Din periodice/Din Timpul, aprilie-iunie 1883

 

❦

[1 aprilie 1883]

Toate protestațiunile guvernului și foilor sale în cestiunea Dunării nu sunt decât fățărnicii. Am arătat că, încă acum doi ani, „Românul“ declarase în numele guvernului că e la timp și cu cale de-a concede Austriei Comisiunea Mixtă, prezidenția permanentă și votul preponderant. În urma zgomotului ridicat de foile opozițiunii guvernul s-a hotărât să urmeze aceeași politică sub alte aparențe: d. Dim. Sturza nu e decât continuatorul fidel al politicei d-lui Boerescu, și a face toate concesiile este de pe acum hotărârea statornică a cabinetului.

Protestațiunile din cei din urmă timpi nu sunt decât pur și simplu reclame electorale. Odată alegerile terminate în favorul guvernului, el nu va mai găsi nici o piedică în cale pentru a admite în întregul lor stipulațiunile Tractatului de la Londra.

Alegători din colegiul I și al II-lea! Știți care e meritul pentru care ați fost acoperiți cu decorații? Acel merit e să alegeți deputați cari să primească fără discuție cesiunea Dunării române în mâni străine. Precum trădarea de tron e înălțată și decorată, astăzi meritul de căpetenie pe care guvernul nostru îl răsplătește este trădarea de țară.

Mai mult; diplomația însăși îi dă guvernului nostru acest termen, care se acordă condamnaților la moarte, și nu va face pașii definitivi pentru obținerea concesiunilor decât după ce alegerile vor fi terminate, majoritatea asigurată.

Cine se mai îndoiește despre aceasta n-are decât să citească depeșa din Londra pe care-o reproducem aci.

Iată în adevăr ce i se depeșează ziarului „Le Temps“ de către corespondentul său:

Conform cu informațiunile mele precedente, lord Grandville a fost însărcinat din partea Conferenței Dunării de-a notifica statelor riverane deciziunile Conferenței și de-a face pe lângă România demersuri amicale, dar stăruitoare, pentru a o determina să adere la deciziunile reuniunii europene.

Notificarea adresată statelor riverane s-a făcut acum zece zile. Cât despre demersurile ce privesc România — demersuri ce trebuiesc sprijinite colectiv de cătră toate puterile — ele au fost amânate în comună înțelegere pentru șase săptămâni, adecă până după alegerile pentru Parlamentul român cari vor avea loc. Motivul acestei amânări este că puterile, dorind pe d'o parte de a nu aduce un element străin de agitațiune în dezbaterile electorale, judecă pe de altă parte că e preferabil de-a aștepta, pentru a lucra pe cale diplomatică, ca puterile guvernamentale și legislative să fie definitiv constituite, după cum va fi rezultatul nouălor alegeri.

Din sorginte autorizată aflu că reprezentantul României a mulțumit plenipotențiarului francez din conferență pentru modificările aduse proiectului primitiv al Comisiunii Europene și a căror inițiativă el a luat-o.

De acord cu depeșa de mai sus, „Le Temps“ scrie:

Se știe că Conferența, despărțindu-se, a lăsat un termen deschis de șase luni pentru ratificarea Tractatului de la Londra și a protocoalelor ce-i sunt anexate; totodată i-a lăsat prezidentului facultatea de-a o convoca pentr-o ultimă dată, spre a împlini această formalitate. Aceste deciziuni au fost inspirate de ideea curtenitoare de-a rezerva României un mijloc pentru a reintra în concertul european. „Times“ crede a ști că lord Grandville nu va uza de această facultate înaintea espirării termenului semestrial și, dacă până în acel moment adeziunea României nu va fi sosit la Foreign Office, conferența se va reuni de drept și va sancționa rezoluțiunile sale precedente, cu toată abstențiunea guvernului român. „Times“ atribuie guvernului român intenția de-a se strecura, din afacere făcând distincție între Tractatul de la Londra și anexele lui. Dar ziarul englez observă cu drept cuvânt că această distingere e inadmisibilă în practică, pentru că adoptarea reglementului care-a insituit Comisiunea Mixtă formează tocmai unul din articolele Tractatului. Evenimentele vor da probabil dreptate, previziunile lordului Granville și sfârșitul agitațiunilor electorale va aduce fără îndoială în Regatul dunărean o apreciare mai justă a cestiunii; demersul pe care l-a făcut ministrul României la Londra, după instigațiunea guvernului său, spre a mulțumi reprezentanților noștri din Conferență pentru modificațiunile introduse după inițiativa lor în proiectul primitiv al Comisiunii permite în adevăr să sperăm că cabinetul din București, scăpat de toate preocupațiunile străine (electorale!), va da cea mai deplină dreptate operei diplomației europene.

Înaintea și în timpul alegerilor publicul e dar prevenit de-a nu crede absolut nimic din toate protestațiunile foilor guvernamentale întru cât vor privi cestiunea Dunării.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[3 aprilie 1883]

Nu este cestiune cu care să se laude guvernul roșu mai mult decât cu cestiunea financiară. În toate situațiunile financiare pe care le prezintă pe fiecare an Adunărilor, în toate expunerile ce fac la proiectele lor de legi financiare, în toate discursurile lor din Cameră, în raporturile lor asupra bugetelor și acum chiar, în manifestul pe care îl adresează alegătorilor, defăimează pe partidul conservator și asurzesc lumea cu laudele ce-și adresează. Susțin cu sfruntare: Am moștenit de la conservatori financiele statului zdruncinate, le-am adus în stare înflorită; ei echilibrau bugetele lor cu împrumuturi, noi avem bugete cari ne dau pe fiecare an excedente; ei sporeau impozitele, noi le micșoram. De nenumărate rânduri li s-a răspuns și li s-a demonstrat netemeinicia arătărilor lor.

Fiindcă însă în „Românul“ de mai zilele trecute se revine iarăși asupra acelorași acuzațiuni și laude, ne propunem azi a face un extract din chiar situațiunile prezintate de dânșii, pentru a arăta alegătorilor cu țifre împrumuturile reale ce roșii au făcut în timpul guvernării lor pentru a acoperi cheltuielile lor bugetare nemăsurate și atât de mult sporite prin pensiuni reversibile, cheltuieli diplomatice și lefuri la favoriți, precum și suma colosală la care au suit datoria publică.

Din nenorocire pentru țară suntem siguri că această stare de lucruri se va termina prin o catastrofă; cu disparițiunea numerarului și înlocuirea lui cu bilete de hârtie se mai acoperă încă pentru moment prăpastia vistieriei, dar publicul a început să se resimtă. Nu este o operațiune pe care dânsul are a o face care să nu-l îndatoreze la un impozit de cel puțin 2%, și nu un impozit anual, ci un impozit care se reproduce la fiece operațiune. Agio pe care îl are aurul în piețele noastre este astăzi de 2,25%; tendințe sunt de a-l vedea sporind, iar nicicum scăzând. Compare-se această stare cu epoca de subt conservatori, când, ca să se cumpere aur, se plătea cel mult 0,25%.

Dar, cu vestita scădere a rublelor, câte sume d. Sturza n-a luat din buzunarele oamenilor, cu ce impozit colosal nu i-a lovit! Bietul contribuabil primea de la stat rubla cu 4 lei și statul i-o reprimea cu 3,5 lei; adică statul subpunea în profitul său pe bietul contribuabil la peste 14%. Scump plătește nenorocitul alegător fericirea de a fi țara administrată de d-nii Sturza, Câmpineanu, Gogu Cantacozino și tutti quanti! Iacă impozitele ascunse puse de dânșii; de cele pe față nu mai vorbim.

Dar să venim la cestiunea echilibrării bugetului prin împrumuturi anuale. Și aci aceeași procedare. Nu împrumuturi făcute pe față, ci împrumuturi făcute pe furiș; doar nu se vor descoperi de burtă verde.

Ca să ne dăm seama lesne de fapt, să aplicăm sistema la particular. Dacă am un venit prezumat de 1000 galbeni pe an pot cheltui fără pagubă aceeași sumă, cu condițiune ca mia de galbeni să intre exact în casa mea până la finele anului. Dacă însă nu ar intra până la finele anului 1000 galbeni ci numai 750 și cheltuiala mea anuală nu se poate înlătura, pot recurge la expedientul de a mă împrumuta timpural suma ce-mi lipsește, de 250 galbeni, cu condițiune însă ca îndată ce voi încasa acești bani să achitez împrumutul ce făcusem, de 250 galbeni. Dacă însă, în loc ca să plătesc în anul în care îmi intră acei buni datoria ce contractasem, îi întrebuințez la alte cheltuieli, de lux sau de desfătări ale mele, pentru care bugetul meu anual nu-mi dă resurse, risipesc averea mea și mănânc capitalul meu.

Acest adevăr, simplu de priceput de fiecine, a servit de principiu la prescripțiunile legii noastre de contabilitate, care regulează afacerile financiare ale statului și prescrie ca rămășițele să nu serve la echilibrarea bugetului. Pe baza acestui principiu d-l general Manu, pe care „Românul“ îl citează în numărul său de alaltăieri, a făcut o critică d-lui ministru de finanțe din 1876, când a combătut împrumutul ce cerea. Unindu-ne cu citațiunea „Românului“, să ne dea voie acest ziar, care vede paiul în ochiul adversarului său și nu vede bârna din ochiul său propriu, să-l aplicăm și la cestiunea roșiilor de la 1877 încoa.

Este dar constant că rămășițele din venituri ale anului precedent, când se încasează în anii următori, se fac venit al acestor ani, însă nu pentru echilibrarea acestor bugete, ci pentru plata mandatelor reportate și neplătite din acei ani, și excedentul care ar rămânea pentru plata datoriilor ce ar fi fost contractate spre a face față momentan la neajunsul din venituri. A face altfel este a se împrumuta și a se împrumuta ascuns pentru cheltuieli bugetare și a spori datoria publică.

Iacă sumele împrumutate astfel de guvernul roșu și care în definitiv au constituit datoria de 30 milioane pe care nu i-a fost rușine a o pune cu perfidie în spinarea moștenirii de la guvernul conservator:

În anul 1877 rămășițe împlinite ………… 4.689.337 lei

Se scad credite reportate și plătite ……… 1.381.355 lei

Escedent pe care roșii l-au împrumutat pentru a plăti

cheltuielile lor bugetare din 1878 ………… 3.307.982 lei

În anul 1878 rămășițe împlinite ………… 7.959.394

Se scad credite reportate și plătite………… 1.837.718

Escedent pe care roșii l-au împrumutat pentru a plăti

cheltuielile lor bugetare din 1879 ………… 6.121.676

În anul 1879 și trei luni din 1880 rămășițe împlinite … 12.901.028

Se scad credite reportate și plătite ………… 5.322.261

Escedent pe care roșii l-au împrumutat pentru a plăti

cheltuielile lor bugetare din 1880 ………… 7.578.767

În anul 1880-1881 aprilie rămășițe împlinite ………… 16.456.224

Se scad credite reportate și plătite ………… 1.974.901

Escedent pe care roșii l-au împrumutat pentru a plăti

cheltuielile lor bugetare din 1881 ………… 14.481.323

În anul 1881—1882 aprilie rămășițe împlinite … 6.476.018 lei

Se scad credite reportate și plătite ………… 1.944.912

Escedent pe care roșii l-au împrumutat pentru a plăti

cheltuielile lor bugetare din 1882 ………… 4.531.106

În anul 1882—1883 aprilie rămășițe prevăzute în buget

spre a se încasa în 1883 ………… 5.000.000

Roșii au făcut dar în cursul a șapte ani un împrumut real

de ………… 41.020.854 lei

La care adăogând împrumutul cu bilete ipotecare de … 26.200.000 lei

și cel de la Casa Rurală cu ocazia convertirei…… 4.000.000

Împrumut de 71.220.854

ceea ce reprezintă un împrumut anual de peste 10 milioane.

Consecuența firească a acestui mod de administrare este sporul peste măsură a datoriei publice. Într-adevăr, iacă situațiunea deplorabilă a acestei datorii: la finele anului 1877, prin urmare la epoca pe care roșiilor le place a o desemna ca epoca când au moștenit pe conservatori, datoria publică era

De ………… 515.490.270

La 1 aprilie 1882 această datorie publică este de … 592.191.007

plus renta, parte emisă și parte a se emite de peste 134.000.000

Adică un spor de ………… 727.191.007

Bilanțul roșiilor este dar în timp a ultimei guvernări a lor de șapte ani:

Împrumuturi făcute peste 71 milioane.

Datoria publică sporită cu peste 211 milioane; și în schimbul acestor bani ce ne-au dat? Inundarea țării cu bani de hârtie.

Față cu aceste țifre exacte mai lăudați-vă! Masca vi s-a rupt.

❦

[7 aprilie 1883]

În marea întrunire a opozițiunii unite care s-a ținut la Iași d. G. Vernescu a atras atențiune culegiului I și al II-lea asupra unui pericol social pe care tagma patriotică ar voi să-l evoce din senin: le-ar conveni adecă dumnealor o nouă cestiune rurală, o nouă împroprietărire.

Pentru a explica starea înapoiată în care se află țăranul, d. C.A. Rosetti nu recurge la cauzele patente și cari scot ochii orișicui; nu acuză bugetul cheltuielilor urcat cu 40% de câțiva ani, pentru a hrăni pe toți nevolnicii intelectuali și fizici ai partidului său; d-sa nu înțelege că, dacă pensii reversibile se mănâncă, dacă hârtii Stroussberg se cumpără cu preț îndoit, dacă Costineștii se-nțolesc și Caradale huzuresc de bine, dacă Cernavodă-Chiustenge se plătește cu preț întreit pentru ca rudele sale să aibă de unde se 'mbogăți, toate lucrurile acestea trebuiesc plătite la urma urmelor cu 'n echivalent de muncă fizică a cuiva, în ultima linie a țăranului. D-sa nu binevoiește a înțelege că ceea ce bat la tălpi hoții d-lui Dimitrie Brătianu cari merită pușcăria și gheșeftarii ce merită carantina, amicii a căror lăcomie d. Ioan Brătianu a declarat a n-o mai putea sătura, trebuie să corespunză undeva în această țară cu sudoarea reală, cu încordarea reală de brațe a unui creștin uitat de Dumnezeu; că clasa de hoituri improductive din care face parte și d-sa ca negustor de vorbe și pomanagiu al bugetului trebuie hrănită de cineva și că acel cineva își înjumătățește pâinea copiilor pentru a o împărți cu feneanți cum e d-sa și cu alte lifte. Nu înțelege că țăranul nostru e tot cel de acum treizeci de ani, dar că sarcinele lui au devenit de douăzeci de ori mai mari numai pentru a ținea cu îmbielșugare toată demagogia lacomă, necinstită și leneșă care-l înconjură. Nu 'nțelege că, pentru a încălța vitele, trebuie să muncească oamenii și să renunțe, sub formele cele mai diferite de dări directe și indirecte, la cea mai mare parte din produsul muncii lor, precum au arătat-o aceasta d. A.V. Millo, condei cu condei, prin bugetul ce-a făcut în studiul său economiei oricărui sătean. Toată sarcina socială a parveniților roșii, a miilor de cumularzi improductivi, e purtată de cineva și această sarcină enormă nu poate rămâne fără influență asupra traiului zilnic al omului din popor, ci se traduce între cei patru pereți ai lui sub formă de lipsă și de datorii.

Creier plin de utopii și lipsit de orice cunoștințe exacte, politicianul oriental nu poate să 'nțeleagă că e absolut cu neputință ca nevoia țăranului să se nască din raportul între proprietatea rurală care recurge la munca lui și între munca rurală, care recurge asemenea în mod inevitabil la proprietate; că raportul firesc dintre aceste două trebuie să fie, prin chiar natura lucrurilor, echitabil și că starea rea a țăranului nu poate fi atribuită decât cheltuielilor improductive ale tagmei roșii, ale statului, precum și clasei numeroase de ignoranți și de leneși cari constituie elementele partidului guvernant.

În loc de a căuta cauza mizeriei acolo unde ea este în adevăr văzută de medici și statistici: în drumuri de fier ce nu-și produc cheltuielile, în armata prea numeroasă, în lenea proletariatului intelectual cu patru clase primare, în organizația factice, c-un aparat costisitor și netrebnic, în administrația Simuleștilor, în roiurile cosmopolite cari-au năpădit ca locustele, tratând țara ca pe-o America și poporul ca pe pieile-roșii; în loc de a căuta cauzele mizeriei în relele ce le-a adus pe capul țării veneticii lipsiți de orice sentiment de religie și de patriotism precum e d-sa, în loc de a le vedea toate cum sunt, îi convenea a o căuta unde nu e: în raporturi de proprietate și de posesiune rurală.

Iar mai trebuie o împroprietărire acestui om care n-are o palmă de pământ sub soarele țării și care trăiește din pomenele bugetului. Proprietarii sunt, se 'nțelege, de vină, pentru că nu insultă poporul lor românesc oferindu-i pământ de pomană, ci-l cred destul de vrednic și destul de onorabil pentru a plăti c-o parte mică a produsului capitalul de pământ ce-l ia pe seama lui.

D. C.A. Rosetti ar voi ca întreg poporul să ajungă în starea de-a produce acea silă morală ce d-sa o produce ca pomanagiu; ca nimeni să nu mai trăiască din munca și virtutea lui de bărbat, ci toată lumea să ceară panem et circenses, să devie parazită ca cămătarii și negustorii de vorbe ce-l înconjură.

Anul trecut țăranii inundaseră Bucureștii spre a cere pământ. Camera a ales o comisiune însărcinată a cerceta plângerile lor, compusă din d-nii G. Vernescu, Aurelian, Cantilli, P. Carp și Lecca. Ancheta făcută de acea comisiune a constatat că țăranii fuseseră instigați… de primari, notari, subprefecți, agenți fiscali, de toți acești paraziți cari-i sug măduva din oase, să vie la București, să ceară, nu pământ de la stat, ci pe proprietățile private. Li s-a spus că … tata Ruset făgăduiește asemenea lucru, din avutul altora, se 'nțelege, căci dintru ale sale nu le-ar da decât pe „Doamne-așteaptă“ și cinstita ieșire a părului prin căciulă. Tata Ruset? Om care n-a știut a da la ai săi o creștere utilă și cum se cuvine și care pretinde a da creștere unui popor întreg!

Cumcă aceasta este ținta d-lui C.A. Rosetti și cumcă nu i-ar displăcea o continuă regulare a proprietății din 15 în 15 ani și o continuă confuziune între al meu ș' al tău ne-o dovedește foaia redijată de discipolii, de copiii sufletului său: „Dacia viitoare“. De acord cu bătrânul demagog cosmopolit, pe care ne-a succes de a-l dezbrăca de coaja sa națională în care se gera de mai român decât un Basarab băștinaș, această tinerime neagă patria, negă naționalitatea, familia, averea, religia; cheamă pe vagabonzii din toată lumea să 'mpărțească aci ceea ce nu e al lor, pământul smuls pas cu pas de străbuni prin dezrădăcinare de păduri seculare și apărat cu sângele lor cel mai bun și mai nobil. Capitalul enorm de energie națională cheltuit pentru a preface înfiorătoarele pustietăți ale avarilor în pământ românesc e după dumnealor bun de aruncat în apă; noi am fost squaterii și pionierii, nobilele Caradale sunt numai bune să moștenească. Iată ideea măreață pe care-o reprezintă tata Ruset, împreună cu acea tinerime care ține pe țară atâtea zeci de mii de chile de grâu pe an și care pretinde a reprezenta viitorul țării când caută a semăna cu panglicarul țărigrădean din Strada Doamnei.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[12 aprilie 1883]

Într-una din revistele noastre de acum o săptămână zisesem că rămășițele de venituri ale anului precedent, când se încasează în anii următori, se cuvine fără îndoială să fie înscrise ca venituri ai acestor ani; însă nu pentru echilibrarea bugetelor curente, ci pentru plata mandatelor reportate și neplătite din trecut, iar escedentul ce-ar rămânea cată a se întrebuința pentru plata datoriilor ce-ar fi fost contractate provizoriu și cu care s-au făcut față la neajunsul momentan care-a avut loc asemenea în trecut.

Guvernul actual n-au urmat astfel.

În loc de-a plăti cu rămășițele împlinite fie mandate reportate, fie datorii contractate provizoriu, adecă în loc de-a plăti cu rămășițe de venituri rămășițe de cheltuieli, d-lor au plătit cu ele cheltuieli curente, nepreocupându-se deloc de împrejurarea că aceste sume, încasate ca venit perceput asupra trecutului, corespundeau cu datorii temporare contractate în trecut.

Dar se 'nțelege că cine ia un fond destinat pentr-un anume scop, pentru plata unei anume datorii din trecut, și-l întrebuințează într-altă parte sau îl privește ca un spor de venit și ca un motiv pentru sporirea cheltuielelor sale actuale, acela rămâne dator cu fondul acesta abătut de la destinația lui.

Astfel an cu an, cheltuind rămășițele pentru alte destinațiuni decât cea firească, a plătirii rămășițelor de cheltuieli, guvernul s-a împrumutat în realitate pân' acum cu 71.220.854 lei, ceea ce reprezintă un împrumut anual de peste 10 milioane.

Consecuența firească a fost sporirea datoriei publice.

La 1877 totalul datoriei publice era 515.490.270;

Astăzi, emițându-se renta pe deplin, va fi de 727.191.007.

Deci o sporire enormă a datoriei publice în câțiva ani, cu suma de aproape 212 milioane și împrumuturi făcute de peste 71 milioane.

Aceste cifre, a căror exactitate e confirmată de situațiunile oficiale publicate pân' acum, nu se pot tăgădui de nimenea.

Un buget e ca o ecuațiune. Suma termenelor din membrul întâi, venitul, trebuie să fie egală cu suma termenilor din membrul al doilea, cheltuiala, pentru ca ecuațiunea să fie exactă. Dacă însă cheltuielele s-au făcut toate în realitate, adecă toți termenii din membrul al doilea s-au sleit, fără ca veniturile să se fi încasat toate, cestiunea ce ni se impune este dacă termenii neîncasați sunt încasabili, dacă ei reprezintă drepturi reale și constatate ale statului, a căror percepere a fost întârziată momentan sau amânată din cauze anormale. Dacă rămășițele sunt reale, ecuațiunea rămâne exactă; un deficit real nu e cu putință. Ceea ce se poate ivi este un deficit momentan, care s-acopere lesne c-un împrumut provizoriu, dar care împrumut trebuie plătit numaidecât, îndată ce termenii restanți au fost încasați, întâmplă-se aceasta în orice moment ulterior.

Neținând seamă de acest principiu și luând aparențele unor strâmtorări momentane drept realitate constantă, s-au născut legenda Strat, a căreia veracitate a contestat-o din capul locului nu numai foaia aceasta, dar și Parlamentul de pe atunci.

Pentru a ne lămuri lucrul prin o figură, să ne 'nchipuim bugetul unui an sub forma unei cumpene cu cele două talere sau terezii. Pe unul din talere se pun deodată cheltuielele, devreme ce ele sunt de mai 'nainte sigure, pe talerul opus se pun veniturile ca contragreutăți, în măsura în care se 'ncasează. Se poate deci ca la sfârșitul anului veniturile să nu se fi încasat toate, se poate ca nu toate contragreutățile corespunzătoare să se fi așezat în talerul opus, și cumpenele nu sunt în echilibru. Cestiunea e însă: există în realitate acele contragreutăți? Evident că existau și o dovadă despre aceasta e că s-au încasat în anii următori sub forma de rămășiți. Era vorba însă ca cu aceste rămășiți să se echilibreze cumpăna anului trecut:, nu aceea a anului următor. Însă, oricât de dezechilibrată s-ar fi arătat cumpăna unui an trecut prin întârziare de încasări, dumnealor, în loc să acopere golurile prin rămășițele ce se încasau în mod retardatar, iau aceste venituri târzii, cari nu sunt decât echivalentul unor cheltuieli trecute, și le trec în bugete curente, le privesc ca pe un spor de venit curent, care le dă ocazie de-a spori și cheltuielele curente, iar datoria din trecut rămâne datorie.

Vom da un exemplu și mai clar. Să ne 'nchipuim că în anul 1870 statul, pentru a zidi o școală care costă 1000 franci, a vândut un pământ cu 1000 franci. Cumpărătorul pământului întârzie cu plata din cauze independente de voința lui; statul se 'mprumuta c-o 1000 de franci în așteptarea de a încasa suma de la debitor și zidește școala. Iată o datorie contractată pe deplin acoperită prin creanța datornicului. În 1871 vine alt guvern și zice: datoria contractată de stat pentru a zidi școala rămâne datorie, iar mia de franci, luată de la debitor, se consideră ca un spor de venituri al anului 1871 și se cheltuiește pentru altceva. Iată politica financiară a roșiilor. Neplătind nici o obligațiune din trecut cu rămășițe încasate cari priveau trecutul, au ajuns să ridice legenda Strat în acuzătoare perpetuă a finanțelor predecesorilor lor, contând se 'nțelege pe aversiunea pe care-o are publicul mare pentru orice cestiune de cifre.

Dar creditul statului s-a urcat, ni se zice. Permite-ni-se a observa aci că ridicarea creditului unui stat se datorește arareori guvernanților, în împrejurările cele mai dese însă unor considerațiuni cu totul de altă natură. Statul Peru a câștigat un credit public enorm în urma descoperirii sedimentelor de guano, care-a scăzut în măsura în care sedimentele au fost esploatate și esportate. Dar în genere sunt o sumă de împrejurări care contribuie la urcarea sau scăderea creditului unui stat fără ca el să aibă vreun merit la aceasta și prea adeseori situațiunea politică generală e determinantă în asemenea lucruri. În preziua unui război creditul tuturor statelor se scumpește; când sunt perspective de pace, el se ieftenește.

Dacă ar fi să căutăm mai deaproape cauza sporirii creditului României, le-am spune confraților că, întru cât privește poporul nostru, n-am avea tocmai multe motive de-a ne bucura. Creditul mai poate spori și în cazul când piețele străine ar spera a vedea România prefăcându-se într-o colonie internațională de elemente economic mai înaintate, cari vor putea plăti în viitor ceea ce românul n-ar putea plăti azi, adecă când acesta ar zice: Datoriile contractate le va plăti viitorul proprietar suplantat, dacă nu le va putea plăti actualul proprietar al României. Lucrul e indiferent pentru venetici, precum și pentru capitalurile internaționale, nu e însă indiferent pentru acela care nu înțelege rațiunea de-a fi a unei Românii fără români, fără acest element etnic specific, altul decât cele ce-l înconjură. Se 'nțelege că o Turcie populată de germani și-ar plăti lesne datoriile, dar credem că lucrul n-ar fi indiferent pentru turc.

Ei bine, imigrațiunea necontenită de elemente străine este una din cauzele constante ale urcării creditului statului român. Dar n-avem nici un motiv de-a ne bucura de această împrejurare.

Dar să venim acum la maniera de-a discuta a confraților.

Teoria pe care am espus-o mai sus le dă ocazie să zică:

Aceste cuvinte dovedesc grosolana ignoranță a organului conservator în ceea ce privește administrarea finanțelor și comptabilitatea etc.

Să admitem un moment că în adevăr n-am cunoaște deloc legea de comptabilitate. De când necunoașterea unor dispozițiuni de administrație financiară constituie o stare de ignoranță? Ignoranța consistă în a nu cunoaște legile naturii și legile minții noastre proprii astfel cum ele se reflectă în științele exacte, nu însă a nu cunoaște paragrafe de dispoziții eventuale, croite de oameni, cari azi sunt unele, mâne altele. Dar se 'nțelege, cele patru clase primare cari redijează „Românul“ vor pricepe mai bine ce e știința, ce neștiința.

Amintim confraților ceva, îndealtmintrelea cunoscut de toată lumea, că adevărul este acela care doare pe oameni, nu neadevărul. Când se prefac a fi atât de naivi de-a ne numi pe noi ignoranți, o să zâmbim: afirmarea nu ne supără. Oricât de mică închipuire ne-am face despre valoarea sau întinderea cunoștințelor noastre, ceea ce știm e că fiecare din noi, individual vorbind, a muncit mai mult în privința asta în viața sa decât tot personalul de redacție al „Românului“ la un loc.

Și în fine, c-un aer triumfător, „Românul“ conchide să citim art. 63 et sq. din legea comptabililății generale a statului unde se spune că „după ce exercițiul unui an bugetar e închis, rămășițele lui se trec ca venituri în anul viitor“.

Exact ceea ce am zis și noi în numărul de la 3 aprilie și la începutul acestor șiruri… numai cu un adaos: „se trec ca venituri ale anului viitor, cu rezerva de-a se plăti cu ele datoriile corespondente din trecut“.

❦

[14 aprilie 1883]

Prin discursul ținut la Ateneu d. C.A. Rosetti a continuat a afirma că colegiile superioare sunt coruptibile din cauza micului număr; că se fac întregiri, se speculează voturile ș.a.m.d. Nu noi vom fi aceia cari să contestăm cu desăvârșire aceasta, căci pădure fără de uscături nu se poate. Oratorul de la Ateneu cată să fi cunoscând pe amicii săi politici din colegiul I și să fi știind, în calitate de fost staroste, cam ce fel de deprinderi și ce spirit negustoresc vor fi adus și în colegiul I, al proprietății istorice, oamenii banului și ai diferenței, odinioară stărostiți de d-sa, după ce ei au cumpărat moșii. Cât despre trecut și de oamenii cari au rămas din trecut, d. C.A. Rosetti însuși nu va tăgădui că, dacă aceștia nu s-ar fi distins prin nimic alt, prin caracter neatârnat și prin dezinteresare în afacerile publice s-au distins desigur.

Și tocmai la elementele acestea și la cele asimilate lor ne adresăm noi și solicităm în toate zilele de la ele ca, în numele libertății și intereselor acestui popor întreg, să nu renunțe la sfera lor de influență politică și socială la care Constituția le dă un drept; să nu facă ca votul lor cel dezinteresat să cază în aceeași urnă, să aibă aceeași valoare și aceeași greutate cu votul oricărui venetic, oricărui negustor de vorbe, oricărui politician de meserie.

De șase sute de ani — am zis — viața României e legată de proprietatea istorică, de proprietari istorici. De șase sute de ani aceștia, în timpi de cădere, aproape numai ei au ținut sus ideea statului și a naționalității române. Respectul de sine, disprețul, poate naiv, dar justificat în contra înnoiturilor străine au făcut cu putință ca poporul să se redeștepte din somnul de o sută de ani, somn care s-a început când cel din urmă din Basarabi a căzut pe eșafod și care s-a sfârșit abia în secolul nostru.

Da! Familiile vechi sunt menite a se stinge, pentru că n-a vrut Dumnezeu ca un copac al pădurilor sale să crească până la cer. Da! în locul stejarului secular stejarul cel tânăr se-nalță în sus — neam vine și neam trece — aceasta e legenda veacurilor. Dar nu e indiferent pentru un popor ce răsare în locul stejarului, nu indiferent când plante parazite, oricât de trecătoare ar fi ele, își înfig rădăcinile în trunchi și ajung mai repede sus decât stejarul. Nu e indiferent pentru un popor cărui principiu se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui: dacă ea se datorește tăriei, curajului, energiei — tot atâtea numiri diverse pentru principiul puterii de muncă și pentru bărbăție — sau dacă ea se datorează speculei, apucăturilor, instinctelor feline și oarecum femeiești ale omenirii. Nu e indiferent pentru viața unui popor ca, în loc de stejar, să răsară slabul și pururea de vânt legănatul mesteacăn. Nu e indiferent dacă cei ce se ridică au sau nu rădăcini adânci în pământul țării. Nu e, c-un cuvânt, indiferent dacă soarta unei țări e condusă de oamenii ei proprii sau de aristocrația diferențelor de preț și diferențelor de opinii, de aristocrația cursului de bursă și a limbuției.

De aceea credem a putea afirma că în colegiul I se află încă, cât timp nu știm, multe elemente independente, dezinteresate, având cultura necesară și timpul necesar de a se ocupa cu controlul afacerilor țării, și că aceste elemente nu trebuiesc să renunțe cu nici un preț la dreptul pe care li-l dă Constituția de a exercita un asemenea control. Și fiindcă onor. d. C.A. Rosetti citează pe d. George Cantacuzino, care ar fi având mai multe moșii decât toți proprietarii la un loc, zicem și noi: Da! n-ar exista nici un inconvenient dacă d. George Cantacuzino ar intra de-a dreptul în Senat, fără a mai fi ales de cineva, și nu e nimenea în țara aceasta care n-ar avea încredere în exactitatea și în corectitudinea cu care d. George Cantacuzino ar exercita acest control asupra afacerilor țării, cari, întru cât sunt publice, sunt și ale sale. Singurul principiu care s-ar opune unui asemenea fapt este principiul de stat, că legile nu se fac pentru persoane — luate individual — ci pentru grupuri de persoane și grupuri de interese.

Cazurile de coruptibilitate pe cari ni le citează d. C.A. Rosetti nu probează nimic. Excepțiuni au existat totdauna. Pot fi și în acest colegiu oameni cari 'și speculează voturile; dar nu credem că în genere se face aceasta. Și, în adevăr, am văzut în trecut că atotputernicia unui guvern ar fi în țara aceasta absolută, gardele d-lui Serurie și delegații subprefecților ar alege pururea pe toți favoriții guvernului eventual dacă n-ar exista acest colegiu întâi, singurul capabil de a rezista, chiar în contra elementelor sale proprii.

Proba ce s-a dat cu ocazia revizuirii art. 7 e îndeajuns, credem, a dovedi greutatea și direcția de mișcare a acestui colegiu, căci suntem aproape siguri că, dacă el n-ar fi existat, nu numai categoriile Costinescu, ci toți străinii ar fi azi cetățeni români.

Dar să lăsăm aceste adevăruri generale, pe care d. C.A. Rosetti le combate cu îndărătnicie, voind a arăta că albul e negru și negrul e alb. Dacă nu admite ceea ce zicem mai sus nu cunoaște istoria țării ce pretinde că e a sa și nu voiește să vază adevărul. C-un om însă care nu vrea să vază, discuțiunea e aproape de prisos.

Vom face numai o comparație, pe care-o vor înțelege toți. O roată care se 'nvârtește împrejurul axei sale descrie de ex. o cale de un metru pe secundă, însă o cale ce se-ntoarce în sine însăși, încât, pentru a constata câtă distanță ar fi parcurs în linie dreaptă, am trebui să măsurăm circumferința roții și s-o multiplicăm aceasta cu numărul secundelor. Un alt corp împins înainte să zicem că ar face asemenea un metru pe secundă. La roată nu vedem distanța ce ar fi parcurs-o; la un corp împins o vedem. Tot așa e cu coruptibilitatea d-sale. Ea e mai mare în colegiul III și al IV-lea, dar — vorba noastră — se 'nvârtește în cercul ei strâmt și, dac-am vedea de câte ori se 'nvârtește, am observa că distanța ce-ar parcurge e mult mai lungă decât acea pe care a parcurs-o celălalt corp a cărui împingere a costat oarecare muncă.

Pe un alegător din colegiul I îl corupi împingându-l cu făgăduința că pui pe nepotu-său în slujbă. Un nepot prost — o salba dracului — mai mult într-o funcție a statului. Numărul lor e legiune, căci nu e singura cale a nepotismului.

Tot atât de lesne corupi o mie de oameni învârtindu-i cu vorba că n-o să-i iai o zi la gardă ori la alte prestațiuni.

Cestiunea principală nu este asta. Cestiunea e ca omul de stat care dirige să aibă bunul simț de a se servi cât se poate de puțin de asemenea mijloace, de a se feri chiar cu totul de ele.

Iar coruptibilitatea în sine și ca rău constant atârnă cu totul de alte împrejurări: atârnă de adâncimea culturii, de valoarea pe care oamenii o dau adevărului recunoscut. Coruptibilitatea de moravuri și superficialitatea de educație merg aproape mână 'n mână.

Figura cu roata, împrumutată mecanicei, ne dă ocazia de-a repeta un adevăr foarte vechi: nici o lege electorală, nici o constituție, nici o punere la cale omenească nu e capabilă să ridice în mod spontan treapta de cultură în care se află un popor, precum nici o vorbă, nici un volum scris nu e în stare a înmulți puterea unui copil. Acest spor nu se câștigă decât prin muncă. O muncă crescând în progresiune mică, dar continuă, va spori puterile copilului la maximul posibil; o muncă intelectuală, crescând asemenea în progresiune, va spori cultura unui popor la maximul ei și prin aceasta capacitatea lui de a înțelege interesele publice. Dar pentru aceasta trebuie timp, una la mână; economie de forțe, două la mână.

Cine însă cheltuiește forțele naționale pentru a întreține cu ele clase întregi de Caradale și de Serurii, de oameni improductivi, incapabili de muncă și avizați la buget și la favori guvernamentale, acela nu poate pretinde să aibă ce cheltui pentru cultura poporului său.

Blocul de marmură din care-ai tăiat un satir nu mai e bun să tai din el pe Minerva.

❦

[16 aprilie 1883]

D. C.A. Rosetti a reînceput să scrie în „Românul“, de astă dată cu multă nervozitate și c-un zel aproape febril. Ne pare rău că pentru asemenea escitațiuni nervoase nu avem alt mijloc de recomandat decât gheață, gheața rece a reflecțiunii și a neîncrederii. În numărul de azi al „Românului“, d-sa, revenind la utopia sa revizionistă, ne spune că colegiul I ar câștiga foarte mult primind pe al II-lea în sânul său, l-ar mobiliza și l-ar lumina și alte lucruri de soiul acesta. Am avut cu toate astea onoarea a spune d-lui C.A. Rosetti că cultură și moralitate nu se improvizează în întruniri electorale, ci se câștigă prin muncă necontenită, prin necontenită absorbțiune de adevăruri ce privesc natura în genere și inteligența omenească îndeosebi și că misiunea de-a lumina poate să și-o aproprieze d-sa, care are nenorocire de-a învăța pe oameni lucruri ce sigur nu le pricepe, dar noi așteptăm această lumină și această moralizare de la timp, de la școală, de la capetele eminente pe cari poporul nostru va fi în stare a le produce din sânul său, nu însă de la combinațiuni legislative și electorale, oricât de ingenioase ar fi ele.

Dar în genere curioasă rămâne toată maniera sa de-a vedea, precum și săriturile sale sofistice. Ieri încă colegiul I era coruptibil, azi el e cel mai patriot și cel mai moral și se face apel la el de-a ridica la sine și de-a moraliza și celelalte colegii.

Colegiul I e corupt, zicea d-sa. Dar, pentru ca să-l moralizeze, d-sa nu trimite în el pe oameni cari ar fi obținut doctoratul sau licența în vreo ramură de știință și de la cari s-ar putea spera că ar aduce lumină în colegiu, nu, ci împinge în el pe țărani, lipsiți de învățătură, cu 600 de lei venit anual adică elemente mai sărace, mai puțin luminate și desigur mai coruptibile decât cele actuale. D-sa e acela care are rarul curaj de a zice: „Colegiu corupt, alege-mă pe mine și pe-ai mei, pentru ca noi — rezultați din corupțiunea ta — să te moralizăm desființându-te“. Aceasta e o mare insolență spusă oamenilor celor mai neatârnați din țară și celor cari au posibilitatea măcar a unei culturi înalte, dar d. C.A. Rosetti cunoaște regula lui Machiavelli: „Cine vrea să-nșale lumea, să n-o ia subțire, ci gros, ca să-i ia ochii“.

Și foarte gros a luat-o d. C.A. Rosetti, împreună cu d. Brătianu. Cititorul ar face bine să ne dea crezare și să știe că toată revizuirea aceasta e un moft pus la ordinea zilei pentru a escita pe de-o parte patimele mulțimii, pe de alta susceptibilitatea claselor culte, pentru a vârî ura și discordia între fiii unei și aceleiași țări și a întuneca conștiința noastră în cestiunea Dunării. Revizuire se zice, Dunăre se 'nțelege; lege electorală se zice, Polonie se 'nțelege.

Oare n-am văzut apărând în „Românul“, ca din senin, acum în preziua alegerilor, cestiunea unui canal Cernavodă-Chiustenge? Cu toate acestea lucrul e foarte simplu. Nu e vorba numai de-a se da preponderanță unei puteri vecine asupra Dunării noastre; nu, e vorba chiar de a-i asigura această preponderanță, creând pentru negoțul ei o anume gură a Dunării, din banii noștri, din sudoarea aceluiași țăran pe care d. C.A. Rosetti se preface a-l iubi atât. Pe când țara întreagă e răscolită de patimi escitate în mod artificial, ceea ce se tratează în acest moment și ceea ce se precupețește e Dunărea. Comedia revizionismului, cu păpușile ei și cu panglicarii ei politici, e în față scenii; îndărătul acestei scene se pierde Dunărea. De mult ziarele din Paris ne-a spus-o aceasta; termenul de șase luni pentru ratificarea Tractatului de la Londra nu e nimic alt decât termenul cerut pentru a face alegeri în România, a ameți țara cu cestiuni interne de-o asprime socială, încât asupra intereselor sale imediate alegătorul să piarză cu totul din ochi interesul cel mare al suveranității statului român pe Dunărea sa.

Dar revizuirea nu este solicitată în mod serios?

Ba foarte serios, numai în mod incidental. Odată Dunărea pierdută, odată vasalitatea în afară stabilită, trebuie stabilită și vasalitatea din lăuntru. Când, în urma sacrificării suveranității noastre în afară, guvernul din București n-ar mai fi decât delegațiunea unei puteri străine … în Polonia, și Corpul electoral trebuie lucrat și împărțit astfel încât opoziție să nu mai fie cu putință. Deja trei din colegii sunt aproape pururea guvernamentale; toate trebuiesc guvernamentalizate. Dacă până în ziua de azi se mai aflau în colegiul I resurse pururea puternice pentru a determina înclinațiunile și declinațiunile politicei noastre esterioare e vorba acum ca acest colegiu să se desființeze și ca busola politică a guvernului vasal s-arate pururea spre nord-vest.

Iată firele cari mișcă păpușăria. Și nu e opinia noastră aceasta, ci opinia foilor bine informate din Franța și în fine părerea sferelor diplomatice. În străinătate s-a promis totul … după alegeri, de vreme ce guvernul vrea ca aceste alegeri să fie cele din urmă, să fie mormântul tuturor alegerilor adevărate.

Se vede că arta de-a guverna e în România sinonimă cu arta de-a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, pentru a amputa una câte una bucățile vii ale țării. Și buni chirurgi sunt în privința aceasta cei doi părinți ai demagogiei noastre, anarhistul din Strada Doamnei și autoritarul de la Florica. Dar la toate tiradele neuropatice — se știe că d. C.A. Rosetti sufere de amețeli, cum a spus-o la Ateneu — răspundem în mod constant:

Nu credem că mai credeți în ceva!

❦

[23 aprilie 1883]

E învederat că reforma electorală, în favorul căreia s-a declarat în sfârșit și d. Ioan Brătianu, nu tinde la alta decât a pune sufrajul întreg în mâna armatei sale de funcționari și de a face ca suflet de om în țara asta să nu mai poate trăi decât grație acestei hidre improductive cu zeci de mii de capete care se numește mecanism guvernamental.

D. C.A. Rosetti însuși se plângea mai deunăzi că așteptăm totul de la guvern, nimic de la inițiativa proprie.

Guvernul, zicea acum câteva luni „Românul“, devine un fel de mașină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale națiunii și nu lasă loc la nici o dezvoltare individuală, la nici o inițiativă liberă. Este natural ca într-o asemenea stare de lucruri să se vorbească în orice moment și la orice ocaziune de vizirat. Nici nu poate un șef de guvernământ să fie altfel decât atotputinte. Chiar fără voia sa, el este silit să aibă înrâuriri pretutindenea, căci toate instituțiunile, de orice natură, depind de dânsul.

Dar ce însemnează desființarea colegiului I decât a pune la dispoziția guvernului până și acea mână de oameni cari n-au nevoie să ceară nimic de la el, de vreme ce cultura și averea lor îi fac neatârnați?

Numărul funcționarilor a crescut din nefericire sub guvernul liberal în progresiune geometrică.

Numai atomizarea comunelor rurale a făcut ca, unde odinioară era un primar, sunt azi patru, unde era un scriitor sunt opt.

Răscumpărarea drumurilor de fier și luarea Regiei din partea statului a 'nmulțit cu zecile de mii — după mărturisirea d-lui Brătianu însuși — funcțiunile dependente direct de la stat.

S-au luat de la străini și s-au dat la români, zice d. Brătianu.

Așa este, nimeni n-o contestă.

Dar oare asta să fie cestiunea principală?

Lăsând la o parte drumurile de fier, cari, dacă azi lucrează cu pagubă, se speră că odinioară cel puțin vor lucra cu câștig, restul de funcționari de la Regie și de la alte resorturi sunt oameni a căror activitate — oricât de onorabilă ar fi — este improductivă. Putea-va cineva să numească „producțiune“ Regia de ex., a cărei unică activitate consistă în a înzeci prețul tutunului de la mâna producătorului pân-la mâna consumatorului? Ei bine, iată mii de oameni cărora Dumnezeu le-a dat musculatură pentru ca, mișcând-o să producă muncă mecanică, cărora le-a dat creier, pentru ca, mișcându-l, să producă muncă intelectuală și cari n-au altă treabă pe pământ decât ca, printr-o organizație foarte complicată și cu o sumă de resorturi, să scumpească în mod artificial tutunul.

Dacă această sumă de oameni luați unul câte unul ar face toți astronomie bunăoară, știință care și ea, în puritatea ei, e improductivă, totuși țara aceasta ar fi cu mult mai folosită. Echivalentul de muncă fizică care întreține suma aceasta de oameni s-ar traduce în ei într-un echivalent de muncă intelectuală, fără folos imediat, dar desigur mai prețioasă și mai esențială decât … scumpirea tutunului.

Și dacă întrebăm cine ține în spinare această sumă de oameni care nu ne face nici măcar bucuria de-a contribui prin lucrarea ei intelectuală la ridicarea nivelului de cultură a poporului nostru, vom trebui să răspundem neapărat: Cine alt decât producătorul mare și cel mic, țăranul mare și cel mic, asupra cărora se răsfrâng în linia din urmă toate greutățile sociale.

Și apoi se mai miră cineva că amândouă clasele de producători, proprietarul mare și țăranul, dau îndărăt, că li se substituie străinii, cari își fixează în imobile averile făcute prin cămătărie, că țara întreagă amenință a se împărți în două mari grupuri de oameni: funcționari români și proprietari străini?

Cum să poată fi altfel când statul însuși este acela care tinde a detrage pe român de la orice muncă serioasă și productivă, când pentru fiece absolvent a patru clase primare există directorate de bancă și sinecure publice bine plătite, când guvernul este acela care favorizează coruperea oamenilor prin crearea de posturi bugetare din ce în ce mai numeroase?

Pe lângă armata permanentă, care, din cauza relei noastre situații internaționale, cată să fie mare în raport cu puterea noastră economică și consumă 40% a bugetului ordinar, cheltuiți în mod improductiv, d. Brătianu tinde parecă a preface și restul țării într-o armată de funcționari salariați și votatori în care să se 'nregimenteze toată suflarea omenească.

Cine știe ce curat mașinală e activitatea imensei majorități a celor ce zgârie hârtie și cine ține seamă de faptul că orice lucrară mașinală și improductivă tâmpește pe oameni nu se va mira de aerul de secături pe care-l are aproape toată generația noastră guvernantă. Mintea unor asemenea nenorociți degenerează precum ar degenera musculatura unui om care ar ședea toată viața în pat. Moleșirea instrumentului intelectual, lenea de-a gândi proprie tuturor biurocrațiilor și, ca rezultat final, incapacitatea de-a munci în mod productiv, iată rolul atotputerniciei statului precum o visează d-nii roșii.

Și nu e de ajuns puterea monopolizatoare care o are deja statul până azi; d. Brătianu mai tinde a absorbi și a majoriza pe de-a pururea și puținele elemente independente din colegiul I, cari, de rău de bine, ne-au dat pân-acuma pe oamenii serioși și c-o erudiție mai solidă și a căror dezinteresare e garantată pân-la un grad oarecare prin neatârnarea lor economică.

Dacă privim cum soarele, mișcând uriașul său corp arzător, trimite enorme cantități de căldură și lumină universului, cum acea căldură absorbită de aer se preface în vânturi, absorbită de suprafața mării se preface în nouri și ploaie, absorbită de uscat se preface în păduri și câmpii înfloritoare, în viață și mișcare, vom vedea că esența proprie a universului văzut e mișcarea, e munca.

De aceea, tot ce se mișcă și muncește se dezvoltă, tot ce nu muncește degenerează.

Statul român numai, ca o escepție de la regula universală, pare a fi acea curioasă instituție care vrea să monopolizeze totul și să ia oamenilor orice motiv de mișcare și de muncă, dând fiecărui absolvent a patru clase primare câte-o țâță a bugetului ca răsplată pentru perpetua înșirare de slove negre pe hârtie albă.

Pentru a realiza pe deplin acest ideal vrea revizuirea Constituției și legii electorale, iar, pentru a face presiune asupra alegătorilor, ministrul prezident se coboară însuși la rolul de agitator, de unde ne fericește cu cele mai curioase teorii asupra istoriei române sau a dreptului român vechi, pe cari le cunoaște atât de bine ca și pe-ale Chinei.

La Ateneu, înconjurat de sute de lefegii cari nădăjduiesc întru d-sa, nu s-a sfiit a calomnia pe adversarii săi politici. Despre Lahovărești a zis de ex. că n-au tradiții în țară, că nu cunosc țara nefiind de la descălecare. Ca și când Brătienii ar fi din zilele lui Radu Negru! Măsura simțului istoric și a tradițiilor d-lui Brătianu este prefacerea mormântului lui Mircea I în pușcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Cu asemenea antecedente d. Brătianu este desigur cel din urmă care-ar avea dreptul de-a vorbi de tradiții.

Iar, pentru a dovedi că se razimă pe elemente independente, d-sa citează trista figură a prințului Dimitrie Ghica:

„Esprim în fața lumii, înaintea d-voastră, omagiele mele principelui Dimitrie Ghica, care la toate ocaziunile cele mari a uitat de unde vine, care e clasa din care iese, cari-i sunt amicii de inimă, și a dat totdeuna concursul său acolo unde-a văzut că un interes mare național e în joc și poate fi în pericol“.

La această laudă adusă celui ce cumulează lefuri de 35.000 pe an vom cita ca răspuns câteva pasaje din „Românul“ d-lui I.C. Brătianu pentru a ilustra proverbul latin: Tempora mutantur et nos mutamur in illis.

Guvernul Golescu-Brătianu a angajat afacerea (Stroussberg).

Guvernul Dumitru Ghica-Boerescu a efectuat-o, a subscris contractul, a dat afacerea …

Ei sunt cei cari au compromis afacerea și, pe lângă dânsa, încă și ceea ce cu nici un preț nu trebuiau să compromiță, precum au făcut cu faimoasele două chei cari trebuiau să ție închisă lada cu averea țării prin Jacques, prin Brandt, prin renumitul Ambron, prin trăznitoarele epistole puse în dosar, prin manoperele d-lui Boerescu și prin faimoasele raporturi duble, unul public ș' altul secret, al. d-lui Văcărescu …

Ce se cuvine d-lor miniștri Dumitru Ghica, Boerescu ș.c.l. sub adiministrarea cărora s-au făcut mișeliile în traseuri, în proiecte, în planuri, în construcțiune și în toate celelalte uriașe și rușinoase hoții atât de bine cunoscute și dureros plătite de țară? („Românul“, 24 și 25 aprilie 1875).

…D. Boerescu, ministru, deputat și membru al mai multor societăți financiare și comerciale; d. Dumitru Ghica, deputat, președinte al Camerei și-n același timp președinte al consiliului de administrare la Societatea Bleichroder?

Ce fel? D. Dumitru Ghica, președinte al Camerei și-n același timp președinte al Societății Bleichroder, care ne-a 'nșelat și ne stoarce mereu la milioane, și d. Boerescu găsește că aceasta este cu totul corect? („Românul“, 8 iuniu 1875).

Judecat după șirurile de mai sus ale „Românului“ prințul Dumitru Ghica își dă concursul acolo unde… se fac mișelii, uriașe și rușinoase hoții, el prezidă Societatea Bleichroder, care ne-a 'nșelat, cu un cuvânt el e oriunde … „un interes mare național e în joc și poate fi în pericol“.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[23 aprilie 1883]

De multe ori am susținut în acest ziar că partidul pretins liberal constituie o adevărată societate de esploatare a credulității publice, care vinde publicului naiv vorbe frumoase și fraze sforăitoare și primește în schimb realități sunătoare sub formă de lefuri, diurne, pensiuni, recompense, misiuni etc. Am avut curiozitatea să răsfoim bugetul, sau mai bine zis numeroase și variate bugete, și iată rezultatul necomplect încă, fiindcă multe ne-a scăpat, al investigațiunilor noastre.

Supunem această mică lucrare statistică bieților contribuabili cari, suntem siguri, au primit pentru sărbătorile Paștilor biletul galben cu 4 și 6 zecimi adiționale ale d-lui perceptor al guvernului liberal și ultraliberal de averea publică și, pe când săracul muncitor adună leu cu leu ca să poată potoli setea acestui Gargantua nemilostiv, sunt alți contribuabili, mai favorizați de soartă, cari nu numai sunt păsuiți, dară cărora li se distribuie diurne, pensiuni, lefuri, jetoane de prezență și neprezență, tantieme etc. ale deosebitelor stabilimente de favoritism create tot cu banii celor dintâi anume pentru acești din urmă, pentru a-l îmbogăți și a le înlesni mijlocul de a-și zidi palaturi pentru dânșii și rudele lor. Dăm un mic rezumat de acești favorizați, în capul cărora nu vom uita a pune, a tout seigneur tout honneur pe baizadeau Mitică.

1. Luminăția sa prințul Dim. Gr. Ghika

1. Efor la spitalele civile din București ……… 6000
2. Președintele consiliului d' administrație și al comitetului dirigent al Societăței d' asigurare Dacia-România:
   a) Tantiema în consiliul d' administrație……… 6548
   b) [Tautiema în] comitetul dirigent……… 15.280
   c) Jetoane de prezență………600
   Subtotal: 22.428
3. Președinte în consiliul d-administrație al căiei ferate Lember Cernovitz-Iașy,
   jetoane de prezență ……… 1000
4. Președinte în consiliul d-administrație al Societății de Construcțiuni,
   jetoane de prezență ……… 1000
5. Președinte în consiliul d-administrație ă Creditului Fonciar Rural,
   jetoane de prezență ……… 3000
6. Președinte în consiliul d-administrație al Regiei Tutunurilor și al Sărei,
   jetoane de prezență ……… 800
7. Președinte în consiliul d-administrație al Domeniilor Statului,
   jetoane de prezență ……… 800
8. Președinte al Senatului cu diurnă, în pespectivă
9. Președinte al Societății Funcționarilor Publici,
   jetoane de prezență ……… 60

Total: 35.088

2. Dimitrie Kariagdi

1. Primar al Capitalei ……… 12.000
2. Pensionar al statului ……… 11.000
3. Deputat cu diurnă de doi galbeni pe zi, socotită pentru 6 luni … 4050
4. Președinte al Creditului Fonciar Urban ……… 3000
5. Președinte al Societății pentru învățătura Poporului Român … ?

Total: 30.050

3. Petre Aurelianu

1. Ministru de culte și instrucțiune publică ……… 30.000
2. Directorul Școalei de Agricultură ……… 8880
3. Profesor la Herestrău ……… 4996
4. Deputat cu diurnă de 2 galbeni pe zi pentru 6 luni ……… 4050
5. Membru al Academiei … ?
6. Membru în consiliul d-administrațiune al Societăței Unirea,
   jetoane de prezență ……… 600
7. Membru în consiliul d-administrațiune al Societăței Economia,
   jetoane de prezență ……… 400
8. Președinte al Consiliului general Ilfov … ?
9. Membru în consiliul d-administrație al Regiei Tutunurilor și al Sărei,
   jetoane de prezență ……… 800
10. Membru în consiliul d-administrație al Societății Geografice … ?

Total: 49.726

4. Dimitrie Sturdza

1. Ministru de esterne ……… 30.000
2. Senator cu diurnă, în perspectivă … ?
3. Director al Creditului Fonciar Rural ……… 18.000
4. Membru al Oficiului Statistic ……… 300
5. Membru în consiliul d-administrație la Regia Tutunutilor și al Sărei,
   jetoane de prezență ……… 800
6. Președinte al Academiei … ?
7. Administrator al averei prințului Mihail Sturdza (punem și acest din urmă condei, fiindcă nu e permis ca un om al căruia timp trebuie să fie deplin absorbit cu atâte slujbe publice gras plătite ca să mai găsească timpul a se ocupa cu administrarea unei averi străine!) ………30.000

Total: 79.100

5. Doctorul Râmniceanu

1. Membru la Comitetul permanent d' Ilfov……… 8400
2. Deputat cu diurnă de 2 galb. pe zi pentru 6 luni …… 4050
3. Medic la Școala Militară ……… 3600
4. Profesor de patologie……… 5000
5. Doctor la Spitalul de copii ……… 8400

Total: 29.450

6. Gogu Cantacozino

1. Director la Regia Tutunurilor și al Sărei ……… 20.400
2. Membru la Consiliul d' administrație la Casa de Depuneri…… 800
3. Membru la consiliul d' administrație al Domeniilor Statului…… 800
4. Membru la consiliul d' administrație la Creditul Fonciar Rural …… 3000

Total: 25.000

7. Colonel Nicolae Bibescu

1. Vicepreședinte al Senatului cu diurnă, în perspectivă … ?
2. Pensionar al statului ……… 9000
3. Efor la Așezămintele Brâncovinești……… 12.000
4. Membru în consiliul d' admimstrație al Casei de Depuneri … 800

Total: 21.800

8. Pană Buescu

1. Deputat cu diurnă de 2 galbeni pe zi pentru 6 luni… 4050
2. Director al Societăței d' asigurare Unirea …… 12.000
3. Profesor la Herestrău, cu leafă și diurnă …… 4996
4. Membru la Comitetul teatrelor ……… 3600
5. Consilier ajutor la municipalitate……… 8000

Total: 32.646

9. Theodor Ștefănescu

1. Director la Școala de Comerț, anual lei ……… 600
2. Profesor ……… 4400
3. Director la Banca Națională ……… 12.000
4. Tantiema de la Banca Națională ……… 12.000
5. Cenzor la Fabrica de hârtie (jetoane) ……… 1000
6. Epitrop la biserica Negustori ……… ?

Total: 30.000

Această listă nu este complectă; e greu a-i urmări în nenumăratele sinecuri în care se ascund patrioții noștri și desigur că am făcut multe omisiuni fără voie. Vom publica pe curând o listă nouă și rugăm pe publicul contribuabil, din al căruia sânge se îngrașă aceste lipitori, să ne trimeață toate informațiile trebuincioase. Cum vedem patriotismul a devenit un adevărat comerț și încă din cele mai lucrative, care, pe lângă altele multe, mai are și acest avantagiu că nu plătește nici chirie, nici patentă, nici zecimi, fie comunali fie județene, nici are trebuință de vreun capital fie intelectual, fie bănesc.

Bon appétit, Messieurs.

❦

[29 aprilie 1883]

E sătulă țara de vorbe, de îmbogățirea peste noapte a geșeftarilor prin răscumpărări și cumul de corăbii pe uscat și de canaluri între Cernavodă-Chiustenge, de imoralitatea erijată în titlu de merit pentru a guverna România; sătulă de îmbunătățiri rele, cari nu au de scop decât perpetuarea la putere a unui partid de feneanți și de samsari ai intereselor publice.

Mai mult; toată lumea simte că schimbarea ce se propune legii electorale are un scop îndoit: întâi, de a distrage atențiunea țării de la cestiunea Dunării tocmai în momentul când s-au întrunit Comisiunea Europeană și când se vorbește de nouă tratări ce s-ar fi început între Viena și București; al doilea, de-a nimici cele din urmă rămășițe de independență și de control cari le mai dădeau alegerile pân' acum.

Pân' acum colegiul al IV-lea și al III-lea erau aproape pururea zestre guvernamentală; unul e condus la urnă de subprefecți, celălalt de șefii gardei civice; colegiul al II-lea e asemenea espus presiunilor celor mai nerușinate și tentațiunilor imorale; cestiunea e deci a se nimici și colegiul I, tăria a o mână de oameni independenți cari mai au îndrăzneala de-a judeca singuri actele guvernului și de-a împiedica uneori ca țara să devie cu totul terenul de esploatare al străinătății, exercitată prin samsarii dinlăuntru.

Deși dar, în împrejurări ordinare, orice guvern are majoritatea asigurată în urma nenumăratelor mijloace de influență de care dispune; deși colegiul al IV-lea și al III-lea sunt aproape în totalitate guvernamentale, iar al II-lea devine cu înlesnire guvernamental; deși existența colegiului I mai nu are un alt rol în țara aceasta decât a face cu putință să pătrunză puțină lumină și neatârnare de caracter în Parlamentul de mașini votatoare, guvernul actual nu se mulțumește cu atâta. Lui nu-i trebuie nici un control și nici o opoziție; vrea să dispuie în stăpân absolut, necontrolat de nimene, de buget, de Dunăre, de interese interne și esterne; el vrea atotputernicia înlăuntru pentru a masca servilismul în afară.

Ziare franceze cari au dovedit că sunt bine informate în privința cestiunii Dunării, „Le Temps“ între altele, ne-a spus curat că termenul de șase luni acordat de puteri pentru ratificarea Tractatului de la Londra nu e nimic alt decât timpul material pe care l-a cerut de la ele guvernul de samsari ce domnește asupră-ne pentru ca în cursul acestei jumătăți de an să ucidă colegiul I, să șteargă din legea electorală chiar posibilitatea unei reprezentațiuni independente și apoi să primească tot ce străinătatea va impune, cu un Parlament compus din cumularzi, păsuiți și funcționari.

„Să treacă alegerile în cari vom ști a distrage atenția tuturor prin cestiuni interioare; să obținem majoritatea pentru revizuire și va fi bună și pentru Dunăre. Îngăduiți-ne dar până vom amăgi țara și vom pune mâna pe ea și-atunci să vedeți ce slugi plecate va avea străinătatea în noi. Atunci vă dăm Dunărea, vă dăm poduri peste ea pentru traficul internațional, plătite tot din sudoarea poporului nostru, vă dăm construcții de canaluri de la Cernavodă la Chiustenge, vă dăm tot ce poftiți.“

Iată limbajul pe care-l ține guvernul în străinătate, iată pe ce mâni am ajuns. Toate agitațiile, toată reforma constituțională nu e decât apucătura unor samsari ai intereselor țării, cari știu să amețească prin mizerii interne pe oamenii pe cari vor să-i înșele și să-i păgubească.

E ca și când un samsar, solicitând să cumpere moșia unui om, i-ar fi dat acestuia o doftorie drastică pentru ca, amețit de tăieturile din lăuntru, să iscălească de nerăbdare și de durere vânzarea.

Ei bine, toate acestea le-am pus în vederea alegătorilor; le-am spus să nu se uite în gura panglicarului țarigrădean din Strada Doamnei, pentru care și țara aceasta și poporul acesta și interesele materiale și morale ale românimii întregi nu sunt decât o marfă de vânzare, un obiect de speculă pentru a-și îmbogăți rudele și partizanii, un obiect de trafic zilnic și de câștig zilnic.

Nu vom zice că nimenea nu ne-a ascultat. Vom constata cu durere însă că — precum în județul Sucevii două treimi din alegătorii înscriși în liste sunt funcționarii plătiți din buget — țara întreagă geme sub o plasă complicată de interese ce atârnă de guvern și de administrație și că în cele mai multe părți nu mai poate rezista.

Nu mai poate, nu mai poate. Visul inoculat de acest venetic, cumpărătoarea en gros de conștiinți, opinii și caractere, au ajuns la un grad ce ne înspăimântă și ne face a pierde speranța în orice dezvoltare sănătoasă a poporului nostru.

În ce stare a ajuns bietul poporul nostru?

În colegiul I și II sunt o sumă de oameni ce au procese cu statul. E natural. A cincea parte a teritoriului e a statului; el e vecinul de moșie al tuturor, toți sunt vecinii lui de moșie. O sumă de oameni sunt arendașii lui pentru proprietăți mici și mari. De aci o sumă de procese și de tranzacțiuni de împăcare. Încheiarea acestor tranzacțiuni s-au suspendat pân-în preziua alegerilor. Acum sunt citați o sumă de oameni la administrația Domeniilor spre a li se oferi … împăcarea și a le cere în schimb … votul. Colegiul III e mânat de șefii de gardă civică și votează pe plutoane și în pas gimnastic pe candidații guvernului. În fine halul la care-a ajuns colegiul IV nu mai e de descris. Acela despre care s-ar crede că e cel mai luminat, fiind împrejurul capitalei, colegiul IV de Ilfov, n-a ales pe un sătean, nu pe d. Opran, care, dacă nu o altceva, e om cinstit cel puțin, a ales deputat pe un individ anume Toma Filitis. Știe lumea cine e acest individ? Acesta e proprietarul care la 1864, mirosind că se va face împroprietărirea, le-a luat tuturor clăcașilor de pe moșia sa pământurile ce le aveau în posesiune ereditară, iar la 2 mai a declarat că el nu are clăcași pe moșie.

Deși Codul Caragea și toate legiuirile ulterioare priveau pământul țărănesc ca posesiune ereditară, inalinenabilă din familia săteanului, testată ultimogenitului, a fost cu putință ca acest om, însemnat de Dumnezeu cu ciungia, să escamoteze posesiunile țăranilor. Nici un bulgăre din pământul muncit de ei în sute de ani nu li s-a dat; țăranii de pe acea moșie sunt simpli salahori, espuși condițiilor oricât de grele, pentru că nu au razimul unui pământ propriu. Și pe acest străin, pe acest spoliator fără de conștiință și rușine, l-au ales poliția d-lui Radu Mihai în colegiul al IV-lea de Ilfov!

Da, o minciună este colegiul IV, o minciună ați făcut din alte două, o minciună, în fine voiți să faceți din colegiul I.

Iată ce zice „Națiunea“ d-lui Dimitrie Brătianu în privința aceasta:

La colegiul al IV-lea birourile sunt în toată țara ale guvernului. Și cum putea fi altfel? „Delegații au fost duși, nu știm de cine, ca niște vite la tăiere“. Nu noi am zis-o, ci d. C.A. Rosetti și avem dreptul a-l crede pe cuvânt.

În capitală d. Romul N. Opran a fost eliminat. Candidatura d-sale a fost retrasă pentru ca să facă loc d-lui Toma Filitis. Unii pretind că delegații ar fi cerut această schimbare. Neexactitate! Ce-i drept, o parte din ei cereau pe un sătean; dar dorința celor mari a fost altfel, Agenți d-ai poliției se vedeau întruna printre ei. Recomandăm guvernului pentru o medalie mai cu seamă pe d. Christescu (agent al poliției secrete). D-sa a fost aproape neîntrerupt la postul său.

Am mai văzut în curtea primăriei doi domni — desigur nu ai opoziției — care împărțeau parale delegaților după ce ieșeau din sala unde votaseră. Și se mai miră d. Rosetti că, domnii candidați nu și-au expus profesiunea de credință către delegați! Ce trebuință aveau să facă aceasta când aveau la îndemână argumente sunătoare pentru convingerea celor la care se adresau?

Partid liberal, lege liberală, alegeri libere!…

E învederat că, în asemenea stare de decadență, alegerile pentru Cameră nu puteau ieși decât cum au ieșit.

De aceea facem apel încă o dată la colegiul I și al II-lea pentru Senat. Patres conscripti! Părinți înscriși în analele și documentele domnești ale acestor țări, părinți ai patriei, aveți îndurare de țara voastră! Nu lăsați ca demagogia compusă din venetici și din cavaleri de industrie să strivească cea din urmă rămășiță de libertate și de neatârnare a acestui popor; nu lăsați ca un popor, azi încă liber, să nu mai fie mâni decât o turmă necuvântătoare mânată de poliție și de funcționari; scăpați ceea ce mai este de scăpat: dreptul vostru de-a controla această companie anonimă de bandiți care a pus mâna pe țara voastră.

❦

[3 mai 1883]

Când opozițiunea a 'ncercat, în Senat și în Cameră, să implore pe M. Sa Regele a garanta libertatea alegerilor ea a avut fără îndoială cuvânt. Ea știa cu ce guvern are de-a face țara, știa că cetățenii au să se aștepte din partea societății anonime nu numai la presiuni, amenințări și corupție, ci la mai mult, la atentate asupra vieții.

De la un capăt la altul al țării furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor și scrierea lor sub controlul agenților administrativi, bătăile și încercările de ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuiri s-au comis începând de la ministrul prezident pân'la scriitorașul din sat. Toată haita flămândă de indivizi cari nu știu a munci și a căror unică speranță este un guvern ignorant ca cel roșu, care să-i hrănească din buget, s-a zvârlit asupra țării ca lupii în turma de oi; începând cu capitala și sfârșind cu nordul estrem al țării, pretutindeni presiuni, pretutindeni corupție, pretutindeni nelegiuire.

Dar să 'ncepem cu capitala și cu județul Ilfov.

Deja la alegerea colegiului I pentru Cameră s-au început călcările fățișe de lege.

Alegerea a fost nulă, pentru că majoritatea e de 223 plus unul, adecă de 224, iar d. Câmpineanu a avut un vot mai puțin decum se cere.

Dar au votat pentru d. Câmpineanu oameni cari n-aveau dreptul.

Cel întâi, d. Eugeniu Stătescu. D-sa a votat în calitate de proprietar în comuna Balotești (plasa Snagov). Acea proprietate de zestre nemaifiind a d-sale, nu mai putea vota în calitate de proprietar al unei moșii străine. Indignarea alegătorilor, văzând că însuși ministrul justiției, consilierul M. Sale, fraudează legea c-un cinism nemaipomenit, a fost atât de mare încât din toate părțile răsună strigătul: „Afară, mișelule! Afară, nerușinatule!“.

Un alt alegător al d-lui Câmpineanu e d. Nicolae Gavril, alias Nicolake Chelu, samsar cunoscut din vremea afacerilor Mihălescu-Warszawsky. Acest d. a avut o casă în București, strada Belvedere; dar acea casă s-a espropriat de către Direcțiunea Căilor Ferate, a fost dărâmată și locul e proprietatea statului.

În fine, cele trei voturi peste 220 ale d-lui Câmpineanu erau signalele de înec ale unei corăbii, ele aparțineau la trei miniștri: Aurelian, Stătescu, Câmpineanu însuși.

La colegiul II de Ilfov pentru deputați alegătorii au protestat alegerea de la 22 aprilie, pe următoarele cuvinte:

Îndată după instalarea biuroului provizoriu, începându-se votarea pentru biuroul definitiv, secretul votului și legalitatea operațiunii au fost cu desăvârșire nimicite, fiindcă:

În loc de-a se scrie buletinele de către alegători, iar cei fără știință de carte să se adreseze altor alegători, de încredere, agenții electorali îi trămitea într-o sală depărtată, unde este secretariatul general al primăriei, și acolo scriitorii oficiali le scria buletinele de votare.

Alți aginți, violând asemenea secretul votului, amenințau pe alegători și le impuneau a le arăta buletinele, dându-le altele, scrise de mai 'nainte.

La paravanele din sală agenți turburători se instalaseră cu forța, ca să poată amenința sau vorbi cu oricine voia să intre spre a-și scrie votul.

După paravane agenți polițienești și comunali făceau pe scriitorii permanenți, notând pe cei ce-ar fi votat în contra candidaților oficiali și scriind buletinele chiar celor ce știau scrie.

Cei cari au cutezat să ceară secretul votului, să garanteze conștiința alegătorilor, aceia au fost îmbrânciți și insultați.

În fața acestora, mulți din alegătorii liniștiți s-au retras, cuprinși de indignare văzând că nu mai era o operațiune demnă, serioasă, legală, ci o formalitate întristătoare.

În urma prezentării acestui protest, d-l Em. Pache Protopopescu a declarat că-și retrage candidatura, deoarece votul nu era liber.

La colegiul al IV-lea de Ilfov delegații au fost duși nu știm de cine ca niște vite la tăiere, precum a zis-o d. C.A. Rosetti. D. Romul N. Opran a fost eliminat. Candidatura d-sale a fost retrasă, pentru ca să facă loc d-lui Filitis. Agenți d-ai poliției se vedeau întruna printre delegați. În curtea primăriei doi domni, desigur nu ai opoziției, împărțeau parale delegaților după ce ieșeau din sala unde votaseră.

Astfel d. Filitis a fost numit deputat pentru că poliția voia să-i plătească cele șase voturi cu care a contribuit în colegiul I.

La Galați sângele cetățenilor a curs în ziua de 24, a votării colegiului III. Bâtele și ghioagele plumbuite au fost singure libere să spargă capetele cetățenilor și să arunce spaima până în sânul familiilor în dimineața zilei de 24, zi neagră pentru alegerea colegiului III, bătăușii înarmați cu ghioage plumbuite stâlceau pe cetățeni în curtea localurilor de alegere, pe stradă și chiar în domicilii, spărgându-le capul sub ochii agenților poliției, cari stăteau impasibili.

Șiroaie de sânge curgeau din capetele cetățenilor și în masă s-au dus alegătorii la primul procuror, arătându-i capetele.

Toată noaptea de 24 spre 25 bătăușii au cutrierat suburbiele cu ciomegele în mâini aruncând groază în cetățeni.

Înșiși membrii biuroului definitiv de la secțiunea II, primind amenințări, nu mai avură siguranță a veni să-și exercite misiunea a doua zi, la 25, și suspendară votarea, cerând siguranța vieții de la autoritățile superioare.

Alegătorii erau secuestrați de teroare pe la casele lor.

Urna ce conținea buletinele zilei de 24, învelită în pânză și acoperită de sigiliele alegătorilor, stătea sub paza sentinelelor. Bandele de bătăuși rămaseră singure stăpâne pe situațiune în ziua de 25. Atunci se făcu planul a se inventa un nou biurou nelegal; pe la orele 2 p.m. se votă fără control și se proclamară niște închipuiți aleși ai colegiului III.

Numele cetățenilor cu deosebire stâlciți de bătăuși plătiți sunt următoarele:

1. Tudor Mihail are capul spart drept în creștet.

2. Haralamb Dobrea are capul spart de șapte centimetre și sângele-i curgea șiroaie.

3. Tudor Mihăilescu are piciorul zdrobit și umflat.

4. Vasile Tudor are la spate și picioare răni mai mari decât pumnul.

5. Mihail Teodor este zdrobit la ureche și umărul stâng al obrazului.

6. Ștefan Ivan este stâlcit la spate și mâni.

7. Niculae Manoli, din Vadu Ungurului, e bătut în mod grav.

8. Tachi Gănescu acoperit de răni și vânătăi pe spate și mâni.

9. Comerciantul G.V. Radu a fost bătut de banda bătăușilor și hainele rupte bucăți.

10. D. Tudor Petrovici a fost bătut și umplut de vânătăi de banda electorală.

Numele capilor de bătăuși până acum cunoscute sunt:

1. Ilie Țepeluș 2. Ioan Pelin 3. Vasile Bojoagă 4. Ștefan Căldăraru 5. Dimitrie Anagnosti 6. Gh. Ionescu 7. C. Cealăcu 8. Const. Radu (Mocanu) 9. N. Tâmpeanu 10. Ștefan C. Râmniceanu 11. Ivanciu Gheorghiu.

La Râmnicul Vâlcii, încă înainte de alegeri, manifestul partidului liberal era iscălit de unsprezece persoane, din cari șase funcționari, agenți direcți ai guvernului, și doi membri din consiliul comunal ales de prefect.

Astfel funcționarii și agenții direcți ai guvernului ingerau prin manifeste de partid asupra alegătorilor supuși administrațiunii lor. Neavând decât dreptul de-a vota a doua zi conform convingerii lor, ei se erijară în adversari politici ai administraților lor, de la cari primesc leafă.

Aci mijloacele cele mai mișelești se întrebuințară numai să scoată din urnă deputații guvernamentali și mai cu osebire pe cei doi cumnați ai Simulescului, d-nii I. Vilacrose și dr. N. Măldărescu.

Toți funcționarii administrativi și serviciul telegrafic chiar erau la dispoziția d-lui I. Vilacrose; ore întregi ședea cu șeful stației închis la aparatul telegrafic, vorbind cu diferiți alegători de la Drăgășani, Horez, Ocna; și particulari cari veneau cu telegrame trebuiau s-aștepte până când isprăvea d. Vilacrose.

Dar Râmnicul Vâlcii, pașalâcul Simulescului, e terenul clasic al tuturor nelegiuirilor.

Acolo au fost scăzuți fără voia lor la foncieră, pentru a fi declasați în colegiul II, oameni cu averi cunoscute, iar, ca compensațiune pentru scoaterea adevăraților proprietari mari din colegiul I, autentici și din vechime înscriși în acel colegiu, s-au introdus o sumă de funcționari ai prefecturii ce n-au decât 20 pân'la 30 de pogoane. Acolo, din majoritatea obținută de d. dr. Măldărescu, care era de 34, 27 de inși sunt funcționari ai guvernului, încât în realitate d-sa n-a avut decât 7 voturi. Și acest d. doctor, cumnat Simulescului, va veni în Cameră să combată corupțiunea din colegiul I, introdusă de el însuși.

Ce-au fost, asemenea, majoritățile în alegerile din județul Suceava?

Colegiul I. 34 alegători, dintre care 31 funcționari, 6 rude cu funcții fără vot.

Colegiul II. 39 alegători, dintre care 17 funcționari, 5 rude cu funcții fără vot.

Colegiul III. 93 alegători, dintre care 57 funcționari.

Total 166 alegători, dintre cari 98 de funcționari.

Scăzându-se numărul funcționarilor din numărul total, rămân 68 alegători independenți de administrație și de buget.

Unde vorbesc țifrele orice comentar este de prisos.

Proteste energice semnate de-o sumă de alegători au venit din Iași, din Giurgiu, din Bacău, din Brăila, din Craiova, de pretutindenea c-un cuvânt, în contra violațiunii secretului votului, în contra ingerențelor turbate ale agenților administrativi.

În județul Botoșani, la Curtești, la Călinești, la Deleni, la Botoșani, alegerile col. IV au fost violentate în mod nemaipomenit.

După ce două sate, Călineștii și Grigoreștii, au votat în cea mai mare parte pe aceiași delegați, rămânând candidaților impuși de subprefectură numai câțiva alegători, s-au furat din urnă voturile adevărate, s-au aruncat bilete false cu numele guvernamentale și s-a făcut râs de adevăr! Așa îs că delegaților votați de aproape unanimitatea alegătorilor nu știm dacă le-a rămas un vot măcar!

123 de locuitori au protestat, trimițând în reședință 15 delegați cu protest iscălit de obștie!

Țăranii zic în suplică:

Voturile noastre, la alegerea de delegați la care am fost chemați în zilele de duminică și de luni 10-11 aprilie curent, au fost furate din cutia de vot, în care au fost puse și înlocuite cu altele, scoțându-se viclenește delegați pe care nici i-am visat, pe cari nu-i știm, străini, venetici pe care nu-i voim.

Cu toți, sute de oameni!, am votat într-un fel; și din cutie apoi am văzut că iese altfel!

Unul venea… și punea, douăzeci de voturi pentru oamenii rămași acasă!

S-au luat voturile puse de noi și s-au pus hârtii prefăcute, false!

La ce ne mai întreabă cari sunt dorințele noastre, voințele noastre în alegeri, când pe urmă se calcă în picioare și se fură și se pun în loc altele, mincinoase.

Nu voim să ne poarte ca boii! Suntem români și cerem dreptate ca să nu ne-o facem și singuri!

În fine punctul culminant al infamiei electorale ni se relatează din Romanați, acest brav județ care s-a purtat atât de bărbătește încât merită numele său de Roma nati (născuți la Roma).

Administrația, cu dări în judecată și persecuții neauzite, a crezut de cuviință să-și atragă voturi pentru candidații ei. Tânărul St. Panait, cetățean proprietar în orașul Corabia, având vederi politice contrare guvernului, subprefectul plășii Oltenii de Jos, Gr. Leoveanu, cu reședința în Corabia, a crezut de cuviință să aresteze pe numitul, sub cuvânt că este condamnat la o amendă de 32 franci, și să-l trimiță la reședința județului, în Caracal, distanță de 40 kilometri pe jos, legat de gât și mâini cu lanțuri, escortat de 2 călărași. Călărașii au avut ordin să-l poarte prin toate comunele unde aveau hârtii de dat pe la primării, astfel că percursul a fost de peste 5 poștii.

Aceasta e chiar uvertura operei Pahod na Sibir!!

Pretinde-vor niște Adunări alese în asemenea condițiuni că sunt espresiunea adevărată a țării?

Constatăm că suntem în plină revoluție de sus.

Condiția de existență a unei societăți omenești este paza legii pozitive.

Când în alte țări ori în alți timpi se calcă legea, totuși se admite o ficțiune care să legitimeze călcarea.

Când romanii, după bătălia de la Cannae, au fost siliți să înarmeze pe sclavi și pe pușcăriași în contra lui Hannibal au zis, în cel mai suprem pericol pentru țară, „să presupunem că acești oameni sunt liberi“, căci după lege numai cei liberi aveau dreptul de-a muri pentru patrie.

Fără nici un pericol, în timp de liniște internă și externă, legea electorală, cu toate dispozițiile ei penale, e luată în bătaie de joc de administrația unei țări întregi, de la ministrul de justiție începând, pân'la cel din urmă zgârie-hârtie.

Dar călcarea de lege fățișă comisă de-o pătură de oameni în detrimentul țării întregi e o stare permanentă de revoluție.

Putrezit-au îndestul mărul acestei țări pentru a cădea în poalele unei puteri străine? Face acest guvern lovitura sa de stat cu ucideri, intimidări și corupțiune în folosul vreunui cuceritor?

Iată cestiunea ce ni se impune cu necesitate.

Precupeți de hotare și de sânge omenesc, samsari vânzători intereselor țării cătră regele Stroussberg și cătră toți străinii, roșii pot afirma c-au adus țara aceasta la apogeul corupțiunii, destrăbălării, orgiei guvernamentale.

Ave Caesar!

❦

[5 mai 1883]

După ce Ilie Țepeluș, Ion Pelin și Vasile Bojoacă au demonstrat cu ghioagele plumbuite cetățenilor din Galați că e bună revizuirea și după ce au spart opinia adversarului de 'mpreună cu capul, „Românul“ mai citește asupra celor stâlciți moliftele mari de „ducă-se pe pustii“. Vorba ceea: unde-i doare pe ei, unde-i pipăie d. C.A. Rosetti?

După ce de la un capăt al țării la celălalt s-au petrecut în aceste alegeri toate presiunile și infamiile câte sunt numai cu putință, după ce lista de alegători n-a fost în cele mai multe județe decât o listă de funcționari, după ce s-au introdus în liste oameni cari n-au dreptul de a vota, după ce, în ajunul alegerilor, s-au făcut nenumărate schimburi în funcțiuni numai pentru a obține voturi în favorul guvernului, după ploaia de decorații, după bătăi și schingiuiri, după ce în toată țara secretul votului a fost o minciună și alegerile s-au făcut în condiții diametral opuse legilor în vigoare, încât cele mai multe sunt lovite de nulitate, după ce în sfârșit aceste alegeri n-au fost decât o lovitură de stat îndeplinită prin brutalitate și corupțiune, „Românul“ ne cântă că țara s-a esprimat în libertate și voiește revizuirea:

Noi zicem că (colegiile I și II) au voit s' afirme că simt trebuința de a se întruni cu confrații lor proprietari din este două colegii, fiindcă cunosc că este între dânșii deplină identitate în idei și interese.

Se 'nțelege.

La Suceava, unde din 166 de alegători 98 sunt funcționari, interesele celor 68 de alegători independenți și ideile lor sunt identice cu a celor 98 de lefegii ai bugetului. La Râmnicul Vâlcii, unde din 34 de voturi obținute de candidatul guvernului 27 erau ale lefegiilor, interesele și ideile protejaților Simulescului sunt identice cu interesele proprietății istorice.

În realitate secretul loviturii de stat a d-lui Brătianu consistă într-aceea că a prefăcut într-o sumă de județe majoritatea alegătorilor în funcționari, că logofătul Coate goale, individul cu patru clase primare și un curs de violoncel, Caradaua vulgară e stăpânitoarea României moderne. Aceste elemente cari n-au nimic și nu știu nimic, cari fug de muncă ca diavolul de tămâie, acestea constituie cadrele și armata marei partide naționale liberale.

A le asigura acestora stăpânirea deplină în România este scopul loviturii de stat. Un stat guvernat de Coate goale și Zgârie-hârtie e însă un stat pierdut. Cinic, meschin vânător de cumul și câștig, ilicit înlăuntru, slugarnic în afară, acest element al unei biurocrații inepte, ignorante și comune este nu numai rămășița, dar totodată matca în care se puiește cea mai stângace din toate formele de guvernământ: absolutismul.

Dacă e vorba de vigoarea organică a unei comunități omenești, e mai bine ca aceasta să fie un trib de ciobani liberi, fără cultură, pururea gata de luptă, mai bine un trib de mulgători de iepe, cutreerând deșerturile, migrând de-a lungul râurilor, ademenit de constelațiile de la amiazăzi, decât o turmă de oameni guvernată de un roi de coate goale în care paragrafii reglementelor traduse din franțuzește se bat în capete și unde totul, demnitatea omului și a statului, să atârne de judecata unui imens număr de cioclovine bugetare.

Da! O lovire de stat este; o lovire de stat executată de paraziți în contra elementelor producătoare și cu rădăcini în această țară; o lovire făcută în interesul străinilor, cari se vor bucura văzându-ne de-a pururea condamnați a fi conduși de Simulești, Chirițopoli și Cercheji; o lovire de stat în care Caradaua comună și Seruriul comun va domni de mână cu Ilie Țepeluș și Ion Pelin; o lovire de stat impertinentă în jos, umilită și lingușitoare în sus, lovirea de stat a ciocoiniciei speculante și invidioase în contra tuturor elementelor libere și producătoare ale acestei țări.

Dacă revizuirea se va face, libertatea s-a dus din România. Verba docent, exempla trahunt. Degeaba am mai predica evangelia libertății; nu va mai fi materialmente cu putință ca naturi independente și întregi să poată sparge pătura de slugi ale guvernului, slugi cari, dacă ar îndrăzni să voteze în contra candidatului oficial vor fi imediat date afară, după cum zice Chirițopol.

Și caractere libere nemaiputând pătrunde, ele nu vor mai putea servi de prototip și de exemplu purtării politice a poporului. Paguba produsă neatârnării caracterelor este însă atât de mare și de esențială încât n-am mai vedea nici un mijloc de a restitui această pierdere. Deja lumea își adaptează moravurile după virtuți patente ca acelea ale unui P. Grădișteanu sau Costinescu! Își poate închipui cineva ce va fi când numai asemenea virtuți în descompunere vor reprezenta cariatidele ce susțin bolta moralei și demnității publice.

❦ APOSTOL MĂRGĂRIT

[5 mai 1883]

„Journal d'Athénes“ primește din Salonic știrea că Apostol Mărgărit e pus în temniță. Haina dare de seamă a organului grecesc e următoarea:

Faimosul Apostol Mărgărit, care și-a câștigat o tristă notorietate speculând românismul, a fost adus în lanțuri din Monastir (Bitolia) și a fost internat imediat în închisoarea guvernului. Cuvântul exact pentru care acest renegat al elenismului a fost arestat și întemnițat nu se știe încă. Se zice cu toate astea că el însuși ar fi provocat arestarea și întemnițarea sa, pentru a amăgi cu mai multă dibăcie încă pe acei români cari, din București, visează la românizarea greco-românilor (?!) din Macedonia și pentru a obține alte sume de bani. Se adaogă asemenea că se așteaptă trimiterea a sume mari din București, cari vor servi să cumpere autoritățile otomane pentru ca ele să elibereze pe acest cavaler de industrie.

Aflu asemenea din scrisori primite din Bitolia că acest îndrăzneț speculator călătorea prin satele locuite de greco-români, le povestea sătenilor izbânzile românilor de la Plevna și-i invita de-a alege câte-un băiat din fiece sat și de a-l trimite la școala militară din București. Terminându-și studiile, acești tineri vor putea să se întoarcă în satele lor, unde se vor pune în capul concetățenilor, pentru a-i conduce în război în contra turcilor (?!) cu scopul de-a uni Macedonia cu România (?!). Dacă aceste informații sunt exacte, nu mai e îndoială că faimosul emisar, în loc de-a fi stricăcios elenismului, e și mai stricăcios românilor, a căror bună credință o esploatează prin asemenea insanități.

Expresia de greco-român e atât de improprie ca și afirmarea că iedul e fiul zimbrului. Nu există greco-român, precum nu există greco-spaniol sau greco-englez. Românii din triunghiul tracic sunt tot atât de români și tot așa de puțin greci ca cei din Maramureș de ex. E o viclenie comună a numi pe-un popor radical deosebit de cel grecesc ba grec vlahofon, ba greco-român, ba câte toate. Ca și când cercetările unui Miklosich, Tomaschek, Thunmann și alții se pot escamota prin neadevăruri grecești. Greco-român și por'-de câine sunt combinații ibride de noțiuni diametral opuse și au aceeași nuanță de înțeles ironic. Ori e cineva grec, ori e român; una din două: amândouă deodată nu poate fi nimenea.

Dar articolul foii grecești nu e, precum se poate vedea, decât o denunțare spre a ponegri pe Apostol Mărgărit în fața autorităților otomane. Rolul de denunțător îl ia asupră-și corespondentul din Salonic al foii grecești, un rol pentru care nu invidiem pe greci, înclinați îndealmintrelea din natură la asemenea onorabilă ocupație.

Denunțarea, voind a fi vicleană, nu e decât absurdă.

A trimite băieți la școală militară din București și a crea din ei cadre în contra turcilor pentru a uni Macedonia cu România e o aserțiune atât de încornorată încât nimeni nu e îndestul de simplu de-a o crede.

Dar a trimite băieți în școala militară și a face din ei ofițeri cari să lupte alături cu turcii în contra grecilor, când acestora le-ar veni pofta să realizeze harta etnocratică a d-lui Paparrigopulos, iată o idee cu mult mai probabilă, pe care-o recomandăm tuturor macedoromânilor.

Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albaneji, turci și macedoromâni, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire din Atena.

Foaia afirmă despre Apostol Mărgărit că speculează românismul. Dacă Mărgărit ar fi grec, am crede-o. Am crede că face acolo ceea ce un C.A. Rosetti face aci, la noi: speculă cu toate ideile și cu toate sentimentele. Chiar numele etnic al poporului nostru e o marfă pentru acest venetic ce se vinde cu 20 de bani numărul. Dar Mărgărit fiind român, avem cuvânt a admite că e de bună credință.

Pentru noi nu există îndoială că acei cari fac pe spionii chiar gratis și fără nici un interes, de vreme ce e în natura lor de-a o face, trebuie să-l fi denunțat în mod mincinos pe Mărgărit, inducând în eroare bună credința autorităților turcești. Turcul, neîncrezător din cauza multelor nenorociri ce-au căzut asupra patriei lui, înclină lesne a se crede trădat, pe când adevărații, perpetuii, statornicii trădători ai Împărăției otomane au fost și sunt pân-în ziua de azi, în cele mai multe cazuri grecii. Chiar ambasadori ai Porții de naționalitate greci au trădat fără mustrare de cuget interesele suveranului lor căruia-i depuseseră jurământ de credință.

Graeca fides nulla fides.

Românii Peninsulei Balcanice sunt cunoscuți din evul mediu ca romaioctoni, ca esterminatori de greci. Pentru a fi ceea ce au fost părinții lor n-au nevoie de alt decât să rămâie români. Cineva nu poate renega ceea ce nu-i al său; un român nu poate renega elenismul; el nu se poate decât lepăda de ceea ce nu numai nu e al său, dar e diametrul opus întregei lui naturi. Abia există în lume vreo deosebire mai mare decât între caracterul drept și deschis al românului și cel pervers și parazitic al grecului.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[5 mai 1883]

Reprezentația de aseară de la Teatrul Național, dată în beneficiul d-lui Ștefan Iulian, a reieșit pe deplin. Sala era plină de un public ales.

Succesul serei l-a avut în mare parte beneficientul și d-ra A. Welner, căreia trebuie să-i recunoaștem zilnic un progres mare.

În comedia Iulian e blond sau brun?, ambii, atât simpaticul Iulian, în rolul lui Sitaridis, cât și d-ra Amelia, în rolul Sevastiței, soția lui, au avut momente din cele mai frumoase. De altminteri și publicul a știut a-i răsplăti prin salve de aplauze, chemându-i de vreo trei ori. Comedia aceasta, de d. St. Velescu, a plăcut publicului.

Nu trebuie să uităm pe d. Mateescu, care și-a îndeplinit ca totdeauna cu talent și conștiințiozitate datoria. Numai talentului său se datorește necăderea comediei Vila regală, a cărei nesfârșite monoloage plictisise publicul.

Atât pentru azi.

❦

[7 mai 1883]

Există două feluri de argumente, unele ad rem, cari afirmă sau neagă însăși esența lucrului în discuție, altele ad hominem, cari sunt pe deplin valabile pentru persoana căreia te adresezi. Pentru catolic bunăoară e îndestul de a cita autoritatea papei, dacă el crede în ea, pentru a înfrânge observațiunile ce ni le-ar face; pentru un moametan e destul a cita Coranul. O vorbă a papei, un citat din Coran sunt în cazul acesta argumente pe deplin valabile pentru oamenii cu cari discutăm și, dacă ei neagă ceea ce noi cităm textual de ex., atunci sunt de rea credință și nu merită să discutăm cu ei.

S' ascultăm înainte de toate unele argumentațiuni ale „Românului“.

Dacă s-au comis ilegalități în alegeri am zis și o repețim:

Culpa este a celor ce s-au supus acestor ilegalități.

Culpa este a celor ce nu le-au constatat, nu le-au denunțat justiției, nu le-au înlăturat prin puterea unirii celor mai mulți pe terenul legalității.

Argumentațiunea aceasta e de tot hazul.

Dacă Ilie Țepeluș i-a spart capul cuiva cu ghioaga plumbuită, culpa nu e a lui Țepeluș, ci a celui ce s-a lăsat să-i spargă capul.

Dacă un subprefect mână pe delegați la alegeri ca pe vite la tăietoare, culpa nu-i a subprefectului, ci a delegaților.

Dacă un primar fură biletele autentice din urne și le înlocuiește cu altele false, culpa nu-i a primarului, ci a biletelor cari s-au lăsat a fi furate.

Dacă un pungaș șterge ceasornicul din buzunar, culpa nu-i a lui, ci a ceasornicului.

Argumentația „Românului“ e absurdă; e bună pentru triburile sălbatice, unde toți cată să se apere în contra tuturor și mai cu seamă în contra acelora cari s-ar constitui în bandă guvernamentală.

Într-un stat ca oamenii cei întâi chemați a păzi cu sfințenie legile după înțelesul și litera lor sunt guvernul și organele lui. Când guvernul le calcă, când organele lui își bat joc de legea electorală și de voința alegătorilor, când de sus pornește nelegiuirea, corupțiunea și presiunea, puțini vor fi cei în stare să reziste, cu atât mai puțini cu cât statul va fi mai centralizat, cum e al nostru, cu cât va dispune de mai multe funcții, cum dispune al nostru, cu cât se va fi schimbat într-un azil de nevolnici reversibili, fizici și intelectuali, tot ca al nostru.

Dar imputarea „Românului“ e un cerc vicios. Pentru a constata, a denunța, a înlătura ilegalitățile ai nevoie de autoritățile publice. Cetățeanul le sesizează pe ele; ele legalizează semnăturile, ele fac cercetările legal valabile. Dar când ele sunt amestecate până peste urechi în alegeri, când agenții administrației și ai justiției sunt tocmai ei aciia cari formează și dirig bande de bătăuși, când tocmai ei sunt cei cari falsifică alegerile de la un capăt al țării la altul, cui să te adresezi cari să dea valoare oficială constatărilor sau denunțărilor de abuzuri?

Cetățenii din Galați i-au depeșat d-lui prim ministru curat:

Alegeți deputat pe cine vreți, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruțați-ne viața, d-le prim ministru!

În asemenea împrejurări mai e cu putință de-a înlătura prin unire bandele de ucigași?

Când însă guvernul, cu tot aparatul său de oameni, calcă sistematic legile în picioare cu unicul scop de a falsifica voința alegătorilor la opiniunea cărora pretextează a apela, când el nu așteaptă în liniște să vază care-i opinia alegătorilor, ci voiește ca, cu de-a sila și în ruptul capului, să iasă din urne partizanii unor idei preconcepute, e evident că el face o lovitură de stat în toată forma, el este acela care dă cetățenilor exemplul disprețului legilor; că el, cel chemat a le păzi, este cel dentâi care le calcă în picioare, dând astfel lumii întregi dreptul de a le călca asemenea. Revoluțiunea de sus, nelegiuirile de sus justifică revoluțiunea și nelegiuirile de jos.

Dar să ne întoarcem de unde-am plecat.

Se poate ca noi să nu fi demonstrat îndeajuns de clar pentru inteligența redactorilor „Românului“ infamiile comise cu ocazia acestor alegeri; se poate asemenea ca argumentarea noastră să nu fie concludentă pentru a dovedi că Adunările ce se vor convoca sunt legalmente incapabile de-a rezolva cestiunea revizuirii. Catolici fiind confrații, le trebuie un edict al papei, maometani fiind, vor pasaje din Coran. Dacă ceea ce noi zicem nu obligă pe „Românul“ de-a-și schimba opinia, ceea ce zice organul d-lui Dimitrie Brătianu, fratele ministrului prezident, va fi desigur un adevăr indiscutabil pentru confrați, de vreme ce — la venirea acestui bărbat din Constantinopol — era privit ca unicul ce rămăsese credincios drapelului liberal, unicul care era cheia bolții partidului.

Ei bine, d. Dimitrie Brătianu, indignat de candidaturile oficiale, a stigmatizat la Argeș purtarea ministeriului, adecă a frățâne-său, declarând că „nu primește a reprezenta județul Argeș cu prețul candidaturii oficiale“.

Iar „Națiunea“ de la 5 mai cuprinde următorul memorabil pasaj:

S-a zis de multe ori că Constituțiunea noastră a fost un compromis și, plecând d' aci, unii susțin că, împrejurările ce esistau la 1866 nemaiexistând astăzi, a sosit timpul d' a modifica dispozițiunile cari au fost rezultatul compromisului.

Nu suntem de această părere.

La popoarele libere Constituțiunile nu pot fi decât niște compromise, căci trebuie să aibă în vedere toate interesele, atât acelea ale majorității cât și ale minorității. La noi n-a fost, nici nu este cestiune de carte (decretate de guverne absolute ori de autocrați). Aci națiunea, prin mandatarii săi speciali și împreună cu tronul, își regulează legea legilor.

Este dar absolut ilegitimă o modificare constituțională ce s-ar face de un singur partid sau de-o coterie ce ar impune țării pe mandatarii ei prin presiune și ingerință electorală.

O asemenea revizuire a pactului fundamental ar constitui un act ilegal și în contradicțiune cu principiele primordiale ale sistemului parlamentar și constituțional întru un stat democratic ca al nostru.

Prin urmare este datoria atât a opozițiunii cât și a adevăraților liberali d' a nu se face complicii unei revizuiri constituționale ce s-ar vota de o Cameră constituantă care nu reprezintă decât voința atotputernică a guvernului.

Coranul a vorbit.

O modificare a Constituției făcută de un singur partid e absolut ilegitimă.

Ea ar fi un act ilegal.

E datoria adevăraților liberali de a nu se face complicii revizuirii.

Nu poate fi cineva complice decât la crime.

E o crimă a revizui Constituția în asemenea împrejurări.

Nu noi o zicem; d. Dumitru Brătianu, care fără 'ndoială e un adevărat liberal, proclamat ca atare de „Românul“, este cel ce spune acestea.

Pe catolici îi convingem cu cuvintele papei, pe maometani cu Coranul. Oare confrații de la „Românul“ nu sunt obligați a da crezare cuvintelor „Națiunii“? Cuvintelor fostului lor prezident de Cameră, fostului prezident de Consiliu, fratelui ilustru al ilustrului Ioan Brătianu? Da, după toată probabilitatea omenească vor da crezare și minune ar fi dacă d. C.A. Rosetti nu s-ar convinge de puternicele cuvinte de mai sus: că ilegitimă, ilegală e o revizuire votată de o Cameră „care nu reprezintă decât voința atotputernică a guvernului“.

❦ PARIS, 10 MAI

[10 mai 1883]

„Journal des debáts“, constatând strălucita izbândă electorală a cabinetului român, recunoaște că rivalitățile partidelor și dislocația parlamentară făcuse trebuincioasă revizuirea Constituției. Acest ziar adaogă:

Amenințată deodată de Austria și Turcia, izolată în niște state slave din Balcani, România nu poate evita numeroasele primejdii ce o înconjură decât cu condiția ca să reducă la strictul minimum luptele parlamentare și de a da un ajutor devotat cabinetului I. Brătianu.

(Iată o aprețiere care va unge la inimă pe patrioți, N.R.)

❦

[17 mai 1883]

Sila morală pe care-o produce menajeria de curiozități zoologice din Dealul Mitropoliei ne face să ne 'ntrebăm cu drept ce caută acolo o seamă de oameni de o reputație curată și mai cu seamă la ce mai reclamă asupra monstruozităților din așa-numitele alegeri puse la cale de Țepeluș, Pelin et Compania?

La ce urechi se adresează bunăoară fraza:

Votarea pe față a domnului prefect Chirițescu este în toate privințele condamnabilă și neadmisă de lege.?

Ca și când într-un singur județ din țară alegerile n-ar fi fost făcute sub exercitarea unor acte în toate privințele condamnabile.

Ca și când mai există lege în țara aceasta.

Ca și când adunătura acestei majorități ar fi consistând din alți indivizi decât din cei numiți de oameni ca Chirițopol și Simulescu.

Unde e sancțiunea acestor descoperiri? Cine să le judece?

Filitis Ciungu, care-a frustrat pe țărani de posesiunile lor ereditare, care a plătit cu bani voturile ce i s-au dat acum?

Vilacrose — ales de Simulescu — individ cretinizat în templele Venerei vulgivage?

Dioscurii emancipați Epurescu-Fundescu?

Dolichodactilul milionar Costinescu?

Aceste vase prin care o societate coruptă își scurge urâciunea și decrepitudinea morală au ele măcar o umbră de înțelegere pentru adevăr, o umbră de apreciare în materie de drept și de morală?

Locul de reflecție ce li se cuvinte acestora este, după cuvântul sfânt al d-lui Dimitrie Brătianu, pușcăria pentru unii, carantina pentru alții.

Ei bine, înaintea acestei pușcării, numită astfel de chiar cel ce-o prezida, înaintea acestei carantine zoologice pline de contagiul malonestității și a minciunii mai vine cineva să arate nelegiurile din alegeri; înaintea lor, cari nu sunt decât gangrena produsă de acele nelgiuri? Dar trebuie să fie cineva budist pentru a crede că Dumnezeu n-a putut fi cu totul nedrept și c-a putut să pună și în putrefacție o scânteie de adevăr. Omul pozitiv știe că cretinizarea morală exclude orice sentiment de bine și orice putere de judecată dreaptă și că numai cele două institute recomandate de d. Dimitrie Brătianu pot scăpa societatea română de asemenea creaturi.

Numai exempli gratia cităm aci povestirea alegerilor din Galați făcută de d. Nicu Catargiu. Acest bărbat bătrân și onest și-a făcut narațiunea sa simplă fără a avea o umbră de speranță măcar de-a vedea invalidate, în urma descoperirilor sale, vreuna din așa-numitele alegeri.

Numai pentru a ilustra cuvintele mesajului:

„… mulțumesc țării pentru liniștea și ordinea ce-au domnit pretutindeni în tot timpul perioadei electorale…“

Reproducem în cele următoare descrierea alegerii din Galați.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[19 mai 1883]

Nu se poate tăgădui că d-l Dimitrie Brătianu știe să concentreze termenii, să ne dea chintesența situațiunii anormale de astăzi în câteva cuvinte numai.

D-sa făcuse un apel către dl. I. Marghiloman — numit senator la Argeș — și către prințul Dimitrie Ghica — numit la Olt — ca să desiste de la niște mandate stoarse prin ingerințe guvernamentale.

D. Marghiloman a și dat urmare acestui apel, adresând alegătorilor colegiului II de Argeș o scrisoare ale cărei cuvinte sunt cântărite c-o fină ironie:

Vă mulțumesc pentru onoarea ce mi-ați făcut numindu-mă reprezentantul d-voastră, reprezentant însă al unui județ pe care nu-l cunosc, care, probabil, tot atât de puțin mă cunoaște, aș fi espus ori să nu împărtășesc sentimentele mandanților mei, ori să tălmăcesc rău opiniunile lor. Datoria mea este deci să declin mandatul cu care m-ați onorat … deși nu-l solicitasem.

D. Dimitrie Ghica însă — prințul — a crezut că poate ignora cu desăvârșire îndemnul pe care i-l făcuse d. Dimitrie Brătianu, a crezut că nu este deloc sub demnitatea sa de-a fi numit senator de agenții guvernului. Astfel asupra domniei sale se îndreptează concentric atât îndemnul d-lui Dimitrie Brătianu cât și ironia scrisorii de mai sus și ni-l arată într-o curioasă lumină.

Numitul de la Olt prezidează Senatul și judecă acum în afacerea sa proprie.

Ca să vedem indecența cu care prințul judecă oameni mai statornici în principii și necăpătuiți prin cumul de funcții vom cita faptul următor.

La adresa prin care biuroul așa numitului Senat l-a invitat pe d. Dim. Brătianu să ia parte la dezbateri d-sa a răspuns cu următoarea scrisoare:

Domniei sale d-lui Președinte al Senatului

Domnule Președinte,

Regret că s-a validat alegerea colegiului I de senatori de Argeș, alegere viciată prin ingerințele guvernamentale, în contra căreia am protestat verbal și prin scris. Protestarea mea s-a publicat și în urmă am refuzat de-a primi mandatul de senator ce mi-a trimis președintele biuroului electoral.

Răspunzând la adresa no. 663 cu care m-ați onorat, politeța-mi face datoria să vă rog, domnule președinte, să cereți de la Adunarea ce președeți încuviințarea d' a declara vacant colegiul I de Senatori din Argeș. Să nu se crează însă prin aceasta că eu văz espresiunea voinții țării în o Adunare a cării membri în cea mai mare parte sunt aleși în condițiuni și mai rele decât acelea în cari am fost ales eu și din care s-au retras mai toți aceia cari reușiseră a pătrunde într-însa fără a fi delegați ai guvernului.

Primiți vă rog, d-le președinte, asigurarea înaltei mele considerațiuni.

D. Brătianu

Cu-n cuvânt:

O Adunare ai cărei membri sunt aleși prin ingerințe guvernamentale și din care s-au retras toți aceia cari reușiseră a pătrunde într-însa fără a fi delegați ai guvernului, o asemenea Adunare nu este espresiunea voinței țării.

Nefiind espresiunea voinței țării, nu are dreptul a revizui Constituțiunea.

Scrisoarea e corectă în toate formele ei; nici un cuvânt în ea pe care lexiconul bunei-cuviințe nu l-ar admite.

Cu toate acestea prințul Dimitrie Ghica n-a voit să dea citire scrisorii pentru că… termenii din ea sunt prea aspri.

Ni se pare cu toate acestea că, în timpul din urmă, epiderma prințului s-a solidificat atât de mult încât poate suporta termeni mai aspri decât cei de sus. Escesul de susceptibilitate pe care-l manifestează e pur și simplu o prefăcătorie.

O observație finală.

Zilnic „Românul“ revine la rețetele sale de modificare a Constituției și cearcă a dovedi ba că opoziția se contrazice, ba că d. Kogălniceanu îndeosebi a arătat necesitatea modificării ș.a.m.d.

Ne-ar fi ușor a discuta teoretic cu confrații și de a le arăta in nuce dezvoltarea dreptului public și privat, la români bineînțeles, din începuturi și până la 1700, când, împreună cu dinastia legală, s-a stins și sufletul dreptului Românesc.

Ne-ar fi lesne a arăta cari sunt cerințele timpului modern, cari direcția de mișcare pe care poporul nostru ar trebui s-o aibă în viața sa publică.

Dar toate acestea sunt în realitate de prisos. Cele două bâlciuri de conștiințe, din Dealul Mitropoliei și din muzeul de mumii și de exemplare zoologice împăiate, nu au dreptul de-a revizui nimic. Bună, rea, nu-i privește Constituția cum pe noi nu ne privește China. N-au ajuns încă Țepeluș și Pelin să stabilească legea fundamentală a României.

Nu noi o zicem aceasta: Papa dixit. Singurul care, după „Românul“, a rămas fidel drapelului de la 1848, d. Dimitrie Brătianu o zice. Nelegitimitatea celor două bâlciuri ne dispensează de-a mai vorbi în sens pozitiv în cestiunea revizuirii, o dispensă de care ne folosim cu părere de bine, căci nu este nici comod, nici plăcut de-a discuta cu oameni atât de ignoranți și atât de sofiști precum sunt confrații de la „Românul“.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[19 mai 1883]

În ce un minister L. Catargiu, Chr. Tell, N. Blaremberg, Vernescu, general Mann, A. Lahovari ar fi mai extraordinar decât a fost ministerul pe care țara l-a privit cu mirare și care a fost întocmit sub prezidenția d-lui I.C. Brătianu, cu miniștri ca d. B. Boerescu, Stolojanu, N. Crețulescu și generalul Lecca?

Mai ar fi această deosebire în favoarea celui dintâi că, deși între bărbații de mai de sus au putut fi divergințe de păreri, totuși nici unul din ei n-a arestat pe celalt, nici n-a redactat vreun act de acuzațiune, cum s-a întâmplat d-lui N. Crețulescu și G. Lecca, Stolojanu și B. Boerescu.

Cel puțin între bărbații denunțați de pseudo-„Românul“, în lipsă de o unitate absolută în trecutul politic, există o legătură puternică care este stima reciprocă a unora pentru ceilalți, legătura ce nu îndrăznim să afirmăm că a existat între ministrul atotcredincios, atotputernic a lui Vodă Cuza și între maiorul care a arestat noaptea în Palat pe acest Domnitor, între ministrul lui Lascar Catargiu, d. B. Boerescu, și între d. Stolojanu, redactorul actului de acuzație a ministerului Catargiu.

Venerabilul director al „Românului“, care a prezidat la aceste împerechieri puțin oneste, este cel din urmă care ar trebui să-și acopere pudica-i față în prevederea unui minister care ar întruni pe membrii opozițiunii unite. Cel puțin aceștia ar avea, pentru a motiva înțelegerea lor, în opozițiune ca și la guvern, o cauză comună, puternică și un scop onorabil: apărarea regimului constituțional în contra tendințelor de guvern personal ale d-lui I. Brătianu și scăparea principielor sociale de încercările demagogice-socialiste ale d-lor Schileru-Rosetti.

Întreprinderea este destul de onorabilă și primejdia destul de mare pentru a lăsa cu totul în umbră niște diverginți mai mult decât secundare în fața unor asemenea interese de căpetenie.

❦

[20 mai 1883]

Înființarea unei mitropolii romano-catolice în București ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal.

Creștinii eterodocși, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai tolerați, ci chiar și îmbrățișați pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost amenințată, sub Despot Vodă Hercalidul, care nu era de legea țării (ci calvin), s-a bucurat însă totdauna de protecția Domnilor pământeni ai Moldovii. Tot astfel episcopia catolică din Târgoviște. De-asemenea guvernul imperial austriac, luând măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistență în Oltenia. În timpul nostru, în sfârșit, biserica papală a înființat în țară mai multe așezăminte de învățământ, fără ca prin aceasta să fi deșteptat vreo prevențiune în opinia publică a țării. Ba, atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în București, românii ortodocși au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflați în țară pentru ca aceștia să-și poată vedea cât mai curând dorința împlinită. Au fost dar românii atât de toleranți încât au privit cu un fel de mulțumire cum încet-încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toți străini, a cărei preoțime e adusă din alte țări, al cărei cap atârnă de o putere străină și nu are datoria de-a se supune legilor țării. Tari în credința lor, românii nu s-au temut de biserica papală și-au respectat pe aceia cari, deși eterodocși, țineau să se închine în felul lor.

Înființind metropolia de la București Scaunul papal i-a silit pe românii ce țin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărâtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înființat fiindcă s-au sporit creștinii de rit latin în România — și atunci e rău; ori s-a înființat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor — și atunci e și mai rău. Interesul nostru național este ca noi și numai noi să ne sporim în țara pe care noi și numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi și numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toți cari lucrează în vederea unui element străin.

Dar lipsa de tact a Scaunului papal e mult mai gravă.

Moldova a avut trei Domni eterodocși; unul a înființat episcopia romano-catolică a Siretiului, altul și-a dat silință să lățească protestantismul în Moldova, iar despre al treilea, Gaspar Vodă Grațiani, care trecuse chiar (cu învoirea papei) la confesia ortodoxă, cronicarul zice următoarele: „Acest Gaspar Vodă niciodată post nu au avut, ci, pre ascuns, în toate posturile mânca carne.“

Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naționalitatea și-i socotesc străini pe toți cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini și chiar mai puțin curați, mai prejos de noi. Ei totuși au primit cu entuziasm pe Domnitorul de confesie romano-catolică. Ce-i drept, speranța poporului român a fost, și este, că dinastia întemeiată de acest Domn nu va fi catolică, ci românească, adecă ortodoxă; timp de șaptesprezece ani însă niciodată nu s-a simțit în țară că avem domn eterodox. Chiar atunci când nu mai rămăsese nici un mijloc neiertat de care actualii consiliari ai Majestății Sale să nu se fi folosit ca să combată tronul, cestiunea confesională a rămas neatinsă. Nu ne aducem aminte ca binemeritatul literat Orășanu să fi zis vreodată în vreuna din eminentele sale satire că Domnul e papistaș; nu s-a folosit de această armă, pentru că știa că s-ar fi indignat chiar și patronii săi, cari altfel aplaudau orice atac făcut contra tronului.

Înființându-se metropolia catolică din București, spiritul public al poporului român a trebuit să se schimbe și astăzi e cu putință ca să se atace tronul din punctul de vedere confesional.

În toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenți ai propagandei catolice.

Străbunii noștri au fost persecutați de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi amenința pe regi cu escomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii. O mare parte din românii din munții despre nord au părăsit, sub Bogdan Vodă Dragoș, patria lor, a Maramureșului, pentru că un rege catolic voia să le impuie confesiunea catolică. Frații noștri rămași în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii, luând stăpânirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desființa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular îl sfințea de drept mitropolitul din București. Prin asta produc între români dezbinarea confesională care i-a slăbit atât de mult. Tot acei Habsburgi, luând stăpânirea Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică și desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de Belgrad nu-i silea să se retragă.

Astăzi însă, după o sută și cincizeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci.

Și care este momentul ales pentru aceasta?

Avem un Domn romano-catolic și cu părere de bine a fost primit în mijlocul nostru augustul moștenitor prezumptiv, al doilea Domn romano-catolic. Luând dar drept punct de plecare cele din trecut, Scaunul papal speră că protecția de care s-a bucurat biserica papală până acum va fi și mai întinsă pe viitor.

„Vom avea de astăzi înainte două biserici: una a țării, alta a Curții; doi capi bisericești, unul părinte sufletesc al țării, iar altul al familiei regale și a-l celorlalți străini așezați în țară: între țară și dinastia este un abis netrecut.“

Astfel ar vorbi astăzi consiliarii Maiestății Sale (d. Câmpineanu de ex.) dacă s-ar afla în opoziție și n-ar lipsi a produce efectul dorit asupra mulțimii lesne de condus la care s-ar fi adresând.

Nouă însă, șaptesprezece ani de domnie ne-au dat convingerea că Maiestatea Sa a intrat în țară cu hotărârea de a duce mai departe tradițiunile bunilor Domni pământeni, ale lui Mircea și Ștefan, ale lui Matei Basarab, tradițiuni pre cari Constantin Vodă Brâncoveanu le-a sfințit prin martiriul său; și niciodată în timp de șaptesprezece ani nu am slăbit în această convingere, niciodată nu ni s-a dat ocazia să regretăm Domniile pământene.

Iar astăzi înființarea metropoliei catolice din București ne pune în nedumirire, pentru că ne cunoaștem adversarii și ne temem ca nu cumva ei, într-un viitor mai apropiat ori mai depărtat, să recurgă la armele de cari astăzi nu se folosesc pentru că sunt la guvern și nu în opoziție.

Metropolia romano-catolică a fost creată anume spre a slăbi pozițiunea dinastiei de Hohenzollern în România: ea este una dintre măsurile prin care Austro-Ungaria, în deosebit Ungaria și mai îndeosebi poporul maghiar, voiește să-și asigura o înrâurire determinantă asupra popoarelor din Orient.

Coroana Ungariei este dată de un papă; cel dentâi rege al Ungariei a fost pus între sfinți și regii Ungariei toți au fost maiestăți apostolice. La anul 1526 coroana sfințită a Sfântului Ștefan a trecut la Habsburgi, cari, chiar mai nainte de-a fi purtat această coroană fuseseră cavaleri ai papismului, pentru al căruia triumf s-au luptat în Germania, în Țările de Jos, în Spania și în Orient timp de veacuri îndelungate. Tradițiile familiei de Habsburg, identice cu ale coroanei ungare, sunt dar acelea al căror fir se urmează acum prin România în Orient: metropolitul romano-catolic din București este, întocmai ca prezidentul Comisiunii Mixte, un agent al puterii austro-maghiare.

Domnul Kállay, unul dintre cei mai însemnați oameni politici ai maghiarilor, cunoscător al stărilor de lucruri din Orient, ne-a spus acum câteva zile că poporul maghiar este menit a fi mijlocitor între Apus și Răsărit.

Ideea nu e nouă, nu pentru întâia oară emisă. Acum vo cincizeci de ani, „cel mai mare maghiar“, comitele Szecheny, a scris o carte întreagă asupra ei. De-atunci încoa maghiarii își dau toată silința s-o vulgarizeze atât în Ungaria cât și în Europa.

Dar în timpul din urmă convingerea că maghiarii sunt incapabili a împlini această misiune se răspândește în sfere din ce în ce mai largi. Popor turanic, ei nu sunt capabili a primi nefalsificată cultura rasei noastre și, în același timp, n-au nici o legătură cu popoarele din Orient.

Întocmai dar precum papa a proclamat dogma infalibilității, pe când ea era pusă la îndoială de cătră catolici chiar, d-l Kállay proclamă că poporul maghiar e menit a duce cultura în Orient, când acest popor însuși începe a se îndoi mult și bine despre capacitatea lui în această privire.

Opintirile ce le face guvernul Ungariei spre a zădărnici încercările de dezvoltare a popoarelor nemaghiare sunt pentru omul cu judecata limpede tot atâte dovezi că maghiarii sunt un popor ce se simte amenințat în existența sa.

Aceasta ne-o mărturisesc maghiarii înșiși, atât prin ziarele lor cât și în Parlament.

În acelaș timp d-l Tisza își dă toată silința să câștige o înrâurire determinantă asupra bisericii sârbești din Ungaria. Actualul mitropolit sârbesc din Carlovăț e numit și impus. Acum câteva săptămâni acest mitropolit a consacrat pe mitropolitul anticanonic din Serbia, iar mai zilele acestea d-l Tisza, primind o deputațiune a bisericii sârbești, accentuează rangul de patriarh al mitropolitului sârbesc de la Carlovăț.

Sinodul „patriarhal“ se va întruni așadar pe viitor la Buda-Pesta și aici se va muta mai curând ori mai târziu și scaunul „patriarhal“.

Maghiarii au dar relații cu Orientul, căci al doilea patriarh e la Buda-Pesta, iar jurisdicțiunea acestui patriarh se întinde peste hotarele Ungariei, deocamdată până în Serbia liberă, unde el a consacrat pe actualul mitropolit al independentului regat sârbesc.

Aceste relații cu popoarele din Orient sunt însă mai mult ori mai puțin problematice: maghiarii voiesc să aibă relații directe și de câțiva ani încoa ne-o spun mereu prin foile lor. Mitropolia romano-catolică înființată acum din nou e menită a le crea aceste relațiuni.

Aceasta o vor maghiarii și tot aceasta o voiește și dinastia Habsburgilor.

Răspândirea confesiunii romano-catolice a fost pentru Casa de Austria în toate timpurile o cestiune de putere, mai ales astăzi. Căci tot pe temelii confesionale se poartă lupta care de aproape trei sute de ani s-a încins între cele mai însemnate două dinastii din Germania, cea de Habsburg și cea de Hohenzollern. Această luptă se urmează în Germania sub forma de „Kulturkampf“, iar la noi se începe acum prin înființarea mitropoliei catolice. Politica Habsburgilor se bifurcă în următoarea dilemă: ori izbutesc să propage catolicismul în România — și atunci și-au ajuns scopul — ori întâmpină o rezistență hotărâtă la români, și atunci înstrăinează țara de domnul ei, care e un Hohenzollern, și atunci au ajuns un alt scop, tot atât de important.

Nu-i vom învinovăți pe maghiari, nici pe Habsburgi, pentru această politică agresivă: orișicine e răspunzător înaintea istoriei de mjiloacele cu cari 'și urmărește scopul și nu anticipăm nici mersul, nici părerea istoriei.

Repetăm însă: a fost o lipsă de tact din partea Scaunului papal de a da mână de ajutor la punerea în lucrare a acestui plan. Căci, provocați fiind, noi vom fi datori a ne apăra și biserica papală va pierde poziția pe care a avut-o până acum în țara noastră. Nu tăgăduim că Austro-Ungaria va putea găsi situațiuni în care ne va impune ceea ce pân' acum am dat de bună-voie; un lucru însă nu va putea să ni-l impuie nici o putere din lume: bunăvoința cu care i-am întâmpinat pe catolici pân' acum. Aceasta au pierdut-o, ni se pare, pentru totdeauna. Din ziua în care s-au făcut complici unei acțiuni îndreptate contra dinastiei și contra neamului românesc au pierdut orișice drept la simpatiile noastre, ne sunt deopotrivă cu păgânii și cu toți cei fără de lege.

Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim și, dacă dinastia va împărtăși direcția de mișcare a poporului românesc, o vom și face.

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în țara noastră, când e vorba de legea părinților noștri, care ne leagă de Orient, și de aspirațiunile noastre, care ne leagă de Occident și pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmașii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniți și tot atât de tari în hotărârile noastre ca și în trecut.

❦

[21 mai 1883]

Din cauza unei selecțiuni mărginite la un număr mic de indivizi, împreunată cu sleirea progresivă a productivității pământului pe care trăiesc, se nasc, mai cu seamă în locuri izolate de munte, gușații cretinizați — neaude-neavede — neagreul pământului, mai mult bușteni decât oameni. Atât organele simțurilor cât și iritabilitatea musculară sunt degenerate la acești oameni: nici impresii din afară, nici motive dinlăuntru nu sunt în stare a-i mișca în mod normal.

Se vede că d. Ion Brătianu a comandat Chirițopolilor săi ca cu asemenea indivizi să-i populeze simulacrul de Adunare din Dealul Mitropoliei; căci te trec fiorii când vezi menajeria ce se crede chemată a modifica legea fundamentală a țării și care în realitate n-a fost înjghebată decât pentru a se opera o lovire de stat.

Mulți roșii sunt de-o decrepitudine fizică vădită; mulți n-au două dramuri de creieri veritabili în cap; dar pentru cei mai mulți cretinismul moral e semnul distinctiv al existenței lor.

Nu avem deloc de gând de-a ne supăra pentru asta. Nimeni nu se mai supără pe bolnavii incurabili. Simptomele patente ne împing însă a scrie șiruri ca o încercare de studiu psihopatic nicidecum ca o apostrofă politică.

Cum să numim în adevăr pe aceste bipede cari n-au nici rușine, nici onoare, nici remușcare, cari, incapabile de bine și adevăr, nu pot fi puse în mișcare de nici un motiv abstract și uman, ci numai de nesațiul pântecelui și de viciile cari-i mănâncă pe la toate încheieturile?

Cine cunoaște de ex. pe acest Dimancea, foarte mărginit și foarte impertinent, care nu pricepe nimic și s' amestecă în toate, care nu-și datorește cariera sa decât împrejurării că e nepot al d-lui Brătianu, cine cunoaște pe Vilacrose, înțelepțit, precum am zis, în sacerdoțiul templelor Venerei vulgivage, pe ultrarevizionistul și ultraliberalul d. Ștefan Belio, cunoscut pentru fel de fel de ultrarevizuiri de altă natură, cine cunoaște pe luceferii negri Epurescu-Fundescu, născuți amândoi sub zodia ciorilor, și vede această introlucare prezidată de cel mai fără de scrupul, cel mai cinic și mai sofist dintre ei, de veneticul care plătește cu ură binefacerile patriei sale adoptive — n-ar mai fi adoptat-o! — acela își poate face o idee de situația în care se află omul cuvântător rătăcit din fatalitate în acea menajerie.

Închipuiască-și cineva la ce rol ar fi fost redusă opoziția rămânând în acea mișină.

Închipuiască-și cineva că oameni onești și serioși erau trimiși acolo ca să vorbească — cu cine? Să convingă — pe cine?

Pe-un Dimancea, pe-un Epurescu, pe Vilacrose, pe dolichodactilul Costinescu, pe mucenicul Simeon?

E cu putință a vorbi cu asemenea oameni, necum a-i convinge? Sunt ei oameni? Sunt în stare să aprecieze un adevăr, să înțeleagă o idee, să simtă greutatea unui lucru, când ei n-au Dumnezeu, n-au scupule, n-au conștiință? Când nici o izbire morală nu mai e 'n stare a-i face să roșească?

E ca și când Laplace ar fi trimis să explice mecanica cerească și ordinea divină a lucrurilor din lume înaintea unei adunări de idioți!

Lucrul cel mai bun pe care opoziția putea să-l facă era să nu recunoască această întrolucare, s-o părăsească înainte de-a se constitui. Ceea ce s-a făcut. Astfel oamenii mai întregi și mai luminați din țară au scăpat de sarcina penibilă de-a sta de vorbă și de ceartă cu toată strânsura comună, ignorantă și malonestă din care se compune majoritatea roșie. Mai au gust să înjure și să întrerupă? Înjure-se încai ei în ei, înjure reciproc pe cei ce-au fost în stare a produce asemenea caricaturi morale cum sunt ei. Cu oameni în puterea cuvântului nu sunt vrednici să vorbească și nu vor mai vorbi.

Și d. Ioan Brătianu gândește să prefacă strânsura aceasta în Adunare ordinară? Va să zică vrea d-sa să mai domnească patru cinci ani cu o majoritate compusă din… scursăturile corupției sale administrative?

Nul și neavenit e tot ce fac, tot ce zic acești oameni.

Pușcăria și carantina propuse de fostul lor prezident de Consiliu și fost prezident de Cameră, de fratele drept al actualului prim ministru, iată ce merită acești oameni, iar nu să dicteze legile unei țări.

Zilnic hidoasa pocitură, precum numește nemuritorul Alecsandri pe reptilul care a mușcat țara aceasta de călcâiul ei achilic, ne vine cu rețete revizioniste în „Pseudo-românul“, adecă ar vrea să discute. Ca și când oameni ca pocitura, al căror creier, prin preformațiune ereditară, e predestinat a produce neadevăr și vicleșug, pot să discute cu noi onest și fără sofisme vre-o cestiune din lume.

Bună-rea fie Constituția, n-o discutăm cu oameni cari n-au dreptul de-a o discuta cu noi. Pact între țară și dinastie, Constituția e un instrument de pace internă, întărit prin jurământul regelui, e proprietatea țării. Numai reprezentanții țării, nu reprezentanții lui Pelin și Țepeluș, au dreptul de-a o schimba. Nu avem a discuta cu furi și gazde de furi prețul și calitatea unor lucruri cari nu sunt ale lor.

Nu cei amenințați cu pușcăria și carantina de propriul lor șef pot modifica o iotă măcar din ceea ce constituie legământul între țară și Coroană. Nu apetiturile gaștei, pe care d. Ioan Brătianu însuși a declarat în Senat a nu le mai putea sătura, pot să determine direcțiunea de mișcare a unei țări cari a trăit și s-a mișcat de la 1200 și până azi, în timpi pe când cele mai multe din mutrele confiscate ale acestei introlucări se aflau încă peste Dunăre, încinse cu tei și vânzând bragă.

Nu poate țara aceasta, pururea liberă și pururea vârtoasă prin caracterul poporului ei, să îngăduie a fi cretinizată cu de-a sila prin legi inspirate bilateral de demagogia cosmopolită și de tendențele absolutismului personal. Nu discutăm libertatea noastră și a poporului nostru cu cârdul de ciori pe cari le-am emancipat. Între liber și libert nu există punere la cale în privința dreptului public, căci condițiile sunt absolut inegale. Cel dentâi n-are decât de pierdut, cel de-al doilea numai de câștigat.

❦

[21 mai 1883]

Partida Ștefan Bellio, C.A. Rosetti, Dimancea, Costinescu, Epurescu, ca să nu mai cităm decât cele mai mari ilustrațiuni ale ei, neîncetat a aruncat prin ziarul „Românul“ invective opozițiunii unite, care n-a priceput și nu pricepe, n-a simțit și nu simte, n-a prețuit și nu prețuiește binefacerile nespuse ale revizuirii constituționale.

Acești îndărătnici nu vor să recunoască moralitatea și curățenia unei reforme electorale votate sub auspiciile de mai sus. În fața neomeniei acestor retrograzi, organul d-lui Ștefan Bellio, C.A. Rosetti, Costinescu, Dimancea, Epurescu e tutti quanti, sleind se vede toate argumentele serioase, recurge și la câteva glume de bun-gust, comparând pe senatorii și deputații ce s-au retras din această nobilă și onestă societate cu cuirasierii din Marea Ducesă de Gerolstein, foarte viteji în cuvinte, dar la luptă neajungând niciodată la timp. Mai întâi de toate, acei cuirasieri nu se află în Marea Ducesă de Gerolstein, dar în altă operetă bufă, numită Les Brigands (sau Tâlharii).

Dacă d-nu Rosetti cita pe Corneille și pe Racine, i-am fi iertat asemenea confuziuni, dar în materie de literatură bufonă îl credeam că-și cunoaște mai bine autorii clasici. Odată restabilită exactitatea citațiunii, ne vom învoi și noi cu „Românul“ a spune că opoziția, care reprezintă după dânsul pe cuirasieri, într-adevăr poate prea târziu a sosit; de-aceea Les Brigands sau Tâlharii sunt stăpâni pe situațiune și au drept, o mărturisim și noi, să râză de jandarmi, întocmai ca tovarășii lor din opereta lui Offenbach.

❦

[24 mai 1883]

Când acum câteva luni de zile d. C.A. Rosetti trimise de la Paris poruncă către credincioasele și supusele sale slugi din Dealul Mitropolii pentru revizuirea Constituții, el denunță colegiurile restrânse ca niște focare de imoralitate și de corupțiune.

Corupțiune! imoralitate! repetară d' atunci pe toate tonurile vestalele de la „Românul“, care se vede că nu cunosc sau au uitat zicătoarea românească despre dracul care râde de porumbe negre. Corupțiune! imoralitate! răspund foițele marelui partid al patrioților cu lefuri multe. Corupțiune! imoralitate! iată cuvintele care în discuțiunile zilei, după vechiul obicei al jurnalului d-lui Rosetti, au să ție loc de argumente, de probe, de logică și de bun simț; ele vor înlocui vestitul: ești austro-maghiar din 1868 și bătaia de picior a consulului prusac, sau România aruncată la picerile contelui Andrassy din anii 1871-75.

Un lucru care totdauna a deșteptat mirarea noastră este disprețul adânc pentru publicul cititor ce se dovedește în aceste procedări de polemică; nemărginita încredere ce are d. Rosetti în ignoranța și ușurința clienților „Românului“; desăvârșita lipsă de respect pentru acel popor cu care stă la vorbă, pe care pe față-l tămâiază, și pe care-l numește suveran, dar pe care-n fapt îl batjocorește ca curtezanii de opere bufe pe regele Hurluberlu I-ul sau Cacatoes al XIII-lea.

Cum nu se teme ca nu cumva printre cititorii jurnalului său să se găsească vrun om în fire și cu mințile întregi care să-și zică: „Dar proști ne mai crede d. Rosetti pe noi românii când vine de ne vorbește de compțiune și imoralitate!“ Cum poate să crează d-lui că noi, în această țară, nu ne cunoaștem unii pe alții? Că nu știm cine este cinstit și cine nu? Că n-am auzit unde se află stările scandaloase și lefurile cumulate? În ce parte dezinteresarea și în ce parte specula nerușinată a tot ce este mai sfânt?

Ne zice d. Rosetti: colegiurile restrânse sunt imorale și corupte; colegiele numeroase sunt azilul virtuții și al independenții.

Dar, pentru Dumnezeu, am înțelege aceste afirmări dacă legea electorală n-ar fi creat decât colegiuri restrânse; în lipsa unui punct de comparațiune, iluziunile ar fi permise; și am înțelege ca să se facă o încercare nouă, o experiență a cărei rezultate fiind necunoscute încă ar putea da legitime speranțe de îndreptare a relelor existente.

Dar acesta este cazul? Oare cu legea din 1866 n-am experimentat și colegiile numeroase ca și cele restrânse, cele cu vot direct ca și cele cu două graduri de votațiune? Nu le cunoaștem pe toate? Nu le-am văzut funcționând?

Ce ne zice d. Rosetti? Colegiurile restrânse sunt imorale; colegiurile numeroase sunt azilul virtuții; colegiurile restrânse permit falsificarea voinței națiunii; cu colegiuri numeroase vom avea o adevărată reprezentațiune națională.

Și, ca o ironie a destinului, tocmai în momentul când d. Rosetti ne făcea un tablou încântător al veacului de aur ce ne așteaptă când vom avea numa colegii numeroase, tocmai a doua zi după apelul ce face alegătorilor coleg. al IV-lea ca să trimeață țărani în sânul Adunării legiuitoare, colegiul cel mai numeros, colegiul țăranilor, colegiul celor patru milioane de săteni, stâlpul și temelia casei românești trimite în Cameră pe d. Ștefănică Belio la Teleorman, pe d. P. Grădișteanu la Tecuci, cum trimisese odinioară pe d. Oscar Eliat la Râmnicu Vâlcii. Iată adevărații reprezentanți ai țăranilor; iată adevărata espresiune a clasei muncitoare din România, adevărații propovăduitori ai regimului de virtute care va înlocui vechea corupțiune!…

Față cu sploziunea (ca să vorbim ca stiliștii de la „Românul“!) de ilaritate care izbucni la știrea că sub regimul libertății alegerilor d. Ștefănică Bellio este alesul colegiului țărănesc din Teleorman credeți oare că „Românul“ a rămas fără cuvânt? Nu: alții poate s-ar fi încurcat în splicațiunile lor; organul d-lui Rosetti își aduse aminte de vorba românească: „Nu crede bărbățele ce vezi tu, crede ce-ți zic eu“ și, fără nici o sfială, nici una nici două, el ne dărui nouă, opozanților, reacționarilor, pe d. Ștefănică Bellio.

Dar vai! d. Bellio, socrul de ieri, de azi și de mâine, reclama, se supăra: el și răspunse scurt și cuprinzător: „D-le redaptor, rău m-ați trecut între reacționari și antirevizioniști: sunt ultraliberal și ultrarevizionist“.

Ai dreptate, d-le Ștefănică Bellio! Așa e: noi românii suntem imorali, desfrânați. D-ta ai să ne îndreptezi. Nu știm ce este munca, probitatea; o să ne înveți d-ta. Lascar Catargiu, generalul Manu, G. Vernescu, Al. Lahovari, Gr. Păucescu, Al. Știrbei etc. sunt niște nenorociți, corupți și corupători; o să-i faci dumneata oameni de treabă; ei reprezintă trecutul, d-ta ești viitorul; ei au jefuit pe țărani, îi vei apăra d-ta.

Du-te dar la Adunarea din Dealul Mitropoliei; nu vei mai avea nenorocirea d' a găsi acolo pe acei oameni corupți: ei au fugit și v-au lăsat liberi să moralizați Țara românească. Te vei întâlni acolo cu d. Petre Grădișteanu, reprezentantul țăranilor din Tecuci; cu d. Stolojan, care a tratat în Cameră pe d. Skileru de cămătar care despoaie și ruinează pe țărani; cu Skileru, care a aruncat în fața lui Stolojan milioanele câștigate în timpul ministeriului său; cu Mihălescu-Warsawsky și alți atâția, și cu toți împreună veți lucra la regenerarea morală a Țării românești; veți stârpi corupțiunea și imoralitatea; din ticăloși și necinstiți ce eram până acum ne veți face oameni de treabă…

Numai, pentru Dumnezeu! deși ultraliberal și ultrarevizionist, moderează-te puțin, ca nu cumva, din mult zel, să ne moralizezi prea mult și să nu ieșim toți după chipul și asemănarea d-tale.

❦

[26 mai 1883]

Dacă vorbim de adunătura de parveniți lacomi, ignoranți și malonești din care se compune partidul d-lui C.A. Rosetti, „Pseudo-românul“ ne răspunde că: Națiunea ar trebui să fie putredă de corupțiune pentru a suferi o asemenea stare de lucruri.

Negamus consequentiam.

Incult este poporul nostru — e adevărat — și, pentru că e incult, se ridică gunoaiele sociale deasupra lui; corupt nu este încă.

Blestemul semidoctismului, a culturii superficiale consistă în admiterea formelor esterioare ale civilizației fără a fi pătruns fondul și ideile ei.

Un popor își selectează oamenii săi conducători după un principiu oarecare; acel principiu e fundamentum divisionis, e punctul de vedere din care el judecă oamenii și împrejurările. În evul mediu, când țara trăia în războaie, vitejia era principiul în virtutea căruia un om se putea ridica din mijlocul poporului în sus; azi principiul în virtutea căruia oamenii ar fi să se ridice ar trebui să fie munca fizică și cea intelectuală; dar munca, nu aparențele muncii; producerea reală, nu specula, gândirea proprie, nu plagiatul, onestitatea, nu aparențele onestității, virtutea, nu pretextarea virtuții.

Dar pentru ca un popor să prețuiască exact valoarea muncii fizice și a celei intelectuale se cere un grad de cultură pe care al nostru nu-l are încă. O spunem încă o dată: naiv și indolent ca toate popoarele tinere, se află în epoca cea mai rea, de tranziție între barbaria sănătoasă și cultura sănătoasă; judecata sa veche s-a dezechilibrat fără a fi înlocuită printr-o judecată nouă, deci înclină a lua aparențele drept fond, a crede că d. C.A. Rosetti e român pentru că se numește „Românul“ și a-l crede patriot pentru că d-sa singur se proclamă patriot.

Astfel trădătorul numindu-se erou, plagiatorul, geniu, pungașul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii și speculanta de sineși femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce și, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, principiul genetic, fundamentum divisionis.

Atât de putred și de mincinos e mediul pe care d. C.A. Rosetti l-a creat împrejurul său încât e de-ajuns ca cineva să intre în contract cu roșii, să vrea să voteze pentru un roșu, spre a deveni necinstit.

Fiindcă ne place totdeuna a ilustra teoriile noastre cu exemple concrete, vom cita scandaloasa alegere a d-lui Tache Giani la Dâmbovița. Acest fost ministru de justiție, acest om învățat la Paris, de la care s-ar fi putut aștepta o corectitudine formală măcar în purtarea politică, ne dovedește pur și simplu că e un speculant venetic, lipsit de orice scrupule, prin modul în care a fost ales.

Între alegătorii săi vedem:

17 funcționari ai guvernului

2 alegători fără cens legal și în fine, ca culminație:

6 alegători fără nici un cens.

De acești din urmă ne vom ocupa în special.

Întâi sunt cei trei frați Chrysenghis, nepoți a d-lui Giani, câteșitrei cu studii făcute în străinătate, cărora cultura și creșterea lor aleasă le-a permis a vota în conștiință pentru unchiul lor în virtutea unui act fals de cumpărătură a unui pământ al bisericii din comună Bâldana.

Apoi vin frații Dimitrie și Scarlat Ghica — fiii d-lui John Ghica (sau a prințului, cum îi place a se numi fostul bei de Samos). Acești d-ni nu posedă o palmă de pământ în Dâmbovița și cu toate acestea au votat ca proprietari ai unor părți din Ghergani.

O probăm.

La tribunalul județului Dâmbovița sunt înregistrate, în noiemvrie 1881, două acte de renunțare ale fraților Scarlat Ioan Ghica și Dimitrie Ioan Ghica — identice în privirea formei, neidentice în privirea cuprinsului, căci prin fiecare din ele frații renunță, în favoarea tatălui, la părțile lor respective din Ghergani. Iată actul nr. 592.

Act de renunțare

Subsemnatul Scarlat Ioan Ghica declar prin aceasta că moșia Crângul-lupului, care face parte din moșia Gherganii, ce se făcuse donațiune mie de cătră părintele meu Ioan Ghica prin actul transcris de tribunalul Dâmbovița la no …, astăzi de-a mea bunăvoie și fără nici o rezervă¹ din parte-mi, în coînțelegere cu părintele meu, declar că renunț la această donațiune, considerându-se actul cu nul și de nul efect.

Asemenea, ca procurator al d-lui Ioan Ghica, autorizat cu procură autentificată de tribunalul Ilfov, secția de notariat sub no. 1292/ 81, declar că d. Ioan Ghica, convenind cu mine asupra renunțării ce fac la donațiunea imobilului vorbit mai sus, acceptă această renunțare cu beneficiul ce-i acordă.

Spre credință s-a făcut acest act, care se va autentifica după cererea noastră de Trib. Dâmbovița, făcând anotație și în registru în care se află transcrisă donațiunea.

(Semnat) Scarlat I. Ghica

1. nici … electorală?

În actul de renunțare no. 593, d. Scarlat Ioan Ghica, ca procurator al fratelui său Dim. Ioan Ghica, face o declarație analogă în privința moșiei Săbieștii, tot parte din Ghergani, ce-i fusese donată acestui din urmă.

Aceste acte, prețioase amândouă, sunt autentificate de Trib. Dâmbovița. Declarația legală de autenticitate e semnată de prezidentul Nanu Giani, de d. A. Botea, de grefierul A. Stoenescu.

Actualul ministru plenipotențiar din Londra, d. Ion Ghica, donase fiilor săi aceste părți de moșie tocmai pentru ca ei să aibă dreptul de-a vota în colegiul I.

Vânzând însă moșia Boldul (din R. Sărat) ovreiului galițian Solomon Zibalis, o avere dotală a trebuit asigurată în Ghergani, deci acele donațiuni, făcute pentru a conferi drepturi politice, trebuiau desființate, Gherganii descărcați de ele.

Odată însă donațiunile nule și de nul efect, dreptul politic rezultând din ele e asemenea nul și de nul efect. Frații Scarlat și Dimitrie de doi ani încoace nu mai aveau dreptul de-a vota în colegiul I de Senat și Cameră la Dâmbovița.

Iată la ce hal ajunge cine intră-n cârd cu C.A. Rosetti, Giani, Carada, Cariagdis și cum i-o mai fi chemând. La escrocherie politică, la uzurpare de drepturi. Și aceasta s-a 'ntâmplat în județul în care-a trăit omul cel mai drept, dușmanul a toată necinstea și a toată înșelăciunea, sfânt-adormitul renăscător al poporului românesc, Matei Vodă Basarab.

Iată cum se aleg revizioniștii la noi! Iată cum țara vrea revizuirea! Iată cum, mână mânjind pe mână și amândouă obrazul, Guliță ajunge deputat al colegiului II de Dâmbovița.

Acest deputat are obiceiul de-a cita des Englitera. „La noi, în Englitera, e așa ș-așa și pe dincolo“.

Un țăran din Ghergani găsise niște ouă de cioară. „La noi, în Englitera, un asemenea ou costă 6 pân-la 7 franci.“

La noi, în România, sămânța de ciorovină e mai ieftenă: dovadă mulțimea de pui zburătăciți în Dealul Mitropoliei. Asta e pozitiv.

Dar oare la voi, în … Englitera, votează cineva în colegiul I pe baza unor acte de donațiune nule și de nul efect? La voi, în … Englitera, fură cineva dreptul unui județ eminamente istoric de-a se reprezenta în Sfatul țării în favorul unor venetici pripășiți ca Tache Giani? La voi, în … Englitera, Cariagdis îl cheamă pe lordul-mayor al Londrei, C.A. Rosetti pe șeful partidului liberal? La voi, în … Englitera, plebea Țarigradului domnește în toate și peste toate?

„Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul“.

Dacă la voi, în Englitera, predominarea îndelungată a onestei rase anglo-saxone și ținerea morțișă la tradițiile trecutului, la legea și limba strămoșilor, au făcut din acea țară cea mai puternică din lume, tot astfel și la noi, în România, predominarea poporului român, a tradițiilor lui de drept și istorice va duce această țară la culmea puterii pe care i-au menit-o Dumnezeu.

Așa e, d-le C.A. Rosetti!

Faceți averi, vă creați gloriole de-o zi, vă credeți mari în închipuirea d-voastră! Dar va veni o zi în care o ușoară suflare a pieptului acestei țări va spulbera toată pleava din Bizanț, în care nici prin vis nu va trece generațiilor viitoare că un C.A. Rosetti a fost posibil măcar pe pământ românesc.

Precum marii și înțelepții egipteni, gonind pe hyxoși, au nimicit orice urmă ce-o lăsase pe pământul sfânt al râului cu izvoarele necunoscute, tot astfel o generație mai bărbată va zdrobi toate urmele ce le faceți pe acest pământ.

❦

[29 mai 1883]

Miercuri seara metropolitul romano-catolic s-a întors de la Roma și a fost primit cu mare pompă la gara Târgoviștii. Peste cincizeci de preoți catolici, elevii seminarului de la Cioplea și câțiva dintre notabilii comunității romano-catolice din București l-au felicitat pe viitorul prelat român și cu ocaziunea aceasta s-au văzut cele dentâi pălării late în București. De la gară, monseniorul Paoli s-a întors la Bărăție, unde-și are deocamdată reședința. Alaiul de vreo șaptezeci de trăsuri a trecut de-a lungul podului Mogoșoaii și, desigur, trecând prin lumina lămpilor electrice de la palat, manifestanții și-or fi zis cuvintele: Alea jacta est. Erau multe flori, cununi, ghirlande mari, buchete de tot felul, multă veselie era și multă speranță oglindită în deosebitele fețe.

Puțin timp după încheierea Tratatului de la Berlin monseniorul Paoli a fost la Viena, unde împăratul Francisc Iosif I l-a primit în mai multe rânduri. Întorcându-se din această călătorie, zelosul prelat s-a apucat de zidirea catedralei și, pe când se puseseră temeliile ei, în cercurile mai intime ale bisericii române unite din Ardeal se vorbea despre înființarea unui seminar român romano-catolic în București. Era vorba să se adune pentru acest seminar profesori români, formați la Blaj, la iezuiții din Pesta, în seminarul Sfânta Barbara din Viena ori în colegiul De propaganda fide din Roma, c-un cuvânt cei mai distinși dintre preoții românilor greco-catolici.

Acest plan produsese oarecare amărăciune chiar în cercurile chemate a da elementele pentru realizarea lui, căci, deși buni catolici, cei mai mulți dintre preoții români uniți sunt încă și mai buni români. Astfel tocmai din aceste cercuri a străbătut știrea că monseniorul Paoli primește din Viena o însemnată subvențiune anonimă și că în curând se va înființa în București o metropolie romano-catolică.

Deși aflaserăm încă de pe atunci despre toate aceste, nu le-am dat nici o importanță; la urma urmelor era mai bine ca țara să fie surprinsă, oarecum speriată, pentru ca deodată să-și adune toate puterile.

Răspândindu-se, în sfârșit, știrea despre înființarea metropoliei din București, două dintre ziarele capitalei, „Binele public“ și „România liberă“, au grăbit a da expresiune simțământului de jignire pe care știrea aceasta l-a produs în țară.

Abia acum, după ce-am fost atinși de amărăciunea colegilor noștri liberali, noi, organ al elementelor conservatoare, ne-am pronunțat și noi asupra atitudinei ce credem că trebuie să se ia față cu propaganda catolică.

Și astă dată însă am fost cei mai moderați; un singur cuvânt aspru nu se găsește în articolul nostru de atunci; din contra: am stăruit asupra primejdiilor ce-ar putea să rezulte pentru noi din lupta pentru religie, dacă în această luptă ne-am lăsa să fim împinși spre intoleranță, fie religioasă, fie națională.

Orișicine, citind cu luare aminte acel articol al nostru, va fi simțit că unul dintre motivele pentru care combăteam intoleranța era cu desăvârșire politic: avem o dinastie populară, dar încă străină și de tot tânără.

Îndeosebi astăzi nu avem nici un interes particular de a susține această dinastie; o susținem numai pentru ca soarta țării noastre e legată de dânsa.

Nu ni se poate dar zice c-am fost reacționari, „ruginiți“ ori pasionați în cestiunea metropoliei catolice; aspri am fost numai față cu noi înșine și-am cerut prin câteva articole de-a rândul ca episcopatul nostru să combată propaganda anticreștină, să ia măsuri severe contra fețelor bisericești cu purtări scandaloase și să stăruiască pentru ridicarea nivelului de cultură al preoțimii noastre, să-i deie dar bisericii tăria de care va avea trebuință în lupta ce-o așteaptă.

Aflăm însă că episcopatul nostru este hotărât a începe o acțiune anticatolică.

Fără îndoială preoții sunt cei dentâi chemați a apăra biserica; nu putem însă aproba hotărârea episcopatului nostru de-a se pune el însuși în fruntea mișcării. Lupta, după părerea noastră, trebuie să fie purtată de credincioși, cu binecuvântarea numai a capilor bisericești. Aceasta cu atât mai mult cu cât capul statului este catolic. Popor ortodox în puterea cuvântului, noi nu voim să știm nici de cezarismul, în care biserica nu are nici o importanță în viața politică, nici de cezaro-papismul muscălesc. Avem doi capi, unul lumesc, altul bisericesc; fieștecare independent, nici unul slugă celuilalt, și ordinea publică a țării noastre ar fi amenințată când acești capi ar începe a se combate unul pe altul.

Văzând dar atitudinea episcopatului, ne-am crezut datori a lăsa la o parte toate rezervele și-a pune în vederea tuturora cumcă: mișcarea anticatolică ce se produce în țară prezintă pericolul că poate să fie esploatată ca un instrument în contra dinastiei și, prin urmare, mișcarea ar putea deveni fatală pentru țara noastră. Monseniorul Paoli, am zis, este președintele unei Comisiuni Mixte în materie de conștiință religioasă, un agent al Curții din Viena care și-a pus alternativa: ori fac propagandă în Orient, ori slăbesc poziția dinastiei Hohenzollern în România.

„Timpul“ e perfid, își permite a zice reptilul fondurilor secrete, „Gazette de Roumanie“.

Suntem perfizi noi, care spunem adevărul; nu sunt însă perfizi aceia cari 'l știu mai bine decât noi și-l ascund.

Iată, după „Ortodoxul“, informațiunile pe care i le dă capul nostru bisericesc Sfântului Sinod în cestiunea în care noi suntem acuzați de perfidie:

Cu această ocaziune socot de datoria mea a informa pe Sf. Sinod că eu, din motivul celor publicate în jurnale, respectiv de impunerea unei jurisdicțiuni papale în capitală sub titlu de arhiepiscopat, în contra tratatelor din vechime și a uzului țării, am abordat pe d. ministru președinte al Consiliului și am espus drepturile sfintei noastre biserici, apărate energic chiar de sultanii Imperiului otoman, și l-am rugat să-mi dea informațiune dacă este vreo stăruință oficială în această afacere și dacă nu cumva guvernul a luat vreun angajament. D. ministru m-a asigurat că nu este nimic și nu se face nimic.

Tot astfel am fost asigurat și de către d. ministru al cultelor că nu este nici o amenințare în contra drepturilor noastre ecleziastice și nici se poate să fie.

Nu m-am mărginit aci.

Temându-mă să nu se fi luat vreun angajament mai nainte, am rugat pe d. V. Boerescu, fost ministru de esterne, să-mi dea cuvenitele informațiuni. De cătră domnia sa nu mai puțin am fost asigurat că, deși s-au făcut oarecari încercări în această privință, totuși guvernul n-a putut și nici poate lua vreun angajament, căci o asemenea cestiune nu poate fi tratată decât de cătră puterile centrale ale statului, adecă, de către Adunările țării în unire cu guvernul.

Guvernul nu știe așadar nimic.

Fără de știrea și învoirea lui se fac toate.

Dar cine știe atunci?

Maiestatea Sa Regele, ar zice perfizii, carele cu ocaziunea revizuirii voiește să-i deschiză catolicismului o poartă largă în Constituțiunea noastră.

Acum catolicismul, mai târziu coloniile străine; încet-încet țara aceasta trebuie să fie pătrunsă de-un spirit mai sănătos și altoită cu elemente mai sănătoase.

Am dori să știm dacă d-l Brătianu e de părere că este bine să se vorbească astfel în țară?

Ce se petrece aici!? Este d-l Ioan Brătianu tras pe sfoară ori inteligentul d-l Ioan Brătianu are de gând să tragă pe sfoară pe Austria și pe papa? Cum l-a mai tras și pe principele Gorciacoff!

Foia franțuzească cea loială ne spune că e vorba ca, în loc de un episcop in partibus, să-l avem pe monseniorul Paoli drept concetățean, iar, în loc de franciscani, să li se dea ciangăilor din Moldova preoți români, crescuți în seminarul ce se va înființa în București, fără îndoială cu cheltuiala statului, din veniturile moșiilor luate de la mănăstirile noastre.

Noi știm mai mult: monseniorului Paoli și sufraganilor săi le sunt rezervate locuri în Senat; seminarul va avea rang academic și se va înființa în București o capelă în care serviciul divin se va celebra în românește, conform cu ritul oriental, de cătră niște preoți români uniți cu biserica papală. Papa nu voiește să ne ia naționalitatea, ci religia strămoșească …

Ce vor însă cei din Viena și cei din Pesta?!

În numărul de la 1 iunie, „Allgemeine Zeitung“ din Munich publică, sub titlul: Propaganda catolică la slavii de sud, un articol cu desăvârșire asemănat celui publicat de noi sunt acum opt zile. Citind acest articol, orișicine ar fi dispus a crede că el a ieșit tot din pana noastră, dacă s-ar vorbi și de noi într-însul. Ne mărginim a indica cititorului că-l vom comunica curând în traducere.

Habsburgii au făcut și fac propagandă catolică; o fac din Bosnia și-o fac din București.

După părerea foii germane, la slavii de sud ea va produce o turburare, dar succese nu va putea să aibă; după părerea noastră, la noi ea va avea chiar mai puține succese, dar va putea să slăbească poziția unui rege catolic.

A fost deci o lipsă de tact politic din partea Scaunului papal de-a fi dat mână de ajutor pentru punerea în lucrare a unui plan ca acesta; am zis-o în rândul trecut și o repetăm și acum.

Papa ne împinge — din nefericire — spre Rusia și silește pe un rege catolic să lupte de 'mpreună cu noi contra bisericii al cărei fiu este — ori să se desparță de-o țară care l-a iubit și-a fost totdeauna gata să-și dea sângele pentru mărirea lui.

Astfel toată seria de fapte și de combinațiuni enumerate concurg în mod concentric pentru a ne dovedi că pasul pe care biserica Apusului o face în împrejurările de față în Orient este lipsit de tactul politic îndealtmintrelea atât de propriu acelei biserici.

❦

[31 mai 1883]

D. Dimitrie Ioan Ghica ne-a trimis o întâmpinare relativă la afirmarea noastră că frații Dimitrie și Scarlat I. Ghica au votat în colegiul I de Dâmbovița fără să fi avut dreptul acesta.

Dacă d. Dimitrie I. Ghica se mărginea pur și simplu la restabilirea faptelor și la protestațiunile ce-ar fi avut a le face în numele său am fi fost fericiți să publicăm întâmpinarea d-sale tale-quale, cu beneficiu de inventar se 'nțelege, adecă cu rezerva de a ne face observațiunile noastre.

Dar, cu acea abilitate atât de comună în țara noastră, d-sa s-a folosit de exordiul sau introducerea întâmpinării pentru a face oarecari observațiuni estetico-stilistice la adresa „Timpului“, lucru la care fără îndoială nu avea nici un drept. Exordiul discursurilor și scrisorilor are cu totul altă menire și trebuie să se ție de obiect ca și restul.

Am răspuns așadar d-lui Dimitrie Ion Ghica că, dacă binevoiește a șterge acele observațiuni, suntem gata a-i împlini cererea cu cea mai mare bucurie, dar, dacă stăruiește ca acel pasaj să rămâie, ne dispensează, spre marea noastră părere de rău, de datoria, îndealtmintrelea plăcută, de-a da satisfacere unui bărbat care s-ar crede nedreptățit prin șirurile noastre.

Că nu primim lecții de stil decât doar de la maiștri de stil se 'nțelege de la sine. În epoca de grecituri stilistice, de forme fără fond și de vorbe fără 'nțeles, noi am crezut că, scriind românește drept și fără înconjor, numind lucrurile pe numele lor și alegând cei mai exacți echivalenți lexicali, atât pentru ideile cât și pentru resentimentele noastre, vom contribui a însănătoșa spiritul public de platitudinea cu care l-au 'mbolnăvit demagogii ignoranți și perverși de la organele roșii. Când un om care lucrează tot în direcția noastră, a adevărului, ne-ar da consilii, le-am primi; de la oricine nu le primim.

În urma acestei rezerve d. Dimitrie I. Ghica și-a retras articolul, pentru a-l publica în … „Românul“, ni se pare. N-avem nimic de zis; liber să facă ce poftește.

Dar înainte de-a și-l retrage noi l-am citit.

Observăm, una la mână, că noi am spus despre amândoi frații că au votat fără drept. Unul din ei a răspuns, celălalt n-a răspuns. Așadar afirmarea noastră, întru cât e nerelevată, se confirmă în parte cel puțin prin tăcerea celuilalt.

Observăm, două la mână, că d. Dimitrie I. Ghica afirmă cumcă în locul moșiei la care-a renunțat i s-a donat alta, Colacul, tot din trupul Gherganilor.

Cu privire la aceasta am citit chiar două acte făcute la legațiunea din Londra, după petiția dată ministrului nostru de acolo de cătră el însuși, acte autentificate în fine de Trib. Dâmbovița.

Așadar Colacul este a d-sale, și în virtutea Colacului a votat.

Dar, colac necolac, și proprietatea aceasta are un cusur.

E o moșie a statului vândută d-lui Ion Ghica pentru a fi plătită în rate. D-sa își rezervă pentru sine prin acel act dreptul de-a tăia pădurea. Pădurea se taie și se vinde, dar, dacă nu ne 'nșelăm, din costul moșiei nu i s-a plătit statului pân' acum nici o rată.

Plus moșie minus datorie egal 0 (a - a = 0).

E curioasă proprietatea aceasta!

D. Dimitrie Ioan Ghica va concede că un act poate fi îmbrăcat în toate formele legii și cu toate acestea contrar spiritului ei.

În orice caz legea noastră electorală a voit ca proprietari reali să voteze în colegiul I, nu proprietari fictivi cu un drept de alegere uzurpat prin acte economicoase.

Oare așa se face la … noi, în Englitera?

❦

[1 iunie 1883]

Reproducem mai la vale admirabilul manifest al d-lui Dumitru Brătianu, publicat în numărul de azi al „Națiunii“. Admirabil ca formă și ca cuprins. În rând cu descrierea energică a domniei și manoperelor speculanților roșii, găsim și o critică la adresa opozițiunii unite. Alianța opozițiunii unite

nu servă decât a paraliza adevărata acțiune și a liberalilor și a conservatorilor și a împiedeca prin urmare întărirea sau mai bine reconstituirea partidului liberal și a partidului conservator; fără de cari partide regimul parlamentar nu poate prinde rădăcini.

Fiecine are logica punctului de vedere pe care-l ocupă. Nu discutăm deci ceea ce zice d. D. Brătianu la adresa noastră; vom afirma numai că alianța în contra domniei unei societăți de esploatare și a unui guvern precum le descrie d-sa însuși în șirurile de mai la vale a fost o datorie imperioasă ce li se impunea tuturor.

❦

[3 iunie 1883]

Mai jos urmează cuvintele rostite de M. Sa cătră comisiunea numiților din Dealul Mitropoliei. Ni se spune prin ele că iubire de patrie bate în pieptul celor pe cari fostul lor șef și prezident, d. Dumitru Brătianu, i-a amenințat cu pușcăria și carantina, a căror lăcomie chiar d. Ioan Brătianu a declarat a n-o mai putea sătura.

Iubire de patrie și maturitate pentru Văcărești sunt identice în zilele M. Sale, în cari toate cuvintele și-au schimbat înțelesul, de au azi o semnificare diametral opusă la ceea ce-o aveau odinioară în gura și conștiința acestui popor onest. Prezidentul Republicei Ploieștilor e model de fidelitate, binemeritatul Orășanu model pe poet al Curții, C.A. Rosetti sufletul ideii monarhice … Radu Anghel și Costinescu culmea iubirii de patrie.

❦

[5 iunie 1883]

Dup-o tăcere îndelungată s-a pronunțat, în fine, și „Românul“ în cestiunea Mitropoliei romano-catolice din București. În două articole deosebite se încearcă a slăbi adevărurile stabilite de noi.

Acum câteva săptămâni, înalt Preasfinția Sa Părintele Mitropolit Primat l-a întrebat pe amicul său politic, d-l I.C. Brătianu, dacă sunt ori nu întemeiate știrile răspândite în privirea înființării unei mitropolii romano-catolice în București și … a primit răspunsul că „Nimic nu se face“.

N-avem dar nici un cuvânt de-a felicita pe capul nostru bisericesc pentru amicii politici pe cari și i-a ales.

Tot astfel „Românul“ ne spune în numărul de la 1 iunie că „nu va discuta cestiunea în sine“. Nu-i putem felicita nici pe cititorii „Românului“ pentru organul pe cari l-au ales.

Oare de ce nu discută „Românul“?

Organele de publicitate sunt create anume pentru a discuta cestiunile de interes public. Fiece partid își arătă prin ele vederile, pentru ca opinia publică să fie lămurită asupra scopurilor ce urmărește fiecare din ele.

Îndată însă ce un partid are vederi pe care le știe în opoziție cu simțământul public, organul lui nu discută cestiunile în sine. D-l I.C. Brătianu ține să fie popular, însă se ferește de-a spune adevărul, pentru că știe că scopurile ce urmărește sunt în opoziție cu conștiința noastră publică și de-aceea nici „Românul“ nu are voie să discute cestiunea în sine.

Colegii noștri din Strada Doamnei merg însă și mai departe. Ei își dau silință să ascunză adevărul.

La București — zic ei — exista, din timpi foarte depărtați, o episcopie catolică. Acum, după ceea ce spune „Timpul“, acea episcopie se va preschimba în mitropolie.

Situația de drept și de fapt a acelei autorități ecleziastice întru nimic nu spune că s-ar schimba din ceea ce era până acum.

E inexactă informația ce-o dă „Românul“ cititorilor săi despre spusele noastre.

La București n-a existat niciodată o episcopie catolică.

Monseniorul Paoli a fost episcop nu de București, ci de Nicopoli.

Împăratul Carol VI a mutat reședința episcopiei paulicane de la Nicopoli la Craiova, iar în urmă, de la Craiova, reședința s-a mutat la București, dar aceasta nu în timpi foarte depărtați.

Tot atât de puțin adevărat este că episcopia se va preschimba în mitropolie.

S-a înființat o mitropolie de București al cărei sufragan poate fi unul de Nicopoli.

N-am spus, în sfârșit, că situația de drept și de fapt a acestei autorități ecleziastice întru nimic nu se schimbă.

Monseniorul Paoli a fost episcop in partibus infidelium, iar, după dreptul canonic al bisericii apusene, asemenea episcopi se numesc pentru acele țări ale necredincioșilor în care cultul catolic este îngăduit, fără ca biserica papală să aibă o poziție oficială în organismul statului.

Acum monseniorul Paoli nu este mitropolit in partibus infidelium, ci mitropolit de Scaun sistemizat: el a fost în trecut un reprezentant al Scaunului papal și vorba e ca pe viitor să fie un dignitar bisericesc român. Am zis dar că pe viitor vor fi în România două biserici, doi capi bisericești.

Știind că se adresează la un public alcătuit de oameni cari nu cunosc îndestul istoria țării lor, „Românul“ își da silința să falsifice adevărul istoric și să-i inducă totodată în eroare asupra situației de drept și de fapt a noului mitropolit catolic.

Dar nici atât nu e destul.

Am insistat într-un articol pentru mănținerea toleranței atât religioase cât și naționale, iar într-altul am zis:

Orișicine, citind cu luare aminte acel articol al nostru, va fi simțit că unul dintre motivele pentru care combatem intoleranța era cu desăvârșire politic: avem o dinastie populară, dar încă străină și de tot tânără.

Tot pentru acest cuvânt am dezaprobat atitudinea episcopatului nostru în cestiunea mitropoliei catolice, căci, ziceam noi, nu e bine ca să înceapă capul nostru bisericesc o luptă în care poate s-ar vedea silit să se despartă de cel lumesc.

E bine, ori nu, să se înființeze o mitropolie catolică în țara noastră? Iată o cestiune pe care încă noi n-o discutăm în sine, în mod absolut pentru toți timpii și pentru toate împrejurările. Ceea ce afirmăm însă e că rău, cu desăvârșire rău facem, permițând acest lucru într-un timp în care avem un rege catolic și un moștenitor prezumtiv care e asemenea catolic și de la care, popor tolerant ce suntem, nu cerem renegarea. Principele Anton de Hohenzollern, capul augustei noastre dinastii, german de viță veche, a trebuie să renunțe la tronul unei țări germane pentru că era catolic; noi, românii, suntem mai toleranți ca … germanii și, îndeosebi noi, cești de la „Timpul“, stăruim să și rămânem toleranți, mândri de conștiința noastră națională, plini de respect pentru a celorlalți.

Acesta este punctul nostru de vedere.

Îndeosebi astăzi n-avem nici un interes particular de-a susține această dinastie; o susținem numai pentru că soarta țării noastre e legată de dânsa.

Cu toate aceste „Românul“ vine să le spuie cetitorilor săi că exploatăm simțământul național.

Despre partidul conservator zice „Românul“ una ca aceasta?!

Ia să vedem cine surpă poziția dinastiei de Hohenzollern în România!?

De câte ori s-a produs în țară vreun curent contra d-lui I.C. Brătianu, întreținuții și amicii săi politici și-au dat silința de-a dirige acest curent în contra Coroanei.

Astfel, în cestiunea Strousberg, în care s-a aruncat toată vina asupra Domnului, pentru că înșelătorul era german. Sunt încă vii în amintirea tuturor cuvintele d-lui Câmpineanu despre abisul dintre țară și Coroană. Republica de la Ploiești și scandalul de la sala Slătineanu sunt lucruri pe cari noi, oamenii cu principii monarhice, ni le reamintim mereu ca un fatal memento.

Deci vom răspunde celor de la „Românul“ următoarele:

„Voi ați făcut dinastia de Hohenzollern impopulară și, dacă este adevărat ceea ce zicea d-l Câmpineanu și ceea ce făcea d-l Candiano-Popescu, conservatorii au săvârșit un act impopular când au scăpat situația prin sprijinirea dinastiei, un act care i-a făcut pe un timp îndelungat pe conservatori chiar impopulari și imposibili. Și tot voi ați făcut, în urmă, ca nimeni să nu mai fie pe viitor dispus a menținea această dinastie, când vi s-ar mai prezenta vro ocazie de a o răsturna“.

V-ați ajuns scopul: partidul conservator nu mai are nici un interes particular de-a susținea dinastia, pe al cărei întemeietor l-ați împins în o direcție radicală; o susținem numai pentru că interesele țării sunt legate de dânsa.

Și nu are viitor dinastia care se reazimă pe elementele republicane, căci ele o susțin numai câtă vreme le vine lor la socoteală, câtă vreme au interese particulare de-a o susținea; asta voiam s-o zicem!

Rău face „Românul“ când umblă cu sofisme; am zis-o cu perdea și n-ar fi trebuit să ne silească a vorbi mai pe față.

Sunt lucruri ce nu se pot încerca în țara aceasta fără de a produce o adâncă zguduire: unul dintre aceste este schimbarea relațiilor religioase.

De aceea în punctul acesta politică de partid să nu facem.

Am zis că, oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă, politica bifurcată a Austro-Ungariei ne va găsi strâns uniți — și-am zis-o aceasta din convingere.

Domnul I.C. Brătianu va fi având motive politice de a-i face concesiuni Scaunului papal în formă și Austro-Ungariei în fond; mai curând însă ori mai târziu va trebui să se încredințeze că nimeni nu poate în țara aceasta îndrăzni ceea ce se plănuiește.

După informațiunile noastre, monseniorul Paoli a fost ținut timp îndelungat in petto și n-a fost creat în congregație publică decât în urma unui aranjament avut cu guvernul român.

Iată și punctele principale ale acestui aranjament:

1) biserica romano-catolică va fi recunoscută drept a doua biserică constituită în România;

2) mitropolitul catolic din București va avea sufragani în România și în Bulgaria, însă, va fi proclamat cetățean român și va avea poziția mitropoliților noștri ortodoxi;

3) seminarul romano-catolic de la Cioplea va fi prefăcut în seminar romano-catolic român.

Dacă „Românul“ poate să declare că aceste informațiuni sunt inexacte, vom înceta și noi a ne mai preocupa de cestiunea mitropoliei romano-catolice din București.

Este monseniorul Paoli tot in partibus infidelium ori nu?

Iată întrebarea la care cerem un răspuns precis. Și, dacă este in partibus infidelium, prea puțin ne pasă, poarte chiar titlul de papă. Dacă nu este însă in partibus, noi, conservatorii, avem în statul român rolul de a apăra tradițiile neamului nostru și, mai presus de toate, pe cele religioase și ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele în puterea cuvântului: de toate. Căci nu apărăm numai religia, ci totodată și dinastia noastră, și monarhia.

Vrednicul de amintire Alexandru Ioan I. Cuza n-a fost răsturnat de conservatori: conservatorii s-au mărginit a nu-l susține când adversarii lui politici au voit să-l răstoarne. Și motivul care i-a îndemnat pe conservatori a consimți la răsturnarea unui monarh era cu desăvârșire monarhic: le părea că o dinastie străină va fi mai trainică decât una pământeană. De aceea ei nu au consimțit decât după ce răsturnătorii, oamenii cu idei republicane, au luat angajamentul de a sprijini dinastia străină. Acei răsturnători au pornit, dar n-au sprijinit dinastia decât condițional, câtă vreme aveau interese particulare de a o sprijini și și-au dat totodată silința de a slăbi poziția ei. În două rânduri s-au încercat s-o răstoarne; în două rânduri s-au expus conservatorii pentru ea.

Acum, dacă monseniorul Paoli nu este in partibus, vorba e să se facă o a treia încercare, mai bine pregătită.

D-l Brătianu va încerca să-i creeze mitropolitului catolic în statul român o poziție analoagă cu a primatului nostru; această încercare va produce în țară un curent puternic contra celor ce o fac. Spre a-și scăpa dar popularitatea, d-l Brătianu iar va îndrepta acest curent contra Coroanii, zicând că Majestatea Sa a stăruit în interesul coreligionarilor săi.

O va zice și va fi crezut.

Iară conservatorii nu se vor mai putea expune pentru dinastia de Hohenzollern fără de a se pune în contrazicere cu ei înșiși, de vreme ce ei susțin primatul esclusiv al ortodoxiei.

Iată situația de care ne temem și de care trebuie să se teamă și d-l Brătianu dacă ține în adevăr la țară.

Noi credem că d-l Brătianu, care este foarte bun șef de partid, dar un foarte slab om politic, este împins de alții și sperăm că în curând va înțelege că-i vorbeam ca amici când îi ziceam: „Bagă de seamă; faci treburile Austriei!“.

O ultimă observație.

Descoperind cititorilor noștri că îndărătul înființării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei, am spus că această din urmă putere ne împinge din nefericire într-o sferă de acțiune opusă ei, spre Rusia. Unii au crezut a putea esplica cuvântul pus în parantez ca și când ar cuprinde o aluzie răuvoitoare la adresa Imperiului Nordului. Nu. Ne ferim în toate ocaziile de-a atinge fie cât de puțin susceptibilitatea puternicilor noștri vecini. Ceea ce am voit să zicem este că, deosebiți prin limbă și rasă de popoarele înconjurătoare, deși suntem un popor mic, voim să trăim în sfera noastră proprie de activitate și că în orice caz e o nefericire pentru noi — un corp mic — de-a fi împinși sub radiul de atracțiune al unui corp incomparabil mai mare. E o nefericire pentru cel mic de-a avea nevoie de sprijinul celui mare.

Cu toate acestea, când toate interesele morale și istorice ale poporului ne-ar sili să recurgem la un asemenea sprijin, mintea sănătoasă ne-ar îndemna s-o facem fără părere de rău.

❦

[12 iunie 1883]

Ar fi fost drept, credem, ca eroul cel mai sublim al națiunii, ca marele Ștefan Vodă, campionul creștinității, admirat de Europa întreagă în toată a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, s-ar fi cuvenit zicem ca acest mare geniu român, revenit între noi în imagine plastică, în carne și-n oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa.

Dar regimul roșu nu a voit așa și a trebuit ca, după pielea de bronz a lui Ștefan cel Mare, să-și tragă el o porțiune de glorie și de mărire pe seama sa.

Alții au luat inițiativa erigerii unei statue lui Ștefan cel Mare, alții și-au depus obolul spre realizarea acestei pioase fapte; iar, când lucrul a fost de tot gata, când n-a mai rămas decât târnosirea, cum am zice, a statuei prin adunarea inimelor românilor în jurul ei și tămâiarea ei cu amintirea faptelor eroului național, atunci iată deodată un guvern hrăpitor că îmbrâncește pe ctitori și ia el asupră-și să prezinte publicului scumpa imagine.

Mai mult decât atâta: porniți pe această pantă a hrăpirii, miniștrii duc la Iași pe deputații și senatorii creați de dânșii, duc diferiți impiegați, spre a oficializa sărbătoarea.

Pun apoi în gura Majestății Sale vorbele următoare:

„Încredințez Iașilor, leagănul Unirii, această statuă! … „

Cum? M. Sa, după guvernul roșu, poate încredința cuiva un lucru ce nu este al său?

Atunci averea fiecăruia nu mai e sigură a sa și dintr-un moment într-altul trebuie să se aștepte cineva să i se smulgă în silă și să se facă uz de dânsa de către guvern cum ar voi.

Aceasta este consecuența logică, fatală a însușirii guvernului de a face inagurarea statuei de la Iași și de a da ieșenilor, ca de la sine, un lucru ce nu-i aparține.

Într-adevăr, faptul acesta este cu atât mai cutezător cu cât, dacă s-ar cerceta listele de subscriere pentru erigerea statuei lui Ștefan cel Mare, nu se va găsi să fi pus vreun ban într-acest scop unul măcar din toți cei ce au pus înainte individualitatea lor la inaugurare și au căutat să culeagă lauri de pe scumpa memorie a sublimului domn român!

Istoria ne spune că, în toată glorioasa lui domnie, neobositul și neînvinsul erou, care a avut pe rând să lupte cu toate limbele străine ce ne înconjurau, a dus o viață de griji și de amărăciuni.

Trecând în mormânt, scăpase de ele; readus pe pământ, reînviat în memoria noastră, fatalitatea se vede că cere să i se verse cupa amărăciunii și în simpla figurațiune, spre a-i chinui sufletul pe unde se va fi aflând astăzi.

Putea fi ceva mai cuviincios și mai corespunzător simțământului de venerațiune ce viază în tot românul pentru memoria lui Ștefan Vodă decât să participe poporul, în masa lui cea mai compactă, la serbarea numelui marelui domn și să-i depună închinările lui de aproape?! …

Ei bine, amesticul arbitrar al guvernului a depărtat acea masă mare populară care era gata să se rădice spre a merge la Iași, a ținut în rezervă chiar și partea cea mai cu greutate a populațiunii ieșene și, în jurul statuei, pe lângă vreo trei sute de oficiali și oameni ai poliției bucureștene, aduși pe socoteala statului, n-au strălucit decât miile de jidovi, atrași de solemnitate ca spectatori, spre imagine spăimântătoare a stării de jale în care a ajuns patria eroului sărbătorit!

Dacă acum vom părăsi terenul arbitrariului guvernamental spre a caracteriza procedarea guvernului ca act de administrațiune publică, ea ne înfățișează o tendință centralizatoare care dă dezmințire patentă principielor profesate de către roșii pretinși liberali.

Principiul descentralizator prescrie a se lăsa localităților dreptul de acțiune, a le permite să trăiască în ele însele, a li se acorda autonomia; și pentru o afacere de caracter local se cuvenea ca guvernul, care nu caută centralizarea, să lase localității onoarea organizării serbării și să 'l asiste el decât ca invitat, ca oricare particular.

Nu-și are logica aci obiecțiunea că, spre a da un caracter național serbării, guvernul a luat în mâinele sale organizarea ei.

Caracterul național este însăși fapta erigerii statuei. Nu e nevoie de ștampila d-lor Rosetti Brătianu pentru a se naționaliza o figură ce se venerează de către tot românul.

În fine, spre a nu-și dezminți năravurile, vameșii și fariseii au turburat spiritul ce reînviază între noi după mai mulți seculi de repaus și l-au privat de contactul entuziast al tutor românilor, adoratori ai săi.

❦

[15 iunie 1883]

Mai lesne se torc puzderiile, pe cari cineva le are în cap în loc de creieri, decum se toarce cânepa reală.

La această idee ne-au adus o foaie ungurească oficioasă, „Nemzet“ — care, amețită de rolul Porților de Fier, ca arteră de transport, preface deja tot Orientul în țară ungurească, face din Buda capitala universului și poartă făclia civilizațiunii până-n Siberia, la fino-tartari … frații veritabili ai maghiarilor.

A duce civilizațiunea în Orient?

Dar pentru a o duce, trebuie cineva s-o aibă. Civilizațiunea ungurească e egală cu zero; zero ridicat la orice potență posibilă rămâne tot zero.

Cumcă ungurii, ca toate popoarele de stepe, sunt cavaleroși și nu tocmai răi la inimă n-am avea de tăgăduit. Dar sunt și rămân turci. Turcul vulgar era om onest și ospitaliar, dar, din cauza unei constante incapacități de cultură, i s-au superpus în Constantinopole fel de fel de mameluci din toate neamurile posibile și imposibile, cari, împlinind formalitatea tăierii împrejur, se moametanizau, câștigând prin asta pretextul și ocazia de-a fura și de-a slei împărăția până la măduva oaselor. Aceste elemente, pentru a-și păstra dominațiunea prin mănținerea întunerecului, escitau fanatismul religios și de rasă al bietului popor turcesc în contra conlocuitorilor lui istorici, până ce lumea, dezgustată de acest simulacru de organizare, a cărui principiu de stat era nedreptatea, fanatismul și apăsarea, a condamnat unanim împărăția la pieire.

Era un popor cu mari calități, dar — conform teoriei corelațiunii creșterii și scăderii, descoperită de Darwin — defectele corespunzătoare acelor calități erau egal de mari.

Cam în starea asta se află ungurii, căci spunem sincer: poporul acesta pare încă atât de inept în toate privirile încât ne vine a râde când românii pretind a vede-a în ei niște adversari serioși. Maghiarul e un adversar comic, e ca Tersites din Iliada lui Homer.

Fără îndoială, pentru a duce civilizațiunea în Orient, maghiarii vor fi căutând a câștiga simpatiile popoarelor dunărene, căci civilizațiune cu de-a sila nu se poate; dor de zor nu se știe pe la noi.

Elementul cel mai numeros, mai avut și mai luminat de lângă Dunăre sunt însă românii.

Să vedem acum în ce chip d-nii maghiari caută a câștiga simpatiile românilor din Ardeal pentru ca, mediat, să le câștige pe-ale noastre.

Într-o adunare pseudoarheologică ținută la Deva, în 30 mai, un domn… doctor (?) anume Solyom Fekete (pare o traducere din Salman Schwartz) — îndealmintrelea prezident de tribunal, obligat pân-la oarecare grad de-a fi om serios — a susținut că în comitatul Hunedoarei — în care nu sunt unguri — românii ar fi schimbat numirile localităților și că ei s-ar fi substituit ungurilor. Spre ex.

Numele Josani ar fi — Közeptelek

Densuș — Dömsös

Uroiu — Aranyos

Crăscior — Körös-csor

Câmpul lui Neag — Nyak-mezö

ș.a.m.d.

Aceasta o susține un așa-numit învățat pentru un ținut în care populația, de aproape 200.000 de suflete, e exclusiv românească și de lege răsăriteană, pentru un ținut din care a ieșit familia Corvinilor, probabil și a Basarabilor și a dinaștilor din Moldova chiar.

Căci iată ce zice Miron Costin în această privire:

Marca muntenilor prezintă un corb (corvus).

Tradițiunea despre începutul lor e următoarea:

Pe când românii locuiau încă în Făgăraș, o frumoasă copilă căzând în dragoste cu Domnul Ardealului și simțindu-se grea, principele îi dă un inel de aur și o trimite înapoi la părinți, poruncindu-i de-a reveni după ce va naște, cu copilul și cu semnul.

Fata naște pe Negru și, luându-l în brațe, întovărășită de un frate al ei, purcede în drum. Dar într-o dumbravă sora și fratele adorm de oboseală, lăsând inelul drept jucărie în mânile copilului, ca să nu plângă.

Prin o minunată întâmplare, un corb flămânzit, privind de pe stejar cum strălucește ceva în mânile copilului se aruncă, ia inelul și-l înghite.

Copilul țipă, zgâriat de ghearele corbului; muma sare în picioare, frate-său se trezește și ambii privesc cu durere pierderea inelului cu care era legată parola principelui.

Dar nici însuși corbul nu se mișcă, înțepenit prin efectul unei mâncări atât de nenaturale; unchiul copilului încordează arcul, se apropie, lovește; și corbul cade jos cu săgeata.

Pipăind inelul în gâtul pasărei, tânărul îl lasă acolo, pășește vesel înainte și, aducând pe soru-sa cu copilul la Domnul Ardealului, îi dă în mână inelul și-i oferește și pe minunatul corb.

De atunci Țara Românească are un corb în sigiliu.

Principele Ardealului dede lui Negru titlul de voievod.

Crescând mare, prin mijlocirea tătâne-său, Negru capătă voivodatul Făgărașului.

Acesta a fost fondatorul Țării Românești …

Corbul e marca dinastiei Corvinilor dincolo de Carpați, a dinastiei Basarabilor dincoace. Abia în secolul nostru poeții Văcărești au acvilizat corbul și Domnii de la 1821 încoace l-au substituit în marca țării.

Dar legenda de mai sus nu dovedește numai legătura între Corvini și Basarabi, ci mai mult: perzistența miturilor de origine arică în memoria poporului nostru.

Legenda lui Costin e legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa. E aceeași poveste — numai în Sakuntala corbul e înlocuit printr-un pește din râul Ganga.

Dar ce știu ungurii?

Li s-a superpus ca element de cultură tot veneticul, incapabil de-a fi profesor de patru clase primare dincolo de Laita și, fiindcă acest soi de oameni privesc știința și istoria ca un fel de marfă care trebuie apretată după gusturile primitive ale ungurilor, de-aceea volume de plagiate și de neagră ignoranță se scriu de către d-alde Hundsdorfer (răsbotezat în Hunfalvy) prin cari, fără nici o probă pozitivă, prin reticențe și sofisme, se tăgăduiește continuitatea românilor în Dacia.

Parec' ar simți că Hunedoara e leagănul dinaștilor români, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ținut. E probabil că și dinaștii Moldovei sunt originari din Hațeg. Nepotul de soră a celui din urmă Piast, Ludovic I, rege polon și maghiar, a donat la 1363 satul Zalazd din ținutul Hunedoarei contelui Vladislav, fiul lui Mușat din Almagiu, și fiilor săi Petru, Ioan, Alexandru și Mușat. Un Petru Mușat e Domn în Moldova (1375-1392) și întemeietorul dinastiei din care, ca culminațiune, a răsărit Ștefan V Mușat cel Mare. Chiar maramureșenii par a fi din Hațeg. Ce e Maramureș decât o combinare între numele român al Porții de Fier (Marmura) și numele Murășului, care curge la nordul ținutului?

Astfel sub un Piast și mai târziu sub un Jagelon (din Litvania) care, pe lângă Coroana Poloniei, era ales — prin influința lui Ioan Corvin — rege al Ungariei, românii se ridică și se răspândesc în Carpați și în promontoriile lor, ba le dau ungurilor chiar pe regele Matei I — și tocmai acest ținut, ilustrat prin strămoșia a trei dinastii române, să fie acela în care poporul nostru să se fi substituit maghiarilor? Vârfurile cele mai înalte ale Părincului (Paniculum), Schelvoiului, Cârjei și Retezatului au nume ungurești?

La banchetul dat în onoarea acelei adunări pseudoarheologice un alt înțelept — îndealmintrelea notar public, cu clasicul nume Sandor Iosef, a ridicat un toast — într-un ținut curat românesc, bineînțeles — zicând: „Să trăiască tot ce e maghiar! Să piară tot ce nu e maghiar!“ Invers: „Să piară tot ce e maghiar! Să trăiască tot ce nu e maghiar!“ Onorabilul Sandor va recunoaște că se potrivește ș-așa.

La intrarea ciangăilor imigranți în Deva, niște ciobani se uitau, desigur râzând, căci românul e de felul lui râzător, la sărăcimea care trecea pe drum. Un alt ungur, notar la fondurile orfanilor (români bineînțeles), fonduri cari se fură regulat în Ungaria, le zise răstindu-se „în lături, călăilor!“.

Iată în ce mod maghiarii vor să ducă civilizațiunea în Orient!

Dar ca probă de marea ignoranță a adunăturilor cari guvernează Ungaria vom cita faptul următor:

În ținutul Solnoc-Dobâca, populat în majoritate de români, li s-a împărțit comunelor câte-un dicționăraș româno-maghiar de nume proprii ca să serve pentru a traduce numele noastre de botez în echivalente curat ungurești.

Se știe ce rol joacă Mineiele adică Viețile Sfinților și Calendarul în viața poporului nostru.

Datina e ca copilul să primească numele sfântului în a cărui zi s-a născut, încât onomastica și ziua de naștere cad astfel firește în una și aceeași zi. Numai din respect deosebit pentru voința nașului românul se abate de la această regulă. E natural așadar ca numele de botez ale românilor să fie foarte variate, ceea ce înlesnește constatarea identității mai mult decât dacă pe toți i-ar chema Janos și dă totodată un teren vast fantaziei poporului, care scurtează aceste nume sau le adaoge cu sufixe dezmierdătoare.

Nu lungim aceste șiruri spre a arăta cum traducerea aproape a oricărui nume probează ignorarea celor mai elementare cunoștințe de istorie și de linguistică. Înșirăm numai mai la vale aproape totalitatea acelor termene, din cari se va vedea că aproape toate sunt fals traduse. Numai câteva probe: Anania, nume biblic de bărbat, e tradus prin numele femeesc Anna; Ephraim, numele unei ginți ebraice, se traduce cu tartaricul Elemer; Hierotheus cu Rudolf; Eustachius cu Albert; Zenobia, regina Palmyrei, cu tartaricul nume de bărbat Zeltan ș.a.m.d. Cititorul le poate vedea pe toate sub un titlu special.

Și acești oameni săraci, ignoranți, malonești în politică și în știință, vor să ducă civilizațiunea în Orient?!

❦ TRADUCERI UNGUREȘTI

[15 iunie 1883]

Relativ la cele scrise mai sus reproducem, rectif când se-nțelege traducerea pe care un maghiar a făcut-o numelor de botez ale românilor din Solnoc:

Afimia — din Euphemia (bineprevestitoare) se traduce cu Amalia;

Anania — nume biblic de bărbat, se traduce prin Anna. Prorocul Anania, ungurindu-se, devine androgin.

Artemie — (de la artemia sănătate, întremare) se traduce prin Aurel.

Ariton — (Chariton, Gratiosus) se cheamă Ambruș (Ambrosius).

Dochia — (gr. Eudokia, buna favoare) ungurește = Dorrotya. Pe Eudochia, nevasta împăratului Teodosiu, autoarea poemei Homerokentra, o chema Dorottya?

Despa — (Despina, Despoina — stăpână, împărăteasă, fiica lui Neptun și a Cererii) se cheamă pe ungurește Döme, adică Dumitru.

Efrem — numele biblic Ephraim se traduce cu numele tartar Elemèr.

Eufrosina — (de la gr. euphrosyne, veselie, plăcere, Hilaria, una din cele trei grații) se cheamă ungurește Erszebet.

Firona — (Verona) nume de femeie se traduce prin numele bărbătesc Ferenc (Francisc).

Gafta — (Agathe, Bona) se traduce cu Gizella.

Gherman — (lat. germanus, frate drept) se cheamă Gyerö.

Gerasim — (gr. Gerasmios, Spectabilis) se cheamă Gyárfás.

Gapia, Agapia — (gr, agape, iubire) se cheamă Agnes.

Istratie — (gr. Eustratios, bine oștitorul) se cheamă ung. Szende (blând).

Iftimie — (gr. Euthymios, cel cu inimă bună) se botează Imre (Emeric).

Iroftie — (Hierotheus) se traduce cu Reszo (Rudolf).

Istafie — (gr. Eustachius, cel ce dă bune roade) se cheamă Albert

Isai — (nume biblic Iesaias) se cheamă István (Stefan).

Ilontie — (Leontius) se traduce cu Lajos (Ludovic).

Iov — (nume biblic: Hiob) se traduce cu Ioszef.

Până și cartea lui Iov, acea parte pesimistă a Bibliei din care se vede că lumea e deșartă ca învățătura ungurească, nu scapă de traducere.

Condratie — (St. Quadratus, episcop în Atena pe la a. 126, discipol al apostolilor, autor al unei Apologii a creștinilor adresată împăratului Adrian) se numește Kálmán

Melentie — (gr. Meletios, silitorul) ung. Máte

Melentia — (Meletia) ung. Martha

Minodora — (purtătoare de dar) ung. Minna

Macoveiu — nume ebraic Maccabaeus, ung. Marton (Martin)

Maxim — (Maximus) ung. Miksa

Mirilă — diminutiv de la Mirea, ung. Karoly

Martial — (Martialis) ung. Marte (Martinus)

Nichita — (Niketas, învingătorul, Victor) ung. Nandor (Ferdinand)

Nastasia — (Euthanasia) ung. Anna

Olimpiu — (Olympios — cerescul) ung. Otto

Pantea — (Panteleemon gr.) Pantaleon

Pintea — (item de la Pintilii — Panteleemon) ung. Petö

Porfir, Porfirie — (Porphyraios, de purpură) ung. Péter

Pelagia — (pelagia marina, ergo Marina) ung. Panna

Parasca — (Paraskeve, pregătire, sf. Vineri), ung. Piroșca (Rosa)

Paraschiva — (item Paraskeve) ung. Piroșka

Rafila — (Rachela, nume biblic) ung. Rosza

Spiridon — (Speiridion) ung. Simon

Sofron — (sophron, înțelept) ung. Szombor

Sofrona — (sophronia gr. înțelepciune) ung. Sara

Zamfira — (de la Sappheiros, Zamfir, piatră nestimată albastră) ung. Samu

Sema — (Xenia, peregrina, alienigena = străină) ung. Szeren

Tifor — (-chifor, Nikephoros, purtător de biruință — Victor) ung. Tibor

Tanasia — (Euthanasia), ung. Anna

Trifan — (triphanos, triluciu) ung. Tamas (Toma)

Titiana — (fem. de la Tatius și Tatianus Tatiana, nume italic) ung. Terez

Telentie — (Terentius, nume latin) ung. Lorincz (Laurentius)

Trif — (Trif-an, triphanos, triluciu) ung. Tihamer, nume tartaric

Tira, Tirila — (Kyrillus) ung. Karoly

Titian — (Tatianus) ung. Tizian

Tiim — (-chim, -achim, Ioachimus, nume biblic) ung. Ieno

Usztina — (Augustina) ung. Iulia

Villa — (slav. vila nympha) ung. Sibylla

Vârtan — Vârtoc (slav de la vurut, hortus — Olitor) ung. Vidor (Vasile)

Vasilică — (Vasil-ică, Vasile, bazileus, rege) ung. Laszlo (Vladislav)

Zenobia — (numele vestitei împărătese a Palmyrei prinsă de Aurelian și purtată în triumf; asemenea numele unui oraș al Syriei lângă Euphrat întemeiat de ea) ung. Zoltan (fiul lui Arpad).

Am propune autorului maghiar să s-apuce de traducerea de opere istorice și geografice după același metod și cu aceleași cunoștințe linguistice. Ne-am pomeni atunci că pe Caesar l-a chemat Șulem-Fekete, pe Alexandru al Macedoniei Elemer, iar pe Napoleon Rosza Sandor.

❦

[18 iunie 1883]

Serbarea guvernamentală care s-a ținut la descoperirea statuei lui Ștefan V cel Mare (1456—1504) a dat ocazie la oarecari estravaganțe din partea roșiilor, cari n-au rămas fără urmări, de nu grave, supărătoare cel puțin.

Serbare guvernamentală zicem, pentru că din capul locului s-a băgat de seamă că roșii n-au îndestul tact pentru a nu se servi chiar de-o asemenea ocazie în favorul panglicăriei revizioniste și a frazelor sforăitoare și că se adună împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe El, ci spre a lustrui nulitățile lor sub razele numelui său.

De aceea lumea mai bună n-a venit la serbare.

Regele a fost primit în Iași de cătră paragrafele bugetului statului, despărțite în plutoane de funcționari, de cătră viitorul foarte problematic al școalelor primare și de cătră câțiva negustori izraeliți.

Societatea ieșană în înțelesul adevărat al cuvântului s-a abținut cu totul de la serbare, lăsând câmp deschis lumii oficiale și oficioase.

Și la ce să fi venit oare? S-audă pe d-nii Cariagdi, Grădișteanu și C.A. Rosetti vorbind despre Ștefan Vodă, a cărui istorie o cunosc tustrei la un loc atât pre cât cunoaștem noi istoria Chinei? S-auză pe un d. Verussi, pictor de profesie și ofițer al stării civile din grația stăpânirii, zicând că un scaun din satul Vânătorii Neamțului e tronul lui Ștefan Vodă? S-auză valuri de ignoranță revărsându-se asupră-le, din partea unor oameni cari n-au ochi ca să priceapă suta a cincisprezecea și pe oamenii ei și cari, fără umbră de respect pentru adevăr, drapează pe gigantul trecutului în hainele pestrițe ale unei păpuși? Să vii să vezi cum asemenea inteligențe laudă în față pe Ștefan și fac aluzie, în dos, la contimporanii de care atârnă favorile publice? Pentru asta să fi venit cineva, ca s-auză nesfințindu-se religia trecutului prin platitudini moderne?

Cu toate că discursurile aveau acrul unor improvizațiuni nemistuite, nedemne de numele eroului, foile din Buda au luat în serios aiurările unui d. Grădișteanu bunăoară, au scris filipice, au neliniștit până și pe calmii oficioși din Viena, ba i-a dat chiar foii din Strada Doamnei ocazia ieftenă de-a declara cu emfază:

Vom fi învinși, dar, căzând astăzi cu onoare, națiunea română va reînvia mâni și-n acest mod va re 'nvia în toată întregimea ei.

„În acest mod va re 'nvia“ e locuțiune clasică. Se vede că există mai multe moduri pentru a muri și a învia.

Alții dintre oratori au numit Iașii cetatea lui Ștefan cel Mare, deși chiar copiii știu că Iașii sunt scaunul lui Lăpușneanu și că Suceava era cuibul Domnului Moldovei. E ca și când s-ar numi Bucureștii cetatea lui Radu Negru, deși acesta la Câmpulung rezida.

În fine clasicul d. Grădișteanu spune că — într-o exploziune de dragoste — „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale“.

A esploda pentru atâta lucru dovedește un grad aproape necuviincios de combustibilitate. În orice caz în acest toast ar fi putut — d-sa îndeosebi — să lase cu totul afară numele unei Auguste persoane, care va fi puțin cam… uimită de onoarea ce i-o face d. Grădișteanu.

D-sa nu uită nici pe consiliarii tronului — pe bătrânii țării cum îi numește — dintre cari unul, d. Ioan Brătianu, a dat o dovadă strălucită de respect față cu cele rămase din bătrâni, prefăcând mormântul lui Mircea cel Mare în pușcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Apoi onorabilul mai vorbi și de alți oameni, de cari n-avea nici un drept de-a vorbi:

Sunt unii cari lipsesc de la această solemnitate — nu știu pentru ce și nici voiesc să cercetez — români sunt și ei; să nu-i uităm, Maiestate … Ei te iubesc ca noi toți (de ex. ca baronul de Hahn, Candiano, Orășanu) căci ei văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele prețioase ce mai lipsesc însă din coroana lui Ștefan cel Mare.

În adevăr lipsește Basarabia din acea coroană!

Și tu, Doamne Ștefane, stăteai mult și rece asupra acestei adunări de precupeți de hotare și n-ai izbit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în capetele acestor reptile, acestor agenți provocatori ai străinătății.

O Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat!

Tu, scutul Creștinătății și cetatea Crucii, ai ascultat pe un C.A. Rosetti care-și bate joc de legea Ta strămoșească și care ca mâni se va îngropa ca patrupedele, fără preot și fără lumină.

Tu, care de patruzeci de ori, în patruzeci de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi al oștirii, căutând martiriul pentru țară, asculți oameni pentru cari patria și naționalitatea sunt o marfă pe care-o precupețesc?

Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca și acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătorește încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care, însuți nemuritor, ai crezut în nemurire și, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s' asculți pe acești oameni incapabili de adevăr și de dreptate, pe acești traficanți de credințe și de simțiri?

În adevăr, ce fericire pentru toți românii, ce onoare de-a fi cetățeni într-o țară în care d. Grădișteanu, strălucitor prin morală și dezinteresare, ajunge om mare! Ce fericire pentru toți românii a vedea mâna regelui lor strângând pe-a onorabililor eroi din glorioasa noapte de 11 fevruarie?

Ce fericire pentru toți de-a se vedea cetățenii unui stat în care fidelitatea fevruaristă se decorează, în care se pun semne de onoare pe piepturile celor ieșiți cu succes din academia Văcăreștilor!

Ar fi pentru toți românii o onoare, o fericire nespusă de-a trăi într-o țară guvernată de semenii morali ai d-lui P. Grădișteanu.

Sunt naivi cari cred că a urmări o idee politică cu orice preț e rău; că nu e indiferent principiul de viață în virtutea căruia un popor se constituie, că e mai trainic un popor incult, sărac, dar onest, decât unul, oricât de cult, dar nelegiuit și lipsit de orice scrupule. Sunt de ex. oameni cari cred că e mai bine a renunța la un plan decât de a-l urmări prin mijloace care-ar face ca un popor întreg să aibă aceeași concepțiune de onestitate și jurământ care au preponderat în glorioasa noapte. Chiar Ștefan Vodă va fi avut ideea naivă, el care punea ideea mai presus de toate. Dar el nu știa nimic — d. Grădișteanu e un înțelept și un virtuos. După ce țara noastră s-a moralizat atât de mult, în zilele lui Carol îngăduitorul, ar trebui să mai atragem și pe alți români în sfera noastră de profundă moralitate și de profundă onestitate publică și privată.

Poate că numai oameni răi or fi zicând că cei ce speculează patriotismul și naționalitatea la umbra mormintelor, cei ce, pentru a stoarce aplauze, compromit pozițiunea conaționalilor din alte țări, ar fi agenți provocatori ai străinătății, plătiți sau plătibili, de vreme ce asemenea oameni sunt venali!

Ei, dar românii sunt pățiți și nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii și a abnegațiunii, vor ridica semnul tainei ce-i mărturisite înaintea unui popor ce-și așteaptă mântuirea, nu mâni de negustor de vorbe și de principii, nu mâni de speculanți de sentimente.

Cât despre Austria, știm că, cu tot zgomotul gazetelor sale, ea nu va da nici o importanță aiurărilor unor oameni ușori și amețiți. Viena ne cunoaște mai bine decum ne cunoaștem noi înșine și n-o induc în eroare asemenea declamațiuni goale.

Numai unele rectificări ne permitem.

O foaie din Viena („Deutsche Zeitung“) numără pe d. Grădișteanu între familiile din Moldova. A păzit Dumnezeu Moldova de-asemenea virtuți.

Zgomotele foilor ungurești sună ca totdeuna a deșert, pentru că presa lor înclină a exagera toate. La Viena rezidă din contra o politică calmă și de veacuri bine sfătuită, o dinastie străveche, care, în decursul lungii sale vieți istorice, va fi trecut cândva și prin apele demagogiei și va ști, din Regestae dacă nu din practică, la câtă umilire ajunge o coroană și un popor, care, ca noi, coboară în noroiul desfrâului și al neadevărului.

❦

[21 iunie 1883]

„Monitorul“ de ieri, duminecă, publică următorul comunicat, privitor la toastul d-lui Grădișteanu:

Ziarele din țară și cele din străinătate se ocupă de oarecari cuvinte pronunțate cu ocaziunea festivităților ce au avut loc la Iași, la inaugurarea statuei lui Ștefan cel Mare. Cuvintele aceste, în parte exagerat, în parte neexact reproduse, au fost pronunțate prin surprindere d'o persoană care n-avea nici un rol oficial la acea solemnitate. În tot cazul, guvernul, îndată ce și-a dat seamă de caracterul ce-ar fi putut să li se atribuie, a oprit publicarea lor în „Monitorul oficial“. Ele ar fi trecut negreșit nebăgate în seamă dacă ziare ostile țării nu le-ar fi esploatat.

Dacă fiecare cetățean adevărat iubitor de țară trebuie să regrete orice cuvinte nesocotite cari pot turbura bunele relațiuni internaționale, mai ales cu puterile vecine, fie aceste cuvinte zise chiar de-o singură persoană, guvernul nu poate decât a dezaproba în modul cel mai energic și pe cale oficială, asemenea manifestări și tendențe, orideunde ar proveni ele, pe cari dealtmintrelea bunul simț al națiunii le-a judecat deja.

Cu această ocazie ne-aducem aminte de-un curios incident. Pe la 1867 apărea în București o foaie umoristică, „Scrânciobul“, redijată de spiritualul d. Grădișteanu. Pe-atunci, d. Brătianu încuraja încă insurecțiunile din Bulgaria și, ca și acum, partidul roșu se lăuda cu așa ceva ca luarea Transilvaniei. D. Grădișteanu nu era încă roșu; s-a făcut mai pe urmă, mai ales de când a început a-i trebui foarte mulți bani. Spiritualul domn a publicat atunci în „Scrânciobul“ o caricatură în care întreg partidul său actual era reprezentat desculț, cu părul ieșit prin căciulă, în frunte cu Papiu mergând să ia Transilvania.

Ideea uniunii politice poate fi periculoasă pentru poporul întreg, poate fi inoportună, nepractică, superfluă chiar, ea poate fi politicește indiferentă. Dar atât de grozav de ridicolă precum o găsea d. Grădișteanu nu este și n-a fost niciodată. Din contra, sincer și dezinteresat mărturisită, este o idee respectabilă. Furia cu care a ridiculizat-o d-sa atunci a indignat atât de mult pe ardelenii aflători în București încât au dus acel număr al „Scrânciobului“ cu procesiune în fața Academiei și l-au ars pe rug în prezența publicului. Liber igni, auctor patibulo dignus.

Oare acelaș d. Grădișteanu care și-a bătut joc de ideea unității la 1867 este azi sincer? E alt caracter și altă inteligență în acest domn decum era acum cincisprezece ani? E d-sa azi capabil a avea alt cult pentru o idee decum îl avea atunci? Credem că nu.

Cunoscând o dată maniera de-a fi a d-lui Grădișteanu și știind că d-sa, în acelaș chip în care și-a bătut joc de-o idee, e în stare s-o preconizeze, însă desigur nu gratis, ci în schimb c-o plată oarecare pentru limba sa de advocat, ne 'ntrebăm cine să-l fi pus să rostească memorabilele sale declamațiuni din Iași?

Evident guvernul; acelaș d. Brătianu care la 1867 înarma insurecțiunea bulgară și aiura de luarea Ardealului ca și când ar fi fost vorba de-a se lua un dejun la Florica.

Așadar: pus de guvern a vorbit dezinteresatul d. Grădișteanu.

De-aci urmează că comunicatul pe care l-am publicat mai sus nu este pus de bunăvoie unde stă, ci în urma unei impuneri din afară, a unei presiuni formale din partea legațiunii imperiale și regale.

D. Brătianu a făcut pururea paradă de vorbe, ca și cu vestitul mesaj, iar în urma unei asemenea parade vin scuzele umilite ale blondului d. Stătescu, cari restabilesc, prin adâncă și servilă umilință, echilibrul deranjat prin cuvinte îndrăznețe. Astfel, obraznici în cuvinte, lași în acte, d-lor espun țara la umiliațiuni.

Cu unica țintă de-a câștiga popularitate și de-a ajunge la putere au esploatat în mod cinic ideile, nemature sau neoportune, cari sunt în stare a încălzi inima poporului nostru, iar ajunși odată la guvern le renegă.

Toată lumea înțelege ca un guvern să fie silit și să se simtă obligat de a fi prudent; dar ceea ce nu pricepe nimenea e acea fanfaronadă ticăloasă, urmată de scuze și de umiliațiuni cari nu se răsfrâng numai asupra dumnealor, cari nu au ce pierde, ci cad asupra națiunii întregi.

De aceea nu este exact ceea ce afirmă comunicatul, că toastul din Iași a fost rostit prin surprindere de cătră o persoană care n-avea nici un „rol oficial la acea solemnitate“. D. Grădișteanu e, atât prin prezentul cât și prin trecutul d-sale, espresiunea cea mai pură a regimului actual, a fost patru ani de-a rândul oratorul și leaderul guvernului Brătianu în Senat și e azi deputat în Cameră, unde în cestiunea revizuirii va juca fără îndoială acelaș rol de apărător al guvernului ca și-n Senat.

Conform ceremonialului stabilit de d. mareșal al Curții M. Sa este atât de scrupulos în această privință încât nici măcar pe niște bieți moșnegi înălbiți în grijile țării și ale neamului românesc, cum sunt Lascar Catargiu, Florescu și Kogălniceanu, nu vrea să-i primească fără observarea ad litteram al acelui reglement ceremonios, conform, zicem, acelui ceremonial strict de la care nu există abatere posibilă pentru nimenea, oricine ar fi acela. Onorabilul d. Grădișteanu a fost însărcinat să poarte un toast în sănătatea Maiestății Sale, Reginei, lucru care n-a putut fi încredințat, după toate regulile etichetei ș' ale bunei cuviințe, decât personajului celui mai important și celui mai respectabil din acea respectabilă adunătură care are onoarea a înconjura pe M. Sa Regele. Mai mult încă. În fața tuturor, M. Sa Regele a binevoit a strânge mâna acelui onorabil … orator.

Astfel, când guvernul este inter pocula și e vorba să s-arunce praf în ochii lumii, lasă cu bucurie s' alunece vorbe nesocotite și provocări ridicule; dar când s-a risipit și fumul gloriei și fumul vinului, când guvernul se regăsește față-n față cu varga ridicată a legațiunii imperiale, atunci, se 'nțelege, prin comunicate umilisime și impuse, caută a retracta pe cât poate, c-un aer servil și nedumerit, declamațiunile cari i-au scăpat la chef de șampanie.

Un adevăr am voi să-i rămâie cititorului din toate acestea: că d. Grădișteanu a vorbit ca reprezentant al guvernului; că comunicatul care l-a dezmințit e datorit presiunii Austriei.

❦

[22 iunie 1883]

Mâine vom publica articolul din „Neue freie Presse“ privitor la toastul ridicat de d. Petre Grădișteanu. Ne rezervăm a mai vorbi asupra acestui incident caracteristic; deocamdată observăm numai că, prin retractările și scuzele sub forma de comunicate făcute de guvern prin „Monitorul“ de ieri, cestiunea pare terminată pe calea diplomatică între guvern și Imperiul austriac, însă nu o credem terminată între guvern și țară. Guvernul va avea să dea seamă opiniunii publice, întâi: pentru declamațiunile nesocotite ale oficialului d. Petre Grădișteanu, declamațiuni cari nu sunt câtuși de puțin ale unei persoane private, cum zice mincinos comunicatul. D. Petre Grădișteanu a avut situațiunea de leader al majorității în fostul Senat, astăzi este deputat în Constituantă și unul din purtătorii steagului moralității rosettești în cestiunea revizuirii. El este Benjaminul președintelui Consiliului, va să zică nu este o persoană privată și fără nici un rol oficial la acea solemnitate și, oricât de binevoitor ar fi d. Grădișteanu pentru guvernul de astăzi, nu credem să sufere în tăcere disprețuitoarele cuvinte ale „Monitorului“. A doua minciună a comunicatului, cumcă cuvintele d-lui Grădișteanu n-au fost nici esagerate nici neesact reproduse, ca martori avem sutele de persoane cari le-au auzit, ca probă scrisă „Monitorul“ însuși, care, vorbind despre toastul d-lui Grădișteanu, vorbește de cuvinte bine-simțite, cu aplauze frenetice. În sfârșit, avem chiar mărturia personajului în cestie și scrisoarea care a trimis-o „României libere“. Dar cea ce dă o neasemănată importanță acestui discurs de sfârșit de masă este prezența Regelui la banchet. Oricine știe că, atunci când se întâmplă ca un suveran sau un președinte de republică să asiste la o solemnitate de felul acesta, toate discursurile și cele mai neînsemnate toasturi cari au să fie ridicate sunt comunicate guvernului, numărul și textul lor este hotărât dinainte și nimănui nu-i este permis nici a improviza o cuvântare care n-ar fi fost autorizată dinainte, nici a schimba ceva în textul discursului său. În Franța, care este o republică, așa se petrec lucrurile. D. Grévy n-a consimțit să asiste la banchetul de inaugurare al noului Hotel de Ville decât după ce a fost complecta înțelegerea între guvern și municipalitatea Parisului asupra cuprinderii discursurilor ce trebuiau rostite și nu era vorba atunci decât de chestiuni curat interioare. La noi, o țară mică, înconjurată de puternici și uneori indispuși vecini, un Petre Grădișteanu își permite a atinge și compromite cele mai delicate cestiuni ale politicei esterioare și a le rezolva în fața guvernului și a regelui ex abrupto și cu vreo zece pahare de șampanie în creieri. Și aceia cari înconjoară pe Regele, atât de severi asupra etichetei în alte împrejurări, în cari ar fi rezultat mult bine și puțin rău a i se da o ușoară atingere, permite în fața lui să se calce toate regulele, nu numai ale etichetei monarhice, dar chiar ale celei mai simple bune-cuviințe; și toată tagma oficială adunată în această sărbătoare găsește firesc și cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfârșitul mesii, cu armata de sticle goale și de pahare sparte. Ca d. Grădișteanu să fi fost special însărcinat de mareșalul Curții și de minister să închine în sănătatea femeilor române și celei mai nobile din ele, a augustei și respectatei soții a Regelui, asta e o cestie de etichetă interioară pe cari familiarii palatului o combină, o hotărăsc după cum cred mai bine. Dar nu tot așa merge când același d. Grădișteanu, din ce în ce mai aprins, sare și peste hotarele țării și peste marginile celei mai vulgare prudențe; căci aceste hotare sunt păzite în timp de răzbel de armate și de întăriri serioase și, în timp de pace, de bunele cuviințe diplomatice. Care este rezultatul unor asemenea destrămări guvernamentale? Rezultatul cel întâi și cel mai trist este de a profana și pângări un ideal frumos, o idee patriotică și măreață, care desigur pentru moment e respinsă de toți oamenii politici și chiar de patrioții înțelepți, dar care are dreptul să doarmă tainică și liniștită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuință și a o da pe mâna oficialilor este tot atâta ca și cum ai târî o vergină în saturnalele curtizanilor. Altă consecință este de a reprezenta poporul român ca un popor revoluționar, neliniștit, care se uită necontenit peste hotarele vecinilor săi și nu aspiră decât la răsturnări și la anexiuni, pe când în adevăr acel popor pacinic n-are alte aspirațiuni în afară decât a păstra ce are și înăuntru de a fi ceva mai puțin jefuit de banda guvernamentală.

Acei dar cari în fapt dau Basarabia, dau Dunărea, dar în cuvinte anexează toată românimea de la Nistru până la Tisa comit o îndoită crimă, întâi: de a înstrăina ce avem; al doilea: de a scuza până la un oarecare punct pe vecinii noștri de cotropirile lor, fiindcă le dau pretext prin fanfaronadele lor mișelești, la cari ei cei dintâi nu cred, le dau pretext de a încălca drepturile noastre pentru a-și apăra propriele lor hotare. Acest pretext este bun și diplomația străină știe minunat să se serve cu dânsul, deși ea cunoaște mai bine cât de puțin are a se teme de România lui Ion Brătianu și a lui Petre Grădișteanu. Lașitate în acte, obrăznicie în cuvinte: iată deviza guvernului actual, pe care viitorimea i-o va lipi pe frunte.

❦

[23 iunie 1883]

O probă pentru cele afirmate în numărul nostru de alaltăieri cu privire la toastul d-lui Grădișteanu și totodată o verificare a aserțiunii că guvernul austriac ia cam peste picior elucubrațiunile acestui buchet de virtuți în descompunere ne dă „Neue freie Presse“ prin articolul pe care-l publicăm imediat la vale.

Constatăm că foaia vieneză, cu sânge rece, discută declamațiunile acestui domn cunoscut în România prin nestatornicia sa politică și prin venalitatea sa advocățească.

Dar iată articolul în întregul lui:

În capitala României s-a răspândit faima că reprezentantul Austriei va cere explicațiuni guvernului român asupra unui discurs ținut de d. Grădișteanu la Iași cu ocazia dezvălirii statuei lui Șfefan cel Mare. Reprezentantul Austriei nu s-a achitat încă de misiunea sa numai pentru că ministrul de esterne lipsește pentru moment din București, dar întrebarea relativă i se va pune d-lui Sturza numaidecât îndată ce se va fi întors la post.

Cititorii noștri știu de ce soi a fost discursul care a izbucnit din d. Grădișteanu. S-au afirmat lucruri pe cari nu ne obicinuisem a le auzi decât de la membrii Irredentei din Italia, iar impresiunea penibilă pe care-a trebuit s-o producă 'n Austria se adaoge încă prin faptul că în prezența regelui s-a ținut discursul, ba chiar lui i s-a adresat. D. Petre Grădișteanu, care a vorbit cel din urmă la banchet — în favorul căruia însă ora înaintată se poate invoca ca circumstanță atenuantă — a ridicat un toast în sănătatea provinciilor surori Bucovina, Banatul și Transilvania, cari ar fi lipsind încă, din nefericire, Coroanei României, dar cari poate nu-i vor lipsi totdauna. Apoi, adresându-se către rege, zise: „Frumoasă este coroana voastră, Sire, dar mai lipsesc încă câteva mărgăritare din ea; fie ca ele să înmulțească într-o zi podoaba Coroanei Voastre!“ „L'Independance roumaine“, după care cităm și noi, adaoge că regele Carol ar fi ciocnit cu d. Grădișteanu și i-ar fi strâns mâna zâmbind.

Cumcă o asemenea întâmplare nu poate luneca fără urmă pe lângă guvernul austriac înțelege oricine. Asemenea acte de sinceritate prea izbesc în buna cuviință internațională pentru ca să le lași să treacă fără reprimandă și găsim cu cale și în regulă ca reprezentantul nostru din București să primească avizul de-a se informa mai de-aproape de la d. Sturza asupra acestui discurs de banchet. Nu ne îndoim o clipă că ministrul de esterne se va sili a face declarații cari să satisfacă. El o datorește nu numai demnității Austriei, ci și interesului bine înțeles al țării sale, care e avizată a trăi în pace și prietenie cu Austria și care desigur n-are nici un motiv de-a vedea sporindu-se prin provocațiuni nesocotite ale unor patrioți prea aprigi acea rea voință pe care România a produs-o deja prin atitudinea ei în cestiunea dunăreană.

D. Grădișteanu nu va provoca nici un război între Austria și România; ministrul de esterne se va lepăda de dânsul fără îndoială. Dar ideea pe care-a rostit-o cu atâta nesocotință, la un loc atât de nepotrivit, nu bate câmpii numai în capul d-sale, ci în multe altele și, atunci când vinul i-a dezlegat limba, a dat numai espresiune unei idei care ne revine în toate visurile megaloromâne. Dar e foarte periculoasă această frumoasă idee; nu atât pentru Austria, care va ști desigur să-și mănție posesiunile în contra României, ci pentru compatrioții d-lui Grădișteanu mai cu seamă. Vaza Austriei nu sufere tocmai mult dacă un senator român mănâncă la desert câteva provincii, dar bunele relațiuni între monarhia noastră și România se pot zgudui dacă s-ar repeta prea des asemenea aluziuni flămânde la proprietatea noastră.

Ne-ar părea foarte rău de una ca aceasta, căci, cu toată disensiunea care desparte pentru moment Austria de România, cu toată îndărătnicia ce se opune la București în contra deciziunilor Conferenței de la Londra, credem că e o necesitate politică ca între Viena și București să existe relațiuni bune.

România e singurul stat al Peninsulei Balcanice care nu e slav; singurul care nu-și întemeiază toată speranța, tot viitorul, toată existența pe sprijinul Rusiei. După cel din urmă război Bucureștii s-au putut convinge cât plătește amiciția rusească, cum diplomația rusească răsplătește ajutorul dat la vreme de nevoie.

Sârbi, muntenegreni și bulgari privesc cu speranță și încredere la Petersburg; spiritul lor național arată, ca acul magnetic, pururea spre miazănoapte.

Ei s-ar confunda bucuroși în imperiul universal pe care-l predică apostolii panslavismului; ar privi fără durere cum naționalitatea lor proprie dispare în cea rusească.

România însă, remarcabil avanpost latin în Orient, are voința tare și îndreptățită de-a duce o viață proprie națională; numai cu îngrozire se gândește la eventualitatea de-a fi înghițită de Rusia.

Alianța cu Rusia n-a fost considerată la București din alt punct de vedere decât ca mijloc necesar pentru a ajunge la scopul eliberării și autonomiei naționale.

De când le-a câștigat pe acestea, România se silește cu îngrijire a le și păstra.

Ea veghează cu zel ca nimeni să nu i se prea apropie și toată posomorârea în cestiunea dunăreană se reduce poate la faptul că ea nu vrea să sufere nici măcar aparențele unei știrbiri a suveranității sale.

Un stat tânăr cu asemenea sentimente e avizat a sta bine cu un vecin puternic care n-are nici cea mai depărtată intențiune de-a-i știrbi independența, în orișice privire ar fi. Convingerea aceasta o au chiar bucureștenii. Oricât de mare-ar fi neîncrederea pe care ocuparea Bosniei și Herțegovinei a produs-o între popoarele slave ale Peninsulei Balcanice, nici cei mai aprigi adversari ai noștri din România n-au afirmat că am fi având de gând a anexa părți ale Regatului sau c-am fi aspirând măcar a exercita o influență, asupra politicei lui precum a exercitat-o într-adevăr Rusia de la anul 1855 până la 1879.

Din contra; Austria e acea putere care poate oferi un sprijin României când patronatul Rusiei prea s-ar face simțit la București.

Dacă România va fi silită într-o zi să se refugieze în brațele Austriei nu va avea teamă de a fi sugrumată în ele, precum i s-ar putea întâmpla în cele rusești.

Dar nici Austria nu are motive mai mici de-a cultiva relațiuni bune cu România. Celelalte state balcanice nu vor fi nicicând amice sincere ale monarhiei noastre. Pe noi nu ne înșeală nici măcar amabilitatea din Belgrad și știm unde ar înclina Serbia dac' ar trebui s-aleagă ca din senin între Austria și Rusia.

Oricât de slavofilă ar fi deocamdată politica noastră internă, ea nu va câștiga nici o inimă în Peninsula Balcanică și, dacă e vorba să căutăm a câștiga amici pe acolo, desigur nu ne vom îndrepta privirile nici la Cettinie nici la Belgrad, ci numai la București.

Austria și România au marele interes comun de-a mănține pana pe care istoria și etnografia a înțepenit-o între Rusia și slavii de sud; pentru Austria conservarea României e aproape tot atât de importantă ca și pentru România însăși.

Așa ceva nu se schimbă întru nimic prin discursuri superflue a d-alde d. Grădișteanu și acei oameni din România cari gândesc ca d-sa ar fi mult mai folositori patriei lor dacă s-ar convinge de vechiul proverb german: „Tăcerea e de aur“.

Cât despre conversațiunea pe care reprezentantul nostru o va avea în curând cu d. Sturza, am dori ca ea să fie insuflată de spiritul conciliațiunii.

Din cauza unui toast spus în stare cheflie Austria se va certa tot atât de puțin cu România precum nu se turbură relațiunile noastre cordiale cu Italia pentru că o seamă de sanguinici nesocotiți răgușesc strigând după Tretin și după Triest.

Am reprodus în întregul său articolul din „Neue freie Presse“. Tonul său liniștit, frazele sale binevoitoare la adresa guvernului României, care fac contrast cu atitudinea întregei prese de peste Carpați, nu ne lasă nici o îndoială asupra originei lui oficioase. „Neue freie Presse“ este un împăciuitor. El vrea să înlesnească guvernului românesc calea esplicațiunilor și a scuzelor. După războinicul P. Grădișteanu, care a fost însărcinat să mângâie sentimentul unui șovinism factice și să încălzească nițel primirea foarte rece la care cu drept cuvânt regele și guvernul său se așteptau la Iași, iată pe blândul și încovoiatul d-l Sturza care trimite înainte pe „Neue freie Presse“ ca să-i ceară audiență de la ministrul de la Ball Platz.

Nu luați în seamă pe acest nesocotit, zice d-l Sturza prin organul său „Neue freie Presse“ noi suntem buni amici ai Austriei, buni vecini. Vedeți, n-avem decât un singur inamic, un singur adversar comun: pe Rusia. Iertați-ne, iertați-ne! Iartă-i, zice „Neue freie Presse“, și de astă dată. Mă port eu garant pentru dânșii. Nu vor mai face. Se vor purta bine d' aci înainte.

Această rusofobie cu timp și fără timp este semnul caracteristic al articolelor inspirate de Ministerul nostru al Afacerilor Străine. D-l Sturza pare iscălit în acest articol ca și când l-ar fi redactat în persoană. Noi vom zice d-lui Sturza: înțelegem până la un punct oarecare necesitatea de a împăca susceptibilități diplomatice pe cari singuri le-ați provocat prin imprudența voastră. Ați vrut în fața lui Ștefan cel Mare să ridicați piticia voastră până la înălțimea marelui Domn și, neputând a-i aduce prinos mari și nobile fapte, i-ați adus declamațiuni seci și provocări după masă, fără să vă gândiți că după beție vine deșteptare și că beția cuvintelor e mai periculoasă decât a vinului. A doua zi v-ați trezit cu doftorul la căpătâi și cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la București ceea ce ai adorat la Iași!

Astfel nu făcea Domnul Ștefan când sărea din Suceava și da piept la patru hotare. Dânsul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-au văzut cerând iertare decât de la Dumnezeu. Dar aste timpuri sunt trecute!…

Să caute d-l Dimitrie Sturza să împace pe acei pe cari cu nesocotință i-a atins. Însă îi dăm o povață amicală: închinându-se Austriei și cerând iertare cum i se cuvine, să se ferească să atingă pe ceilalți vecini ai noștri, tot atât de dârji și de puternici; să nu mai inspire multe articole în felul celui din „Neue freie Presse“ căci de! Cine știe! Să nu fie silit mâine să facă scuze și Rusiei…

❦

[24 iunie 1883]

Comparat cu tonul liniștit și plin de demnitate pe care organe oficioase și neoficioase din Viena l-au avut fată cu extravaganțele din Iași ale d-lui Grădișteanu tonul articolului de mai la vale din „Pester Lloyd“ este impertinent, iar ideile sunt tixite de cele mai sfruntate neadevăruri istorice și politice.

Pe acest ton sunt din nefericire ținute toate apreciațiunile câte ne vin din partea maghiarilor sau mai bine a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică.

Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psicologică articolul din „Pester Lloyd“ am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică și politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, dacă nu putem descoperi originea etnopsicologică a impertinenței parveniților ovrei, cunoaștem însă bine istoria română, maghiară și polonă și ne rămășim a nimici punct cu punct toate neadevărurile politico-istorice afirmate de „Pester Lloyd“.

Deocamdată iată articolul foii oficioase din Pesta:

Toastul pe care senatorul Grădișteanu l-a ținut la banchetul festiv din Iași merită o atențiune oarecare nu numai prin cuprins, ci și prin corelațiunea împrejurărilor în cari s-a rostit, dacă nu de altceva măcar pentru a arăta printr-un exemplu eclatant și în lumina adevărului cam ce fel de relațiuni de „bună vecinătate“ sunt cele dintre monarhia noastră și statul român.

Ni se zice ca o scuză în adevăr că nu prea trebuie să ținem seamă tocmai de cel din urmă dintre toastele unui banchet, de vreme ce dispozițiunea cheflie a celor de față trebuie să fi ajuns la culme.

Dar ne mai aducem aminte și de zicătoarea, asemenea adevărată, in vino veritas¹ (în vin adevărul) și observăm anume că graiul cel neîngrădit al senatorului șovinist n-a făcut alt decât a spune-n gura mare ceea ce mișca inima celor de față.

¹ „Pester Lloyd“ atribuie un înțeles cu totul greșit locuțiunii in vino veritas. Ea a luat naștere în Polonia sub influența latinității medie și nu înseamnă de loc că „la vin spune omul adevărul“.

Din contra, nu există stare mai amăgitoare în privirea caracterului decât cea de beție. Cel sincer devine mincinos, cel fricos se laudă cu curajul, cel vesel devine plângător, cel tăcut vorbăreț.

Deci: in vino non est veritas.

Proverbul are cu tot alt înțeles. La germani, la slavi, la românii din suta a șaptesprezecea asemenea existau între amici dueluri de beție, lupte frățești de încercare în băutură din cari să se vază care pe care-l va culca mai întâi la pământ.

Deci in vino veritas însemnează „nu-ți amăgi pe amic la băutură; pe când el bea în realitate tu nu turna vinul pe mânecă, pe gulerul cămășii sau pe după spate, pentru ca el să bea mai mult decât tine și să-l biruiești prin înșelăciune. — Adevăr la vin!“ Cantemir (Descriptio Moldavie) descrie un duel de acest soi, petrecut la Focșani între un moldovean și un muntean, zice el. O probă că în asemenea ocazii omul își schimbă firea e d. Grădișteanu însuși. Senatorul acesta e același Grădișteanu care, la 1867, își bătea joc prin coloanele și caricaturile „Scrânciobului“ tocmai de ideea pe care la chef a preconizat-o. (Nota red. T.)

Între cei de față se afla însă și regele Carol al României. Prezența lui devine, în fața acestui toast, de-o semnificațiune caracteristică prin împrejurarea că dânsul a ciocnit grațiozamente cu oratorul, i-a strâns zâmbind mâna și abia după aceea a părăsit sala.

Discursul senatorului constituie însă o provocare directă la adresa Austro-Ungariei.

D. Grădișteanu a îndrăznit a ridica un toast.

„Pentru provinciile surori ale regatului nostru (român) și anume pentru Bucovina, Transilvania și Banat, cari, din nenorocire, lipsesc încă dintre odoarele Coroanei noastre (române), dar care nu vor lipsi poate pentru totdauna“.

Apoi se adresează direct către Rege și zice:

„Frumoasă e Coroana Voastră, Sire, dar îi lipsesc încă unele mărgăritare. Fie ca într-o zi ele să mărească podoaba ei.“

După această tiradă nerușinată, Regele în adevăr s-a retras, dar se 'nțelege că, în împrejurările amintite mai sus, proprii a ne pune pe gânduri.

Cine crede că senatorul Grădișteanu n-a esprimat decât părerea sa individuală și se mângâie cu speranța ce-o au mai mulți oficioși din Viena că relațiunile asupra banchetului sunt inexacte sau că avem a face numai „c-o colosală lipsă de tact a oratorului“, iar nu c-o dușmănoasă demonstrațiune politică contra împărăției vecine; cine are această naivă credulitate cu acela în adevăr nu vom discuta.

„Credința omului e împărăția sa cerească“, zice proverbul german.

Noi din Ungaria însă avem motive de-a ne păzi bine.

Ridicarea monumentului pentru Ștefan Vodă cel Mare al Moldovei n-a fost nimic decât o demonstrațiune șovinistă.

Istoria e în perplexitate dacă e vorba să se dovedească în ce consistă mărimea acestui vasal al coroanei Ungariei (?!).

Infidelitate, nestatornicie, pradă, esploatare crudă a unor ocaziuni întâmplătoare sunt departe de-a da cuiva dreptul la un epitet glorificator.

Dar în această privire, cei din București și Iași pot face ce poftesc.

Mai puțin cuviincios e însă când în institutele de învățământ ale României se predau neadevăruri istorice patente (?). Astfel citim în mult întrebuințatul manual al lui Treb. Laurian asupra Istoriei românilor (edițiunea a patra p. 310 et sq.) că Ștefan Vodă a nimicit oastea craiului unguresc Mateius (Corvinus) la Baia în Moldova și l-ar fi pus pe fugă pe rege (25 noiemvrie 1467), deși tocmai contrariul e adevărat (?) și, deși Ștefan Vodă a fost acela care a cerut printr-o solie iertare regelui și a jurat credință suveranității coroanei Ungariei (?), regele Matei a mănținut nestrămutată această suveranitate, asemenea predecesorilor săi, și e caracteristic pentru istoriografia șovinistă și tendențioasă din România că acest raport juridic de vasalitate a amândoror Principatelor dunărene cătră Coroana Ungariei se reface cu bună știință (?!).

În lumina unei asemenea desfigurante istoriografii Ștefan Vodă din Moldova și Mihai Viteazul din Țara Românească au fost ridicați prin panglicării la rolul de reprezentanți ai unei politici independente și naționale române și politica aceasta se pune înaintea tinerimei ca țintă vrednică de dorit a tuturor aspirațiunilor.

Din nenorocire scrutarea și istoriografia maghiară a neglijat până acuma a da atențiune deplină raporturilor de stat și relațiunilor Coroanei Ungariei către fostele ei țări vasale (Bosnia, Serbia, Bulgaria, Țara Românească și Moldova).

Secțiunea istorică a Academiei Maghiare de Știință precum și Societatea Istoriografică ar afla multe probleme interesante, politicește chiar însemnate, a căror soluțiune abia s-a 'ncercat pân' acum în mică parte.

Dar să ne întoarcem la faimosul toast al d-lui Grădișteanu. Am zis mai sus că nu vedem în el emanațiunea unei „colosale lipse de tact“, nu vederile individuale ale unui politician cu mintea pe dos sau palavrele unei inspirațiuni de șampanie.

Noi vedem în acest toast și-n purtarea Regelui confirmarea unui program politic care de mult nu mai este un secret pentru noi. Acest program se predică pe față în școli, se predică în întruniri și în Camera Deputaților, se proclamă zi cu zi în gazetele de orice nuanță, începând de la cele mai radicale și sfârșind cu cele mai strict conservatoare și strict oficioase.

În iulie 1881 scria … „Republica Ploieștilor“:

„Visul de aur al românilor este de-a întemeia un puternic stat român care s-ajungă de la Nistru pân-la Tissa, de șa marginile Galiției până la Dunăre, și care să cuprinză Basarabia, Bucovina, Transilvania, Moldova, Țara Românească și Banatul Temișorii… Aceasta e coroana pe care voim a o pune pe capul regilor sau a conducătorilor noștri“.

(Ne mirăm de enorma îndrăzneală a d-nilor de la „Pester Lloyd“ de-a cita anume o foaie care n-a existat niciodată în România, și foaia și citația par a fi invențiuni gratuite. Nota red. T.)

Oare acest program nu este identic cu cel proclamat de d. Grădișteanu în fața Regelui?

Se 'nțelege; c-o deosebire caracteristică: Basarabia, această a patra dintre mărgăritarele ce lipsesc Coroanei române, senatorul anexioman n-a pomenit-o deloc.

În Iași substratul politic e rusofil (?), aci domnește evangelia despre protecțiunea puternică a țarului drept-credincios căruia România trebuie să i se arunce în brațe din momentul în care s-ar isca un război între Rusia și Austro-Ungaria.

Astfel ne vestiră foile române mai deunăzi și-n acest chip s-au motivat necesitatea fortificațiunii României în contra Austro-Ungariei (?) și sporirea artileriei române. E vorba ca Regatul României să devie un aliat căutat și, fiindcă domnii de lângă Dâmbovița n-au pierdut încă cu totul spiritul de afaceri al Fanarului, își zic în socoteala lor că cele trei mărgăritare ce mai lipsesc și pe cari le posedă Austro-Ungaria au o valoare mai mare și sunt mai apetisante decât mărgăritarul basarabian pe care, în cazul unei fidele alianțe îl așteaptă ca prezent de la mărinimia rusească.

Asemenea fantazii i se par copilăroase apusanului dar în Orient altfel stau lucrurile. Aci fantazia și apetiturile au cârma 'n mână. Pasiunea dominează, rațiune și dreptate sunt vorbe fără de 'nțeles. Cine măsură Orientul cu măsura europeană se 'nșală. Acest fapt constatat prin esperiență trebuie relevat îndeosebi și cu privire la România.

Atât la noi cât și în Viena suntem în prada unei grave erori în privirea României; roadele s-arată pe zi ce merge.

Pentru numeroasele servicii pe cari monarhia noastră le-a adus în multe rânduri vecinei Românii n-am cules în schimb decât batjocură, dispreț și amenințare directă.

Această purtare a României față cu noi nu s-a ameliorat de când noua coroană română împodobește creștetul unui Hohenzollern.

Europa a rămas pân' acum străină de politica noului regat și va rămânea și de acum înainte cu toată pretențioasa latinitate a românilor. (?)

Zi cu zi ni se vestesc șicane nouă la cari sunt expuși în România cetățenii noștri, negoțul și comunicațiunea noastră, produsele industriei noastre.

Oare starea aceasta de lucruri să se declare în permanență?

Cu cât mai mare e îngăduirea ce-o exercităm față cu neastâmpărații oameni de lângă Dâmbovița cu atât li se umflă creasta, cu atât mai nerușinate sunt pretențiunile și cererile lor.

Iar ceea ce se vorbește sau se scrie în București, în Iași, oriunde în România în contra Ungariei și a Austriei află cale în Transilvania și în Ungaria de sud-est și e întâmpinat cu aprobare din partea multora, cu simpatie deplină.

Să nu ne înșelăm prin corespondențe oficioase de domolire și să ne lămurim o dată faptul că în România se face o politică care e dușmănoasă monarhiei noastre. (?)

Consecuențele unui asemenea fapt urmează de sine.

❦ AUSTRIA ȘI GUVERNUL NOSTRU

[26 iunie 1883]

„Neue freie Presse“ de la 22 iunie vine și confirmă știrea că guvernul austro-ungar nu s-a mulțumit cu comunicatul din „Monitorul oficial“ român privitor la rodomontadele roșii din Iași. Numita foaie scrie, între altele:

Întâmplările de la banchetul din Iași preocupă necontenit lumea diplomatică. Cabinetul vienez a declarat oficial că nu se poate mulțumi cu comunicatul apărut în „Monitorul oficial“ din București și, în sensul acesta, la 20 iunie deja, ministrul de externe a însărcinat pe ambasadorul austro-ungar, baronul Mayr, să ceară de la guvernul român declarațiuni pozitive și precise.

După cum ne încredințează foaia vieneză, mai ales cei din Pesta sunt îndârjiți, nu atât contra celor vorbite de d. Grădișteanu, ci contra discursului pronunțat la Iași de d. C.A. Rosetti, care a numit pe regele Carol „Rege al românilor“. Regele a răspuns la acest discurs, ce s-a reprodus și în „Monitorul oficial“, ca fiind unul din discursurile oficiale.

Acum mărgăritarele d-lui Grădișteanu și Rigatul d-lui Rosetti reclamă de la guvernanții noștri tot atâtea genuflexiuni și umile rugăciuni de iertare!