Din periodice/Din Timpul, iulie 1880

Jump to navigation Jump to search
Din Timpul, iunie 1880 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Timpul, iulie 1880
Din Timpul, august 1880


[1 iulie 1880]

În n-rul de marți, 24 iunie, ziceam următoarele: „Cititorul nostru știe că sau ne-am abținut de-a da consilii guvernului în politica esterioară, sau am pregătit opinia publică în senzul în care se putea presupune că guvernul însuși o voiește. A face — în opoziție fiind — politica esterioară ni se pare un lucru prea gingaș în împrejurările complicate și în calea spinoasă pe care are a o parcurge biata țara noastră, atât de rău bântuită fără vina ei de câte ori alții se ceartă peste capetele noastre și peste noi. Departe de orice visuri aventuroase și gândind numai la păstrarea celor ce ne-au putut lăsa strămoșii, noi ne-am mărginit aproape la un singur sfat, dat părintește, fără ură în contra cuiva, fără înclinare pentru altcineva. Acest sfat era: de-a nu accentua simpatii fățișe pentru vro una din puterile mari, căci numai noi le vom plăti. Nici una din puterile mari nu are gustul sau interesul de-a-și strica sau încorda relațiile de dragul ochilor celor frumoși ai d-lui C.A. Rosetti, ba nici chiar de dragul țării. Îndată ce ne grămădim pentru a esploata rivalitatea ce-o presupunem că există între ele, dispun neapărat rău pe una, fără ca iubirea celeilalte să fi aflat vreun spor considerabil“.

Am arătat apoi că din nefericire guvernul radical n-a știut nicicând să aprețuiască această linie tradițională de purtare, ci, manifestând înclinațiuni fățișe când pentru unele din puteri, când pentru altele, va fi în imposibilitate de-a face un pas în politica noastră exterioară și în urma acestei paralizii în afară precum și a istovirii dinlăuntru va fi silit să se retragă.

La acest articol „Românul“ răspunse prin o polemică pe care am relevat-o deja în numărul trecut.


Mare bucurie și dulce speranță arată partida conservatoare, prin organul ei „Timpul“, că zilele guvernului d-lui Brătianu ar fi numărate, fiindcă, nu l-ar mai voi străinătatea.


Nicăiri în articolul nostru nu se manifestă nici bucurie, nici speranță.

De acolo o mulțime de insinuațiuni perfide, la cari am răspuns deja, deși — între noi vorbind — nu meritau nici un răspuns. „Românul“ o știe mai bine decât oricine că, dacă există un partid care nu s-a răzimat nicicând pe străinătate, e cel conservator. Polemica pe acest teren ar fi de prisos. Noi am constatat faptul că guvernul, din nefericire, s-a discreditat prea mult în ochii unora din puteri, fără a se acredita în ochii altora. Azi putem spune mai mult: nu numai că nu poate face un pas în politica sa exterioară, dar, pe lângă aceasta, întâmpină pretutindinea dificultăți ce i se creează anume lui și numai lui.

Astfel, la 16 iunie c., d. White, ministrul plenipotențiar al Marei Britanii, a prezintat guvernului nostru o notă a ministrului său de externe. Această notă privește o datorie a Turciei pentru construirea liniei Cernavodă-Chiustenge.

Înainte de-a se întruni încă Congresul de la Berlin s-a format un tribunal de arbitri care avea a decide afacerea aceasta. Arbitrii au condamnat pe Turcia la plata a 180.000 livre sterline (4.500.000 fr.). Între acestea Dobrogea s-a cedat României, deci Anglia își adresează cererea sa cătră România.

E prea adevărat că România nici este, nici poate fi obligată de-a păzi un contract stabilit odinioară între Turcia și o companie englezească, pe cât e de adevărat că un asemenea contract inter alios nu ne privește câtuși de puțin. Dar, pe cât de nedreaptă e cererea, pe atât de caracteristică este pentru a dovedi poziția guvernului față cu străinătatea.

O nouă dificultate este cea a despăgubirilor datorite particularilor pentru stricăciunile făcute de armata imperială în trecerea ei prin țară. Guvernul rusesc voiește întâi înapoiarea celor opt milioane tăinuite pe care le-a împrumutat guvernului nostru, adecă bani cheltuiți de mult și a căror urmă nu se știe.

Relațiile între România și Bulgaria asemenea nu sunt de natură a ne bucura de influența diplomatică pe care puterile indispuse o exercită în contra noastră la Sofia. „Neue freie Presse“ primește din București știrea că


zilnic sosesc la Ministerul nostru de Război plângeri din partea diferiților comandanți asupra multiplelor provocațiuni și a actelor de dușmănie comise de bulgari. Mai cu seamă însă s-a plâns colonelul Cruiescu, comandantul întâiului regiment de infanterie de la Ostrov, și a declarat că a trebuit întreaga autoritate a superiorilor pentru a opri pe soldați de la întrebuințarea puștei. Se mai discută și un alt raport al aceluiași colonel. Doi ofițeri ruși ce servesc în miliția bulgară a venit de curând de la Silistria la Ostrov și, fiind cam cu toane bune într-un hotel, au declarat mai multor ofițeri români ce erau față că timpul românilor va trece curând în Dobrogea. Îndată ce se va efectua unirea cu Rumelia răsăriteană, bulgarii își vor lua și țara aceasta, deslipită de la ei. Această perspectivă nu tocmai fericită dete ocazie unui ofițer român de-a întreba pe cameradul rus dacă într-adevăr bulgarii au acest plan, ceea ce rușii dovediră prin enumerarea unor amănunte în adevăr interesante. Dintr-acestea rezultă că bulgarii au de gând a procede într-un mod cu totul rațional. Vro împrejurare oarecare se va lua drept pretext pentru a spori garnizoana din Silistria. Guvernul român, din precauțiune, va întări Ostrovul și Arab Tabia, ceea ce va neliniști pe bulgari și-i va face să sporească și mai mult puterea din Silistria. Urmând nouă măsuri de precațiune din partea românilor, amândouă părțile vor sta în fine față-n față, gata de război. Bulgarii s-ar bucura însă de neprețuitul avantaj că în Silistra au unde grămădi trupe și cai, muniție, proviant și altele de ale războiului, pe când românii n-au p-acolo alt adăpost decât câmpul limpede.


Nu dăm acestor informațiuni o importanță mai mare decum au, dar ca dovadă că totuși au oarecare însemnătate servesc chiar măsurile de precauțiune pe care guvernul însuși le-a luat pân-acum.

Pe lângă acestea se adaugă retrezirea ca din senin a cestiunii mănăstirilor închinate, datorită desigur la instigațiuni mai puternice decât acelea ale Patriarhiei, apoi neizbutirea misiunii d-lui Dim. Brătianu. În esență putem spune numai atâta, că d. Dim. Brătianu avea misiunea de-a împăca grupul format de Anglia, Franța și Rusia și de-a atenua în ele răul efect făcut de manifestațiile de înclinațiune a guvernului nostru pentru politica balcanică a altor state. Nu i-a succes de loc aceasta, cu toate că în cestiunea „uniformei“ sau a „fracului“ puterile apusene s-au arătat foarte îngăduitoare.


[2 iulie 1880]

Se știe că marele partid liberale-naționale ar voi să aibă odată un minister pur al său, în care să nu intre elemente străine, ca d-nii Boerescu, Cogălniceanu ș.a. Situația fiind limpede astăzi, e natural ca d-nii Fleva, Giani, Campiniu ș.a. să aibă dorința nemărturisită de-a purta și ei portofolii sub braț, de-a fi în capul mesei, cum se zice. Dorință legitimă; dar vai, marele maestru al politicei și esterne și interne nu poate renunța de-a compune cum va voi caleidoscopul cabinetului, o trestie tremurătoare sub suflările inspirației sale diplomatice.

Cei nemulțumiți cu ministerul s-au fost grupat în jurul celor patru viceprezidenți, cu intenția hotărâtă de-a nu acorda cabinetului lucrul cel mai de căpetenie … bugetul.

Adunarea însă, știind că bugetul e izvorul tămăduirilor și doftoria întăritoare a partidului, l-a votat în ruptul capului, de zburau capitolele și paragrafii ca stâlpii de telegraf când călătorești cu drumul de fier.

De atunci, mulțumită închiderii sesiunii, situația s-a mulcomit, fără a se limpezi. Marele partid tot n-a ajuns de-a vedea compunându-se un ministeriu pur roșu; d-nii Campiniu, Fleva și Giani sunt încă tot fără portofolii.

Dacă ne permitem a aminti cititorului unele scene din Parlament, din timpul votării bugetului și a demisiei celor patru viceprezidenți, o facem mai mult de hazul lucrului, fără vro altă pretenție.

Iată dar câteva probe de parlamentarism radical:

D. președinte: Astăzi s-a depus și raportul pentru bugetul Ministerului de Rezbel; raportul care s-a depus acum nu este tipărit.

Voci: Nu avem trebuință de tipărirea raportului.

D. P. Ghika: Cer cuvântul pentru ordinea zilei.

D. președinte: D-lor, știți că ordinea zilei nu se poate schimba fără învoirea miniștrilor.

D. P. Ghika: Este, d-lor, o demisiune care s-a dat de câteșipatru d-ni vicepreședinți ai Camerei și asupra căreia sîntem datori să luăm o rezoluțiune imediat.

D. președinte: D-nii vicepreședinți nu sînt aci, d. Chițu s-a dus până la Academie, iar ceilalți lipsesc.

D. P. Ghika: Aceasta nu face nimic, căci, ca persoane, am toată stima ce datorim acestor persoane cari au fost vicepreședinte ale Adunărei, trebuie să ne gândim d-lor, că nu avem nici un vicepreședint și prin urmare nu putem lăsa Camera în această situațiune.

Rog pe onor. Cameră să ia o hotărâre în această cestiune și să procedem imediat la alegerea vicepreședinților, ca astfel să putem continua votarea bugetelor pe o cale regulată … (întreruperi, zgomot).

D. G. Fărcășanu: Nu se poate.

D. Ghika: Nu se poate fiindcă nu vrea d. Fărcășeanu, dar majoritatea Camerei o vrea și acum afirm că vorbesc în numele majorităței…

Voci: Cine v-a autorizat? De unde știți că majoritatea voiește?

D. președinte: D. Chițu s-a dus până la Academie, dar va veni îndată, ceilalți d-ni vicepreședinți lipsesc.

D. Villacrose: D. președinte ar trebui să deschidă discuțiunea asupra acestei cestiuni care este la ordinea zilei și să-i dăm o soluțiune.

D. președinte: Nu o am la ordinea zilei; și după regulament nu se poate schimba ordinea zilei fără învoirea guvernului.

Voci: Este de sine la ordinea zilei. (zgomot)

D. președinte: încă o dată vă declar, d-lor, că nu este pusă această cestiune la ordina zilei.

Voci: Cerem noi să se pună și s-o discutăm imediat.

D. R. Campiniu: D-lor deputați, mai toți d-nii deputați cari au vorbit ieri în această materie au conchis să se ceară esplicațiuni de la d-nii vicepreședinți asupra motivelor ce-i fac să demisioneze. Până acum d-nii vicepreședinți nu au dat nici un fel de esplicațiune.

Voci: Au dat.

D. B. Campiniu: Nu au dat esplicațiuni formale și pe câtă vreme esplicațiuni formale nu esistă noi sîntem în pozițiune a crede că d-lor își retrag demisiunea.

Rog pe onor. Cameră să binevoiască a aștepta venirea d-lor vicepreședinți și atunci vom aviza, iar până atunci să trecem la lucrările ce avem la ordinea zilei.

Voci: închiderea discuțiunei.

D. P. Ghika: D-lor deputați, am văzut cu mare părere de rău că d. Campiniu, care face parte din majoritate, când este în cestiune onoarea partidului liberal vine sub scrupul de considerațiuni cari sînt foarte legitime și pe cari le împărtășesc și eu, vine și cere să se amâne soluțiunea acestei cestiuni, care este de demnitatea Camerei a se rezolva cu un moment mai înainte … (zgomot, întreruperi)

Voci: Nu se poate schimba ordinea zilei fără încuviințarea guvernului.

D. P. Ghika: În cestiunea de față schimbarea ordinei zilei nu privește pe minister, ne privește pe noi, majoritatea și, cu toată simpatia ce avem pentru guvern, cerem ca această cestiune să se pună la ordinea zilei, ca să primească imediat o soluțiune.

(Se pune la vot închiderea discuțiunei și trecerea la ordinea zilei, și se primesc).

D. președinte: Fiindcă d. ministru [al] Cultelor și Instrucțiunei Publice nu este aci, vom începe cu bugetul Ministerului de Rezbel.

D. N. Fleva: Iată amendamentul meu: „Propun ca diurna comisarului general să se reducă la 800 lei pe lună și să se reducă ajutoarele la unul cu 400 lei și un ajutor cu 200 lei, un ușier cu 80 lei precum și suprimarea chiriei de 400 lei“.

(Se pune la vot amendamentul d-lui Fleva și se adoptă).

D. ministru de externe: Declar, d-le președinte, că răspunderea, după primirea amendamentului d-lui Fleva, nu va fi a mea.

D. N. Catargiu: Mai înainte de a pune bugetul la vot vă rog să întrebați pe d. ministru de externe dacă primește amendamentele introduse.

D. ministru de externe: În urma primirei amendamentului prin care se reduce leafa comisarului și se suprimă chiria localului declar că nu primesc bugetul.

D. G. Chițu: D-le președinte, depun la oficiul d-v. demisiunea d-lui D. Giani, a d-lui N. Fleva și a mea din funcțiunea de vicepreședinți ai Camerei și vă rog să binevoiți a face să i se dea citire. (D. C. Poroineanu, dă citire următoarei demisiuni:)


„Domnule Președinte,
Convinși că între noi și onor. majoritate nu mai există acea comunitate de idei și de vederi atât de necesară în rezolvarea mai multor cestiuni de prima importanță ce sînt astăzi la ordinea zilei, vă rugăm, d-le președinte, să binevoiți a comunica onor. Adunări că demisionăm din vicepreședenția cu care ne-a onorat și pentru care, și de astă dată, nu lipsim a-i arăta viua și profunda noastră recunoștință.
Primiți, d-le președinte, încredințarea înaltei noastre stime și considerațiuni.
G. Chițu, D. Giani, Nicolae Fleva“.


D. I. Agarici: D-le președinte, în urma acestor demisiuni, crezând de datoria mea de a lăsa libertatea Camerei ca să facă o alegere conformă cu spiritul de care este animată, mă unesc și eu cu ceilalți trei d-ni vicepreședinți și vă rog a primi și demisiunea mea.

D. președinte: D-lor, pun la vot demisiunea d-lor vicepreședinți.

(Adunarea refuză aceste demisiuni).

D. G. Chițu: D-le președinte, sînt autorizat din partea celorlalți trei colegi ai mei a declara onor. Adunări că noi persistăm în demisiune.

D. Al. Lahovari: Ar fi bine ca, atunci când patru vicepreședinți socotesc de datoria dumnealor a se retrage din mandatul ce Camera le-a încredințat, să vină la tribună a da motivele acestei retrageri … (întreruperi)

D. G. Chițu: Le-am dat.

D. Al. Lahovari: Le-ați dat, dar mi se pare că sînt cam vagi; ați zis că este neînțelegere între majoritate și între d-v.; aceasta este foarte vag și ar fi bine să fim luminați asupra divergințelor ce există între d-v. și majoritate.

D. P. Buescu: D-lor deputați, totdauna biuroul este sincera expresiune a majorității. Acum, când onor. d-ni vicepreședinți își dau demisiunea, se înțelege că atunci este oarecare neînțelegere între ideile cari au fost mai nainte și între ideile cari predomnesc azi această majoritate? Avem noi trebuință, majoritatea, să cerem ca acei d-ni vicepreședinți să ne spună lămurit care este cauza acestei demisiuni?

Apoi, este vreunul din d-v., din majoritate, care să nu știe care este cauza?

Voci: Eu nu știu nimic.

Voci: Nici eu; nici eu.

D. P. Buescu: Îmi pare foarte rău; d-v. știți care este cauza; prin urmare nu aveți cuvânt să ziceți nu știm; o știți foarte bine și prin urmare este de prisos a o mai declara.

(Zgomot. Ședința se suspendă pe 20 de minute).


(Ședința se redeschide peste 20 minute).

D. R. Campiniu: D-lor deputați, demisiunea in corpore a d-lor vicepreședinți ai Adunărei este pentru noi, majoritatea, o surprindere, mai cu seamă când ea este întemeiată pe considerațiuni de neînțelegeri; acele neînțelegeri pentru mulți din noi sînt necunoscute.

Voci: Pentru toată majoritatea.

D. președinte: Nu întrerupeți, vă rog, lăsați să mergem cu liniștea ce ne impune situațiunea.

D. R. Campiniu: Nu ne așteptam ca onor. vicepreședinți, cari cunosc spiritul minorității și tendințele ei, să le dea această ocaziune puțin favorabilă pentru vicepreședinți.

D-lor, ce fapte, ce lucrări s-au produs în sânul acestei onor. Camere cari să fi probat o divergență de opiniuni și de vederi între d-nii vicepreședinți și majoritate? …

Voci: Nici una.

D. R. Campiniu: Eu nu cunosc nici una. Sînt fapte misterioase? Sînt mobile ascunse? Sînt motive neavuabile cari fac pe d-nii vicepreședinți să se retragă?

Aceasta este o altă cestiune. S-au schimbat oare domniele lor așa încât cred că nu mai pot fi vicepreședinți? Pe cât timp nici un fapt n-a probat până acum vro dizidență între majoritate și d-nii vicepreședinți eu sînt de opiniune a respinge aceste dimisiuni.

D. președinte: S-au respins, dar domniele lor au răspuns că persistă în demisiune.

D. Campiniu: Atunci, d-le președinte, fiindcă noi nu sîntem mulțumiți pe simpla afirmație că este disidență între noi și d-nii vicepreședinți, noi îi vom considera încă ca făcând parte din majoritate și responsabili de toate actele făcute de majoritate. Prin urmare eu nu văd nici un motiv a le primi demisiunea fără a ne da explicațiuni și fără a ne arăta motivele cari-i fac să se despartă de majoritate.

D. P. S. Aurelian: Aș propune să facem un apel călduros și frățesc la acești bărbați, cari sînt dintre fruntașii partidului liberal, ca să binevoiască a se explica cu noi și a ne arăta motivele ce i-au putut îndemna să ia o asemenea hotărâre; trebuie să fim mai înainte de toate lămuriți asupra cestiunei și de aceea v-aș ruga să binevoiți a lăsa în suspensiune primirea sau respingerea demisiunei, pentru ca să vă puteți pronunța (întreruperi) în mai bună cunoștință de cauză decât ați putea-o face acum.

Să se suspende orice deciziune și să lăsați timpul material colegilor noștri ca să se consulte cu majoritatea.

Se observă că, dacă ședința secretă ținută de „noi majoritatea“ ar avea loc la Cameră, are dreptul să vie și reacțiunea la ea.

Voci: Nu se poate.

O voce: Atunci la chir Constantin.

D. Vernescu: Nu este treaba noastră ce are să facă majoritatea. Noi ne ocupăm a ști dacă este ședință sau nu și deseară.

Acum aud c-aveți să țineți o ședință secretă deseară. Procedura aceasta nu știu cum s-o numesc.

D. N. Catargiu: Voiesc să-și suspende demisiunile și să dea concurs d-lui președinte?

Voci: Nu vor. Nu vor.

D. președinte: Pun la vot propunerea d-lui Aurelian, ca deseară să avem noi majoritatea o întrunire în ședință secretă.

Voci: În care local?

Voci: Aci.

(zgomot infernal, întreruperi)

D. Dimancea: Majoritatea a hotărât că deseară este ședință. Dar majoritatea găsește cu cale, pentru interesele majorității, ca deseară să nu mai fie ședință. Rămâne dar ca majoritatea să se adune unde-o pofti.

Propun ca deseară să nu fie ședință.


Aceste scene nu sunt lipsite de trăsături comice. Dar, abstracție făcând de la ele, se constată întâi tendența eliminativă a partidului roșu, apoi adâncimea crizei care s-a născut atunci și durează până astăzi, cu toate că „noi majoritatea“ a ținut o ședință secretă „pentru interesele majorității“, iar asupra tuturora se constată, prin vacanța atâtor portofolii, neputința d-lui Brătianu de-a-și reconstitui cabinetul numai din elemente roșii.

Întrebarea cea mai naturală ce răsare din toate acestea e: poate o criză ministerială să țină atât de mult fără să-și afle o soluțiune?

Formula cauzală a acestor întâmplări, fie-n mare fie-n mic, e următoarea: Incapacitatea e sub radicali erijată în titlu de merit, mărginirea și neștiința brevetate ca titluri de recomandație. Toți fiind egali în privirea acestei părți negative, e natural ca toți să aibă ambiția de-a servi patria în rangurile cele mai înalte, de vreme ce nu există între roșii nici o inteligență superioară care s-ar impune prin sine însăși. De aceea, de la începutul formării ministerului Brătianu, cabinetul s-a transformat într-un caleidoscop care ne arată rânduri-rânduri prefacerea personalului chemat a-l compune, prin trecerea prin ministeriu, fiecare la rândul său, a tuturor corifeilor din orta. Lucrul a ajuns o mare greutate de învins pentru d. Brătianu, din cauza neputinții în care se află de-a putea satisface destul de repede nerăbdarea tuturor nulităților marelui partid. Supărarea celor ce rămân în așteptare devine din ce în ce mai mare, precum am văzut-o manifestându-se în scenele de comedie reproduse mai sus.

Dar ce e de vină la toate acestea țara? Slăbiciunea imanentă a guvernului înlăuntru și, ca rezultat al unei politici aventuroase, slăbiciunea în afară, mizeria administrativă, tăinuitele scabroase afaceri, toate acestea se resimt în țară, deși mijlocul constituțional de-a le înlătura ar fi ca sau d. Brătianu să-și formeze odată un cabinet statornic și solidar responsabil pentru toate actele lui, sau în fine să lese această sarcină unui altuia, care n-ar avea a ținea seamă de ambițiile tuturor nulităților.


ÎNVĂȚĂMÂNTUL ELEMENTAR ÎN ARDEAL
[3 iulie 1880]

Pe când la noi literatura didactică e în mare parte obiect al speculei din partea și a învățătorilor și a librarilor, și zilnic se înmulțesc acele coale tipărite fără folos pentru școală, dar de un folos cu atât mai mare pentru autori, în Ardeal și Ungaria, departe de-a fi lăsată pe mâna speculanților, formează obiectul serioaselor preocupațiuni a oamenilor celor mai luminați ai poporului românesc. Se-nțelege că și la noi există lăudabile escepții; sunt autori cari nu copiază numai cărți străine, ci gândesc ei singuri când scriu și cari au deci calificațiunea pedagogică necesară, sunt pe de altă parte și firme de librari cari la editarea de cărți au în vedere și calitatea. România oficială cheltuiește milioane pe an pentru instrucție și cu toate acestea școalele rurale, întreținute de stat, există în cele mai multe locuri numai pro forma, iar cele din oraș, în loc de-a produce oameni, produc postulanți. În loc ca un spirit nou de muncă și iubire de adevăr să intre în școalele vechi, au rămas din contra spiritul vechi, de pricopseală și înaintare prin meseria înșirării negramaticale de vorbe pe hârtie. Ca și din școalele noastre vechi, și din cele nouă tot logofătul „Coate-goale“ iese.

Nu așa în Ardeal.

Simplii muncitori ce vin de acolo știu uneori carte mai temeinică decât unii directori de școale primare de aici, nemaivorbind de numărul nesfârșit al învățătorilor sătești de la noi, dintre cari cel mult 5% sunt acătării. Pe când apoi în Ardeal inspecțiunea școlară e încredințată unor oameni cu înaltă cultură clasică și cu calificațiune pedagogică, la noi advocați de școală veche, cu 4 clase primare, cari nu știu citi și scrie bine, administrează învățământul chiar în centrele cele mari, necum în județe depărtate.

Caracterul general al epocei actuale din România e funcționarismul, dar în lupta pentru a parveni nu învinge nicicând cel mai capabil, ci totdeuna cel mai netrebnic.

Astfel și funcțiile în administrația învățământului sunt privite ca niște sinecure pe cari titularul le esploatează pe cât este în slujbă, căci fiecine știe și s-a convins demult că de-ar lucra sau n-ar lucra, de și-ar împlini sau nu datoria, e cu desăvârșire egal. Dat afară tot va fi dacă va veni alt ministru; pus în funcție iar va fi dacă societatea anonimă de esploatare din care face parte va veni la putere.

Nu vom fi nedrepți. Există și la noi oameni cu cunoștințe pedagogice sau cel puțin cu talent și instincte pedagogice, există chiar grupuri întregi de asemenea oameni. Dar ceea ce fac ei e absolut independent de administrația statului, e pură întâmplare.

Ar fi putut să fie și să nu fie; despre partea statului și îndeosebi a ministerului sub care stau nu le-a venit încurajare, ci din contra cele mai mari neajunsuri.

Asupra cauzelor acestor rele nu ne vom opri. Constatăm numai că începutul fusese sănătos, dar că dezvoltarea ulterioară, prin deplasarea generală a claselor, a fost din cele mai rele. Din momentul în care din buni profesori de liceu s-au făcut răi profesori de universitate și din bacalaureați îndoielnici profesori de liceu soarta învățământului era compromisă.

Cu totul alt efect face asupră-ne învățământul din Ardeal. Deosebirea radicală între acesta și al nostru e că învățământul românesc de acolo, în loc de-a fi sprijinit de guvern, ceea ce s-ar întâmpla în orice altă țară, e din contra combătut de el și nu primește nimic de la stat, ci e susținut prin contribuțiuni de bunăvoie din partea comunităților confesionale. Deși susținut de biserică cu mijloace modeste, i se mai și impune învățarea unui obiect și greu și absolut nefolositor dezvoltării elevilor, învățarea unei limbi radical deosebite de cele europene, inculte, c-o literatură săracă, condamnându-se astfel școalele confesionale la o muncă de Sisif, la o pierdere de vreme cu dresarea într-o limbă c-o fonologie imposibilă, ceea ce va avea de rezultat tâmpirea minții și alterarea organelor graiului.

Nespus de multe sunt dar piedecile cu cari poporul nostru are a se lupta pentru înaintarea lui și nu este de loc de mirare dacă în multe au rămas îndărăt. În Țara Românească și Moldova are a se lupta cu ignoranța și cu corupțiunea stăpânitorilor săi, cu acea lipsă de caracter și de patriotism, triste și neînvinse rămășițe ale epocei fanarioților cari nu pot fi nici șterse nici înlăturate prin miile de fraze democratico-politice cari întunecă văzduhul și mințile; în Austro-Ungaria cel puțin, întru cât s-atinge de sferele învățătorești și clerice, caracterul e mai intact, dar aci se opun alte greutăți: ici tendențe de maghiarizare, colo de germanizare, toate zădarnice, după a noastră părere, dar toate având de rezultat moral împiedecarea culturii poporului, de rezultat material sărăcia sau stagnațiunea lui economică.

Câteodată ni se pare că nu i-a mai rămas poporului românesc decât un singur chip de-a scăpa: ultima ratio. Dar pentru aceasta ar trebui să fie mai primitiv decum este astăzi. În genere toate virtuțile omului corespund cu defecte tot atât de pronunțate. Natura blândă și lesne guvernabilă a poporului nostru are, drept corelat rău, lipsa de putere de reacțiune; dovadă e că niște oameni curioși ca frații maghiari își pot face de cap în patria comună de sub coroana lui Sf. Ștefan.

Noi într-adevăr nu împărtășim tonul plângător al câtorva organe de preste Carpați. Având în față un adversar, există două probabilități: sau te poți scăpa de el sau nu. Dacă poți, fă-o; dacă nu, nu te mai plânge, ci rabdă bărbătește. Plângerile tale îl încurajează.

Acestea toate am găsit de cuviință a le espune pentru a arăta variile inconveniente cu cari cultura română are a se lupta și dincoace și dincolo de Carpați. Cu atât mai frumoasă și mai întăritoare de suflet este priviliștea biruinței, line dar necontenite, a învățământului românesc din Ardeal. Părintele protosincel Ilarion Pușcariu ne dă în prefața Principiilor de pedagogie liniamentele unei istorii a învățământului român popular din Ardeal.

Și acest învățământ, ca și multe alte lucruri bune, se datorește inițiativei acelei nobile și neuitate inimi de monarh, lui Iosif II. Printr-un rescript din 14 iulie 1875 se-nființează oarecum școala română răsăriteană.


[4 iulie 1880]

Una din nenorocirile acestei țări este că toate nulitățile pretențioase câte aspiră la portofolii nu știu nimic alta decât Codul, n-au învățat decât cum să facă paragrafii să se bată în capete. Cu toată neștiința lor, îi vedem însărcinându-se cu orice funcție a statului, chiar cu acelea cari cer de la titular cunoștințe tecnice sau speciale de resort. Astfel un advocat care în viața-i n-a fost nimic alta decât advocat devine director de drum de fier, un altul ministru al învățăturilor, un al treilea diplomat ș.a.m.d. Prototipul acestui universalism nimic mai puțin decât universal e însuși șeful partidului, d. I. Brătianu, cu deosebirea numai că d-sa nu este nici advocat, va să zică nici Codul nu-l știe măcar. D. Brătianu pretinde a se pricepe la toate. La Finanțe voiți? Unul este, altul ca d-sa nici nu se pomenește. La Război? Mai cu seamă și mai ales atuncea când este război chiar. La Lucrări Publice? Oricând, numai răscumpărări de drum de fier să fie la mijloc. La Interne? Îl vedem în adevăr ce-i plătește geniul administrativ, mai ales înconjurat de ceata Mihălescu-Chirițopol-Simulescu și cum i-o mai fi chemând.

Dar cazul izolat al d-lui Brătianu ar fi numai un problem interesant din punct de vedere psicologic dacă n-ar găsi imitatori din ce în ce mai mulți. Unul din acești imitatori e actualul ministru de finanțe, d. Câmpineanu. E prea adevărat că n-are cineva decât să-l vază ca să se convingă, chiar necunoscând pe Lavater, că îndărătul măștii acesteia nu este absolut nimic. Cu toate acestea a perândat c-o egală și universală ignoranță mai multe ministerii, între cari și pe cel de finanțe. În timpul discuției asupra proiectului de Bancă Națională d-sa nu s-a distins prin lumina consiliilor sale de financiar, iar, după ce proiectul a devenit lege și a început a se realiza, meritul d-sale a consistat în luarea unor măsuri cu totul stângace, al căror rezultat a fost nemulțumirea generală a publicului și o mare confuzie, prin retragerea din circulațiune a mijlocului celui mai elementar al ei, al monetei divizionare.

Perturbațiunea cauzată prin măsura escrierii unui termen prea lung pentru acoperirea acțiilor băncii, abuzul cu procurele comis de înalți funcționari ai statului, repartiția convenită și de mai nainte pusă la cale a acțiilor asupra membrilor ortalei, toate acestea, pe lângă imoralitatea procederilor și incompatibilitatea lor cu natura impersonală a statului, sunt agravate încă de turburarea adusă în circulațiunea bunurilor prin retragerea cu totul de prisos a monetei divizionare din piață. D. Câmpineanu, în înalta sa înțelepciune financiară, a dispus ca banca să nu primească decât aur, bilete ipotecare și monetă națională de argint. Aur se înțelege de la sine; ar fi trebuit chiar să nu se primească decât numai aur; la biletele ipotecare s-ar opune deja o mulțime de scrupule, dar cele mai multe se opun la primirea monetei naționale de argint, eschizându-se rubla.

Monetă națională de argint!

Înainte de toate n-o avem. Monetă națională de argint ar fi piesele de cinci franci a căror batere s-a votat, dar nu se va realiza, de vreme ce s-a hotărât a se bate în țară și se știe că, îndată ce nu se poate face vro mică daraveră cu confecționarea ei în străinătate, ambiția de a avea monetă națională devine foarte deșartă pentru un patriot roșu.

Așadar nu avem decât câteva milioane de monetă divizionară în piese de o jumătate, de unul și de doi franci, care, neavând valoarea legală, deci nestând, în privirea aliagiului, în raportul legal cătră aur, se caută astăzi cu multa aviditate pentru a fi depusă în pivnițele Băncii Naționale. Prin aceasta însă nu rămânem decât cu ruble, cu jumătăți de ruble și cu gologani. Toată lumea suferă din cauza lipsei de monetă divizionară, fără ca încai banca să câștige ceva prin aceasta, de vreme ce grămădește în lăzile ei o monetă ce nu are valoarea înscrisă pe ea, o monetă care-n cazul cel mai bun e egală, dacă nu inferioară, rublei.

Cu cât se succed termenele plătirii integrale a sumelor semnate la bancă, cu atâta lipsa de monetă divizionară devine mai simțitoare, încât nu e departe momentul în care să vedem apărând în piețele noastre monetă divizionară străină, precum sferturile de rublă rusești. Atunci vom recădea în starea în care eram acum douăzeci de ani, când piața noastră era inundată de moneta divizionară a tuturor statelor din lume, vom vedea piața devenind arena de joc a unor piese demonetizate, precum erau sfanții, sfănțioaicele, orții, puișorii ș.a.

Sfertul de rublă a și început să reapară cu o naivă suficiență în piață, deși nu are curs legal. Lipsa lui de valoare nu-și afla alt egal decât în lipsa de valoare a însuși ilustrului d. ministru de finanțe, în care nu știm ce să admirăm mai mult, beatitudinea cu care se crede chemat a face lucruri ce nu le pricepe sau ignorarea celor mai elementare noțiuni de economie socială.


[5 iulie 1880]

Dacă mult ocupatul și cu multe lefi înzestratul primar al capitalei adaogă 20% asupra taxei licenței băuturilor spirtoase — opoziția e de vină. Ce logică o mai fi și cea a ziarelor guvernamentale nu mai înțelegem. Conform unei legi din 1875 comuna are dreptul de-a percepe două zecimi asupra dărilor cătră stat. Dacă această dispoziție e bună sau nu, dacă acei bani le trebuiau comunelor sau nu pentru organizarea unui serviciu regulat al percepției e o cestiune de importanță secundară. Dacă n-a trebuit, atunci e de mirare de ce în patru ani de guvernare roșie nu s-au abrogat legea, ceea ce era și simplu și ușor pentru majorități atât de docile, când nu sunt la mijloc portofolii ministeriale. În realitate însă d-nii liberali-naționali, precum se numesc, speculează cu legile ca cu orice alt interes public. Când sunt a se face alegeri, când popularitatea e amenințată țin legile in suspenso; iar după ce s-au efectuat alegeri județene, comunale sau generale, atunci lacunele bugetelor, ale izvoarelor de tămăduire ale roșilor, golurile doftorici întăritoare îi silesc să iasă cu legea în față și să pretinză ceea ce pân-acuma uitaseră, ca din întâmplare, să pretinză.

Atât organele guvernamentale cât și cele opoziționale au criticat, fiecare din punctul său de vedere, această sporire cu 20 la sută a taxei asupra băuturilor. Noi din parte-ne, oricât am fi de contrarii unui nou impozit, criticăm pur și simplu această jucărie cu legi în vigoare, această suspendare a lor fără ca ele să fi fost abrogate, această amânare a perceperii unei dări pentru cauze politico-electorale. Se-nțelege că, după ce cercurile interesate se deprinseseră a vedea legea aceasta căzând în desuetudine, ele să se simtă atinse în mod neplăcut de reintroducerea ei și suntem cei din urmă a zice că cei interesați nu ar avea tot dreptul să se plângă.

Dar în sfârșit unde o să ducă acest straniu mod de guvernare? Alegătorii știau prea bine că există o lege prin care comunele sunt autorizate a percepe două zecimi. Consiliul comunal ține deci asupra lor atârnată ca sabia lui Damocle această dare, gata totdeuna de a o lăsa să cază pe ei. Mai mult: consiliul comunal, silit de trebuințe materiale, voiește în sfârșit să perceapă darea; organul guvernamental îi spune să n-o facă, căci se pot întâmpla alegeri noi, de astă dată în Parlament poate. Noi nu ne mirăm deloc de fineța cu care „Românul“ aruncă și aceasta asupra partidului conservator. Ziarul guvernamental nu face alta decât a-i da astfel indirect primăriei un sfat: „Nu pune dări… dar fă datorii, precum face guvernul. Datoriile le vor plăti ca totdeauna conservatorii“.

Oare nu e tot astfel cu finanțele statului? Biletele ipotecare, necunoscuta datorie flotantă, sporul cu 30% a bugetului cheltuielelor în patru ani numai, toate aceste vor crea o situațiune care nu se va putea limpezi decât prin împrumuturi nouă, prin dări nouă. Guvernul roșu o știe aceasta foarte bine, dar se ferește ca de foc de-a dicta o dare nouă, ci se-mprumută într-una, mai cu samă pe sub mână, nu prin împrumuturi consolidate. Abia când va cădea de la putere se va vedea haosul financiar în care va fi lăsat țara.


[6 iulie 1880]

Cititorul nostru își va aduce aminte că, în timpul în care se discuta anexarea Dobrogei la România, am ales espresiile cele mai tari cu putință pentru a mișca pe guvern de-a nu nenoroci provincia aceasta cu regimul administrativ arbitrar și corupt care bântuie restul țării. Era destul de-a ne-nchipui pe Mihăleștii, Chirițopolii, Simuleștii de toate categoriile, era destul de-a ne gândi la ignoranța și perversitatea deplină care formează azi un titlu de recomandație pentru guvern spre a fi numit cineva în administrația țării pentru a prevedea cu exactitate aproape matematică rezultatele la care vom ajunge întru fericirea acelor sălbatici, precum numea odinioară presa guvernamentală pe locuitorii provinciei.

Iată că în fine și „Românul“ recunoaște că administrația e cu desăvârșire slabă și nepăsătoare, că administrația financiară e din ce în ce mai nechibzuită, că această stare de lucruri se urmează întocmai, ba poate și mai rău în anul curent: ca, prin o adevărată anomalie, administrația domeniilor, rău pregătită și în imposibilitate de-a face o bună administrație fără studii prealabile, fără o sistemă, așază și percepe impozite, tot atât de rău concepute la așezare și mai cu deosebire rău urmărite și rău încasate. Astfel administrația domeniilor au așezat o taxă asupra vitelor în așa mod încât mulți crescători de vite au trecut cu turmele lor în Bulgaria și toți amenință a trece dacă nu se va aduce îndreptare.

Astfel — zice tot „Românul“ — tocmai poporațiunea românească emigrează în Bulgaria.

Am trebui să fim mulțumitori ziarului guvernamental pentru aceste destăinuiri. Nu se poate într-adevăr o critică mai amară a întregului sistem care ne stăpânește decât faptul că din România, c-o populație atât de rară, emigrează tocmai românii din cauza guvernului lor propriu, ca să scape de ai lor. Atât scrierile economice ale d-lui Ioan Ghica, cât și acele ale d-lui Xenopol observă că în multe sate românii, cari au atâta iubire pentru pământul lor, își părăsesc vetrele și ogoarele, își iau lumea-n cap spre a scăpa de sarcinele ce apasă asupră-le și de vexațiunile administrației. Tot astfel am prevăzut și în privirea Dobrogei că se vor despopula cafenelele pentru a se implea biurourile administrației de acolo, că inepția și arbitrarul cunoscut al păturei catilinare din societatea noastră va face pe locuitori să-și ia lumea-n cap. „Genabet-tacâm“ a numit un turc administrația română când a văzut că un director de prefectură din Dobrogea, comițând mai multe înșelătorii, a scăpat de urmărirea păgubașilor, punându-se sub bandiera austriacă a unui vapor; „genabet-tacâm“ va fi zis când d. Brătianu a luat chiar apărarea acelui om, pentru a mănținea prestigiul administrației române.

Sub domnii noștri vechi se popula țara prin înmulțire și imigrațiune; azi, în secolul al XIX-lea, sub regimul corupt al libertății rosetești, populația scade în orașe, stagnează în sate, ba locuitorii găsesc că regimul turcesc chiar a fost mult mai bun decât cel național român și iau lumea în cap denaintea tristei generații pe care România a produs-o în jumătatea a doua a secolului nostru.

În loc de-a lăsa provincia în statu-quo, precum era sub turci, și a îngădui ca din dezvoltarea necesităților ei naturale să răsară forma organizațiunii ei viitoare, s-a întins numaidecât asupra-i acelaș sistem de esploatare neomenoasă care despopulează și sărăcește România întreagă.

În Bulgaria emigrează turci și imigrează bulgari, în Serbia emigrează albaneji poate și imigrează sârbi; în România imigrează sârbi, bulgari, evrei ș.a. — numai românii ies. Natura blândă și atât de lesne guvernabilă a poporului nostru găsește insuportabile sarcinele ce i le impune guvernul său propriu.

Cu toate acestea ziarul guvernamental se numește, în mod pretențios, „Românul“, esclusivul român, subliniat, precum zicea bătrânul Eliade; țara se numește „România“, guvernul e românesc. Nu știm, zău, dacă sistemul actual, prelungindu-se în infinit, nu ar avea de rezultat o deplină suplantare a rasei ce locuiește în țările noastre prin alte rase, străine, cari să poată suporta guvernul Brătianu-Mihălescu.


[6 iulie 1880]

„Binele public“ ne aduce știrea că d. Ioan Brătianu, în călătoria de la Viena și Berlin, a promis guvernului austriac să revină asupra strămutării vămii române de la Ițcani la Burdujeni.

Într-adevăr, la poalele dealurilor pe cari se află orașul Sucevei, ruinele castelului domnilor Moldovei, precum și biserica Mirăuților, zidită de Alexandru cel Bun, se află satul Ițcanii, atât de vechi ca Moldova însăși. Miron Costin povestește cel puțin că Dragoș, în legendara sa vânătoare după bour, ar fi aflat aci lângă apa Sucevei pe un prisăcar, anume Iațco, după neamul căruia se numește satul Ițcanii. În fața Sucevei, însă pe hotarul nostru, se află, iar la poala unei ridicături de deal, târgușorul Burdujenii. Pe lângă meritul de-a fi un loc istoric, Ițcanii, deși pe pământ austriac, aveau avantajul de-a adăposti, în localul gării, pe lângă vama austriacă și pe cea română. Răul cel mare nu consista, după noi, în chiar aranjamentul acesta, precât în desele conflicte la care el da loc. În timpul Congresului de la Berlin, evreii, acești adevărați stăpâni ai Bucovinei, insultau pe călătorii români, ba a avut loc chiar mai multe păruieli între strănepoții lui Sem și între cei ai lui Iafet, păruieli în care iafetiții ieșeau biruitori, însă nu fără a se compromite întrucâtva neutralitatea unei gări care adăpostea cu egală nepărtinire vămile a două state deosebite.

Guvernul român a mutat așadar vama de la Ițcani la Burdujeni, ca să nu se facă pricină. A urmat într-adevăr un protest, cam fără cuvânt, din partea negustorilor intermediatori din Ițcani, dar la urma urmelor interesul fiind, se vede, mai puternic decât certurile naționale, onorabilii comisionari a amenințat pe guvernul lor de-a emigra în România, adecă în țara în care n-au drepturi, pe care o urăsc, de-a părăsi adecă prisaca lui Iațco și de-a roi spre fericiții Burdujeni.

Se vede că ceea ce pentru noi n-ar fi un câștig e cu toate acestea pentru Austria o pierdere. De-acolo făgăduința d-lui Brătianu de a strămuta vama îndărăt la Ițcani, lucru pe care nu-l aprobăm.

E prea adevărat că guvernul austriac, întru cât îl atinge și spre deosebire de cel maghiar, arată azi înclinațiuni hotărâte pentru români, atât pentru cei din țara noastră, cât și pentru cei din Bucovina. Numirea unui mitropolit cu iubire atât de pronunțată pentru cultura poporului său, făgăduința contelui Taafe de-a introduce în liceul confesional din Suceava limba română ca limbă de propunere sunt dovezi vii că împărăția vecină simte nevoie de sprijinul politic al elementelor sale istorice, al elementelor cari au tradiții hotărâte și o iubire dezinteresată de patrie, bazată pe aceste tradiții, spre deosebire de elementul acela care, răspândit asupra monarhiei întregi, are deviza d-rului Tomașciuc: cultură cosmopolită și ubi bene ibi patria.

Cu tot respectul însă ce-l simțim pentru nobilele silințe ale acelui dezinteresat om de stat, a acelui bărbat căruia Curtea vieneză îi încredințează conducerea afacerilor ori de câte ori situația e turbure și se cere un patriotism mai presus de vederile strâmte ale coteriilor politice, a căror țintă nu e nicicând armonia între popoare, ci exploatarea lor neomenoasă din partea unor elemente cosmopolite, totuși nu vedem încă destule cuvinte pentru a acorda Ițcanilor o favoare pe care partea interesată, „întrepozitarii și comisionarii“, n-o merită deloc. Vom dovedi-o aceasta prin puține cuvinte.

În unul din anii trecuți un arhiduce a vizitat Suceava. Înălțimea Sa Imperială s-a mirat cum în vechea reședință a domnilor Moldovei, într-un județ curat românesc, într-o parte de țară în care se vorbește numai românește, în fine într-o școală susținută din veniturile averilor mănăstirilor române din fosta eparhie a Rădăuților limba de propunere nu e cea română. În sfârșit, după repetate făgăduințe ale ilustrului d. Stremayer, vestit prin arta de a făgădui în deșert, Camera provincială a Bucovinei a repetat cererea în anul curent, încât făgăduința poate că se va împlini.

Ce face însă consiliul comunal al cetății Sucevei, compus, se vede, din elementele internaționale descrise mai sus? O meschinerie. Amenință că, îndată ce se va introduce limba de propunere română în liceu, consiliul nu va mai da lemnele și eclerajul necesar; bineînțelegându-se, știind că această amenințare e copilăroasă, căci fondul religionar care cheltuiește mii cu școala, n-ar refuza sutele pentru încălzire și iluminare, dar numai și numai pentru a dovedi ce de rând le e onorabila conștiință când e vorba ca un pătrar de milion de suflete să aibă, cu banii lor și a strămoșilor lor, un neînsemnat institut secundar de învățământ, un liceu.

Deși nu ne amestecăm din principiu în cearta naționalităților de peste Carpați, știind prea bine că orice vorbă bună spusă din parte-ne nu face decât să-ngreuieze lupta conaționalilor noștri cu elementele adversare, totuși, fiind aci vorba de o favoare pe care guvernul nostru o poate sau nu acorda — nu împărăției vecine, căci de ea nu e vorba — ci îndeosebi celor interesați din Suceava și Ițcani, am crede de cuviință că e mai bine ca acești onorabili domni să fie puși în neplăcuta poziție de-a se obicinui cu barbara Românie în original, căci atunci s-ar deprinde poate a respecta și pe aceia dintre compatrioții lor cari n-au avut fericirea de-a fi meniți din naștere la circumciziune.


[8 iulie 1880]

Lumea asta ar mai trece ea dacă toate păsurile și toate nenorocirile ți s-ar întâmpla încai sans phrase. Dacă ți se-ntâmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinșii amici îi va veni mâncărime de limbă și-ți va ținea la căpătâi un discurs cât toate zilele; dacă te lovește vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuților, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îți mai îngreuiează încă sarcina vieții. Nu a fost lipsit de isteție muritorul acela care, pentru întâia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci și răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferințe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe când ți le dă.

Astfel s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învățământul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenților de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roșie s-au închis peste nouă sute de școale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplânge ignoranța deplină a personalului didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu știu scrie corect și, cu toate acestea … d. Hăsdău, d. Vasile Boerescu, având a ținea discursurile funebre ale unui învățământ în asemenea condiții, au găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat.

Ba mai mult încă.

„Românul“ găsește că


mari sunt progresele făcute în învățămîntul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învățămîntul, pe atunci privilegiul cîtorva, astăzi este la dispozițiunea oricui în orașe și, în cîtva, răspîndit și în sate.


Se-nțelege. Școalele rurale înființate de bătrânul Grigore Ghica din Țara Românească erau pe atunci privilegiul câtorva.

Foaia „Învățătorul satului“, care a început a ieși la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia și alții, foaie care se ocupă numai cu școala sătească și e mult mai bine scrisă decât gazetele de azi, se datorește epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira dacă cele dintâi școale românești, datorite Mariei Teresiei și lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspirațiuni a d-lui C.A. Rosetti și dacă ni s-ar spune că Șincai, Petru Maior și Lazăr au început cariera lor prin a fi ciraci la redacția „Românului“, asemenea d-lor Carada și Costinescu.

D. Hasdeu, în discursul făcut, cu ocazia distribuirii premielor, a împărțit cultura școlară a românilor în trei faze: teocratică, aristocratică și… democratică, din care aceasta din urmă se datorește în Moldova lui Asaki și Săulescu, în Țara Românească lui Lazăr și Heliade. O împărțire frumoasă, dar care spune prea puțin. Cumcă în mănăstiri se învăța mai mult ori mai puțină carte e prea adevărat, însă această cultură numită teocratică era totodată și … democratică. De vreme ce orice creștin, fără deosebire de rang, putea să învețe carte în mănăstiri de se făcea sau nu călugăr, școala nu era monopolul clerului. Cât despre cultura aristocratică, ea asemenea nu merită un nume atât de pompos. În toți timpii clasele mai avute au făcut abstracție de la școalele publice, preferând instrucția privată, ca una ce garantează creșterea mai bună a copiilor.

Noi nu ne vom sfii a zice că înaintea învățământului public și gratuit, accesibil pentru toți, nu exista în genere învățământ, iar acest învățământ public nu se datorește inițiativei românilor. Inițiativa s-a luat mai întâi dincolo de Carpați, mai cu seamă sub Maria Teresia și Iosif II. Lazăr însuși era un product al epocii iosefine, ca și profesorii pe cari Asaki i-a adus la școala din Socola. Avem înaintea noastră caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de țăran, care învăța la Socola în anul 1810. Din aceste se vede lămurit influența școalelor latinești ale Apusului.

Aceste caiete încep cu gramatica românească, apoi urmează retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblică, catehismul creștinesc, în fine istoria generală. Inițiativei Curții din Viena i se datorește așadar învățământul democratic atât dincolo de Carpați cât și dincoace, iar dacă „Românul“ dorește numaidecât o epocă de regenerare în care am intrat și de la care „mari sunt progresele făcute“, atunci nu citeze anul 1848, care n-are pentru școală nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru întemeiarea învățământului, și epoca lui Cuza Vodă, pentru înmulțirea școalelor, o înmulțire fără tranziție, făcută, din nenorocire, în detrimentul calității lor.

Ca principiu general cată să admitem că învățământul, pre cât a câștigat în estensiune, pe atât a pierdut în intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevărat, ca la acest popor care — când e vorba de cultură — cată să-l luăm ca întreg, nu există nici știință, nici literatură. Cataloagele librarilor sunt pline de tipărituri făcute cu scopul lucrativ de-a le desface în școală, cărțile de știință sau literatură se tipăresc în vederea unui premiu academic, știința și literatura, câtă se face la noi, se face numai cu paguba de timp și bani a acelora ce se ocupă cu ea, dacă nu sunt oameni cu apucături destul de dibace de-a da operelor lor un relief pe care nu-l merită și de a le lăsa să fie plătite direct sau indirect din … bugetul statului.

Nu mai vorbim despre efectele sociale ale învățământului nostru. Ele sunt de-a dreptul dezastruoase. Arta atât de răspândită a înșirării negramaticale de vorbe pe hârtie deschide celui ce-o posedă toate căile de înaintare în viața publică, începând de la scriitorul sătesc și sfârșind cu consiliarii tronului. Astfel activitatea intelectuală a generației actuale pare a se mistui în singura direcție a câștigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenței morale pe cari le deschide atotputernicia demagogică, în socoteala însă și cu paguba poporului. O imensă plebe de aspiranți la funcțiuni, iată ce au scos la lumină învățământul democratic.


[9 iulie 1880]

Oricât de mult laude și-ar aduce partidul guvernant prin foile sale proprii, relele cari bântuie țara sunt atât de generale încât, mărturisite în mod oficial, precum au fost, ele dovedesc că e peste putință ca, cu un sistem ca cel de față, țara să nu dea îndărăt și să nu ajungă la istovirea puterilor sale.

E dovedit că bugetul cheltuielilor statului s-a urcat în patru ani cu 30 la sută. Această urcare stă însă în vreun raport cu înmulțirea producțiunii, cu îmbunătățirea culturei agricole, cu înmulțirea numărului muncitorilor măcar? Nu. Producțiunea e aceeași, sau mai mică, cultura agricolă se face azi în același chip ca acum două sute de ani, numărul muncitorilor scade și, cu tot regresul acesta pe toate terenurile, bugetul cheltuielilor statului se urcă cu peste 30 la sută.

E dovedit asemenea că balanța comercială e nefavorabilă. Toată munca țării nu ajunge să acopere exigențele orașelor; se importă mai multe valori de peste graniță decum se exportă.

Deși se pare că balanța comercială n-ar sta în legătură cu viața politică a unei țări, totuși s-ar înșăla acela care ar tăgădui cu totul nexul cauzal între orice fenomen economic pe deoparte și între sistemul de idei ce stăpânește o țară. Venind roșii la putere, se înmulțesc funcțiunile, se măresc lefurile patrioților — dovadă sporiul cu 30 la sută al bugetului cheltuielilor și sporirea analogă a oricărui buget comunal și județean. Oriunde există buget public, fie-n comună, fie în județ, în stat, la spitaluri, resursele sunt strânse cu mâna de fier a patriotismului subliniat, toți patrioții se-nțolesc. E însă evident că un patriot înțolit e exigent, că devine consumator de articole de lux din străinătate. Închipuiască-și acum cineva câteva mii de patrioți deveniți boieri mari prin favorurile ce și le acordă singuri și va putea calcula aproximativ milioanele ce cată să iasă din țară pentru a face pe patrioți să semene a scoși din cutie. Când vin d-nii Rosetti-Brătianu la putere se creează o nouă clasă consumatoare, care cade ca locusta asupra țării: clasa patrioților. Atunci din paraclisieri se fac deputați, din stâlpi de cafenele oameni mari. Precum importul și consumația se mărește în timpul unei invazii, tot astfel, când vine invazia roșie în viața publică, când mii de oameni noi încep a trăi din iubirea ce o au pentru bugetul patriei, consumația de lucruri importate cată să se mărească, importul cată să se urce și să întreacă chiar exportul. E prea adevărat că, dacă clasele rămân aceleași, o schimbare de guvern nu poate avea influență asupra balanței comerciale. Dar la noi venirea roșilor la putere e totuna cu o declasare generală. Clasele avute și inteligente sunt înlăturate de la controlul afacerilor publice și de la partea ce li se cuvine în conducerea statului și, în locul lor, se substituie o clasă nouă, care voiește să trăiască bine și să se îmbogățească în socoteala statului: clasa patrioților.

Pentru a face parte din această clasă nu se cere nimic, ba încă cu cât e mai mare minusul cu atât mai mare patriot ești. Dacă de ex. un patriot a-nvățat ceva e suspect în ochii coreligionarilor săi politici; dar cu cât va ști mai puțin, cu cât va avea mai puțin, cu atât mai mare patriot este, încât ultima espresie a celui mai înalt patriotism e Serurie de ex. Boierimea spontanee a mii de Serurii și Pătărlăgeni înmulțește clasa consumătoare, însutește apetiturile oricărui membru al marelui partid, iată dar secretul sporirii cu asupra de măsură a importului de articole de lux.

E dovedit asemenea că școalele rurale scad. În patru ani de guvernare roșie au scăzut cu nouă sute și mai bine, adecă cu 30 la sută. Se vede oarecare legătură între sporirea bugetului cheltuielilor cu 30 la sută și scăderea școalelor cu 30 la sută. Se-nțelege. Ce trebuie să-nvețe mojicul carte! Dacă patrioții nu știu carte, începând de la miniștri și generali, apoi țăranul să știe gramatică și aritmetică, să-l întreacă pe d. Dim. Brătianu sau pe Generalul Cernat? Nu se poate una ca asta. Unde ar rămânea atunci ierarhia între badea Ion și un ministru plenipotențiar la Constantinopol, sau un general? Să sperăm deci că, progresând în minus ca în acești patru ani, peste alți câțiva ani nu vor mai exista de loc școale rurale.

Mai e constatat că mortalitatea populațiunilor e foarte mare. Orașele dau îndărăt, satele stagnează, sărăcia populațiunilor române din țară e din ce în ce mai mare. Singura clasă înfloritoare e cea a patrioților.

Iată dar starea fericită de lucruri lăudată de organele guvernului: bugetul cheltuielilor statului se urcă, importul din străinătate se urcă, mortalitatea se urcă, dar scad veniturile, scade esportul, scade populația, scad școalele, populația emigrează chiar în Bulgaria, ș-apoi să mai zici că țara nu merge bine?

Iată lucruri pozitive cari caracterizează sistemul de guvernământ, căci, zice Goethe, „dacă cifrele nu guvernă lumea, ele arată cel puțin cum ea este guvernată“.


[10 iulie 1880]

De pe când se discuta încă anexarea Dobrogei am fost singurii cari am atras atenția guvernului asupra precauțiunii cu care trebuiesc tratate stările de lucruri din acea provincie. Nu era nici măcar nevoie de-a cunoaște provincia pentru a ști de mai nainte că ea se află oarecum în altă vrâstă juridică și că se vor întâmpina acolo fenomene cu totul străine manierei noastre actuale de-a vedea și analoage poate numai cu stări cari erau înainte la noi și-n alte țări, pe când ne aflam și noi într-o vrâstă relativ mai tânără a dezvoltării sociale.

În adevăr în Dobrogea aproape totalitatea pământului se consideră ca fiind a statului, iar locuitorii ca posesori numai. Dar este oare așa? Documentele noastre vechi ne spun asemenea că „la început tot pământul țării era domnesc“, precum Biblia zice că la-nceput totul era chaos. În realitate însă toate acele varii titluri de posesiune nu ascund alt sâmbure decât acel al proprietății, sâmbure alterat de puterea statului, care, cu cât e mai primitiv, cu atât dorește a avea mai multe garanții în mână pentru a ținea strâns și în puterea sa pe individ și a putea dispune de el. În epoca feudală, în care oamenii erau atât de greu de guvernat și când măsura libertății fiecăruia era însăși măsura puterii lui, regele, care reprezenta statul, îi ținea pe nobili în anume raporturi de vasalitate, nobilii pe oamenii lor, și așa mai departe. Când ficțiunea proprietății statului asupra tuturor bunurilor nu era de ajuns, nobilii mai de căpetenie trebuiau să dea, dintre fiii lor, ostatici la curte.

Dimitrie Cantemir și-a petrecut tinerețele ca ostatec în Constantinopole și Adrianopole. Ideea că individul e un sclav al puterii statului și proprietatea sa proprietate a acestuia o întâmpinăm la toate popoarele fără deosebire, într-o vrâstă oarecare a dezvoltării lor.

De aceea am spus din capul locului că o reformă reală și în spiritul mersului lucrurilor, care s-ar fi putut introduce în Dobrogea ar fi fost aceea de-a declara pe toți acei beati Rossidentes, cu orice titluri ar fi fost, de proprietari ai locurilor pe cari le ocupă, făcându-se deosebire numai acolo unde posesiunea e adevărată, adecă unde proprietarul nu era pretinsul stat, ci o altă persoană juridică.

Toate acestea le spuneam știind bine că nu se vor împlini, căci nu cunoaștem noi administrația noastră? Toate celelalte calea-valea, mai trec de bine de rău. Dar când ne aducem aminte de barbaria cu care se administrează România ne înfiorăm. Să nu se uite că pentru ocuparea oricării funcții publice se cere dovedirea unor studii oarecari; la administrație însă nimic. Pentru a fi judecător se cer cunoștințe juridice, pentru a fi institutor sau profesor de liceu se cere să dovedești măcar studii liceale, dacă nu academice; pentru a administra însă tot felul de interese ale statului, fiscale, agricole, de cultură, juridice, nu se cere dovedirea nici unui fel de învățătură și, cu toate acestea, tot ruajul statului, toată regularitatea funcționării lui, atârnă de administrație. Când își aduce aminte cineva câtă lumină și avere a adus subprefectul în casa țăranului francez, ce-a devenit Prusia prin administrație, cum a ridicat scurta epocă absolutistă nivelul de cultură și avere a tuturor populațiunilor agricole și orășenești din Austria, când ne aducem apoi aminte cum în chiar țara noastră, sub Vodă Știrbei, care era un escelent administrator, populația creștea văzând cu ochii, cutiile satelor aveau în fiece an prisoase, iar bugetul statului arăta pururea un escedent de 1-2 milioane franci pe an, deși întreg nu era decât de vro 7 milioane, când știm cât de mult făceau chiar bătrânii noștri cu bani atât de puțini și cât de puțin se face astăzi c-un buget de șasesprezece ori mai mare, când ne aducem aminte de toate acestea nu ne vom mai îndoi că ceea ce e azi nu mai e decât un simulacru de administrație, că funcțiile acestei ramure nu mai sunt azi decât pretexte de-a jăfui pentru cei însărcinați cu ele. Administrația noastră nu mai e potrivită cu țara, ea e barbară. De acolo vine barbaria cu care se esploatează și oameni, și pământ, lipsa de prevedere cu care se impun sub zeci de titluri dări comunale și județene, orbirea cu care se pustiesc și se dezrădăcinează pădurile, rămânerea agriculturii în starea primitivă de acum două sute de ani, sărăcirea țăranului și sărăcirea țării, mortalitatea populației. Aci nu poate ajuta medicul cu prafuri și hapuri, nu învățătorul cu aritmetică și gramatică, nu preotul cu esplicarea Evangeliei, nu în fine judecătorul cu distribuirea cea mai echitabilă a dreptății paragrafate; toate condițiile de existență trebuiesc îmbunătățite și pentru aceasta trebuie o administrație luminată în adevăr, neobosită și onestă. Cu părere de rău constatăm însă că nicicând n-am fost mai departe de posibilitatea măcar de-a o avea decât în momentele de față, când administrația în mare și în mic nu e decât o unealtă pentru falsificarea alegerilor.

Pentru Dobrogea nu există nici măcar scuza aceasta, căci acolo nu se fac alegeri pentru Parlament.

Cu toate acestea și de acolo populația românească tocmai emigrează din cauza modului escelent cum este administrată. Astfel administrația domeniilor a arendat crescătorilor de vite locuri cari erau deja proprietatea altora, de acolo s-a iscat procese între mocani și proprietari; evreii cari au arendat stuful de pe bălți au perceput taxe enorme pentru adăparea turmelor, o mulțime de conflicte s-a iscat din cauză că raporturile existente n-au fost limpezite din capul locului, încât păstorii români s-au văzut siliți să ia lumea-n cap din țara cu guvern național român, găsind că e mai drept bunul-simț cu care se administrează turcii și bulgarii.


[10 iulie 1880]

Mai la vale reproducem o scrisoare ce ni se trimite din Piatra, din care se va vedea în ce consistă de ex. administrația județului Neamțu și că ea, în privirea faptelor rele, nu e mai prejos de cea din Teleorman sau din Râmnicul-Vâlcii. Alt județ, dar același sistem. Cu toate acestea d. Brătianu cutreieră Moldova ca să găsească noi complici pentru perpetuarea părintescului d-sale sistem de guvernământ.

Am spus mai sus că administrația noastră nu e decât o unealtă pentru falsificarea și violentarea alegerilor. Drept dovadă reproducem următoarele, câte ni se scriu din județul Neamțu, din partea unui cititor vrednic de toată credința.


[11 iulie 1880]

Astăzi întrunindu-se unele consilii județene, ele vor avea a se ocupa deocamdată cu constituirea lor și cu verificarea titlurilor. După ce operațiunea aceasta va fi sfârșită credem că acelea dintre ele cari sunt compuse din oameni independenți, de orice coloare politică ar fi, vor descoperi odată turpitudinea cu care sunt administrate cele mai multe din județele României de cătră foștii tovarăși ai bandei Mihălescu-Warszawski de scabroasă memorie.

Deschiderea peste cinci zile — la 15 iulie — a primei adunări generale a acționarilor Băncei Naționale ne face să vedem cu ochii închipuirii comediile câte se vor întâmpla cu ocazia alegerii personalului băncei. Patrioții trag de pe acuma de mânecă pe acționari pentru voturi și circulează într-adevăr mai multe liste de viitori păstri ai creditului României, la auzirea numelor cărora ți se suie păru-n vârful capului. Pe listele roșiilor se află într-adevăr, între ceilalți, și vrun nume de om cinstit, manta de vreme rea care să acopere mutrele patrioților, dar, afară de unul sau două nume, restul listelor consistă din tot ce societatea română are mai stupid și rapace. Aci vezi vrun cârciumar, care prin uzură și manipulații… oneste a devenit pseudomilionar, aci vrun gheșeftar învechit în zile rele care-a știut să ocolească cu măiestrie paragrafii Codului penal privitori la escrocherie, în sfârșit tot reversibili unul și unul, în cari, de i-ai întoarce și pe dos și pe față, n-ai găsi nimic alta decât material pentru popularea Academiei de la Văcărești.

Listele roșii cari circulează în public și cari dovedesc că guvernamentalii au ajuns prin fraudă a pune mâna pe majoritatea voturilor, a făcut ca prima ce se plătea pentru acții să scază foarte repede cu mult mai în jos de jumătate. Va scădea ea și mai mult după alegerea personalului.


[12 iulie 1880]

Nu știm cum să ne esplicăm împrejurarea că, de câtva timp încoace, apar în foaia oficioasă propuneri cari primejduiesc învățământul. Mai deunăzi era vorba de învățământul clasic, pe care iluștrii confrați voiau a-l vedea amestecat cu cel real. Rezultatul fericit al acestui amestec ar fi că elevii n-ar știi nici obiectele unuia, nici ale celuilalt, precum azi, în timpul programelor încărcate, n-ajung să știe nimic cum se cade. O rup pe franțuzește, nemțește, italienește, dar nu știu a-și scrie și vorbi limba lor proprie; învață din carte organografia plantelor și nu știu a deosebi o plantă criptogamă de una fanerogamă, un burete de o floare. De mirare nu e, căci nici profesorii lor n-o știu uneori. Astfel — ex omnibus aliquid, ex toto nihil — apucând din toate câte ceva, dar neștiind nimic în fond, supunându-și memoria la învățarea pe de rost a mii de mii de cuvinte neînțelese, elevul român se distinge cu drept cuvânt prin lipsa de interes pentru învățătură. De unde să-și aibă un asemenea interes când profesorii nu-l au în cele mai multe cazuri, de unde să aibă iubire pentru obiect când așa-numita datorie ce și-o împlinesc învățătorii cu el consistă în minimul posibil de lecții predate, când, afară de rare escepțiuni, mai toți sunt lipsiți de acea sete de a afla înșiși adevărul care caracterizează pe oamenii de știință? Astfel la noi, ca la nealții, se-nvață carte nu pentru ea însăși, cu acea vioiciune de concepție, cu acel entuziasm care se află la tinerimea și în corpul didactic al altor țări, ci pentru a trece cât se poate de repede prin toate clasele, a face tot atât de repede și superficial dreptul la vreo facultate ocultă și a intra cât mai curând într-un post. Pentru a mai scurta din calea liceului s-au întemeiat școli private de aportare, în cari elevii se deprind a aduce răspunsurile la cestiunile de bacalaureat. A esplica cum toate acestea nu pot avea de rezultat decât tâmpirea inteligenței, a esplica de ce de la o școală se cer „nu multe, ci mult“, non multa, sed multum, de ce temeinicia celor știute și pătrunderea de ele e mai preferabilă unei nemistuite mulțimi de cuvinte ar însemna, în fine, a scrie un întreg tratat de psicologie, ceea ce deocamdată n-avem de gând. Caracterul însă al unei școli bune e ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât știe însuși profesorul. Odată interesul inteligenței trezit pentru obiecte, odată simțirile și judecata deprinse la observație, elevul ajunge prin proprie gândire la rezultate cari nu stau în carte. Dar să lăsăm aceasta; destul că școala n-ar trebui să fie o magazie de cunoștințe străine, ci o gimnastică a întregei individualități a omului; elevul — nu un hamal care-și încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub cari geme, ci un om care-și exercită toate puterile proprii ale inteligenței, întărindu-și aparatul intelectual, precum un gimnast își împuternicește pân-în gradul cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare. Aci vorbim, se-nțelege, de învățământul educativ din școlile primare și secundare, nu de universități. La cele dentâi metodul de predare e lucrul de căpetenie; la universități metodul e indiferent, căci aci se cere știință și numai știință. Și aci va rămânea o mare deosebire între profesorul spiritual, care știe să-și intereseze auditorul pentru asiriologie de ex., pe când altul nu va fi capabil de a-i interesa nici pentru frumoasele litere; dar totuși esența universității rămâne știința, abstracție făcând de orice alt scop; pe când esența celorlalte școli e creșterea.

Dar să venim la noul atentat al foii oficioase asupra învățământului.

Nu s-ar putea — după părerea „Românului“ — ca, în loc de cartea de citire, care cuprinde „poezii și istorioare morale“, să se pună în mâna elevilor un tractat popular de agronomie? De ce nu? Și unul de cismărie și de rotărie, dar nu va mai fi carte de citire. Datu-și-a organul guvernamental cândva seamă de ceea ce este o carte de citire pentru clasele primare, o carte în care se cuprind descrieri ale țării proprii, istorisiri din trecutul ei, caracterizarea personajelor mari ale poporului, bucăți de literatură populară și de arte? O carte de citire nu e numai o enciclopedie națională, ci, dacă e bună și cu îngrijire lucrată, precum au început a se lucra, ea revarsă în mii de capete aceleași cunoștințe, fără de nici o silă, căci nu se-nvață pe de rost; ea inspiră la zeci de mii de cetățeni viitori aceeași iubire pentru trecutul și brazda pământului lor; ea preface, după o justă observație, o masă de indivizi ce se-ntâmplă a trăi pe aceeași bucată de pământ într-un popor ce mănține o țară. Tendența generală în școlile apusene e de-a înlocui toate cărțile speciale de studiu din școalele primare prin cartea de citire, căci aceasta din urmă dă deplină libertate în privirea metodului. Cărți speciale cată să cuprinză definiții stricte, abstracte; cartea de citire e prin natura ei descriptivă. Se descriu toate în ea, deci se văd toate cu ochii minții. A preface o carte neapărată educațiunii tinerimii, neapărată pentru cultura limbei materne, pentru istoria și geografia țării, pentru variile cunoștințe ce trebuie să le aibă un om, într-o carte specială de agronomie, e o adevărată orbire. Să nu se uite că această carte de citire nu se-nvață pe de rost, că secretul compunerii ei e de a fi interesant scrisă și conformă cu nivelul de înțelegere al copiilor, și că ea îi crește și instruiește pe aceștia în mod liber, fără a-i obosi.

Prin varietatea materiilor, ea dă libertate elevului de a fi atras cu deosebire de-o seamă din ele: unul va citi cu plăcere articole de știință naturală, altul pe cele istorice, un al treilea pe cele geografice; pentru fiece predispoziție intelectuală înnăscută e câte ceva în ea.

Noi nu zicem prin asta că nu trebuie să se-nvețe agronomie. O carte bine și înțeles scrisă asupra materiilor agronomice e de neapărată necesitate pentru școalele rurale; dar pentru aceasta nu trebuie a se sacrifica scopul educațiunii naționale pe care-l urmărește cartea de citire și pe care în țările Apusului l-a și ajuns.


[13 iulie 1880]

Observasem cu oarecare mirare că „Steaua României“ din Iași, organul grupului liberalilor moderați, de unde până mai deunăzi făcuse o aprigă opoziție regimului roșu, atât de aprigă încât tonul nu putea fi mai înalt, nici cuvintele mai vehemente, începu deodată nu a slăbi coarda, dar a se ocupa, cu o rară grijă de amănunte, de manevrele oștirei germane și de perspectivele unui război ruso-chinez. Deși suntem departe de a contesta importanța unui personaj atât de însemnat ca Abdur-Rahman, viitorul emir al Afganistanului, sau gravitatea conflictului de graniță între Rusia și Împărăția Mijlocului, deși inima noastră nu este cu totul împietrită față cu tendințele de progres ale japonejilor, totuși grija esclusivă pe care confrații din Iași păreau a o fi conceput pentru țări cât se poate de depărtate, când binele e atât de aproape, era un problem psicologic demn de luare-aminte. Întâi ni se păru că, după tonul atât de amar cu care organul ieșan criticase actele guvernului Brătianu, îl apucase dezgustul deplin de cele ce se petrec în țară, încât căuta un refugiu în zone mai depărtate, presupuse mai fericite. Astfel Bullațiu, un amic al seninului Horaț, sătul de imperialismul din Roma, căuta mângâiere în Chio, în Samosul cel elegant, în Sardes, cetatea lui Croesu, în Smyrna și Colophon, până ce ajunsese a se înfunda în neînsemnatul orășel Lebedos.


Lebedul? Știi tu ce e? Răspunzi: mai puțin decât Gabii
Sau orășelul Fidenii, și totuși aicea viața-mi
Voi s-o petrec, uitat de-ai mei, uitându-i pe dânșii
Și privind de departe, pe țărm, pe Neptun turburatul.


Crezând pe amicii noștri ajunși în starea espatriatului de bunăvoie Bullațiu, crezându-i lehămetiți de ceea ce se petrece în țară și setoși de nouă orizonuri, era să răspundem cu sfatul lui Horaț:


Grijile noastre pier prin minte și-nțelepciune
Nu prin vrun loc ce răsare domnind peste apele mării:
Cerul deasupra-l schimbi, nu inima marea trecând-o.


Era să răspundem cu acest sfat … când …

Când deodată ne-am adus aminte de un fenomen analog din ziaristica română. „Presa“, amica noastră bine cunoscută, manifestase într-un rând o iubire, la început cam vagă, apoi din ce în ce mai pronunțată pentru Afganistan, pentru Șir Ali și alte ilustre personaje din țări cu o cultură mai izolată, într-un moment în care era la ordinea zilei cestiunea izraelită, a răscumpărării drumurilor de fier ș.a.m.d. Mărturisim sincer că de atunci încoace iubirile platonice a-nceput a deveni cam suspecte pentru noi, am început a le privi ca o mască care ascunde înclinațiuni ilicite sau imorale. Și-ntr-adevăr, puțin după asta, de unde, pân-acum un an, oamenii roșiilor erau niște ambițioși incapabili, trădători de patrie, d-alde Pătărlăgeni și Mărgăritești, deodată — o, minune! — deveniră dulcii Pătărlăgeni, mari patrioți, iar conservatorii deveniră: reacție, demagogie reacționară, opoziție înveninată, oarbă și pătimașă, ba nu ne-am fi mirat să ni se citeze chiar popa Tache, om de electorală încredere a prințului Dim. Ghica sau… afacerea Crawley, pe care tot onorabilul Centru o cunoaște mult, cu mult mai de aproape decât noi ăștia, conservatorii.

Iată dar seria fenomenologică a spiritului omenesc.

Întâi: opoziție crâncenă contra guvernului.

Apoi: China, Afganistan, Șir-Ali, Abubekir.

În fine, portofoliu, prietenul Serurie, reacțiune deznădăjduită.

Astfel vedem că filozoficul număr trei se repetă, și aci, spre edificarea celora ce cred în Trinitatea a toată existența din Univers.

Tot această serie o observăm la „Steaua României“.

De la opoziție crâncenă contra guvernului, trecând prin Afganistan, a ajuns în stadiul ultim al combaterii reacțiunii. Aceasta se întâmplă în numărul de miercuri 9 iuliu 1880.

Ce ne zice deci nouă „Steaua României“?

Ne face o mărturisire prețioasă, pe care toți românii ar trebui s-o înscrie în inima lor.


Dacă ne vom uita la starea partidelor în țară, vedem, de la Dorohoi până la Mehedinți, un singur partid conservator, cu un singur program și chiar cu un singur șef, formând dar o singură unitate.


Așa este. Unul este partidul conservator, cum una este țara, una Constituția liberală dată de același partid conservator, precum tot ce s-a făcut și se va face vreodată pentru unirea neamului românesc de către partidul conservator se va face.

Dar, alături cu această mărturisire, ni se afirmă de către onorabilii confrați că adevăratele tendențe ale programului nostru sunt „tendențe reacționare“, că declarăm război tuturor instituțiilor liberale, că atunci


când inamicul se arată la porțile cetăței, cu o hotărâre atât de puternică de-a extermina tot ce este înlăuntru, cea dentâi datorie a celor dinlăuntrul este de-a înceta orice neînțelegere, de-a aviza în comun la mijloacele de apărare.
Când așa-zisul partid conservator spune țării pe față că sfărâmarea instituțiilor ei liberale este principiul său de acțiune toate nuanțele liberale trebuiesc întrunite spre a face mai mare puterea de rezistență la lovirile deznădăjduite ce se pregătesc din partea „așa-zișilor conservatori“, căci acest nume e luat mai mult ca o pavăză spre a ascunde trupul reacționar.
Tot ce este liberal să opună o rezistență care să zdrobească campania deznădăjduită a conservatorilor contra instituțiilor de astăzi. Numai astfel uniți vom face ca această nouă furtună ce conservatorii voiesc să ridice în sens reacționar să fie cea din urmă suflare a lor.


Bravo! Nu e rău, pentru început. Școala „Românului“ n-a fost fără folos pentru onorabilii confrați.

Noi constatăm numai ceea ce oricine poate vedea, că e cu mult mai deznădăjduit saltul mortal al onorabililor confrați decât atitudinea noastră arareori polemică, în genere calmă și din când în când ironică.

Desperarea trebuie căutată cu totul într-altă parte decât într-aceea a partidului conservator. Atunci când vom fi deznădăjduiți, crează-ne confrații vom avea alte lucruri, mai bune poate de făcut decât acela de a polemiza cu gazetele guvernamentale.

Dar să vorbim franc. Toate tendențele câte ni le atribuie „Steaua României“ sunt o pură invenție pe care ne-ar plăcea s-o atribuim căldurii escesive și lipsei de băi de apă rece care domnește la Iași. Instituțiile liberale — precum o știu bine confrații — sunt în cea mai mare parte opera actualilor conservatori. Principiile toate ale Constituției actuale sunt cuprinse în programul Adunării ad-hoc din Moldova, compusă din conservatorii actuali, și dacă este vreo deosebire între noi și radicali e că noi cerem realitatea acestor instituții, nu pretextarea lor, nu guvernul personal al d-lui Brătianu, cu păstrarea esterioară numai a formelor regimului parlamentar. Cine poate pretinde că d. Serurie sau Carada vor controla într-adevăr pe d. Brătianu se-nșală, la drept vorbind, cu o ușurință neiertată pentru o vrâstă superioară celei copilărești. Oricând d. Brătianu a avut în față un adevărat Parlament l-a dizolvat. A dizolvat Senatul căruia-i datorea puterea, pentru a încheia fără consultarea lui concesia Strousberg; a dizolvat alt Senat, căruia asemenea îi datorea puterea, pentru a încheia convenția ruso-română. D. Brătianu nu cere control din partea partidului său, ci supunere oarbă. Cumcă posibilitatea existinței unui partid ca cel roșu cată a se atribui unor vicii a chiar instituțiunilor noastre n-o poate tăgădui nimeni; dar desigur că de la recunoașterea acestor vicii până la reacțiune e o mare deosebire, nu de cale, ci de esență. Confrații de la „Steaua României“ sunt cu mult mai culți decât cenușerii de la „Românul“ sau de la „Telegraful“ și știu foarte bine ce este reacțiune, precum trebuie să fi știind că reacțiune în sensul politic al cuvântului nici este cu putință în România, pentru că-i lipsesc neapăratele elemente istorice. Lipsește dinastia detronată, lipsește amintirea chiar a instituțiilor feudale, a lipsit totdeauna aristocrația prin naștere, lipsește inegalitatea de drept, c-un cuvânt lipsește totul pentru ca o reacțiune să fie cu putință măcar.

De aceea am fi așteptat ca, dacă confrații care până acum și-au oferit alianța tuturor partidelor și grupurilor din țară, începând cu conservatorii și sfârșind cu roșii, dacă vor să treacă în tabăra d-lui Brătianu, lucru de care știm c-o să le pară rău mai târziu, s-o facă aceasta cel puțin în mod demn, nu reîncălzind acele neadevăruri răsuflate pe care de un timp încoace nici „Românul“ nu le mai întrebuințează, lăsându-le cu totul la dispoziția celor de la „Telegraful“ și de la „Democratul“ din Ploiești.

Adevărata explicare însă a înclinației către tabăra Seruriilor și a Pătărlăgenilor ni se pare nouă eșecul suferit de grupul liberalilor moderați în alegerile județene. Nevoind a primi condițiile puse de conservatorii din Iași, nici unul din liberalii moderați n-au fost ales în consiliul județean.

Hinc illae lacrimae!


[15 iulie 1880]

Privind la politica noastră esterioară, oricât de greu ne vine de-a vorbi de ea, fiind partea cea mai delicată a vieții statului nostru, observăm că, deși țara e acuma de-a dreptul răspunzătoare de faptele guvernanților ei, deși datoria noastră a tuturora e de-a fi mai cu luare-aminte și mai prevăzători decât oricând, guvernul, prin înclinațiuni accentuate pe cari le manifesta odinioară într-o parte, încât a făcut să se crează în încheiarea unui tractat de alianță formală, astăzi într-altă parte, încât iar se vorbește de-o alianță, pune țara într-o anume tabără. Se zice că d-lui Dim. Brătianu i s-ar fi spus în Paris, dintr-o parte autorizată, următoarele cuvinte:

„Atunci, când toată Europa era contra Rusiei, România era aliata ei? Azi, când toată Europa e pentru Rusia, România e în contra ei?“ Se zice aceasta, deși nu credem că accentuarea politicei guvernamentale să fie atât de vie încât să se poată afirma că noi, poporul românesc de cinci milioane, ardem de dorința de-a ne vedea în dușmănie cu un popor de șaptezeci ori optzeci de milioane.

Starea noastră dinlăuntru inspiră și mai multă îngrijire. La căderea guvernului conservator bugetul cheltuielelor era de 87 milioane; azi e de 116 milioane; deci în trei ani s-a urcat cu 34 %. El se soldează nu cu resurse statornice, ci cu resurse extraordinare, cari în anul viitor vor lipsi deja. Avuția publică pe de altă parte scade; domeniile, cari la 1871 dădeau 20 de milioane, azi nu mai dau decât 15; anuitățile datoriilor publice întrec jumătatea veniturilor adevărate; esportul, deși s-a mărit, nu mai poate ținea pas cu importul; atât trebuințele statului cât și acelea ale particularilor — a plebei de sus cum zicem noi — sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanța comercială — fără importanță pentr-o țară industrială, importantă însă pentru una agricolă — ne e nefavorabilă. Ei bine, unde o să ajungem pe calea aceasta?

Se știe asemenea că toate acestea se petrec în afară de voința țării, căci nu putem admite ca o țară să-și voiască ea însăși ruina.

Toată nerealitatea acestui parlamentarism, toate aceste forme păzite în mod esterior, nu însă după înțelesul care-l au, au făcut pe partidul conservator să ceară în sfârșit realitatea în locul formalismului gol, și această suflare realistă, sănătoasă, a dat naștere programului publicat anul acesta.

Toate acestea sunt bine cunoscute tuturor. Ar fi fost ultraridicol din parte-ne de-a cere prin program: dreptul divin, feudalismul evului mediu, privilegiile ce le aveau boierii, lucruri înlăturate de către chiar conservatorii actuali, dovadă actele Adunării ad-hoc din Moldova, dovadă Constituția votată de-o adunare prezidată de d-nu Epureanu.

În locul ficțiunii — realitatea, iată ce cerem.

Cerere nespus de grea, o recunoaștem, care lovește feneantismul patrioților trăitori din buget; dar aci se mărginește totul, abstracție făcând de orice partid politic. Schimbându-se sistemul, orice guvern ne convine; roșu, albastru, negru, cum o fi, căci — precum am spus-o de atâtea ori — singurul partid care nu are nici un interes imediat de-a veni la guvern, singurul care se recrutează aproape esclusiv din lista societății române, e cel conservator, încât dorințele de căpătuire sau de… reversibilitate sunt nule în partidul nostru.

Toate aceste fiind cunoscute de lume în genere, chiar ziarul „Românul“ a-ncetat aproape de tot a numi pe conservatori reacțiune, lăsând-o aceasta pe seama „Telegrafului“.

Care ne e mirarea însă când vedem că „Steaua României“, apropiindu-se de d. Brătianu — ceea ce e treaba ei — vine să ne combată cu armele „Democratului“ din Ploiești, vorbind de deznădăjduitul nostru asalt asupra instituțiilor liberale. E drept că în martie a.c. „Steaua României“ mai făcuse o încercare de-a combate programa noastră, zicând că teoriile roșilor, pe cari noi le numim cosmopolite și importate, sunt de tradiție istorică. Am răspuns atunci că se-nșală — libertatea e de tradiție istorică precum și participarea poporului la facerea legilor, nu însă acele colecții de legi și regulamente, traduse din cuvânt în cuvânt din franțuzește. Cu asta s-a-ncheiat polemica, dar se vede că nu s-a mântuit.

Ne mărginim a spune confraților de la „Steaua României“ următoarele: Au cooperat cu conservatorii în alegerile de Parlament și amândouă partidele își datoresc reciproc scaunele din consiliul comunal de Iași, precum și cele din Cameră. Au combătut aprig guvernul personal al d-lui Brătianu și pe susținătorii săi servili. Mergând acum alături cu d-nii Carada și Pătărlăgeanu, nu pot scăpa de macula neconsecuenței. S-o ia încalte vitejește pe mânecă, să-nghită pilula cu toate urmările ei și deie pace conservatorilor, cu cari n-au nimic de-mpărțit.

Intrați odată în sistemul vicios de guvernământ al proorocului reversibil, se vor convinge, spre marea dumnealor părere de rău, că alături cu invidia nulităților de tot soiul ce compun partidul roșu nu e chip de-a trăi și că cea mai formală lepădare de opoziție, cea mai formală apostazie politică nu va putea împăca nicicând pe d-nii Campiniu, Mărgăritescu și alții. Când confrații de la „Steaua României“ ar putea să-și renege tot ce-au învățat înainte de toate, dac-ar uita să scrie corect, să gândească să facă un calcul de aritmetică specioasă, atunci … cu brațele deschise i-ar primi la sânul său amicul Fundescu. Altfel nu, îi asigurăm.

De mirare însă ne mai e următorul lucru. Astăzi, când toți vecinii țării noastre înarmează și când pacea europeană e, după mărturisirea d-lui Gladstone, insuportabilă, astăzi găsesc d-nii liberali moderali că e timpul ca să se combată partidul conservator până a-și da ultima suflare, după cum d-nealor se esprim într-un mod foarte puțin curtenitor? Dacă noi combatem pe roșii ca partid guvernant știm de ce-o facem. Înainte de toate le lipsește orice seriozitate morală pentru a putea duce pe umere responsabilitatea unor momente periculoase din viața statului. Sunt frivoli, ușurei de minte și nu se sfiesc de-a sacrifica orice interes național fie popularității, fie celui mai îngust interes de partid, fie chiar unui interes individual. Scabroasa afacere e o dovadă nu numai de corupție, ci de frivolitate în momentele cele mai grave ale unei națiuni. Tot cu atâta frivolitate se votează legile și bugetele, tot cu acel zâmbet, atât de corupt încât seamănă a inocență copilărească, s-a interpretat reversibilitatea și multe altele. De aceea, chemați a controla afacerile publice, nu fac decât votează totul en bloc, de aceea admit atât de lesne tirania șefilor lor. Nu d. Brătianu este acela pe care-l combatem, deși ca șef al guvernului face tot după a sa voie, necontrolat de nimeni; ceea ce nu voim este această dispunere fără nici o privegheare de toate resursele și toată puterea statului, iar această lipsă de control răsare din existența chiar a elementelor roșii din țară. În mânile unui alt partid poate că d. Brătianu ar deveni un instrument mult mai puțin periculos, de nu folositor, pentru politica poporului român.

Contagiatu-s-a oare și grupul moderat de frivolitatea aceasta când nu se sfiește, în vreme de grea cumpănă, de-a proclama starea de asediu contra partidului conservator cu care a luptat împreună? Voiește oare să imiteze pe proorocul reversibil, care, după căderea Plevnei, în loc de-a gândi la pericolele situației și la starea de goliciune a armatei în timp de iarnă, nu găsea alta de zis, mizerabilul, mulțimii adunate decât că poporul mai are a lua o Plevnă internă, reacțiunea? Mai bine gândea la Basarabia, despre a căreia soartă era informat din iulie încă, decât la Plevna reacțiunii!

Tot atât de bine ar face confrații moderați dacă s-ar gândi la alte lucruri, de-o importanță mai imediată, decât la pretinsa deznădăjduire cu care combatem instituțiile liberale!…


[16 iulie 1880]

Astăzi fiind prima întrunire a acționarilor Băncii Naționale vom avea fericirea s-auzim pe care dintre iluștrii patrioți puternicii zilei l-au uns guvernator, cine a stătut, cu mila lui Dumnezeu și voința reversibilității, Domn stăpânitor peste creditul României. Asemenea se vor alege patru directori și patru cenzori pentru… „construirea băncii“, după cum zice organul oficios de la 14 cuptor.

Cu-o fizionomie foarte bisericoasă și plină de cuvioșie organul guvernamental aduce aminte acționarilor că aci „nu poate fi vorba de lupte și de pasiuni politice; acționarii vor avea să se gândească cui încredințează îngrijirea averii ș-a intereselor lor“. Ce dulce sună vorbele astea, parcă li s-ar fi tors pe limbă.

Noi, cari știm multe în privirea subscrierilor la Banca Națională și am putea cita nume proprii de persoane oficiale cari au luat procure fictive de la inferiorii lor pentru cumpărare de acții, precum și alte procure pentru voturi, știm bine că toate acestea sunt numai slove negre pe hârtie albă de ochii lumii, pe când în fond totul este aranjat de mai nainte, iar patrioții care vor conduce strună afacerile sunt însemnați demult în cartea fericirilor. E drept că între patrioți înșiși este oarecare zavistie de focul unor asemenea posturi bine plătite, e drept asemenea că unirea concertată de mai nainte se poate compromite prin ambițiile nutrite și vânate într-ascuns de tagma patrioticească, dar în sfârșit multe de-astea s-au mai întâmplat la casa marelui partid fără ca să se strice tovărășia. Vorbe rele câtă frunză și iarbă, dar patriotul adevărat n-asudă de vorbă.

Ei, vorba lui Grigorie Alexandrescu „s-a schimbat boierul, nu e cum îl știi“. De aci geaba s-o mai ținea reacția să bârfească asupra patrioților că n-au stare și învățătură. Acu își întreiesc capitalul cu bani de hârtie, au bancă și directori și cenzori, s-au făcut toți oameni cu dare de mână, căci le-a cântat cucul și le umblă plugul bine. Vorba ceea: nici n-au tăiat vițelul și le vin mușterii după piele. De-acu mai poftească reacția asupra patrioților cu vorbe ca d-alde „ține-te pânză să nu te rupi“ sau „haina asta străină a ta este?“ sau „prăvălie cu chirie și marfă pe datorie“ sau altele de-astea din înțelepciunea lui Nastratin. De acum-nainte sunt oameni cu greutate, partid serios, capitaliști.

Și când își închipuiește cineva că toate aceste s-au ajuns de cătră marele partid numai prin vorbe! Patrie, libertate, egalitate, fraternitate — iată capitalul pus la mijloc de douăzeci și patru de ani de când exista ziarul, astăzi guvernamental. Cine poartă plosca cu minciunile n-o duce mult, zice un proverb, dar rău zice. Se vede că a ieșit în lume pe alte vremuri, când vorba nu se trecea cu una cu două, pe când patriotismul nu era lucrativ și martiriul nu devenise reversibil. În vremea noastră, cine știe s-o ia mai subțire acela ajunge mai departe.

Nu-i vorba, tot urma alege, încât mult ne-am bucura să fie cum zice lumea, iar nu cum știm noi; dar deocamdată patrioții se bucură că ajung oameni mari și cu greutate.

Bucuria acționarilor se cam deoache ea din capul locului. Șase luni de zile cel puțin acționarii n-au să ia decât vro 3% de la capitalul lor. O esplică „Românul“ asta, bine o esplică și curat. S-a făcut greșeală la votarea legii, căci nu s-a prevăzut că, pentru tipărirea biletelor de bancă, vor trebui vro șase luni de zile. Operațiile proprii ale marelui institut de credit nu pot începe decât la sosirea biletelor, ce se vor tipări în străinătate; pân-atuncea operațiile nu se vor face decât asupra numerarului metalic, adecă te miri ce și mai nimică. Apoi dacă nici curge, nici pică, n-au de unde lua nici acționarii vrun folos acătării. Bănuiască ei ori nu bănuiască, dacă s-a făcut greșeală, n-avem încotro. „Acest neajuns însă — adaogă foaia oficioasă — nu poate avea cea mai mică înrâurire asupra viitorului“. Se-nțelege că nu; numai acțiile vor scădea și nimic alta.

Această greșeală, mărturisită de ziarul guvernamental atât de târziu, și anume în momentul chiar a primei adunări a acționarilor, ne dă nouă multe de gândit. Dacă le-am spune însă pe toate ni s-ar zice că-ncercăm a strica creditul junelui institut, ș-ar fi păcat de Dumnezeu; nu ne-ndurăm. Am dori să știm numai dacă comanda acelei tipăriri de bilete se va face înainte sau după ciudatele mișcări cari se prepară din toate părțile dincolo de hotarele noastre. Ni se pare că guvernul, avându-și asigurată majoritatea personalului băncii, va imprima acestei manipulații celeritatea ce-o va crede de cuviință.

După cât știm rezultatul alegerilor acestora îl interesează foarte mult pe d. Brătianu, care a sosit anume de la Măgura spre a asista la triumful vechei sale idei privitoare la emiterea de bani de hârtie. Napoleon I, în campania sa din Rusia, se ocupa cu statutele teatrului francez; d. Brătianu, în mijlocul preocupațiunilor crizei interne și a complicațiilor esterioare, gândește la alegerea personalului băncii. Așa sunt oamenii mari; la toate celea se gândesc deodată.


ABUZURILE RECENSĂMÂNTULUI
[17 iulie 1880]

Anul acesta se face recensământul contribuțiunilor directe în toată țara pentru periodul legal de cinci ani. Modul cum guvernul roșu procedează în această cestiune se poate rezuma în trei cuvinte, cari de altminterea se cuvin tuturor actelor sale: abuz, arbitrariu și sete de bani. Această bandă, care de cinci ani, sub un Domn și un regim pretinși constituționali, tratează România cum odată ienicerii Turcia și mamelucii Egipetul, au făcut, dintr-o simplă operație administrativă, care trebuia întocmită cu nepărtinire și dreptate, un îndoit mijloc de a satisface cele 2 pasiuni ale lor de căpetenie, adică puterea și banii. Astfel, pe de o parte, consecinți cu circulara onestului vistier, ș-au propus ca scop principal mărirea arbitrară a contribuțiunilor, pe de altă parte satisfacerea urelor politice, lovind mai cu seamă în membrii opozițiunei.

Agenții d-lui ministru nu țin seamă nici de contracte, nici de acte scrise, nici de probele cele mai legale, nici de faptul cunoscut și constatat de minister însuși la administrațiunea Domeniilor, adică scăderea nepomenită a producțiunei agricole sub guvernul d-lor. Două fapte au fost constatate de chiar guvernul roșu și de toate foile lui oficiale și oficioase: 1. că moșiile statului se arendează pe jumătate și câteodată pe a treia parte din prețul lor de altădată, când nu rămân în regia Costineștilor, ca dom. Giurgiu, producând mai puțin decât cel mai de jos preț ieșit la licitațiune; al 2-lea, că, în anul 1879, pentru prima oară în istoria economică a României (esceptându-se numai anii de război), exportațiunea țării a fost cu 15 milioane mai jos decât importațiunea. Cu toate aceste pipăite dovezi de decăderea agriculturei, de împuținarea capitalului național, oneștii patrioți vor cu orice preț să stoarcă de la nenoricita populațiune muncitoare, adecă de la proprietari și agricultori, mai mult, evident, decât poate să dea o producere lovită din toate părțile, de timpul rău, de-o administrațiune tâlhărească și de concurența străină. Au dreptate în cele din urmă: le trebuiesc bani și iarăși bani și-i iau de unde pot, din buzunarele turmei contribuitoare. Cu ce s-ar plăti altmintrelea reversibilitățile d-lui C.A. Rosetti? Cu ce s-ar da Mihăleștilor, Flevilor, Stăteștilor și altora lefuri de treizeci și șase mii de franci pe an, plus locuință gratuită în edificiuri publice? Acești patrioți dezinteresați, cari au declamat cinci ani de zile în contra oamenilor onești cari au guvernat țara, mulțumindu-se cu apuntamentele cele mai modeste, ba încă părăsind profesiuni lucrative, lăsând la o parte interesele lor private și în cele din urmă ieșind sărăciți de la putere deși aveau stări personale, au jurat, intimo pectore, că nu vor imita naivitatea copilărească a conservatorilor. De aceea au introdus sistema conversiunilor, concesiunilor, băncilor, manoperilor frauduloase, jocurilor nerușinate de bursă, și toate aceste traducându-se în lefuri grase pentru nemaculații patrioți, afară de profiturile lăturalnice și secrete. Oameni cari n-aveau nici o stare personală sau cari au pierdut-o în desfrânări se fac patrioți când nu mai au altă resursă, și astăzi, după cinci ani de jaf nerușinat, stropesc lumea cu echipagiurile lor, își reparează casele din banii statului dându-le cu chirii enorme la cutare sau cutare administrațiune publică (cum nu se rușinează a o face însuși d-l ministru de finanțe), creează posturi lucrative cu lefuri întreite decât acele ministeriale și mai joacă și comedia dezinteresării politice, depunând niște portofoluri ministeriale cari au ajuns într-adevăr niște posturi secundare în privința lefei. Astfel mai vedem și acest spectacol cu totul nou: un roșu ignorant, neonest și incapabil, ieșind din minister fiindcă leafa nu este destul de bună și mulțumindu-se care cu o direcțiune de drum de fier, care cu guvernământul băncei, care cu regia monopolului și așa mai departe. Iată unde a ajuns România! Căpeteniile roșii, și acele căpetenii se numesc Câmpineanu, Sătescu și Fleva, nu mai socotesc demne de dânșii portofoliile de miniștri și vor să le încredințeze unor oameni de-a doua mână, ca Gianii etc.

Și pentru acestea toate țara trebuie stoarsă până la măduvă. Proprietarul, care luptă cu timpul rău, cu administrațiunea tâlhărească, cu mașinele Americei, cu grânele Rusiei, trebuie, grație unui recensământ care e o operă de banditism administrativ, să facă două părți din ceea ce câștigă, o jumătate pentru a-și hrăni, dacă poate, sărmana familie, cealaltă jumătate pentru a plăti cei 36.000 fr. leafa d-lor Câmpineanu și Stătescu și la toți ai lor.

Nu este dar de mirat că toți părăsesc o așa ingrată meserie. În loc de a fi plugar, arendaș, toți vor să se facă reversibili ca un Rosetti, patrioți ca un Câmpineanu, boieri mari ca un Fleva și un Stătescu. De aici rezultă pentru țară, pe lângă sărăcirea materială, și anarhia morală și obșteasca declasare a tuturor.

Un lucru numai nu prevăd cinstiții mameluci cari s-au năpustit pe noi cu toată ardoarea unor stomahuri cari au fost mult timp goale ori cel puțin mai puțin pline decât apetitul detentorilor lor. Este fabula țăranului și a cloștei cu ouă de aur. Cloșca în fiecare zi da câte un ou. Lacomul proprietar, voind să se îmbogățească dintr-o singură dată, spintecă pe nefericita pasăre și găsi — nimica. Așa proced și d-nii patrioți cu țara românească. Dorința de-a se-mbogăți prea iute nu ne mai lasă nici timpul de a munci și a produce pentru a-i satisface cu încetul. Vor tot deodată; sunt pe drum de-a spinteca această cloșcă cu ouă de aur care să numește națiunea română. În propriul d-lor interes îi rugăm să-și mai stăpânească lăcomia, căci într-o zi se vor pomeni cu biata pasăre moartă de slăbiciune și de trudă. Prin urmare, ar fi bine ca onestul vistier, înainte de-a număra și vămui ouăle de aur ale Băncei, să mai domolească zelul agenților săi de toată mâna și să mai lase să răsufle biata lume muncitoare, într-un cuvânt să nu o buzunărească decât încet și regulat, căci așa este și mai înțelept pentru d-lor, orgia putând să ție ceva mai mult și deznodământul, pe care toți îl prevăd, va fi ceva mai întârziat!…


REVOLUȚIA ȘI REVOLUȚIONARII
[18 iulie 1880]

În anul 1878 d. P. Teulescu a publicat volumul întâi al scrierii sale Revoluția și revoluționarii. Având de gând a publica volumul al doilea al acestei scrieri în foiletonul „Timpului“, ne credem obligați a face o scurtă dare de seamă asupra celui întâi. Cerința continuității nu ne-ar impune cu necesitate un asemenea rezumat, de vreme ce volumul al doilea, tratând altă epocă, e de sine stătător; iar istoria, narând șirul, infinit în trecut, al evenimentelor, își poate așeza punctul său pozitiv de plecare în orice loc al seriei acesteia. Totuși credem că o privire retrospectivă va ajuta, deși nu în mod esențial, înțelegerea, îndealtmintrelea lesnicioasă, a volumului al doilea.

După părerea noastră orice revoluție e criza unei boale sociale. Precum însă nu este nici un organism pe pământ care, legat prin existența sa de un timp și de un loc anumit, pe care-l dispută altor organisme, nu poate scăpa de victoria parțială și timporară a morbidității, precum așadar tot ce e organic poartă, ca blestem al unei moștenite imperfecțiuni, plagele existenței sale, tot astfel nu există popor care să nu fi avut boalele și crizele sale. Sunt aceste boale neapărate, trebuie ele să cuprinză pe orice popor în mod egal, ori nu?

Noi credem că și aci deosebirea e tot atât de mare precum e între individ și individ. O rasă puternică va avea crize rare însă vehemente, care-o pot costa viața, sau o regenerează; una mai slabă va avea boale și crize dese, și-și va târî viața făr-a se putea regenera și fără a putea muri; o rasă puternică, însă puțin espusă prin împrejurările istorice, va avea puține afecțiuni de soiul acesta, suportând cu înlesnire evoluțiunile sale.

În secolul nostru a căzut stavila care despărțea până mai ieri pe om de toată scara ființelor organice. Deși ridicat, prin rațiunea sa, asupra întregei scări, omul azi a ajuns să recunoască că deosebirea între el și lumea organică inferioară nu este absolută. Cu toată elasticitatea inteligenței și adaptabilitatea fizicului său, omul va vedea ușor că statul regulat pe care-l au albinele și furnicele nu este decât prototipul în mic al statului omenesc; va recunoaște apoi că, deși în mușuroaie și stupi nu există parlament, nici codice scris, nici gazete, totuși domină acolo o ordine naturală, o repartiție a muncii, o despărțire în clase, un serviciu al siguranței publice chiar. Fiindcă regina albinelor e sora tuturor celorlalte, precum și muma unui viitor popor de albine, a unui viitor roi, cugetătorul va vedea în calitatea cea întâi o analogie cu vechea regalitate, când monarhul era primus inter pares, în a doua calitate acea elementară putere de formațiune a statelor, patria potestas. Iată dar viața unui popor mic, care se petrece în cadrul unui stup, cu una sau două emigrațiuni pe an cari se colonizează într-alte locuri sub regine nouă. Ba se poate introduce în mod artificial până și războiul civil în statul albinelor. Închizând două roiuri la un loc, ele intră în luptă, până ce una din regine cade — iată războiul de succesiune. Astfel vom vedea esplicându-se marea migrațiune a popoarelor din evul mediu; sunt roiurile tinere de albine cuvântătoare, care, nemaiavând loc în patria veche, curg sub șefi noi în Europa, lăsând roiurile părintești și vechile instituții în pământul Asiei.

Interesantă însă rămâne soarta trântorilor. Din momentul în care nu mai îndeplinesc nici un rol în viața socială a statului albinelor sunt înlăturați. Astfel societatea albinelor are revoluțiile ei. Ca dovadă însă despre înțelepciunea înnăscută a naturii, alături cu cea câștigată a omului, trântorii societății omenești, demagogii, cari nu îndeplinesc nici un rol în viața statului decât acela de-a trăi din esploatarea și amăgirea mulțimii, nu împărtășesc soarta colegilor lor din statul albinelor. Trăind din avutul comun fără a produce nimic, plătesc cu fraze și cu neliniștirea societății binefacerile ei.

De aceea însă oamenii bine organizați au legi cari regulează înaintarea pe treptele societății prin merit și muncă, iar cei slab organizați nu simt răul unei accesibilități necontrolate a tuturor la suirea acestor trepte. O rea organizare, ori învechită, deci nepotrivită cu dezvoltarea unui popor, ori prematură și pripită, deci devansând cu mult stadiul dezvoltării sociale, va produce neapărat boale sociale, cărora un popor puternic le pune capăt printr-o criză violentă, cari însă la o rasă mai slabă devin cronice, slăbind-o din ce în ce și făcând-o să piară, fie prin sleire de puteri, fie prin cucerirea de cătră străini.

Fenomenul simplu al vieții publice la popoarele primitive, precum și pe trepte inferioare ale vieții organice, se complică foarte mult la om. Deși toate cărțile câte au încercat vreodată de a stabili o normă absolută pentru organizarea statelor cată a se privi ca neizbutite, începând de la statul platonic și sfârșind cu eroarea „contractului social“, credem a putea stabili un adevăr general: statul nu este un product al rațiunii, ci al naturii. El va merge bine când se va conforma cu legile lui înnăscute de dezvoltare, când rațiunea va juca rolul medicului ce subvine numai acțiunii naturii; va merge rău când va trăi nenatural, când rațiunea, în loc de-a se împăca cu natura lui, îl va face obiectul unor esperimente nesocotite.

Cercetând popoarele și organizațiunile primitive suntem uimiți de armonia înnăscută care domnește acolo; este așadar evident că interesele și vederile cele mai divergente sunt armonizabile și că arta omului de stat e de-a descoperi mijlocul pentru a le pune în armonie.

Secolul trecut — secol raționalist Par excellence — ne arată încercarea de-a întemeia statul numai pe precepte apriori, inventate de marii scriitori ai epocei; dar ne dovedește totodată cum s-a răzbunat asupra tuturor natura ignorată a statului, prin anarhie, măceluri și grozăvii nemaipomenite. Fenomenele câte răsar pe suprafața acestui organism în decompozițiune, înveninat de experimentele unui raționalism superficial, ne prezintă o mulțime de analogii cu starea noastră actuală, mutatis mutandis însă, adecă în mai puțin energia caracterului poporului francez. Ceea ce în Franța era o mișcare pe față la noi sunt lașe conspirațiuni de palat; ceea ce în Franța era mare și-n rău și-n bine la noi e meschin și … reversibil.

Ca să arătăm analogiile vom reproduce următoarele pasaje din volumul întâi al scrierii d-lui Teulescu:


Ludovic al XVI-lea n-a știut că lucrul cel mai rar ce se poate găsi în reformatorii unei nații este onestitatea și lealitatea. El n-a putut înțelege că în pieptul acelora cari pledează cu prea multă ardoare pentru binele public rareori se găsește devotamentul și dezinteresarea. Regele nu înțelegea că oamenii politici sunt oameni cari caută a-și ascunde cugetările și cei ce îmbrățișază cauza poporului mai totdeuna caută cum să specule această cauză. Poporul este credul și advocații săi adesea sunt perfizi.


Și-n Franța patriotismul subliniat era în floare.

Țara începea a se împărți în două tabere: în patrioți și aristocrați, bunăoară ca și la noi, în reversibili și reacționari.


Hainia, din toate pasiunile sale, este cea mai lesne de lingușit. Acesta era elementul cu care se nutreau clubiștii. Aci se denunțau cugetările cutărui om, se înnegreau intențiile celuilalt, se declama în contra deputaților, a miniștrilor, a regelui, a reginei, a nației și a tot ce părea că nu merge în spiritul și cu pasiunile acelei aglomerațiuni de individe cari populau salele cluburilor.
Geniul uman era condamnat; știința și esperiența seculelor era nesocotită, desprețuită; divinitatea era pusă în joc. A nu fi clubist era a nu fi onest, integru, liberal, patriot; pretutindeni și în tot locul clubiștii nu vedeau decât comploturi, corupție, imoralitate. Oameni de rând, oameni cari n-aveau nici un legământ în societate, treceau de mari patrioți pentru simplul cuvânt că erau îndrăzneți în nerușinare, nu se sfiau de nimic, crima nu-i dezgusta, dezonoarea nu-i atingea, minciuna le surâdea.
Acela care denunța și incrimina mai bine se considera ca cel mai zelos cetățean. Nu se cerea nici învățătură, nici moralitate, nici prudență: a calomnia, a denunța, a bănui era un merit. Acestea sunt elementele cari dau viață și cu cari se nutresc spiritele demagogice (pag. 45).
(Pag. 47) Numim pe Marat. Acest gazetar, sub pana sa înveninată, denunța pe oamenii de talent în modul următor: „Aceste talente sunt o crimă mai mult, căci ating principiul egalității“.


Cine nu-și aduce aminte de tonul ce-l țin gazetari și gazete de a doua mână față cu Alexandri. C-o frivolă ușurință vorbesc de scrierile lui ca de-ale unui egal, de-ale unui coleg al dumnealor.


(Pag. 48) Acum nu se mai scriau cărți, căci nu era om care să aibă timpul și voința de-a le ceti. Societatea era lăsată în mânele celor ce scrieau gazete.


Iată și caracterizarea demagogiei:


„Demagogia, zice Proudhon, este ipocrizia progresului. Școala demagogiei o găsim la Atena antică, la Roma ca la Paris, ca în toate centrurile activității omenești. Această școală are tradițiile, doctrina, sistema și învățământul său, care-i este propriu. Ea procede cu tact; dibăcia nu-i lipsește. Pe profesorii demagogiei, Lamartine îi găsește în „redactori de gazete, în pamfletari politici, oratori de cluburi, puteri cari nu se pot acredita la începutul revoluțiilor decât prin exagerațiile principiilor ce profesează“.
Oamenii demagogiei sunt aceeași pretutindenea și în toate epocele. Publiciști îndrăzneți pentru că sunt inconsecuenți, autori fără renume, profesori fără catedre, patrioți fără patrie, apostați de alte credințe, advocați fără cauze, ambițioși cu aspirații mai mari decât valoarea și capacitatea lor, junimea ușoară de ani și de cugetări, cu vederi scurte și pretenții nemărginite. Presa și întrunirile publice sunt care-i fac să trăiască.
Elementele din cari se compun legiunile demagogiei sunt varii și stranii: industriași artiști fără talent, meseriași fără meserie, postulanți fără posturi, militari fără corpuri și oameni cari și-au risipit averile și caută în revoluții mijloace nouă de risipă, populația flotantă, c-un cuvânt gunoiul societății. „Criminali dezonorați prin crimele lor, cum zice Lamartine, cari se ascund de lume, căutând în adunările anonime ocazii pentru crime nouă; femei fără pudoare, oameni cari populează casele de joc… speculanți de viciuri, traficanți de imoralitate“.


Iată Roma în timpul lui Pompei; iată România actuală.

Dar ce s-au ales din aceste elemente cu aspirații nemărginite și de-o nulitate atât de mare?

Iată ce răspunde Edgar Quinet:


Mă tem să ridic vălul ca să nu-i găsesc printre slugarnicii cei mai de jos ai Imperiului (lui Napoleon I). E destul a vedea pe Huguenin, neîmpăcatul președinte al Comunei insurecționale, solicitând și găsindu-se norocit că a putut dobândi un loc de alergător la o barieră… Groaznicul Santerre deveni omul cel mai blând decum fu îmbuibat de primul consul. Oameni ca Bourdon, de l'Oise, Albette, abia simțiră toiagul de fier și deveniră funcționarii cei mai plecați ai Imperiului. Acela care arestase pe regele său, Drouet, domina într-o subprefectură la Saint-Menehould. Dacă s-ar fi gândit cineva să invoace în fața acestor oameni fidelitatea suvenirilor, dacă le-ar fi adus aminte de vechiul jurământ, l-ar fi luat drept nebun.


Tot astfel am văzut și noi căpătuindu-se patrioții. Pentru a-i pune însă la locul de rând ce li se cuvine s-ar fi cerut și la noi un medic al societății ca … Napoleon I.

La noi patrioții de seama celor de sus se fac miniștri, deputați, directori de drum de fier, directori de Bancă Națională, arendași de moșii ale statului etc. etc.

Nu e de mirare dacă bugetul cheltuielilor statului a crescut în trei ani cu 34 %.

Iată dar prețioasa descriere a demagogiei franceze cuprinsă în volumul I al operei d-lui Teulescu, o descriere care se potrivește din punct în punct cu reversibilii noștri patrioți, minus, cum am zis, energia caracterului francez. Patrioții noștri sunt meschini, pe când la cei franceji găsim răul în proporții mai mari.

Revoluționarii franceji au avut curajul de-a-l judeca pe regele lor; dintre patrioții noștri nici unul n-a avut curajul măcar de-a susținea înaintea Curții de Casație procesul contra ministerului conservator.


[20 iulie 1880]

„Monitorul“ de ieri cuprinde o listă lungă de oameni decorați cu diferite grade ale Stelei României, iar decretul privitor la aceasta e contrasemnat de d. V. Boerescu. Între aceștia găsim nume ca Fundescu, Costinescu, Pandraf ș.a.

Pân-acuma încalte era goana după interese materiale, după câștig fără muncă, care dădea pricină de vorbă asupra patrioților. Dacă un om cu patru clase primare și un curs de violoncel ca d. Costinescu e pentru țara românească îndestul de învățat spre a redige „Românul“, a fi deputat, director de bancă, ba poate ministru, desigur nu dumnealui e de vină. Oamenii astfel pot fi de vină că n-au învățat nimic, dar societatea e și mai vinovată dacă, în loc de împărțitori de gazete sau alergători de barieră, iese din ei directori de bancă, și demnitari ai statului. Dacă d. Fundescu a uitat misterele bucătăriei pentru a scrie gazete și din strănepot al vechilor faraoni s-a modernizat în strănepot al lui Traian, făcându-se și reprezentant al nației… celei românești din păcate, desigur nu domnia-sa e de vină, ci acea nație care îngăduie ca oameni fără știință de carte și mărginiți din fire să pretinză a o lumina, a-i dirige bănci, a-i face chiar legi. Dacă, în loc de frigare și violoncel, iluștrii concetățeni mânuiesc pana sau pun la cale afaceri de milioane, desigur că nația e înjosită în ochii lumii și ai ei proprii, că cel mai adânc dezgust trebuie să roază orice suflet onest față c-o asemenea stare de lucruri. Dar la urma urmelor câți oameni fără de merit nu ajung, prin acea ironică întâmplare ce pare a stăpâni universul, acolo unde nu li se cuvine? Oamenii, cu morala lor și cu ideile lor de merit și de demerit, au ajuns a face deosebiri între cap și cap, între inimă și inimă; pentru natură e indiferent atomul ce ajunge a face parte din vârful copacului sau din rădăcina lui. E apoi natural ca o societate coruptă să se mândrească cu ranele sale, să descopere bubele ignoranței și a perversității de caracter și să arate lumii imposibilitatea existenței sale. Înțelegem ca într-o societate atât de plină de iubire de adevăr și de moralitate cum e a noastră delegați, aleși de subprefecți, să-l aleagă pe d. Fundescu deputat și votator cu procuri false, pe d. Costinescu director de bancă, înțelegem chiar ca d. Câmpineanu să se numească pe sine însuși guvernor al Băncii, de vreme ce acest lucru stătea în mâna sa, căci semnătura domnească de întărire nu se capătă cu așa greutate. Asemenea înțelegem ca, oriunde e câștig fără muncă la mijloc, roșii să alerge după el. Dar ce au a face distincțiunile fără valoare materială ale statului cu toate acestea?

Într-adevăr există nebuni în țară care, cu toată corupțiunea domnitoare, cu tot virusul demagogic care putrifică România, totuși o iubesc pentru gloria ei trecută, pentru chiar suferințele ei pline de amărăciune, o iubesc pentru că e muma lor, oricum ar fi. Acești oameni au fost în război, mulți au murit acolo de foame și frig, mulți de gloanțe, mulți au fost răniți. Unora dintre aceștia li s-a atârnat acest semn al Stelei României de piept, ca singură și curată răsplătire a sacrificiilor lor.

Ei bine, să le fie rușine de azi înainte acestor oameni de a mai purta acest semn?

Numai un om ridicat atât de de… sus ca actualul ministru de esterne, care pare a nu avea nici idee măcar despre valoarea morală a unor asemenea distincții, a putut să le risipească așa, amestecând nume oneste și cunoscute cu nume oculte sau prea cunoscute din alte cauze; numai unui om cu atâtea… tradiții, în a căruia piept e înrădăcinată ura contra oricărui merit adevărat și a oricărui sacrificiu dezinteresat, i-a putut veni ideea de-a depreția pân-într-atâta aceste semne încât să le confere, în ochii acestei dezonorate țări, unor Costinești și Fundești. Dar nu le ajunge că dispun de avutul țării, mai vor și onoarea ei?

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, onorabili Costinești și Fundești, la ce vă trebuiesc tinichelele acestea pe piept? Știți ce e onoarea? Nimic. Un om moare în război și, după ce s-alege praful de dânsul, se zice că moștenește onoare. Un altul descopere că nu soarele se-nvârtește împrejurul pământului, ci pământul împrejurul soarelui, și-și bate capul viața lui întreagă cu asemenea copilării, și răsplata lui? Onoarea. Sunt într-adevăr o seamă de oameni curioși în lume cărora le albește capul de grija altora, de grija poporului, a țării lor ș.a.m.d. Pentru acest soi de nebuni s-au inventat aceste tinichele, nu pentru d-voastră, oameni practici și cuminți, care știți să scoateți din capitalul intelectual al unui abecedar cele mai mari procente, precum: deputăție, directorat de bancă, directorat la Domenii etc. D-voastră care nu cunoașteți nici deșertăciunea sacrificiului, nici aceea a meritului și cari, în taină, râdeți de ele între pahare, numindu-i pe cei ce le au trași pe sfoară și nerozi al căror număr nu se mântuie, de ce le disputați până și aceste tinichele, cari nici se beau, nici se mănâncă, nici cântă cuplete franțuzești, nici joacă balet; niște semne făcute pentru acea tagmă de nerozi cari trăiesc sau mor pentru… idei? Știm că disprețuiți țara, că disprețuiți acest popor blând și moale care vă îngăduie să vă jucați cu soarta lui … dar la ce să-i și arătați prea pe față acest dispreț, atârnându-vă de piept chiar semnele lui de onoare, semne care nu v-aduc nici un folos … real?

Mulțumim d-lui Boerescu pentru această lecție ce-o dă țării întregi. Că nu sufere de esces de iubire de țară am știut-o totdeuna; dar că, disprețuiește într-atâta pe acest popor încât să decoreze pe un Costinescu ori pe un Fundescu cu semnele lui de distincție, asta, o mărturisim, n-am știut-o încă. Ba, îl credeam chiar mai prudent pe d. ministru de externe; nu-l credeam în stare a desfide până la așa grad opinia publică.


[22 iulie 1880]

Programul nostru zicea:


Teorii abstracte de cosmopolitism importate de-aiurea s-au împrăștiat pe nesimțite și au slăbit cu încetul simțul conservării naționale, așa de vioi și de puternic odată la români; și aceste idei, vătămătoare chiar în țările luminate și puternice de unde s-au luat, au devenit un adevărat pericol pentru națiunea noastră.
De altă parte, dorințe de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea ades în mecanismul nostru politic fraza goală în locul realității.


Nu credem ca cititorul să mai ceară probe pentru evidență. Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieții noastre economice, reducerea românului în țara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice și înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăților vecine din câteși patru unghiurile lumii să s-așeze la noi, prefacerea în fine a acestor elemente în elemente politice cari au umplut funcțiile statului și se strecoară în reprezentațiunea națională, toate acestea dovedesc că țara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigrațiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria și teoria de „om și om“.

Pe de altă parte dorința de progres și de libertate a introdus fraza goală în locul realității în mecanismul nostru politic.

Adecă — în Constituțiune, adaugă „Steaua României“.

Acest adaus este al ei, pentru a altera terenul discuției. Constituțiunea nu este un mecanism, ci un text de lege, bun dacă se aplică bine, rău dacă se aplică rău. Acest text nevinovat nu are deloc a-și imputa dacă sub masca lui se desfășură influența imorală, dacă în numele lui se înscriu în listele colegiului I și al II-lea alegători frauduloși, dacă tot în numele lui o societate de exploatare a pus mâna pe statul român, uzurpând numele de partid politic.

Dar nu este acesta sâmburul discuției cu „Steaua României“. Pentru ca discuția să nu devie o simplă ceartă de cuvinte, o logomahie, pentru ca să nu se ignoreze tocmai noțiunea fundamentală de care e vorba, ne întrebăm: ce e reacțiune?

O espresie împrumutată din mecanică, însemnând acțiunea negativă produsă prin una pozitivă. În politică însă cuvântul „reacțiune“ s-a întrebuințat întâi la 1789, ca sinonim al contrarevoluțiunii, al unei acțiuni contrare Revoluțiunii Franceze.

Cuvintele au înțelesul lor. Dacă acum le dăm un înțeles, acum un altul, nici o discuție nu e cu putință.

Așadar, care este accepțiunea — singura adevărată — a cuvântului, ca să nu se facă vorbă zadarnică?

O dată contraacțiune. În acest înțeles orice opoziție e o reacțiune și-n această ordine de idei opoziția făcută de „Steaua României“ până mai ieri, ori de „Presa“, e asemenea reacțiune.

Altădată însă reacțiunea înseamnă asemenea o contraacțiune, însă în senzul restabilirii unei stări de lucruri care a existat odată. Contele Chambord voiește regalitatea de drept divin precum ea a existat odată; ceea ce el voiește a avut odinioară trup, a fost concret. Centrul din Germania voiește restabilirea unor legi cari au existat odată și au fost desființate.

Acest soi de reacțiune ni se impută nouă, și aceasta zicem că e o scornitură din partea organelor guvernamentale. Ceea ce voim noi: realitatea în locul frazelor, controlul real al actelor guvernului în locul simulacrului de control, responsabilitatea adevărată în locul ascunderii după clapiști iresponsabili — toate acestea ar fi un progres pe lângă ceea ce se întâmplă astăzi, nu o reacțiune.

Iată dar accepțiunea politică a cuvântului:

Tendența de a reintroduce o formă de guvernământ care-a existat odată: regalitatea de drept divin, imperiu ș.a.m.d.

Dar orice tendență de reformă, chiar aceea care răsare cu necesitate din relele actualității, nu poate fi numită reacție decât în senzul mecanic, nu în cel politic al cuvântului.

Dar la ce atâta discuție? Se-nțelege că „Steaua României“, până acuma în opoziție, trebuia să caute un pretext pentru trecerea nejustificată în rândul guvernamentalilor. Dacă pretextul ar fi cauza adevărată, atunci această trecere ar fi trebuit să se opereze încă de acum câțiva ani, căci totdeauna a existat acest partid, pretins deznădăjduit, al conservatorilor. Așadar nu existența partidului conservator e cauza adevărată că ni se caută acum nod în papură, ci alta. Pretinsa cauză nu este decât un pretext. Ceea ce am fi dorit însă e ca confrații de la „Steaua României“ să-și dea cel puțin silința de-a descoperi un pretext mai plauzibil decât cel inventat de genii de la „Românul“ sau de la „Telegraful“. Atâta-i tot. Ne făcusem iluzia că putem aștepta mai mult de la tineri la cari presupuneam mai multă iubire de adevăr.

Ați fost contra guvernului, sunteți acum pentru el.

Constatăm inconsecuența și ne mărginim la aceasta.

Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o țară în care un om cu patru clase primare și peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Națională, special într-ale drumului de fier și curând ministru de finanțe, într-o țară în care mucenicul Simeon e un om căruia nu i se poate imputa nimic, unde procurele false ca și falsele cărți de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, știință, caracter nu sunt nimic, tripotajul, pișicherlâcul și hatârul tot, în o asemenea țară omul e redus a constata istoricește ceea ce se-ntâmplă, a se indigna din când în când, a râde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

Puține avem de zis ca concluziune la o polemică cu mult prea lungă pentru obiectul ei.

Țara care, prin aplicarea instituțiilor ei, încurajază ignoranța, neconsecuența, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedește că e în descompunere deplină. Dovadă despre această descompunere este imigrarea continuă de elemente străine, care n-a fost nicicând mai mare decât sub sistemul actual de guvernământ. Deși aceste imigrațiuni reprezintă prisosul, nu tocmai clasic în virtuți și inteligență, al popoarelor învecinate, totuși acest prisos, oricum ar fi el, e superior plebei superioare indigene. Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferințe și amețit de fraze, se formează un popor nou de venetici, de-o naționalitate nehotărâtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor al lui Mircea Basarab dispare și emigrează. Promotorul acestui americanism e partidul roșu, care are pretenția de-a se numi și național. Noi nu ne îndoim că și din acest aluat, în care Costineștii și Serurii joacă un rol atât de mare, se poate forma ceva; dar ceea ce se va forma nu va fi desigur nici popor românesc, nici stat românesc.

Din punct de vedere istoric, oricine se asociază cu roșii, dacă nu trădează pământul țării, trădează însă poporul țării. Mulți, nu contestăm, cei mai mulți poate o fac fără s-o știe; vai de aceia însă cari, având putință de-a vedea clar, o fac cu bună știință!

Înaintea negrei străinătăți care împânzește țara cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreșterea populației îndeplinește apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.

E deci … iubirea de adevăr din partea feluriților noștri adversari politici de-a nu mai vedea altă cauză de rele în țară decât reacțiunea.

Și cu toate acestea ar trebui să știe toți că dac-am fi închipuiți și dacă n-am ști bine că nu există nici putința unei adevărate reacțiuni în țară, am trebui să fim măguliți de acest epitet.

A readuce în țară acea repede creștere, începută în secolul al XIII-lea, în care poporul românesc făcea să dispară dinaintea puterii sale de viață triburile tatare și slave ce cutreierau pământul acesta, a readuce vulturescul avânt al Basarabilor, starea de bogăție din vremea lui Petru Rareș ori a lui Matei Basarab, a le putea readuce ar fi merit și a fi reacționar ar fi identic cu a fi sporitor neamului și țării.

Dar nici putință nu există pentru un asemenea partid. Izvorul întăritor al istoriei naționale, iubirea de limbă, de datini și de popor sunt înlocuite la tinerime și ceilalți prin romane franțuzești și cântărețe pribege ale cafenelelor străinătății. Un aer bolnăvicios de corupție, de frivolitate, de câștig fără muncă a cuprins plebea noastră roșie și infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacție puternică, în senzul național și istoric al cuvântului, ar mai fi cu putință la noi în țară, ar însemna a se face jertfa unei deșerte iluzii.

Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de țară. Azi e constatat că, din momentul în care împărații au început a înlocui prin oameni noi pe senatorii Romei, în care tradițiile și cultul trecutului se întrupaseră, Roma a mers spre repede cădere. Cazul Romei nu numai că nu e izolat, dar nu suferă nici escepție măcar …!


RĂSPUNSUL PORȚII LA NOTA COLECTIVĂ
[22 iulie 1880]

În „Neue freie Presse“ de la 28 iuliu cetim răspunsul la nota colectivă privitoare la cestiunea fruntariei greco-turce pe care ministrul otoman de esterne Abedin Pașa, în numele Porții, l-a trimis ambasadorilor marilor puteri, în cuprinsul următor:


Exelență, subsemnatul, ministru de esterne al Majestății Sale împăratul otomanilor, a avut onoarea să primească nota pe care i-au adresat-o Exelențele lor ambasadorii Germaniei, Rusiei, Marei Britanie, Italiei, Francei și trimisul Austro-Ungariei, la 15 ale lunei curente, asupra rectificațiunii fruntarielor grece. În această notă Excelențele lor reamintesc negociațiunile directe ce s-au încercat de două ori de către plenipotențiarii otomani și heleni spre a aduce o înțelegere în această cestiune. Ei declară că, în fața acestor încercări nefructuoase, puterile semnătoare ale Tratatului din Berlin au crezut de cuviință să-și ofere mediațiunea lor și au însărcinat pe reprezentanții lor, întruniți la Berlin într-o conferință, să stabilească o linie de graniță între Grecia și Turcia;
ei au comunicat subsemnatului textul acelui act, ce a rezumat și încheiat deliberațiunile plenipotențiarilor și prin care supuneau guvernelor lor traseul ce l-au adoptat unanim, ca ele să aprobe deciziunile lor și să le comunice părților interesate. În fine, Exelențele lor, în numele guvernului lor, invită pe Înalta Poartă accepte linia de graniță fixată în documentul menționat.
Înalta Poartă a consacrat cea mai serioasă atențiune esaminării acestei importante comunicațiuni și cu cât dorește mai mult să-și probeze respectul pentru marile puteri amice ei cu cari a semnat Pacea de la Berlin cu atât mai mult simte necesitatea ca să recomande justei lor aprecieri pozițiunea cea atât dificilă cât și penibilă în care se află pusă prin invitațiunea ce i s-a adresat. Înalta Poartă nu se îndoiește câtuși de puțin că puterile, al căror sentiment de dreptate îl cunoaște bine și despre care niciodată nu poate bănui că ar avea intențiunea să aducă vrun prejudiciu suveranității sale, vor primi cu bunăvoință observațiunile pe cari subsemnatul este însărcinat a le da Exelențelor lor, drept răspuns la menționata notă.
Semnând Tratatul de la Berlin, Înalta Poartă nu se aștepta, din cauza dorinței pentru o rectificare a frontierei helene în Epir și Tesalia, să primească de la puterile mijlocitoare o propunere care să aibă de obiect cesiunea unor țări ce aparțin Albaniei, precum și a Tesaliei întregi, adecă toată valea lui Peneu, o cesiune prin care se anexează la regatul Greciei un teritoriu ce este aproape jumătate așa de mare cât actuala întindere a regatului. În menționata notă Exelențele lor susțin că puterile au însărcinat pe plenipotențiarii lor, întruniți la Conferința din Berlin, să fixeze o linie conform indicațiunilor generale ale protocolului al 13, care linie să formeze între Grecia și Turcia o bună și tare frontieră defensivă. Însă Înalta Poartă regretă că trebuie să observe că linia de graniță pe care este invitată s-o accepte nu prea îndeplinește aceste condițiuni întru cât o privește pe dânsa. Într-adevăr, nimeni n-ar putea atribui Sublimei Porți ideea sau dorința de a-și întinde teritoriul în socoteala altui stat. Deci o graniță defensivă bună și tare ar trebui să aibă de scop ca să asigure pe Înalta Poartă în contra unor atari aspirațiuni, prejudiciabile ei. Pozițiunile însemnate strategice promise Greciei prin Conferința de la Berlin, ca d.e. cea de la Mețovo, pozițiuni de o valoare militară superioară pentru comunicațiunea cu Albania de Jos, ar espune provinciile limitrofe unor atacuri în contra cărora Poarta ar fi fără apărare. Pe de altă parte, cu privire tocmai la scopul defensiv, înalta Poartă nu-și poate esplica de ce Conferința, în partea Epirului, a adoptat valea lui Kalamas, pe când în partea Tesaliei, în loc să urmeze valea lui Peneu, a dus linia de graniță în sus, până la piscurile coastelor nordice ale Olimpului. Întru cât privește partea strategică a liniei de graniță propusă de Conferință, Înalta Poartă se mărginește la aceste puține observațiuni.
Considerată din punctul de vedere politic, realizarea proiectului acestei linii de graniță ar avea de urmare mari dificultăți și ar impune Înaltei Porți sacrificie pe cari i-ar fi imposibil să le facă. Într-adevăr, cum i-ar fi posibil să consimță la cesiunea Ianinei, pe care albanejii, cari și ei, după esemplul celorlalte naționalități ale Imperiului, se consideră de o rasă proprie și tot așa de interesată ca și acelea, au privit-o în tot timpul de capitala Albaniei de Jos și la a cărei posesiune, cum se știe, ei țin cu atâta cerbicie? Nu este oare evident că, dacă Înalta Poartă s-ar decide să sacrifice un oraș atât de important în toate privințele, aceasta ar avea de urmare niște complicațiuni serioase, prin cari poate că s-ar compromite esercitarea pacifică a autorității sale în această parte a Turciei europene? Înalta Poartă ar fi oare în stare să gonească pe albaneji din alte anumite ținuturi și mai ales din Ceamur, care este locuit esclusivamente de albaneji de religiune mahomedană? În partea Tesaliei Poarta n-ar sta în fața unor dificultăți mai mici. Acolo se află Larissa, un oraș populat și important, ce este locuit trei din patru părți de musulmani și este înconjurat de o serie de sate și districte musulmane. S-ar putea cere ca, pe când puterile creștine ale Europei își arată solicitudinea față cu un regat creștin, Majestatea Sa Sultanul, care este califul și șeful religiunii musulmane, să meargă așa de departe încât să sacrifice un oraș mare, esclusivamente musulman, nemulțumind astfel nu numai pe locuitorii acestui oraș, cari în momentul acesta imploră protecțiunea Maj. Sale, ci și pe toți musulmanii? În orice caz, dacă Larissa s-ar ceda Greciei locuitorii musulmani ar emigra, cum au făcut odinioară din regatul elen, unde actualmente mai locuiesc numai vro zece familii musulmane în Calcis. În curând s-ar complecta căderea și ruina unui oraș astăzi populat și înflorit. Aceasta probează că partea politică a rectificării granițelor dintre Grecia și Turcia merită o considerațiune cu totul specială, ceea ce a recunoscut-o deja primul plenipotențiar al Franței, d. Waddington, care în sânul Conferenței a luat inițiativa acestei propuneri și mai târziu, în calitatea sa de ministru din afară, a venit să recomande celorlalte puteri o linie de graniță prin care se escludea cesiunea către Grecia a ținutului Ceamur. Dacă dânsul a votat pentru această escludere, aceasta a făcut-o fără îndoială în considerațiunea complicațiunilor pe cari avea să le provoace cunoscuta rezistență a albanejilor. Înalta Poartă este îndreptățită a crede că celelalte puteri vor împărtăși acest mod de-a vedea al d-lui Waddington și că niciuna dintr-însele nu va dori anexiunea forțată a unor locuitori musulmani în contra voinței lor și mai ales luând în considerațiune că acei locuitori ar fi destul de tari spre a face din acea anexiune o sorginte de pericole și de turburări.
Subsemnatul, supunând Exelenței Voastre considerațiunile de mai sus, este împuternicit să declare că Înalta Poartă, cu toate acestea, din preveniență cătră puterile amice, este dispusă a face oarecari concesiuni regatului helen și a se înțelege cu puterile spre a activa o îndreptare satisfăcătoare definitivă în cestiune. Pe de altă parte iarăși, contând pe sentimentul de echitate al puterilor, cari niciodată n-au necunoscut drepturile de suveranitate ale Porții, dânsa se așteaptă că puterile nu vor recunoaște incontestabilele ei drepturi ca să ia parte la definitiva fixare a liniei de graniță a Greciei cu același titlu de drept cu care a participat la fixarea fruntarielor Serbiei și-a Muntenegrului și că puterile vor aprecia motivele cari pun pe Poartă în necesitate ca să persiste în conservarea Ianinei, Larissei, Mețovei și altor comunități cu o numeroasă poporațiune musulmană. Subsemnatul este însărcinat de guvernul său să esprime Exelenței Voastre speranța că observațiunile cuprinse în această notă-răspuns vor fi luate în considerațiune de guvernul ce reprezentați și, prin intermediul Excelenței Voastre, să roage pe puterile mijlocitoare ca să binevoiască a împuternici pe reprezentantul său din Constantinopol a se înțelege cu Poarta spre a facilita negocierile atât asupra fixării definitive a liniei de graniță cât și asupra punctelor secundare și amănuntelor ce sunt legate de această cestiune.
Abbedin


[23 iulie 1880]

C-o fizionomie de-o gravă seriozitate „Presa“ ne povestește că:


nu se mai află astăzi un stat cât de mic pe suprafața pământului care să nu cunoască că România există ca stat independinte și că face parte din familiile suverane europeane.


România face parte din familiile suverane europeane! Nu prea are înțeles, dar încurcătura se esplică prin bucuria ce cată s-o fi simțind organul marelui om de stat, pentru că


peste curând o asemenea notificare are să se facă prin o misiune specială și regelui Persiei și vom avea în curând un consul general onorariu în Persia.


Dacă… mintea cea multă ar pricinui vro durere, în toate casele ai auzi „vai de mine!“, dar la redacția „Presei“ mai cu seamă. E speranță că misionarii speciali, urmărind statele de pe suprafața pământului în geografia colegului de la Ministerul de Război, vor căuta Persia-n China și Japonia la Gibraltar; încolo nu-i vro altă primejdie pentru aceste importantissime acte diplomatice ale marelui nostru om de stat. Cu Persia mai avem și alt noroc estraordinar. Pe Maiestatea Sa Șahul îl cheamă Nastratin (Nasreddin) și dac-o fi cel din poveste, ceea ce nu putem ști cu siguranță, apoi are s-o ducă bine ambasadorul nostru acolo, mai ales pentru că guvernul țării noastre seamănă mult cu lumea pe dos a filozofului hoge. Dacă din bietul Pepelea nu s-ar fi ales de mult oale și ulcioare, ce frumos i-ar mai sta decorația, cu atâta generozitate împrăștiată de cătră d. ministru de esterne și ce demn reprezentant ar fi pe lângă acele „state cât de mici pe suprafața pământului“ cari sunt în primejdia intelectuală de-a afla că o țară întreagă de atâtea mii de chilometri patrați face parte din „familiile suverane europeane“.

Dar fiindcă cu politica esternă stăm bine, precum văzurăm, mai ales prin Persia, pe când frații bulgari caută să ne facă cărare prin barbă, ne-ntoarcem la cele dinlăuntru, unde se-nțelege că stăm și mai bine.

D. Tiriachiu, deputat și fost viceprezident de Cameră, e numit ministru de interne. D. Conta — ministru al învățăturilor. Se mai așteaptă apoi numirea unui personaj foarte înțelept, a d-lui Tache Giani, la Justiție și a d-lui Dabija la Lucrările Publice. N-avem de zis contra persoanelor, ci contra sistemului. Dacă d-lui Dim. Giani nu avem a-i imputa un prisos considerabil de înțelepciune și dacă-i contestăm talentul de organizare, siguri fiind de lipsa oricărui talent, e o afacere de sistem. La urma urmelor, ce mi-e Stolojan, ce mi-e Giani, ce mi-e Fleva? Sunt trei nume pentru același om, trei exemplare ale aceleiași specii și ceea ce n-are unul desigur că nu va avea nici cellalt. De pe această identitate în conformațiunea intelectuală se distinge roșul adevărat de membrul oricărui alt partid. În marele partid nu există oameni speciali în nimic. Unul știe paragrafii Codului, cellalt asemenea; preste aceasta nici nu visează măcar. Dar de-o fi onor. d. Campiniu, personaj, precum se știe, foarte simpatic, dar de-o fi onor. Pantazi Ghica — precum se știe, și mai simpatic —, dar de-o fi luminătorul nației, d. Fundescu, sau abecedarul, numit director de bancă și demnitar al ordinului „Stelei“, d. Costinescu, — unul e în toți. În privirea onestității vor fi fără-ndoială mici deosebiri pe cari nu le tăgăduim; dar cât despre cunoștințe sau inteligență, nici unul din acești onor. concetățeni nu are ce invidia în ceilalți; ba, la adică, acesta e chiar motivul de căpetenie de ce țin așa de strâns laolaltă, formând o asociație atât de puternică contra oricărui talent, oricărui merit adevărat.


Toate aceste forțe individuale — zice „Presa“ — reprezintând diferite nuanțe ale partidului liberal, unite împreună și constituind astfel unitatea chiar a acestui partid, formează o putere generală compactă de natură a inspira încredere și a ne pune în pozițiune să lucrăm cu succes etc.


Forțe individuale reprezentând nuanțe unite împreună, constituând unitatea, formând o putere generală compactă de natură a pune în pozițiune să lucrăm cu succes — iată o frază care-și caută părechea în idiomul nostru traco-latin.

Cât despre noul ministru al învățăturilor, d. V. Conta, mărturisim că nu ne-am fi așteptat a-l vedea alături cu d. Brătianu și aceasta din mai multe cauze. Întâi, d-sa nu este roșu, nu e în stare de-a fi — pentru aceasta cineva trebuie să fie sau mult mai fin, sau… mult mai puțin fin decum este dumnealui. Iar soarta spinoasă a tuturor miniștrilor cari nu sunt roșii curați e prea cunoscută pentru ca s-o mai povestim publicului compătimitor. Apoi, credeam că d-sa se va sfii a primi vro solidaritate cu d. Brătianu, carele datorește puterea sa unui sistem întreg de ilegalități și de falsificare a sistemului constituțional.

Un om al cărui trecut nu are încă de înregistrat nici o virtute deosebită, un om care de ex. n-a luat parte la actele de pietate ale mucenicului Simeon, care n-a fost însărcinat să tipărească bilete ipotecare, nu și-a închiriat casele statului cu preț întreit, c-un cuvânt un om fără acel savoir vivre atât de culant în manierele mucenicilor de toate categoriile ai democrației române, nu poate avea față cu d. Brătianu decât două atitudini: sau îl controlează, și atunci ne dă garanția unei înțelegeri realiste a lucrurilor, sau crede că d. Brătianu își va renega sistemul și oamenii și atunci … atunci e de un optimism pe lângă care acel al lui Leibnitz e pură jucărie!


[24 iulie 1880]

Evenimentul cel mare al zilei — cei șapte frați pe un cojoc cum zice o vorbă țărănească, sau reconstruirea, pentru a câtea oară, a cabinetului Brătianu, trecut din fuziune în fuziune — va continua a fi comentat de ziare după diferitele lor puncte de vedere.

Deocamdată constatăm că această complectare a cabinetului se atribuie împrejurărei că M. Sa Domnul, având de gând a pleca la Ischl pentru a vizita Curtea împărătească a Austriei, de unde apoi ar avea a pleca la Sigmaringen a vedea pe părintele M. Sale, bolnav de mai mult timp, ar fi pretins de la d. Brătianu de-a pune capăt unui provizoriu ministerial care a ținut peste toate cuviințele mult și de-a completa cabinetul. Sarcina este foarte ingrată pentru primul nostru ministru; căci, dacă pe de-o parte e ușor a găsi miniștri roșii, pe de alta tocmai ușurința aceasta e cauza celor mai multe greutăți. Duplicate stereotipe ale Pătărlăgenilor și Costineștilor se găsesc într-adevăr în toate cafenelele din București și vânătoarea ministerială s-ar fi redus la o simplă schimbare de nume fără schimbare de esență, ceea ce-ar fi lăsat să subziste în mod acut criza de pân-acuma. Necesitatea de-a apela la alte elemente decât cele roșii, la d-nii Dabija, Conta, Teriachiu, cari nu sunt roșii propriu-vorbind, arată încă o dată lipsa de oameni a „marelui partid“ și insuficiența deplină a celebrităților patriotice când e vorba de a forma un guvern. Formele cu cari se îmbracă schimbarea la față a unor grupuri ca cel liberal-moderat din Iași nu ne interesează deocamdată, căci, precum am spus-o, dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult. Mirarea ar fi la locul ei numai atunci când am fi fost deprinși a calcula cu Catoni politici în viața publică a României și când asemenea metamorfoze, inaugurate de „Presa“, ar fi lipsite cu totul de-o rațiune suficientă cu putință de-a fi descoperită. E drept că această rațiune suficientă nu se întemeiază nici pe deducțiuni logice din principii liberale, nici măcar pe vro schimbare operată înlăuntrul partidului roșu care l-ar fi făcut mai bun sau cu mai multă aptitudine de-a guverna; dar dacă nu se află vrun motiv de schimbare în aceste două ordini de idei, totuși trebuie să existe unul, chiar dacă n-ar fi mai bun decât acela care a convertit pe d. Boerescu de la principii conservatoare la aspirațiuni … patriotice.

Ciudat e că pân-acum „Românul“ și foile roșii nu-și esprimă, după zgomotosul lor obicei, nici aprobarea, nici dezaprobarea față cu noul cabinet. În poziție espectativă, ziarele oficioase tac într-un mod aproape nepoliticos pentru noii colegi ai d-lui Brătianu, cărora n-au găsit de cuviință a le zice măcar „Bine ați venit, noi confrați întru ale patriotismului“. „Presa“, din contra, se bucură atât de mult de multicolora combinațiune ministerială încât s-ar părea c-a văzut realizându-i-se vreun vis cultivat în taină și cam pe de lături de linia generală a intențiilor marelui cancelar de la Măgura.


[24 iulie 1880]

Asupra trecerii d-lui baron de Calice prin România, „Neue freie Presse“ din Viena cuprinde indicațiuni din cari nu se prea poate alege mult, dar pe cari totuși găsim de cuviință a le comunica, pentru a arăta ce strălucită e situația politicei noastre esterioare de când o conduce marele om de stat.

Foaia vieneză zice că baronul, în trecerea la postul său de ambasador din Constantinopol, oprindu-se o zi la Sinaia, a avut acolo mai multe convorbiri cu Domnitorul. Rămânând în București asemenea o zi, a fost vizitat de miniștri și a avut lungi întrevorbiri cu d. Brătianu, precum și cu d. Boerescu. Toate acestea dovedesc că diplomatul austriac era însărcinat c-o misiune pe lângă guvernul român, căci altfel ar fi găsit o cale mult mai scurtă spre Constantinopol. Asupra zgomotului unei alianțe austro-române foaia zice că în realitate România nu s-a opus niciodată de-a merge mână-n mână cu Austria și c-a fost totdauna gata de-a urma consiliile binevoitoare ale monarhiei vecine, însă


politica oamenilor de stat ai Austriei pare a-și da toate silințele pentru a face cu neputință o apropiare între cele două state.


Cum a lucrat Austria în cestiunea Arab Tabiei?


Părând că voiește să vină în ajutorul României în momente grele, Austria esploatează tocmai asemenea situațiuni pentru a câștiga de la micul stat vecin fel de fel de foloase. Pentru ca Austria să ia asupră-și mediațiunea în cestiunea Arab Tabiei, România a trebuit să-i facă diferite concesii. Ar mai marge aceasta dacă interesele nici uneia din țări n-ar suferi; dar o asemenea procedere încetează de-a fi echitabilă când, pentru un pretins serviciu se cere sacrificarea de sine, ba chiar sinuciderea. Din capul locului oamenii nu prea erau mulțumiți cu rezultatele mediațiunei austriace în cestiunea Arab Tabiei; totuși însă aveau cea mai bună opinie asupra intențiilor Austriei și primiseră cu mulțumire serviciile ei. Astăzi, când erau în drept de-a crede că istoria aceasta o să se mântuie odată, Austria pune condiții nouă pentru definitiva soluție a acestei cestiuni, pe care voiește s-o țină atârnată asupra capului României ca sabia lui Damocle și cred că nu sunt rău informat dacă afirm „că baronul Calice a avut a propune guvernului român aceste condiții nouă“.
În sânul Comisiei Dunărene s-a iscat neunire pentru că, cu ocazia elaborărei noului regulament pentru navigația și poliția pe Dunăre, s-au respins mai multe propuneri ale delegatului austriac. Prea era clar că prin acele propuneri celelalte țări dunărene se împingeau deoparte pentru ca delegații să n-o observe aceasta. Comisia se împrăștie fără să fi votat regulamentul în cestiune și se va reuni abia în noiemvrie. În timpul acesta Austria voiește să-și asigure succesul câștigând votul României. Nimeni nu tăgăduiește că Austria are mari interese pe Dunăre; însă de aci nu urmează ca România să-și sacrifice pe ale ei și să se lase împinsă deoparte. În acest înțeles cred c-a răspuns d. Brătianu la propunerea baronului Calice, după care acesta a dat a înțelege „că Austria va ținea in suspenso soluțiunea definitivă a cestiunei Arab Tabiei până ce va fi câștigat toate foloasele câte le cere de la România“. Diplomatul austriac a făcut guvernului român imputarea că nu e îndestul de amic față cu Austria, deși aceasta nu lasă să-i treacă nici o ocazie pentru a ține parte României și a-i oferi în toate afacerile serviciile și sprijinul. D. Brătianu răspunse însă că o asemenea imputare e nedreaptă și că el face tot ce-i stă prin putință spre a câștiga pentru țara sa amiciția Austriei, iar o asemenea imputare ar avea senz numai atunci când românii ar putea câștiga convingerea că sprijinul Austriei nu e fictiv.


[25 iulie 1880]

Calumniare audacter semper aliquid haeret. De douăzeci și patru de ani conservatorii n-au dat decât dovezi că sprijină din inimă orice instituție liberală care ar asigura progresul afară de exploatarea nației de către ignoranți și perverși, de douăzeci și patru de ani pe de altă parte „Românul“, cu toate dovezile de contrariu, își atribuie sie și partidului său introducerea reformelor liberale și ne taxează de reacționari. Publicul mare, căruia nu i se definesc exact cuvintele, ajunge astfel a crede că nu are în față-i mai mari inamici ai libertăților decât pe conservatori și mai mari amici ai progresului decât pe roșii, pe când tocmai contrariul e adevărat.

Conservatorii au comis într-adevăr o greșeală. În acest sfert de secol trecut ei au crezut că purtarea lor francă, mărturisirea adevăratelor lor principii în Parlament ar fi de ajuns pentru a invalida calomnia unor adversari cari administrau zilnic prin foaia lor publicului cuvenita doză de minciună, de ignoranță, de otravă socială. Ei au fost destul de optimiști de-a crede că cel ce-și primejduiește mintea și inima citind organe roșii se simte totodată dator de-a controla zisele foii prin cele ce se rosteau și se votau în Parlament. Ei nu aveau idee, se vede, că legea fizică a inerției își are analogia sa în lumea morală, în lenea intelectuală a cititorilor de gazete și că oamenii se măgulesc a fi gândit singuri și a se fi convins când ei n-au fost decât amăgiți pe neștiute de către niște șarlatani politici.

Am afirmat că instituțiile liberale de azi sunt în cea mai mare parte opera partidului conservator.

„Românul“ o contestă.

Cel ce afirmă cată să probeze.

Deci vom proba.

Se știe că în Moldova nu există roșii. Liberalii de acolo s-au numit fracționiști și au fost aproape totdeuna în opoziție. Principiile lor politice se-ntemeiază pe doctrinele răposatului Simeon Bărnuț, iar acestea din urmă au drept izvor o adunare eclectică de principii din dreptul roman și din doctrinele etice ale filozofiei germane. La dreptul vorbind nu au a face nici în clin, nici în mânecă cu roșii din Țara Românească, căci toată seria de principii e atât de deosebită de-a roșilor pre cât e de departe Blajul de Cayenne. Afară de aceea în timpul în care reforma constituțională s-a așternut pe hârtie fracțiunea mai nu exista; ea s-a format cu mult mai târziu. Principiile toate însă ale Constituției actuale au fost votate în unanimitate de Adunarea ad-hoc din Moldova și au devenit programul întregei dezvoltări a statului român.

Să luăm dar pe rând voturile acelei Adunări, hotărâtoare pentru întreaga dezvoltare ulterioară.

În ședința de la 7 octomvrie se votează:

1. Autonomia Principatelor în cuprinderea vechilor capitulații de la 1393, 1460, 1551 și 1634.

2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub nume de România.

3. Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării.

4. Neutralitatea pământului Principatelor.

5. Puterea legiuitoare încredințată unei Obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele nației.

În ședința de la 25 octomvrie, același an, se votează:

6. Religia domnitoare în România este religia ortodoxă a Răsăritului. Exercițiul celorlalte culturi recunoscute este liber, însă cu restricția prevăzută în capitulații.

În ședința de la 29 octomvrie:

7. Privilegiile de clase vor fi desființate în România.

8. Egalitatea tuturor românilor înaintea legii.

9. Așezarea dreaptă și generală a contribuțiilor în proporție cu averea fiecăruia fără deosebire.

10. Impunerea tuturor la conscripția militară.

11. Accesibilitatea pentru toți românii la funcțiile statului.

În ședința de la 31 octomvrie:

12. Respectul domiciliului și al libertății individuale.

13. Supunerea fiecăruia numai la judecătorii prevăzuți prin legi.

14. Comisii sau tribunale escepționale nu se vor înființa în nici un caz.

În ședința din 4 noiemvrie:

15. Recunoașterea neatârnării bisericii ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinței cu biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor.

16. Înființarea unei autorități sinodale centrale pentru treburile duhovnicești, canonice și disciplinare, unde va fi reprezentată și preoțimea de mir a fiecării eparhii.

17. Nici odinioară și nici într-un chip mitropoliții sau episcopii țării nu vor putea fi aleși dintre străini sau dintre împământeniți.

În ședința de la 6 noemvrie:

18. Puterea esecutivă și legiuitoare să fie despărțite în România.

19. Străinii petrecători în Principate să fie supuși jurisdicției țării fără intervenția consulatelor.

În ședința de la 9 noiemvrie:

20. Puterile garante să recunoască vechiul și neprescriptibilul drept al Principatelor Unite de a-și regula ele singure relațiile lor comerciale cu alte staturi.

În ședința din 18 noiemvrie:

21. Deplina neatârnare a părții judecătorești de puterea curat administrativă.

22. Inamovibilitatea judecătorilor. Modul se va hotărî prin o lege votată de Adunarea legiuitoare viitoare.

În ședința de la 20 noemvrie:

23. Responsabilitatea miniștrilor înaintea Adunării generale.

24. O lege specială, votată de Adunare în cea dentâi sesiune, va statornici tribunalul însărcinat cu judecarea miniștrilor puși în acuzație de Adunare.

25. Miniștrii osândiți în nici într-un caz nu vor putea fi iertați de șeful statului.

Ș.a.m.d.

Și cine erau raportorii Adunării acesteia pentru propunerile votate, cine oratorii și apărătorii reformei constituționale a României?

Vază-se Buletinul adunării: Lascar Catargiu, Epureanu, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu (n-a fost nicicând roșu), Dimitrie Ralet, Vasile Sturdza, Constantin Hurmuzache.

Toate hotărârile acestea se luau, precum am mai spus-o, cu unanimitate de voturi căci nu existau partizi în Moldova.

Să vedem acuma din cine se compunea această Adunare? Din Fundești, Pătărlăgeni și Costinești?

Iată-i citați, pe rând, pe toți mirenii: vornicul Costache Rolla, vornicul Dimitrie Miclescu, clucerul Bădărău, d. Danilă Bălan, vornicul Anastasie Panu, aga Anast. Fătu, spătarul Cozadini, maior Malinescu, vornicul Mihail Cogălniceanu, aga Iancu Docan, pitarul Gheorghe Masian, d. Dumitru Savin, postelnicul Costachi Vârnav, vornicul Dimitrie Rallet, spătarul Neculai Cananău, clucerul Ștefan Călin, Simeon a Stancei, vornicul Sevastian Cananău, aga Alecu Jian, vornicul Alecu Forăscu, Costachi Morțun, Toader sin Pavel, postelnicul Dim. Grigoriu, vornicul Grigorie Balș, postelnicul Mihai Jora, comisul Vas. Zaharia, Const. sin Vasile Ostahi, aga Dim. Gheorghiad, logofătul Gheorghieș Sturdza, logofătul Const. Sturdza, vornicul Cost. Hurmuzache, d. Ioan Levârdă, aga Grigorie Vârnav, aga Cost. Roset, spătarul Dim. Cracte, d. Ion a Babei, comisul Petre Brăiescu, vornicul Iord. Pruncu, pitarul Chirilă Ciocârlie, d. Ioan Roată, d. Gheorghe Ilie, vornicul Vasile Sturdza, postelnicul Alecu Tiriachiu, serdarul Ion Hrisanti, Vasile Balaiș, spătarul Const. Iacovachi, vornicul Lascar Catargiu, postelnicul Ioan Fotea, postelnicul Gheorghe Vârlan, Răducanu Sava, vornicul Cost. Negri, maiorul Alecu Cuza, vornicul Grigorie Șuțu, vornicul Manolaki Costaki, medelnicerul Vasilie Nicolau, d. Vasile Stan, aga Manolache Costin, spătarul Nic. Carp, spătarul Sandu Miclescu, nobilul Const. Sturdza, d. Ioniță Olariul, d. Ioniță Ghidionescu, vornicul Petre Mavrogheni, vornicul Nicu Catargiu, slugerul Nic. Bosie, Pandele Croitoru, colonelul Nic. Iamandi, Dimitrie Vesiliev Romov, Lazăr Galiardi, vornicul Ioan Cantacuzino, aga Grigorie Costachi, Constandin Știun, Timofti Sacalov, logofătul Alecu Balș.

Iată o Adunare compusă din privilegiați, din boieri, condusă de vornici, care abroagă privilegiile, proclamă unirea României, egalitatea cetățenească, despărțirea puterilor publice, responsabilitatea ministerială, inviolabilitatea domiciliului și a persoanei, libertatea conștiinței ș.a.m.d., adecă toată zestrea constituțională a Apusului, bineînțelegându-se, fără prețiosul concurs al Costineștilor, Fundeștilor, Pătărlăgenilor, adică fără tagma patrioților roșii.

Apoi aceștia reacționari sunt?

Dar Constituția actuală nu s-a votat de o Adunare al cărei prezident, deci reprezentant al majorității, era d. Epureanu?

Ceea ce nu stă însă în acele voturi ale Adunării ad-hoc e: ca oameni cu patru clase primare să fie redactori de gazetă și directori de bancă, ca advocați de mâna a doua să fie directori de drum de fier, ca jucători de cărți de profesie să fie deputați, ca scabroase afaceri să se facă mușama, ca tejghetari să ia în primire lucrări publice, ca Fundești și Pandravi să fie numiți cavaleri ai Stelei României, ca să se ia împrumut milioane de franci de la un stat vecin fără a-i trece în socoteli, ca să se urce în trei ani cheltuielele statului cu 34 la sută, ca să se treacă Dunărea cu război fără zapis și chezășie ș.a.m.d.

Iată lucruri pe cari nu le-a votat Adunarea ad-hoc și care nu stau nici în Constituția actuală. Lupta, așadar, nu e între principii, ci între pretextarea mincinoasă de principii cu care s-acopăr turpitudinile unei demagogii corupte și între realitatea instituțiilor libere pe care le cere țara și noi.

Oare o mai cuteza „Românul“ a nega conservatorilor paternitatea instituțiilor liberale și după aceste citate? O mai cuteza să vie cu povești de la Anadan Babadan, precum că d. C.A. Rosetti ar fi făcut parte din ceata lui Tudor Vladimirescu pe când nu era încă pe lume?

Cât e de atunci? Douăzeci și trei de ani, adică tot cam atâta e de când spune „Românul“ zilnic neadevărul c-ar fi existând reacție în țară.

Există într-adevăr o luptă și n-o tăgăduim. O luptă între ideea unui stat cu instituții liberale și solid organizat și între o demagogie lacomă de câștig fără muncă care a azurpat numele de partid politic, făr-a fi decât o societate de neomenoasă exploatație a poporului românesc.


[26 iulie 1880]

În n-rul de ieri am arătat, destul de limpede credem, că întreaga dezvoltare, întreaga reformă constituțională a Țărilor române e cuprinsă punct cu punct în formularea hotărâtă de principii a Adunării ad-hoc din Moldova.

Dar de ce în Moldova și nu aiurea? Esplicarea e lesne de dat. Pe tronul Moldovei stătuse un Domn, Grigorie Ghica, de-o curăție de caracter și de-o iubire de patrie care cu greu își va găsi seamăn în istoria noastră. Tot ce pământul Daciei avea mai luminat a fost strâns de el împrejurul tronului, toată generația aceea care reprezenta ideile nouă sub domnia lui Vodă Sturdza a fost ridicată alăturea cu el. Dacă ar fi trăit, desigur ar fi fost ales Domn al Țărilor unite.

Dar pe de altă parte nu trebuie să uităm că vechea stare de lucruri feudală era demult desființată, fie prin legiuiri anterioare, fie prin regulament. Era natural dar ca și balastul de forme care mai rămăsese, lipsite de spiritul vechi, să se arunce în apă.

Într-adevăr dezvoltarea istorică a Țărilor românești suferise o grea și nevindecată întrerupere prin epoca de o sută de ani a domniilor străine. Se poate zice că de atunci încoace avem un popor nou înaintea noastră, care și-a reînceput viața încheiată în timpul de înflorire a lui Matei Basarab. Să nu crează cineva că există vre-o comparație cât de slabă măcar între epoca lui Matei Basarab și cea de astăzi. Sunt de atunci două sute cincizeci de ani aproape. Închipuiască-și cineva că acum două sute cincizeci de ani bugetul Țării Românești fără Moldova era de 7.000.000 de galbeni, aceasta într-un timp în care aurul american nu inundase Europa; că armata Țării Românești era de 150.000 de oameni, ceea ce amândouă Țările abia ar putea ridica astăzi. Cu toate acestea populația Țării Românești nu era mai mare de două milioane. Ei bine, în acel timp Imperiul germanic întreg n-ar fi putut ridica o oaste mai numeroasă; abia marea armie a Spaniei era egală prin număr.

De aci înainte șirul e cu totul întrerupt. Domnia străină a început cu desființarea treptată a oștirii, în urmă a venit despoiarea tuturor claselor societății, scăderea repede a populației, care în secolul trecut nu mai ajungea nici la un milion. Sentimentul de drept și datinele vechi dispărând, se simte necesitate de-a stabili norme scrise pentru viața oamenilor. Sub domniile străine se tipăresc adevărați codici în locul legiuirilor bisericești de mai nainte. Precum corupția îmbătrânește pe individ, astfel putrejunea bizantină a îmbătrânit înainte de vreme pe poporul românesc. Într-adevăr, acum două sute de ani aflăm o mulțime de caractere ale evului mediu: aflăm pe jurați în chestii civile, ceva cu totul medieval, gratuitatea serviciilor publice, o jurisdicțiune limitată a proprietarilor mari pe pământurilor lor; dar caracterul esențial al feudalității e natura proprietății, lipsa proprietății de mijloc și a celei mici. Proprietatea răzășască nu era mică, din contra, mare. Era o moșie mare care se dăduse nu unui individ, ci unui neam. Posesiunea acestui teritoriu se subîmpărțea din timp în timp după numărul membrilor neamului. Cea mare se păstra indiviză și, pentru a nu se micșora puterea politică a familiei, se moștenea în cele mai multe cazuri de cătră unul singur, mulțumindu-se ceilalți copii cu câte-o zestre în bani sau în avere mobiliară. Din documente se văd resturi de inalienabilitate și o îngreuiare foarte mare a cumpărătorii. Pentru a se vinde o moșie trebuiau consultați toți membrii familiei, precum și toți megieșii. Dacă unul din membrii familiei ar fi lipsit din țară dreptul lui de a răscumpăra moșia nu se prescria în zeci de ani.

Dispărând sistemul feudal sau mai drept zicând semifeudal, ce mai rămânea alt decât formele curat esterioare ale regimului vechi, titlurile?

În realitate sistemul feudal e un sistem al libertății celei mai mari, al descentralizării, al autonomiei comunale, al neatârnării claselor; oamenii nu erau egali și tocmai pentru aceasta erau liberi. Cu cât oamenii se egalizează cu atâta devin mai puțin liberi. Proprietățile mari împărțindu-se și subîmpărțindu-se, schimbându-și originea prin cumpărătură cu bani, era evident că drepturile vechi de jurisdicție deveneau o vexare a unei mâni de oameni pe un petic de pământ, pe care statul nu putea s-o mai recunoască.

În teorie generală cată dar să spunem că esența sistemului vechi încetase cu domniile străine, că sub acestea s-a stins statul natural pentru a face loc celui artificial.

Pre când în societatea veche toate clasele stăteau în raporturi atât de bine însemnate precum stau diferitele organe într-un corp, fiindu-și unul altuia de ajutor reciproc și necontestându-și unul altuia funcționarea, în societatea nouă acea armonie naturală încetează și cată a se introduce una artificială prin legi scrise. Organele unui om sănătos funcționează în mod regulat fără ca el să știe anatomie sau fiziologie; ba el n-are nici nevoie de-a avea scris pe hârtie cum îi bate inima și cum circulează sângele. Abia cel bolnav simte trebuința de a-și consulta organizațiunea sa, de-a consulta texturi scrise despre modul cum e făcut și cum ar trebui să subvină naturii sale ca să nu moară. Pessima republica, plurimae leges. Cu cât e mai rău statul, cu cât e mai abătut de la natura lui, cu atâta mai multe legi trebuiesc.

Lipsa aproape absolută de legi scrise în evul mediu ne dovedește o stare de deplină sănătate a statului. El n-avea nevoie de rețete scrise, de advocați pentru a trăi.

Așadar ceea ce-a făcut progres în România nu e libertatea, nu e principiul autonomiei locale, nu e funcționarea liberă a părților pentru prosperitatea întregului, ci egalitatea și omnipotența statului. Statul e atât de omnipotent în România încât totul atârnă de centru, până și numirea unui primar de comună rurală. Spună-ni-se dacă în timpul vechi se mai întâmpla ca un consiliu comunal, vornicul și paznicii, șoltuzul și pârgarii să fie în bătaia decretelor ministeriale de dizolvare și de numire? Când însă statul a devenit omnipotent e firesc și cată să cerem realitatea principiului monarhiei constituționale. Căci dându-se omnipotența aceasta ca jucărie în mâna unui partid, fără ca domnul să-și exercite controlul asupra lui, atunci se-ntâmpla lucruri ca concesia Stroussberg, împrumuturi de milioane netrecute în socoteli, ca cele 8 milioane ale Rusiei, ridicarea cheltuielelor bugetare cu 34 la sută, decorarea cu medalii și ordine a lui Nichipercea și a egalilor săi, numirea unor advocați de mâna a doua în directorate unde se cer vaste cunoștinți tecnice și mecanice, spoliarea tezaurului public prin crearea de lefuri fabuloase în folosul patrioților de meserie, cu-n cuvânt statul omnipotent devine o jucărie în mâna demagogilor, iar poporul se zbate fără putere, jumulit și esploatat într-un mod neomenos de cătră o tagmă de oameni fără merit, fără știință, fără caracter, fără patrie chiar.


[27 iulie 1880]

Ceea ce se-ntâmplă de la venirea roșiilor la putere în România ne aduce, de voie de nevoie, la necesitatea de-a discuta și bazele organizațiunei statului și de-a ne inspira de-o adâncă neîncredere în viitorul poporului nostru. Societatea e fără îndoială pe un povârniș de demoralizare completă. Își poate cineva închipui ce jos trebuie să fi căzut societatea când un om ca corectorul „Românului“, cu patru clase primare, a ajuns director de bancă, afară de aceea că se află numit deputat. Ignorant este, precum o știu toți, sărac trebuie să fie, căci de unde ar fi bogat? Un om deci care n-a învățat nimic și nu are nimic să ajungă director de Bancă Națională e un lucru nemaipomenit într-o societate cu bun-simț.

Dar alții asigură că d. Costinescu e om cu avere, că a ajuns a avea un capital de 600.000 de franci. Cu atât mai rău. Corectorul, mai târziu redactorul „Românului“, ar fi trebuit să trăiască 600 de ani, ca Matusalem, pentru a-și strânge din lefușoara de la redacție un asemenea capital. Dacă-l are, de unde-l are? În cazul întâi am avea a face c-un bucher sărac, într-al doilea c-un bucher îmbogățit pe căi oculte în scurtul timp de când au venit roșii la putere, deci cu ocazia răscumpărărei drumului de fier, a tipărirei biletelor ipotecare ș.a.m.d.

Tot atât de necunoscut e un al doilea director ales, d. Dim. Bilcescu, despre care nimeni nu știe alt decât că e roșu. D. Mehedințeanu e mai cunoscut, ca om de afaceri bănești. D. Ștefănescu, ca profesor de contabilitate, deci lucrul e mai puțin curios decât la cei doi dentâi; dar și acești doi nu se deosibesc prin nimic estraordinar spre a fi directori ai unui mare institut.

Așadar, precum vedem, societatea e pe o clină cu totul periculoasă. Când la un institut ce trebuie să fie cel puțin serios, de nu altceva, e cu putință de-a se alege absolvenți de patru clase primare, răi dacă sunt ignoranți și săraci, și mai răi dacă pe lângă ignoranță au avut talentul de-a se îmbogăți pe sub mână în trei ani de guvernare roșie, diagnoza unei asemenea societăți nu poate fi decât foarte rea.

Dar statul? Și statul să fie supus acelorași boale sociale? Bluntschli, în Teoria generală a statului, stabilește cu drept cuvânt că


nu e totdeauna armonie perfectă între stat și societate; această din urmă, orbită de interese private sau de curenturile mișcătoare ale opiniei publice, cere lucruri nedrepte sau periculoase. Interesele permanente ale statului se pot găsi în conflict cu interese trecătoare ale societății. Societatea suferă de un rău care nu poate fi vindecat decât prin ajutorul statului.


Ei bine, care e medicina pe care o dă statul român pentru a neutraliza virusul distrugător al nulităților catilinare cari se strecură într-un institut pretins serios?

Iată care: guvernator d. Câmpineanu.

Ministru de-o incapacitate egală în toate ramurile, rău jurist, rău financiar, rău diplomat, având o mască foarte neînsemnată, din care, fără talentul fiziognomonic al lui […] [1]

Mâni subțiri de fee se întind ca o poveste a trecutului asupra capului tău, muritorule, și ajungi unde nici n-ai visat!…

Toate acestea cine le plătește însă?

Badea Toader, cetățeanul liber și suveran, care n-are ce mânca și care-și vinde munca pe viața lui toată, ca să poată plăti birurile și lefurile patrioților…

Ș-apoi să mai zici că nu suntem un popor fericit?

Ba-ncă să vezi …

_____________


[1]. Text lipsă.


[29 iulie 1880]

Într-unul din numerele trecute am dovedit cu acte gospod, precum se zicea mai nainte, că întreaga reformă constituțională a României, punct cu punct, a fost votată de către Adunarea mumă din Moldova, numită Divan ad-hoc, și că acele puncte a devenit programa întregii dezvoltări ulterioare a statului român. Am dovedit asemenea, prin citarea numelor tuturor, că erau aproape toți privilegiați, iar susțiitorii prin grai și în scris a reformei constituționale erau toți… vornici, adecă, după vreme, boieri mari. La propunerile de reformă liberală găsim nedespărțit iscăliți pe vornicii: Lascar Catargiu, Manolaki Kostaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Dimitrie Ralet, Vasile Sturdza, Constantin Hurmuzache. Aceste propuneri se votau aproape totdeuna cu unanimitate; toată opoziția reacționară e reprezentată printr-un singur boier, logofătul Alecu Balș. De aci rezultă însă mai multe adevăruri ce nimeni nu le poate tăgădui:

1. Această Adunare nu era împărțită în partizi.

2. Adunarea, compusă aproape esclusiv din privilegiați, din boieri, era o Adunare liberală.

3. Conservatorii de astăzi, fiind căpeteniile acelei Adunări, conducătorii ei sunt nu numai liberali, dar introducătorii tuturor reformelor liberale.

De aci urmează cu o consecuență naturală tot mersul ulterior. Constituția actuală se elaborează la 1866 sub un guvern în care conservatorii formau majoritatea; Constituanta în fine e prezidată de d. Epureanu.

„Românul“, văzându-se înfundat, se zbate ca-n gura șarpelui și nu știe ce să răspunză la toate acestea.

Ia să vedem câteva specimene de răspuns:


Afirmarea că în Moldova nu există liberali e contrarie adevărului istoric.


Pardon. Nici noi n-am zis că nu există liberali în Moldova, ci că nu există roșii. Distinguendum est. Sub liberali înțelegem pe aceia cari vor realitatea sistemului parlamentar, sub roșii însă înțelegem acea demagogic flămândă și pretinsă liberală care, în opoziție fiind, înjură pe Vodă și pe miniștri, iar, băgați odată la stăpân, sunt cei mai târâtori, cele mai servile instrumente. Stâlpii de cafenele ai Bucureștilor, vânzători de bilete a cântărețelor de la Ionescu, directori de bancă și șefi la divizia instrucției publice cu patru clase primare, advocați de mâna a doua deveniți directori de drum de fier, iată roșii. Această masă neagră de nulități invidioase care se simte insultată prin existența oricărei inteligențe superioare, oricărui caracter superior, oricărui merit superior — aceștia sunt roșii. Partid care, începând de la d. C.A. Rosetti, cereau funcții de la ministrul Catargiu, unii pentru ei, alții pentru rudele lor, partid pe care-l desființezi din momentul în care ai umplut gura partizanilor cu câte un oscior.

Noi n-am negat existența liberalismului în Moldova, ci existența roșiilor, pe care o negăm și acuma. În realitate acele câteva exemplare de roșii din Moldova se pot număra pe degete; d-nii Docan și Hasnaș la Dorohoi, roșii din sport, foarte deosebiți de Costineștii și Fundeștii de-aici, d. Gusti din Iași, roșu din puținătate de înțelegere, generalul Lecca, roșu din cauza complicității la o crimă militară; p-ici pe colo mai sunt și roșii din interes, ca d-nii Gheorghian și Herșcu Goldner; aci se mărginește tot partidul în Moldova. O mai repetăm — nu oricine voiește poate deveni roșu. Mulți ar fi voind poate să devie, mulți s-alătură de acest partid, dar geaba, nu merge. Pentru aceasta se cer anumite defecte înnăscute.

Dar iată și dovada „Românului“ despre esistența roșiilor în Moldova:


Cine nu-și aduce în adevăr aminte de luptele înverșunate între generațiunile noi și între foștii privilegiați? Cine nu știe cu cîtă ardoare îș apărau acești din urmă privilegiile, scutirile de orice sarcine, calificau cu dispreț ca duelgii și bonjuriști pe tinerii ce combăteau acele privilegii, îi trimeteau surghiun la mănăstiri și dau asalte, sub comanda vornicului Grigore Mihai Sturza, caselor unde acești liberali își țineau întrunirile?
Am subtras cuvintele: generațiuni noi, duelgii, bonjuriști, tineri, liberali.
Tocmai aceștia sunt conservatorii actuali: aceștia erau sub Mihai Sturza și Grigorie Ghica, generațiunile noi, duelgiii, bonjuriștii, liberalii, tinerii, căci și d-nii Epureanu, Alexandri, Anastasie Panu, Costache Negri, Petru Mavrogheni și Lascar Catargiu au fost odată tineri.
E adevărat că, în Divanul ad-hoc al Moldovei au fost cîțiva privilegiați …


Câțiva! Aproape toți erau privilegiați și numai câțiva țărani și neguțitori nu erau în asemenea condiții.


… e asemenea adevărat că acel Divan a esprimat oarecari dorințe liberale.


Oarecari! Acel Divan a esprimat numai și multe dorințe liberale, nu oarecari vorbe vage. Mai mult, le-a formulat categoric și astăzi ele sunt înscrise în Constituție. Dar ce mai zice în sfârșit „Românul“?


Privilegiații erau siliți să nu mai susție privilegiile, cari erau înmormîntate de popor prin revoluțiunea de la 1848.
…așa zișii conservatori au primit Constituția pentru că nu le era cu putință să facă altfel.


Ei, aci ne-a înfundat, aci nu mai avem încotro. Așa este: erau siliți, nu le era cu putință să facă altfel.

Dar de cine erau siliți, rogu-vă? Nu cumva de d-voastră? Știut este că sunteți oameni foarte curajoși… după bătălie ori la cafenea și că — ferească Dumnezeu — sunteți în stare să proclamați republica la Ploiești. Păcat numai că acest zor, această silă mare, piere față c-o companie de dorobanți. Vitejii ca cele din noaptea de 11 fevruarie sunteți într-adevăr în stare să faceți, dar a sili pe cineva prin curajul atitudinei d-voastră nu sunteți în stare, pentru că, pe lângă celalte defecte, aveți și pe acela al lașității.

Așadar nu mai încurcați lumea cu vorbe. Dovedit din fir de păr este că conservatorii sunt aciia cari au introdus reformele liberale în țară, siliți da, dar de bunul lor simț și de inima lor. Nu anul 1848 le-au luat privilegiile, ci altcineva cu mult anterior: fanarioții. Ne întemeiem aci pe-o autoritate pe care „Românul“ desigur nu va cuteza a o combate, pe a lui Nicolae Bălcescu:


Privilegiul scutirii complete la români nu-l aveau decât robii. De la boier până la moșnean, de la mănăstire, preot, până la oștean, toți luau parte la contribuțiunile statului. Cu toate că de la început boierii nu primeau lefi pentru slujbele lor, cu toate că ei erau îndatorați să facă o parte însemnată în armată și să meargă la război cu cheltuiala lor, dar tot plăteau dăjdiile cele mai însemnate. Astfel ei au plătit în tot anul haraciul, ploconul bairamului, banii calului și oieritul la trei ani. Visteria făcea chibzuire după starea fiecăruia cât se cuvine să plătească. Constantin Mavrocordat, la 1741, prin actul reformei desființând multe drepturi ale boierilor îi scuti de tot de dăjdii. (N. Bălcescu. Puterea armată pag. 24 et. sq).


Bălcescu citează șase hrisoave consecutive cari desființau drepturi politice, câteșișase din timpul domniei străine.

Armata și aristocrația, iată cele două mâni puternice ale vestiților și marilor Domni din veacul nostru de aur.

Astăzi avem armată, dar nu mai avem aristocrație, afară doar dacă nu vom lua la serios pe cavalerii de industrie ori pe novisimii decorați cu „Steaua României“.

Ceea ce este însă o societate fără aristocrație ne-o spune celebrul Tocqueville:


Între toate societățile din lume tocmai acelea vor scăpa mai cu greu de guvernul absolut în care aristocrație nu mai este sau nu mai poate fi; nicăiri despotismul nu va produce efecte mai stricăcioase decât în societățile lipsite de aristocrație, pentru că nici un alt soi de guvernământ ca cel despotic nu favorizează dezvoltarea tuturor viciilor la cari sunt supuse îndeosebi aceste societăți, împingându-le tocmai spre partea în care ele înclinau deja urmând unei porniri naturale.
Oamenii, nemaifiind legați unii de alții prin nici o legătură de caste, de clase, de corporațiuni, de familii, nu sunt decât prea înclinați de a nu se ocupa decât de interesele lor particulare totdeuna gata de a nu se avea în vedere decât pe sine înșiși și a se retrage într-un individualism în care orice virtute publică este înădușită.
În acest soi de societăți, unde nimic nu e fix, fiecine se simte împuns fără curmare de teama de a se coborî sau de ardoarea de a se sui, și fiindcă banul, în timpul în care, devenit principalul semn care clasează și distinge pe oameni între ei, a câștigat o mobilitate singulară, trecând fără, curmare din mână în mână, transformând condiția indivizilor, ridicând sau înjosind familiile, nu există mai nimenea care să nu fie obligat de a-și da o silință desperată și continuă pentru a-l păstra sau a-l câștiga. Dorința de-a se îmbogăți cu orice preț, gustul afacerilor, iubirea câștigului, căutarea bunului trai și a plăcerilor materiale sunt acolo pasiunile cele comune. Aceste pasiuni se răspândesc în toate clasele, pătrund până și într-acele cărora le-a fost pân-acum cele mai străine și vor ajunge a enerva și a degrada nația întreagă dacă nimic nu le va împiedica. Deci e esența despotismului de-a le favoriza și de-a le întinde. Aceste pasiuni slăbitoare îi vin în ajutor; ele abat și ocupă imaginația oamenilor departe de afacerile publice și-i fac să tremure la ideea numai a unei revoluții.
Numai despotismul le poate da secretul și umbra cari pun cupiditatea la adăpost și permit câștiguri neoneste, înfruntând dezonarea. Fără despotism, ele ar fi fost puternice; cu el, ele domnesc. (Alexis Tocqueville, L'ancien regime et la revolution).

Cine nu vede în aceste șiruri icoana fidelă a societății noastre lipsite de aristocrație, democratice în adevăr, dar supuse despotismului unui om ca d-l Brătianu, despotism pospăit cu fraze liberale, cu păzirea formelor esterioare? Presque tous les princes qui ont détruit la liberté ont tenté d'abord d'en maintenir les formes; cela c'est vu depuis Auguste jusqu'à nos jours — zice tot scriitorul de mai sus.


[30 iulie 1880]

Din sorginți oficioase nu ne învrednicim mai nicicând a afla vro deslușire în privirea cestiunilor la ordinea zilei, iar dacă găsim uneori articole cari pretind a lumina opinia publică, cată totdauna a citi printre șire și a observa până unde ele vor s-o inducă în eroare. Corespondenții foilor străine sunt, cu rare escepțiuni, sub inspirația sferelor oficioase, încât nici din relațiile lor nu se poate alege mult; cu toate acestea rămâne constatat că, precum întreaga noastră politică se face dincolo de graniță, tot astfel și informațiunile câte ne ating străbat mai întâi granița și după aceea se întorc în țară.

Asupra conflictului cu Bulgaria, relativ la jurisdicțiunea consulară, citim în „Gazeta generală“ din Augsburg următoarele:


Se știe că între guvernul român și cel bulgar s-a iscat, acum câtva timp, un conflict asupra exercițiului jurisdicției consulare a consulului român din Varna, căruia i s-a opus tribunalul de acolo. E drept că guvernul bulgar a destituit pe prezidentul tribunalului din Varna și c-a însărcinat pe-un membru al Curții de Apel din Rusciuc cu cercetarea afacerei, dar pe reprezentantul român nu l-a înștiințat despre aceasta și nici a răspuns la protestul României. Între acestea, puterile, sesizate de circulara ministrului de esterne din București, au luat afacerea în mâna lor și au considerat-o ca o afacere de principiu, de vreme ce e vorba de aplicarea art. 50 al Tractatului de la Berlin, conform căruia supușii români se bucură, până la încheiarea unor alte tractate, de toate drepturile de cari se bucură supușii celorlalte state europene înlăuntrul marginelor împărăției otomane. Precum aflăm, guvernul austriac a transmis reprezentantului român din Sofia o comunicațiune, cu care e de acord și guvernul englez, prin care se stabilește că, pe baza articolului mai sus pomenit al Tractatului, românilor li se cuvine jurisdicția consulară stabilită prin capitulațiuni. Din partea Bulgariei nu se ridicase nici un fel de obiecțiune în contra drepturilor capitulațiilor, dar s-a crezut numai că, întru cât privește pe români, s-ar putea face abstracție de la ele, iar pretențiunea aceasta se-ntemeia pe încercarea de-a comenta Tractatul de la Berlin așa ca și când espresia „Împărăție otomană“ nu ar privi-o și pe Bulgaria. Comunicațiile cabinetului austriac și ale celui englez se opun și manierei acesteia d-a vedea, încât credem că România nu va mai fi împiedecată de-a face uz de dreptul său, iar guvernul bulgar va căuta să dea celui român satisfacția cuvenită.


„Le Nord“, organul cancelariei rusești, primește din regiunile Dunării un grup de informațiuni de cari e satisfăcut:


Din București se vestește că dificultățile ce se iscaseră între guvernul rusesc și acela al Principatului nostru relativ la prezența unor revoluționari nihiliști adunați la granița noastră s-au aplanat în urma esplicațiilor safisfăcătoare date în privirea aceasta. Chestiunea Arab Tabiei va fi asemenea, regulată definitiv, lăsându-se locul acesta României și acordându-i-se Bulgariei o compensație teritorială împrejurul cetății Silistrei.


Despre puțina consistență internă a noului cabinet Brătianu-Teriachiu foaia din Bruxelles găsește asemenea ocazie a se esprima:


Soluțiunea extraparlamentară a crizei nu este, în realitate, decât o cârpeală ministerială, căci nu corespunde în nici un chip cu dorința, esprimată de d. Fleva și de amicii săi din partidul înaintat, de-a vedea formându-se o administrație omogenă. La dreptul vorbind, dacă judecăm după antecedentele individualităților cari fac parte, combinația aceasta nu e decât rezultatul unui compromis între deosebitele fracții ale majorității pe care s-a răzimat pân-acum d. Brătianu. Noii miniștri, oricât de onorabili ar fi, n-aduc cabinetului decât sprijinul foarte restrâns al unei îndestul de slabe clientele personale. E probabil că d. Brătianu a trebuit să se resemneze la această soluție tranzitorie pentru că plecarea încurândă a principelui Carol la Sigmaringen nu permitea de-a se mai lăsa mai multe portofolii fără titulari. D. Brătianu a trebuit să se grăbească; retragerea d-lui Cogălniceanu, la finele sesiunii, luându-i sprijinul liberalilor moderați din Moldova, a trebuit să se preocupe înainte de toate de-a obținea, concursul unor oameni politici cari pot dispune în acest grup de-o influență oarecare. Dar pân-acum nu e dovedit că această influență va fi suficientă pentru a compensa defecțiunea elementelor liberale disidente, cari, dacă s-ar coaliza cu conservatorii, ar putea constitui față cu ministeriul o opoziție cel puțin supărătoare. Astfel, fără ca remaniarea ministerială să se fi efectuat pe deplin pe cale oficială, se și vorbește deja de-o nouă combinație, în care d. Rosetti ar lua portofoliul Ministeriului de Interne. Noua administrație se poate deci considera ca una ce nu va avea decât o dăinuire scurtă și care va dispărea în ziua în care vor fi izbutit negociațiile ce le urmărește d. Brătianu cu unele grupuri parlamentare.


[31 iulie 1880]

Dacă în timpul guvernului conservatorilor s-ar fi întâmplat a zecea parte din câte se întâmplă astăzi sub guvernul roșu era un țipăt pe patrioți de n-ar fi fost omul în stare să-și auză glasul propriu.

Un ochi deprins cu cercetări istorice, căutând a pătrunde înțelesul acțiunilor d-lui Brătianu, va vedea că avem a face cu un om foarte deșert, care nu știe niciodată a cântări pierderile țării cu foloasele problematice ce ea le câștigă din înclinările sale politice.

Să luăm lucrul de la început.

Sub prima domnie a partidului roșu d. Brătianu era cu totul în apele Rusiei. Planul de-a cuceri Ardealul era visul aievea al tuturor Pătărlăgenilor, un vis pretextat de patrioți pentru a face colecte pentru arme a căror socoteli nu le știe decât unul Dumnezeu. Între noi vorbind, planul era o îndoită stângăcie: întâi, pentru că Ardealul e o cetate firească, lesne de apărat de oricine e-nlăuntru, al doilea, pentru că veleitățile radicale aveau să îngreuieze peste măsură poziția politică a conaționalilor noștri de peste Carpați. Urmarea imediată a veleităților radicale a fost uniunea silită a Ardealului cu Țara Ungurească și strivirea politică a românilor de acolo sub supremația, pre cât de copilărească pre atât de ruinătoare, a fraților maghiari. Tot ce românii câștigaseră, cu sudoarea frunții lor, c-o muncă continuă și ca credincioși supuși ai Casei de Austria de la Iosif II începând și până sub absolutismul lui Francisc Iosif, era și este pus în cestiune în urma acelor veleități manifestate pe atunci de partidul roșu. Marele Cavour al României uitase, se vede, că ideile cele mari nici nu se coc peste noapte, nici nu se abat din rădăcina lor. Ideea uniunii românilor sub un singur sceptru e, precum am relevat-o și altă dată, o veche idee austriacă, concepută în ultimii ani ai domniilor noastre naționale, imediat înaintea venirei fanarioților. Așadar numai din această rădăcină ea ar fi putut crește și realizarea ei deplină ar fi fost într-adevăr o Daco-Românie, însă, sau sub o secundogenitură austriacă, sau c-o poziție autonomă înlăuntrul monarhiei. Din momentul în care mâni de copil au crezut a o putea transplanta la intrarea Cișmegiului, în Strada Rosetti, s-a compromis tot ce o jumătate a naționalității noastre câștigase prin o continuă muncă, iar în sferele dominante din Viena s-a operat o deplină schimbare de front față cu toți românii. Abia acum în urmă s-a mai îmblânzit soarta în Bucovina, mai mult din cauze de oportunitate, dar s-au înăsprit în Ardeal, unde asemenea cauze nu există.

Așadar acestei iluzii a sacrificat atunci d. Brătianu țara sa. O rețea de drum de fier începând la Roman și sfârșind la Vârciorova avea să creeze mijlocul de transport pentru eventualii aliați. Pentru aceasta o datorie publică de un sfert de miliard, contractată cu copilărească ușurință, pe spatele unui biet popor agricol, i s-a părut jucărie.

În urma esperiențelor făcute cu Basarabia, d. Brătianu a crezut de cuviință a-și schimba cu totul planul și a lua drept famulus al esperimentelor sale politice pe d. V. Boerescu.

După cât aflăm, reprezentantul român din Comisia Dunăreană a fost revocat pentru că s-a opus unor pretențiuni ale statului vecin, care voiește să aibă prezidenția și majoritatea în acea comisie. Aceasta se zice c-ar fi cauza trecerii d-lui baron de Calice pe la Sinaia, apoi a demisiei d-lui Bălăceanu și a plecării M. Sale la Ischl. E natural, se înțelege, ca împărăția vecină să aibă cel mai viu interes de-a domina situațiunea pe Dunărea de Jos, dar se vede că aceasta se face prea în detrimentul nostru. De acolo deplina uluială a guvernanților, cari se bat acum fără putere în mânile vigurosului lor protector.

Tot în acest sistem de idei intră politica dobrogeană a guvernului nostru. În loc de-a lăsa acel unghi nenorocit de pământ, care de veacuri e fatalmente predestinat de-a fi cutreierat de tot soiul de neamuri și care n-a înflorit decât sub aspra împărăție a romanilor și de atunci încoace niciodată, în loc de a-l lăsa să fie păscut în liniște de oile mocănești și brăzdat pe ici pe colo de plugul vrunui gospodar, se fierb planuri de colonizare, se proiectează două linii de drum de fier spre Dobrogea, apoi un pod peste Dunăre ș.a.m.d. Nu e într-adevăr destul de mare datoria publică a României: mai trebuie adaosă cu câteva zeci de milioane!

Dar ceea ce se observă asupra tuturor ca fenomen de căpetenie e inundarea necontenită a țării cu străini. România nu va mai fi peste curând decât o colonie germano-austriacă. Suntem mai departe decât oricând de-a ne părea rău de câștigul onorabil și de munca onorabilă a elementelor germane ale acestei imigrațiuni. Pe cât urâm spiritul de neagră speculă, de câștig fără muncă al evreilor, pe atât respectăm spiritul de câștig prin muncă al germanilor. Dar respectul nostru nu poate merge până acolo încât să voim a recunoaște aspirațiuni politice și naționale. Singura rațiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naționalitatea lui românească. Aut sit ut est, aut non sit. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui.

Există asemenea aspirațiuni politice și naționale?

Nu suntem încă în stare de-a ști dacă ele sunt numai factice sau au vro rădăcină mai solidă; dar o probă că, factice ori nu, au oarecare existență, este aparițiunea unui ziar cotidian german în București.

Programul acestei foi, îndealmintrelea bine și moderat scrisă, este caracteristic.


În toate cestiunile de politică internă foaia va sta alături cu patrioții aceia cari, liberi de considerațiuni strâmte de partid, se silesc a vindeca România de durerile cauzate prin ranele datorite vitregiei secolelor trecute, urmărind cu nestrămutare țintele sociale și politice ale unui liberalism prudent. „Bukarester Tagblatt“ va combate fără nici o considerație tentativele directe ale reacțiunii și c-o implacabilă asprime superficialitatea periculoasă.
Nu politica stearpă a maniei măririi, care aleargă după planuri nerealizabile, ci mănținerea și consolidarea unității de stat și a independenței României contra inamicilor esterni și interni etc. etc., acestea sunt țintele foii, pentru realizarea cărora apelează la sprijinul tuturor amicilor patriei, fără deosibire de naționalitate și de confesie.


Amici ai patriei, fără deosebire de naționalitate!

Înainte de toate am dori să știm ce le pasă acestor amici ai patriei fără deosebire de naționalitate de politica esternă sau internă, de reacțiune sau liberalism înlăuntrul societății române? Noi contestăm nu numai existența, ci chiar posibilitatea existenței unor amici ai patriei cari n-ar fi români. Nici trăim, nici voim să trăim într-un stat poliglot, unde așa-numita „patrie“ e deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune, și iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității.

Revista începe astfel:


Istoriograful L. Hausser, care a murit prea curând pentru știință, a numit neîncrederea unui popor față cu cei ce aparțin altor națiuni un rezultat al conștiinței slăbiciunii proprie.


Istoriograful de mai sus pare într-adevăr a fi murit prea curând, însă nu atât pentru știință cât pentru sine însuși. Poate că ar fi ajuns a se convinge de contrariul tezei sale. Cu cât popoarele au o conștiință mai puternică de individualitatea lor, cu cât sunt în floarea tinereții și a vârtoșiei, cu atâta sunt mai neîngăduitoare. Când Roma era în culmea puterii ei interne, în vremea Republicei, străinii erau opriți de la comerț, de la orice întrunire, de la orice schimb, erau opriți de-a purta toga, izolați în o parte a orașului, uzurparea de drepturi civile și politice era pedepsită grav, iar principiul era: Adversus hostem aeterna auctoritas esto. Hostis se numea însă orice străin. N-avem nevoie a spune că exemplul e ales după plac și că legislațiunile Franței, Germaniei, Angliei, c-un cuvânt a tuturor țărilor, ne prezintă sute de exemple analoage. Numai România ne-a prezentat, sub guvernul d-lui Brătianu, exemplul, hidos în istorie, ca oameni cari denunțau și trădau patria lor în străinătate și cari cereau intervenție armată chiar în țară să fie răsplătiți cu drepturi cetățenești. Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putință ca valeți slugarnici ai străinătății să fie miniștri, deputați, oameni mari! …