pentru un moment, zăceau grămadă unii peste alții. În frica lor de moarte, ei se apucaseră unii de alții și se cerea o mare forță spre a separa cadavrele încleștate. Se spera că unii vor mai fi în viață și s-au pus a-i duce de aci.

Speranța că e vorba numai de răniți și leșinați nu se împlini din nenorocire. Era icoana morții ce se prezenta privirei îngrozite, în forma ei cea mai oribilă. Condeiul nu e în stare a descrie, și mulți bărbați cari au mai văzut focuri teribile au îngălbenit la vederea acestor nenorociți, cari câteva minute mai 'nainte erau încă veseli și au intrat în teatru plini de viață, iar acum zac mulți palizi, cu ochii deschiși tare sau pârliți, cu părul ars și cu obrazul mutilat oribil și grămădiți unii peste alții. Până la 9 ore s-au transportat ca la 70 cadavre în localul poliției. Lipseau lecțiile, și apoi în strâmtoare nici nu s-ar fi putut întrebuința. Oamenii luau cadavrul pe brațe și astfel îl duceau. Morții al căror obraz era desfigurat prin arsături se acopereau cu hainele lor, spre a cruța lumea de un aspect înspăimântător. Pe rând se scoteau cadavrele din teatru, un strigăt de durere trecea prin șirurile asistenților de câte ori trecea o nouă victimă. Aci era un june sănătos în haine elegante, cu un inel de briliant pe degetul jumătate ars, nici o damă îmbrăcată simplu. O compătimire profundă se manifestă când fu pusă între morți o fată frumoasă nici de șaisprezece ani. Copila avea ciorapi albaștri de mătase și pantofi eleganți; hainele erau înnegrite și pe jumătate arse, dar fața 'i era încă frumoasă, deși groaza morției își imprimase urmele sale într-însa. Convoiul funebru nu mai avea capăt. Iarăși și iarăși se iveau figurile funingioase ale purtătorilor și porțile curței poliției se deschidea necontenit spre a primi o nouă victimă.

Scenele desfășurate în curtea poliției erau sfâșietoare. Un tată care în îmbulzeala fugei își pierduse fiica vine alergând în curte. Unde zărește o rochie, el se pleacă, ridică capul moartei spre lampa ce aruncă o lumină lugubră asupra fețelor desfigurate ale morților și, jumătate cu speranță, jumătate cu frică, îl depune iarăși pe pământul rece. Deodată dete un strigăt îngrozitor și cade în brațele însoțitorului său. El își găsise fiica. Era tânăra copilă cu fața cea frumoasă și după moarte. Un june cere să intre. Cumnatul și cumnata sa au asistat la reprezentațiune în galeria a treia. Până acum ei n-au venit acasă. El nu-i poate găsi. Au scăpat ei oare sau vor fi morți și zac între cei rămași în galerie? Pompierii spun că ar fi văzut grămezi de cadavre în galeria a treia și a patra. Nu cumva ochiul lor s-a amăgit de fumul ce străbătea toate localitățile? Sau poate groaza i-a făcut să vază acea icoană teribilă? Bine ar fi dacă spusele lor s-ar dovedi că sunt numai produsul aprinsei lor fantezii!

12 ore. Teatrul ars cu totul și pompierii caută să stingă vatra de jeratic. Rechizitele teatrului, biblioteca, garderoba și decorațiunile au ars mai cu totul. Până acuma s-au dus la spital 140 cadavre. Între aceste sunt și trei coriste cari au fost surprinse de foc și au căzut sufocate. O actriță își îmbrăcase tricul și astfel a fugit în stradă și de aci acasă cu birja.

La 1 oră. Mii de oameni stau pe bulevard (Schottenring) și privesc la foc. Teatrul arde încă.

La 2 ore. Flăcările consumă ultimele resturi de materii combustibile din interiorul casei. Până acum s-au găsit în teatru 16 cadavre arse cu totul, încât erau numai de câte una sau două urme lungime. Nu e posibil a ajunge în etajurile de sus, unde sunt mulți înmormântați. Ca la 160 cadavre s-au transportat până acum. Până acum s-a putut recunoaște numai cadavrul avocatului Jacques Groag, și soția sa e moartă. Ei au fost însoțiți de profesorul Löw cu soția sa. Aceștia de asemenea sunt morți. Apoi se anunță moartea arhitectului Melic din Viena. El însoțise la teatru pe oaspeții săi din Nikolsburg, cari și ei poate vor fi pierit în flăcări.

❦

[3 decembrie 1881]

„Românul admite, pentru a ne face plăcere, că de la proclamarea regatului încoace, nu mai e nici o deosebire între liberali și conservatori.

Stabilind această teză generală, pe care noi n-am admis-o, încearcă a dovedi că ne contrazicem, căci, dacă ideile sunt identice, am trebui să sprijinim guvernul și a.m.d.

Înainte de toate nu am stabilit noi în mod general că identice sunt principiile partidului conservator și ale celui roșu. Ceea ce am constatat este că redactorul „Republicei rumâne“ împreună cu prezidentul Republicei de la Ploiești, apoi amicul d-lui Jules Allix și al melcilor simpatici, și poate chiar cei ce au benchetuit la cafeneaua Procope în sănătatea Republicei Române tocmai când se proclama regalitatea, toate elementele acestea pline de caracter și de-o sobră inteligență sunt pururea gata a arunca bagajul lor de idei republicano-democratice în apă… pentr-o pensioară reversibilă, pentr-un post binehrănitor, pentru vrouna din diferitele forme ale doftoriei întăritoare: fie diurnă, fie păsuială, fie misiune de-a mâna muștele la apă prin străinătate, fie altceva. Înainte aveam cuvinte de-a crede că onor. roșii doresc cinstita republică pe malurile Dâmboviței, deci o altă formă de-a exista a statului și a societății române; că o doresc pe cinstita, slăvita și de minuni făcătoarea din fundul inimei și că așteaptă, cu arhiereul Simeon, ziua mântuirii.

Dar ce să vezi?

În ziua încoronării, cinstitul arhiereu Simeon, nu Mihălescu de astădată, declară: „Acum slobozește Doamne pre robul tău, că văzură ochii mei ceasul mântuirii“, și avum norocirea de-a vedea pe părintele republicanismului român dorind … în adevăr republica poate, dar „mit dem Grossherzog an der Spitze“, cu Marele Duce în cap, după propunerea unor naivi republicani dintr-un mic stat german, la 1848.

O mică pensie — și naiv devine Bizanțul.

Astfel dar s-a petrecut trecerea la pravoslovie a ereticilor. Dar, precum la convertirea în mase a eterodocșilor din Spania au rămas mulți cari în taină iudaizau, tot astfel apucăturile sectei roșie au rămas tot aceleași și, cu toată recunoașterea în aparență a simbolului dreptei credințe de stat, prin colțurile de la Procope și în fundul inimilor pătărlăgene se iudaizează încă. Dovadă eligibilitatea magistraturii, sufrajul universal și alte idealuri electorale ale tagmei.

Care este dar adevărul? Vor roșii monarhia numai ca etichetă a instituțiilor republicane sau o vor în adevăr ca signatură statornică a unor instituții monarhice, naționale, istorice?

Dacă în privința formei de tot generale a existenței statului s-au convertit, convertitu-s-au în privirea amănuntelor ei de aplicare? De aceea ziceam că a sosit din nou momentul pentru a se accentua în amănunte deosebirea între conservatori și liberali.

Dar „Timpul“ face apel la țară spre a se împotrivi unor idei cari ar periclita statul român?

Face fără îndoială, pentru că eligibilitatea magistraturii, propusă de „Românul“, dovedește că nu s-a botezat decât pielea demagogilor în apa monarhiei, nu cugetul.

Dar „Timpul“ face mai mult. Amenință pe rege cu soarta lui Ludovic XVI.

Iată ceea ce nu este adevărat. Am spus-o și o repetăm că articolele Delfinului implică responsabilitatea autorului, nu a partidului. Dar nici Delfinul nu amenință. El se teme numai că, prin demagogizarea progresivă a țării, un asemenea trist rezultat să nu aibă loc ca și în Franța. Iată dar de ce nu este, nici poate fi contrazicere între cele ce spunem și cele ce facem. Monarhici am fost, monarhici am rămas; nici decorat-am pe Orășanu, nici înălțat-am în rang pe șeful republicei ploieștene. Rămâne ca roșii să dovedească cum înțeleg să puie în acord trecutul lor cu prezentul și în această dovadă 'i vom priveghea pas cu pas. Căci monarhie ereditară și sufraj universal, monarhie și electivitate a magistraturii, după a noastră părere, nu se potrivesc una cu alta.

❦ CATASTROFA DIN VIENA

[3 decembrie 1881]

Foile vieneze mai aduc următoarele amănunte asupra îngrozitorului incendiu din Viena:

Focul n-a izbucnit dintr-o lampă, ci la aprinderea flacărilor de gaz deasupra scenei prin lumină electrică. Pentru ca să se aprinză mai iute, gazul se conduce cu mare presiune în tub. Poate că presiunea a fost prea tare, încât flacăra a depășit distanța precalculată; destul că aci s-a iscat focul și, fiind presiunea focului mare, flacăra s-a întins într-o clipă. Cortina nu s-a ridicat, dar nici cortina de sârmă nu se lăsase jos și nu se știe cauza de ce nu s-a făcut această lucrare indispensabilă. Închiderea becurilor de gaz s-a făcut desigur cu scop de a împuțina presiunea a evita o explozie a gazului. Dar s-a mai adaos și o altă eroare, din nenorocire. Deși conducerea gazului pentru scenă e separată de a spațiului spectatorilor, totuși s-au închis becurile și în teatru, fără ca să se fi aprins cel puțin lampele de petroleu spre a nu lăsa casa în întuneric.

Cortina a fost apucată de flacări și bucăți arzânde zburau prin teatru; astfel s-a comunicat focul parte din scenă, în sus, parte în băncile spectatorilor.

Dar chiar dacă s-ar fi lăsat cortina de sârmă n-ar fi ajutat mult, căci operația aceasta ține 12 minute. Este o mare eroare a considera acest aparat drept un mijloc de siguranță.

De la un medic primim următoarele rânduri: „Cei cari intrați aci lăsați afară orice speranță“ se poate pune acum ca inscripție pe poarta curței cadavrelor, căci această poartă ne deschide calea spre mizerie și durere. Era 12 ore din noapte când mă dusei la spital. Cartea mea de legitimație ca medic îmi făcu drum, căci sentinela nu lăsa pe alții să intre. Tocmai duceau iarăși una din multele victime ale catastrofei. Drumul spre cadavre l-ar fi găsit oricine, căci din curte se simțea deja mirosul de grăsime, carne și oase arse. Prin camere zăceau 36 de rămășițe arse ale acelor persoane prinse de mâna morței la un loc unde căutaseră plăceri. În vestibul, de ambele părți ale peretelui, zăceau 74 morți. Deși deprins cu vederea cadavrelor, totuși d-abia puteam suporta această icoană grozavă. Aci zăcea un copil lângă un bărbat, dincolo un june lângă un unchiaș, lucrătorul lângă funcționar etc. Cei mai mulți au fost sufocați de fum sau turtiți de îmbulzeală. Negriți de nu se mai cunoșteau, cu expresia de groază și desperare în față, mai toți acești nenorociți își ridicaseră mânile deasupra capului, râmâind astfel încleștate. La mulți le ieșiseră ochii din cap și albul ochiului contrasta teribil cu negrul obrazului. Spăimântător era aspectul acelora cărora limba umflată le ieșise pe jumătate din gură. Dinții le erau adânc intrați în limbă. Mulți aveau osul nasului zdrobit, sau că au căzut pe scară, sau că au fost călcați de alții. În primul etaj al casei am aflat 14 femei tot în așa poziție și cu părul desfăcut. Un cadavru era ars de nu se mai cunoaștea nimic și m-am mirat văzându-l învelit într-un voal cu fire de argint, cu totul neatins, poate era o damă din cor sau balet. Într-un colț zăceau cadavre arse al căror sex cu greu se putea recunoaște. Doi medici, Zillner și Zeemann, lucrau neîncetat la trista lor operă. Victimele cele mai multe aveau câte un braț sau picior frânt, picioarele erau sucite în mod nenatural.

Mirosul în aceste localuri era nesuferit. Soldații și servitorii sanitari, al căror organ e destul de tâmpit, trebuiau să-și ție batista la nas. Directorul Hofmann observă aceasta și aduse o cutie de țigări, pe care o împărți între cei prezenți.

Oare să plângi mai mult pe acești nenorociți care și-au pierdut viața sau pe nenorociții cari veneau să-și caute pe cineva dintre scumpii lor? Scenele ce se petreceau erau sfâșiitoare. Aci un ofițer recunoscu pe tatăl său și căzu leșinat. Dincolo unul își căuta soția; mințile lui erau pierdute, căci, recunoscându-și soția, nu zise nimic, nu plânse, nu strigă: era apatic; dar răsuflarea sa cea grea, mișcarea pieptului, privirea pierdută, mâna tremurând și piciorul șovăitor spuneau destul despre ce se petrecea în sufletul său. Altul își căta fratele și-l găsi, dar el tot nu vrea să crează, el mai avea o scânteie de speranță că poate se înșală. Dar când un soldat căută prin buzunarele mortului găsi o carte de vizită pe care era scris numele lămurit. Am văzut pe profesorul Ludwig cum conducea prin acest locaș al morței pe un om desperat, cu fiică-sa de mână. Tatăl nu recunoscu pe soția sa, dar fiica cunoscu pe buna sa mamă și după fața cea desfigurată. Ea plângea; era o fericire pentru dânsa că mai avea lacrămi. Numărul morților tot creștea; când părăsii casa pe la 1 oră erau poate 140 victime.

Astăzi m-am dus în spitalul garnizoanei no. 1; și aci am văzut o scenă tot așa de teribilă. În sala de disecție zăceau 50 cadavre carbonizate cu totul, imposibil de recunoscut. La mulți craniul era spart, creierii fripți, în față nici o urmă de expresiune fizionomică, din mușchi mai erau numai fibrele cele tari. Ici colea se mai găseau bucăți de haine; pe câte un deget lucea un inel. Li se puseseră pe piept banii găsiți, mai mult de aramă rare 'și schimbase forma în căldură. Unul avea o citație, altul o carte de membru al societăței comersanților, altul iarăși avea un ceasornic, care arăta 7 și jumătate, ora morței sale. Cadavrele, sau mai bine grămezile de cărbuni din acest spital, se vor recunoaște cu greu. Părăsind și acest locaș de mizeria cea mai mare, mi-am adus aminte de cuvintele puse de Lessing în gura Rechei din Nathan: „De câte ori am tremurat pentru voi de când focul se apropiase așa mult de mine! Căci de când focul a fost așa aproape de mine mi se pare că a muri în apă este o plăcere, un deliciu, o mântuire“.

❦

[4 decembrie 1881]

„Le Nord“ zice că, deși nici o modificație aparentă nu s-a întâmplat încă în relațiile dintre Austro-Ungaria și România și cu toate că ziarele celor două țări continuă a schimba recriminațiuni într-un ton foarte viu, se poate spera că suspendarea raporturilor nu va întârzia de-a ajunge la capăt. Precum am făcut deja să se observe, complicația din urmă și-are originea mai mult într-o cestiune de formă decât în litigiul privitor la fondul chiar al regulării afacerii Dunării. Aceasta, interesând pe toate puterile și având a fi obiectul unor puneri la cale de-un caracter european, e clar că disentimentele ce pot exista între cabinetul din Viena și cel din București nu pot constitui elementele unui conflict grav și durabil. Cestiunea trebuie rezolvată nu de cătră Austria și România, ci de cătră Europa și aceasta este împrejurarea care ne permite de-a privi fără aprechensiune urmările încordării actuale a raporturilor austro-române. Îndealtmintrelea repetăm că e foarte probabil ca să se stabilească acordul asupra uneia sau celeilalte din combinațiunile ce s-au iscat pentru a împăca pretențiunile Austro-Ungariei cu acele ale României, și anume asupra aceleia care consistă în delegarea unui membru al Comisiei Europene a Dunării ca să ia parte în Comisia Mixtă.

Așadar nu de aceasta e vorba acum, căci abia în sesiunea viitoare Comisia Europeană va avea să dezbată asupra reglementului în cestiune. Lucrul de care se plânge astăzi cabinetul din Viena este forma cam prea accentuată sub care mesajul de deschiderea Parlamentului român a afirmat rezistența României la cererile primitive ale Austriei. Nu atât interesele politice concrete ce se află în joc sunt cauza diferendului suspens în prezent, ci considerații de susceptibilitate și de demnitate, și în asemenea condiții nu e de presupus că nu se vor putea găsi în curând mijloace de a-i pune capăt.

Conform cu cele de mai sus, indicate de organul cancelariei rusești, „Neue freie Presse“ zice că, deși conflictul diplomatic nu e înlăturat încă, regularea cestiunii în sine formează obiectul înțelegerilor dintre puteri, ceea ce lasă a conchide că și incidentul de mai sus se va închide în curând. Soluțiunea ar consta în primirea propunerii Barrère, conform căreia câte un membru al Comisiei Europene, după ordine alfabetică, va asista la ședințele celei mixte.

❦

[5 decembrie 1881]

În ședința de ieri a Adunării a fost la ordinea zilei discutarea răspunsului la mesajul tronului. O. P. Carp a dat citire contraproiectului minorității, pe care l-am reprodus deja. D. G. Vernescu, luând cuvântul, se declară nemulțumit cu proiectul de răspuns al majorității, mai ales în ce privește cestiunea Dunării, face istoricul consfințirii libertății de navigațiune prin acte internaționale succesive și declară a nu putea vota proiectul dacă guvernul nu va spune formal că voiește a păstra supraveghearea poliției pe Dunăre.

D. Maniu declară că nu e satisfăcut nici de forma, nici de cuprinsul răspunsului majorității, dar conchide că trebuie votat.

D. Maiorescu, tratând cu toată rezerva cuvenită cestiunea Dunării, insistă în discursul său, pe care-l reproducem întreg mai la vale, asupra punctelor de reorganizare socială și economică cuprinse în contraproiectul de răspuns al minorității. Adânca și concentrata atenție pe care Adunarea a dat-o cuvintelor sale era întreruptă numai de zgomotoase aplauze.

D. Carp a vorbit în cestiunea Dunării, declarând însă că nu angajează responsabilitatea nimănui prin părerile ce și le-a format în privirea aceasta. Fiind de mai nainte siguri că cuvintele sale vor fi obiectul multor interpretări false și substituțiuni de rea credință, vom reproduce în numărul viitor discursul întreg, siguri fiind că astfel vorbele autentice ale oratorului nu vor fi pricepute altfel decum le-a zis. Putem spune numai că nu primește nici o soluțiune care ar avea aerul de-a angaja țara pentru sau în contra unei puteri vecine și că numai o punere la cale care ar garanta, analog Tractatului de la Paris, neutralitatea teritoriului român merită sacrificii în favorul unui organ care să reprezinte interesele colectivității puterilor europene pe Dunăre.

Ședința de ieri a fost una din cele mai însemnate ale Adunării prin nivelul ridicat al discuțiunii și prin importanța ideilor nouă de reorganizare cari și-au făcut intrarea pe arena luptei parlamentare.

❦

[6 decembrie 1881]

Am publicat în no. de la 2 decemvrie al „Timpului“ răspunsul prezintat de d. Maiorescu la mesajul tronului în numele minorității conservatoare a Camerei.

Acest răspuns cuprinde un program aproape complet de organizare interioară și vine în momentul cel mai priincios spre a chema activitatea Corpurilor legiuitoare asupra cestiunilor celor mai importante ce ar trebui să le preocupe.

Adevărul este că în lupta ei seculară pentru a-și redobândi independența România a negles prea mult această parte a activității publice.

Nu e vorba, legi de organizare interioară avem destule, ba încă avem prea multe; dar bărbații noștri de stat, preocupați cum au fost până acum de ideea cea mare a emancipării naționale, n-au avut nici timpul, nici liniștea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund și conștiincios al trebuințelor noastre locale și care să fie potrivit cu puterile intelectuale și cu mijloacele de avuție ale populațiunilor noastre.

Și de aceea până acum mai mult am copiat legi de organizare străină, căutând a le localiza pre alocurea.

Și două neajunsuri însemnate au izvorât din această organizațiune prea complicată: de o parte multe legi nu se pot aplica decât foarte rău; iar, de altă parte, această organizațiune este prea costisitoare.

Acum însă când preocuparea cea mare a românilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea României în concertul european, este timpul să ne ocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din întru.

Și de aceea, încă din ziua proclamării regatului, partidul conservator a cugetat să puie în vedere țării un program complet de organizare interioară care să proceadă din nevoile noastre, să răspunză la trebuințele noastre și să fie în raport atât cu datinele și cultura noastră cât și cu mijloacele noastre de aplicațiune. Și un articol publicat în coloanele acestui ziar (la 21 martie 1881, nr. 64), îndată după proclamarea regatului, a căutat să demonstre necesitatea unui program complet de organizare în noul stadiu în care intra România.

Toate cestiunile rezumate în răspunsul prezintat de d. Maiorescu la mesajul tronului au fost dezbătute în sânul partidului.

Nu putem dar decât să ne felicităm că d. Carp a conceput ideea de a întruni într-un mod sistematic câteva din ideile fundamentale ce s-au agitat între membrii partidului ce reprezintăm, pe care d. Maiorescu le-a formulat și le-a prezintat la deschiderea primei sesiuni parlamentare a regatului român.

Și cu atât mai mult ne felicităm de aceasta cu cât cea mai mare parte din ideile exprimate în documentul de care vorbim nu sunt decât accentuarea în mod mai practic a ideilor ce au propagat totdeuna partidul conservator și oarecum dezvoltarea ideii conservatoare însăși.

Și în adevăr partidul conservator a susținut totdauna că orice sistem de organizare interioară în țara noastră trebuie să ia ca punct de plecare Constituțiunea noastră însăși, Constituțiunea în întregul ei.

Va să zică, de o parte monarhia constituțională și egalitatea tuturor înaintea legii, democrația în sensul cel adevărat al cuvântului; iar de alta, reprezentațiunea țării prin patru colegii electorale, care însemnează predomnirea inteligenței în afacerile politice și dreapta cumpănire a tuturor intereselor în Corpurile legiuitoare.

Acesta a fost și este punctul nostru de plecare.

Și ținta noastră a fost totdauna conservarea elementului național și ocrotirea acestui element contra concurenței escesive și a propriei lui neprevederi. Fiece zi care trece ne convinge mai mult că aceasta trebuie să fie ținta supremă nu numai a oricărui conservator, dar a oricărui român care vrea să aibă o țară românească. Conservarea mai cu seamă a proprietății mici în mâna proprietarului român, conservarea meseriilor în mâna meseriașilor români. Vom discuta dar împreună cu toți acei ce primesc aceste idei eminamente conservatoare mijloacele practice de a ajunge la scopul dorit, dintre care mai întâi pe cele propuse în proiectul de răspuns al d-lui Maiorescu.

Ca să poată elementul nostru românesc să iasă învingător din lupta cea mare pentru existența națională ce ni se impune, mijloacele protectoare nu sunt fără îndoială decât un ajutor vremelnic: ridicarea nivelului intelectual și dezvoltarea activității și a bogăției sunt mijloacele fundamentale.

De aceea am cerut totdauna simplificarea mecanismului nostru administrativ și credem că e bine să se împuțineze mai ales atribuțiunile comunei rurale, ca să poată să îndeplinească bine pre cele esențiale: biserica, școala și căile de comunicațiune.

Și de aceea încă demult partidul conservator s-a ridicat contra direcțiunii ce se dă tinerimii în școalele noastre, care a creat și creează pe fiecare zi un fel de proletariat al condeiului, o adevărată plagă socială, și a propus ca instrucțiunea publică să îndrepteze forțele vii ale națiunii către ocupațiunile, așa de bogate și așa de necesare în organizarea societăților moderne, ale industriei și comerțului.

Nu mai puțin partidul conservator a semnalat totdauna răul ce-l aduc fluctuațiunile politice în buna administrare a țării și a cerut ca funcționarii administrativi să prezinte garanții serioase de aptitudine la intrarea lor în funcțiune, dar, odată intrați, a cerut stabilitatea pentru toți. În special în ce privește magistratura, formula în care d. Maiorescu a rezumat credințele partidului conservator este cea mai nemerită și o adoptăm fără nici o adăogire și fără nici o restricțiune.

Acestea fiind ideile fundamentale ce se esprimă în documentul de care vorbim, noi credem că este un bun început pentru activitatea parlamentară a acestei sesiuni.

El va avea îndoitul folos de a chema atențiunea publică asupra cestiunilor de îndreptare interioară, de la cari am fost distrași prin evenimentele esterioare și de a lămuri ideile partidelor și a împrăștia nedomiririle cari au fost și sunt sprijinul principal al partidului liberal, așa de abil în a turbura apa și în a calomnia pe adversarii săi.

Dar, pe lângă aceste idei de organizare interioară, credem că e bine să aducem aminte acestui Parlament care își începe lucrările sale ceea ce zicem în programul partidului conservator în 1880, că adică trebuie să înfrânăm deocamdată orice dorințe de îmbunătățiri și întreprinderi costisitoare, deoarece sporirea impozitelor a ajuns să atingă chiar forțele productive ale țării și asemeni dorințe se traduc neapărat prin noi sarcine.

Nu mai puțin credem că este de datoria minorității din Cameră și Senat, acum când are ocaziunea de a vorbi în mod solemn cu regele, să aducă la picioarele tronului plângerile ce se ridică din toate părțile țării contra administrațiunii guvernului de astăzi.

Lumea este scandalizată de îmbogățirea așa de repede a câtorva din cei ce au mai multă acțiune asupra guvernului țării! Abuzurile și deșanțarea au fost denunțate în public chiar de către președintele Consiliului de Miniștri și de președintele Camerei legiuitoare. Și cu toate acestea demoralizarea își urmează cursul, oameni înfierați de opinia publică stau în capul departamentelor și în capul județelor și exemplul dat de sus s-a întins repede până în cele din urmă strate ale societății.

Cerând dar o bună organizare în întru nu trebuie să pierdem din vedere că legile cele mai bune nu pot da decât rezultate rele în mâni deprinse a le viola și că, mai mult decât cele mai bune legi, o economie înțeleaptă și o administrație onestă pot ajuta la nălțarea claselor muncitoare și la ocrotirea lor.

❦

[8 decembrie 1881]

Publicăm mai la vale discursul important rostit în ședința Adunării de la 4 decemvrie de către d. A. Lahovary.

Observăm numai că d. Ioan Brătianu, în lungul răspuns pe care l-au făcut opoziției întregi, s-a servit de-un mijloc de apărare obicinuit, deși foarte uzat.

Citează cuvinte din gura unor oameni politici ce nu sunt în stare a-l dezminți … pentru că au murit.

Citează de două ori pe Alexandru II al Rusiei.

Mort.

Pe baronul Haymerle.

Mort.

Pe ducele de Grammont.

Asemenea mort.

Ei bine, acest mijloc, propriu a interesa poate copii prin povești misterioase, primul nostru ministru îl întrebuințează totdeuna pentru a-și crea un piedestal de mare patriot și om politic în fața copiilor majorității sale.

În ochii celor morți d. I. Brătianu poate fi un celebru om de stat și un mare patriot. Cestiunea e ce zic și ce vor zice cei vii despre d-sa.

Pentru a controla vorbele atribuite de d. Brătianu celor răposați întru fericire trebuie ca cineva să fie nu spiritual, ci spiritist, și să trăiască în ceea ce școala numește dimensiunea a patra. În dimensiunea a patra, cu escluderea celorlalte trei, d. Brătianu poate fi un om incomensurabil de mare.

❦

[9 decembrie 1881]

Asupra străinătății mai sobre, citatele din dimensiunea a patra, din lumea spiritelor, pe cari le obicinuiește d. Brătianu pentru a-și combate adversarii săi vii, de carne și de oase, nu prea fac efect. Amenda onorabilă făcută Austriei de primul nostru ministru nu e 'n stare a face nici o impresie asupra sferelor determinante din Viena.

Încă de ieri, zice „Fremdenblatt“, am vorbit de declarațiile d-lui Brătianu asupra mesajului tronului și am găsit că sunt dictate de dorința de-a îndrepta lipsele de tact pe cari și le-a permis guvernul din București față cu Austro-Ungaria. Nu deprețiem însemnătatea espresiunilor d-lui Brătianu, dar credem că, oricât or fi accentuând valoarea amiciției Austro-Ungariei pentru România, nu vor contribui decât puțin sau deloc la înlăturarea diferenței iscate prin provocațiunile mesajului. Nu i se dă o satisfacere monarhiei noastre prin vorbele frumoase ale ministrului-prezident din România; ba, cercetate cu atenție și în amănunțime, ele fac chiar efectul că d. Brătianu voiește mai mult a ocoli satisfacțiunea decât a ne-o da. Mesajul tronului n-au fost rău înțeles în Austro-Ungaria, ci l-am înțeles din contra așa precum l-a înțeles toată Europa, atât amicii cât și adversarii noștri. Nu poate fi vorba de interpretare falsă și, dacă are a le părea rău de ceva d-nilor din București, nu e susceptibilitatea noastră, ci tonul provocator al mesajului. Dar, în loc d' a esprima o asemenea părere de rău franc și leal, d. Brătianu se silește să impingă toată afacerea pe un teren fals; dintr-o afacere de onoare pendentă între cele două țări și guverne d-sa caută a face un conflict între cei doi monarhi. Ținând un elogiu la adresa Casei habsburgice, care face onoare cunoștințelor sale istorice, ne asigură că n-a avut un moment ideea „de a insulta pe împăratul Austriei“. Ca și când e cineva în Austro-Ungaria care să fi susținut că mesajul de tron român a atins onoarea împăratului nostru. Din parte-ne nici n-am gândit la una ca aceasta, precum n-a gândit nimeni în Austro-Ungaria de-a face răspunzător pe regele Carol pentru lipsele de tact ale mesajului. D. Brătianu nu se sfiește d' a trage pe suveranul său în dezbatere; dar pentru această curioasă manieră de-a pricepe datinele parlamentare esplice-se cu compatrioții săi. Nici am întrebat, nici vom întreba vrodinioară în ce raport stă regele Carol cu mesajul tronului. Personal îl prețuim foarte mult pe regele Carol al României, dar, pentru a judeca provocările cari au ocazionat cunoscuta instrucție ce i s-a dat contelui Hoyos, e absolut indiferent ceea ce simte regele Carol și familia Hohenzollern Sigmaringen pentru Austro-Ungaria și pentru împăratul ei. Pentru mesaj nu e răspunzător decât numai și numai guvernul român, și cu acesta, nu cu persoana regelui Carol, are a face cabinetul din Viena. Pricepem de ce azi îi pare rău d-lui Brătianu că l-a sfătuit pe suveranul său la un asemenea mesaj, dar mijlocul de-a pune capăt încurcăturilor ce i le-a creat României nu consistă deloc în încercarea de-a urni responsabilitatea de pe umerele sale pe-ale altuia, ci într-o declarare leală de părere de rău pentru provocările de cari s-a făcut vinovat cabinetul din București față cu monarhia noastră.

Cât de identice sunt instrucțiunile ce se dau organelor oficioase din Austro-Ungaria ne dovedește următorul pasaj din oficiosul „Pesther-Lloyd“, care spune acelaș lucru în termeni mai energici:

Declararea făcută de ministrul-prezident Brătianu are poate intenția de-a îmblânzi încordarea existentă, dar nu ni se pare deloc proprie de-a-și atinge scopul. Din punct de vedere constituțional e chiar o monstruozitate. E un bun obicei constituțional ca pentru toate actele, faptele, hotărârile ori vorbele Coroanei să fie răspunzător guvernul. D. Brătianu au întors teoria aceasta cu capu-n jos, punând Coroana înainte, pentru lucruri pe cari numai el însuși le-a făcut și pentru cari nu e în fond răspunzător decât iar numai el însuși; ba are aerul de a voi să acopere propriile sale greșale cu numele inviolabil al unui monarh străin. Aceasta e o practică care, afară de avantajul comodității pentru d. Brătianu, are totul în contra sa: istoria, datina, tradiția. A fost cu totul de prisos, am putea zice o necuviință, de-a pune Casa de Habsburg în legătură cu o afacere care e prea mică, prea meschină pentru a atinge această Casă suverană. Ceea ce avem de regulat cu Regatul României e o cestiune pendentă între România și Austro-Ungaria. Demnitatea de stat a monarhiei austro-ungare a fost atinsă prin discursul de tron. Nu facem răspunzător pentru aceasta pe regele Carol, care-a pronunțat discursul, ci pe guvernul român, care trebuie să-și dea seama pentru el; și avem un drept cu atât mai mare pentru aceasta de-a sfătui pe d. Brătianu să lase cu totul la o parte pe împăratul și regele Francisc Iosif. Ni se pare apoi că e o 'ntorsătură rău întrebuințată a d-lui Brătianu de-a vorbi de susceptibilitatea guvernului austro-ungar. Ceea ce-a împins pe guvernul nostru de-a mărgini în modul cunoscut relațiile cu cabinetul român este stilul provocator al discursului care suspectează monarhia noastră și al cărui text a fost tipărit. Aci nu poate fi vorba nici de susceptibilitate, nici de falsă interpretare și orice părere de rău a d-lui Brătianu devine nesubstanțială și nulă, dacă nu se referă la faptul mai cu seamă, ba esclusiv regretabil, că cabinetul în a cărui frunte stă d. Brătianu a inspirat regelui, sub a d-sale responsabilitate, un mesaj care, după cuprins și termeni era o insultă pentru Austro-Ungaria.

❦ CATASTROFA DIN VIENA

[9 decembrie 1881]

Între alte multe scene sfâșietoare din noaptea fatală a incendiului se mai comunică următoarele:

Într-o familie unde părintele zace bolnav de doi ani rămâne soția sa spre a-l îngriji, iar celor două fete li s-a permis să meargă la teatru, însoțite de mirele uneia din ele.

Acolo li s-a aprins o îngrozitoare lumânare nupțială. Nici una din cele trei persoane nu s-a întors și mama a pierdut mințile.

Într-o altă casă erau iar două domnișoare cari, cu alte două dame, s-au dus să audă Les contes d'Hoffmann. Acasă a rămas bătrânul lor tată, așteptând întoarcerea lor. Deodată se lățește vestea că arde teatrul Ring, ajungând până în camera bătrânului. Un amic intră repede și întreabă de fete „Du-te și le adu“, răspunde bătrânul înmărmurit pe scaun și rămâne tot așteptând. A doua zi el se pune a căuta și deodată cade lovit de apoplexie. Fiind paralizat pe jumătate și fără grai el zace acum și face necontenit semn, chemând pe fiicele sale cari sunt înmormântate în flacări!

❦

[10 decembrie 1881]

În sfârșit răspunsul la mesaj a fost prezintat M. Sale Regelui și, dacă ne pare rău că prin aceasta a scăzut importanța discuțiilor Adunării, cată pe de alta să ne pară bine că i s-a luat presei pretextul de-a debita insinuațiuni bizantine și acuzări de cea mai rea credință. O adevărată silă ne cuprinde citind foile acelea — neesceptând pe „Românul“ — cari, pe față sau pieziș, acuză de trădare pe unii sau alții din membrii Adunării.

Chiar azi, după atâta neadevăruri de-a rândul, „Românul“ atribuie de ex. d-lui Carp cuvintele: „Să renunțăm la suveranitatea pe Dunăre“.

Ei bine, această afirmare e un monstruos neadevăr. O afirmare ipotetică precum a fost aceea a d-lui Carp are totdeuna două părți; a lăsa partea întâia afară, condiția ipotezei, și a enunța numai pe a doua va să zică a spune neadevărul ommitendo.

Iată ce-a zis d. Carp.

În mintea tuturor s-a născut sentimentul unei nesiguranțe mai mari (de la proclamarea Independenței încoace) și cu toți am cerut pe lângă recunoașterea neatârnării și declararea de neutralitate. N-am putut obține nimic. N-am obținut nimic în mod direct, dar în mod indirect cred că lucrul nu este cu neputință. Dacă punem Dunărea sub scutul unui areopag european realizăm dorința țării de neutralitate.

Față cu această idee n-am fi oare în drept să zicem: Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obținem protecțiunea Europei întregi și să nu ne aflăm izolați față cu doi vecini puternici…?

Dar să mă pun în ipoteza că nu putem obține pe Dunăre o neutralitate. Vă declar că n-aș putea primi nici o comisiune în care m-aș afla izolat față cu Austria sau cu Rusia, n-aș primi nici o comisiune în care aceste două puteri s-ar afla singure față cu noi … Față cu o astfel de comisiune (mixtă) nu voi face concesiunea ce aș face-o Comisiunii Europene și aș revendica sus și tare dreptul de a aplica regulamentul pe teritoriul meu.

Iată dar modul cu totul condițional în care d. Carp înțelege a ceda colectivității puterilor europene, în schimbul declarării de neutralitate, garantată de aceeași colectivitate.

„Românul“ schimbă această declarare ipotetică în una categorică, imperativă chiar: „Să renunțăm la suveranitate pe Dunăre!“.

Aceasta n-a spus-o nimeni și e o invenție și neadevărată și intenționată, deci îndoit de culpabilă din partea organului guvernamental.

Nu mai vorbim de alte foi, cari, înainte de-a fi ieșit discursul tipărit în „Monitor“, l-au și numit pe orator „spion“ al Austriei sau al Prusiei sau a mai știm cui?

Nu le spunem toate acestea pentru că ar fi ceva nou. Am ajuns în țara asta ca orice străin venit de două-trei zile, ca toată plebea transdanubiană și toate veniturile Apusului, întreprinderi de foi de negoț cărora jure gentium ar trebui să li se interzică de-a face politică într-o țară ce nu-i a lor, să arunce pe orice român ce nu stă sub inspirațiile sub cari ele stau epitetul de trădător. În mlaștina aceasta de scurgere pentru toate putrejunile orientale și occidentale, în acest hotel malfamat care se numește „România“ străinii vor să ne învețe cum să păstrăm întregi dreptățile și hotarăle țării și, ceea ce-i mai rău, d. Ion Brătianu nu pregetă nicicând de-a se pune în capul acestei plebe și a ținea isonul, împreună cu „Pseudo-românul“ său, unor asemenea nedemne și neomenoase insinuațiuni.

❦

[11 decembrie 1881]

Dac-am pregetat pân' acum a vorbi despre incidentul regretabil al publicațiunii unor documente diplomatice din partea fostului ministru plenipotențiar al României la Paris cauza e că voiam să vedem virtuți mai gingașe decât a noastră ieșindu-și din fire pentru acest act. Virtutea noastră prea e solidă și din topor pentru a dezaproba din orice punct de vedere pe omul carele, mușcat de cățelușul blond al d-lui Brătianu în stare de turbăciune, se apără cu ce poate.

Niciodată insultă mai gravă nu s-a adus miniștrilor plenipotențiari ai României și ai persoanei regelui decât aceea adusă de blondul d. Stătescu, ministru al desfacerilor din afară, d-lui Callimach Catargiu.

A acuza pe un om de însemnătatea d-lui Callimach Catargiu că ar fi neglijat interesele țării înseamnă a-l provoca să se apere, deși nu aprobăm mijloacele de apărare.

Cititorul cată să știe că d. Stătescu a căutat scandalul cu lumânarea.

Pentru un ministru de esterne care nu l-ar fi căutat existau mijloace destule spre a depărta pe d. Callimach Catargiu din post și a-i face loc interesantului Pherekydes, și mijlocul cel mai simplu, cel mai puțin zgomotos, era de-a primi demisia ministrului plenipotențiar, pe care acesta o dăduse demult.

Dacă dar găsim esplicări pentru publicarea în cestiune, considerând mai cu seamă provocarea venită din partea d-lui Stătescu, justificări nu găsim, o mărturisim cu părere de rău.

E prea adevărat că în țara în care eroii militari ai lui 11 fevruarie și prezidenții de republică ploieșteană ajung oameni mari, în care ilustrarea trădării merge alături cu disprețuirea și înjosirea meritului, un om nu are, pentru împlinirea datoriei sale oricât de grele ar fi, decât razimul propriei sale conștiințe, unită cu amărăciunea de-a nu fi niciodată prețuit. Acesta e blăstemul tuturor demagogiilor din lume, al demagogiei noastre străine îndeosebi. E prea adevărat că lucrurile au ajuns la noi mai departe decât în Franța, unde zeci de ani de serviciu credincios pentru stat se 'ncheie c-o condamnare pentru plata de cheltuieli de judecată, ca la d. Roustan, și că ingratitudinea cea mai neagră așteaptă pe omul datoriei, pensiile reversibile însă pe fanarioții cari din conspirație și trădare și-au făcut o meserie. Toate acestea sunt adevărate, precum e adevărat că tot ce e sterp ca inteligență și viermănos ca morală ajunge repede sus sub domnia roșie.

Deci adevărat este că d. Callimach Catargiu n-ar fi găsit răsplata patriotismului său decât în conștiința sa proprie și în stima smulsă cu de-a sila conștiinței d-lui Stătescu, o stimă pe care chiar acest om pervers trebuie s-o aibă în fundul sufletului său, spre pedeapsa perversității sale și pentru a simți ce mic este, dar pe care, se 'nțelege, nu va mărturisi-o niciodată.

Dar oare aceasta e România pentru care cineva lucrează? Oare numai România timpilor lor era aceea pentru care lucrau români? Oare prezentul și numai prezentul determină actele unui om? Desigur că gloria partidului roșu nu merită un sacrificiu, o picătură de sânge românesc, precum nu merită un ban românesc. Desigur că domnia strivitoare și ucigașă de populație a acestui partid de venetici nu merită nici o jertfă din partea cuiva și ar merita din contra învățămintele lui Vlad Vodă Țepeș … Dar deasupra mizeriei actuale stăpânește liniștit steaua neamului românesc, aprinsă trecutului și viitorului nostru. Nu pentru hotelul actual renunță cineva la o satisfacere îndreptățită, ci pentru patria viitoare.

Iată dar de ce nu aprobăm mijlocul de apărare în cestiune.

Pe de o parte se poate ca această publicare să atingă interesul țării în cestiunea Dunării, pe de alta cabinetele străine pot să susceapă o neîncredere puțin îndreptățită față cu corpul nostru diplomatic și să nu-l crează îndestul de discret spre a intra în tratări cu dânsul. Personal, d. Callimach Catargiu are fără îndoială cuvânt, dar ca ministru plenipotențiar nu. Cât despre persoana sa, a dovedit asupra oricării îndoieli că a apărat interesele țării în cestiunea Dunării, însă acest merit pierde din valoarea lui prin publicarea de documente, căci în linia întâia desigur nu poate fi vorba de persoana sa și mai puțin de aceea a d-lui Stătescu. Și chiar dacă n-ar exista inconvenientul întâi, chiar dacă cestiunea Dunării n-ar fi deloc atinsă prin publicație, posibilitatea numai de-a aduce discredit corpului diplomatic e un neajuns îndestul de însemnat pentru a fi putut opri publicarea în cestiune.

Era fără îndoială un sacrificiu mare din partea unui bărbat onest de-a renunța de la această satisfacere, un sacrificiu pe care numai d. Stătescu nu putea să-l merite. Dar, precum am zis, e vorba de o ordine de lucruri superioară persoanelor, superioară prezentului 'ntreg, din al cărei punct de vedere suntem cu părere de rău siliți a nu admite o satisfacțiune care ar putea să implice în ea atingerea unui interes general.

❦

[12 decembrie 1881]

Precum ilustrul d. Giani, o personalitate pe cât de profundă pe atât de măreață a partidului roșu, se visează în Cameră exercitându-și meseria de advocat și se adresează deputaților cu esclamația „D-nilor judecători!“, tot astfel ilustrul d. Stătescu, ca ministru al afacerilor străine, se simte asemenea pledând, și-n loc de-a căuta să dea lămuriri în cestiunea dunăreană d-sa caută pur și simplu să dovedească contrariul de ceea ce-a zis apărătorul părții adverse. Partea adversă e … țara, al cărei ministru este d. Stătescu. Ce face însă asta? Lucrul de căpetenie este nu ca țara să aibă dreptate, ci ca advocatul Stătescu să înduplece pe judecători în contra opiniunilor părții adverse.

Astfel, pe când d. Vernescu sau alții din Cameră pun în discuție modul în care Europa își poate exercita dreptul de supravegheare pe Dunăre, fără a atinge suveranitatea statelor țărmurene, d. ministru de esterne, într-o pledoarie ce ocupă nouă coloane ale „Monitorului“, dovedește că acest drept este direct și nici ne e permis a-l pune în discuție. Nu supraveghearea diplomatică o vrea d-sa, ci supraveghearea directă prin organe anume a străinătății.

Nu prejudecăm cestiunea. Dar în orice caz e ciudat a vedea pe un ministru al României punându-se din capul locului pe terenul celor mai largi concesiuni în materia supravegherii și nedându-și seama că ar putea să existe moduri de supravegheare în care să se strecoare elemente de suprematizare cu totul de altă natură.

În pledoaria sa d. Stătescu nu se sfiește de-a spune chiar câte un neadevăr.

Astfel zice:

Nu se declara ieri aicea, de opozițiunea conservatoare, prin organele ei autorizate, că dacă Comisiunea riverană pe această parte a fluviului s-ar constitui în certe condițiuni și s-ar admite în sânul ei, pe lângă delegatul Austriei și acela al Rusiei, și al unei a treia mari puteri, nu ar vedea nici un inconvenient să dea acestei Comisiuni nu numai supraveghearea, dar și dreptul de-a aplica reglementele și a face poliția efectivă a navigațiunii în apele și porturile noastre?

Noi credem opiniunea aceasta neîntemeiată și abătută de la tractate.

Iată lucruri ce nu le-a susținut nimeni, nici ieri, nici alaltăieri, încât e nespus de comod de-a declara neîntemeiate și abătute de la tractate opinii ce nimenea nu le-a enunțat.

Iată ce s-a zis în adevăr:

Pe lângă aceste două puteri (Austria și Rusia), cari ar avea deopotrivă drepturi (în Comisia Mixtă), ar trebui să căutăm o a treia, căreia sunt gata să-i dau și prezidenția. Față însă cu o astfel de comisiune nu vom face concesiunea ce aș face-o Comisiunii Europene și aș revendica sus și tare dreptul de-a aplica regulamentul pe teritoriul meu.

„A revendica sus și tare pentru țară dreptul de-a aplica regulamentul pe teritoriul român“ înseamnă, după opinia d-lui Stătescu, a da acest drept Comisiei. Iată modul puțin conștiințios în care se citează la noi opiniile adversarilor politici.

❦

[13 decembrie 1881]

Cu aroganța cunoscută a foilor ungurești, care stă cu totul în disproporție cu însemnătatea statului și rasei maghiare, și cu un amestec de espresii de rând caracteristice pentru elementul semitic care face politică în Ungaria, oficiosul „Pesther Lloyd“ revine din nou asupra conflictului austro-român, vorbind în chipul următor:

Dac' ar fi vorba numai de mojicia regală română n-am mai pierde nici un cuvânt asupra afacerii și am putea aștepta cu liniște ca Ministerul de Esterne să-și procure satisfacțiunea ce i se cuvine în toate împrejurările. Însă insulta în fața căreia monarhia noastră stă într-o poziție comică, de neputință este espresia caracteristică a unui întreg sistem de inconveniente nepilduite, a unui sistem care, prin concursul nostru din nenorocire, sapă poziția noastră din Orient, ba face precarii până și relațiunile noastre cu cabinetele europene. Când, după ani de muncă, prin acte de abnegație și sacrificii, ajungem a stabili cu puterile mari ale Europei relațiuni clare și hotărât determinate, e destul ca unul din micile state din Balcani să ne stea 'mpotrivă c-o arogantă îndrăzneală, pentru ca să se desfășoare numaidecât nu numai întregul problem al politicei noastre orientale, ci chiar acela al relațiunilor noastre europene. Cine stă dindărătul vasalilor eliberați, cine-i mânâ 'nainte? Această întrebare ni se impune de sine și e de natură a arunca o umbră întunecoasă asupra celor mai clare din relațiunile noastre. De azi pe mâni se turbură orizontul nostru asupra situației europene și abia mai putem distinge cu siguranță cine e amic, cine adversar.

Voim să primim o asemenea poziție? Iată lucrul asupra căruia cată să ne deslușim cât de curând. Voim în adevăr să ne aranjăm astfel încât întreaga noastră politică europeană să atârne de bunul plac al României, Serbiei, Bulgariei sau al Muntenegrului? Protectoratul de care se bucura unul sau altul din sateliții balcanici să atingă când atitudinea noastră față cu Germania, când relațiile noastre cu Rusia și cu Marea Britanie, ori de câte ori i-ar veni în gând României sau Serbiei de-a se purta arogant cu noi? Voim oare să dăm acestor naționalități interesante puterea de-a influența direct ori indirect soarta Austro-Ungariei? C-un cuvânt voim ca tocmai în punctul acesta să intrăm în moștenirea Turciei? Cu considerațiunile acestea avem să ne ocupăm, și rezultatul lor trebuie să fie determinant și în cearta cu România. Credem că, în cestiunea aceasta, răspunsul nu poate fi decât unul. Aceasta e ca, fără grijă pentru firele ce se țes încoace și încolo între statele balcanice și vreunul din cabinetele europene, să nu dăm ascultare nici unei alte considerații în fiece caz singular decât cerințelor demnității noastre de mare putere. Precum nu trebuie să îngăduim în nici o împrejurare europeizarea vreunui litigiu dintre noi și micele state învecinate, tot astfel nu trebuie să judecăm asemenea incidente din punctul de vedere al conexității cu situația europeană. Afacerea noastră cată s-o reprezentăm noi singuri și e treaba noastră de-a pedepsi aroganța împotriva noastră a micilor state vecine. Dacă în respingerea unor asemenea escese vom lucra numai o singură dată sub influența dispozițiunilor europene am pierdut jocul pentru totdauna și cată să ne pregătim ca din an în an să fim supărați de acele organisme, cari n-au ce pierde, nici măcar șira spinării.

Iată ce avem de ascultat din partea organului oficios unguresc. „Bange machen gilt nicht“ zice un proverb nemțesc. Numai dacă n-am ști în ce disproporție stă lăudăroșia maghiarilor cu puterea lor, insanitățile statistice ale organelor lor ar avea poate oarecare efect asupră-ne.

Din nefericire pentru oficiosul de la Pesta nu vom fi niciodată în situația de-a avea de regulat singuri cestiunile dintre noi, deși chiar în cazul acesta nu prea suntem în stare a suscepe teamă de vitejia maghiară.

Vitejia la … distanța cuvenită e un lucru comod și admirabil. De aproape nu prea e de seamă. Cânele care latră mult nu mușcă, zice un proverb, și prea fac gură foile ungurești pentru ca dinții să nu le fie parte scoși demult, parte știrbi.

❦

[15 decembrie 1881]

Contele Hoyos sosind la Viena, unde a fost chemat de ministrul de esterne pentru a raporta, oficiosul „Fremdenblatt“ crede că va afla în curând dacă sunt întemeiate speranțele pentru o încurândă restabilire a relațiilor amicale la cari o îndreptățeau cele mai nouă informațiuni din București.

Multe știri, urmează oficiosul vienez, indicau că în adevăr d-nii din București pun mare preț pe înlăturarea încurândă a incidentului provocat de discursul tronului. Nu numai că organul declarat al cabinetului din București se servă de un limbaj plin de afecțiune pentru monarhia noastră, dar și din vizita pe care d. Brătianu a făcut-o ambasadorului nostru înainte de a părăsi Bucureștii se poate conchide că sferele conducătoare din România s-au lămurit asupra seriozității situației și au hotărât a și lucra conform cu ea. Vor fi decis sau nu încă modul în care să dea satisfacțiune monarhiei noastre? Nu știm. Dar credem a putea admite că d. Brătianu s-a lămurit pe deplin ce puțin preț au pus sferele determinante de la noi pe declarațiunile făcute de d-sa acum opt zile în Camerele române. Contele Hoyos desigur nu l-a lăsat în îndoială că guvernul nostru nu a putut găsi o satisfacțiune suficientă pentru necuviințele din discursul de tron, în evazivele considerațiuni istorice, cari ocoleau esența lucrului pe cari le-au făcut d. Brătianu cu privire la însemnătatea monarhiei noastre pentru națiunea română. Singur faptul că ambasadorul a fost chemat la Viena pentru a face raport era o dovadă îndestul că în sferele hotărâtoare opinia despre insuficiența declarațiunilor d-lui Brătianu era aceeași ca și opinia publică din amândouă jumătățile monarhiei.

Mult au trecut de când organele celor mai diverse partide de dincoace și de dincolo de Leitha n-au judecat atât de în acord asupra vreunei cestiuni ca în cazul de față. Atitudinea pe care au observat-o foile dirigente ale tuturor partidelor față cu acea „causerie“ istorică, dar prea puțin politică a d-lui Brătianu a fost o dovadă cât de exact a judecat guvernul nostru când au văzut în întorsăturile ciudate a discursului de tron o atingere a respectului datorit monarhiei noastre.

Ție seama de aceasta și „Le Journal des debats“ și „Le Nord“ din Bruxelles, care, referindu-se la un articol din „Fremdenblatt“, se mirau cum de n-am putut găsi în discursul de vineri al d-lui Brătianu o satisfacție suficientă pentru lipsele de tact ale discursului tronului. Speranța pe care o esprima foaia rusească ce apare în Bruxelles, cumcă cabinetul din Viena, în contra manierei noastre de a vedea, se va declara mulțumit cu declarațiunile d-lui Brătianu, a fost înlăturată prin fapte. Avem cu atât mai puține motive de a intra într-o polemică cu „Le Nord“ cu cât n-am tăgăduit orice însemnătate discursului d-lui Brătianu, precum susține acea foaie. N-am putut vedea în ea o satisfacțiune suficientă și împărtășim părerea aceasta cu majoritatea mare a acelei populații din Austro-Ungaria care se interesează de politică. Convingerea aceasta a câștigat-o și „Le Journal des debats“ din citirea gazetelor austriace și se arată rău dispus pentru aceasta. Adresându-se direct la „Fremdenblatt“, foaia franceză ne spune că, de vreme ce, după propria noastră părere asupra conflictului, ordinul dat contelui Hoyos de a suspenda relațiile sale personale cu guvernul din București nu are a face cu cestiunea dunăreană, am putea să ne mulțumim cu declarațiunile d-lui Brătianu, căci, dacă provocațiunea a fost numai platonică, nici satisfacțiunea nu trebuie fie altfel. Logica acestui raționament e cu totul nepricepută pentru noi. Nu urmează deloc că provocațiunea a fost platonică din faptul că guvernul nostru nu pune în legătură esența meritorie a cesiunii dunărene cu afacerea de onoare ocazională prin discursul tronului. Platonismul nu e nicăiri mai puțin la locul lui decât în afaceri de onoare. Nu cunoaștem insulte platonice și prin urmare nici satisfacțiuni platonice și ne mirăm că tocmai o foaie franceză ne dă o asemenea lecție despre afaceri de onoare.

Nu cerem de la România un lucru ce n-ar fi echitabil. Nu facem cabinetului din București pretențiuni cari ar putea să-i atingă onoarea. După cât știm — și credem a fi bine informați în punctul acesta — cabinetul vienez n-a făcut nici o cerere în București în privirea satisfacțiunii exigibile pentru mesajul tronului. Cu totul din vânt e aserțiunea pe care-o întâmpinăm într-o telegramă din Praga a „Noii prese libere“, care zice că, după asigurări oficioase, demisiunea d-lui Brătianu ar fi singurul mijloc al unei învoieli pacifice cu România. „Noua presă liberă“ însăși pune-n îndoială aserțiunea corespondentului ei; și-n adevăr are cuvinte pentru aceasta, cu toate că o telegramă din Viena a ziarului „Politik“ (din Praga) declară fără nici o rezervă că, în sferele Ministeriului de Esterne, demisiunea d-lui Brătianu e considerată ca singurul mod al unei înlăturări pacinice a diferențelor dintre Austro-Ungaria și România. După toată probabilitatea corespondentul „N. pr. libere“ și-a luat înțelepciunea din telegrama ziarului „Politik“, dar n-a avut cuvânt de a vedea în ea o comunicație din sfere guvernamentale. Știrea din „Politik“ a influințat-o tot atât de puțin Ministerul de Esterne ca și articolele provocatorii pe cari organul boem le aduce din când în când în contra actualului ministeriu sârbesc, pentru a face bucurie d-lui Ristici. Dar acestea în treacăt. Repetăm că din partea cabinetului nostru nu i s-au pus guvernului din București nici un fel de condiții de la îndeplinirea cărora ar atârna închiderea incidentului. Rezultă din toate că Ministerul nostru de Esterne lasă la libera apreciare a sferelor guvernamentale din România de-a găsi modul propriu pentru a restabili vechile relațiuni amicale între România și monarhia noastră; dar se 'nțelege de sine că satisfacțiunea trebuie să fie leală, și fără rezervă și să corespunză cu uzanțele diplomatice ce există între state suverane și cu poziția de mare putere a Austro-Ungariei.

❦

[16 decembrie 1881]

Agenția Havas s-a grăbit se vede a împărtăși lumii uimite că d. Callimach Catargiu s-ar fi făcut vinovat de sustragere și divulgare de importante documente diplomatice, o acuzare pe care a ridicat-o la cele mai gingașe și mai fragile virtuți ale Adunărilor noastre, d. Fleva în Cameră și Cato în Senat… Cato al României: d. P. Grădișteanu.

În urmarea acestora fostul ministru plenipotențiar a adresat foilor din Paris o scrisoare, reprodusă a doua zi de foile germane, prin care reduce mult valoarea aserțiunilor celor două virtuți, afișate cu nepilduită candoare în Corpurile noastre legiuitoare.

Scrisoarea, datată din Paris, 20 decemvrie, se rostește astfel:

Jurnalele reproduc o depeșă din București care anunță că m-am făcut vinovat de sustragerea și de divulgarea unor importante documente diplomatice.

Permiteți-mi să am recurs la publicitatea de care dispuneți pentru a esplica această noutate și a o reduce la proporțiunile ei adevărate.

Pentru a justifica revocarea mea recentă din postul ce-l ocupam la Paris guvernul d-lui Ioan Brătianu m-a acuzat de a fi compromis, prin grave neglijențe în îndeplinirea misiunii mele în Anglia, interesele țării mele în cestiunea Dunării.

Onoarea mea era atacată. A trebuit să răspund, publicând o corespondență schimbată în acea epocă între d. Brătianu și mine, care espune vederile noastre reciproce asupra purtării ce se cuvenea a se ține. Ea nu trădează încrederea nici unui guvern, nu destăinuiește nici un secret de stat ea constată pur și simplu că mi-am făcut datoria.

Primiți etc.

Considerând lucrul mai de aproape, d. Ioan Brătianu îndeosebi n-ar avea tocmai cuvânt să se supere de publicarea în cestiune. Depeșă de fericită concepție prin care recomandă ambasadorului o atitudine defensivă în cestiunea dunăreană, atât de defensivă încât să se învârtească pe terenul recunoscut și mlăștinos al promisiunilor Boerescu, l-a curățit atât de deplin în fața Austro-Ungariei încât d-nii de la Viena, deși fac oarecari greutăți în privirea satisfacțiunii ce va fi silit a da, totuși dau acestor greutăți mai mult aerul unor cochetării din esces de virtute decât al unor îngrădiri serioase.

Dacă poate fi cineva supărat e numai d. Boerescu. Arareori s-a văzut o atât de completă lipsă de idei în materie internațională ca în depeșa prin care marele om de stat recomandă o atitudine atât de espectativă și de tăcută încât nici să nu se bage de seamă că există o cestiune dunăreană. Surprins asupra profundității planurilor sale, pline de meșteșug și adâncime, d. Boerescu a și exprimat via sa indignare asupra acestei publicațiuni.

Dar aceste supărări nu ne prea privesc. Singura cestiune care ne preocupă este dacă d. Callimach Catargiu nu se înșală cumva când crede că publicațiunea sa e cu totul inofensivă în privința părții meritorie a cestiunii Dunării.

În hârtiile publicate se citează numele unui consiliar al M. Sale Britanice și i se atribuie, deși nu tocmai cu toată preciziunea, oarecari vederi proprii în cestiunea dunăreană. Fără îndoială Austria putea cunoaște acele vederi și pe alte căi decât publicarea de documente române și, dacă nu i se spune nimic nou Austriei și nimic poate ce-ar fi avut a tăgădui însuși ministrul englez, totuși calea puțin uzitată a publicării premature de documente nu credem că ar conveni tocmai mult puterii care au avut bunăvoința de-a ne sprijini cu oarecare căldură în cestiunea aceasta.

Fără a împărtăși indignarea de comedie a virtuților gingașe, întoarse și pe dos și pe față, a ilustrațiunilor parlamentare din partidul roșu, totuși credem că fostul ministru plenipotențiar ar fi făcut mai bine să amâne o satisfacțiune atât de lesne de căpătat, deși recunoaștem toată gravitatea provocării și toată falsitatea situației sale față cu lumea în care trăiește, dacă și-ar fi impus tăcere.

❦

[17 decembrie 1881]

„Românul“ ne face o imputare gravă din buna opinie pe care ziarul izraelit „Apărătorul“' pare a fi având despre partidul conservator. Nu știm ce-o fi zis „Apărătorul“, căci am scăpat din vedere articolul în cestiune și numai pe citatele „Românului“ nu ne putem întemeia; dar dacă a luat act de repetata noastră declarare că nu urâm pe evrei desigur de adevăr a luat act.

Marile fenomene sociale se întâmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală tot atât de necesară ca și evenimentele elementare și dacă nu putem zice că avem ură în contra ploiei, chiar când cade prea multă, sau contra ninsorii, tot astfel nu ură putem simți pentr-un eveniment atât de elementar ca imigrațiunea în mase a unui element etnic care-a contractat anume apucături economice ce nu ne convin, sub persecuțiile altor popoare. Dar totodată nici o minte serioasă nu poate pretinde ca poporul nostru, cel nevinovat în chestie, să poarte urmările nefaste ale persecuțiilor ce izraeliții au avut a le suferi de la alții. Alte popoare i-au oprit de la meșteșuguri, deci s-au dedat cu negoțul și, neajungând acesta, cu specula mai ales; de aci nu urmează că putem suporta un element prea numeros, a cărui ocupațiune de căpetenie să nu consiste în producțiune de valori intrinsece, ci în producerea de valori de loc și de timp numai, precum se numește, cam eufemistic, precupețirea și colportajul.

Izraeliții în numărul în care sunt astăzi constituie o putere de a cărei acțiune cată neapărat să se țină seamă. A face să nu existe această putere nu stă în facultatea omului de stat, precum nu poate cineva desființa Dâmbovița ori Ialomița; cestiunea nu poate fi decât a o face în adevăr folositoare.

Precum un râu de munte îneacă nefiind supus voinței determinante a omului, pe când cu albia regulată el poartă vase și devine un izvor de înavuțire pentru câmpiile ce le petrece, astfel și un element etnic care ar lăsa curs liber numai instinctelor sale ar fi periculos, pe când abătut în albia unei munci liniștite și productive ar deveni folositor patriei lui adoptive și, cu vremea, ar ține poate la pământul ei sfânt tot cu atâta tragere de inimă ca și urmașii acelor războinici păstori cu puternice și încăpătoare cranii cu cari Radu și Dragoș au cuprins câmpiile Moldovei și ale Țării Românești.

O serioasă reorganizare socială și apărarea meserielor de concurența articolelor gata importate din străinătate, așadară măsuri interne, combinate cu alte vederi de politică economică decât ale absolutului liber schimb cari au domnit pân-acuma ar fi poate în stare de-a ocupa brațele și inteligențele celei mai nouă imigrațiuni cu o lucrare mai folositoare și mai spornică decât precupețirea spirtului, care-n ultima linie nu se poate face decât în detrimentul sănătății și bunei stări a celei mai importante părți a poporului românesc, a țăranului.

Cestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvânt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare. Voim statul național, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureți.

Arta de stat a d-lui C.A. Rosetti a consistat din contra a face pe român să semene cu orice parte a străinătății mai mult decât cu el însuși; să semene a francez, a englez, a neamț, numai a român nu.

Noi credem că, mănținându-se cu statornicie punctul de plecare al statului național, e mai mult ori mai puțin indiferent dacă oamenii cari supun dezvoltarea lor proprie dezvoltării naționale a României sunt în orice caz de origine pură traco-romană, sau dacă într-un număr de cazuri această origine nu este atât de proprie.

Astfel d-nii Mandelbaum și Rosenbluth pot fi atât de români ca și Giani, Carada ori Pherekydes, căci ce mi-e Mandelbaum, ce mi-e Pherekydes? Că unul o fi originar din Tarnopol, altul din Epir, în ce mi-e preferabil unul celuilalt?

Ba cine știe? Poate chiar presupusul Mandelbaum ar fi mai exigent față cu sine însuși pentru a aspira la portofolii ministeriale decât Pherekydes; ar învăța poate mai mult și ar cântări cu mai mult scrupul valoarea sa proprie, intelectuală și morală, până a râvni atât de sus.

Așadar ce ne impută foaia guvernamentală? Că nu punem pe românii „Românului“ mai presus decât pe cei cari aspiră a deveni poate mai buni români decât cei de sus? Că nu punem Caradalele mai presus de Mandelbaum ori Feigelstock? Pentru că au nume străine? Egal de străini ca origine, egal de improductivi ca elemente economice și de-o valoare socială egală, noi nu găsim nici un cuvânt pentru a decerne superioritatea unuia sau celuilalt.

E însă pentru noi sigur și netăgăduit că actualul sistem de exploatare economică poate face loc, sub domnirea altor idei, unui sistem de armonie a intereselor, că în locul speculei poate veni industria și anume industria aceea care întregește activitatea agricolă și stă în legături cu ea. Un asemenea sistem precum îl descrie Laing că există în Danemarca bunăoară ar ocupa brațele, pân' acum improductive, într-un mod folositor și lor și semenilor și s-ar înlătura gravele neajunsuri ale disproporției de azi dintre clasele producătoare și cele consumatoare.

Dar pentru o asemenea reorganizare sănătoasă se cere un bagaj mai mare de idei decum îl dau articolele foilor politice din Paris și conferințele d-lui Jules Allix asupra „Melcilor simpatici“, vestitele izvoare de învățătură pentru demagogia roșie care ne guvernează.

Dar … am lunecat deja pe un teren străin discuției. Dacă „Apărătorul“ ar vrea să ne facă amici ai cauzei izraelite ca atare, ai cauzei naționale a unei rase străine celei române, am trebui să protestăm. Dar dacă crede că procesul de asimilare se va face cu mai multă cruțare și siguranță sub domnia unor vederi conservatoare, atunci are poate cuvânt.

❦

[18 decembrie 1881]

Scuzele pe cari d. Stătescu le-a făcut în sfârșit cu toată umilința cabinetului din Viena au izbutit a înlătura conflictul austro-român.

Dar cum? Asta e cestiunea.

După limbajul viteaz al mesajului, i s-a spus guvernului în Adunare că nu-i rămân în fața Austriei decât două atitudini de ales: sabia sau umilirea. Neputând fi vorba de sabie, același d. Stătescu, al cărui spirit e oarecum inspiratorul pasajelor în cestiune din discursul tronului, face astăzi — în numele țării se înțelege — cele mai umilite scuze Austro-Ungariei.

„Românul“ vorbea odinioară de un minister ieșit din bătaia din picior a unui consul? Și cu toate acestea acel ministeriu nici ceruse scuze cuiva, nici se ridicase prin străini. E drept că un ministeriu roșu căzuse prin bătaia din picior a unui consul, dar nimenea nu se urcase prin ea.

Dar oare astăzi cu ce preț stă cabinetul Brătianu? Cu prețul umilirii complete.

Lucrul meritând un studiu mai amănunțit, vom reveni asupră-i.

❦

[18 decembrie 1881]

Pe când în afară d. Stătescu esprimă în mod franc și leal viile sale regrete pentru tot ce a fost considerat ca blesant de cătră guvernul Austriei, încât în privirea desfacerilor esterioare stăm bine de tot, înlăuntru se petrec lucruri ca cele relevate în ședința Adunării de la 14 decemvrie, cari dovedesc că și desfacerile interne stau bine.

D. C. Mihăilescu, profesor, deci după art. 49 al legei comunale funcționar salariat al statului, poziție incompatibilă cu funcțiunea de membru al consiliului comunal, e ales membru în consiliul orașului Galați și de-aci primar al acelui oraș. Ministerul confirmă această numire, pe cuvintele esprimate de d. C.A. Rosetti în Adunare, că profesorul nu este funcționar al statului, el este preot al învățământului. În calitatea de preot și de călugăr, cari nu sunt escluși de la eligibilitatea în consiliile comunale, d. C.A. Rosetti a confirmat alegerea aceasta de primar.

E drept că d. Mihăilescu și-a dat de-atunci încoace demisiunea, dar confirmarea din partea d-lui Rosetti nu încetează de-a fi incorectă.

A doua cestiune a fost cea relevată de d. C. Radu. După legea consiliului județean de la 1864, acest consiliu nu poate impune o contribuțiune decât cu aprobarea Corpurilor legiuitoare. Constituțiunea asemenea zice: impozitele votate de consiliile județene și comunale trebuie să primească confirmațiunea puterii legiuitoare și întărirea Domnului.

Consiliul județean de Bacău însă a crezut de cuviință, în anul 1880, să adaoge, pe lângă două zecimi legale, o a treia zecime. A votat și a pus în buget acea a treia zecime și a înaintat ministerului bugetul spre confirmare. Ministerul confirmă bugetul, îl înapoiază consiliului declarând că-l aprobă, cu rezerva însă a aprobării Corpurilor legiuitoare pentru a treia zecime. Consiliul insistă să i se dea voie a percepe acea zecime și Ministerul răspunde că poate s-o perceapă (fără aprobarea prealabilă a Camerei).

Această zecime, care s-a perceput pentru cele mai nobile și mai bune… pretexte, la ce-a servit? A servit la ce servește la noi în țară orice ban perceput din sudoarea contribuabilului: la întreținerea unei societăți anonime pentru esploatarea bugetului.

Astfel, fără știrea lui Dumnezeu și a oamenilor, prin simplă conivență a ministrului cu vrun grup de postulanți de prin județe, se creează dări ce storc zeci de mii de franci din spatele contribuabililor, pentru ca din acești bani să se creeze… ce? Lefuri pentru membrii din consiliul județean, diurne și altele. Toate aceste, bineînțeles, prin călcarea stipulațiunilor formale ale Constituției.

❦

[19 decembrie 1881]

E foarte probabil axiomul stabilit de-o seamă de antropologi că activitatea omenească, de orice natură ar fi, crește și scade în pătrat. După ce onorabilul d. Stătescu a urcat glasul său gingaș la pătrat prin discursul tronului, astăzi își scoate rădăcina pătrată a înrăutățirii sale primitive și devine un foarte umilit om de stat față cu puternica vecină Austro-Ungaria. E drept că ilustrul nostru ministru n-a făcut această voltă deodată. A trimis la Viena, rânduri rânduri, o serie de formulare de scuză, una umilită, alta și mai umilită, a treia de tot umilită, a patra în sfârșit umilissimă, până ce cabinetul din Viena a găsit că onor. Stătescu a atins marginea estremă a servilismului posibil și s-a declarat mulțumit. Cățelușul blond al d-lui Brătianu a trebuit să-și facă toate datoriile de cățeluș: să aporteze, să facă sluj și să se închine până la pământ! Acum toate sunt bune și frumoase, nu monarhia.

Istoria asta e atât de neplăcută și atât de greu de înghițit din partea onorabililor patrioți de profesie încât „Românul“ caută să distragă publicului prin articole polemice contra „Timpului“. „S-a îngroșat treaba de tot. Hai și ne-om lega iar de «Timpul», doar nu s-o băga de seamă ce rușine am pățit“, își zic onorabilii și atunci ne pomenim cu câte patru cinci coloane polemice, în care ni se zice ba că-l amenințăm pe rege cu soarta lui Ludovic XVI, ba că d. Carp a declarat că, în cestiunea Dunării, dă tot Austriei, nu numai ceea ce ea cere, și că noi l-am susținut și că în fine, din austro-maghiari ce ne deprinsesem a fi, am făcut o voltă la sfârșit și am batjocorit pe „Pesther Lloyd“. De ce? „Pentru că din momentul în care guvernul austro-unguresc refuză concursul patrioților de la «Timpul» ungurii latră ca câinii“.

Să ne-nțelegem. Foile ungurești latră totdeauna, dacă vor da concursul lor patrioților de la „Timpul“ sau dacă nu-l vor da.

Odată acest punct francamente stabilit, ce mai poftește „Românul“?

Dacă nu am zis acelaș lucru despre ziarele oficioase din Viena e pentru că nu meritau să zicem una ca aceasta despre ele. „Fremdenblatt“ îndeosebi s-a exprimat întotdauna c-o moderațiune de termeni demnă de recunoștință și, departe de a voi să înăsprească conflictul, a căutat din capul locului să-l îmblânzească. Și „Fremdemblatt“ e oficios. De aceea am reprodus articolele acestui ziar fără umbră de polemică, căci important și meritoriu în acele articole era să știm ce voiește monarhia vecină și, încă o dată, monarhia, nu d-nii unguri de cari nu ne preocupăm decât în treacăt, pentru că nu merită să se preocupe cineva de ei în mod serios.

Așadar în ce consistă volta noastră? Că am respins necuviințele unui ziar unguresc care se distinge prin mojicia lui față cu țara, față cu naționalitatea, față cu regele nostru chiar?

„Românul“ însă se poartă în adevăr așa ca și când un guvern conservator ar fi cerut scuze Austro-Ungariei. Dumnealor uită că nu li-i întâia: că a mai pățit-o și răposatul Golescu în alte împrejurări și că tocmai guvernul conservator, rău bun cum era, a prezervat țara și de umiliri, dar și de bravade zădarnice.

Când am citit discursul tronului ne-am zis că d. Brătianu trebuie să fi știind ce face. Am crezut, și ne-am amăgit în credința noastră, că în cestiunea Dunării d-sa se bucură de un sprijin atât de viguros din partea celor mai influente puteri europene încât poate îndrăzni să-și ridice glasul atât de sus. De-acolo atitudinea noastră, nimic mai puțin decât ostilă, până 'n momentul în care s-a declarat conflictul. Din acel moment am sfătuit pe Cameră că îmblânzească tonul, nu pentru c-am fi crezut să situația e periculoasă, căci ne convinsesem că nu e, dar fiindcă era în orice caz foarte neplăcut ca, pentr-o simplă cestiune de formă, să se 'ntrerupă relațiile cu o putere de prima ordine. Și tot această atitudine am păstrat-o pân-acuma. La ce grad de umilință va ajunge d. Stătescu nu puteam prevedea și dacă azi scriem în contra sa nu o facem pentru că a reparat greșala făcută, ci pentru că a reparat-o într-un mod atât de rușinos.

Ce imputări găsește „Românul“ să ne facă? Aceleași pe cari le făcea canalul său de scurgere acum două-trei zile și la cari nu răspundem niciodată. C-am fost amici ai Austro-Ungariei și am devenit adversari de când vedem că nu ne sprijină? Nu știe ce vorbește „Românul“, precum nu știe ce vorbește nici canalul său de scurgere. Dacă ungurii îngrijesc a ni se face antipatici prin tonul lor obraznic, prin maltratarea zilnică a consângenilor noștri din Ardeal și prin alte calități cu cari i-a sluțit Dumnezeu, adversari sau amici ai monarhiei ca atare, ca espresie unitară, nici am fost vreodată, nici vom fi. Sau, vorbind mai exact, căci aci nu e vorba de sentimente, vom fi amici ai puterii vecine pe câtă vreme va căuta să puie în armonie interesele sale cu acele ale țării noastre, și adversari, când va atinge aceste interese. Despre antipatii sau simpatii preconcepute nu poate fi nici vorba aci. Direcțiunea generală a afacerilor monarhiei nu este nici ungurească, ca să ne displacă, nici românească, ca să ne placă; nu este nici una nici alta; este o direcțiune care reprezintă interesele monarhiei în întregul ei, fără distingere de german, ungur sau ceh, și despre aceste interese e cestiunea dacă sunt sau nu armonizabile cu ale noastre. Ce simpatii, ce antipatii se 'ncap aci, în cestiuni de daraveri materiale, de negoț, de import și esport? Nici una. Pozitiv simpatică ar deveni monarhia numai atunci când și românul de acolo ar fi în patria lui tot atât de neîmpiedecat în dezvoltare precum e ungurul sau polonul; când monarhia l-ar considera și l-ar pune pe-un picior egal cu celelalte naționalități. Atunci în adevăr n-am avea cumpăna lui Shylock în mână nici în privirea intereselor, căci atunci românii monarhiei ar ocupa o zonă de producțiune și consumațiune înlăuntrul sferei noastre economice și desigur nu ne-am întrista dacă, prin schimb reciproc între muncă românească de-o parte și de alta, ei ar înainta material și intelectual în linie paralelă cu noi.

Dar aceasta e o perspectivă depărtată și de-aceea ținem cumpăna lui Shylock. Trebuie ca mai întâi ungurii să se uzeze definitiv, precum se uzează, să devie și mai incapabili de-a guverna decum sunt, să devie c-un cuvânt imposibili, ca turcii. Atunci va fi sunat ora acelei identități a intereselor despre care vorbește nobilul conte Andrassy, dar a căror congruență, în momentul de față, nu e tocmai deplină.

❦

[20 decembrie 1881]

Propter vitam vivendi perdere causas, a pierde, pentru a-și păstra o viață nemernică, tot ce dă valoare existenței omenești, iată formula după care se poartă partidul roșu. Precum, pentru popularitate, au riscat un șir de fraze viteze la adresa Austriei, tot astfel pentru a rămânea la putere se târăsc azi lingând mâna pe care voiau s-o muște și, loviți de această mână, siliți a buigui cea mai umilitoare din toate scuzele, maltratați ca niște adevărați valeți, ce espresie găsesc d-nia lor pentru a însemna acest act de înjosire? „O neînțelegere — zice «Românul» —, o gratuită presupunere“.

Dar pentru o neînțelegere, pentru o gratuită presupunere se cer esplicări, nu scuze, și nu în această formă, nu prin stoarcere de impotente lingușiri și de îngenucheate asigurări. Târârea la pământ se numește o esplicare francă?

Și dacă ar fi numai atât! Dacă afacerea ar privi numai pe d. Brătianu sau pe ilustrul său Stătescu n-ar fi nimic. Dar țara e târâtă împreună cu ei la picioarele unei puteri străine, țara trebuie să îngenunche și să ceară scuze pentru inepțiile a o mână de reputațiuni uzurpate și terfelite … și toate aceste pentru ce?

Pentru ca o gașcă de esploatatori să continue a trăi din buget.

Dorința de-a rămânea în buget i-a făcut să riște; frica de-a cădea îi face astăzi să lingă unde-au scuipat și să-și retragă într-un mod atât de nedemn cuvintele. Suntem siguri că dacă 'și reparau greșala prin retragere nici unul din urmașii d-lor nu era obligat a coborî atât de jos scara umilirii precum au coborât-o d. Brătianu, precedat de blondul său cățeluș.

Fără îndoială opoziția nu se poate decât felicita — în acest unic caz — că are un guvern atât de feștelit. Dacă d. Brătianu ar fi avut demnitatea de-a se retrage, orice partid ar fi venit în urmă-i ar fi luat guvernul acuzat de mai înainte de către toată haita de la „Telegraful“ și de la „Românul“ c-au venit cu sprijinul străinătății. Toată haita aceasta de gazetari pripășiți de prin cancelariile comisarilor de poliție sau de prin bărbieriile Parizului, orice vită botezată de d. C.A. Rosetti cu numele de roșu ar fi intonat în cor acuzațiunea că opoziția vine la putere cu ajutorul străinilor. Astfel, înrăutățiți pe de-o parte prin pierderea bugetului, plătiți pe de alta de străini, tot ce e natură de spion și de denunțător în țara noastră s-ar fi agățat de guvernul nou, precum s-au agățat acum câteva zile de-o sumă de oameni din opoziție, insinuându-le tot felul de monstruozități.

Ei bine, a fost un adevărat noroc pentru toată opozițiunea că pahidermele bipede cari formează majoritatea și sprijină guvernul își întind obrazul pentru a primi loviturile străinătăței. Dar oare pentru țară lucrul este indiferent? Oare aceste cocote politice, impertinente azi, fățuite mâni, lovite peste sulimanul pretextatului lor patriotism, acești oameni care-și sapă singuri orice urmă de autoritate morală arătându-se slugarnici și lingușitori către străini mai pot păstra destulă putere, inspira destul respect pentru a reprezenta interesele țării? Dacă într-o chestie de pură formă, de stil, unde e lesne a fi și serios și demn, ei s-au coborât atât de jos, ce se va întâmpla în cestiunile meritorii, de fond, precum e cestiunea Dunării însăși?

Se poate ca astăzi încă d. Ionescu să-și dezvolte interpelarea anunțată alaltăieri, prin care cere comunicarea actelor diplomatice. Ce se va vedea, ce se va putea vedea din acele acte decât pecetluirea formală a umilirii naționale?

Guvernul conservator a venit prin bătaia din picior a unui consul, onorabili patrioți? Dar cu ce preț stă ministerul fățuit al d-voastră la putere? Când și cui a făcut guvernul conservator scuze? Niciodată și nimănui. Nici chiar atunci când ați înscenat scandalul de la Slătineanu și insultarea d-lui de Radowitz. V-ați dat demisia când a bătut din picior pentru că erați prea lași pentru a-i da piept, dar guvernul care v-a urmat n-a făcut scuze în străinătate. Simple esplicări verbale, pe cari principele de Bismarck nu le-a comunicat nicicând publicității, au aplanat un conflict de o natură, știți prea bine, cu mult mai gravă.

❦

[22 decembrie 1881]

Ședința de sâmbăta a Adunării a trecut fără să fi fost vorba de nota pe care guvernul umilirii naționale a adresat-o Vienei.

Pentru cel ce știe apreția lucrurile — nu vorbim aci de pahidermele bipede de la fel de fel de gazete, cari nu înțeleg nimic, nici de publicul mare, care nu cunoaște dicționarul propriu cu termenii căruia un popor se maltratează — dar, pentru cine știe apreția lucrurile, o formă mai servilă și mai înjosită decât aceea a scuzelor d-lui Stătescu nu se putea. „O neînțelegere!“ strigă gazetele oficioase. Dar o neînțelegere se înlăturează nu prin scuze, ci prin o înțelegere. Forma unei înțelegeri, unei explicațiuni este cu totul alta decât cea impusă de cabinetul din Viena guvernului nostru.

Iată darul de Anul Nou pe cari d-nii Rosetti-Brătianu îl aduc țării. Se 'ntâmpla pretutindenea ca, în ajunul zilei în care un an trece și altul vine în rotitoarea vremilor cale, oamenii între ei să-și adreseze dorințe reciproce, încurajându-și aspirațiunile pe viitor; copiii să fericească pe părinți, părinții pe copii. Poate muma Românie, această glorioasă și blândă mumă, să fi așteptat și ea de la copiii ei felicitări. Dacă nu alta, dar cel puțin ca vecinic să rămâie numele ei sus ca și culmile munților, viața ei puternică ca a codrilor pururea verzi de brad.

Copiii ei? O mai fi având ea copii adevărați, sau tot ce furnică deasupra mulțimii e o adunătură de bastarzi suplantați adevăraților ei fii, fără umbră de simțire pentru onoarea și demnitatea țării? Bastarzi rahitici cari speculează numele și demnitatea patriei lor, mijlocitori ai rușinei între țară și străini!

Astfel cel întâi An Nou al noului regat primește în inventarul lui o umilire.

Ce-ar fi fost mai simplu în adevăr decât de-a evita cu totul o asemenea umilire, de-a nu pune în mesaj vorbe ce, fără nici un folos pentru cestiunea Dunării, să silească țara la îngenuncheare?

Abia ne iertăm iluzia de-a fi crezut că d. Brătianu voiește ceva cu acel mesaj. Ne-am convins că nu voia nimic, că nu avea îndărătul lui pe nimenea, că totul era o bravadă menită a-i susținea popularitatea și al cărei rezultat a fost de-a potricăli și mai mult numele său demult sfâșiat prin călătoria de la Livadia și cesiunea unei părți de țară.

Întrebându-ne cu mâna pe inimă care ministru ar fi putut în România să comită acel șir de inepții și de greșeli pe cari le-a comis d. Brătianu cu cameraderia sa politică și cu toate acestea să rămâie la putere? Dacă un guvern, fie conservator, fie cum ar fi fost, ar fi cedat Basarabia stat-ar fi două zile la putere? Dacă unul ar fi adresat acele umilite scuze pe cari d. Stătescu le-a adresat Austriei, avut-ar-fi trei zile de trăit? De la un capăt la altul al țării presa roșie ar fi înfierat pe un asemenea guvern, ar fi ridicat ulița în contra lui, cu jalbe 'n proțap, am fi văzut pe corifeii partidului împresurând palatul regal, amenințând cu pușcăria, cu moartea chiar pe un asemenea guvern.

Dar roșii au făcut aceste greșeli și roșiilor li-e permis orice. Și nu ne mirăm că li e permis. Ei au știut să ia țării orice mișcare neatârnată, au știut să prefacă încetul cu încetul listele de alegători în liste de funcționari plătiți, au știut să întindă sistemul corupției și cumpărării de voturi ca o mreajă de fier asupra țării întregi. Orice-ar gândi oamenii despre guvernul roșu, oricât l-ar desprețui în fundul inimei, ei sunt legați prin mii de interese create în mod factice de guvern și nu pot lucra altfel.

Dar dacă o țară se poate guverna astfel, dacă prin săturarea unor serii de interese private se poate amorți și paraliza bătaia liberă a inimei ei, dacă 'n locul deliberării poate veni stupiditatea unei turme conduse de bunul plac a doi-trei oameni, la ce mai trebuie atunci Parlament, la ce alegeri? Toate lucrurile câte se fac astăzi s-ar putea face fără aparatul costisitor al unor reprezentațiuni cari nu mai reprezintă nimic.

❦

[23 decembrie 1881]

Presa este pe deplin liberă în țară la noi și nici nu credem că o mărginire a acestei libertăți ar fi vrun folos. E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experiențele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decât al adevărului. Despre relele economice produse prin acest soi de întreprinderi nu mai vorbim. Nu există întreprindere cât de hazardată, cât de calculată pe ușurința publicului și pe voința de a-i esploata nerozia care să nu fi fost susținută adesea de presa de toate culorile și, când ne-aducem aminte de concesia Stroussberg și de susținerea vie a acestei afaceri premeditat putrede din partea „Românului“ și a altor gazete din vremea aceea, când ne aducem aminte cum foaia principală a partidului liberal, a d-lui Brătianu și Rosetti, a trecut drept prim București în coloanele sale o reclamă a Creditului Mobiliar, putem constata lesne că numai în rare cazuri este chip de-a prezerva acest instrument de acțiune politică de venalitate.

Nu vorbim aci de personalități. Desigur există personalități oneste în această breaslă, dar ele sunt așa pentru că așa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de cari publicistul cutare ori cutare scapă, de cari publicistica nu poate scăpa.

Cu toate acestea există o garanție în contra acestor neajunsuri și o garanție puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalități politice cari au până la un grad oarecare responsabilitatea întreprinderei. În acest grup se vor afla totdauna oameni de un caracter cu desăvârșire corect, cari vor ști să împiedece ca în numele lor să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuațiune. De aceea e și practic de-a nu ținea seamă decât de opiniile acele ale publicisticei cari sunt acoperite de o responsabilitate certă și e cu totul infructuos de-a discuta cu oameni ori cu ziare cari nu au absolut nici o responsabilitate.

Cu toate acestea în București apar o sumă de foi, fie în limba română, fie mai cu seamă în limbi străine, cari discută cu toată vehemența limbajului opinii a căror responsabilitate nu e reprezentată prin nimeni sau prin nume atât de obscure încât sunt echivalente cu anonimul și cu nimenea. Prezinte un om politic ideile sale în mod cât de clar și de sincer, X sau Y, oameni ce nu reprezintă pe nimenea și nimic, uzează de libertatea presei pentru a întortochea și falsifica ideile omului public, îi substituie intenții pe cari nu le-a avut niciodată, îl iau în răspăr, și iată omul devine, în mâna speciei animal scribax, ba vândut străinilor, ba spion al cutării puteri, ba una, ba alta.

Acest lucru are mari neajunsuri.

Noi suntem aproape siguri că tocmai organe de acele cari au epilepsia denunțărilor și cari cu ușurință aruncă epitetul de „trădător al intereselor țării“ unor oameni pe cari adversarii lor politici și cu răspundere nu îndrăznesc a-i acuza în asemenea chip sunt organele de provocațiune și de turburare încurajate de străinătate în țara noastră. Dacă vrei să știi cine stă îndărătul lor, dacă vrei să ai responsabilitatea pipăită a cuiva, fie bărbat politic, fie grup de bărbați politici, pe cari să-i izolezi logic în cercul lor de idei și să discuți cu ei, să-i constrângi, prin apel la demnitatea și trecutul lor, ca să țină linia dreaptă a discuției și să nu spuie neadevăruri patente, nu dai de nimenea pe care să poți pune mâna. Vrun nume obscur ți se prezintă, ale cărui opinii pot fi prețioase pentru el însuși, dar de cari țara nici nu a întrebat, nici va întreba vrodinioară.

Foaia cutare, redijată de d-nul X, aruncă cutărui om de stat epitetul de trădător.

— Bunătatea d-tale, d-le X, dar cine te 'ntreabă ce opinie ai despre cutare? Opinia aceasta poate fi prețioasă în sine, dar prin ea însăși nu are absolut nici o valoare. Acoperită de responsabilitatea politică a unor oameni publici ar deveni discutabilă, dar așa? Cine vrea, cine crede practic a discuta cu oricine insanități politice și stilistice, a polemiza cu oameni cari nu au nici o răspundere în privirea celor ce zic, a căror vorbe nu numără?

Cât de practică și de ce efect imediat e stabilirea unei asemenea responsabilități am văzut în două cazuri. Cu numele deschis prințul Grigorie M. Sturza a luat ideile partidului democratic național sub scutul său cavaleresc. Izolat pe terenul luptei și atacat cu cele mai drepte arme, combătut cu termeni cuviincioși, potriviți persoanei și trecutului său, prințul s-a convins că pentru moment lupta sa era sterilă și „Democrația națională“ a încetat. „Presa“, în altă ordine de ideei, se făcuse vinovată de cele mai grave inconsecuențe politice. Izolată ca într-un cerc de fier înlăuntrul propriilor ei contraziceri, ea a fost constrânsă a se convinge că existența ei era o contrazicere în sine însăși, a fost dusă ad absurdum și, nimeni nemaivoind a acoperi ceea ce era logicește absurd cu numele său, organul Centrului a încetat deodată cu Centrul.

Față cu foi însă ce nu sunt acoperite de responsabilitatea nimănui lupta e imposibilă. O asemenea foaie zice azi una, mâne contrariul, și nu există nimeni pe care să 'l poți obliga de-a se ține de vorbă. Terenul e cu totul mlăștinos, piciorul se cufundă la orice pas, de aceea e mai bine de a nu ținea deloc seamă de ele. Dar existența și înmulțirea unei asemenea ramure publicistice cată a se considera ca un fenomen foarte întristător în viața publică.

❦

[24 decembrie 1881]

Ziarele austriace constată cu satisfacțiune că presa conservatoare din Anglia favorizează interesele și necesitățile monarhiei vecine în cestiunea dunăreană. Foile din Londra merg chiar mai departe decât cele austriace și nu se sfiesc de-a afirma că Austro-Ungaria ar fi având un drept de preponderanță în șesul Dunării de Jos. Fiindcă în curând Comisia Europeană din Galați se va întruni în sesiune estraordinară, pentru a discuta din nou măsurile reglementare pentru distanța dintre Porțile de Fier și Galați, e poate de oarecare interes de a comunica și noi opiniile austrofile ale presei conservatoare engleze, mai cu seamă acelea cari constituie beatitudinea foilor vecine. „Standard“ zice de pildă că atunci când un fluviu trece prin trei-patru state, din cari unele relativ neînsemnate, iar unul mare și având o poziție dominantă, e firesc lucru ca statul cel mare să nu îngăduie niciodată de-a fi înlăturat prin preponderanța numerică a celor mici. Dacă unele state balcanice ar îndrăzni să cerce a contesta preponderanța Austro-Ungariei, la care ea are un drept prin puterea, populația și avuția ei, instinctul simplu de conservațiune ar trebui să împingă pe oamenii de stat ai Austriei la o atitudine foarte energică. „Morning Post“ găsește asemenea că e foarte clar ca Austro-Ungaria să aibă oarecare preponderanță pe Dunăre, fără a ține în seamă câți principi de pe acolo voiesc să avanseze la rangul de regi. Acest ziar dă a înțelege că guvernul englez o fi poate acela care să fi îmboldit România la rezistență și relevează cu intenție cum politicii engleji au obiceiul de a uita că drepturile ce le reclamă pentru țara lor proprie nu le pot refuza altora. Precum Anglia cată să se mănție pe canalul de Suez tot astfel Dunărea nu-nsemnează pentru Austria mai puțin decât canalul de Suez pentru Marea Britanie. În fine „Morning Post“ citează un cuvânt al lui Napoleon I, dintr-o scrisoare către Metternich: „Aveți drepturi geografice asupra Dunării“.

E în adevăr curios de-a vedea citându-se, ca autoritate în materie de drept internațional, Napoleon I. Împăratul pricepea în adevăr să-și creeze drepturi geografice, ba chiar mai puțin decât geografice asupra multor țări din lume, dar am întreba pe toate statele europene dacă este vreunul căruia i-ar mai conveni azi invocarea unor asemenea drepturi în chipul cum o făcea marele împărat.

Cată să observăm pentru cititorul nostru că opiniile gazetelor engleze trebuiesc judecate totdauna din punctul de vedere al opiniilor de partid din acea țară, prin urmare ele nu sunt nepărtinitoare decât cu restricțiunea de-a încăpea sau nu în cadrul vederilor locale de partid. Antagonismul actual în politica esterioară engleză dintre liberali și conservatori se întemeiază în esență pe următoarea fundamentală deosebire de vederi: liberalii văd în caracterul industriei și în tendențele de dominațiune maritimă a Germaniei un adversar viitor al chiar puterii maritime și de producțiune a Angliei. Prin urmare orice ar încuraja precumpănirea Germaniei și aliaților ei în materie de producțiune și de politică comercială cată a fi combătut.

Progresele Rusiei în Asia nu-i preocupă în așa mod. Ceea ce Rusia poate atinge este sfera de acțiune a Angliei, o sferă care se poate muta, se poate restrânge; puterea maritimă și de producțiune a poporului englez nu va fi atinsă nici chiar prin cuceriri rusești.

Vederea conservatoare este opusă celei liberale. Conservatorii nu văd în dezvoltarea cât de largă maritimă și industrială a Germaniei un pericol de suprematizare din partea acestei puteri ce-și apără sfera de acțiune în contra Rusiei. Deci tot ce va fi îndreptat în contra Rusiei e favorabil intereselor engleze, după a lor părere.

În cestiunea Dunării lucrul stă cam tot astfel. Rusia nu are interese pozitive în șesul Dunării de Jos, dar are un interes negativ considerabil: acela ca nu un altul să aibă preponderanța și acel altul este tocmai adversarul economic și maritim imaginat de liberalismul englez.

E evident că în lupta de conservare națională întreprinsă în cestiunea Dunării cată să ținem seamă de aceste opinii, cari, după constelațiunea întâmplătoare a evenimentelor, ne pot fi favorabile sau nefavorabile. Deocamdată constatăm că, în cestiunea Dunării, interesul mai mult negativ al partidului actualmente la guvern în Anglia favorizează atitudinea defensivă a României.

❦

[25 decembrie 1881]

Nici sărbătorile nu pot trece la noi în țară fără polemică. „Românul“ impută ziarelor opozițiunii că, de unde pân-în ajunul mesajului se arătau adversare Austriei, după ce o satisfacțiune a devenit necesară ele s-au prefăcut în amice ai puterii vecine, sperând sprijinul ei, iar după publicarea satisfacțiunii ele cer depărtarea guvernului.

Lumina în care ziarul guvernamental caută să reprezinte ceea ce numește schimbările la față ale opozițiunii este cu totul falsă. Neapărat că cuprinsul meritoriu al mesajului tronului, susținând împotrivirea în contra preponderanței esclusive a unei singure puteri, da piept pentru o cauză dreaptă. Prin urmare asupra fondului cestiunii nu încape discuție și nici nu se face. Acest fond, această idee însă e susceptibilă de forme foarte deosebite cari, fără a modifica esența lucrului, pot fi mai accentuate sau mai puțin accentuate, pot da loc la nemulțumiri diplomatice sau nu. Dacă, cu tot antagonismul intereselor, guvernul ar fi dorit a mănține bunele relațiuni formale cu monarhia vecină, modul de-a o face era simplu și uzitat. În privirea cestiunii în litigiu se putea stabili o formă de enunțare pe care s-o fi văzut înainte de publicare ministrul plenipotențiar al Austriei și, dacă n-ar fi găsit nimic de obiectat în privirea formei, dacă termenii — cu toată menținerea fondului — ar fi fost stabiliți astfel încât să nu poată fi vorba de susceptibilități atinse, ceea ce „Românul“ numește o neînțelegere s-ar fi putut evita și țara n-ar fi fost silită la umilire prin scuzele d-lui Stătescu.

Văzând însă forma accentuată a mesajului, opoziția a fost în drept a crede că, prin energia termenilor, d. I. Brătianu, ca prezident de Consiliu, nu numai că urmărește o țintă politică precum e mănținerea punctului său de vedere în cestiunea Dunării, dar că ajungerea acestei ținte este chiar asigurată și că siguranța aceasta-i dictează tonul măreț al mesajului.

Așadar forma încărcată de aluziuni putea să aibă o anume însemnătate politică al cărei efect nu voia nimeni să-l slăbească prin critice premature.

Ce se întâmplă însă? Efectul în adevăr nu s-a slăbit, dar într-un înțeles cu totul invers. Pasajul relativ la cestiunea Dunării nu voia să zică nimic, el nu ascundea nici o siguranță în ajungerea scopului propus și, departe de-a fi un act de curaj politic, nu era decât o inepție imprudentă.

Din capul locului am spus că nu putem discuta cestiunile esterioare cu acea libertate cu care discutăm pe cele dinlăuntru. Teama de-a compromite cestiunile prin necunoștință de cauză, legitima îngrijire de-a nu vedea că ni se impune o responsabilitate pe care n-o putem primi pe cât timp nu suntem în poziție a cunoaște starea cestiunii și raportul ei cu constelațiunea împrejurărilor, toate aceste la un loc ne-au impus o rezervă pe care nici țara, nici noi nu avem a o regreta.

De aceea și în cestiunea Dunării atitudinea noastră s-a mărginit în a lua act de ceea ce se petrece și se zice și a susținea în modul nostru atitudinea defensivă pe care guvernul pretindea că o are. Dacă la Cameră s-au făcut propuneri de soluțiune definitivă, precum a făcut-o d. Carp, nu trebuie a se uita că acest bărbat politic a făcut-o stabilind de mai nainte că e ideea sa personală și că prin enunțarea ei nu angajează responsabilitatea amicilor săi politici. Fondul cestiunii nu ne-a indignat așadar, cel puțin nu întru cât guvernul pretinde a rămânea în defensivă corectă, ci urmările umilitoare de țară ale unei stilizări despre care ne făceam iluzia că e un act politic și care nu era decât o gaminerie.

Aci se naște întrebarea: Dacă guvernul a fost atât de ușor în cestiuni de formă, care trebuie să-i fie ușurința în cestiunile de fond? Oare ziarele austriace nu vor fi având cumva dreptate când susțin că umilirea d-lui Stătescu este un prognostic admirabil pentru flexibilitatea probabilă a guvernului în chiar fondul cestiunii?

Cât despre țară, ea, pierzând orice credință în oamenii politici cari o conduc și demult deziluzionată, își închipuie că rezistența aceasta, ca și cea în cestiunea Basarabiei, nu e decât o comedie, o fabulă convenită de mai nainte pentru a acoperi cu abilitate concesiile ulterioare.

❦

[29 decembrie 1881]

Oficioșii din Pesta și din Viena primesc o telegramă specială din București, necomunicată ziarelor fără nuanță guvernamentală, în care se zice că demisia pe care a dat-o d. C.A. Rosetti, joi, săptămâna trecută, nu are nici un motiv ce s-ar putea reduce la politica esterioară și că sunt false știrile acele cari pun demisia aceasta în legătură c-o schimbare a atitudinei României în cestiunea dunăreană.

Așa să fie.

Ne aducem aminte îndealtmintrelea că în timpul pe când colonelul Siborne punea rezerve atât de nestrăbătute pretențiunilor Austriei, colonelul Pencovici cerea păstrarea dreptului de supravegheare esclusiv pentru Europa, iar d. Barrère căuta o mijlocire între opiniile diferite ale Comisiei Europene, era la ministeriu cabinetul Brătianu-Boerescu și d. C.A. Rosetti prezident al Camerei. Tot în acea vreme era vorba de erigerea României în regat și, cu sau fără cuvânt, foile din Viena credeau a putea afirma că Austria nu va recunoaște noul regat decât sub condiția primirii anteproiectului din partea României. În adevăr, cum se proclamă România regat, d. Ion Brătianu își dă demisia sub cuvânt că partidul său a devenit imoral și că nu mai poate guverna cu el. Esplicațiunea logică a retragerii precum o dădea lumea politică era cu totul alta.

Dacă d. Ion Brătianu ar fi avut materie indignabilă în sine, esploziunea ei n-ar fi întârziat ani întregi. Din contra, era vorba de promisiunile făcute în schimbul recunoașterii regalității, promisiuni cărora d. C.A. Rosetti se opunea.

D. Dumitru Brătianu sosește din Țarigrad și devine prezident de Consiliu, citind un program în care spune că în adevăr elementele Adunării sunt stricate și că „nu mai există om cinstit în țară“. În afară promite a fi ca tigresa care-și apără copiii și acuză pe d. Boerescu că prin făgăduinți piezișe ar fi făcut pe puteri să crează că România primește Comisia Mixtă.

În fine lucrurile se-mpacă între d-nii Ion Brătianu și C.A. Rosetti, cabinetul fratelui Dumitru cade și vine unul în care Rosetti-Brătianu formează din nou o indisolubilă unitate. Rezultatul acestei împăcări este mesajul de deschidere, cu atitudinea hotărâtă în cestiunea Dunării. Dar această atitudine hotărâtă e zdruncinată rău prin scuzele umilite ale d-lui Stătescu și … aproape imediat d. C.A. Rosetti se retrage din nou din cabinet, în urma unei neidentități de opinii cu d. N. Fleva ni se pare.

Fără a insista mult asupra concluziilor la cari îndreptățește întrucâtva consecuțiunea evenimentelor, credem totuși că depeșa ziarelor oficioase austro-ungare ascunde cel puțin intenția unui ballon d'essai și trecem mai departe.

E ciudat că pretextul retragerii rămâne acelaș care l-a invocat d. Ion Brătianu la rândul său și d. Dumitru Brătianu în două rânduri: corupțiunea partidului. D. C.A. Rosetti nu-l mai află pe d. Fleva îndestul de onest. La aceasta d. Fleva răspunde, nu fără cuvânt, că milionarii improvizați sub protecțiunea d-lui C.A. Rosetti sunt o dovadă destulă de subțirea onestitate a clientelei speciale a d-lui C.A. Rosetti. Astfel, unul altuia făcând imputări, publicul îi crede pe amândoi, căci și unul și altul are cuvânt.

Nu fără haz e versiunea dată de o foaie franceză din capitală, că d. C.A. Rosetti ar fi recomandat Coroanei pe d. Lascar Catargiu ca să-l însărcineze cu formarea unui nou cabinet.

Se știe că roșii se tem de d. Lascar Catargiu. Nu doar că d. Lascar Catargiu ar fi un om rău, ferească Dumnezeu. Dar bătrânul om de stat e atât de riguros, insistă atât de mult asupra sămilor visteriei, asupra documentelor cum se zice, încât fiori petrec vertebrele roșie din creștet în tălpi de câte ori e vorba ca el să-și arunce ochii în socotelele încurcate ale tagmei. Precum mumele la Roma își mulcomeau copiii cu zisa: Hannibal ante portas și româncele cu vorba „vine Caua“, tot astfel d. Rosetti, când își amenință partidul, îl amenință cu d. Lascar Catargiu. Deocamdată cată să așteptăm ce efect va face asupra tagmei roșie amenințarea aceasta; pân-atunci însă nu putem crede cu toată hotărârea că propunerea făcută Coroanei n-ar fi având și o altă intenție decât regulata consecuțiune a celor două partide opuse la guvernul țării.

❦

[30 decembrie 1881]

În Parlamentul Germaniei principele de Bismarck, referindu-se adeseori la opinia împăratului și zicând că pe aceasta o reprezintă, a dat de-o opoziție vie din partea partidului liberal, care înțelegea constituționalismul cu totul într-alt chip. Opoziția liberală susținea că opinia împăratului nu intră deloc în discuția Parlamentului și că acest din urmă nu are a face decât cu miniștrii răspunzători și cu cancelariul, asemenea răspunzător. Această idee apuseană de constituționalism nu convine însă principelui Bismarck, care-n actuala stare de lucruri din Germania nu crede a putea concede Parlamentului un drept de cenzură absolut. El are necesitate de-o mai mare putere de autoritate în fața Parlamentului, fiind convins înlăuntrul său că constituționalismul exercitat în Germania astfel cum se exercită în alte țări ar fi de natură a compromite viitorul ei economic și politic.

Ca urmare a acestor vederi, pe cari le împărtășește și împăratul, foaia oficială a Imperiului și a Prusiei publică un edict al împăratului cu data de 4 ianuarie, contrasemnat de principele de Bismarck și adresat cabinetului întreg.

Iată ce zice acest edict, în adevăr straniu pentru datinele unei țări constituționale:

Dreptul regelui de a conduce după cum va crede mai bine de cuviință guvernul și politica Prusiei a fost mărginit prin Constituție, dar n-a fost abrogat.

Actele guvernamentale ale regelui au nevoie de contrasemnătura unui ministru, vor fi reprezentate de miniștri, ca și înaintea edictării Constituției, dar rămân acte guvernamentale ale regelui, cari au purces din hotărârea sa și prin cari el își esprimă în mod constituțional deciziunile voinții sale. Nu se poate îngădui deci, și e spre întunecarea drepturilor constituționale ale regelui, când unii reprezintă exercițiul lor astfel ca și când ele n-ar porni de la rege însuși, ci numai de la miniștri responsabili. Constituția Prusiei e espresiunea tradiției monarhice a acestei țări, a cărei dezvoltare se întemeiază pe viile relații ale regilor săi cu poporul. Aceste relații nu se pot strămuta asupra miniștrilor numiți de rege, căci sunt legate de persoana regelui; conservarea lor este o necesitate de stat pentru Prusia. Este așadar voința Mea, ca atât în Prusia cât și în corpurile legiuitoare ale imperiului să nu existe nici o îndoială asupra dreptului constituțional pe care-l am Eu și urmașii Mei de-a conduce personal politica și să se combată pururea părerea că inviolabilitatea persoanei regelui, care a existat pururea în Prusia și a fost esprimată prin art. 43 al Constituției, și necesitatea contrasemnăturii responsabile ar fi privând actele Mele guvernamentale de natura unor deciziuni regale independente. E de datoria miniștrilor Mei de-a reprezenta drepturile Mele constituționale, ridicând rezerve în contra oricărei îndoieli sau întunecări. Tot asta aștept și de la funcționari. Departe de mine de-a voi să influențez libertatea alegerilor, dar, pentru funcționarii aceia cărora le e încredințată executarea actelor Mele guvernamentale și cari pot fi revocați după legea desciplinară, datoria lor contractată prin jurământul de serviciu implică și reprezentarea politicii guvernului Meu în alegeri. Împlinirea credincioasă a acestei datorii o voi recunoaște cu mulțumire și aștept de la toți funcționarii ca în alegeri să se țină departe de orice agitații în contra guvernului Meu.

Ca manieră de-a privi dreptul public edictul acesta spune scurt și cuprinzător că puterea executivă, miniștrii, funcționarii statului, ș.a.m.d. nu sunt deloc o delegațiune a Corpurilor legiuitoare, ci o delegațiune responsabilă a autorității regelui.

Consternațiunea produsă prin acest edict în presă va fi fără îndoială mare și criticele în contră-i violente. Dar la oameni ca principele de Bismarck cată cineva să se întrebe nu dacă aceasta este părerea sa în privința raportului Coroanei cu Camerele, ci ce scop politic urmărește acuma prin acest act izolat de o atât de demonstrativă însemnătate. A crede că acest act e pur și simplu îndreptat în contra elucubrațiunilor parlamentare ale adversarilor săi ar fi naiv. Politica sa, pe care voiește s-o dezbrace de responsabilitate față cu Corpurile legiuitoare pentru că aceasta l-ar împiedica, cată să fi urmărind ținte mai mari, asupra ajungerii cărora nu voiește a suferi contrazicere,

❦

[31 decembrie 1881]

„Românul“ e foarte susceptibil unde nu trebuie să fie și pahiderm acolo unde ar trebui să se simtă atins.

Noi am spus că, dacă — cu tot antagonismul intereselor — guvernul ar fi dorit a mănține bunele relațiuni formale cu Austria, modul de-a o face era simplu și uzitat. În privirea cestiunii în litigiu se putea stabili o formă de enunțare pe care s-o fi văzut înainte de publicare ministrul plenipotențiar al Austriei și, dacă n-ar fi găsit nimic de obiectat în privirea formei, ceea ce „Românul“ numește o neînțelegere s-ar fi putut evita.

Menținem această manieră de-a vedea și afirmăm că e uzitată între puteri mari și egale chiar. Ministrul de esterne putea să spuie următoarele: în mesajul cu care se vor deschide Camerele găsesc în interesul țării de-a stabili rezerve bine definite în cestiunea Dunării, îndreptate în contra pretențiunilor Austriei. A ne bate cu d-voastră nu voim însă. Iată forma pe care o dau acestor rezerve. Crezi că guvernul d-tale nu ne-ar căuta ceartă din cauza espresiunilor întrebuințate? Iată modul în care verbal se poate consulta partea adversă.

Această formă de consultare e, precum am zis, uzitată între puteri mari chiar, căci ele sondează de mai nainte efectul pe care-l vor face actele lor publice asupra puterilor vecine. „Românul“ găsește că e o umilire.

Nu sunt umilitoare scuzele înjosite ale d-lui Stătescu, dar o consultare prealabilă în privirea formei protestului român ar fi fost umilitoare.

A suferi palme morale înaintea lumii întregi și a fi tratat în valet diplomatic, precum a fost cabinetul Brătianu în cestiunea aceasta, nu este umilitor; dar a spune Austriei: „Te voi combate fără a te insulta și voi chiar să-ți iau pretextul de a te pretinde insultată, iată forma combaterii mele“ — aceasta este umilitor după codul de onoare pahidermă a redactorilor „Pseudo-Românului“.