Din periodice/Din Timpul, ianuarie-martie 1883

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, decembrie 1882 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, ianuarie-martie 1883
Din Timpul, aprilie-iunie 1883


[1 ianuarie 1883]

Se 'ncheie și după datina noastră cu ziua de astăzi un șir de evenimente măsurate după apuneri și răsăriri de soare și fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale și o comparăm cu nestatornicia sorții omenești, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mișcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitațiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiași necesități, de la care nu este nici abatere, nici excepție, guvernează oamenii și societățile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt măcar un ceas pentru anul lui Neptun de șasezeci de mii de zile, totuși ce multe și mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-și face viața grea și dureroasă!

S-ar crede că cu cât cunoștințele înaintează, cu cât omul câștigă convingerea despre nimicnicia lui și despre mărimea lui Dumnezeu ar scădea deșertăciunea care este izvorul urei și al dezbinărilor; că încredințându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puțin decât nimic, de vreme ce viața omenirei întregi este ceva accidental și trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi izbită cu atâta adâncime de acest mare problem încât să poată uita patimele mici cari-l mișcă, mai puțin însemnătoare decât o picătură în ocean, decât o clipă în eternitate.

Dar nu este astfel.

Se vede că aceeași necesitate absolută care dictează în mecanismul orb al gravitațiunii cerești domnește și în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mișcare e dincoace voință și acțiune și că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca și acel al lumii mecanice.

De aceea vedem că marile evenimente istorice, războaie cari zguduie omenirea, deși par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acestea tot atât de inevitabile ca și un eveniment în constelațiunea cerească. E drept că cei vechi n-aveau cuvânt de-a pune oroscopul și de-a judeca după situațiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela că, precum o constelațiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se 'ntâmplă într-un șir pare că de mai nainte determinat.

Dacă, după constelațiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranță ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou cestiunea Orientului sau mai bine a împărțirii împărăției otomane e obiectul ce preocupă lumea politică și se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dentâi stadiu al desfășurării cestiunii. În adevăr, după înfrângerea insurecțiunii a început a se desemna cu claritate alianța austro-germană și a se da pe față înarmările Rusiei.

Franța, gata a fi privitoarea interesată la uriașa ciocnire dintre lumea slavă și cea germană, gata chiar a participa — si fata favebunt —, a pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acțiune. Cu toate acestea nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărțire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înțeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuși stabilirea unei preponderanțe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar amenința cu nimicirea totală.

Oare în preziua unor evenimente determinante pentru soarta noastră fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune cestiunea revizuirii Constituției? Fac bine a propune escluderea din viața publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s-au dovedit în toți timpii a fi și cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?

Nu numai că nu fac bine, dar chiar șeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuși tindea la amânarea reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor ce bat la poarta cetății noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înnoituri care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim împinge pe majoritate la punerea unor cestiuni ce nu pot decât să turbure țara și să accentueze deosebirile de interese și de partid între oameni.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrânețea prematură a năravurilor, inteligența politică a acestei țări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx mut încă și cu ochii închiși stă anul viitor înaintea noastră, dar știm bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în fața acestui sfinx și, în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate, a fizionomiei lui, el s-apropie de monstru pentru a-i răspunde cu … jucăriile noastre constituționale … Fără îndoială ceea ce are să se 'ntâmple se va 'ntâmpla, dar e păcat și nu e demn ca, atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.


[9 februarie 1883]

„Noua presă liberă“ din Viena, ce ne era odată atât de contrară, e de un șir de ani încoace o susțiitoare statornică a guvernului din București. Ne abținem de la orice presupuneri cari ar putea esplica această schimbare de atitudine a foii vieneze; ne mulțumim cu faptul că în toată presa europeană guvernul din București nu pare a avea un apărător mai cu stăruința decât acea foaie.

Faptul acesta va servi cititorului nostru ca un reagent pentru a curăți șirurile ce le împrumutăm acelei foi de orice ingrediență sentimentală și pentru a constata pur și simplu lucrurile petrecute în Conferința de la Londra asupra cărora foaia citată pare bine informată.

Iată dar ce zice în numărul ei de vineri:


Știrile din urmă de la Conferența din Londra ne dau o imagine clară și în parte cu totul nouă a situației. Vedem din ele că puterile sunt în realitate unite față cu România și că tocmai Rusia, despre care aveam presupuneri întemeiate că încurajază într' ascuns împotrivirea României, este cea ce se opune cu stricteță pretențiunilor române. Cată să conchidem dintr' aceste că d. Giers s-a înțeles asupra cestiunii dunărene cu contele Kalnoky în timpul în care s-a oprit în Viena, adică că Austria s-a învoit cu dorințele Rusiei în privirea brațului Chiliei și a obținut în schimb sprijinul în cestiunea Comisiunii Mixte.
Conferența a primit în unanimitate proiectul Barrère, deci a surpat din temelie orice speranță a României de-a atrage în parte 'și pe vreuna din puterile mari. Deși toate guvernele au admis pe timpul tratărilor între cabinele propunerea franceză, totuși oamenii din București par a fi crezut că la urmă vor câștiga sprijinul vreunei puteri mari.
De credința aceasta nu s-au ales nimic. Totodată declarațiunile pe care Granville le-a făcut reprezentantului român i-a luat României orice perspectivă de-a câștiga, cel puțin ulterior, un vot deliberativ. Propunerea de-a-i acorda numai un vot consultativ a fost pusă de Germania și susținută numaidecât de Rusia; ba reprezentantul Rusiei s-a esprimat chiar cu multă vioiciune în contra egalei îndreptățiri a României. În una din ședințele viitoare, când se va decide cestiunea Chiliei, Rusia, ca negustor isteț, va ști să facă a i se plăti votul, dar câștigul pe care politica rusească îl va obține nu va fi de nici un folos pentru România.
Deși Conferența nici nu gândește de-a întrebuința mijloace coercitive pentru aducerea la îndeplinire a deciziunilor ei, totuși primirea unanimă a proiectului Barrère înseamnă că România e diplomaticește învinsă. Comisia Mixtă a Dunării, în contra căreia bărbații din București s-au opus cu atâta îndărătnicie, e aprobată de Europa și toate puterile au recunoscut în mod hotărât că existența ei e de interes comun. Litigiul nu mai e între Austria și România, ci între România și puteri. Fără îndoială un câștig teoretic pe care-l știm prețui; dar o impresie morală oarecare trebuie să exercite în București faptul că, prin proprie îndărătnicie, România s-au izolat cu totul. Totuși Conferența pare a voi să asigure României o retragere onorabilă, ținându-i deschisă perspectiva unei semnări ulterioare a protocolului.
Austria a făcut asemenea ceva din parte 'și pentru a înlesni României întoarcerea. Reprezentantul nostru în Conferență a procedat cu multă cruțare și în mod conciliant. La început a declarat chiar că e în contra refuzării votului deliberativ cuvenit României; mai târziu abia s-a unit cu majoritatea. Contele Karolyi a mai declarat că, dacă România va admite propunerile austriace, Austria înclină a mai face multe concesiuni privitoare la executarea reglementelor, la mânuirea poliției fluviale și la alte dispozițiuni. Iată o preîntâmpinare cât se poate de amicală. Afară de asta se știe de un an încoace că guvernul austriac voiește a propune toate ușurările și concesiile numai pentru a ajunge la regularea definitivă a cestiunii Dunării.
Se ivește în adevăr un simptom că condescendența mare a guvernului nostru n-a rămas fără efect asupra adversarului îndărătnic din București. Deși d. Ghica, conformându-se instrucțiunilor stricte ale lui Sturza, a protestat sus și tare în mod solemn în contra deciziunilor conferinței, totuși a vorbit cu contele Karolyi în alt ton decât cel susținut de ministrul Sturza în Cameră. Sturza a vorbit eroic, Ghica elegic. A debutat cu aceeași propunere pe care noi am făcut-o acum câteva zile, că o înțelegere directă între Austria și România ar fi la urma urmelor ceea ce poate fi mai bun. Căci atunci s-ar putea rezolva repede și amicabil și alte cestiuni pendente, precum aceea a tratatului de negoț. Modul în care vorbește reprezentantul României dovedește îndeajuns că și în București se înțelege necesitatea de-a pune capăt opunerii în contra Europei unite și a stabili bune raporturi cu puternicul vecin, care nu cere nimic neechitabil și care vede sprijinite pretențiile sale prin hotărârea unei conferențe.
Multe întâmplări de după culise au contribuit în zilele din urmă a mai îmblânzi România. În București oamenii contaseră nu numai pe Rusia, ci mai mult încă pe Anglia. Acum o săptămână se zicea că guvernul englez va face să cază propunerea Barrère și va lua partida României. Ba Anglia a amenințat chiar cu asta, dar numai în aparență și cu intenția vicleană de-a-și precupeți adeziunea cătră puterile răsăritene în schimbul încuviințării planurilor sale din Egipet. Afacerea pare a fi reușit atât de bine ca și cea pe care a mijlocit-o d. de Giers la Viena. Conferința a semănat mult c-un bâlci în care se face trampă.
Rusia a abandonat România pentru că-n schimb a primit făgăduința Austriei de-a favoriza regularea brațului Chiliei; Anglia a sacrificat Regatul pentru Egipet. România se poate mângâia doar cu faptul că-n cazul din urmă Franța a fost cea care-a plătit cheltuielele, căci în momentul în care vorbim cestiunea egipteană e poate hotărâtă în mod definitiv fără participarea Franței. Când unei puteri mari i se întâmplă asemenea lucruri, cu cât mai mult trebuie România să se supuie sorții și să-și puie întrebarea dacă n-ar fi mai cu minte ca, prin tratări cu Austria, să dea forma cea mai lesne de mistuit acestui lucru inevitabil. Dacă Conferența a contribuit de-a trezi o asemenea convingere în București, atunci nu s-a convocat cu totul fără scop și în zădar; dar cumcă ea n-a fost necesară, pentru ca la urma urmelor totul să se aranjeze între București și Viena, ideea aceasta i se impune oricărui politician, oricât de mândri ar fi de munca lor modernii Danaiz cari în Londra cară apă cu ciurul.


Atâta zice „Noua presă liberă“. Dacă curățim aceste șiruri de ingrediențele de bunăvoință și mângâiere pe care foaia vieneză le aduce guvernului din București, pentru motive asupra cărora nu insistăm, rămân faptele povestite cari, fără altă deducere logică, reprezintă prin ele înșile sterilitatea totală a politicei guvernului. Izolați cu desăvârșire, căzuți sub ura Rusiei, desprețuiți de Germania cu toate că un dinast al ei ocupă tronul României, stăm în fața lumii ca niște milogi de cari se-ndură Austria însăși, căutând a îndulci prin politețe cel puțin hapul amar al viitoarei vasalități economice și politice.


[10 februarie 1883]

Dacă cineva îndrăznea să zică că cestiunea dunăreană e compromisă prin actele cabinetului d-lui Brătianu i se răspundea pe toate tonurile că e de rea credință, că sunt acuzări vage, făcute din spirit de opoziție sistematică, pentru a răsturna guvernul.

Astăzi, când propunerea Barrère e primită de unanimitatea Conferenței din Londra și această din urmă discută poate până și mijloacele coercitive pentru a aduce la îndeplinire deciziunile ei, faptele confirmă acuzările multiple ale opozițiunii și se dovedește că nu numai guvernul a compromis cestiunea prin făgăduielele ce-au alunecat a le face Austro-Ungariei, ci a fost peste aceasta de cea mai învederată rea credință față cu opoziția când la toate descoperirile ce se făceau ni se răspundea că inventăm și că combatem numai din ambiție și ură.

Precum o descoperire nouă aruncă lumină retrospectivă asupra descoperirilor din trecut, le dă alt înțeles și arată ce legătură intimă exista între ele, tot astfel faptul că Conferența din Londra a tratat România în mod vitreg, neprimind-o în sânul ei și dispuind despre ea fără de ea asupra intereselor și suveranității ei aruncă o lumină nouă asupra purtării din trecut a guvernului și ne descopere seria întreagă de greșeli cari au trebuit să dea la urma urmelor acest fatal rezultat.

Încă în iunie 1881 „Românul“ spunea următoarele:


Putem recapitula precum urmează concesiunile făcute condițional de guvernul românesc după cererile stăruitoare ale mai tuturor cabinetelor (nu a tuturor).
I. Înființarea unei Comisiuni Mixte pentru supravegherea navigațiunii și regulamentelor de poliție fluvială între Galați și Porțile de Fier;
II. Admiterea Austriei în Comisiunea Mixtă.
III. Prezidenția Comisiunei Mixte să aparțină delegatului Austro-Ungariei.
Cine știe să facă concesiuni nemerite și la timp merge foarte adesea cu pași mai siguri spre împlinirea scopului său decât aceia cărora le place a se făli cu o împotrivire îndârjită și zgomotoasă!


Va să zică acum doi ani deja guvernul găsise nemerit și la timp de a concede Comisia Mixtă, admiterea neriveranei Austrie în ea, prezidenția ei de drept la o masă unde nu erau decât riverani. Nici astăzi Austria nu poftește altceva decât ce guvernul român a știut să facă, nici Conferența din Londra nu cere în esență mai mult decât punctele de mai sus. Aceste concesiuni, cari neapărat caută să se fi rezemând pe un text pozitiv, pe o piesă din corespondența noastră diplomatică cu cabinetul din Viena, sunt o adeziune dată acum doi ani încă la hotărârile actuale ale Conferenței.

Dacă însă guvernul ar fi și încercat de-a lua de atunci încoace o altă direcție, mai putea el să inspire cuiva încredere în urma concesiilor făcute mai sus? Dacă azi ne plângem în contra areopagului european, avem oare dreptul de-a ne formaliza atât de mult de procederea lui, fie chiar neauzită în dreptul ginților, când membrii acelui areopag ne pot răspunde: „Nu facem decât ceea ce voi înșivă ați făgăduit a face?“

Astăzi d. I. Ghica e însărcinat a face și a făcut chiar declarația că


nu putem admite introducerea Austro-Ungariei într-o comisiune unde ea n-are dreptul de-a figura alături cu statele riverane. Nu există o vorbă în Tractatul de la Berlin care să justifice această pretențiune. O respingem și nu vom accepta deciziunile Conferenței, care-ar tinde a ne-o impune.


La această declarație solemnă contele Karolyi poate răspunde: Acum doi ani ați admis ca Austria neriverană să fie nu numai primită în Comisia Mixtă, dar chiar s-o prezideze de drept. Așa ați înțeles Tractatul de la Berlin pe atunci; pentru a fi consecuenți trebuie să-l interpretați tot astfel și acum. Voi cu mâna voastră ați risipit orice controversă asupra Tractatului întru cât vă privește; opinia voastră este dată demult; singuri v-ați rostit sentința de vasalitate economică și politică.

Odată părăsit terenul clar al Tractatului de Berlin, se 'nțelege că o politică începută în dileme și contraziceri căta să se încurce din ce în ce mai mult în propriile sale ițe.

„Pactul social“ ne face în privirea aceasta următoarele descoperiri:


Cu tot refuzul formal al Camerei, d. Stătescu, fiind ministru de esterne, propusese din proprie autoritate Austro-Ungariei de-a înlocui Comisiunea Mixtă c-o Comisiune de supravegheare compusă din reprezentanții statelor riverane și din doi delegați aleși în fiece an în sânul Comisiunii.
Partea bună a acestei propuneri era că într-un răstimp oarecare Austria n-ar fi participat la această Comisiune.
Austria n-a voit să primească propunerea Stătescu.
Între acestea vine d. Sturza la putere și, firește ca un dar de bună sosire, se grăbi a face Austriei un cadou frumos.
A declarat Austriei că România ar consimți ca unul din cele două posturi de delegați ai Comisiunii Europene în sânul Comisiunii de supravegheare să se încredințeze în mod perpetuu delegaților austriaci și că chiar prezidenția de drept a Comisiunii de supravegheare să fie asemenea dată în mod perpetuu.
Efectul acestei propuneri era că delegații celorlalte puteri nu mai puteau exercita în sânul Comisiunii de supravegheare decât o delegațiune timporară, care nu le dădea nicicând dreptul de prezidenție.
Mulțumită ingenioasei propuneri a ministrului nostru de afaceri străine, celelalte puteri se aflau reduse la o pozițiune dintre cele mai umilite în raport cu Austria, iar pentru România rezultatul era același sub ministerul Stătescu ca și sub ministerul Sturza: aservirea Dunării la Austria.


„Pactul social“ afirmă pozitiv că propunerea ce-o descopere a fost făcută de d. Sturza în ultima sa călătorie la Viena și la Berlin, fără autorizarea reprezentațiunii naționale.

Și în propunerea d-lui Sturza regăsim cele trei puncte din „Românul“ de la iunie 1881: I. Comisiunea Mixtă botezată „de supravegheare“; II. Participarea Austriei neriverane în ea. III. Prezidenția ei de drept.

A mai susține astăzi, după aceste descoperiri, că cestiunea n-a fost compromisă, din capul locului chiar, ar fi o curată copilărie. Fără autorizarea Corpurilor legiuitoare, fără știrea țării, aducându-se în cabinet, fără nici o cauză parlamentară învederată, miniștri noi, asupra misiunii sau tendențelor cărora toată lumea era în întunerec, s-au făcut promisiuni contrarii textului Tratatului de la Berlin, s-au părăsit singurul teren sigur pe care țara putea păși, și astăzi am ajuns că ceea ce guvernul a lunecat a promite ni se impune vrând-nevrând. Odată porniți pe acest coborâș, fără îndoială unul din vecini nu putea sta nepăsător față cu concesiile făcute, pe sub mână celuilalt, deci astăzi se prezintă și el cu cererea privitoare la brațul Chiliei și, din resentiment în contra duplicității guvernului român, cere escluderea reprezentantului regelui din Conferență.

Puterile celelalte, reduse prin propunerea lui Sturza de a asista ca privitori timporari la eterna prezidenție de drept a Austriei, taxate din inițiativa noastră de a cincea roată la car, găsesc de cuviință că, dacă e vorba să-i facă Austriei asemenea concesiuni, s-o facă încai în socoteala lor proprie și în schimbul unor compensații pe alte terene decât după bunul plac al unui ministru din București.

Izolarea completă a României este așadar pe deplin esplicabilă.


[11 februarie 1883]

Admirabila dibăcie a oamenilor noștri de stat fu în timpii din urmă atât de mare încât toate puterile întrunite în Conferență au fost în contra noastră și singurul nostru apărător — din ironie — Austria. Cabinetul din Viena pare a nu fi numai un escelent diplomat, ci cată a fi având o vână dramatică rară, căci nu e lesne a se servi de atât de mari și de nobili actori pentru a produce un efect final atât de maestru.

În adevăr, ce-a putut fi mai frumos? Germania căreia ne-am plecat în toate cele, țara de naștere a regelui nostru, o putere ce nu are nici un interes imediat la Dunăre, e în contra primirii noastre în Conferență. Franța, căreia îi datorim nu numai cultura, dar și ideile noastre nesănătoase, din iubire pentru care am devenit niște maimuțe ale ei, îmbătrânindu-ne înainte de vreme, pentru a aduce măcar cu ea, ea e mai papală decât papa, mai austriacă decât Austria și, fără nici un câștig pentru sine, din contra, cu perspectiva de-a pierde simpatiile pe care-a știut să le inspire în trecut, ajunge până a cere executarea în numele Europei. Italia, obiectul afecțiunilor noastre, până și inutila Turcie, toate cu câte n-avem a împărți nimic nici în clin nici în mânecă, în contră-ne, iar pentru noi … cine? Adversarul.

În adevăr, multă minte i-a trebuit guvernului nostru pentru a dezinteresa pe toate puterile în cestiunea Dunării și a da puternicei Austrie o ocazie atât de frumoasă de a juca pe generoasa biruitoare. Înadins să fi căutat cineva să facă lucrurile atât de rău, nu s' ajungea la un rezultat așa de faimos ca cel obținut la Conferență. Toată politica noastră stă în fața lumii atât de ineptă încât însuși adversarului i s-a făcut milă de ea. Dac-am fi privitori numai, ca la teatru, lucrul ar fi comic în adevăr, dar asupra noastră se descarcă toate, și atât de falsă, atât de izolată e poziția noastră prin inepția celor ce conduc destinele țării, atât de bine au știut pretinșii noștri oameni de stat să stârnească toată Europa în contră-ne, încât stăm uimiți și ne așteptăm la o mai mare comedie, ne așteptăm să vedem pe acești oameni pretinzând să-și facă și un merit din această nemaiauzită stare de lucruri.

Am arătat ieri că de la 1881 încă, dintr-un timp în care Dunărea putea fi scăpată, deoarece expedițiunea egipteană nu avusese loc, fără nici o silă din afară decât cea unilaterală a părții interesate, guvernul nostru oferise deja Comisia Mixtă, admiterea puternicului neriveran, prezindenția lui de drept. Mai mult. N-am fi știut nimic de anteproiect dacă „L'Indépendance roumaine“ n-ar fi avut ocazia să și-l procure. Deputați ca Dimitrie Brătianu, ca Chițu, nu știau absolut nimic despre aceasta. Ei înșiși au fost uimiți de graba fatală cu care guvernul alunecase pe clina concesiunilor și d-lui Dumitru Brătianu îndeosebi ușurința — ca să nu zicem mai mult — a politicei esterioare a guvernului i-a deschis ochii, de s-a spăimântat de abisul înaintea căruia stăteam. A trebuit acest eveniment de înspăimântătoare gravitate ca, la bătrânețe, să-i cază vălul de pe ochi, pentru ca să vază în fine de ce sunt capabili și înăuntru cei ce în afară lucraseră astfel. Când a spus că nu mai e om onest în țară n-a vorbit poate numai de deputații ce-i stăteau în față: ochii i s-a despăienjenit, pentru a vedea lunecând înainte-i neatârnarea acestei țări de 'mpreună cu Dunărea. Calimach Catargiu, silit de bănuiala aruncată asupra lui, descopere duplicitatea guvernului, e amenințat cu darea în judecată și moare de supărare. Cogălniceanu, bolnav și bătrân, reîntinerește în culmea vieții sale pentru a apăra Dunărea, mișcătoarea pavăză de argint a neatârnării noastre străvechi, a căreia pierdere totdeuna robie au însemnat. Iar țara aceasta, amețită ca un taur de demagogia ei internă, de zdreanța roșie a republicei de disculți, e distrasă de la cestiunea cea mare, pierde ca pe niște cărți pe joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se ocupa de mijlocul cum să asigure reușita în alegeri a paraliticilor ei politici.

Cu aceste mizerii dinlăuntru ni s-a distras atenția până în momentul când ne vedem singuri, părăsiți de toată lumea, puși la discreția, avizați la bunăvoința unui vecin puternic, sub a cărui stăpânire consângenii noștri sunt apăsați, persecutați c-o ură oarbă de conlocuitorii lor.

În fine rezultatul final al politicei noastre dunărene se rezumă în următoarele trei modificări pe cari Conferența le-a introdus în ședința ei de marți, în propunerea Barrère:


1. Austria și România având amândouă a lua parte în Comisia Mixtă, reprezentanții lor respectivi din Comisia Europeană din Galați nu vor fi chemați, când le va veni rândul, în Comisia Mixtă, încât nici o putere să nu dispuie de un vot dublu în Comisia Mixtă;
2. Secționarea Dunării de la Porțile de Fier până la Brăila se va face longitudinal și nu transversal, pentru a se feri orice stat riveran de orice amestec străin;
3. Numirea subinspectorilor de navigațiune i se atribuie fiecărui stat țărmurean, care va fi astfel însărcinat cu executarea materială a reglementelor în propriile sale ape.


E lesne de văzut că prezidentul unic în această Comisie ar fi Austria, puterea mare pusă în fruntea unor state pe cari Conferența le-a tratat de nesuverane, neadmițând pe nici unul din ele în sânul ei. E pe de altă parte asemenea sigur că cel dentâi delegat al Comisiei Europene ar fi, după ordinea alfabetică, al Germaniei (Allemagne), asupra atitudinii căruia, tocmai în anul hotărâtor pentru soarta viitoare a Dunării, nu suntem în drept de a ne face nici o iluzie.


MANOPERE ELECTORALE
[13 februarie 1883]

D. Brătianu cu Simuleștii și Chirițopolii săi începe a-și bate joc de lume. Consiliul comunal din Vâlcea șterge din listele electorale pe membrii familiei Lahovari, sub pretextul ridicol că n-ar fi naturalizați. Asemenea farse nedemne, prea ridicole pentru a fi jignitoare chiar, se petrec ziua-n amiaza mare, asemene copilării se patronează de guvern și de partidul său. Un Simulesc, om care în câțiva ani de prefectură înjghebează avere și plătește datorii enorme — numai din leafă, se 'nțelege — și oameni de teapa aceasta, pentru care ocuparea unei funcțiuni publice e o ocazie de-a se îmbogăți prin spoliare, găsesc timp pentru asemenea farse nedemne, iar d. Chițu e îndestul de naiv ca să nu zicem altfel pentru a spune că asemenea ignominii „sunt deprinderi ale trecutului și că ar fi intrat în moravuri prin școala ce conservatorii ar fi dat-o țării“.

Deși lucrul e în sine destul de absurd pentru a-i da o mai mare importanță decum i se cuvine, dar, de vreme ce adversarii de rea credință se servesc până și de asemenea invențiuni în manoperele lor electorale, vom spune numai că, abstracție făcând de demnitățile publice pe cari le-au ocupat în țară membrii ei, familia Lahovari însăși e, prin alianță și moștenire, urmașă familiei Socoteanu de peste Olt.1


1. Când, în urma victoriilor principelui Eugeniu de Savoia și a Tractatului de la Passarovitz, 1718, Austria a ocupat Oltenia, un Gheorghe Socoteanul — boero primae classis — de pe Jiul inferior a fost propus de cătră o deputațiune și numit comisar imperial al provinciei Oltenia.


Reproducem aci cuvintele d-lui Alexandru Lahovari prin cari a interpelat în Cameră pe d. ministru de interne asupra cazului acestuia, care, ca manoperă electorală, e desigur monstruoasă și unică în felul ei.


„In diesem officio (Comissarius provincialis) ist durch die Deputation vorgeschlagen und von mir derweilen acceptiret worden: der Bojar Georgiza Sokotanul, weszen Eigenschaften mir in gleichen ohnbekannt seynd; doch wird Er gerumt in der Lechenkunst wohl erfahren und ein sonsten accurater Mann zu zeyn“. (În acest oficiu de comisar al provinciei s-a propus din partea deputațiunii și a fost acceptat între acestea de cătră mine boerul Gheorghiță Socoteanul, ale cărui calități nu-mi sunt cunoscute în afacerile acestea, însă după renume ar fi bine esperimentat în arta calculului și în genere un om integru.)


Vezi Documente privitoare la Istoria românilor de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. VI, anii 1700—1750, p. 308, 318, 321, 326 et sq.


REPUBLICANII FRANCEJI
[16 februarie 1883]

Cine sunt bărbații de stat în ale căror mâini se află astăzi încredințate destinele Franței? Cetind într-o foaie vieneză răspunsul la această întrebare, ne-am adus aminte fără voie de tagma demagogilor, anarhiștilor și cumularzilor noștri. Iată bunăoară ce ne spune foaia vieneză despre unele personaje din proaspătul cabinet francez:


D. Ferry are un ce mic și înjosit în sine și în politica sa, dar un Lucru nu i se poate contesta: are o voință de fier, este un bărbat de o mare energie. (Voiește și vei putea!) El este din Lorena și oamenii d-acolo sunt cunoscuți în Franța ca încăpățânați. Voința sa cea fermă l-a adus unde este și-l face conducătorul majorității Camerei, fără să fie popular în realitate.
D. Ferry este omul execuțiunilor politice. Aceasta nu e afacerea cea mai plăcută, poate nici cea mai curată. Ea te silește înainte de toate să te înconjori cu oameni ce sunt de o calitate cam problematică. Pentru oarecari misiuni sunt tocmai inevitabili cerți complici, oricât de neplăcuți și compromițători ar fi. Nu poți să-ți alegi oamenii; ai trebuință de ei, pentru că nu găsești mai buni. Nici un diplomat cumsecade nu poate apăra înaintea Europei măsuri de proscriere și de aceea un Challemel-Lacour devine ministru de externe. D. Challemel-Lacour a fost un favorit al lui Gambetta; el a fost odinioară un publicist escelent și e un orator bun. Foile franceze au povestit că tatăl său și moșul său au ajuns toți, pentru înșelătorii și incendieri, în ocne și au murit acolo. Dar din împrejurarea că se trage dintr-o familie de criminali, nimeni nu va face o imputare noului ministru; este o onoare pentru dânsul dacă, plecând de la începuturi așa de grozave, a știut să se urce unde este. Dar ca literat d. Challemel-Lacour, cu tot talentul său, este un șarlatan. El a trăit în Germania și în Elveția, cunoaște literatura germană și filozofia, ceea ce face pe cineva să fie în Franța numaidecât un bărbat celebru, un „filozof“. Ceea ce povestește domnia sa compatrioților săi despre relațiunile sale cu Arthur Schopenhauer este o minciună…
La 1870 d. Challemel-Lacour deveni prefect al departamentului Rhonei și pe atunci s-a silit să organizeze un fel de terorism jacobin. Cu ocazia unor arestări politice el a trimis vestita telegramă: „Fusillez moi ces gens la!“ După război a fost condamnat la 100.000 franci despăgubiri cătră mai multe persoane…
Tres faciunt collegium: al treilea este d. Thibaudin-Commagny, faimosul general. Și în locul lui s-ar fi luat altul, dacă se găsea. În toată armata franceză nu e un general care să vrea a face ceea ce este gata să facă d. Thibaudin. Despre călcarea cuvântului de onoare comisă la 1870 s-a vorbit destul…
Ceilalți miniștri noi nu merită mențiune, afară doară de d. Waldeck-Rousseau, care a fost ministru de interne sub Gambetta. El e un bărbat tânăr și unul dintre gambettiștii cei mai talentați; un bun orator și jurist. Toți ceilalți din cabinet sunt mediocrități basse, ce nu dau materie nici pentru un epigram. Și apoi cu asemeni oameni să învingi criza, să fortifici Republica, să guvernezi Franța!!
Într-adevăr, câți franceji vor mai fi cu mintea sănătoasă politică cată să se revolteze contra unui asemenea guvern, contra unei atari politice, care experimentează în mod mizerabil cu lucruri și persoane. Niște mâini de gogomani se joacă în modul cel mai frivol cu libertatea și chiar cu existența Republicei. În Revoluția cea mare s-a cerut pentru prima oară o lege de proscripțiune; atunci a fost Mirabeau care a strigat cătră ceata încă foarte mică a jacobinilor: „Cele treizeci de voci să tacă!“ Și ele au tăcut; legea de proscriere a căzut. Dar unde este azi un Mirabeau, care prin tunătoarea sa voce să facă pe fanatici și nebuni să amuțească și să scape libertatea de cei mai periculoși dușmani ai ei, de aceia cari se folosesc de formele ei și invocă numele ei spre a o nimici?
Demagogul uzează și abuzează de libertate ca de o armă pe care pururea e gata să o înlocuiască cu viclenia și topuzul tiranului laș.


[17 februarie 1883]

„Dacia viitoare“, iată titlul unei nouă reviste politice ce apare de două ori pe lună la Paris. Prețul pe an e numai de cinci lei, dar în sine e neprețuită, neprețuită ca document, ca semn al timpului în care intrăm, ca signatură a culturii și creșterii politice pe care va avea-o generația viitoare, dominantă în România, prin îngrijirile d-lui C.A. Rosetti.

Ceea ce ne uimește mai cu seamă și ne întristează când trecem peste stâlpii acestei reviste este lipsa de convingere, lipsa de energie sfântă, caracteristică pentru tinerimea tuturor popoarelor; este aerul flegmatic cu care sunt scrise monstruozitățile acestea. E ceva greoi și fără de talent în stil, ceva înjghebat și neîntreg în idei, ceva ce seamănă a negustorie cu nouă principii politice. Din nou naționalitatea se ia ca firmă de prăvălie, pentru a debita sub ea ideile nesănătoase ale radicalismului cosmopolit. Acești domnișori se pun la tocmeală cu poporul românesc, poate pentru posturile bugetare la cari aspiră în viitor.


… Suntem cu totul logici fiind socialiști-iredentiști. Dar trebuie să se știe dinainte că n-am voi cu nici un preț să se piardă munca noastră pentru formarea unui regat, imperiu sau republică română de la Dnistru1 pân' la Tisa, în care pătura domnitoare (română sau românizată) să urmeze a trăi trântorește, din munca poporului românesc… Pentru ce-am lucra și noi pentru Dacia viitoare dacă după formarea ei am fi tot unde suntem și acum? Putem noi îndemna pe românii de pretutindene să se folosească de cele dentâi nenorociri ale străinilor pentru a-și da mâna, prin urmare putem cere de la mii și mii de oameni să se primejduiască pentru ca să nu fie, după realizarea Daciei, decât tot ca înainte, proletari?
Ce-i drept putem să-i îndemnăm, dar e de crezut că nu ne vor asculta și vor face bine.

1. Românește: Nistru.


Vorbit-ar-fi oare tot astfel Șincai ce, purtând în desagi istoria românilor, a murit sub un gard?

Dar există oameni între români pentru cari vorba ce se debitează de două ori pe lună pe învelitoarea acelei reviste este atât de sfântă că nu cutează s-o pronunțe, pentru a n-o vedea târâtă în noroi de sarcasmele străinilor, cari n-ar avea decât a ne scoate ochii cu lipsa noastră de cultură, cu slăbiciunea noastră politică înlăuntru și-n afară, cu corupțiunea care mănâncă societatea noastră, pentru a ne spune: Voi voiți un asemenea lucru? Pe când cei mai mulți dintre noi se cred nevrednici, în adâncul sufletului lor nevrednici de a ridica vălul de pe acest ideal, cunoscând că numai o altă generație, curățită prin abnegațiunea și durere, poate îndrăzni să gândească la ea, acești domni, pentru cari istoria suferințelor noastre e un basm, pentru cari mormintele eroilor noștri sunt bune de prefăcut în pușcărie, pentru cari nimic din ce au trecut nu e vrednic de venerațiune, își dau aerul a ne zice: Putem scoate Dacia din buzunar, dar nu voim decât atunci când veți fi socialiști. Parcă s-ar pune în sfârșit la mezat pentr-un preț oarecare până și idealul unora din eroii și martirii noștri, a cărui realizare e mai departe decât orișicând.

Și oare Italiei i-a mers atât de ușor precum și 'nchipuiesc acești domni?

Încă din suta a treisprezecea Dante divinul, din a cincisprezecea ingeniosul Machiavelli au pus în serviciul acestei idei enorma lor putere de cugetare, ei, capete pe cari natura o dată le formează la o mie de ani, pentru a le sfărâma pe de-apururi… și cât de târziu s-a realizat?

În suta a nouăsprezecea abia.

Dar ce-ați învățat din trecutul greu al poporului nostru? Fiece palmă de pământ cultivat e câștigată prin dezrădăcinare de păduri seculare și apărată cu cel mai bun sânge al strămoșilor. Toată munca aceasta e o lungă și penibilă muncă de apropriațiune. Din câteva ponoare de munte ale Carpaților un popor mic la număr, în contra căruia se decretează cruciade ca în contra saracenilor, urât din cauza statorniciei sale în credința străbună, exclus din viața publică a Europei pentru că nu e catolic, smulge palmă cu palmă, ținut după ținut din mânile omului dușman și a naturii dușmane și, fără cod de legi, fără școală, fără orașe, fără nici un mijloc de cultură, nici acela al limbei sale scrise, se bate cu Baiazid Fulgerul și cu Mohamet II, care calcă în contră-i pe două imperii surpate și pe paisprezece capete de regi, și când această luptă crâncenă și profund onestă durează încă în toate țările locuite de români, domnișorii moleșiți în brațele Luteției cer ca poporul nostru să se dezintereseze de proprietatea sa? Cine? Țăranul din Ialomița care muncește singur pân-la o sută de pogoane pe an, muncă pe care musculatura a două sute de bonjuriști n-ar putea-o presta?

Buni bucuroși am trebui să fim dacă românii n-ar fi împiedecați în mod nedemn de cătră adversarii lor politici, prin persecutarea instituțiilor de cultură pe cari le posedă, prin persecutarea limbei, bisericii, naționalității lor. Emanciparea aceasta, libertatea de-a se întrece muncind, în condiții echitabile, cu adversarii lor, nu striviți de atotputernicia și de nedreptatea statelor în cari trăiesc, iată tot la ce pot aspira românii cu drept cuvânt, sub orice guvern ar trăi, și iată care ar trebui să fie misiunea generațiunii viitoare.

Însă tinerii domnișori înstrăinați sunt departe de a-și cunoaște poporul lor propriu comoara de energie și de îndărătnicie națională grămădită în el prin munca seculară, sănătatea judecății lui când vorbești cu el de asemenea lucruri. E drept că ideile demagogice, exemplele de parvenire fără muncă și merit, au alterat puțin echilibrul ideilor lui habituale, dar — din norocire s-ar putea zice — măsurile demagogice prea a inundat repede și în șivoi țara pentru ca să nu dezvelească toate relele ce-au adus și pentru ca să nu-l facă a-și pierde iluziile de ele.

Dar să lăsăm toate acestea. Orice soi de demagogie, fie roșie, fie monarhică, e pentr-un popor ca starea de dezagregațiune pentru un corp. O societate compusă nu din clase adecă din organe c-o activitate specifică ci din indivizi, e ca un corp în descompunere chemică în care fiece molecul, scăpând din sfera de atracțiune a semenului său, nu mai însemnează nimic, pentru ca totul să nu mai însemneze nimic.

Venim la un alt act datorit domnișorilor noștri, a cărui origine numai prudența nu poate fi: vorbim de adresa înmânată d-lui Clemenceau.

Dacă d. Rochefort sau d. Felix Pyat erau în Parlament desigur că unuia din ei i se adresa actul faimos, dar, în lipsa acelor ilustrațiuni, d. Clemenceau e fericitul care are a suporta această onoare.

Nu știm în adevăr dacă cestiunea dunăreană va câștiga mult prin sprijinul binevoitor al onor. d. Clemenceau; știm însă una: cuprinsul acelei adrese e îndreptat atât de mult în contra vecinei noastre imediate, Austro-Ungaria, și în contra atotputernicei Germanii de astăzi, și soarta Dunării atârnă atât de mult de aceste două și atât de puțin de onor d. Clemenceau încât adresa ni se pare și fără consecuențe practice și fără oportunitate.

Recunoscători vom fi cu toții fără îndoială d-lui Clemenceau pentru dezinteresatul său sprijin, căci intențiunea sa e fără îndoială lăudabilă și cavalerească, dar despre rezultatele ei practice în cestiunea Dunării avem părerea de rău de-a ne îndoi.

Cată să relevăm însă un pasaj din acea adresă, care merită oarecare cenzură:


În martie 1871 colonia germană din București se adună pentru a serba înfrângerea Franței.
Studenții din București, indignați de insulta adusă doliului nostru național, căci inimile tuturor românilor sângerau de nenorocirile Franței, împresoară sala banchetului, pătrund în ea și aruncă pe fereștri pe toți germanii, mai întâi pe consulul lor.


Acestea sunt — fie cu iertare — lucruri cu totul neadevărate. Colonia germană serba nu înfrângerea Franței, ci ziua nașterii bătrânului monarh care conduce soarta Germaniei, aceasta cu permisiunea Consiliului nostru de Miniștri. În sala banchetului n-a pătruns nimeni, pe ferești n-au fost aruncat nimenea, mai puțin decât oricine d. de Radowitz; iar curajoșii aranjatori ai scandalului de stradă au fost risipiți… prin salve de tun? Ferească Dumnezeu! C-o dușă rece dată de pompierii M. Sale, cari în timp de pace au prozaica meserie de-a stinge nu numai casele, ci și focurile patriotice.

Iată adevărul. Ne-ar părea rău dacă d. Clemenceau ar fi indus în eroare de acea tiradă și ne îndoim că mișcarea ar fi avut loc dacă în fața romanilor care făceau gălăgie s-ar fi ivit un singur dac, sub formă de dorobanț, c-o armă încărcată.


[19 februarie 1883]

Să nu se supere confrații noștri de la „Românul“ dacă le vom aminti o zicătoare țărănească: „Boul se leagă de coarne, omul de limbă“.

Pasajul din „Românul“ prin care se promite înființarea Comisiei Mixte, primirea Austriei neriverane în ea precum și prezidenția ei perpetuă, prin care se laudă înțelepciunea guvernului de-a face la timp concesiuni nimerite și se impută opozițiunii îndărătnicie și imprudență, acel pasaj leagă de limbă și pe guvern și pe partid și pe confrați. Acel pasaj, pe care „Binele public“ îl reproduce zi cu zi în fruntea coloanei întâi, pe care noi l-am citat asemenea în polemicele noastre cu confrații, arată învederat că cestiunea Dunării a fost compromisă din capul locului. Orice discuție ni se pare de prisos aci; ceea ce s-a tipărit nu se poate face netipărit; ceea ce s-a făcut nu se face nefăcut; c-un cuvânt: „Boul de coarne, omul de limbă“.

Dar fost-a intenția guvernului bună sau lăudabilă când a alunecat a face acele făgăduinți cari compromiteau cestiunea și ne răpeau încrederea puterilor apusene? Ce să zicem? Suntem siguri că „Românul“ ar pune mâna-n foc pentru a jura că intenția a fost cea mai bună. Iadul — zice Dante — e pavat cu cele mai bune intențiuni din lume. Cu cele mai bune intenții, dar cu o rea politică, rezultatele sunt rele, dezastroase chiar, și scuza că inima a fost curată rămâne o copilărie în viața politică.

Ar fi de recomandat să fim serioși în discutarea acestei cestiuni, d. Brătianu a fost — poate — amăgit prin fel de fel iluziuni pe cari adversarul a știut să i le farmece dinaintea ochilor și, ca să-și prinză visul de picioare, a făcut — precum se știe — o călătorie pe la câteva Curți. Acesta este momentul dramatic în care s-au făcut promisiunile adesea citate, cari sunt echivalente cu însuși primirea în principiu a anteproiectului austriac. Dar acest moment ne-a costat mult. E de prisos a spune că Franța, Rusia, Anglia — toate puterile c-un cuvânt — n-au avut decât să afle scopul acelei călătorii, precum să și vază promisiunile făcute, pentru a se dezinteresa cu totul în cestiunea Dunării și a lăsa România să alunece pe clina ce i-o crease duplicitatea guvernului ei. Prin acel act d. Brătianu a pierdut încrederea a cinci cel puțin din șapte puteri.

Dar d-sa se supără. Urmează discursul tronului, îmbrăcat de sus până jos în zale și platoșe de oțel: țara 'l vede, quiriții aplaudă, crezând că lucru mare ce asigurări trebuie să fi având primul nostru ministru de la puterile din apus pentru a vorbi cu atâta emphasis. Aș! Nimic! Scuzele plecate ale blondei sale umbricule, curbele adevărat orientale, cu fruntea la pământ, cari dedeau umbrei o formă de elipsă ne-a dovedit că discursul era un act de vitejie neprecugetată, care a răsuflat în urma celei mai mici amenințări, răspândind asupra țării un aer de nespusă umilință. Acesta e al doilea moment dramatic în care țara a pierdut încrederea și a celor din urmă două puteri, încât azi le vedem pe toate în contra noastră.

Să stăm strâmb dar să vorbim drept. De la război încoace au fost o sumă de momente în cari o atitudine fermă ar fi scăpat cu toată siguranța cestiunea Dunării. Au existat momente în care interesele nici unei puteri nu fuseseră încă angajate prin acte ulterioare, în cari ele nu aveau nici a cere compensații, nici a le da, în cari Dunărea noastră nu devenise încă un obiect al politicei de compensațiuni. Toate acele momente prețioase cabinetul d-lui Brătianu le-a lăsat să treacă neîntrebuințate sau le-a risipit în deșert fără țintă, dându-le pe mâna a diferiți copii mari cari se joacă de-a diplomația și cari de câte ori fac, fără s-o știe poate, afacerile străinilor, se cred cumplit de fini.

Nu mai relevăm modul incalificabil cu care în acest timp au fost tratat personalul nostru diplomatic, oameni de valoarea unui Kogălniceanu sau a unui Callimach Catargiu. Acum, când lacul s-a limpezit, țara vede bine cine-a avut dreptate, cine nu. Toate acestea le zicem pentru cazul când intențiile guvernului ar fi fost bune și actele sale numai niște greșeli. Dar din cabinetul d-lui Brătianu au făcut parte oameni asupra intenției cărora chiar există grave bănuieli, oameni ce par a-și fi făcut un program din aservirea noastră economică.

Nu știm în adevăr prin ce peripeții va mai trece cestiunea. Rusia declarând însă că primește condiția cuprinsă în contrapropunerea Angliei, de care e legată aprobarea cererii sale, adecă primind ca reglementul pentru gura Chiliei să nu intre în vigoare decât cu aprobarea Comisiunei Europene de la Galați, e probabil că Conferința se apropie cu pași grabnici de sfârșitul lucrărilor sale.

Ce se va întâmpla atunci în privire-ne?

„Le Temps“, al cărui corespondent din Londra se zice că ar fi stând în relațiuni cu fatalul d. Barrère, ne spune că membrii Conferenței vor semna două protocoale deosebite: unul la semnarea căruia va putea fi admisă și România, apoi un altul, în care se va declara că, dacă România va stărui în rezistența sa, puterile vor stărui asemenea în menținerea hotărârilor Conferenței.

Față cu asemenea rezultate de politică esterioară, ce să facem noi cu patriotismul, cu bunele intenții etc. ale guvernului? Să le conservăm în alcool, ca pe niște mostre organice, pentru edificarea generațiilor viitoare? E evident că n-avem ce face cu ele și că invocarea zilnică a virtuților problematice cari ar fi animând pe patrioții roșii nu sunt în ochii nimănui o compensație pentru pierderile reale ce le suferă țara sub acest regim.


[22 februarie 1883]

Camera a primit cu mare majoritate proiectul de lege al gradațiunii salariilor profesorale, un deziderat pe care corpul nostru didactic îl manifestase demult și în deosebite rânduri.

Principiul gradațiunii e just nu numai pentru această ramură, ci pentru toate serviciile publice de la îndeplinitorii cărora se cer cunoștințe speciale cu greu și în mult timp câștigate, fără a li se da cu toate acestea perspectiva înaintării. Spre deosebire de statele antice, statul modern e sărac. Societatea, în mișcarea ei industrială și economică, deschide o sumă de ramuri de activitate bine plătite și atrage tinerimea inteligentă la ele, încât statul, care din parte 'și are asemenea o sumă de lucrări tecnice și speciale de îndeplinit, e prea ades în pericol de-a fi servit prost, pentru că plătește prost.

În țările din Apus titlurile și decorațiile formează un surogat încă respectat pentru răsplătirea meritelor pe care statul nu e în stare a le recompensa bănește; onorile pe care el le gradează după însemnătatea serviciilor aduse țin locul unei sporiri îndestulătoare a salariilor și lucrul nu este tocmai nepractic de vreme ce pentru amorul-propriu al oamenilor din Apus o distincțiune e adesea mai prețioasă decât o recompensă bănească.

La noi risipa și abuzul ce s-a făcut cu aceste semne le-a luat orice valoare în ochii publicului, încât cei mai mulți oameni privesc conferirea lor mai mult ca un fel de jignire decât ca o distingere. Odată însă ce aceste semne sunt lipsite de chiar rațiunea lor de-a fi, odată ce nu se conferă pentru a distinge și măguli meritul, ci după plac și pentru cauze electorale, purtarea lor încetează de-a fi o onoare și nu mai pot fi întrebuințate ca un mijloc legitim pentru a răsplăti muncă și merite, deci statul e pus în necesitatea de a recurge la alte mijloace, mai reale, spre a face față acestei trebuințe.

În privința profesorilor o și face, de astădată prin legea gradațiunii.

Rămâne numai ca și membrii corpului didactic să se convingă că aceasta e tot ce se poate face pe cale bugetară pentru îmbunătățirea sorții lor materiale și de-acum înainte să evite ocupațiunile străine sferei lor de activitate. Un profesor, cu cât o fi mai bun, cu cât se ocupă mai îndeosebi cu obiectul său și se va specializa cu atât terenul altor ocupațiuni devine mai străin pentru el, cu atât mai apt va fi pentru catedra ce-o ocupă, dar totdeodată mai neîndemânatic pentru orice soi de alte ocupațiuni. În știință va înainta, căci nu este una din ele care să stea pe loc. Pe toate terenele se fac în fiece an descoperiri nouă și chiar numai datoria de-a rămânea în curentul științei contimporane e îndeajuns pentru a-i ocupa profesorului tot timpul său desponibil și puterea sa desponibilă de muncă. Și cu cât cineva se adâncește mai mult într-o ramură de știință cu atât ea devine mai interesantă, cu atât setea de a ști se mărește. Prin chiar natura spiritului omenesc, nici una din științe nu poate avea sfârșit, de aceea perfectibilitatea fiecăreia e infinită. Fiecare din ele merită ca o inteligență omenească să i se consacre ei viața întreagă, dar se 'nțelege că din momentul acela inteligența destinată științei trebuie pusă la adăpostul luptei pentru existență, la adăpost de vicisitudinile celorlalte clase ale societății.

Pân' acum profesorii erau condamnați la un fel de stagnațiune, căci o înaintare pe scară ierarhică nu există pentru omul special, iar munca sa, oricât s-ar fi perfecționat prin esperiență și studiu, rămânea retribuită pururea în aceeași măsură. După legea nouă timpul de serviciu e măsura după care se judecă și se remunerează progresele în știință și metoda de predare ce se presupune că profesorii le-ar fi făcut și, dacă nu există înaintare pe cale ierarhică, cel puțin un spor al retribuției la anume perioade de ani asigură profesorului o existență lipsită de griji, liberă a se ocupa cu cercetarea și propagarea adevărului.

Dar tocmai asupra cercetării și propagării adevărului cată să insistăm. Dacă în corpul nostru didactic există multe și onorabile excepțiuni, nu putem tăgădui pe de altă parte că o seamă dintre profesori de liceu, mulți dintre cei de universitate nu sunt în curentul științei moderne. De când au ieșit de pe băncile școalei n-au mai pus mâna pe carte. Erori demult invalidate prin esperiență și argumente foiesc până astăzi atât în prelecțiuni cât și în cărțile lor didactice. Mulți dintre cei mai bine văzuți chiar nu au sentimentul onestității literare; o sumă de cărți puse în mâna elevilor sunt plagiate nerușinate de pe cărți străine, cu atât mai scandaloase cu cât plagiatorii s-au dispensat până și de cunoștința elementară a limbei române, dând textele străine într-o formă nemistuită și necorectă, proprie a nimici simțul logic al școlarilor.

Mulți se ocupă cu lucruri cu totul străine de sfera activității lor. Vreun text vechi, compilat acum douăzeci de ani, le servește și azi pentru prelecțiuni și toate orele în afară din școală le consideră ca ore libere, pe cari le consacră negoțului, întreprinderilor, politicei ș.a.m.d. Prin provincie mai cu seamă îi vedem nu numai luând parte activă la politică, dar devenind șefii facțiunilor provinciale și combătând pe adversari cu un venin și cu o răutate care-a devenit proverbială tocmai pentru profesori și care le-a atras din partea publicului multe epitete. Pe cât timp se zicea că corpul didactic e uitat de Dumnezeu n-am fi crezut poate s-avem dreptul de-a releva defectele pe care el le are în țara noastră. Dar, din momentul în care și pentru el se deschide calea unei înaintări continue, măsura care vom pune-o va fi neapărat mult mai exigentă decât în trecut.

Profesorii trebuie să se specializeze de acum înainte. Din simpli absolvenți ai facultăților, din simpli licențiați, ei trebuie să devie cu timpul învățați adevărați în ramurile lor și să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate. La noi, unde cultura a fost de secole înțelenită, nimeni nu are scuza că antecesori iluștri nu i-ar mai fi lăsat nimic de lucrat; din contra, tuturor li se prezintă posibilitatea de-a câștiga prin muncă o reputație respectată.


MANIFESTUL STUDENȚILOR UNIVERSITĂȚII DIN BUCUREȘTI CĂTRE PRESA ROMÂNĂ
[24 februarie 1883]

Publicăm mai la vale manifestul tinerimii universitare din București adresat presei române în cestiunea Dunării. Fără îndoială prețuim sentimentele patriotice ale tinerimei noastre și nici am dori ca ea să fie altfel în această privire decum este. Dar, ca și cu ocazia adresei înmânate d-lui Clemenceau, ne îndoim de rezultatele practice ale acestei manifestări. E poate rău de-a provoca ironia sorții și desigur o ironie e ca, imediat după înmânarea acelei adrese, d. Barrère să fie înaintat la rangul de secretar de stat de către guvernul său. Oare tinerimea noastră e convinsă că opunerea oamenilor ce ne domină e serioasă în Cestiunea Dunării, că ei sunt nevinovați ca copiii nou născuți? Puterile fac ceea ce se face în lume, fără scrupule escesive ele urmăresc pe socoteala noastră și a oricui interesele lor politice și economice; atitudinea noastră ar trebui să fie de-a nu ne face complici vinovați ai procederilor lor. În privirea aceasta însă nu avem nici un cuvânt de-a da guvernului de la noi un absolutoriu, nici credem că merită sprijinit fie chiar prin manifeste ale tinerimii. Trecutul ne învață că el nu s-ar folosi de acest sprijin decât pentru a masca complicitatea sa deja dovedită în această cestiune.


[26 februarie 1883]

Ce dorește „L'Indépendance roumaine“ de la opoziție? Să declarăm că Conferența de la Londra e nedreaptă cu România? Că împărăția vecină, cerând Comisia Mixtă pe Dunăre, pretinde ceva escepțional, ce nu e prevăzut în Tratatul de la Paris și-n cel de la Berlin? Că jurisdicțiunea esclusivă pe brațul Chiliei nu se poate obține decât în contra Tratatului de la Paris, care pune toate gurile Dunării fără escepțiune sub autoritatea Comisiunii Europene? Asta s-o declarăm? Dar cine se îndoiește despre asta? Dar chiar acele puteri cari tratează acum în Conferență se îndoiesc ele un moment că ceea ce pretind este mai mult decât dau tratatele? Dar dacă n-ar fi astfel, dacă totul s-ar reduce la o simplă interpretare de text, fără sporire de drepturi, fără modificarea esenței chiar a instrumentului de pace de la Berlin, ar mai fi fost nevoie de Conferență, s-ar mai ridica discuțiuni? Fără îndoială nu.

Din nenorocire tratatele nu mai au longevitatea pe care o aveau înainte. Un drept pozitiv și codificat al ginților nu există și, chiar dac' ar exista, nu știm ce sancțiune ar avea. Tratatele se mențin în vigoare prin echilibrul real al puterilor europene, prin raporturi oarecum de greutate și de forță, și dreptul scris e mai mult arma celui slab și un mijloc de-a trezi conștiința acelui echilibru. Din punct de vedere mai înalt am putea zice că adevărul rămâne adevăr oricât de rău l-ar apăra cel care-l susține, că dreptatea rămâne dreptate oricât de puțin iscusit ar fi advocatul care luptă pentru ea. Tot din acest punct de vedere se poate zice că e fără precedent ca despre o țară pe deplin neatârnată, despre pământul, despre apa, despre locuitorii ei alții să hotărască fără s-o întrebe, fără s-o primească chiar între ei. Am zice mai mult. Oricât de rău ar fi fost apărătorul cauzei noastre — și desigur că mai rău ca d. Brătianu n-a putut fi nimenea — nu pe apărător aveau a-l considera puterile, ci cauza însăși, care rămâne dreaptă chiar dacă cel ce-o apără e nedrept. Uneori ne vine a crede chiar că în Conferența de la Londra unele din puteri ne apără fără s-o mărturisească mai bine decum înțelegem noi s-o facem și că, în conștiința lor, împărtășesc acea măreață idee de dreptate pe care cel slab înclină a o avea.

Dar, cum am zis, toate aceste le spunem din punct de vedere al dreptății, ale cărei postulate n-au din nenorocire o altă sancțiune decât cel mult generozitatea firească a celor mari, o generozitate uneori alterată de interese.

Dar nu aceasta vrea „L'Indépendance roumaine“, ci mai mult:


Opozițiunea n-a înțeles că, unindu-se cu guvernul și ajungând prin acest act de înalt patriotism să împiedice dominațiunea Austriei pe Dunărea română, ea scăpa fără îndoială guvernul, dar scăpa și țara.


Care guvern, fie-ne permis a întreba?

Cel din 1881, care găsea că e prudent și la timp să admită Comisia Mixtă, participarea Imperiului la ea, prezidenția permanentă? Cel de azi, care nu vrea toate acestea? Dar nu vrea? Știm noi sigur, știm pozitiv ceea ce vrea sau nu vrea guvernul nostru? Nu știm nimic. În toate cestiunile ne-am trezit cu surprinderi, ca și când încrederea țării acesteia ar trebui escamotată. Că așa este, vom cita un singur caz. Manifestul, numit al tinerimii universitare din București, pe care l-am tipărit cu oarecari rezerve în numărul nostru de ieri, e escamotat de la un număr mic de studenți de cătră un agent al partidului roșu, e revăzut, fără știrea semnătorilor sperăm, de onor. Radu Mihai, încât majoritatea studenților a pregătit un protest în contra-i pe care-l comunicăm mai la vale, neputându-ne opri de a-i lăuda tonul serios și plin de inteligentă liniște. Va să zică nici măcar inima tinerimei nu e cruțată de ademeniri, ca să zicem așa, polițienești, cu sinceritatea ei înnăscută, ea să șteargă greșalele guvernului, ea să șteargă acel pasaj fatal din „Românul“ (iunie 1871) prin care se dădea tot ce pretinde azi Imperiul în Conferența de la Londra?

Tot astfel nu înțelegem cum opoziția poate fi chemată a împărtăși răspunderea unei rele politici esterioare. Să ne unim? Dar care caz grav ne-a găsit vreodată dezbinați? Când lucrurile ajung la o încordare estremă desigur că românii sunt uniți, dar nu de aceasta e deocamdată vorba. Ceea ce se cere e ca opoziția, care de ani de zile, de pe când trăia Epureanu încă, a dat alarmă în cestiunea aceasta, să ajungă a împărtăși până și răspunderea morală a purtării necorecte a guvernului. Aceasta ni se pare o cerere prea mare. Exemplul onor. D. Ionescu — pe care noi îndealtmintrelea nu l-am numit trădător — nu ne ademenește deloc, deși d-sa trebuie să fi știind ce face și n-are nevoie de învățămintele noastre.


[26 februarie 1883]

E curios cum legile cele mai importante trec cu iuțeala fulgerului prin conștiința votatorilor noștri. Vorbim de convențiunea de estrădare cu Țările de Jos sub care vedem semnul prețiosului d. Mitileneu. În sine n-avem nimic de zis în contra unei convențiuni de estrădare pentru crime comune, încheie-se ea cu Țările de Jos sau cu oricare alt stat; cestiunea e cu totul alta: ca nu sub numele și firma de estrădare pentru crime comune să se strecure estrădarea pentru delicte politice sau pentru fapte conexe cu crimele politice și rezultate din ele.

Nu Olanda este țara care ne-ar inspira vreo îndoială în privirea interpretării convențiunii. Există însă alte state, în care stările de lucruri sunt departe de a fi atât de fericite, pline de regulă și soliditate, precum sunt în harnica și inteligenta Olandă; se poate deci ca această convenție cu totul inofensivă, dacă privim statul cu care se încheie, să devie esențial alta dacă se va încheia cu alt stat în aceeași formă și cu acelaș text.

Art. 11 al Constituțiunii zice:


Toți străinii aflători pe pământul României se bucură de protecțiunea dată de lege persoanelor și averilor în genere.


Credem că nici o punere la cale internațională nu poate și nu trebuie să zădărnicească acest principiu constituțional. Sub numirea de „străinii aflători pe pământul României“ se cuprind în cazuri multe românii din provinciile vecine cari nu sunt încă împământeniți.

Pentru noi însă e just ceea ce permit legile noastre, injust ceea ce ele opresc.

Dreptul de a caracteriza faptul, de a-l numi delict politic sau comun, de-a recunoaște că merită sau nu să fie pedepsit, trebuie să aparțină justiției noastre și nu interpretării străine.

Pe cât convenția aceasta nu e sancționată încă și nici a trecut prin Senat ar fi de dorit să nu se primească decât amendată, și anume: că faptul trebuie caracterizat de justiția statului căruia i se cere estrădarea, rezervă relevată și de Franța în ocazii analoge. N-am dori ca prin interpretări subtile, prin analogii etc. să se nimicească dreptul de azil de care se bucură refugiații politici în țările noastre. Toate tocmelele țării acesteia sunt prea slabe pentru ca-ntr-o zi să n-avem poate noi înșine nevoie de dreptul de azil al străinătății. N-am voi să vedem estradați de pe pământul României, sub pretextul poate a unor delicte comune, oameni politicește oricât de vinovați, dar nevinovați și în înțelesul legilor noastre și după conștiința noastră publică.


[1 martie 1883]

Ne silim a păstra față cu confrații de la „Românul“ toate formele urbanității, deși reaua lor credință e uneori atât de revoltătoare încât silința noastră întâmpină însemnate dificultăți. Chiar confrații trebuie să înțeleagă că toate în lumea aceasta au o margine, că nu pot merge cu neadevărul atât de departe încât să ne atribuie nouă acte de cari ei și numai ei sunt vinovați în mod patent.

Să rezumăm, pentru a nu știu câta oară, ceea ce e în cestiune.

„Românul“ — nu altă foaie de-o importanță secundară și de opinii problematice — el, organul marelui partid numit liberal național, în numărul de la 2 iunie 1881, recapitulează — în numele guvernului român, să fie bineînțeles — concesiunile făcute Austriei. Iată-le textual:

I. Înființarea unei Comisiuni Mixte pentru supravegherea navigațiunii și a regulamentelor de poliție fluvială între Galați și Porțile de Fier.

II. Admiterea Austro-Ungariei în Comisiunea Mixtă.

III. Prezidenția Comisiunii Mixte să aparțină delegatului Austro-Ungariei. Și încă cum se fac aceste concesiuni? Nimerite. La timp. Mergând sigur spre împlinirea scopului. Nu ca aciia — adecă cei din opoziție — cari se fălesc c-o împotrivire îndârjită și fac zgomot.

Nimeni nu presupune, credem, că opoziția ar fi fost atât de machiavelic perfidă încât să introducă acel pasaj — în numele guvernului — în prețioasele coloane ale „Românului“ fără știrea redacției, cu ignorare deplină din partea onor. Costinescu și a celorlalți.

Verba volant, scripta manent. Ceea ce-or fi pus la cale prin viu grai onorabilii în cestiunea Dunării s-au uitat, așa precum se uită apele acestui râu după ce s-au revărsat în mare. Ei! Cum n-avem noi ceva scris din vremea întrevederilor de la Livadia? Alta ar fi politica Țării Românești atunci!

Am reprodus aceste scripta și ce era mai natural decât să zicem: Dar oare dacă contele Kalnocky ar scoate ochii cu ele reprezentantului României din Londra?

„Românul“ prinde această ocazie cu mânile — cel ce se-neacă se prinde de-un pai — și are îndrăzneală a zice că procurăm argumente adversarului. Noi le procurăm? Noi le-am scris? Noi am intrat în tratări, noi cei cari iubim a ne făli c-o împotrivire îndârjită și cari facem zgomot? Noi procurăm acest argument — negru pe alb —, nu colecția „Românului“ de la 1881?

Nu cumva acest pasaj— în numele guvernului — care nu era decât rezumatul tratărilor verbale și în scris între Viena și București era necunoscut la Viena? Nu cumva noi, publicându-l, am atras atenția asupra lui pentru că nu se știa? Ne pare rău în adevăr, dar cumplit de nerozi trebuie să-și fi închipuind „Românul“ pe cititorii săi pentru a-i crede capabili de-a admite una ca asta. Foile oficioase din Viena în relație cu Ministeriul de Esterne a aflat asta din „Binele public“, nu-i așa?

Astfel de lucruri odată puse pe hârtie, adversarul le trece, însemnate de două ori cu creion roșu, în cartoanele sale, căci adversarul are desigur ochi mult mai ascuțiți pentru asemenea lucruri decât opoziția din țară, indusă în eroare de propriul ei guvern.

Și-n urma acestei descoperiri, „Românul“ binevoiește a ne atribui următoarele idei:


Opozițiunea își zice: dacă dăm sprijinul nostru guvernului în această cestiune, pozițiunea lui se întărește… Pentru a răsturna guvernul, pe de o parte îl împingem la rezistență, iar pe de alta să dovedim că el a compromis cestiunea pentru ca în momentul în care vom veni la putere să facem concesiunile pe cari străinii le cer.


Admirabil! Iată în adevăr rețeta cu care roșii au ajuns întotdeuna la putere.

Apoi dacă pe noi, cari n-am dat nimic, n-am oferit și nu oferim nimic, ne țineți capabili de-o asemenea ignominie, de ce puteți fi capabili d-voastră, cari ați oferit tot? Și încă cum. Nimerit. La timp. Mergând sigur spre împlinirea scopului.

Dar aceasta e politica ce înșivă ați urmat-o. Făcându-vă mai turci decât turcii — „suntem turci“, esclama foaia partidului — împingeați guvernul conservator la rezistență absolută în contra punerilor la cale de la Reichstadt și în același moment erați înțeleși cu factorul de căpetenie al acestor puneri la cale. Guvernul conservator a căzut atunci jertfă bunei sale credințe, jertfă hotărârii sale de-a păzi cu sfințenie Tractatul de la Paris, de-a nu se amesteca în certurile celor mari, tocmai pentru a nu face din țară un obiect de compensațiune. Cei mari își urmează politica lor cum vor; puterea ce-o au preface adeseori voința lor în drept; dar nu noi aveam s-o facem, pentru cari fiece șir de tratat ține locul armatelor ce nu le avem. Nu ne e greu a mărturisi că pentru omul onest o asemenea jertfă e ușoară. Mic ori mare fie un popor, sunt bunuri morale asupra cărora nu exista tranzacție legitimă; și când un om de stat crede că, în contra dreptului, în contra opiniunei publice, în contra tradițiilor de onoare, totuși trebuie să transige, acel om de stat trebuie să știe cu ce preț o face: și că prețul trebuie plătit. știind-o aceasta, poate face sacrificiul cel mai înalt de care un muritor e capabil, acela de a se stinge el, om drept, purtat de-o adâncă convingere, sub pata infamiei, nefiindu-i nici măcar permis de-a se apăra dacă apărarea sa ar fi în stare a compromite cauza. Astfel, pentru sute de ani și-a întunecat numele Machiavelli, pentru că, pentru realizarea celui mai sfânt scop, propunea mjiloacele cele mai infame. Și cu toate acestea era o eroare enormă, tocmai pentru că enorm era spiritul ce-o concepuse. Nu prin mijloacele propuse de el s-a realizat scopul. Energia și munca celei mai tinere dintre rasele Italiei au făcut ceea ce mijloacele lui n-ar fi ajuns niciodată să facă.

Nu ni se mai atribuie dar o politică de care suntem incapabili.

E clar că nimeni nu poate primi solidaritatea politicei esterioare a guvernului. Dacă guvernul rezistă în adevăr, el n-are nici o nevoie de asentimentul opoziției. Dacă cere acest asentiment n-o face pentru a rezista.

Ceea ce vrea guvernul este de-a atrage și opoziția în labirintul duplicității lui, în care trei miniștri au jucat trei roluri diametral opuse în aparență, pe când firul Ariadnei e în mâna d-lui Brătianu, un fir care nu duce decât la o singură poartă: mănținerea la putere a Caradalelor sale, a toată demagogia, ignorantă și malonestă care ne guvernează. Nu credem că d. Brătianu mai crede în ceva. În momentul în care un avânt puternic al simțirilor noastre ne-ar arunca pe căile sale, el, augurul, ar fi cel întâi care, între intimii și comunii săi Mihălești, ar zâmbi de sinceritatea noastră.

A ne uni cu protestări copilărești nu ni se pare nici cuviincios, nici folositor. Cuviincios nu, pentru că susținerea oricărui drept trebuie să fie demnă și nu cel ce se laudă de cu seară e vrodată de temut; folositor nu, pentru că enunciațiuni retorice nici sporesc, nici împuținează puterea de care dispunem sau acțiunea ce avem a o întâmpina.

Un singur lucru însă le putem spune onor. confrați de la „Românul“. În cei din urmă ani s-au grămădit atâtea nenorociri pe capul poporului ăstuia și a bietei țării ăștia încât — cu voia dumnealor — ne permitem a fi de-acum înainte mai prudenți față cu cursele fine ale d-lui Brătianu și a nu mai crede nimic din ceea ce zice. Iar confraților le-am recomanda să nu judece pe toată lumea după sine și să binevoiască a crede că mai există și oameni probi în țara aceasta. Dacă e vrun partid care să fi dovedit că nu cu orice preț voiește să stea sau s-ajungă la guvern, desigur cel conservator a dovedit-o îndestul.


[1 martie 1883]

Apelul către presă al unui număr de șaptezeci de studenți a fost dezavuat de majoritatea studenților universitari printr-un protest formal, publicat și în numărul trecut al „Timpului“. „Românul“ a refuzat a publica acel protest, sub cuvânt că se face politică. Adecă Apelul la presă, în adevăr politic, l-a publicat; protestul nepolitic, menit a-i lua și actului celui dentâi caracterul ce-l avea, nu l-a publicat, deși poartă mai mult semnături de la studenți în adevăr universitari, nu de la poduri și șosele. Dar… apelul la presă e revăzut de onor. Radu Mihai, comandat chiar printr-un fel de pseudostudent, pe când protestul e inspirat de vederi mature și corecte. Apoi cel dentâi e politic, cel de-al doilea nepolitic, motiv destul pentru „Românul“ de-a nu-l publica pe cel din urmă. Nouă ne pare rău că studenții, în nevinovăția și sinceritatea lor, se fac pârghie pentru… dac' ar ști ei pentru cine? O, tineri! al căror ideal culminează în d-alde Mihălescu și Carada!

Din Paris aflăm asemenea amănunte asupra modului de înjghebare a adresei înmânate d-lui Clemenceau. Se răspândi vorba că studenții români vor merge la acest deputat să-l roage să intervie în favoarea României în cestiunea Dunării. Ajunși înaintea casei deputatului din Montmartre, li se vorbi despre o notă ce se redactase de câțiva studenți, în care sunt espuse „interesele vitale ale țării în cestiunea Dunării“. Introduși fiind la d. Clemenceau, li se citi acea notă, în care se pretindea că sunt espuse… interesele vitale etc., dar care în realitate era un manifest revoluționar. După ce, prin prezența lor, studenții susținuseră un manifest de care cei mai mulți nu avuseră nici o cunoștință, deputatul — încântat fără îndoială a vedea înainte-i atâția presupuși discipoli ai doctrinelor sale — căci d. Clemenceau, e cu tot radicalismul său politic, unul din oamenii cei mai învățați din Franța — îi rugă să iscălească acel manifest.

Ce era de făcut? Să părăsească sala protestând? Bărbatul care-i primise nu știa fără 'ndoială nimic, că cei mai mulți dintre studenți nu avuseră idee de cuprinsul acelei așa-numite note și de culoarea ei politică ori socială. Vrând-nevrând au iscălit toți. C-un cuvânt, sprijinul bărbatului politic în cestiunea Dunării le e fără 'ndoială binevenit tuturor, dar cea mai mare parte dintre studenții ce-au semnat adresa n-au știut de mai nainte ce cuprindea.


[3 martie 1883]

Va să zică Tractatul de la Londra e termenul tecnic sub care de-acum înainte vom avea să însemnăm vasalitatea economică și politică a României. Dacă baronul Worms nu interpela pe guvernul englez, de e adevărat că Conferența dunăreană a hotărât a da Rusiei, sub oarecari condiții, dreptul exclusiv de control asupra brațului Chiliei și că se pregătește un tratat care înlăturează art. 16 al Tratatului de la Paris, dacă lordul Fitz-Maurice nu avea ocazia de-a răspunde și de-a împărtăși Camerei Comunelor articolele noului tratat, am fi putut aștepta mult și bine vro lămurire din partea mințitorilor noștri oficioși; singura cale pe care poporul nostru își mai poate afla soarta e aceea a interpelării în Parlamentul englez.

Guvernul și foile sale — departe de-a ține publicul român în curentul celor ce se petrec — continuă a arunca praf în ochii lumii, ba ministrul de esterne nu se sfiește a încredința pe senatorii și pe deputații convocați că viitorul tractat e favorabil României, atât de favorabil încât numai bine se poate da iama Constituției și legii electorale, neavând nici o grijă despre cele din afară.

După relațiunile date Camerei Comunelor, tratatul, care va rezuma în sine lucrările Conferenței dunărene, cuprinde următoarele nouă articole:


Art. 1. Jurisdicțiunea Comisiunii Europene se întinde și asupra distanței dintre Galați și Brăila.
Art. 2. Puterile Comisiunii Europene sunt prelungite pentru o perioadă de 21 de ani, cu prelungiri succesive din trei în trei ani, dacă unul din contractanți n-ar propune modificări cu un an mai nainte de espirarea mandatului Comisiunii.
Art. 3. Comisiunea Europeană nu va exercita nici un control efectiv asupra brațului Chiliei, acolo unde amândouă țărmurile aparțin aceluiaș stat. (Rusiei).
Art. 4. Partea aceea a brațului Chiliei care scaldă țărmii României și Rusiei este supusă regulamentelor cu care se administrează brațul Sulinei, sub supraveghearea delegaților Rusiei și a României.
Art. 5. Rusia și România mai nainte de-a întreprinde lucrări în brațul Chiliei vor supune planul acestor lucrări Comisiunii Europene.
Lucrările executate la Ceatal din Ismail vor fi sub controlul Comisiunii din Galați.
La caz de divergență între Rusia și România sau chiar în sânul Comisiunii în privința lucrărilor de executat, puterile vor decide.
Art. 6. Rusia păstrează dreptul de-a stabili plăți spre acoperirea cheltuielilor lucrărilor sale, dar cu condițiunea de-a refera puterilor.
Art. 7. Regulamentele adoptate de Comisiunea Europeană la 2 iunie 1882 sunt declarate aplicabile pentru navigațiunea pe Dunăre între Porțile de Fier și Brăila.
Art. 8. Toate celelalte aranjamente anterioare relative la Dunăre sunt mănținute.
Art. 9. Tractatul din Londra va fi ratificat de cătră puteri într-un termen de 6 luni.


Dacă privim veselia și ușurința cu care membrii majorității parlamentare de la noi au primit comunicarea unor asemenea stipulațiuni, dacă vedem graba cu care secta Dimancilor s-aruncă din nou asupra Constituției și legii electorale ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și când situația din afară ar fi cât se poate de senină, putem zice: volenti non fit injuria. Oricât de mare ar fi nedreptatea ce i s-ar face acestei țări prin noul tractat de la Londra, organul voinții țării, această adunătură de parveniți lacomi și ignoranți din care se compune partidul roșu și majoritatea Adunării, înghite cu bucurie această pilulă, mai mult, se servește de ea pentru a căuta mijloace nouă de mănținere la putere.

Odată vasalitatea în afară stabilită, trebuiesc create și înlăuntru condițiile vasalității. Trebuie nimicită influința pe care o mână de oameni liberi, intelectual și material neatârnați, o mai poate exercita asupra opiniei publice și a mersului lucrurilor; trebuie creat un aparat electoral care să-i dea guvernului pururea o majoritate servilă și înjosită, aleasă de cătră subcomisari de poliție; voturile proprietății istorice și ale inteligenții trebuiesc aruncate și stinse în mulțimea celor ce se obțin printr-un cinzec de vin și, odată declarându-se formal printr-un tratat că țara aceasta e o slugă, să fie și în realitate compusă din slugi ale slugilor străinătății; drept care s-a și hotărât ieri citirea a treia a propunerii de revizuire.

Aceasta o vrea un Dimancea, aceasta o mai vor și alte guri de vacă, cari prin cine știe ce ironie a evenimentelor esploatează onoarea de-a purta nume mai vechi și mai române.

Volenti non fit injuria. Concesiunile nimerite, la timp și ducând sigur la scop, pe cari guvernul le-a făcut Austro-Ungariei, încă din mai 1881, când ministrul de esterne declara că „putem primi Comisiunea Mixtă fără să ne abatem de la Tractatul de la Berlin, că încercarea de-a înlătura pe Austria din Comisiune ar fi zadarnică, că cestiunea prezidenței permanente o e cestiune de curtenie și de politeță“, acele concesiuni Tractatul de la Londra nu face decât să le înregistreze în dreptul public și să le sancționeze.

Toată rezistența deci cu care se laudă foile guvernului nu este decât un neadevăr și o comedie pusă la cale nu pentru a servi de mijloc de apărare, ci cu ținta unică de-a amăgi țara. Izolarea completă în care s-a aflat România în Conferența de la Londra, părăsirea ei de cătră toți nu ne dovedește decât un singur lucru. Demult toate puterile — una câte una — s-au convins că guvernul și Parlamentul din această țară nu numai că nu voiesc a apăra nimic, ci din contra precupețesc hotarele și drepturile ei de suveranitate pentru a rămânea în buget. Demult a trebuit să se convingă oricine că statul român a devenit sub acest regim un institut pentru căpătuirea și pensionarea tuturor nevolnicilor intelectuali pe cari i-a produs Orientul și cari au ajuns a stăpâni țara ca pe o proprietate privată, ale cărei drepturi și interese ei le speculă pentru cumul și pensii reversibile.

Cine dar să mai apere o colectivitate politică care ea însăși nu mai știe a se apăra și se lasă amăgită, esploatată, înjosită de tot ce ea are mai comun, mai ignorant și mai malonest? Volenti non fit injuria. O țară care vrea și suportă un guvern de Dimanci și Mihălești aceea vrea și suportă înstrăinarea Dunării, vrea și suportă robia economică și vasalitatea politică.


HORATIUS — OVREU
[6 martie 1883]

Directorul unui liceu din Triest a căutat să arate într-o broșură că poetul roman Quintus Horatius Flaccus, favoritul împăratului August și amic al lui Maecenas, a fost evreu de naștere. Autorul acelei broșure spune că tatăl lui Horațiu a fost un evreu erudit din Alexandria care-și crescuse pe fiul său în credința și în înțelepciunea părinților. De aceea filozofia vieței exprimată de Horațiu în versurile sale este aceeași ce se găsește în cărțile sacre ale ovreilor cunoscute sub numele de Cărțile înțelepciunei. Toate acestea autorul caută să le demonstreze prin numeroase citate. Afară d-asta el află o trăsătură curat iudaică în epicureismul și humorul lui Horațiu și sub acest raport compară pe poetul roman cu Heinrich Heine. Într-o satiră a lui, Horațiu zice: „Credat Judaeus Apella“ și autorul broșurei susține că Apela nu e altceva decât Abeles. La aceasta un glumeț a observat că Horatius Flaccus cată să se traducă prin Horatius Flekeles.


[Articol cu paternitate incertă]

[6 martie 1883]

Astăzi la 12 ore și jumătate M. Sa Regele va da citire în persoană mesajului de dizolvare a Corpurilor legiuitoare.

E drept că M. Sa nu va avea în fața-i opozițiunea, ci numai pe membrii majorității. Alaltăieri au demisionat opozițiunea din Cameră, ieri din Senat. Atât în adunarea așa numiților părinți conscriși cât și în târgul de interese din Dealul Mitropoliei opozițiunea a încercat să dovedească inoportunitatea revizuirii în împrejurările actuale, a încercat să adreseze un cuvânt măcar tronului, pentru a-l ruga ca, în momente când neatârnarea țării în afară și instituțiile dinlăuntru sunt în învederat pericol, cel puțin libertatea alegerilor să fie garantată, de astădată măcar, — poate ultima dată în care mai există alegători în România cari sunt în stare a-și da seama de gravitatea cestiunilor și a situației. Toate în zădar.

Oameni bătrâni, mult timp și în deosebite rânduri consiliari ai tronului, cunoscuți pentru inteligența politică probată și de-un caracter probat, sunt delegați de opoziție ca să ceară o audiență M. Sale, să espuie pericolele situațiunii, să ceară un cuvânt care să liniștească țara. Un regulament oarecare, care nu e lege, care nu poate prejudeca nici unul din drepturile cetățenilor, necum acelea ale reprezentanților națiunii, care nu poate reglementa legea fundamentală, Constituția, ce dă oricărui cetățean dreptul de-a se plânge direct suveranului, un asemenea regulament se opune de mareșalul Curții ca piedecă și M. Sa va pleca imediat după dizolvarea Adunărilor fără ca o țară întreagă adânc agitată de cestiunile de existență care i se pun, să poată auzi un cuvânt care s-o asigure în contra maltratărilor oamenilor ce-o guvernă.

Pentru d. Brătianu a venit timpul acțiunii clandestine. Prin reforme electorale de natură a lovi în drepturile și influența claselor luminate, a acelora care rezumă în ele conștiința istorică și de drept al acestui popor, d-sa speră a ameți capul acestei națiunii, pentru ca, atunci când ea va fi orbită de durerile ei din lăuntru, maistrul chirurg care-a amputat deja Basarabia să amputeze și Dunărea în tot lungul ei.

Să nu ne mai îndoim că d. Brătianu care la început părea contrar revizuirii și care poate și azi e în teorie contra, o primește ca espedient practic pentru a distrage atenția țării de la cele ce fără știrea, ba fără prezență chiar a Parlamentului, se vor face în cestiunea Dunării. Petecul roșu al reformelor electorale scos din buzunarul de demagog desculț al veneticului C.A. Rosetti va ameți ochii și mintea acestei țări când se va înstrăina de sub a ei suveranitate apa ei de căpetenie și brâul neatârnării ei, Dunărea.

Și pentru ca această amețeală să fie completă, pentru ca celor persecutați să nu le rămâie nici tronul, azilul acela care preface statul într-o instituție dumnezeească, bărbatul care-l ocupă pleacă în străinătate, încât, dacă țara în momentele acelui interregn s-ar grămădi la treptele tronului cerând dreptatea ce i se cuvine, când și-ar ridica ochii ar vedea cu uimire că persoanei suveranului i s-a substituit alții și că mutra de maimuță a unui paiaț roșu rânjește cu ironie din înălțimea pângărită.

În timpul în care regele va lipsi se va face cea din urmă și cea mai desperată încercare de-a stoarce, dintr-o țară liberă încă, o adunare de creaturi capabile de-a transige asupra tuturor intereselor ei. Organizatorii alegerilor d-lui Brătianu, Chirițopolii, Anastasii și Simuleștii, sunt cunoscuți îndestul prin actele lor de călăi pentru ca să nu se desemne în ochii fiecăruia mizeriile și atrocitățile viitoarelor alegeri.

Pe mâna acestor oameni de rând, fără conștiința și fără pudoare, se lasă țara întreagă, cu siguranța că, atunci când acești bandiți vor atenta la onoarea și la averea oamenilor, aceștia vor fi prea mult preocupați de soarta lor proprie pentru a mai gândi la păstrarea hotarelor țării.

Nu! Rezistența cu care se laudă precupețul de hotară de la Livadia nu va avea niciodată loc; niciodată dorobanțul nu-și va încărca arma pentru a apăra Dunărea; războiul pe care străinătatea ni-l declară se va purta acum; mandatul de executare cu mâna armată îl are d. I. Brătianu; opoziția este oastea care, om cu om, va fi atacată de creaturile sale nenumărate până ce, în sfârșit, va cădea ceea ce ilustrul C.A. Rosetti numea Plevna reacțiunii, până ce, cu paralizarea celui din urmă om liber, țara aceasta se va putea precupeți petec cu petec în schimbul favorii oferite de străinătate de-a rămânea Caradalele esploatatoare pe de-a pururea.

De dimineață se cunoaște ziua. Deja Senatul, fără a cunoaște Tratatul de la Londra sau modul cum guvernul a apărat cestiunea Dunării, a dat un vot de încredere propus de acel cadavru moral, ale cărui virtuți în descompunere au dezonorat orice guvern căruia i-au servit.

Senatul deci, aprobând purtarea d-lui. Brătianu, care și azi este exact aceeași individualitate ceea ce era și la 1881, n-a făcut decât să consimtă la anteproiectul modificat de delegatul Franței, ale cărui puncte de căpetenie guvernul a găsit că e nimerit și la timp de-a le concede acum doi ani încă D. Brătianu va îngriji ca Adunările viitoare să aibe exact fizionomia Senatului actual.


[10 martie 1883]

Mesajele de închidere și deschidere a seziunilor Adunărilor se fac în țara noastră în chipul următor: fiece ministru înseamnă pe-o foaie fraza mai mult sau mai puțin lăudăroasă relativă la ramura sa de administrație pe care ar voi s-o vază trecută în mesaj. Unul dintre miniștri împreunează peticele într-un întreg, dacă nu se 'ntâmplă s-o facă aceasta regele însuși. Un mesaj e așadar departe de-a cuprinde o judecată proprie a Coroanei asupra situației sau o cerere proprie a ei — el nu e decât o laudă a actelor guvernului și a majorității parlamentare formulată de cei interesați. Atârnă în adevăr de bunul simț al Coroanei de-a atenua lucruri ce sunt în prea mare contrazicere cu starea reală, atârnă asemenea de sentimentul de bună cuviință a consiliarilor de-a nu face din mesaj o reclamă electorală sau de popularitate, dar de considerații de simț și cuviință nu se conduce mai nimenea la noi.

Nu ne mirăm deci dacă mesajul cu care s-a dizolvat majoritățile actuale e plin de laude la adresa lor. Efectul odios pe care l-a făcut îmbogățirile membrilor majorității și destrăbălarea administrației d-lui Brătianu nu se poate ironiza în adevăr mai bine decât prin complimentele ce și le adresează reciproc acești oameni, prin laude ce nu le cred nici cei ce le pronunță, nici cei ce le ascultă.

Dar, dacă afirmațiunile acelui act nu sunt în stare de-a induce pe nimenea în eroare asupra stării reale a țării, golurile ce le prezintă reticențele lui sunt cu atât mai semnificative. Ele ne îndreptățesc la argumente a silentio, la adevăruri deduse din tăcere.

Astfel, ministrul de esterne este acela care nu se folosește deloc de ocazie pentru a-și adresa laude. Asupra cestiunii Dunării tăcere absolută.

Cu toate acestea iată un ministru care-ar fi avut multe de zis. Ar fi putut arăta de ex. că politica sa esterioară a izbutit a ne înstrăina simpatiile tuturor puterilor.

Încă din ședința a doua a Conferenței de la Londra, când lordul Granville a dat citire scrisorii d-lui Ioan Ghica prin care cerea admiterea României, s-au dat pe față izolarea deplină în care ne aflăm. Deși lord Granville, în calitate de plenipotențiar al ospitalierei Anglii, spera că se va aproba admiterea României de vreme ce e reprezentată în Comisia Europeană din Galați și va fi în cea Mixtă, totuși contele Munster, plenipotențiarul reprezentant al M. Sale germanice, s-a opus la admiterea cu drepturi egale a României. Contele era gata să recunoască că România are interese mari la soluțiunea acestei cestiuni dar Conferința cată să-și păstreze caracterul ei european și să evite a-i da României egalitate de drepturi. Dacă, mănținându-se principiul unanimității, i s-ar da României un vot, s-ar crea o situație în care ea, prin veto al ei, ar putea împiedeca lucrările Conferenței. Exact în același ton au fost ținute declarațiunile celorlalte puteri. Austria recunoscu că situația creată prin Tractatul de la Berlin dă drept României de-a lua parte la dezbateri; cu toate astea, ținând seama de obiecțiunile Munster, revine de la această opinie. Franța e tot de părerea că România are dreptul de-a intra, dar obiecțiunile contelui sunt serioase … Italia se află în situațiunea celorlalte puteri, Rusia și Turcia asemenea.

Curios e dar că nici una din puteri nu ne-au contestat dreptul de-a participa la Conferență, cu toate astea afacerile noastre esterioare au fost astfel conduse încât nici una din ele n-au voit a ne primi în realitate.

Incidentul acesta din ședința a doua prevestea rezultatul Conferenței pe care-l vedem în Tractatul de la Londra. Acel tractat dă Rusiei jurisdicțiunea exclusivă pe brațul Chiliei, Comisiei Europene jurisdicțiunea pe celelalte guri până la Brăila, Austriei preponderanță politică de la Brăila la Porțile de Fier, c-un cuvânt supune suveranitatea acestei țări la trei stăpâni deosebiți: Europa, Austria, Rusia.

Ei bine, asupra unor asemenea lucruri, asupra Tractatului de la Londra de ex., guvernul nu găsește de cuviință de-a ne da vreo asigurare. E ca și când acest Tractat n-ar exista, ca și când țara n-ar avea nici o nevoie de-a ști opiniile guvernului în privirea lui pentru a ține seamă de ele în alegeri și a-și formula încrederea pentru sau în contra acelor opinii.

Acest sistem al tăcerii într-o cestiune de existență se urmează demult și ne dovedește că și acum d. Brătianu va urma a lucra fără consentimentul Parlamentului, fără știrea și voia țării, surprinzându-ne numai cu fapte complinite, cărora să nu li se poată aduce nici o modificare ulterioară.

O tăcere analogă se păzește asupra reformelor constituționale. Deși Camera se dizolvă în urma voturilor, asupra unor propuneri de revizuire nici o vorbă a guvernului, nici una a Coroanei nu arată opinia cabinetului în privirea aceasta.

Un singur lucru s-ar fi putut observa cu toate acestea în acest mesaj: că nimeni, absolut nimeni din toată țara n-au reclamat aceste reforme. Ele au răsărit din sorginți a priori, din crierii d-lui C.A. Rosetti; nici un ziar, afară de cel personal al d-sale, nu le-a susținut; guvernul n-a putut observa nici o mișcare a opiniei publice în favorul lor.

Afirmările contrarii ale „Românului' sunt pur și simplu neadevăruri spuse pentru mângâiarea personală a redactorilor săi.

Cu toate astea guvernul acesta, plin de merite precum el singur zice, cată să fi având și el o opinie în privirea revizuirii, pe care țara se cuvenea s-o cunoască.

Astfel, în afară de laudele banale și de puțin preț pe cari guvernanții găsesc cuviincios a și le adresa tocmai în privirea celor două cestiuni de căpetenie de natură a neliniști spiritele, guvernul e cu totul mut, gata a se justifica cu această tăcere când votul țării va fi contrariu aspirațiunilor de demagog cosmopolit ale d-lui C.A. Rosetti; gata asemenea a transige cu străinătatea și cu demagogia dacă-i va succede să scoată prin prefecții săi majorități servile.

S-a văzut că toate încercările opoziției de-a obține declarațiuni clare de la guvern au fost zădărnicite prin sălbătăcia majorității, că nu i s-a lăsat opoziției nici chiar putința de-a se adresa la tron precum au încercat a o face, întâi de pe tribună, apoi prin cerere de audiență. Tăcerea guvernului în privirea celor două cestiuni vitale în preziua alegerilor seamănă prea mult a conspirație ocultă în contra intereselor acestei țări, o conspirație agravată încă prin plecarea regelui în momentele hotărâtoare. Țara are nevoie de tot curajul ei civic pentru a scutura din spatele ei atât vasalitatea economică cu care e amenințată cât și robia politică sub elementele demagogiei, ignorante și maloneste, ce se oploșesc sub aripile d-lor Rosetti Brătianu.


SITUAȚIA DIN ARDEAL
[12 martie 1883]

Î.P.S.S. mitropolitul românilor răsăriteni din Ardeal și Țara Ungurească, d. Miron Românul, a adresat protoiereilor din arhidieceză o circulară. Ea oprește pe cler de-a lua parte la adunările populare cari protestează cu atâta legitimitate în contra proiectului de lege al cărui scop e maghiarizarea institutelor secundare române de învățământ.

Înainte de toate mărturisim că nu discutăm motivul care-a putut împinge pe prelat la răspândirea acestei circulare. Știam că, din nenorocire, mitropolitul românilor prea e o persoană oficială pentru a se putea sustrage de la influența guvernamentală și nici nu se poate pretinde ca orice mitropolit să fie ca Șaguna, care punea ordine ministeriale ungurești ad acta, fără a le 'nvrednici măcar de-un răspuns și care, când dreptatea era în partea poporului său, o susținea în contra a orice și a oricui. Se prea poate așadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de unde i s-a și administrat mitropolitului, prin ziare ungurești, amenințări de trimitere la mănăstire.

Ceea ce ni se pare însă straniu în această circulară și lucru la care nu ne-am fi așteptat este tendența pe care Î.P.S. Sa binevoiește a o atribui adunărilor populare, tendență substituită, care dă circulării caracterul unei denunțări aproape.

Mai întâi se zice că adunările „au un caracter politic“.

Dacă e neapărat de-a li se atribui un asemenea caracter, am întreba de când românii în țara lor proprie și strămoșească au căzut, prin vro sentență judiciară, sub interdicțiune politică, de când li s-a detras numai lor liberul exercițiu al dreptului întrunirilor, garantat chiar de-o Constituție ca cea ungară, în cari să poată discuta liberi și neîmpiedecați atentatul făcut asupra limbii, naționalității și bisericii lor de cătră reprezentanții minorității populațiunii din țară?


Conducătorii — mai zice circulara — se pun pe teorii cari eschid simțul ce se numește patriotism și eschid respectul cătră bazele actuale ale dreptului public… Din partea inteligenței i se dă poporului în mod ostentativ impuls într-o direcțiune care trece marginile loialității …


Simțul ce se numește patriotism poate să se fi eschizând; simțul ce este patriotism după cum îl înțelege toată lumea — escepție făcând de maghiari — nu sufere fără 'ndoială nici o scădere prin manifestări. Căci poate fi cineva bun patriot și rău maghiar — lucrurile nu au a face una cu alta — și, viceversa, poate fi cineva fanatic maghiar și rău patriot, ceea ce maghiarii sunt în genere. Patriot e omul care contribuie la bunăstarea și înflorirea tuturor elementelor din țara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică. Maghiarii, din contra, văd idealul lor de stat în ruinarea națiunilor conlocuitoare, în apăsarea lor intelectuală; ei atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui, pentru a-i impune în schimb idiomul ocult al unei mici și izolate rase, idiom cu forme organice fino-tartare, cu lexicon slavonesc. Radical deosebit în structură de câteșitrele grupurile mari de limbi europene, acest idiom prezintă dificultățile unei limbi moarte fără a prezenta nici unul din foloasele ei. Cine știe limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizațiunea antică. Cine știe ungurește nu știe nimic decât ungurește, un idiom nefolositor, purtat de o literatură săracă, de-o cultură științifică înapoiată, care nu deschide nici o poartă în Europa și — în treacăt vorbind — nici în restul lumii. Cu învățarea acestui idiom milioane de oameni cheltuiesc un enorm echivalent de putere intelectuală… cu ce folos? Evident că nici unul.


Se esclude respectul către bazele actuale ale dreptului public …?


Dar ce este legea naționalităților, ce autonomia confesiunilor decât drept public? Ce sunt aceste decât un pact între popoare și Coroană, în care cele dentâi, în schimb cu sacrificiile ce le aduc, obțin un minim de libertate pentru creșterea și cultura lor? Cine ignorează acest drept public, cine esclude respectul cătră el nu sunt nimenea alții decât maghiarii. Ei sunt acei ce falsifică pactul dualist; ei acei cari, prin călcări de legi fundamentale, zguduie încrederea popoarelor în sfințenia semnăturii monarhului, ei sunt aciia în fine cari, prin simțul lor revoluționar înnăscut, sapă sistematic în inima popoarelor iubirea seculară cătră dinastie. Cât despre loialitate, ne pare că anul 1848 și 1866, memoriile unui Kossuth, reminiscențele politice ale unui conte Usedom și ale principelui de Bismarck ne-ar da curioase probe pentru ilustrarea „proverbialei loialități“ a maghiarilor cătră Casa domnitoare căreia nu i se poate tăgădui meritul de-a-i fi mântuit de sub domnia turcilor și de a-i fi făcut posibili în mijlocul Europei.

Î.P.S. Sa se mai plânge că aceste adunări „îi pun piedeci în cale atunci când în acord cu prea sfinții frați episcopi ar vrea să apere cu mijloace loiale adevăratele interese naționale bisericești …“

Aci observăm că de mult i s-a opus atât Î.P.S. Sale, cât și în genere clerului, sofisma guvernamentală, întrebuințată dealmintrelea în toate țările, că tot ce fac, fac fără ca poporul să participe. Aceasta o zicea lumea oficială și foile ungurești.

De-acum înainte imputarea de-a voi altceva decât poporul n-o mai poate face clerului nici guvernul, nici maghiarii. E clar că populațiunile române cer mai mult respect pentru bunurile lor morale câștigate decum îl cer episcopii chiar și nu ne îndoim că-l vor și obține.

Dar


teoriile politice… sunt apte de-a servi în mâna celor răuvoitori ca argumente plauzibile pentru a ne denunța de adversari ai statului …


În mâna celor răuvoitori de bună seamă. Cu ori fără umbră de adevăr, cu ori fără cauză, rău-voitorii vor crea din nimic chiar argumente plauzibile pentru ei și pentru proști spre a denunța pe români. Stat pro ratione voluntas e regula celui răuvoitor, care nu poate fi niciodată convins prin argumente pentru că nu vrea a fi convins.

Încă un cuvânt.

Popor autohton pe pământul părinților lor, într-o țară care n-a fost niciodată cucerită de unguri, deși a stat în legătură cu Ungaria, românii n-au avut a mulțumi inferioritatea lor politică inegalității de condiții sociale, ci religiei lor, ritului care, în tot timpul atotputerniciei papale în Europa, era persecutat. O dovadă despre asta e că aproape toată nobilimea actuală a Transilvaniei — escepție făcând de două, trei familii secuiești — e de rasă română și datorește titlurile ei originare ducilor Făgărașului, domnilor Țării Românești, iar maghiarizarea ei o datorește catolizării ulterioare. Încă la 1511 Stoe de Bethlen nu era decât boier făgărașan. Pe când șeful neamului devine catolic și maghiar, neamul însuși, gens, e până azi țărănesc în județ. Un Mailat, catolizat și maghiar, e prezident al Senatului din Pesta; neamul e țărănesc până astăzi în Țara Oltului. Candea (Căndeștii), familie răspândită la amândouă poalele Carpaților, în Țara Românească și-n Ardeal, devine maghiarizat Kendefy ș.a.m.d.

În acel timp de luptă fără conștiință în care naționalitatea era adeseori confundată cu religia asemenea transfugiu dintr-un popor într-altul era mai lesne de executat. Dar de la reformațiune încoace, la noi îndeosebi de la Matei Basarab, care-a dat poporului unitatea de limbă și de credință, deznaționalizarea chiar individuală e aproape cu neputință. Cărțile de sub Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popoarele Germaniei; un reagent puternic ce-a făcut din poporul românesc un popor deosebit, incapabil de-a se confunda cu altele, și care, cu toată împrăștiarea sa politică, rămâne unul și același.

Prin valoarea de cultură ce-a dobândit-o limba noastră, prin claritatea ei analitică, prin legătura ce stabilește între noi și țările din apus, atentatele asupra ei devin atentate în contra lumii romanice și a civilizațiunii omenești în genere. Dar e o lege constantă a istoriei că, atunci când un popor luptă cu civilizațiunea, cel ce se consumă și cade în luptă nu este civilizațiunea ci poporul.

Cine nu vede însă că maghiarii își consumă cele mai bune puteri ale existenței lor pentru realizarea unei utopii, pentru a face, în câțiva ani de dualism, ceea ce n-au putut face într-o mie de ani de hegemonie politică și socială? Un mecanician modern ar putea să calculeze enorma cantitate de putere, de muncă și sudoare omenească care se risipește în zădar, nu pentru a unifica statul prin împăcarea tuturor, ci din contra pentru a spori puterea de repulsiune și de descompunere ale elementelor constitutive ale Ungariei.

Și aceasta în numele așa numitei idei maghiare de stat.

Dar o idee de stat nu este o teorie ce se inventă, punându-și cineva degetu 'n gură. Oricât de mare bărbat de stat și-ar închipui cineva că este, nu trebuie să uite legea: causa aequat effectum. Când o mie de ani de supremație politică n-au dat maghiarilor în privirea deznaționalizării altor elemente decât un rezultat aproape nul, e evident că puterea lor de asimilare (causa) este nulă. O idee dreaptă de stat va fi aceea care va formula funcțiunea de dezvoltare a elementelor reale din care țara se compune, care va recunoaște ceea ce există în adevăr: o țară poliglotă, locuită de rase deosebite. Precum Șvițera n-are cuvânt de-a înființa un departament de marină și a discuta legi de navigațiune, tot astfel e nesocotit a crede că, prin simplă inspirație, un stat, prin natura și istoria lui poliglot, se poate preface în stat c-o singură limbă. A se lupta însă în contra unor puteri constante e egal cu a se lupta în contra rotațiunii pământului în jurul său, în contra consecuțiunii regulate de noapte și zi.


GR. M. JIPESCU, POESII,
BUCUREȘTI, 1883
[13 martie 1883]

D. Gr. Jipescu, cunoscutul autor al Opincarului, e unul din rarii scriitori care, și în proză și în versuri, mânuie limba curată a poporului. Broșurica apărută acum cuprinde câteva poezii ținute în ton atât de original încât mai nu se pot deosebi de cele în adevăr poporane.

Astfel, bunăoară, citim:


    MARIA MERILOR
(Meri sau Cojocaru e sat în Dâmbovița)

Floricică de mărar,
Umblă vestea-n Cojocar
Și de-aci peste hotar
Că mândruța Merilor,
Surioara zorilor,
Păunița stânelor,
Îmi taie vederile
Și-mi uscă apșoarele
Și-mi seacă inimele.
Curca Radii din pătul
Se ghemuie, stă pitul
Noaptea când aude fâl!

Cucul trist, pe-un nuc uscat,
Boian, mut, nedejugat,
Grivei, uitându-și de sat,
Amuțesc în ascultare,
Lunca, vere, conten n-are,
De-al ei cântec tot tresare.
Iar Nițu la văzul ei
Ochii-i scăpară scântei,
Unde-i unu vede trei;
Săgetat, topit, uscat,
Ale friguri l-apucat —
Zace, bietul, fermecat.


Alta:


       CIREAȘA

Roșată, dulce, voioasă
Fragedă și răcoroasă,
Din muguraș în pruncie
Mă gătesc cu flori o mie.
Și, de soare sărutată,
Cresc iute, ș-apoi deodată
Mă roșesc că mi-e rușine
Când frunza s' uită la mine,
Că mă vede preschimbată,
Arzând de foc, foc de fată
Și din coadă verde, lungă,
Dau să fug, să nu m' ajungă
Bătrânețele cu vânt
Să m-arunce la pământ.

Vișina, dușmană soră,
Pe când fetele la horă
Ca cerceii la ureche
Mă pun pereche-pereche,
Posomorâtă 'năsprită,
Parcă din simț e sărită,
Mă tot spune la mierlițe.
Pițigoi și grangorițe,
Că sunt bună de mâncat:
Și când e spre revărsat
Mă pomenesc, din visare
Că mă iau, cum ți se pare?
La ciocneala! Cioc în cap!
Zac rănită, țip — da' scap?


Ar fi de recomandat ca nimeni să nu scape ocazia de-a cumpăra această broșurică, care nu costă decât un franc. Ce puțini oameni mai scriu în adevăr românește în zilele noastre!


[15 martie 1883]

Armata noastră posedă o pletoră atât de mare de oameni speciali, cu cunoștințe profunde, strategice, tactice, fortificatorii, atâta amar de învățătură încât ne mai putem și lipsi de câte unul din ofițerii generali, dovediți buni, dovediți știutori de arta lor.

La urma urmelor nu ne rămâne generalul Călinescu, Serurie, întreg statul major al gardei civice, n-avem armata bravilor „apărători ai independenței“, n-avem „baioneta inteligentă“ care face de prisos orice altă baionetă? Există un pericol atât de mare ca general Călinescu și vestitul locotenent-colonel, doctor în drept de la Pisa și prezident Republicei Ploieștilor, să inunde această țară cu lumina cunoștințelor lor tecnice, încât d. Brătianu poate — dacă intrigile sale politice o cer — să creeze altor ofițeri generali o situație care să-i silească a se retrage.

Iată în adevăr ce s-a întâmplat:

Generalul Manu e cunoscut ca unul din cei mai capabili și mai speciali ostași. Ca inspector general al artileriei era pe deplin în rolul său, de vreme ce această armă cere cele mai multe cunoștințe speciale. Nimeni nu se îndoiește că artileria s-a resimțit de activitatea sa, căci ea e arma care s-a distins cu deosebire și în timpul războiului și în timpul manevrelor.

Iată în sfârșit un om care era la locul lui.

Dar pentru ca oamenii să nu rămâie la locul lor există d. Brătianu, care, pe lângă mica providență din cer ce dă oamenilor talent și putere de acțiune, joacă în România pe marea providență a fevruariștilor, a republicanilor convertiți, a doctorilor de la Pisa redeveniți militari, a acelor eroi garibaldiani pe cari istoria-i distinge prin o profundă tăcere ș.a.m.d.

De două ori deja actualul ministru de război a 'ncercat să sape în mod subversiv poziția meritată și cu drept câștigată de d. general Manu. Întâia oară pare că s-ar fi interpus M. Sa Regele. De astă dată însă — în preziua plecării M. Sale, fără considerare pentru starea de sănătate și de osteneală a monarhului — s-a supus semnăturii sale liste lungi de numiri (66 de decrete cu sute de nume proprii) cari la drept vorbind pun toată puterea armată în mâna d-lui Brătianu și a oamenilor săi.

Tot cu această ocazie de punere în aplicare a legii comandamentelor d. general Manu se numește cap al diviziunii a 8-a, cu reședința în Roman, fiind de mai 'nainte sigur că generalul nu va primi această… înaintare. Căci o înaintare ierarhică este — în alt chip nici d. Brătianu n-ar fi avut curajul să însceneze lucrul — dar o înaintare despre care se știa că nu va fi primită și că generalul va prefera să demisioneze.

Răul de căpetenie care dizolvă la noi orice încredere în stat și în urmă orice încredere de sine însuși, atât de necesară fiecărui om de merit, este politica. D. Brătianu — ajuns din nefericire ministru de război — ignorant în ale războiului, ca și în toate cele, face politică în armată. Pentru a fi recunoscut de d-sa trebuie să fii omul d-sale, trebuie să stai cu d-sa în relații analoge cu cele în care stă Carada cu firma din Strada Nouă.

Până ieri administrație și Parlament erau în mânile d-sale; prin reforma electorală vrea să puie mâna pe Corpul electoral; prin eligibilitatea magistraturii mâna pe justiție, prin aplicarea legii comandamentelor pune mâna pe armată — încât nu mai rămâne decât un singur lucru: mâna pe Coroană. Cine știe însă trecutul d-lui Brătianu desigur că-l știe capabil și de aceasta. Ar fi păcat numai să nu se 'nece, ca cineva, la mal.


RADICALII FRANCEJI
[16 martie 1883]

Radicalii din Franța își urmează agitațiunea pentru desființarea Senatului. Credem că nici demagogii români nu vor rămânea îndărăt mult timp. În zilele din urmă s-a mai ținut în Paris o întrunire, prezidată de senatorul Laurent-Pichat, având de secretar pe deputatul Pelletan. Acesta a dat cetire unui proiect de manifest cătră țară, redactat de comitetul provizoriu. Proiectul a fost primit de Adunare cu vii aplauze. În acest act se zice că liga nu-și va da sentința asupra votului prin care Camera a respins revizuirea Constituției, ci se va întoarce numai spre viitor, va urmări o idee și va căuta să-i accelereze victoria. Revizuirea cată să triumfe


pentru că — se zice în manifest — Constituția de la 1875 a fost stabilită de monarhiști și n-a fost întocmită spre a organiza onest un guvern democratic, ci din contra, spre a o depune la picioarele unei oligarhie; pentru că, întrucât timp voința sufragiului universal este paralizată, nu poate reuși nici o reformă politică sau socială și nici un regim nu poate avea durată, fiind împins într-o parte și alta între două puteri ostile; pentru că adevărata cauză a eșecurilor și crizelor ce enervează democrația zace tocmai în legile constituționale, pentru că, cu un cuvânt, a amâna revizuirea va să zică a amâna politica republicană.


Statutele adoptate de Adunare indică drept scop al ligei o agitațiune legală pentru o organizare mai bună a Republicii. Comitetul central al ligei e compus din câte un delegat al fiecărui colegiu electoral și câte un reprezentant al gazdelor favorabile ligei.


[Articol cu paternitate incertă]

[16 martie 1883]

Onorabilii confrați de la „Românul“ au sarcina ingrată de-a lua apărarea prințului Dumitru Ghica, căruia noi i-am bănuit purtarea d-sale din Senat și n-am prea pus vorbe pe ales pe hârtie cari să-i placă, ci le-am pus așa grămadă, cum le spune românul când se supără, i-am vorbit de bojoc bunăoară, n-ar fi cu supărare cinstitei fețe a măriei sale că de! nu se cade să zici așa vorbă din topor când stai față cu un om de neam, și cam după neam merg toate.

Dar ne-am gândit și noi că unu-i adevărul, oricum l-ai spune, și, văzând purtarea prințului în aceste zile de cumpănă, ne-am zis: Ei, cui nu i-ar plăcea să trăiască mereu ca găina la moară și ca popa la zile mari? Dar nu merge; mai sunt și altele în lumea asta.

Ori tăceați, ori ziceați ceva mai bun decât tăcerea, iată sfatul ce l-am da confraților de la „Românul“.

Căci față cu prințul îndeosebi, poziția noastră este, din nefericire pentru d-sa, atât de lesnicioasă încât parcă ne-ar zice: Vino lupe de mă mănâncă de-a gata.

Iată ce ne 'nșiră „Românul“:


E un merit ca un conservator să adopte principiile liberale, să se conforme ideilor secolului și să meargă cu progresul.


Dar oare, dac' ar înțărca murgana, tot cu progresu-ar merge? Și-o să 'nțarce-odată, pasămite că nu sunt în toate zilele Paștile și atunci s-or convinge și confrații că unii sunt prietenii mesei alții ai nevoii.

Dar să lăsăm aceste că înainte mult mai este.

Ce mai zice „Românul“?


Cine a uitat că ilustrul Thiers a fost unul din cei mai îndârjiți conservatori … și totuși, în ultimii ani, Thiers a fost susțiitorul cel mai devotat, chiar întemeietorul Republicei. Zisu-i-a cineva pentru aceasta „c-a avut un bojoc servil în locul inimei“ cum se degradă la noi „Timpul“ a o zice unui din patrioții cei de mai de frunte ai României? Nu! compatrioții l-au respectat … și amar l-au plâns când au ajuns la capătul zilelor.


Și nouă ne-ar veni a plânge … dar de halul în care a ajuns prințul. Ni se pare că-i o mică deosebire. Nu-i vorbă, e mai de neam prințul decât bătrânul Thiers, dar în celelalte nu prea e potriveală, între a primi faptul îndeplinit al Republicei și între a ajunge staroste de Fundești, vătaf de romai cum s-ar zice, e o deosebire cât cerul de pământ, pe care vom dovedi-o mai la vale.

Ia s-o luăm pe rând.

Față cu propunerea de reformă a Constituției, opoziția s-a opintit din răsputeri să facă, ca și de astă dată, lucrurile să se petreacă cum s-au mai petrecut înainte. O constituție e de-a puterea a fi privită ca un pact între partide, iar partidele reprezentând ele înșile grupuri de vederi și de interese ale unui și aceluiaș popor, e învederat că împăcarea și înțelegerea între ele e o împăcare de vederi și interese în care mai lasă unul, mai lasă celălalt, pentru că lucrul să se hotărască cu judecata, nu cu lopata.

Așa s-a urmat totdeuna la noi și, când mi s-a urmat așa, bucluc a fost ș-am mers din rău în mai rău.

Și acum e vorba de modificarea Constituției, a acelui pact statornicit între toate partidele, între toate interesele pe de-o parte, între Coroană și puterea statului pe de alta. Dar d. Brătianu vrea acum ca nu toți, ci numai oamenii d-sale, parveniți de ieri, de alaltăieri, Fundeștii și Caradalele, toată plebea aceasta înțolită nu prin muncă, ci prin politică și numai prin politică, să realizeze o reformă care să-i dea toată țara pe mână, cu mic cu mare.

D. Brătianu are mania de-a persecuta pe omul liber și neatârnat, pe omul care are curajul de-a spune verde ce are la inimă, pe omul ce trăiește din seul lui și nu i-i rușine să zică: Iartă-mă, nu e cum spui d-ta, ci cum spun eu. Aceasta-i sportul d-lui Brătianu, patima d-sale de vânătoare, pentru ca, deșert cum e, nu vede că paralizarea oricărui om liber e o pagubă pentru țară și, despot cum e, ar vrea ca toată lumea să fie păpușă în mâna d-sale, adică toată lumea să fie ceea ce e bezedeaua astăzi.

Ei, nu merg lucrurile așa de lesne!

În ședința Senatului de la 4 martie, d. general Florescu a espus cu tonul său bărbătesc, limpede, fără înconjur ceea ce vrem, ceea ce țara vrea.


Opozițiunea s-a adresat la guvern, s-a adresat la majoritatea Senatului și a implorat atât pe Senat cât și pe guvern să înlăture cestiunea revizuirii, căci numai astfel am putea corespunde la apelul de înfrățire făcut de președintele Consiliului, care, în contrazicere cu sine însuși, aruncă între noi tăciunele discordiei. M. Sa Regele are drept după Constituție a nu adera la această inoportună, ca să nu zic periculoasă, operațiune a revizuirii Constituțiunii. Patru deputați și senatori, d-nul Kogălniceanu, d. Vernescu, d. Catargiu și cu mine, vechi consiliari ai tronului, am cerut audiență ca să spunem M. Sale că în împrejurările de față, e bine să se amâne revizuirea Constituțiunii și dacă M. Sa nu ne-ar fi aprobat, căci nu avem pretențiunea de a fi infalibili, să rugăm respectuos ca cel puțin să ia măsuri pentru ca să ne asigure libertatea alegerilor. Dar nu numai n-am fost primiți, dar încă ni se răspunde de mareșalul palatului că nici nu supune M. Sale cererea noastră, fiind contrarie unui oarecare articol din regulamentul Curții.
Iată răspunsul textual care l-am primit …


Aș, răspuns! A mai putut cineva să citească vreun răspuns! Cui îi sări țandăra aci decât prințului Dimitrie Ghica? A avut cineva cap să vorbească de răul d-sale!


Regulamentul nu-i dă voie să vă dau voie să vorbiți. Nu pot lăsa să se amestece în dezbaterile noastre tronul! Nu pot permite asemenea discuțiune! etc. etc.
Ho, țară! că doar nu dau tătarii!


Apoi ia să vedem, mă rog, oare în ocaziuni absolut și exact analoge cu cea de față, fost-a tot acest d. Dimitrie Ghica atât de … susceptibil. Se știe că susceptibilitatea e slăbiciunea d-sale, bat-o norocul!

În 1879 revizuire. Pericole din afară.

Astăzi revizuire. Pericole din afară Exact aceeași situație.

La 8 martie 1879 cu ocazia discuțiunii asupra citirii a doua a propunerii de revizuire, opozițiunea, în cap cu nimeni altul decât cu prințul Dimitrie Ghica, depune pe biroul Senatului o moțiune pe care-o publicăm într-altă parte în întregul ei pentru iubitorii de asemenea lucruri, dar din care estragem aci următoarele:


3. Principala din aceste garanții (pentru revizuire) este punerea națiunii, a tuturor partidelor și grupurilor politice din țară, în pozițiunea d' a putea liber și independent a-și alege mandatari în viitoarele Camere de revizuire.
4. Această asigurare, datorită liberei espresiuni a votului, nu se poate avea decât fiind în capul guvernului un minister compus din reprezentanții deosebitelor partide din țară.
5. Cu un asemenea minister și în asemenea condițiuni națiunea a procedat la facerea Constituțiunii din 1866 și astfel acestui fapt, că pactul nostru fundamental a fost nu espresiunea unui partid, ci o lucrare națională la care-a luat parte toate partidele politice, sub conducerea unui guvern format de reprezentanții acestor partide, acestui mare fapt se datorește respectul ce națiunea română păstrează pentru această Constituțiune …
6. În asemenea condițiuni și cu un asemenea minister se cuvine dar a se face și revizuirea acestei Constituțiuni, care iarăși trebuie să fie rezultatul liber și neîmpiedecat al vieții naționale, iar nu … espresiunea unui singur partid condus de-un minister escluzivist…
Senatul, rostind în fața țării și a tronului aceste principii, înaintea dizolvărei sale de drept, crede a împlini o ultimă și mare datorie de constituționalism.


Cine credeți d-voastră c-a iscălit cel întâi această ultimă și mare datorie de constituționalism?

Cine alt decât prințul Dimitrie Ghica?

Va să zică pe-atunci se cereau garanții de libertatea alegerilor, se cerea un guvern compus din reprezentanții tuturor partidelor, nu espresiunea unui singur partid, condus de-un minister esclusivist. Mai mult: se făcea apel la tron, ca o ultimă și mare… etcetera.

Și s-a citit propunerea în Senat și a fost pusă la vot chiar!

Cine le cerea toate acestea?

Prințul Dimitrie Ghica.

Astăzi…?


… nu pot permite asemenea discuțiune! nu pot lăsa să se amestece tronul în dezbaterile noastre.


Dar ceva și mai nostim.

Precum îl vedem azi ocupând între nenumăratele prezidenții posibile și imposibile și pe aceea a comitetului nostru roșu, tot astfel, la 1879 ce putea fi decât… tot prezident, dar al comitetului central al opoziției, se 'nțelege.

În această calitate adresează urbi et orbi alegătorilor din toată țara un apel pe care îngăduitorul cititor îl va găsi într-altă parte, dar din care estragem aci următoarele:


Trebuie să căutăm salvarea intereselor noastre sociale și politice în unirea și cooperarea noastră a tuturor …
Cunoaștem cu toții starea grea și nemulțumitoare în care se află astăzi țara atât sub raportul politic esterior cât și sub raporturile interioare. Ne temem cu toții că alte pericole și mai mari s-ar putea ivi pe viitor, de natură a compromite chiar existența noastră națională. (Ca azi!)
Opozițiunea din Senat, conservatoare și liberal moderată și de toată nuanțele politice moderate strânse împreună, a făcut în ziua de 8 martie un apel la unirea tuturor partidelor…
La acest apel nu a voit să răspunză partidul radical! …
Aceasta trebuie să ne 'ngrjească… Reprezentațiunea viitoare a țării să fie espresiunea nu a unui singur partid, ci a tuturor intereselor și opiniunilor țării.
Garanția pentru libertatea viitoarelor alegeri nu o mai putem avea în compozițiunea și imparțialitatea guvernului actual, nici în deprinderile sale.


Acelaș guvern, aceeași compozițiune, aceeași lipsă de imparțialitate, aceleași precedente fatale în politica dinlăuntru și din afară și cu toate acestea?… Cu toate acestea…


e un merit ca un conservator să adopte principiile liberale.


Curios merit!

De unde, sub acel apel la alegători, prințul era subsemnat, încă alături cu d-nii G. Gr. Cantacuzin, Al. Orăscu, gen. Tell, gen. Florescu, pr. Știrbei, Dim. Vioreanu, G.C. Filipescu, V. Boerescu, azi?

Azi îl vedem tot prezindent, se 'nțelege, dar iscălit alături cu d. Fundescu, care și-a mâncat biserica, cu onor. Costinescu, a cărui îmbogățire din nimic și peste noapte ar merita cercetări din partea judecătorului de instrucțiune, cu d. Teodor Chiriță, ceprăzar și vizitiu la droșca cu care-a fost deportat Vodă Cuza, cu onor. Sergiu (recte Sarkez), cu plagiatorul și cumulardul dr. Romniceanu, cu vestitul Scrurie, bașbulucbașa al masalagiilor, în sfârșit cu toată tagma.

Ei, degeaba! La rău hal a ajuns prințul Dumitru Ghica. La așa hal încât vulpea cea fină de C.A. Rosetti râde 'n pumni de această comedie, dar telegrafiază foarte serios: „Ca propuitor al revizuirii, nu pot și nu trebuie să fiu membru al nici unui comitat electoral“, deci nici al celui prezidat de prințul.

Un singur sfat mai rămâne să-i dăm prințului. Acu, de! s-a mântuit și trebuie să se obicinuiască cu împrejurările în comitatul electoral pe care-l prezidă se vorbesc mai multe limbi pe care prințul nu le-o fi pricepând, de pildă romaica a onor. Fundescu. D. dr. Barbu Constantinescu care, în calitatea sa de filolog și filantrop, s-a ocupat și de această ramură obscură a limbilor arice, i-ar putea da lecțiuni prințului, foarte folositoare pentru a se înțelege în noul mijloc social în care-a intrat.


[18 martie 1883]

N-avem bucurie de tinerimea ce studiază la Paris. E azi învederat pentru oricine că tinerii cari 'și fac educațiunea acolo, întorși în țară, sunt de o remarcabilă sterilitate intelectuală și că, în schimbul unei științe cât se poate de puține, vin cu pretențiuni exagerate, cu trebuințe insațiabile, cu totul disproporționate cu puterea de producțiune a poporului nostru. De la un timp încoace e și mai rău. În loc de-a munci — sunt atât de vaste regiunile de muncă intelectuală în toate direcțiunile — își umplu capul cu fel de fel de utopii politice și sociale, se erigează în mânuitorii nu numai ai poporului nostru, ci ai omenirii întregi, iar când se-ntorc înapoi doza lor de cunoștințe e atât de neînsemnată încât mai nici unul nu e în stare de-a se hrăni prin munca sa proprie, ci trebuie să aibă recurs la protecțiunile politice ale coruptei noastre demagogii, trebuie să se închine la d-alde Brătianu și C.A. Rosetti cari, în schimb cu o absolută renunțare la orice demnitate personală sau convingere, le aruncă câte-un os ori două, liniștindu-le astfel toate pretinsele focuri de beatificare a omenirii.

A pretexta principii mari pentru a obține funcții, pensii reversibile, favori, iată școala pe care a creat-o d. C.A. Rosetti în țară, urmând-o el însuși din tinerețe și până azi.

De soiul acesta e și tagma de patrioți în perspectivă care redijează „Dacia viitoare“. Supere-se cât vor pofti; noi nu vom înceta a zice că țăranul de la Dunăre ar avea alte lucruri de făcut în Paris decât de-a simpatiza cu comunarzii, de-a afișa utopii cosmopolite și de-a tăia câinilor frunze.

În numărul din urmă al așa numitei „Dacia viitoare“ ne spun că


sufletul dumnealor se indignează când văd că așa numiții politici, acei farisei fără animă, voiesc a le da lecțiuni de sentiment românesc.


Noi suntem acei farisei fără animă cari am afirmat că dumnealor profanează în adevăr idealul politic al strămoșilor, punându-l ca etichetă pe marfa dumnealor proaspătă, ce se coace o dată pe săptămână.

Dumnealor ne răspund:


Ei, onorate ziar conservator, marele idei nu se profanează când ele se împărtășesc de junime și se îmbrățișează cu o căldură pe care numai această etate o poate s-o aibe; ele se profanează de aceia care nu le întrebuințează decât ca instrument politic. Strigați dar cât veți putea, insultați-ne și acuzați-ne cât veți voi, fiți sicuri că nu veți reuși a ne face să deviem sau să ne oprim din calea noastră nici chiar pentru a vă arunca o căutătură de dispreț.


Cu asemenea tirade retorice, rău scrise, nu ne ia nimenea ochii. Am mai îmbătrânit pe malurile Dâmboviței. Deci, cu iertarea dumnealor, fie zis farisei, cu ori fără de animă, precum știm a număra pân-la patru tot astfel spunem și adevărul, oricare ar fi impresiile cu care-l vor întâmpina cei atinși de el.

Ceea ce contestăm noi e că dumnealor au îmbrățoșat ceva cu căldură.

„Dacia viitoare“ e rău scrisă, fără stil, fără idei, fără entuziasm, semn de bătrânețe prematură, de incapacitate de căldură.

Ca dovadă că pomadații partizani ai Comunei nu numai că nu știu nimic, dar nici nu pricep limba ce-o vorbește poporul din care pretind a face parte, cităm următorul pasaj:


Pe urmă acest fiu al patriei austro-ungurești mă întrebă pentru a depărta aceste triste idei: „Ce mai nou prin țară?“ fără a adăuga cel puțin epitetul „românească“, ca și când el ar fi fost din aceeași țară cu mine, el austro-ungur!


Sancta simplicitas!

Țară în gura acelui austro-ungar nu e substantiv comun, ci nume propriu. Spre deosebire de Moldova, de Ardeal, de Banat, de Maramureș, ardelenii numesc Valahia și ținutul Făgărașului Țară. Cine trece în ținutul Făgărașului se zice c-a trecut în Țară. Cine vine din acel ținut se zice până azi că vine din… Țară și că trece în Ardeal. Numele propriu de „Țară“ se dă dar Valahiei lui Mircea I, pe când dumnealor îl atribuie sentimentalismului de ocazie al unui călător.

Iară noi — nu fie cu bănat — am mai adăogi o vorbă, fără a ne preocupa mult de căutătura de dispreț.

Nu cu utopii comunarde, nu urmând pe fanariotul C.A. Rosetti, care-a corupt această țară și-a făcut din vicleșug, din tâlhăria patronată a amicilor săi politici, din fraze, mijloace de câștig, se va putea ridica vreodată acest popor.

O singură buruiană de leac există pentru acest scop: munca. Muncă, nu comunalism; muncă, nu benchetuiri cu gunoaiele civilizației franceze; muncă, nu pornoscopie pe bulevarde; muncă, nu pomadă, iată mijlocul care va ridica poporul nostru.

Această „Dacie viitoare“ nu e însă nimic alt decât un mijloc de-a crea celor ce numără pietrele și mână muștele la apă reputațiuni uzurpate, pentru ca, reîntorși în Țară, să aibă vreun cuvânt aparent de-a pretinde lefuri enorme de pe spinarea și din munca reală a poporului lor.

Nu credem că mai credeți în ceva, când știm pe paiațul țarigrădean care vă inspiră, și numai probe de muncă serioasă, pe cari nu ni le dă mai nici unul din voi, ne-ar putea schimba convingerea.


[20 martie 1883]

„Românul“ caută a justifica refuzul d-lui mareșal al Curții de-a prezenta cererea de audiență a senatorilor din opoziție M.S. Regelui. Argumentul său de căpetenie nu are meritul originalității; e același pe care mareșalul însuși l-a dat: „că există un regulament din 1874 care prescrie că audiențe colective nu se pot acorda decât autorităților“.

Dac' ar fi să ne plătim de-acest răspuns c-un argument ad hominem, valabil în toate cazurile pentru redactorii „Românului“, am putea zice c-am studiat cu foc coloanele din 1876 ale foii azi oficioase și că dovezile ce le-au adus tot ea când era în opoziție ne-a convertit atât de complet că rău se interpreta regulamentul încât am ajuns și noi la rara ocazie de-a da odată dreptate foii acesteia și de-a admite ca bune și valabile temeiurile ce le aducea… atunci.

Dar, precum am zis, argumentul ar fi ad hominem, absolut valabil față de redactorii foii oficioase, nevalabil însă cu omul care nu s-ar fi legat prin nimic în această cestiune.

Găsim dar că acel regulament — oricare i-ar fi originea — rău și fără cale s-a interpretat în modul în care se face.

Delegațiunea unui oraș care-a ars, comitetul unei societăți pentru înființarea unei Academii, nu sunt de ex. autorități ale puterii publice; cu toate acestea nu credem că d. mareșal să opuie vreodată vestitul său regulament primirii unor asemenea oameni.

Pentru scopul polemic al acestor șiruri ar fi fost îndeajuns de-a opune „Românului“ propriile sale cuvinte de la 1876 în această afacere; dar noi nu ne sfiim a declara că rău se interpretă regulamentul față cu oameni cari prin mandatul lor au un caracter public și cărora nu li se poate tăgădui dreptul de-a aduce Coroanei rugăminți în cari nu e implicat deloc interesul lor personal, ci asemenea un interes public.

Dac-am căuta să esplicăm regulamentul după cum ne convine nouă ce lesne ne-ar fi a zice: Dar oare roșii la 1874 erau prezentabili la Curte? Apoi — slavă Domnului — i-am apucat în vremile acelea. Mulți cari azi umblă țanțoși în cupele pe atunci îmblau iarna cu pălărioară de paie și cu hainuță de dril. De! Patria nu recunoscuse încă că patru clase primare și un curs de violoncel dau dreptul la ocuparea demnităților ei. Pe atunci existențele bântuite de furtună ale roșiilor erau termometre vii pentru studii de climatologie; azi ei sunt exemplare escelente pentru Klemmatologie. Suntem siguri că cei mai mulți din dumnealor vor pricepe acest termen din urmă.

Ce era partidul roșu? O adunătură de oameni ignoranți, în mare parte străini de această țară, vicioși, incapabili de muncă, maturi în cele mai multe cazuri de apucarea unor meserii maloneste sau de pușcărie, constituind în adevăr elemente de-a căror contact colectiv trebuia ferită nu numai Curtea, dar orice instituție.

Nu ca elemente politice; ca elemente social problematice, moralimente căzute, ar fi trebuit să li se închiză ușa regelui.

Iată esplicarea pe care am da-o noi acelui regulament dac' ar fi vorba să răspundem numai cum ne convine nouă.

Dar zice „Românul“: „e un obicei care există și se respectă la Curțile europene“.

Curțile europene nu dovedesc însă nimic în privirea Curții noastre. Toată originea dreptului public e alta la noi, alta în Apus; la noi Domnul n-a pus nicicând o coală de hârtie între el și cetățeanul onest.

Astăzi… roșii, doctori în științele evitate de morală, au în adevăr privilegiul de-a intra, pe când omului onest îi rămâne cel mult datoria de-a o solicita intrarea, desigur nu din deșertăciune, ci pentru cuvinte cu mult mai grele.

Dacă nu ne-ar fi din cale afară silă, am spune noi cine sunt aciia și… acelea a căror moravuri, pretinse private, sunt de-o publicitate atât de pronunțată încât ar trebui să le 'nchiză intrarea, a căror prezență, chiar sporadică, incomodează societatea cea bună. S-au primit persoane, vulgo cu steag, la baluri și la petreceri de-o onoare… pe atât de puțină pe cât de cunoscută, și asta numai pentru că erau fiici sau neveste de politiciani roșii. Și acești oameni, a căror vieți sunt niște mlaștini, abia întrecute de cinismul lor public, acești oameni esplică regulamente de primiri la Curte. Ei, dintre cari cei mai mulți, nu după reglemente scrise, ci după cea mai elementară cuviință n-ar merita a trece un prag onest!

Dar să lăsăm lecțiile de respect pentru Curte, pe cari nu le dau de astă dată republicani deghizați, oameni cari au batjocorit și tron și Curte zeci de ani de-a rândul, și să venim la altele.


Deci, după d. general Florescu, zice oficiosul, revizuirea în sine nu e un motiv de îngrijire pentru nimeni… (ci numai în împrejurările actuale) ea poate și trebuie să se facă în alte împrejurări.


Dacă confrații s-ar convinge că pentru asemenea sofisme, remarcabile prin platitudinea și petulanța lor, nu mai găsesc în țară cititori destul de naivi, ce bine-ar fi.

Va să zică o criză organică încetează de-a fi o criză când nu mai plouă afară.

Ideea firească că criza unei schimbări a Constituției e în genere plină de pericole, dar că se agravează încă prin situația din afară, e atât de complicată pentru capetele confraților încât se prefac a fi incapabili de-a o pricepe.

Apoi mai citim:


E firesc ca susțiitorii și amicii subscriitorilor petițiunii de la Iași… să nu voiască ca reforma constituțională să se facă în sens liberal…


Această frază e în adevăr culmea nerușinării gazetărești.

Va să zică subscriitorii petițiunii de la Iași sunt actualii membri ai opoziției. Generalul Florescu, d-nii Kogălniceanu și Vernescu au iscălit petițiunea de la Iași. Și nu este numai un neadevăr la adresa opoziției, e o injurie, îndealtmintrelea gratuită, adusă unor oameni care sprijinesc acum guvernul d-lui Brătianu.

Promotorul acelei petițiuni, autorul ei e prințul Gr. M. Sturza. Niciodată noi, oricari ar fi fost schimbările de opinii ale prințului, nu le-am reprobat, pentru un motiv foarte simplu. A putut fi ieri conservator, poate fi azi liberal, mâni republican; o mărturisim: caracterul și dezinteresarea sa vădită ne-a oprit de la orice reprobare. Am avut ocazie de-a constata că prințul Gr. Sturza, spre marea deosebire de alții, nici funcții vânează, nici se teme a pierde funcții, nici umblă după păsuieli, nici are rude de pus în slujbă, c-un cuvânt schimbările sale sunt dictate poate de bunul său plac, niciodată, absolut niciodată de interes.

În timpul din urmă prințul s-a arătat favorabil proiectelor d-lui Brătianu sau în genere n-a făcut nici o opoziție, nici chiar în cestiunea reformei constituționale.

Apoi sunt oameni d-nii de la „Românul“ când ne impută nouă în colectiv acea petiție semnată de bărbați cari au trecut de mult abisul ce-i despărțea de d. Brătianu?

Cestiunea cu petiția de la Iași e asemănătoare cu aceea a Convenției comerciale.

D. Boerescu era autorul ei principal, în timpi în cari în adevăr se putea justifica că prin acel act câștiga României o suveranitate pe cari vecinii nu recunoșteau c-o putem exercita. După asta, d-sa devine consiliarul și amicul roșiilor, și astăzi? Astăzi, tot noi să purtăm singuri ponosul, iar alții să aibă folosul?

Să ne punem în poziția „Românului“. Să presupunem că noi am fi avut a suferi în trecut, prin vorbe sau prin măsuri luate bunăoară de d. Kogălniceanu, e o simplă presupunere aceasta, în timpul când d-sa a fost coleg al d-lui Brătianu. Cădea-ni-s-ar nouă oare de-a face azi roșiilor o vină din acele vorbe sau măsuri pe cari i le-am presupus d-lui Kogălniceanu, astăzi când un program comun de muncă ne unește? Fără îndoială nu. Ar fi nedrept față chiar cu un adversar atât de nedrept precum sunt roșii; ar fi o estremă lipsă de cuviință cătră bărbatul cu care ne-am unit.

Dar roșii n-o simt aceasta. Zilnic vorbesc de Tractatul de negoț și au alături pe d-nii Boerescu și Dim. Ghica; vorbesc de petițiunea de la Iași și ca mâni semnatarii de căpetenie ai acelei petiții vor fi alături cu ei, căci în contra lor nu sunt.

Purtarea aceasta a foii oficioase cu amicii și aliații partidului e atât de comună încât își caută pereche.


[23 martie, 1883]

Cam în ajunul războiului oriental un român vorbea la Berlin c-un tânăr diplomat asupra roditoarei țări de lângă Dunăre, pe care o numea patria sa, înșirând străinului fel de fel de cai verzi pe pereți despre toate câte i se păreau bune în valea de jos a clasicului râu.


România? — răspunse diplomatul zâmbind. Iată o vacă bună de muls. Cât despre români, îmi vine a repeta vorba generalului Jaltuchin: „Cel mai bun dintre ei e tot bun de spânzurat fără judecată“.


Cuvintele acestea ne-au rămas în minte, căci în adevăr vacă de muls pentru toată lumea, pentru coțcarii străini, pentru cei indigeni fie de un sex ori de altul, vacă cum e țara noastră rar se va mai găsi. Rău o fi fost și 'nainte, dar de când politicianul venetic, C.A. Rosetti, și-a ridicat adunăturile, cioclovinele de câte patru clase primare în sus, starea de lucruri de la noi nu-și mai poate găsi pereche.

Se vede că nu le mai ajung roșiilor furtișagurile făcute cu ocazia răscumpărării liniilor Stroussberg și Cernavodă-Chiustenge; iar le-a venit gust de gheșefturi cu milioanele și de giumbuș economico-financiar. Conform regulii din Machiavelli că cine vrea să se ție la putere cată să distreze opinia publică cu întreprinderi nouă, pretinse pline de viitor, înaintea alegerilor vin cu fel de fel de iscodituri cari au un scop îndoit: întâi de-a face pe gurile căscate să li se ia vederile, apoi pentru a crea ocazii de afaceri scabroase.

Uneori oameni de-o exemplară bună credință și patrioți cum se cuvine ne zic din convingere: „Ce folos au luptele aceste politice între partide? De ce nu 'ncetează odată? De ce românii nu-și dau mâna pentru a asigura prosperitatea țării lor?“

Sinceri or fi asemenea oameni, pătrunzători nu sunt.

Apoi oare cu oameni politici avem noi a face? Stupidul de Serurie, gheșeftarul Carada, paraliticul și ramolitul Cariagdis, camardinerul Chirițopol sunt oameni politici?

Apoi oare lupte politice sunt cele de la noi? Politică e că o cioclovină ca actualul redactor de la „Românul“, comun, ignorant și impertinent, cu patru clase primare, din nimic, adecă din coate goale a poliției din Iași și din vivandieră a regimentului de muschetari, ajunge răscumpărător de drumuri de fier și milionar? Politică e cu linia Cernavodă-Chiustenge, care s-a plătit bob numărat c-un preț întreit de ceea ce făcea, de s-au înțolit o sumă de golani roșii? Politică este spoliarea sistematică pe care-o practică această plebe nesățioasă de șapte ani de zile, fără ca să se afle în țara asta un procuror, un judecător de instrucție care să puie mâna în piept acestor oameni de nimic, să-i întrebe de unde s-au îmbogățit?

Aceasta nu mai e politică; e pur și simplu lupta a o mână de oameni în contra unor bande fără trecut și pudoare, fără scrupul, cari s-au constituit în guvern și Parlament.

Altora iar le vine a ne zice să moderăm expresiunile pe cari le adresăm acestor oameni; ni s-ar cere să fim mai înmănușați față cu cefele groase de scelerați, bune numai să le pipăie mâna călăului. Parecă această tagmă de oameni pricepe cuvânt bun și creștinesc, parec' ar fi capabilă a înțelege exact un adevăr cât de simplu. Incapabilă de adevăr, incapabilă de-o scânteie de onestitate și de dezinteresare, numai dându-i cu boldul, ca bivolilor, această carne cu ochi, nerușinată și nesimțitoare, mai e în stare a da urme de pricepere.

Acest exordiu ni s-a părut necesar pentru a indica cititorilor noua tentativă de spoliare a acestor oameni.

Dunărea e o cale de apă gata, care n-are nevoie de nici o cheltuială de construcțiune, o cale cum numai Dumnezeu a putut-o face. Pe trei guri puternice ea se varsă în mare. Două din acele guri sunt cu totul pe teritoriu român; pe una lucrează Comisia Europeană pentru a o ține în stare de navigabilitate. Dar ceea ce Dumnezeu dă gratis plebea noastră roșie vrea să ne puie să plătim de-a doua oară. Nu gurile pe cari și le-a creat Dunărea singură după capul ei sunt bune pentru colosala marină română, care nu mai încape în apele noastre; Dunărea trebuie învățată minte de d-alde musiu Costinescu, îi trebuie altă cale de la Cernavodă la Chiustenge. Acesta-i moftul cel mai nou al patrioților.

În vremea lui Herodot, 484 înainte de Hristos, acum două mii patru sute de ani — de la Anadan babadan, cum s-ar zice —, o albie a gurilor Dunării curgea între Cernavodă și Chiustenge. De această albie s-a folosit o societate engleză pentru ca să construiască — fără terasament — acel mizerabil drum de fier care i-a costat 6 milioane și pentru care noi, grație împrejurării că suntem niște gură-cască, iar roșii niște gheșeftari, l-am plătit cu 16 milioane, adecă zece milioane peste prețul cu care-l oferise societatea engleză din capul locului.

De cum s-a operat acea scandaloasă afacere am văzut pe samsarii ei mofluji ridicând magazii luxoase în capitală, de unde 'nainte n-aveau de pe ce bea apă.

Dară aceasta nu-i de ajuns.

Nu ajunge că s-au îmbogățit toate rubedeniile veneticului bizantin pân' într-a șaptea spiță; nu sunt de ajuns bacșișurile cu care s-au cumpărat voturile majorității Adunării; acum cele șaisprezece milioane trebuiesc aruncate în apă, drumul de fier mutat din albie alături, iar în locul lui… canal la Chiustenge!

Un simplu cap de pod n-avem precum îi cer cele mai elementare exigențe strategice și economice spre acea pustietate, abia bună ca o mână de mocani să-și pască oile pe ea, lăsați în știrea lui Dumnezeu și în toiul lor de voinici, și acum… canal trebuie, care să coste zeci de milioane din spinarea aceluiași țăran săcătuit care abia trăiește de la mână la gură, a aceluiași proprietar care nu mai poate vinde nimic, pentru că nu capătă nici un preț pe grâne față cu concurența americană și rusească.

Și fără a fi publicat studii, fără a se fi ales măcar Parlamentul, fără ca acești samsari să aibă autorizarea cuiva ne spun că convingerea dumnealor, luminată prin bacșișuri, este


că acest canal se va face, că noua gură a Dunării se va crea; când, nu pot spune, dar se va face negreșit; natura-l arată, interesul României precum și interesul întregului comerț european îl impune.


Interesul României! Cele două-trei vaporașe ale statului și câteva luntri pescărești, cari se pot mișca foarte bine pe gurile ce ni le-a dăruit Dumnezeu, au nevoie de-o nouă gură, pe care să n-aibă ce transporta și ale cărei venituri să fie pururea inferioare cheltuielelor de amortizare, ca la toate întreprinderile lor patriotice, ca la calea Stroussberg, ca la Offenheim, ca la toate cu-n cuvânt.


«PESTER LLOYD» ȘI ROMÂNII DIN TRANSILVANIA
[23 martie 1883]

Cititorul ce-ar binevoi a se uita din nou la numărul „Timpului“ de sâmbătă 13 martie va vedea că, dacă am fi fost profeți, tot n-am fi putut cita mai exact pasajele acele din circulara excelenței sale d-lui Miron Românul cari vor servi presei ungurești ca denunțări și ca puncte de acuzație. În articolul lui „Pester Lloyd“ pe care-l reproducem mai la vale se va vedea că pasajele a căror enunțare din partea mitropolitului am reprobat-o noi sunt exact aceleași cu cari foaia maghiară scoate ochii românilor.

Însă această foaie e cunoscută ca oficioasă, inspirațiunile ei se datoresc unor sorginți din sferele guvernamentale ale Ungariei. Păstrându-ne intenția de-a răspunde la articolul foii oficioase, dăm de astădată apostrofele ei ca o probă cât de mult rău se poate face unui popor întreg prin câteva șiruri necumpănite și inexacte, cum poziția oficială pe care-o ocupă Escelența Sa dă unor neadevăruri o greutate pe care nici un fel de faptă și nici un fel de discurs din timpul adunărilor populare n-o justifică. „Pildele rele molipsind datinele cele bune“ am văzut și pe P. S. Sa Episcopul Aradului urmând exemplul dat în Sibii și creându-se, din senin și din nimic, un pretext de persecuție în contra aspirațiunilor legitime ale poporului român.

Deducțiunile pe cari „Pester Lloyd“ le face din circulara mitropolitului, punerea în paralelă a cuvintelor prelatului cu pasaje și espresiuni din „Telegraful“ -Fundescu bunăoară, un pamflet cotidian fără nici o responsabilitate morală sau politică, va dovedi Î. P. S. Sale că chiar dac' ar fi voit să oprească clerul de la întruniri, conform vreunui ordin ministerial, ar fi avut dreptul s-o facă ca autoritate ecleziastică supremă; dar că nu trebuia, pentru a-și motiva ordinul circular fără umbră de adevăr, pusă în suspiciune legitimitatea cererilor credincioșilor săi. Considerente atât de lipsite de temei încât scriitorii maghiari înșiși, pentru a le da măcar aerul unei probabilități, sunt nevoiți a le documenta prin citațiuni din „Telegraful“ -Fundescu ori din alte foi, mai bine scrise poate, dar despre cari se știe că enunțările lor nu angajează nici o sferă politică și pe nici un bărbat politic.

Lăsăm să urmeze articolul, rezervându-ne a-l comenta în alt rând.


Meetingurile române din Transilvania au produs o mișcare care, de ce merge, de ce atinge cercuri mai întinse, mișcare ce merită cu atât mai mult atențiunea generală cu cât stă în legătură cu aspirațiuni foarte caracteristice. Motivul manifest și imediat al acestor adunări ale românilor transilvăneni e precum se știe discuțiunea în Dietă asupra proiectului de lege privitor la școalele secundare. Conducătorilor românilor nu le era de ajuns că mitropolitul, în numele bisericii sale, a făcut obiecțiuni înaintea Parlamentului în contra acestui proiect de lege; nu, pe lângă aceasta mai trebuiau și manifestațiuni „spontane“ ale „voinței poporului“, cari să dea acelui protest o putere și o eficacitate deosebită. Și-n adevăr! Dacă e vorba să relevăm repejunea și preciziunea cu care s-au înscenat meetingurile române din Brașău, Sibiiu, Deva, Cluj, Turda, Cahalm, Făgăraș și din alte locuri, cei ce le-a pus la cale merită desigur toată lauda. Din aceasta putem deduce învățământul important că acest popor se dirige de cătră conducătorii lui după voința și intenția lor c-o lesniciune care ne pune pe gânduri. Alta e însă intențiunea ce este a realiza prin aceste adunări demonstrative.
Discursurile și rezoluțiunile precum și personajele determinante din aceste meetinguri nu ne lasă nici o îndoială că avem a face cu un nou tour de force al dacoromanismului. Pentru a ne da această probă de putere proiectul de lege al școalelor secundare a fost un pretext numai; resortul veritabil e mânuit de alte puteri cu niște scopuri foarte îndepărtate. În mijlocul certelor noastre parlamentare, adesea meschine, și împresurați de nu mai puțin însemnatele sfezi de zi, pierdem prea adeseori din vedere mersul lucrurilor din Orientul meridional, și totuși acolo s-a 'nrădăcinat pentru Ungaria, ba poate pentru monarcie (?) o cestiune de existență, care pân' acum nu s-a dezvoltat deloc în favorul nostru.
Despre adunările din urmă ale românilor foile noastre n-au adus decât notițe insuficiente; dar pastoralele mitropolitului român și ale episcopului din Arad ne învață că avem a face cu manifestațiuni foarte critice. Mitropolitul constată în circulara sa că aceste adunări zgomotoase de popor au luat „o direcțiune și un caracter politic de-așa natură încât nu pot fi decât stricăcioase intereselor de existență ale poporului român“. El ne mai spune că „teoriile“ dezvoltate în adunări stau în contrazicere cu „patriotismul“ și cu respectul ce li se cuvine instituțiunilor fundamentale de drept public. Conducătorii adunărilor populare duc poporul „pe-o clină repede“ și-l împing „într-o direcțiune care trece marginile loialității“.
Să fie bine înțeles! Mitropolitul român este acela care vorbește astfel în circulară cătră clerul său propriu. Avem așadar un martor clasic pentru aserțiunile gravante pe care capul bisericei române ortodoxe le-a scris — desigur după informațiuni amănunțite asupra celor petrecute și cu intențiunea cea mai bună. Indignarea cu care-a fost primită această admonițiune de cătră inteligența română ne întărește în credința veracității acestor enunțări, cari îndealtmintrelea ni se confirmă și din alte sorginți competente (?). Pietrele aruncate în ferestrele rezidenței metropolitane, precum și atacurile fără moderațiune a presei române de dincoaci și de dincolo de Carpați, impertinentul „protest în zale“ cu care-a umplut lumea tinerimea română din Sibiiu, îndreptat în contra „neadevărurilor tendențioase“ cuprinse în pastorala de mai sus dovedesc nu mai puțin turburarea întinsă și adâncă, pe cari le-a produs descoperirile mitropolitului în inițiatorii și complicii noului scandal dacoroman. Împrejurarea că procurorul a procedat în contra unora din personajele compromise sporește numai seriozitatea situațiunii.
Pentru cel ce cunoaște stările de lucruri de dincolo de Țara Moților, precum și din învecinata Românie, fenomenele din urmă nu-i produc nici o surprindere, ci i se prezentă numai ca niște efecte ale unor cauze de mult cunoscute și ades deplorate. La aceste sorginți dar trebuie să ne ducem pentru a ne forma o idee limpede și o judecată exactă asupra mișcării Românilor din Transilvania.
Rădăcinile mișcării de azi ajung pân-la 1848, ba în parte chiar dincolo de-acea eră, dar dorințele și reclamațiunile românilor din Transilvania au primit o formă mai concretă de la 1867 încoace. Fără consultarea și consențimântul celor mai vechi locuitori ai Transilvaniei, precum conducătorii numesc foarte impropriu poporul lor, s-a făcut atunci pactul dualist între Ungaria și Austria și, ca consecuență ulterioară a lui, realizarea uniunii legale a Ungariei cu Transilvania. Românii transilvăneni se 'nfioară atât de acel pact nefast cât și de uniune, pe care-o numesc fuziune inadmisibilă și stăruie într-o politică de pasivitate, încât nu iau parte la alegerile în Parlament, nici la alte acțiuni politice de însemnătate de drept public și toate legile și instituțiunile pe care legislatura ungurească le-a creat de la anul 1867 încoace românii le consideră numai ca de facto și impuse, iar nu ca existând de jure și durabil — obligatorii.
În această politică de abstinență, care nu e în fond decât o stare perpetuă de război în contra legislaturii țării proprii, se crește tinerimea română din Transilvania; ei îi servesc sferele inteligente ale acestui popor; această politică o predică toate scrierile și foile românilor, atât de la noi cât și de dincolo, din Regat; aceasta e atmosfera politică în care, de două decenii, trăiesc peste două milioane și jumătate de cetățeni ai statului nostru. Și această atitudine a românilor se 'ntărește încă prin aceea că, conducătorii de azi o pun înainte ca sfânt patrimoniu al marelui mitropolit Șaguna.
Acest întâi archiepiscop și mitropolit român-ortodox, care-a murit în anul 1873, a lăsat (după cum arată d. Slavici) următorul testament poporului său:
„Nici o înțelegere cu maghiarii! Orice înțelegere directă între români și maghiari implică în sine ideea unei acțiuni în contra dinastiei. Toate speranțele românilor se 'ntemeiază numai pe împăratul“.
După aceste idei conducătoare ale politicei române moderne conflictul între rase trebuie mănținut în permanență, ba scelerateța unei asemeni politici de asmuțare merge atât de departe, încât încercările unei înțelegeri pacinice între popoare se consideră ca un act în contra dinastiei. Loialitatea simulată cătră dinastie nu e în realitate decât o ilustrațiune a cuvântului: „Voim stăpân pe împăratul pentru a nu avea nici un stăpân“.
Din acest izvor răsar apoi ca necesitate naturală toate acele regretabile și culpabile induceri în eroare ale poporului românesc, care din natură chiar e obicinuit de-a se lăsa influințat și dus de bună-voie de alții. Și când, acum vro doi ani, începuse a miji și printre românii din Transilvania un simț mai bun, o pricepere mai sobră a stării de lucruri, conducătorii au pus cea mai puternică pârghie morală pentru ca, în conferența generală a delegațiilor români din mai 1881, să fortifice din nou punctul de vedere al pasivității. Prea bine le-a succes încă; căci cine poate nega că majoritatea precumpănitoare a așa numitei inteligențe române: preoți, institutori, advocați, cărturari, neguțători, proprietari ș.a.m.d. e plină cu totul de ideile unei aversiuni ostile în contra legilor fundamentale ale țării noastre. Mitropolitul Miron Roman o spune aceasta fără pospai, și el trebuie să-și fi cunoscând oamenii.
Dar încotro țintește această atitudine hotărât ostilă a românilor transilvăneni? Să se ia sama numai la deciziunile conferenței generale din 1881 și să s' asculte cele mai nouă discursuri și rezoluțiuni ale meetingurilor și oricine se va convinge că pretinsa pasivitate politică are în fond ținte foarte active.
Înainte de toate e vorba de restabilirea uniunii personale între Transilvania și Ungaria sau de recâștigarea autonomiei transilvane; apoi stabilirea acelei egale îndreptățiri pentru români ca, în toate regiunile locuite de ei, numai limba română să fie legal permisă în administrație și jurisdicțiune (N. B. Aci „Pester Lloyd“ se cam întrece. Nu numai, ci și limba română. Nu nur, ci auch).
De acestea se leagă instituirea unei reprezentațiuni române naționale care, după cum se pretinde, ar fi existat din bătrâni și pe care maghiarii și sașii au înlăturat-o în mod criminal.
Se 'nțelege că și părțile rupte în mod arbitrar, partes adnexae, trebuiesc restituite principatului Transilvaniei, pentru ca în chipul acesta să fie gata bastionul pentru Dacia viitoare.
Toate dorințele aceste modeste se găsesc pe larg în Memorandul românilor din Transilvania, care-a fost scos la lume, înzestrat c-un aparat istoric în aparență plin de greutate și care în multe locuri din străinătate a făcut deja efect, și ceea ce-i lipsește acestei scrieri ca ascuțiș și limpezime aceea ne-o spun fără sfială Irredenta română și presa ei din România și din Paris. Ce zicea, în decemvrie anul trecut, cu ocazia iubileului Habsburgilor, „România liberă“? „Austria a sprijinit cu umerii săi clădirea dărâmată a statului unguresc, s-a făcut complice cu despotismul hunic și a menținut pân-în zilele noastre sclavia naționalităților (în Ungaria). Oare dreptatea eternă va mai îngădui mult timp această pată pe care-o aruncă existența acestui imperiu parazit pe fruntea secolului libertății și civilizațiunii?“
Un demn pendent la această obrăznicie este faptul că în școalele României se învață că „Patria Română“ cuprinde regiunile „Temesiana“ (Banatul Temișorii), Transilvania, Maramurășul, Crisiana (regiunea Murășului și a Crișului) și Bucovina. În fine foile asmuțătoare de lângă Dâmbovița ajung atât de departe, încât nu mai numesc Transilvania decât „România de peste Carpați“.
În adevăr trebuie să se mire cineva de liniștea și de răbdarea sferelor noastre conducătoare, și duioasă ne-a părut mai cu seamă, demult încă, acea grijă cu care Ministerul nostru de Esterne și diplomația noastră au căutat a ridica de subsori megalomania dacoromână. Nu numai că țărilor vasale Turciei li s-a creat o poziție suverană ca Regat român și s-a introdus în șirul statelor europene, mai cu seamă prin solicitarea și sprijinul nostru, dar am sacrificat (și aceasta e și mai rău) interesele noastre cele mai vitale politice și economice la Dunărea de Jos și am adus cele mai grele rane țării noastre proprii din curată îngăduință și din grija pentru neastâmpăratul megaloman.
Și pentru toată iubirea și toate sacrificiile culegem azi răsplata sub forma politicei de asmuțare a unei Irridente române și a afiliaților ei de la noi. Am uitat că în Orient nu obține cineva succese prin îngăduire și bunăvoință, ci prin putere și strășnicie. Nu se va face oare odată uz de această veche esperiență față cu agitatorii și provocatorii români de dincoace și de dincolo de Carpați?


[25 martie 1883]

Se 'nțelege că, după manifestul partidului roșu, publicat în Monitorul-Fundescu, toate în țara aceasta merg strună și de minune, încât dacă le-ar da cineva crezare, România s-ar fi aflând în apogeul fericirii și al gloriei. Cel ce bunăoară nu vede că am pierdut mii de oameni pe câmpul de luptă, obținând drept unic rezultat cedarea Basarabiei, că azi, când țara e independentă și fostul voievod rege, se cere ca o târzie compensație a recunoașterii acestor titluri Dunărea română; cine nu observă că, în acelaș timp în care politicianii se îmbogățesc, toate clasele acestui popor, de la Vlădică pân-la opincă, dau îndărăt, acela nu poate decât să aplaude la toate laudele pe cari partidul roșu, cu cunoscutul său esces de modestie, și le aduce singur prin acel manifest.

Oricât am face din acest act obiectul cercetărilor noastre amănunțite, nu vom găsi nimic nou, afară doar de unele nume iscălite sub dânsul, pe cari ne obicinuiserăm a le vedea într-altă parte, dar pe cari le întâlnim alături cu onor. Costinescu. Aceleași glorificări vechi și de atâtea ori răsturnate a faptelor partidului, aceleași acuzări neadevărate ori nedrepte la adresa opoziției, c-un cuvânt un act cârpit din petece de reviste insipide ale,.Românului“, lipite cu platitudinea habituală a acestor oameni pe cât de lipsiți de talent pe atât de insinuanți în vorbe și de incapabili de adevăr.

Astfel emancipare economică se numește de ex. răscumpărarea hârtiilor Stroussberg făcută c-un preț îndoit decum se cotau, un fapt care afară de îmbogățirea a o sumă de patrioți prin joc de bursă n-a avut alt rezultat decât sporirea enormă a capitalului datoriei publice.

Tot în rândul emancipării economice se trece răscumpărarea liniei Cernavodă-Chiustenge, plătită de trei ori pe atâta pe cât face și decum ceruse societatea engleză din capul locului. Se vorbește, desigur pentru oamenii din provincie, de-un port la mare pe care l-am fi având, adecă tot de așa-numitul port de la Chiustenge care, pentru toate spiritele cunoscătoare, nu există pân' acum decât în fantazia scriitorilor „Românului“.

În fine vine o polemică lungă la adresa opoziției, cu privire la legea electorală în care iar nu se face decât a se repeta toate neadevărurile zise și rezise pân' acum. Se vorbește și aci despre lesniciunea cu care s-ar fi corumpând colegiile superioare restrânse, ca și când rezultatele pe cari ni le-a dat sufrajul universal în cele din urmă alegeri comunale, adecă abținerea absolută a imensei majorități a alegătorilor și participarea la ele numai a politicianilor și gardelor civice, nu ne-ar fi dat un tablou fidel și o idee exactă despre mizeria și servilitatea unor alegeri făcute în asemenea condițiuni. Sofismele spuse deja de d. C.A. Rosetti în articolele sale asupra acestei cestiuni se repetă pentru nu știm a câta oară, ca și când realitatea, adecă practicarea reformei în alegerile ce-au avut loc n-ar fi dovedit că guvernamentali și numai guvernamentali pot ieși din urne și că la urma-urmelor lupta se reduce în asemenea caz la intrigile din chiar partidul roșu, la certe meschine dintre Serurie și Sarkez. Sarkez și Serurie, la apostrofe comune și înjurături de uliță între gheșeftari căpătuiți și cei cari caută a se căpătui. Alegerile comunale din București, cari au umplut consiliul cu capete de post și oameni de facem-treburi, de tot ce marele oraș are pe de o parte mai mărginit, pe de alta mai puțin onest, membrii comitetului central roșu nu sunt în stare a le considera ca o adevărată și sângeroasă dezmințire la teoria demagogică a d-lui C.A. Rosetti că colegii numeroase ar fi dând reprezentanți mai buni.

Se 'nțelege cumcă ceea ce vede toată lumea, scopul și esența acestei reforme, nu numai că nu e mărturisită, ci se tăgăduiește chiar. Întărirea sistemului parlamentar o numesc dumnealor, când în realitate reforma nu-nsemnează decât punerea întregului corp electoral la dispoziția d-lui Ioan Brătianu, pentru ca să facă cu dânsul orice va pofti.

Am văzut deja cum d. Brătianu, pentru a se menține cu orice preț la putere, pune pe rând mâna pe toate ramurile administrației publice, numind pretutindenea în frunte creaturile sale. Astfel am văzut cum plecarea regelui n-a servit decât pentru a-i pune în mână armata întreagă, în care azi deosebiții Pilați au cele mai mari roluri. Pentru a da asalt ultimelor rămășițe de independență a alegătorilor din colegiul I și II am văzut plouând pe capetele lor nevinovate sute și iar sute de decorații; depreciarea unui semn public de onoare i s-a părut d-lui I. Brătianu un preț foarte ieften când e vorba ca, prin ultima lovitură dată organizării noastre, să-și cumpere absolutismul său politic.

Iar absolutismul său politic nu se pune deloc la cale pentru a realiza vreo mare idee de care căpățânele strâmte ale roșiilor nici nu sunt capabile, ci numai pentru a menține pe de-a pururea o bandă de esploatatori în posesiunea resurselor statului. Al doilea imperiu în Franța s-a servit în adevăr cu elemente incalificabile, dar totuși nu se poate tăgădui că guvernul avea și în afară și în lăuntru mari idei. În nimic nu va semăna guvernul personal al d-lui Brătianu cu acela al lui Napoleon III decât în corupțiunea și în înjosirea elementelor sale guvernamentale.

Față cu guvernele econoame, modeste, harnice ale Domnilor români de la 1821-1857, față cu guvernul de emancipare politică și socială a lui Vodă Cuza se va 'ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediție a domniei fanarioților. Înjosirea de caracter și lingușirea slugoilor pe cari d. Brătianu i-a ridicat va fi singurul titlu de recomandare; orice merit, orice mișcare onestă a inimei și a conștiinței, orice virtute care dă vieții publice energie și claritate va fi proscrisă din mijlocul acestor oameni de rând, atât de rând precum numai infecțiunea proverbială a Orientului i-a putut produce.

Ave Cesar!

Când citim manifestul acestui comitet central ceea ce ne mai izbește este că o seamă dintre membri sunt oameni cari au dovedit o mare înclinare la întreprinderi financiare hazardate, cari să-i facă a se îmbogăți repede și fără muncă. Văzând în frunte pe fondatori de-ai Creditului Mobiliar, pe antreprenori de-ai armatei, pe advocați ai statului etc., ne putem închipui ce teren al negrei specule și al jocului de bursă va fi România dacă d. Brătianu va izbuti să ajungă la îngenunchearea deplină a acestei nefericite țări.


[30 martie 1883]

Oricâte merite și-ar atribui roșii în politica interioară și esterioară, totuși nu vor putea tăgădui și nici tăgăduiesc un lucru care absoarbe toată valoarea laudelor și veracitatea protestărilor de patriotism. Acest lucru e corupțiunea adâncă a oamenilor din cari partidul se compune. Corupțiunea aceasta e și publică și privată; și forul și căminele sunt priveliștea ei. Viețile private ale marei majorități a roșiilor — escepțiunile confirmă regula — sunt incalificabile din punctul de vedere al ideilor habituale de morală ale poporului nostru; viețile lor publice sunt de o lipsă de scrupul și de cuviință precum nu se mai află în nici o parte a lumii. E numai natural ca, într-o țară centralizată cum e a noastră, toată lumea să se resimtă de moravurile odioase ale tagmei și putrejunea, pornită din sfere guvernamentale și legiuitoare, să se 'ntinză ca o boală contagioasă asupra poporului întreg.

Azi nu mai e om, de orice temperament și de orice opinie ar fi, care să 'ndrăznească a pune la îndoială acest adevăr neesceptând pe înșiși capii partidului.

Singur d. Ioan Brătianu simte că acest rău fundamental îl face imposibil pe el și pe ai săi în opinia țării. E de mirat lucru, însă nici un teren al vieții publice n-a rămas nepângărit de apucăturile comune ale acestei plebe de sus. Începând cu Cozia, locul de repaos al celui mai mare Domn al Țării Românești, prefăcut în pușcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului, nu cunoaștem instituție a cării esență și rațiune de-a fi n-ar fi fost dezonorată de acești oameni.

La palat se numește în bătaie de joc adiutant regal un erou de la 11 februarie și de la Ploiești; funcțiunile cele mai însemnate din armată se ocupă, asemenea în bătaie de joc, de fevruariști, pentru a insufla se vede oștirii întregi spiritul de onoare și de fidelitate care-a domnit în acea noapte; prezident în Cameră e asemenea un fevruarist, căruia nu i-ar încredința cineva păzirea unui pui de găină, necum a intereselor unei țări; deputații guvernului în fine sunt recrutați din tot ce e mai ignorant și mai puțin moral în țară.

O împrejurare desigur curioasă e că nimenea nu tăgăduiește starea de decadență în care se află partidul, nici ei singuri.

Nu vorbim aci de ceea ce-a declarat d. Dimitrie Brătianu, despre hoții ce merită pușcăria și gheșeftarii ce merită carantina; nu de ceea ce-a declarat d. Ioan Brătianu însuși, în Senat, că nu mai poate sătura poftele nesățioase ale amicilor săi politici; afirmări pe cât de cunoscute pe atât de adevărate.

Nu de asta vorbim numai.

Nu e unul dintre ei, oricât de mic și de nerod, care c-un zâmbet triumfător să nu declare că așa este; că, în adevăr, moralmente — imposibili sunt roșii, dar că tocmai într-această consistă spiritul lor politic. Omul care s-ar zbate din răsputeri în contra unei asemenea morale și a unei asemenea maniere de a vedea nu e decât pur și simplu un om… mărginit. C-o zâmbire ironică, cum n-o găsim decât în încăperile poliției, la inocențele californiane prinse în flagrant delict cu degetele în buzunarele altora, ei esprimă această convingere de atât timp și cu atâta stăruința încât ea a început a pătrunde până și în spirite pe deplin corecte ale unor oameni ce n-au a-și imputa nimic.

Astfel un deputat, din cei mai scrupuloși în toate afacerile, ba chiar în toate nimicurile vieții sale publice și private, ne zicea într-un rând următoarele:


Ce să-i faci! Natura omenească e natură omenească. În faza în care-am intrat nu mai întrebăm dacă cutare sau cutare fură. Cestiunea onestității e secundară în viața publică de azi și, la dreptul vorbind, onest nu e decât cel ce e născut astfel. Dar averile acestea, ce nu sunt nici moștenite, nici muncite, ci făcute peste noapte și din nimic, sunt furate într-un chip sau într-altul; dar societatea lor privată în care se perândează reciproc într-o absurdă promiscuitate, e o societate profund imorală? Dar partidul nu consistă decât din virtuți în descompunere cari neînsănătoșesc țara? Ei și? E cu putință ca acești oameni să se regenereze? Fără îndoială nu. Ei nu pot decât să degenereze fizic, precum au degenerat moralicește, și anume în copiii și nepoții lor, cari, de nu vor ajunge a umplea temnițile, desigur se vor stinge în institute de alienație și în spitaluri. Dar pe cât timp aceste elemente există la lumina soarelui, oricât de rele ar fi, oricât de înjosite — ceea ce nimeni nu contestă — ele au o rațiune a lor de a fi și trebuie să ținem seamă de ele.


Aceasta era părerea unui om cu totul sincer și dezinteresat. Cu atât mai mult e politica unui om nesincer ca d. Ioan Brătianu. D-sa e pe deplin convins de putrejunea morală a partidului, că nu e cu putință imaginațiune care să descrie instinctele brutale și vicioase ale tagmei, că nu se află preot care să poată atinge cu vorba adâncul mișeliei lor, nu moralist care să poată ghici substanța sperjură din care sunt compuse aceste hoituri cu asemănare de om. Căci, în adevăr, rușine i-ar fi oricărui om c-o umbră de scrupul ca, după ce-au călcat, la 11 fevruarie, un jurământ de onoare de două ori depus, să se mai îndese în fruntea afacerilor țării; rușine unui altuia ca, după ce s-a îmbogățit prin specule, să-și lase nevasta și copiii, cu cari trăise în sărăcie, pentru a se înhăita cu curtizane; rușine unui al treilea de-a ocupa înalte demnități, de-o importanță morală eminentă, când viața sa conzistă din tranzacții zilnice cu devergondajul. Dar roșii par a nu cunoaște rușinea. De-o corupțiune atât de naivă sunt încât li-i silă de ființa lor proprie când o văd reprodusă în exemplare analoage și mai toți dintre ei înfundă cu copiii lor institutele statului, pentru a scăpa cât de curând și a nu le mai duce grija.

Ei bine, le știe acestea d. Ioan Brătianu și cu toate astea își zice:

„Dacă n-ar exista asemenea oameni deșertăciunea mea s-ar fi putut urca atât de sus într-o țară serioasă? Acești oameni îmi sunt trebuincioși. Eu le dau ce vor, ei îmi dau ceea ce-mi trebuie: o poziție și un renume nemeritat. Suntem chit. Oameni cu scrupule morale, naturi de elită cari gândesc ce nu numai a face altora rău, dar a viețui chiar implică deja o vină, a căror instincte sunt corecte ca cumpăna cu care se cântăresc piesele de aur, asemenea naturi nu-mi trebuiesc. Ceafa groasă de mucenic îngrășat a lui Warszawsky, iată ce-mi trebuie mie. Înainte cu ei“.

D. Brătianu nu înțelege că regimul sub care trăiește un popor nu poate continua a fi o imposibilitate morală. Ținta d-sale politică este așadar de a merge înainte cu aceste elemente cari, moralmente imposibile și intelectual sterpe, au devenit cu toate astea atât de puternice, prin chiar activitatea d-sale, încât o luptă în contra lor prezintă riscul de a fi pierdută.

D. C.A. Rosetti simte același lucru, dar soluțiunea problemului este alta pentru d-sa. Fără îndoială vede că aceste elemente sunt imposibile — cel mai imposibil dintre toți d-sa însuși. Cu toate acestea, vrând-nevrând, cultura a făcut oarecare progres în țară; cu simple mofturi ca luarea Transilvaniei nu se mai pot lua ochii nimănui. Fiindcă însă tot sistemul de idei habituale de morală și de onestitate ale poporului nostru e diametral opus actelor și purtării roșiilor, d-sa își propune de-a săpa teoretic însuși fundamentele moralei și pentru aceasta găsește un sprijin în tinerimea aceea care, la Paris, își culege preceptele la Mabille.

Morala cuviinței, după acești domnișori, e un moft; altruismul e tot. Faptele omenești și cugetele lor nu sunt nici bune nici rele; ele sunt moralmente indiferente. Pozitiv morale sunt cele altruiste. Cineva poate avea cele mai negre vicii; pe cât timp e alturist e om cum se cade. Venus vulgivaga, dacă e altruistă, chiar foarte altruistă, e o femeie din … societate. Patriotism și naționalitate sunt niște mofturi. Nu există decât apăsători și apăsați, din cari cei dentâi trebuiesc nimiciți, cei din urmă ridicați. E indiferent cine locuiește în România. Dar mongoli, dar zuluși, lucrul nu are absolut nici o importanță. Toată lumea trebuie convertită la altruism prin mijloace ca împărțirea averilor, ca poliandria și poligamia ș.a.m.d. Cam aceste sunt principiile „Daciei viitoare“ și ale roiului de tineri ce vor ferici în curând țara cu prezența lor. Precum există acide în stare a descompune orice corp organic, astfel există negațiuni capabile a nimici întreg complexul de idei habituale ale unui popor și, precum totdauna orice descompunere produce o mișcare iregulară, tot astfel aceste idei, culese din moralul Mabilului, rod adânc rădăcinele chiar ale vieții noastre publice. Se negă patria, se negă naționalitatea, se negă familia, averea, tot ce dă conzistență unui organism politic — și asta este ceea ce vrea d. C.A. Rosetti. Căci numai atunci când elementele viitorului vor fi și mai perverse decât roșii aceștia devin posibili, devin comparați cu anarhiștii și nihiliștii, oameni de ordine, o societate oricât de rea, dar tot nu așa de rea ca deplina anarhie și deplinul desfrâu. Decât comunism mai bine cezarism, își va zice fiecine și prin cezarism, la care tinde acum d. Brătianu se susține orice guvern abil care va ști să sperie lumea ca umbra roșie a Comunei universale.

Astfel, unul dintr-o direcție, altul din cealaltă, sapă încet pe sub pământ toate temeliile istoriei și statului român, ca doi săpători de mine cari, pornind din direcțiuni opuse, încep a auzi întreolaltă târnăcoapele cu cari minează. Ținta comună a amânduror, de-o știu sau de n-o știu, este la urma urmelor nimicirea naționalității române.