Din periodice/Din Curierul de Iași, septembrie-octombrie 1876
Diplomația cu mersul de culbec și cu estrema fineță a mijlocirilor ei urmează a coase la actele ei note și instrucțiuni scrise pe hârtie velină, povestea cântecului: „pe de laturi cu bănaturi, la mijloc pară de foc“. Dar în fața tuturor acestor propuneri și parapropuneri, redactate desigur într-un inreproșabil stil franțuzesc, Poarta opune acea stoică tăcere a dervișilor de la Mecca, iar Abdul-Kerim răspunde cu buzele tunurilor și cu arderea satelor din Serbia. În fine, fiindcă ținuta Angliei ni se pare cea mai hotărâtoare în aceste împrejurări, vom spune că John Bull s-a lansat deja la meetinguri de inimă albastră, în care până și Gladstone și Bright, șefii partidului liberal, vor încerca să verse lacrimi platonice asupra cruzimelor comise în Bulgaria. Toți promit cu religiozitate publicului că vor face impresia nemuritoriului Sir John, admirabilul Sir John Falstaff, cum îl descrise Shakespeare divinul, Sir John care de o mulțime de ani nu și-a mai văzut genunchii de gros și gras ce este și care-a câștigat aceste invidiabile dimensiuni numai din cauza … sentimentalității sale. Ah! Enrichet dragă — strigă Sir John — când eram tânăr eram atât de subțirel că m-ai fi putut trece prin inelul unui membru de la primărie — dar ce să li faci grijilor și necazurilor, ardă-le focul! ele îl îmflă pe om. — Aceste griji și necazuri, al căror interpret în Constantinopole este Sir Henry Elliot, se traduc în binevoitoare consilii de-a înceta cu bătăliile atât împrotiva Montenegrului și Serbiei, cât și împrotiva insurgenților. În acelaș sens vorbesc reprezentanții celor trei împărății de la miazănoapte și ambasadorii Italiei și Franței. Dar ce să-i faci — dacă Turcul nu vrea să înțeleagă.
Pe noul sultan Abdul Hamid II ziarul parizian „Gaulois“ îl zugrăvește astfel.
El e născut la 22 septemvrie 1842 și este fiul al doilea al lui Abdul-Megid Khalif. Mumă-sa muri în curând, dar deveni copilul alintat a femeiei a doua a tatălui său, carea, neavând copii, îi lăsă lui toată averea ei foarte însemnată. Abdul-Hamid și frate-său mai mare Murad n-au învățat în copilăria lor absolut nimica; toanele lor erau legi pentru acei ce-i înconjurau, își petreceau vremea cu sclavi de anii lor și abia trecuse de vârsta copilăriei când au și fost introduși în viața de harem, care submină în curând sănătatea slăbănogului Murad, pe când Abdul-Hamid, mai puternic de constituție, a putut să-i reziste. Pe când erau de douăzeci de ani știința lor consista în cunoașterea buchilor turcești și arăbești. Abia călătoria ce au făcut-o împreună cu unchiul lor Abdul-Aziz la espoziția universală din Paris în a. 1867 a trezit în ei dorința de-a deprinde o leacă de franțuzească. Abdul-Hamid au arătat mai multă pătrundere și isteție decât frate-său; el desprinse în curând câteva vorbe franțuzești, pe care le mestecă cu multă predilecție în conversația sa. Apoi singurele cărți străine în biblioteca sa, compusă din opuri turcești și arăbești, sunt un dicționar ș-o gramatică franțuzească. În vremea petrecerei sale în Europa, sultanul de astăzi prinse dragoste pentru geografia politică și, întors în patrie, începu a face o colecție de harte, cu care pierde multă vreme.
Abdul-Hamid se poartă europenește, păstrând din îmbrăcămintea orientală numai fesul, pe care nu-l poate suferi, dar, ca turc bun, nici nu-l poate lepăda. Deprins cu gimnastica și scrima, arareori șede pe-un scaun fără ca mai întâi să-l fi ridicat cu mâna de-un picior, spre a-și arăta tăria. Lumea vorbește că Abdul-Hamid e mână spartă și-i place oca mare, dar lumea n-are cuvânt; din contra, s-ar putea spune că leagă paraua cu șepte noduri și are obiceiuri foarte simple; căci afară de femeia sa legitimă are numai o singură țiitoare și nici bagă-n samă pe celelalte odalișce ale haremului său. Predilecția sa pentru toate soiurile de dobitoace domestice, dar mai cu samă pentru păseri, e cunoscută; astfel are un cacadú, cu care petrece ceasuri întregi. Un interes iarăși nu mic îi inspiră animalele împăiete: șerpi, șopârle, momițe; ba-n vremea din urmă și-au îndreptat zelul său de colector asupra gândacilor și fluturilor. Afară de-aceea nu scapă nici un prilej pentru a cumpăra arme frumoase și vrednice de mirare, așa că are în palatul său de vară lângă Dardanele un mic arsenal prețios. Aici avea el obicei să trăiască cu nevasta și cu copii, un băiet de șase și o fetiță de trei ani; până ce în aprilie al anului acestuia au intrat în conspirațio contra lui Abdul-Aziz, a vizirului Mahmud și a șeihului Hassan. Pentru a putea primi mai cu îndemânare pe numeroșii săi vizitatori, el ocupă o încăpătoare casă de țară, a cărei intrări gemură în curând de bei și de ulemale. Hamid e un mahometan foarte ortodox. El nu lasă nici una din închinăciunile rânduite de lege și-i place chiar să facă paradă cu evlavia sa. Dacă 'n vremea rugăciunii e afară de casă, pune să-i aștearnă un covor la pământ și-și face rugăciunile înaintea norodului. Dar i se 'ntâmplă, ceea ce prorocul oprește espres, că se lasă stingherit în evlavia lui, ba o întrerupe chiar pentru a da porunci slugilor sau a saluta pe vrun cunoscut. Când locuia încă în micul său palat de la Kiahat-Hodné, ținea un soi de popă de casă, pe care-l trata ca pe un caraghioz, îl îmbraca cu fel de fel de straie pestrițe și-i făcea barba de râs și de batjocură, făcând cu dânsul o mulțime de comedii și de năzbutii. Tot astfel, vorbea în termeni foarte nerespectuoși de șeik-ul Islam, și când acesta a ajuns să cadă, el se bucura că „acest porc bătrân“ — espresia cea mai desprețuitoare de care se poate servi un turc — încetase de-a domni. Împrotiva ghiaurilor în genere sultanul nu numai că n-are antipatie, ci din contra îi laudă; numai pe greci nu-i poate mistui și-i încredințat că, în tot Țarigradul, grec cinstit și de treabă nu se află.
— Doamne! Cum nu putem și noi să-i trimitem peșcheș câțiva greci de București, marfă extrafină frizată la Paris, pentru ca acest sultan, iubitor de hărți, să li scoată pe nas harta republicei universale și contractul soțial a lui Jean-Jacques.
Miercurea viitoare, în 8 septemvrie, va avea loc, în localul Institutului academic, sărbarea aniversară pentru înființarea de 10 ani a acestui stabiliment, deschis la începutul anului școlar 1866-1867. Toți tinerii cu diploma de bacalaureat ieșiți din Institut au primit invitare specială pentru a lua parte la această serbare și, după cum aflăm, cu acest prilej se va propune formarea unei asociațiuni între toți foștii elevi ai Institutului academic, precum asemine asociațiuni esistă în străinătate. Felicităm pe inițiatorii unei idei atât de fericite, a căria menire este de a cimenta unirea și înfrățirea între toți tinerii care au stat, mai mult sau mai puțin timp, pe aceleași bance, și s-au adapat în copilăria lor la acelaș izvor intelectual. Cine nu știe câte amintiri dulci lasă în urmă acest timp fericit și cât de trainice legături formează!
Cu ocazia suirei pe tron a sultanului Abdul-Hamid, Măria Sa Domnul a primit, după cum spune „Journal de Bucarest“, o notificare identică cu cea trimisă kedivului de Egipet, beiului de Tunis, șerifului de la Mecca, vilaieturilor de Hedgias și Iemen, apoi guvernărilor generali ai imperiului și comandanților trupelor în campanie. Textul acestei într-adevăr necalificabile notificări este acesta:
Maiestatea Sa sultanul Murad Khan, nefiind restabilit din boala ce l-au cuprins de la venirea sa pe tron, au fost depus conform legii Cheri. Urmând regulele dinastiei otomane, prințul moștenitor legitim, sultanul Abdul-Hamid Khan, s-a suit pe tron astăzi 11 Chaban al anului 1293.
Dumnezeu să 'ngăduie ca venirea sa să fie o cauză de fericire și prosperitate pentru toți supușii săi, Amin.
Veți proclama în public avenirea Maiestății Sale. Urmând vechiului obicei în toate localitățile ce au un fort sau baterii se vor slobozi salve de câte douăzecișiuna bătăi de tunuri de cinci ori pe zi trei zile dupăolaltă, iar sara edificiile publice și celelalte vor fi iluminate.
În 19/31 august 1876. Iscălit: Mehmed-Rușdi“.
Dacă sultanul și vizirul ar veni în țară împreună c-o trupă de voltijori, ca să ne facă plăcerea să se deie preste cap înaintea noastră și a numerosului neam a lui Israil, atunci și-ar vedea visul cu ochii — în toate colțurile de uliță cu slove mări: „Mare caraghiozlâc!! Pentru cea întâi dată în România. Astăzi în ziua (cutare) la 7 oare sara va începe reprezentația vestitului, atotputernicului Abdul-Hamid și a vizirului său Mehmet-Rușdi. Însuși a sa înaltă persoană va executa cele mai grele jocuri pe frânghie, însoțit de vestitul vizir în calitate de clown. Intrarea 50 bani“.
Aceasta ar fi cel mai nimerit mijloc pentru proclamarea în public a Maiestăței Sale turanice.
Un hat căruia i s-a dat publicitate spune următoarele:
Sultanul Abdul-Hamid declară că a mănținut vechiul ministeriu, care va avea îngrijire să deie libertatea cuvenită tuturor supușilor fără deosebire, să asigure liniștea publică și o exactă mânuire a justiției. Starea critică a imperiului își are originea în reaua întrebuințare a legilor acelora care se 'ntemeiază pe prescriptele religiei otomane; iar starea rea a finanțelor a avut de urmare un discredit general și nedezvoltarea industriei și a comerțului. De aceea se va institui un anume consiliu pentru a privighea punctuala esecutare a legilor și gestiunea financiară. În privirea funcțiilor publice hatul promite că funcționarii vor fi responsabili și nu vor mai fi destituiți fără nici o vină. În fine se vor lua măsuri pentru rădicarea învățământului public și esecutarea reformelor necesare.
Hatul pomenește despre răscoală în modul următori:
Urmând unor răutăcioase inspirații, Bosnia și Herzegovina s-au răsculat. Lor li s-au asociat în urmă Serbia. Pentru a pune capăt acestor vărsări de sânge între fii aceleeași patrii, guvernul va ști să readucă liniștea și să rezolvească această cestiune.
În fine se vestește mănțiunea tractatelor cu puterile vecine.
„Nord-Deutsche Allgemeine Zeitung“ (organul de căpetenie al principelui Bismark) spune că toate puterile mari s-au unit în părerea de-a crea în sud-estul Europei o stare de lucruri care să asigure pe multă vreme pacea și să fie întemeiată pe principiile umanității și civilizațiunii. De aceea i se dă Turciei sfatul de-a nu se opune dorințelor Europei și de a nu risca pe o singură carte rămășița de puteri de care dispune pentru a opri curentul de libertate ce străbate Orientul. Deși Poarta încă n-a dat un răspuns pozitiv la propunerile puterilor, foaia se crede îndestul de bine inspirată pentru a asigura că, dac-a veni vorba la „adică“, Poarta va face o rezistență foarte slabă. — Alte izvoare asigură că puterile vor procede la o serioasă revizuire a tractatului de Paris întru cât privește Turcia și poziția creștinilor de sub dominația ei.
Cu ocazia aniversărei M. S. împăratului tuturor Rusielor, s-a ținut un Te-deum solemn în prezența principelui și a miniștrilor. Orașul Belgrad a fost împodobit cu flamuri și sara iluminat. La banchet, principele a ridicat un toast în care a arătat că Serbia e recunoscătoare pentru sacrificiile ce le face marea împărăție pentru ea și că el va învăța pe copilul său respectul și iubirea ce o datorește țariului.
Luni în 30 august/11 septem. la 8 oare dimineața a sosit în Sibiu cu tren espres deputațiunea trimisă de M. S. Domnul României, pentru întâmpinarea și salutarea M. S. împăratului Austro-Ungariei. Această deputațiune consistă (după „N. fr. Presse“) din d-nii Ioan Brătianu, ministrul de finanțe; Nic. Ionescu, ministru de externe; colonelul Condraț (?), adiutantul domnesc; și d. Comeliu, secretar al M. Sale. La 5 oare după amiazăzi d-nul Brăteanu, împreună cu deputațiunea, a fost primit de cătră Maiestatea Sa. Deputațiunea română a fost invitată la prânzul curții. La primirea ce-a făcut-o deputațiunei primăria orașului Sibiu, d-nul Brăteanu a dat asigurări asupra reciprocității de interese ce există între România și Imperiul austro-ungar.
Mișcări sau ciocniri mai însemnate nu avem de înregistrat. Spre Muntenegru turcii ocupă lagărul întărit de la Podgorița și au făcut mișcări demonstrative spre Dukla. În Scutari au sosit mari transporturi de turci răniți în bătălia de la Spuț, asupra căria atât buletinele turcești cât și cele muntenegrine tac. Turcii au ars monăstirile Cozoriev și Dobroițevo, amândouă locuri de adunare pentru insurgenții din Herțegovina. Din Seraievo se vestește că răscoala în Bosnia de Nord e aproape stinsă; încercările colonelului sârbesc Despotovici de-a răscula țara au rămas fără succes, provințiele Seraievo, Travnic și Bania-Luca sunt liniștite. În Serbia turcii înaintează pe malul Moravei spre Deligrad; în Alexinaț se află încă zece batalioane sârbești.
De luni seara încă se anunțase prin placarde mari că a doua zi, marți, va avea loc o reprezentație extraordinară în beneficiul D-lui Alexandrescu. A trebuit numai să fie anunțat pentru ca publicul să se grăbească a găsi pe beneficient, spre a-și reține mai de timpuriu locuri.
În adevăr, până în seara reprezentației toate biletele erau date. Piesele ce s-au jucat au fost: 1) „Omul care-și ucide femeia“, comedie în 2 acte, și 2) „Crai nou“, operetă într-un act. În piesa întâi rolul Pupinel a fost jucat de beneficient cu talentul de care totdeauna a dat probe și pentru care și-a câștigat deja simpatia publicului în timp de patru ani de când se află aice. D-ra Petrescu în rolul Savini, îndrăznim a zice, a fost originală, drept care a și căpătat dese aplauze. Rolul Onorina a fost de astă dată bine esecutat de d-ra Dimancea. Mărturisim că ceea ce a plăcut mai mult publicului a fost opereta „Crai nou“. Jocul actorilor a fost foarte plăcut. Vom cita în prima linie pe d. Alexandrescu, pe care în rolul Ispravnicul, ce a fost jucat într-un mod caracteristic, publicul l-a aplaudat cu vioiciune. Nu mai puțin și rolul Anica orfana, jucat de d-ra Petrescu; cât despre rolul Dochița, jucat de d-ra Dimancea, de astă dată constatăm că d-sa, memorându-și bine rolul, l-a executat destul de bine. Vadă acum însăși d-sa dacă observarea făcută de noi dumineca trecută relativă la d-sa n-a fost justă. În ce privește rolul Leonaș vom zice numai că actorul ce l-a jucat să-și dea pentru viitor mai multă osteneală în memorarea rolului și în pronunțarea cuvintelor, căci greșește adeseori. În rezumat, reprezentația de marți sara a fost bine primită de publicul ce au asistat, iar la oarele 10 s-a sfârșit în aplauze. — Cu această ocaziune nu găsim de prisos de a atrage serioasa atențiune a celor în drept spre a lua măsurile cuvenite ca scandaluri ca acela de marți seara să nu se mai repete. Cerem și stăruim cu tot dinadinsul ca autoritatea competentă să ia act de scena petrecută în acea seară, pentru a face ca fanfaronadele și cavalerismul ce unii din d-ni întrebuințează să înceteze atunci măcar când ei singuri își recunosc vina lor, când ei singuri sunt cauza scandalului.
Dr. Hermann Rohling care, după ce fusese profesor de teologie în Münster, a trecut apoi în America, unde a dezvoltat o însemnată activitate întru crearea de institute catolice de creștere, a publicat în a. 1875, în San-Louis, o scriere intitulată „Antihrist și sfârșitul lumei“. În ea d-rul dovedește, din scrierile sfinților părinți și ale altor teologi, că Antihrist se va naște în cele dentâi zecenii ale secolului viitor, deci între 1900 — 1910. El va fi mai întâi un principe mic, dar apoi va deveni sultan turcesc și va supune repede tot Occidentul. Cu această ocazie el va preface domul din Colonia în grajdi de cai. În urma acestora el își va supune pământul întreg. Venirea lui Antihrist a fost împiedecată — zice autorul — prin existența Sfântului Imperiu Roman. Acesta a fost înlăturat de fapt în a. 1810, în 1866 a pierit până și umbra lui, deci nu se mai opune nimica venirei lui Antihrist. Ea va fi precedată de un război universal, care va devasta însă mai cu samă Europa, apoi se va naște un întuneric material ce va dura mai multe zile. Prin acesta vor pluti cete de demoni, cari vor zugruma pe contrarii bisericei. Mai mulți sfinți părinți sfătuiesc că în această noapte vor fi de mare folos rugăciunea cătră îngeri, cătră regina îngerilor și aprinderea de făclii sfințite. Tot în această vreme se vor ivi oameni apostolici, cari vor boteza 144.000 de evrei. După ce se vor întâmpla aceste toate, va veni abia Antihrist. — D-rul Rohling, care scrie toate acestea, este în prezent profesor de teologie la Universitatea din Praga.
Curierul intereselor generale cere lămuriri cum de noi am răspuns la notificarea Turciei făr' a aștepta replica oficială a onor. ministru de esterne. Spus-am noi totdeauna că redacția acelei foi are nevoie de învățătură ca să poată deosebi lucrurile. Eh bien! scump elev, iată cum stă treaba. Notificarea pe care am publicat-o într-adins între diverse nu este de natură diplomatică, nu i se poate atribui caracter oficial, căci nu vine de la ministeriul de esterne al Turciei, ci este o circulară „cătră prefecți“ cum am zice a ministrului turcesc de interne. Prin urmare trebuie considerată ca nulă și neavenită, căci forma, oficiul de la care emanează cuprinsul ei esclud de mai nainte orice răspuns. Ea poate provoca cel mult o ceartă diplomatică între ministerul nostru de esterne și ministeriul de esterne turcesc, al cărei obiect n-ar fi însă notificarea în sine, ci necuviința amploiaților turcești.
Afară de aceea, această notificare, să fi venit chiar de la ministerul de esterne al Turciei, ea se consideră ca nulă și neavenită, fiind adresată „Coroanei“; și, pentru Coroana României, vizirii și muftii sunt turci tot atât de pahotnici ca și cel care ni cere lămuririle de față. Prin urmare între orice „liude“ și Coroană nu poate avea loc așa nitam-nizam corespondență diplomatică — căci nu poate avea loc în nici un caz. Ce s-ar zice oare dacă într-o bună dimineața un redactor oarecare s-ar drapa în pașă turcesc (l-ar crede toată lumea după mutră) ș-ar începe a da porunci în numele sultanului? Acest turc „novissimi generis“ ar fi cel mult competent de a intra direct în corespondență cu craii din împărăția Goliei, dar nu cu suverana maiestate a unui popor. Ei bine, tot atâta competență are un vizir de-a se adresa în mod direct cătră suveranul unei nații. C-un cuvânt: vizirii, muftii, kadii mari și mici, în actele lor care trec peste graniță, sunt persoana private cari pot fi pedepsite în mod disciplinar pentru o necuviință comisă, dar aceste necuviințe nu pot ajunge niciodată la culmea asupra căreia se aruncă, nici pot fi considerate ca acte oficiale între stat și stat. Luarea lor în râs nici ucide prestigiul unei foi de publicații judecătorești, nici compromit pe guvernul sub care apare — ci se răspunde numai la necuviința unui supus turcesc (fie acela chiar vizir) prin meritata ironie a unui supus românesc.
Din fericire însă o asemenea procedură vis-a-vis de demnitarul turcesc este acuma de prisos, de vreme ce comunicatul, reprodus după n-rul din 1/13 septemvrie al Monitorului arată că necuviința despre care a fost vorba nu s-au întâmplat de loc.
Sub data de 11 septem. st.v. se vestește c-a avut loc o bătălie între turci și sârbi pe linia Vucania — Androvaț — Corman, în următoarele împrejurări. În 30 aug./11 sept. la 5 oare dimineața armatele de pe Timok și Morava sub comanda lui Cernaieff și Horvatovici au luat drumul spre Alexinaț prin Nericev-Han pe malul drept al Moravei; mișcarea strategică a fost făcută însă astfel că Horvatovici, executând o strălucită înconjurare, le-a venit turcilor în spate. El plecase din Deligrad preste Djunis și mai departe îndărătul inamicului până la Siliegovaț. Deodată începu atacul vehement din două părți, Cernaieff asupra frontului inamic, Horvatovici dindărătul lui. Turcii se aflau postați între Târmian și Androvaț și-au încercat a face pod peste Morava la locul numit Baboviște. În vremea când voiau să clădească au fost atacați de cătră Horvatovici. Astfel focul se încinse și se răspândi cum am zis pe întreaga linie Vucania — Androvăț — Corman. În vremea luptei Cernaieff a trimis la Vucania două brigade pentru a tăie turcilor drumul spre Tesița. Lupta a durat până la 6 ¼ oare sara și telegrama trimisă de Cernaieff chiar constată că turcii s-au luptat cu multă bravură; ba prin atacul lor impetuos a silit pe mai multe batalioane sârbești la retragere. Dintre sârbi s-au purtat mai bine comandantul „legiunei iataganului“, unu anume Mașa Vârbița, care-n unire încă cu două batalioane să fi făcut minuni de bravură. A doua zi dimineață lupta a reînceput prin atac din partea turcilor. Care să fi fost rezultatul acestei lupte reînnoite nu știm.
Cu toate meetingurile ținute asupra cruzimilor comise în Bulgaria, guvernul englez nu va schimba politica sa în privirea Orientului. Lord Derby, primind două deputațiuni de uvrieri, cari i-au supus rezoluțiunele lor și a cerut intervenirea guvernului în favoarea creștinilor din Orient, a răspuns că chestiunea aceasta nu e tratată de nici una din puterile Europei din punctul de vedere al umanității numai, ci că pretutindenea e amestecată cu interese politice de cea mai mare gravitate, de aceea lordul crede că trebuie să se lase libertate de acțiune ministeriului, care va face tot ce-i stă prin putință în favorul creștinilor, făr' a abstrage însă de la interesul bineînțeles al Angliei. Prin meetinguri neliniștitoare însă guvernul ar fi împiedecat de a lucra orișice ar fi. Deputațiunele i-au mulțămit lordului pentru esplicările date.
Unii răuvoitori par a fi răspândit zgomotul că ediția nouă a cărților didactice compuse de Creangă, Ienăchescu și asociații n-ar fi ieșit de sub tipar și nu s-ar fi găsind de vânzare. Suntem autorizați a declara că părinți, elevi și institutori își pot procura oricând și în număr oricât de mare cărțile în cestiune chiar de la autorii lor, d-nii Creangă, Ienăchescu și asociații. Aceste cărți sunt: Metoada nouă de scriere și cetire, Povățuitorul la citire prin scriere (escelent manual pentru uzul învățătorilor cari voiesc a aplica cu succes și mai mare Metoada nouă. Despre acest opuscul am vorbit într-un rând în ziarul nostru); și în fine Învățătorul copiilor, carte de citire pentru clasele primare.
Jurnalistica din țară e agitată de incidentul telegramei viziriale cătră M. Sa Domnul. Se știe că acest incident a fost provocat de cătră ziarul francez „Journal de Bucarest“, care-a reprodus acea pretinsă circulară după organe de publicitate din Constantinopole. Luând act despre acea scrisoare, chiar organele cari puteau fi foarte bine informate au dat alarmă, până ce comunicatul Monitorului (publicat de noi în numărul trecut) a lămurit oarecum poziția amândoror grupelor de organe din București.
„Românul“ asigură că ministeriul nostru de externe ar fi răspuns la telegrama ministeriului turcesc prin o notă de felicitare, care prin formă și cuprins corespunde pe deplin uzurilor diplomatice ce se observă în relațiile dintre două state neatârnate.
Zgomotul se răspândise cu atâta violență din cauză că „Journal de Bucarest“ era privit de organ inspirat de cătră ministeriul nostru. În urma furtunei, redacția acelui ziar găsește ocazie de a declara că nu stă în nici o legătură cu acel ministeriu și că notificarea în cestiune a fost reprodusă din „Turquie“, organ semioficial al guvernului otoman.
Se zice că, sunt acum două săptămâni, o domnișoară din hotelul Rusia, simțindu-se în stare anormală, a chemat și consultat pe d. dr. Otremba, care a constatat o graviditate cam de trei luni; în urmă, consultând pe d. dr. Max, acesta fără a ține samă de împrejurări au întrebuințat un instrument metalic care a provocat avortare. Fătul, productul concepțiunei, se păstrează și astăzi la d. dr. Ratcu, unde se poate vede.
Dacă aceasta este adevărat, parchetul ar trebui să nu stea inactiv, căci faptul constituie un delict pedepsit de lege. În caz contrar să se constate că d-rul nu este culpabil și că este o acuzațiune nefundată ce i să aduce, ceia ce nu trebuie să esiste.
Evreul Otto Max, unul dintre antreprenorii grădinei Chateaux aux fleurs este de-o impertinență rară. Deși un public foarte numeros vizitează acea grădină, fiindcă e în mijlocul orașului, acest tânăr se poartă într-un mod foarte necuviincios și a dat până acuma loc la mai multe conflicte, din cari în genere a ieșit pălmuit. Un caz s-a mai întâmplat acum câteva luni, când a aruncat o garafă în capul unui consumator, delict pentru care a fost pedepsit cu 600 de franci amendă. Mai zilele trecute impertinența acestui tânăr evreu i-a atras câteva palme de la un căpitan. În fine duminică sara a provocat din nou un conflict, căci a avut obrăznicia de-a pălmui, ce-i drept numai pe-un coreligionar al său, pe d-nu Moritz Brander, pentru că acesta se esprimase că jocul actorilor merită fluierat. Astăzi aflăm însă un ciudat detaliu asupra onorii evreiești. Moritz Brander, agent al societății Dacia, s-a împăcat cu Otto Max, pentru 200 de franci, pe care cel dentâi i-a pus în buzunar, renunțând de-a face acțiune corecțională. Nouă ni se pare însă că lucrul nu se poate sfârși astfel. Acest delict s-a întâmplat în public, care era să-l trateze pe Otto Max într-un mod foarte patriarcal, dacă nu credea că justiția își va face datoria. De aceea atragem atenția organelor polițienești și judecătorești asupra acestui caz și cerem pedepsirea lui. Altfel lumea care vizitează grădina ar putea fi expusă din nou la insultele acestui obraznic.
După cum am anunțat într-un număr trecut, sărbarea aniversară pentru întemeierea de 10 ani a Institutului academic s-a făcut miercuri, în 8 septemvrie. De pe la 11 oare au început să sosească invitații, compuși din foști elevi ai institutului, ieșiți cu diploma de bacaureat, și din corpul didactic al acestui stabiliment. Elevii prezenți acum în Institut au fost reprezentați prin cei întâi clasați, la sfârșitul anului școlar trecut, din fiecare secțiune de liceu. Banchetul s-a început pe la 11 ½ oare, în sunetul unui marș esecutat de muzica Regim. V. Dintre foștii elevi bacalaurei ai Institutului academic, al căror număr este până astăzi de 111, au fost prezenți vro 47. Ceilalți au fost împiedecați de a lua parte la această sărbare școlară, sau pentru că se află la studii în străinătate și nu s-au înturnat în țară de vacanție, sau din deosebite alte cauze. Cei mai mulți însă au adresat, prin scrisori sau prin depeșe trimise chiar în ziua banchetului, urările lor pentru prosperarea Institutului academic. La sfârșitul banchetului, d. N. Culianu, unul din vechii asociați fundatori, luând cuvântul, a făcut istoricul înființării Institutului, arătând deosebitele faze prin care el a trecut de la 1866 și până azi, cu îmbunătățirile ce a primit succesiv. În mijlocul aplauzelor generale, d-sa a sfârșit făcând apel la unirea și înfrățirea tuturor tinerilor ieșiți de pe bancele Institutului și esprimând dorința de a se perpetua și pe viitor această sărbare decenală. După d. Culianu, cel întâi pahar a fost ridicat de d. S. Vârgolici în sănătatea părinților, care prin sprijinul lor material și moral au contribuit la prosperarea Institutului academic și la dobândirea numelui de care se bucură astăzi în țară. D-sa de asemine a făcut apel la strânsa unire între toți elevii Institutului, trecuți, prezenți și viitori. D. I. Melik, ridicând apoi un pahar, a băut în sănătatea absenților, între care era și un fost asociat fundator a căruia amintire, ca profesor, va rămânea neștearsă în analele Institutului. În urmă, unul din foștii elevi, d. Meissner (bacalaureu în 1870), doctor în drept din Berlin, a ridicat un pahar pentru prosperarea Institutului și în sănătatea tuturor profesorilor, iar d. Budnărescu, ca cel întâi pedagog în Institut, a închinat în sănătatea corpului pedagogic prin câteva cuvinte de o sinceră emoțiune. De aseminea d. Mihalcea (bacalaureu în 1873), student la universitatea din Iași, a esprimat, în numele camarazilor săi, recunoștința lor cătră Institut. Au mai vorbit și alți domni, foști elevi, ridicând deosebite pahare, între care d-nii Penescu, frații Filip și N. Xenopol, L. Cosmovici ș.a. Apoi d. A. D. Xenopol, ca cel întâi bacalaureu ieșit din institut, într-un discurs întrerupt prin unanime și călduroase aplauze, a arătat necesitatea de a întreținea în cursul vieței relațiile de prietinie făcute în școală și a conchis propunând fundarea unei Asociațiuni a foștilor elevi ai Institutului academic, a căria statute le-a și cetit d-sa.
Ideea a fost primită cu aclamațiune și tot prin aclamațiune s-a ales comitetul viitoarei asociațiuni, compus din d-nii A. D. Xenopol, președinte, d. Melik casier și d. Mihalcea secretar. În tot timpul banchetului, muzica militară a esecutat deosebite arii, între care și o horă, însoțind închinarea paharelor. Banchetul s-a sfârșit după 2 ½ oare, în mijlocul celei mai cordiale veselii.
Aflăm că în curând se va publica în broșură o dare de samă detailată despre această interesantă sărbare, cea întâi (după cât știm), de felul acesta care se face în țara noastră. Ar fi de dorit ca esemplul să fie urmat și de alte stabilimente de instrucțiune, și o asociațiune, bunăoară, a foștilor elevi ai Academiei din Iași ar fi foarte numeroasă și ar prezenta cel mai mare interes.
Publicăm mai la vale răspunsul d-lui dr. Emil Max la notița inserată în ziarul nostru no. 100 din 8 septemvrie și declarăm că aserțiunile cuprinse în ea sunt provenite din informațiunele ce ni le-a dat d. dr. Ratcu.
- Iași, 1876, sep. 9
- Domnule Redactor,
- În foaia d-voastră No. 100, din 8 sept., am cetit o notiță sub titlul „o diagnoză superficială“ pe care vă rog a o rectifica în modul următori:
- 1) Nu este adevărat, că d. dr. Otremba a constatat graviditate la numita damă.
- 2) Nu este adevărat că eu am aplicat niște instrumente care ar fi provocat avortare.
- Ci faptul este precum urmează: în luna lui iunie anul curent am vizitat ca medic de câteva ori pe numita damă la hotelul Pârlita, tratând-o pentru niște crampuri de stomah și, vindecând-o, n-am mai văzut-o până la mijlocul lui august, pe când într-o noapte am fost chemat la hotelul de Rusia la o damă bolnavă de facere; sosind acolo am recunoscut pe sus numita damă, care se afla în adevăr periculos bolnavă din cauza unei emoragii însemnate; pe lângă bolnavă am găsit pe onor d. dr. Ratcu, care scosese un făt avortat dintr-însa, la care ocazie s-a rupt funia buricului și d-sa să năcăja deja de trei oare spre a scoate și locul rămas înăuntrul și a opri emoragia.
- După ce am dat ajutorul necesar și am parvenit a opri scurgerea de sânge, am discutat cu d. dr. despre etatea fătului, care pretindea d. dr. că ar fi de 5 luni trecute, pe când eu susțineam etatea ca de 10— 12 săptămâni. Cu scop de convingere, d. dr. Ratcu a luat fătul cu dânsul și după câteva zile, întâlnindu-ne, a convenit că, după măsurare și studiare cu ajutorul cărților și a unui coleg al său, a constatat în adevăr etatea fructului ca de 3 luni.
- După care am și uitat cazul cu totul, pe când ieri mă trezesc cu sus citata notiță în jurnalul d-voastră, prin care mă văd lovit într-un mod inesact și răutăcios în onoarea și știința mea.
- Resping cu indignațiune acest atac și cu această ocazie nu pot a mă abține de surprindere asupra ușurinței unui jurnal „oficial și serios“ care vine a ataca prin publicitate reputațiunea și știința unui om ce este în drept a zice că, prin aplicațiunea sa în timp de 16 ani, a dat urbei și țării destule dovezi de capacitate și onestitate.
- Primiți d-le Redactor încredințarea considerației mele.
- Emil Max, doctor în medicină și în hirurgie, acoucheur și profesor artei moșitului.
Nimeni nu ne poate obliga de a crede sau nu întâmpinarea d-lui dr. Max; cel puțin informațiile cuprinse în notața noastră și în întâmpinarea de mai sus sunt egale în privirea valorii sorginții de unde ne vin și am publicat, cu aceeași nepărtinire, atât pe una cât și pe ceilaltă. Prin urmare la rândul nostru respingem imputarea de ușurință și declarăm că pentru noi și una și alta din părți au dreptul a pretinde o egală încredere. Dacă faptul în sine e eronat sau nu, e o cestiune pe care nu o poate rezolvi redacția unei foi (a cărei bună credință poate fi indusă în eroare), ci numai specialiști care ar lua afacerea asupra-li spre cercetare.
Din sorginți autorizate se vestește în sfârșit că toate puterile garante s-au învoit asupra propunerilor de pace pe cari le vor face Porții. Baza acestor propuneri este un program format de cabinetul englez și până acuma s-au și făcut pașii necesari pentru ca Poarta să declare adeziunea sa la acele propuneri.
Pe de altă parte sultanul, silit de ținuta poporului englez și convins că numai în acest mod se poate prelungi existența statului turcesc în Europa, s-a hotărât a face toate concesiunile posibile, lăsând ca rivalitățile dintre puteri să le modereze și să li deie acea corectură care să convie mai mult ori mai puțin tuturor. Și într-adevăr acum, când scriem aceste șiruri, nici nu mai este vorba de opinia Turciei, ci numai de cererile Austriei, pe de o parte, de ale Rusiei pe de alta. Austria ar dori ca provincilor răsculate (Bosnia, Bulgaria, Herzegovina) să li se deie cât se poate de puțină autonomie, Rusia cere cât de multă. Între aceste opinii divergente se vede că lucrează cu liniște diplomația cancelariei germanice. Astfel textarea acelei cancelarii formulează în definiție clară îndreptățirile provinciilor răsculate ca o autonomie administrativă, adică ca un sistem de instituții prin care populațiunile să fie puse în starea de-a controla actele organelor esecutive locale și a se garanta în contra mânuirei arbitrare a autorității statului. Cu această textare dispar prevențiunile Austriei, care se temea de formarea unor nouă state semisuverane, căci redactarea de față nu cuprinde decât o administrație locală ameliorată.
Cât despre condițiile de pace față cu Serbia și Muntenegru, baza lor e statu-quo, cu toate că Muntenegrul va căpăta un mic teritoriu. Suspensiunea ostilităților s-a prelungit până la 21 septemvrie st. vechi.
Deodată cu regularea în principiu a încurcăturilor orientale a reapărut cestiunea învoielei între cele două jumătăți ale monarhiei austro-ungare. Deci s-a început din nou conferențele între miniștrii austriaci și ungurești în privirea revizuirei pactului fundamental din 1866.
Din Bucovina se vestește moartea unuia din coborâtorii familiei istorice a Costineștilor. Alexandru, cavaleriu de Costin, coborâtoriul unei din cele ilustre familii a vechei Moldove (nume cunoscut din hrisoave încă de pe la anul 1392) a repauzat în 30 aug. a.c. El a servit în ramura judecătorească, în a. 1863 a fost deputat în camera provincială (Dieta) Bucovinei, în 1868 a fost numit notari al orașului Cernăuți.
Este unul dintre fondatorii „bibliotecei țării“ și a „societăței pentru cultura și literatura poporului român din Bucovina“. A fost înmormântat în mormântul familiei la Șipeniț.
În împrejurimile mănăstirei Putna s-a aflat un paloș și o durdă din secolul al XIII-lea, adică anterioare descălecărei lui Dragoș Vodă. În biserica catedrală din Pșemisl (oraș între Liov și Cracovia) s-a aflat o icoană cu următoarea inscripție română: „mai 7228/1730 Io Ilieș Vodă (?) am făcut această sfântă icoană pentru ispravnicul Todoroșco Fărgășanu“. Nu putem garanta că data a fost bine descifrată, cel puțin pe la 1730 nu întâlnim nici pe-un Ilieș Vodă.
Fiindcă în Senat sunt șesesprezece locuri vacante, iar alegerile pentru complectarea numărului sunt fixate pentru zilele de 26 și 28 septemvrie, jurnalistica din București dizbate asupra importanței acestor alegeri. E evident că într-un corp ce lucrează uneori cu 35 sau 36 de membri șasesprezece voturi nouă pot deveni hotărâtoare. De aceea foile amânduror partizilor sfătuiesc pe alegătorii din colegiul I și al doilea a județelor respective să ieie parte la operația electorală, fiecare din ele cu speranță de a vedea reieșind candidații săi, unii spre a mănținea, ceilalți spre a schimba fața actuală a lucrurilor.
Suspensiunea ostilităților, propusă de Poartă până la 28 l.c., Serbia a respins-o. Ministrul de esterne Ristici o comunică aceasta prin o circulară adresată agenților diplomatici și consulari ai puterilor. Nota spune că suspensiunea ostilităților, în felul acordat de Poartă, fără linie de demarcație și fără o zonă neutrală, dă loc la o mulțime de inconveniente mai ales în valea Moravei, unde între armatele dușmane nu-i un spațiu mai mare decât de jumătate cât ajunge bătaia unei puști, din care cauză armistițiul acesta neformal e adesea înfrânt din partea turcilor, dupre cum ministrul a și notificat-o puterilor prin adresele consecutive din 6, 7 și 10 septemvrie. Nota încheie că guvernul princiar nu mai poate da ordine pentru prelungirea unei situații care, după cum dovedește esperiența, nu se poate mănținea și care s-a sfârșit la 12 a l.c. Guvernul sârbesc dorește încheierea unui armistițiu în regulă cu condițiuni corespunzătoare și de-o durată suficientă.
În urma acestora, telegramele vestesc că ostilitățile s-ar fi început din nou, și anume că sârbii ar fi trecut Morava pe la Dolni-Liubes, atăcând divizia Hafiz * Pașa. Sârbii au fost respinși.
„Prezentul“ (ziar conservator) apare la Bacău o dată pe săptămână și costă 12 lei noi pe an, 7 pe jumătate de an. Scris în tonul general al jurnalisticei noastre, își începe n-rul 1 cu următoarea frază imposibilă:
Jurnalistica într-un stat este o putere care luptă pentru sau contra cu cei ce guvernează. Totdeauna însă este espresiunea opiniunei de care aparține.
Altfel promite a nu fi a nimănui personal, ci numai al dreptului și legalității.
Catalogul de lecțiuni al acestei universități pentru semestrul de iarnă a. 1876-77 conține o dare de samă statistică asupra frecuenței din semestrul de vară trecut. Preste tot au fost înscriși 177 de auditori, dintre care 101 au vizitat facultatea juridică, 38 cea teologică, iar alți 38 facultatea filozofică. Contingentul cel mai mare de elevi l-au dat Bucovina chiar (109) apoi urmează Galiția (55) Transilvania (5) Moravia (2) România (2) Boemia (1) Austria-de-sus (1). După naționalitate elevii au fost:
73 germani, 47 români, 32 rusneci, 23 poloni.
Între frecuența semestrului de iarnă și a celui de vară a anului 1875-76 n-au fost deosebire. Pentru anul scolastic curent s-au ales următorii funcționari: rector magnificus d. Zieglauer de Blumental (de la fac. fil.); prorector: cunoscutul renegat român Tomașciuc, iar decani: d. Onciul la facultatea teologică, Klein Wächter la cea juridică, Goldbacher la cea filozofică. Senatul universității îl vor completa d-nii Comoroșanu, baron Cannstein și Kalujnițki.
Corespondentul ziarului „Temps“ scrie următoarele:
Oamenii din diviziunea lui Horvatovici, azi cea mai bună din armata sârbă, deteră semnalul (proclamărei). O particularitate curioasă: în această diviziune sunt mulți români. Aceștia dovediră căldura capetelor lor românești, arătând cea mai vie esaltațiune; îngenunchiară, sărutând pământul, făcându-și cruce în mai multe rânduri.
Știți că la începutul ostilităților, românii din districtele orientale erau universal acuzați de cătră sârbi de lașitate și trădare. Ei într-adevăr nu se băteau prea bine; însă se mai împodobea, mijloc comod de a nu mărturisi lipsele de curagiu ale sârbilor. Să spunem, pentru onoarea rasei latine, că cu ajutorul disciplinii și al esperienții, frații noștri de limbă, românii, devin din contra soldați escelenți și nu dezmint sângele roman care curge amestecat în vinele lor ca și în ale noastre. Diviziunea Horvatovici este aceea care a esecutat acel frumos marș tournant din Bania prin Kniajevatz, la Alexinatz, repetând astfel fără zgomot ceea ce turcii făcuseră pe un drum facil. Ea este aceea care, după lupta de la 1 septemvrie, a făcut cele mai mari serviciuri. Departamentele române au suferit mai mult decât celelalte din cauza prezenței turcilor în valea Timockului, de aci negreșit acel extraordinar entuziasm.
După cum am anunțat în n-rul de duminică, războiul au reînceput. În cercurile diplomatice se crede totuși că nota lui Ristici care vestea puterilor reînceperea ostilităților, ba chiar războiul însuși nu vor fi în stare de-a împiedeca acțiunea pacifică a puterilor, mai cu samă fiindcă Poarta dăduse a înțelege mai dinainte că primește condițiile de pace propuse de puteri și că singura ei rezervă este de a nu se cita anume provinciile în care are a se introduce reforma administrativă, pe când puterile pretind citarea în tractat a provinciilor Bosnia, Bulgaria și Herzegovina.
În aceeași vreme Norddeutsche Allgemeine Zeitung (organul cancelarului germanic) publică o corespundență din Petersburg care aruncă o ciudată lumină asupra renumitului acord ce domnește între puteri în privirea pacificării Orientului. În ea se spune că Rusia nu e mulțămită cu concesiile ce le acordează proiectul Angliei, ci dorește formarea de mici state autonome cu principi ereditari având raporturi de vasalitate cu Poarta egale cu acele ale României. Aceste state ar fi tributare însă abia peste câțiva ani, având nevoie de a răsufla și a se întrema după pustiirile războiului civil.
Cestiunea proclamărei principelui Milan de rege al Serbiei e deocamdată in suspenso. Principele să fi promis de-a nu pune nici o valoare pe titlul de rege, nici de a deduce drepturi nouă din el, a declarat însă totodată că are nevoie atât de Cernaieff cât și de armată și nu poate să-i dezavueze în momente așa de grave. Poarta pân reprezentanții ei au înștiințat puterile că va reîncepe ofenziva împrotiva Serbiei.
Asupra bătăliei din 16/28 septemvrie avem următoarele detalii. La 8 ore dimineață sârbii comandați de Cernaieff și Horvatovici au început lupta în contra turcilor, prin surprindere, căci acești din urmă sperau în continuarea armistițiului. Sârbii trecură Morava pe la Baboviște și Buimir, locuri pe care le ocupară, pe când Horvatovici, operând îndărătul turcilor, ocupă Krușie, spre a li tăia turcilor comunicația cu Niș. La 12 ore de-amiazăzi sârbii luaseră Buimir, la 8 sara după o sângeroasă luptă forțară Teșița cu asalt strigând: „Trăiască Regele!“ Lupta principală a fost la Krevet, unde Cernaieff a comandat în persoană. Din aceste detalii se deduce că turcii sunt înconjurați în pozițiile lor.
Dar lectorul, obicinuit cu buletinele de victorii de pe acest câmp de război, întorcând pagina și cetind de-a 'ndărătelea va găsi tocmai contrariul celor susținute de sârbi. După telegrama din Constantinopole atacul sârbilor au fost respins cu vigoare, iar turcii și-au mănținut pozițiile de până acuma. Totodată se vestește o victorie însemnată a turcilor lângă Deligrad. Ranko Alimpici s-au întors la comanda sa a armiei de pe Drina, iar armia de pe Ibar e pusă acuma sub comanda generalului rusesc Novoseloff.
Zilele acestea împăratul Austriei a primit o scrisoare confidențială din partea împăratului Rusiei prin trimisul estraordinar generalul Sumarokoff. Presa oficioasă germană, austriacă și rusească caută a arăta că cuprinsul acestei scrisori e menit a asigura și mai mult pacea generală a Europei și a strânge legăturile de amiciție între amândouă imperiile. Cu toate acestea ni se pare ciudată brusca însărcinare ce i s-a dat generalului Sumarokoff de-a aștepta în Viena până ce împăratul Austriei va răspunde și de-a duce acest răspuns imediat la Livadia, unde-l așteaptă împăratul Alexandru. Cine cunoaște importanța jurnalisticei oficioase și precauțiunea cu care ea răsuflă va compara între ele răsuflările lor de natură foarte varie și va fi pe urmele adevărului. Acea scrisoare cuprinde, după un organ oficios, asigurări despre identitatea intereselor Austriei și Rusiei; deducem că aceste interese sunt identice în Orient. Dar ce voiește Rusia în Orient? Aicea ni răspunde un alt organ oficios: formarea de state autonome sub principi ereditari. Dar din ce Case vor fi acești principi? Din Casa Rusiei și a Austriei.
Iată dar vechiul plan, atât de des dezmințit, ivit sub forma unei nouă propuneri de-a împărți Turcia de pe-acuma. Însărcinarea d-lui Sumarokoff de-a aștepta răspuns e un semn că Rusia e nerăbdătoare și dorește ca Austria să se hotărască odată — în caz contrariu va realiza ea singură planurile sale.
Acest articol, însemnat prin pregnanța judecăței și prin o curățenie de limbă abia obicinuită în jurnalistica română, e scris de d-nul Eugen Brote și publicat în foișoara „Telegrafului român“. Din el se va vedea că deceniile din urmă ale culturei române au în toate părțile Daciei un caracter unitar, care s-ar putea însemna cu cuvintele: irosirea (risipa) puterilor vii ale poporului românesc pentru crearea de forme de cultură goale și de prisos. Dar românii din Transilvania și Ungaria nu și-au putut face mendrele în largul lor; puterile vii ale nației erau deja angajate la o dezvoltare istorică și de stat străină, împrejurare care, până la domnia fraților maghiari, ni se pare până la un punct demnă de invidiat. Absolutismul austriac a fost o adevărată școală de deprindere la muncă fizică și spirituală și sub acel regim sobru florile deșerte a tinerei și neîncercatei Asociațiuni ar fi făcut loc altor flori care să producă sâmburi de propășire. Formele, primite și susținute acolo de bună voie și prin contribuiri libere, la noi au fost impuse poporului de căpățânele frizate la Paris. Poporul nostru din România are de susținut cu miile formele goale de cultură, în care nimica nu e real decât plata personalului însărcinat cu pisarea apei în piuă și, pe când în Transilvania irosirea de puteri e restrânsă la minimul contribuțiilor de bună voie, la noi urmarea acelei risipe este sărăcia și mortalitatea continuă a nefericitei rase, care e silită a purta în spate tot aparatul greoi și netrebnic al semicivilizațiunei de la Dunăre, precum felah din Egipet întreține silit teatrele și operele franțuzești ale Khedivului. Pe de altă parte băgăm de seamă că soarta oamenilor care spun adevărul e aceeași la noi ca și-n Transilvania: „Cine zice că idolul trebuie zdrobit, vânzător este“. De-aceea vedem și pe d. Brote așteptându-se de a fi taxat de „rău naționalist“.
Spre ilustrarea imunității membrilor parlamentului unguresc (când aceștia nu sunt unguri) publicăm mai la vale, după „Albina“, discuția urmată în ședința întâia a Camerei în privirea lui Svietozar Miletici. Deputatul sârb a fost arestat în vremea vacanțelor, fără ca adunarea să fi permis aceasta, iar cazul l-a luat ministrul prezident pe răspunderea sa. Se 'nțelege că această arestare cu totul nelegală va fi aprobată de Cameră, de vreme ce deputatul în cestiune nu e maghiar.
Telegramele cari anunță lupte reînnoite în valea Moravei nu sunt în stare să ni deie o icoană clară despre ceea ce se petrece acolo. Destul că lupta continuă cu înverșunare, iar victoriile sârbilor sau ale turcilor par a fi de o natură cu totul efemeră.
D. Hasdeu, întorcându-se din escursiunea întreprinsă în interesul arhivelor statului, face o dare de seamă despre rezultatele dobândite. Ajungând la Cracovia s-a pus la lucru întâi în biblioteca Universității, fundată încă în secolul 14. Aci a găsit o însemnată corespondință diplomatică originală între domnul moldovenesc Miron Barnoschi și Polonia din primul pătrar al secolului 17, precum și câteva acte despre comerciul Cracoviei cu Moldova în secolul 14. Toate acestea însă rămân pe un plan cu totul secundar în comparațiune cu tezaurile găsite într-o altă bibliotecă din Cracovia.
În a doua jumătate a secolului trecut a trăit istoricul Poloniei Adam Naruszewicz, născut la 1733, mort la 1796 și care la 1780 a început a publica o istorie a țărei sale. Favorit al regelui Stanislav August și al aristocrației polone de atunci, el a dobândit permisiunea, pentru continuarea operei sale, de a trage copie de pe toate documentele arhivului regesc al Poloniei și din arhivele particulare ale principalelor familii nobile, precum Radziwil, Zamojski etc. În acest chip el și-a format o colecțiune documentală consistând din 231 tomuri mari in folio. După moartea lui Naruszewicz, această colecțiune a trecut în posesiunea istoricului și legistului polon contelui Tadeu Czacki, care a așezat-o în biblioteca ce o avea la moșia sa Poryck în gubernamentul Voliniei, utilizând-o el însuși pentru scrierile sale, fără ca să fi fost accesibilă pentru ceilalți. După moartea lui Czacki, la 1819, principele Adam Czartoryski a cumpărat de la moștenitori, între alte manuscripte și rarități, colecțiunea documentală a lui Naruszewicz pentru suma de 12.000 galbeni și-a transportat-o la moșia sa Pulawy în gubernamentul de Lubel, unde iarăși mai nimeni nu putea să o consulte. La 1830, colecțiunea lui Naruszewicz a fost dusă la o altă moșie a princepelui Czartoryski, Sieniawa în Galiția, și în urmă strămutată la Paris, unde s-au așezat proprietarii ei. Nu de mult această comoară de documente a fost dăruită Academiei din Cracovia, în biblioteca căreia d. Hasdeu a găsit-o și esaminat-o. Arhivul regesc al Poloniei cuprindea o mulțime de documente privitoare la istoria română. Numai vreo câteva din ele au fost reproduse în secolul trecut de către Dogiel în Codex Diplomaticus Poloniae, unde el menționează totodată după registrele arhivale cuprinderea mai multor alte acte din secolii 14 și 15 cari erau scrise cu caractere cirilice. Un număr și mai mare de asemini documente este menționat, iarăși numai în cuprindere, în Inventarinm omnium privilegiorum quaecumque in archivo regni in arce Cracoviensi continentur, scris la 1682 și editat de către Rykaczewski în Paris la 1862, de unde sumariele tuturor documentelor relative la istoria română le-a reprodus apoi d. Hasdeu în Arhiva istorică a României, tom. II. Aceste sumarii, iacă tot ce să părea până acum rămas, sau cel puțin accesibil pentru istoricul român, din câte se aflau altădată în arhivul regesc al Poloniei. Lipsa documentelor menționate în Dogiel și în edițiunea lui Rykaczewski era cu atât mai dureroasă cu cât sumarele lor sunt făcute foarte pe scurt și adesea prezintă erori învederate.
Toate documentele menționate în Dogiel și în Rykaszewski se află copiate in extenso în colecțiunea lui Naruszewicz, și nu numai acestea, dar încă multe altele, cari rămâneau până aci cu desăvârșire necunoscute, începând de la anul 1378 până la începutul secolului trecut, până la epoca finală a relațiunilor politice între români și Polonia. Cele mai vechi sunt scrise în limba slavă ecleziastică și unele latinește; de la secolul 16 încoace se înmulțesc actele latine și apar cele în limba polonă. Între aceste documente se află nu numai tratate între țările române și Polonia, descripțiuni de ambasade, epistole etc., dar și unele acte d-un caracter cu totul neinternațional, precum sunt mai multe hrisoave de donațiune ale domnilor moldovenești din secolul 15, importante pentru istoria noastră internă. În total se află aproximativ peste 2000 documente relative de-a dreptul la România.
În trei săptămâni d-lui Hasdeu i-a fost abia cu putință de a-și forma o ideie en bloc despre cuprinsul colecțiunii lui Naruszewicz și de a-și nota numerile actelor privitoare la România, fără a se putea apuca de copiarea lor. După consiliul d-lui Dimitrie Sturza, bărbat special, cunoscut prin râvna sa pentru tot ce se atinge de istoria română, d. Hasdeu. a angagiat doi studinți, buni paleografi, pe cari i-a însărcinat a copia treptat toate documentele ce le-a indicat și de a se controla reciprocamente unul pe altul prin colaționare. Ca supracontrol, s-a oferit gratuitamente distinsul linguist din Cracovia, d. Dygarzinski. În fine, ultima colaționare o va face însuși d. Hasdeu în anul viitor. Negreșit însă că copiarea esactă a peste 2000 de documente, însoțită de atâtea condițiuni de esactitate, nu se poate esecuta cu o mare răpeziciune. Copiștii ingagiați s-au îndatorat a copia până la finea anului curent un număr aproximativ de 300 documente, rămânând celelalte pentru anul viitor. Copia fiecărui document, fie cât de lung, precum sunt bunăoară unele tratate și relațiuni de ambasadă, costă în termin meziu 1 ½ florini. D. Hasdeu roagă ministeriul, pentru ca lucrarea să se poată începe imediat, de a i se libera suma de 1500 lei noi și d-a se prevedea suma de 6.000 lei noi în bugetul anului viitor, pentru terminarea lucrării. Iar documentele copiate propune să se publice într-o edițiune separată în aceleași condițiuni în cari se editează colecțiunea repauzatului Hurmuzachi.
Consiliul general de instrucțiune a admis sistema de a avea în învățământul public din România două specie de școale: licee cu tendință clasică cu opt ani de studiu și gimnasie reale pentru științele exacte aplicabile în vieața practică. În ședința de la 20 a și pășit la cercetarea programelor din licee, după proiectul prezentat de comisiunea consiliului. În acea sară s-a discutat și votat religiunea, curs de 4 ani, după un amendament a d-lui Laurian, care în clasa 3 și 4 a propus dogmatica și morala; apoi s-a votat limba română ca studiu aparte de 8 ani; în sara de 21 s-a votat limba latină ca curs de 8 ani, după un amendament detaliat a d-lui Laurian.
Comisiunea însărcinată cu elaborarea unui proiect asupra unui nou sistem de inspecțiune a terminat lucrarea sa. Ea propune 4 mari inspectorate, din câte 5 membri, la București, Craiova, Bârlad și Iași. Comitetele sunt organizate pe un sistem complect de descentralizare și au atribute ale puterii centrale. A admis gradațiunea progresivă în salarele profesorilor (quinqueniul) și separarea clasei I de a II.
Ziarul „Neue freie Presse“ află din București că direcția drumurilor de fier ar fi fost avizată din partea guvernului de a avea pregătit tot materialul rulant necesar pentru transportarea a 30.000 oameni oștire la granițele rusești, ce se vor trimite pentru stricta mănținere a neutralității.
În sara sosirei la Cotroceni, M. Sa Domnitorul a binevoit a primi în audiență pe D. General Ioan Ghica, agentul său diplomatic acreditat la Înalta Poartă. D. agent i-a comunicat M. Sale plăcuta știre, că remițând Porții felicitările pentru suirea pe tron a sultanului Abdul Hamid a fost primit în modul cel mai prevenitor. Totodată la audiența de congediare ministrul turcesc de externe i-a mulțămit pentru ținuta binevoitoare a României în rezbelul turco-sârb și cu această ocazie au întrebuințat pentru întâia dată cuvântul „România“ în locul îndatinatei espresii Principatele Unite. Deci cel întâi punct din cunoscutul memoriu a d-lui Cogălniceanu se poate privi ca primit și se speră că și celelalte se vor împlini pe aceeași cale a înțelegerii amicale, afară poate de cererile în privirea Deltei Dunărene.
Dacă prețul convenției comerciale italo-române este egală îndreptățire a evreilor cu ceilalți cetățeni ai statului român, atunci convenția e prea scumpă și ne putem lipsi în tot bunul de ea. Onoarea de a tracta direct cu marea noastră mamă latină nu ne va face să uităm că între d-nii Pellegrino, Pontecorvo, Simone Toscano etc. și între Itzig sin Șloim Bjejaner este o mare deosebire. Cei dentâi sunt italieni de confesie izraelită; cel din urmă e jidan și nimic mai mult — adică dintr-un neam deosebit prin limbă, obiceiuri, fizionomie, apucături, religie, un neam care ne urăște pe noi românii deși trăiește din sângele și sudoarea noastră.
N. fr. Presse relatează într-o corespondență din București că un tribunal oarecare a refuzat unui evreu austriac înscrierea cumpărăturei unei case pe următorul considerent: Convenția încheiată cu Austro-Ungaria va fi în vigoare zece ani, imobilul se cumpără însă de veci, deci cererea de înscriere se respinge dacă cumpărătorul evreu nu va declara c-au cumpărat casa numai pe termin de zece ani.
D-nii Vasile Maniu, Grigorie Ștefănescu, Alexandru Papadopol-Callimachi și d. locot.-colonel Ștefan Fălcoianu au fost aleși membri ai ilustrei companii. La dreptul vorbind nici unul din acești domni n-ar fi fost ales în alte țări membru la vro academie, dar în urma urmelor în cadrul în care încap istorici ca d. Vasile Alexandrescu (alias Urechia) și poeți de însemnătatea d-lui Gheorghe Sion este loc pentru multă lume.
La București a început a apărea o dată pe săptămână și un ziar unguresc, „Bukuresti Hiradó“ (Vestitoriul Bucureștean). Nu știm ce va fi conținând, căci nu ni s-au trimis, presupunem însă că tonul său va fi mult mai molcom decât acela al ziarelor ungurești din Ungaria și Transilvania, cari, dacă ar putea, i-ar soarbe pe români într-o lingură de apă. Cel puțin până acuma nu ne aducem aminte ca ziar unguresc să fi rostit un cuvânt de dreaptă aprețuire asupra noastră. Poate că simțământul izolării într-o țară ca a noastră, unde mai nu sunt unguri, îl va face pe Vestitorul Bucureștean să fie drept.
De la o vreme 'ncoaci mai multe telegrame vestesc că princepele Nikita al Muntenegrului ar fi plecat să facă pace și că, în urma suspensiunei ostilităților, tractările pentru stabilirea împăcăciunei între Poartă și Muntenegru aveau perspectiva unei depline reușite. Pe de altă parte știm că Serbia n-au voit prelungirea acelui quasi-armistițiu, nici gândește a se uni cu condițiile de pace propuse de puteri, ci voiește ca aceastea să rezulte dintr-o liberă și neinfluențată tranzacție între ea și Poartă. Se constată deci un antagonism de păreri între cei doi principi slavi, care își are începutul de la proclamarea lui Milan ca rege al Serbiei. De-aceea vom trebui să cercetăm mai de aproape cum de un titlu pe care Milan Vodă nici nu l-a primit încă poate să mâhnească pe voievodul Munților-Negri. Țara acestui din urmă, săracă și muntoasă, e patria acelor tipuri aproape omerice, acelor eroi legendari cari răsar din baladele popoarălor în genere. Născut din familia de viteji a Negușeștilor, domnind preste o rasă de răzăși liberi prin sărăcia lor și dotați c-un rar curagiu personal, princepele Nikita samănă cu voinicul din poveste care-a plecat în lumea largă ca să afle „ce-i frica“ și n-a putut-o afla. Un asemenea tip de muntean trebuia să facă o impresie mare asupra unor popoare ca cele slavice de Sud, la care hrana sufletească consistă, afară de poezia bisericească, aproape numai în cântecele poporale. Nu trebuie să uităm că Nikita însuși este un cântăreț însemnat al faptelor străbune, el unește lira cu spada, e simplu în obiceiuri, vorbește și se poartă ca fiecare din poporul său și joacă rolul lui Ahil în acea adunare de bătrâni cari formează senatul muntenegrean și unde se vor fi găsind mulți Nestori cu barbele albe și cu sfatul dulce ca fagurul de miere. În genere principatul pare a sămăna cu Sparta lui Lycurg, în care în școli se învăța obligătoriu mânuirea armelor și cântecele lui Homer, pe când cititul și scrisul erau considerate ca un lux. E lesne de văzut de ce Nikita s-au lipit de sufletul popoarălor slave, de ce el părea cel menit de legendele vizionare ale lor de-a purta pe frunte coroana marelui regat sârbesc, de ce în decursul războiului acest vis părea și mai justificat.
Căci Milan a început lupta cu pierderi, ba până astăzi nu are de înregistrat nici o victorie, cu toate ajutoarele rusești; Nikita au repurtat două victorii însemnate, deci credința în menirea lui providențială trebuia să crească. Deodată însă aceste credințe, hrănite multă vreme în sânul neamurilor și în sânul voievodului muntenegrean, se văd lovite de pronunciamentul lui Cernaieff; senatorii din Cetinie văd coroana craiului Marco ridicată de-o altă mână, Muntenegrul redus de a lucra în interesul Serbiei ca un factor cu totul secundar. Aceasta a fost lovire amară dată tradiției și urmarea va fi, după cât auzim, că principele Nikita va încheia un armistițiu pe trei luni și se va mulțămi cu cesiunea portului Spizza și a mai multor locuri de pășune din Herțegovina, lăsând realizarea visului marelui regat sârbesc pentru alte vremuri, mai fericite.
Se știe că Dieta Ungariei a fost deschisă mai mult pentru a da ministeriului un bil de indemnitate pentru călcarea imunității în persoana deputatului Miletici și apoi pentru ca ministeriul să aibă ocazia de-a liniști sufletele maghiare asupra Cestiunei Orientului. Asupra cazului întâi le-am comunicat deja cititorilor noștri rezultatul. Camera deputaților, în urma raportului comisiei de imunitate, a luat act despre arestarea deputatului sârb și au aprobat estrădarea sa pe mâna justiției. Iar în privirea Cestiunei Orientului a răspuns contele Andrassy prin gura ministrului-prezident Coloman Tisza. Răspunsul la interpelația asupra Cestiunei Orientului a fost dictat de chiar cancelariul monarhiei și trimis la Pesta printr-un consiliar aulic, iar Tisza l-a comunicat Camerei ca din proprie inspirare. În acest răspuns se spune: că ministeriul unguresc e pe deplin înțeles cu politica ministrului comun de esterne; apoi că toate puterile garante lucrează în comună înțelegere. Despre trecerea voluntarilor ruși prin România Tisza nu se crede în drept de-a spune nimic, iar cât despre cei cari au trecut prin Ungaria, s-a constatat că ei au abuzat de Crucea Roșie, deci în urma unei înțelegeri între Andrassy și guvernul rusesc, acest din urmă a luat măsuri energice pentru a împiedeca abuzul și a oprit totodată concedierile soldaților din armată. În privirea proclamării de rege a prințului Milan, atât acesta cât și guvernul sârbesc au declarat că doresc statul quo ante bellum. În fine Tisza încheie că guvernul își pune toate silințele pentru mănținerea păcii, fără însă a periclita interesele proprie și buna înțelegere cu celelalte puteri și că dorește cu tot dinadinsul asigurarea unei stări mai bune pentru popoarele Turciei. — Proiectul de buget al Ungariei pe anul 1877 arată un deficit de 15 milioane fiorini.
Fiindcă realizarea proiectului de reformă pe care guvernul turcesc l-a admis ar putea fi împiedecat prin o revoltă a populațiunilor musulmane, puterile au hotărât de a soma Poarta să încheie mai întâi un armistițiu în regulă cu Serbia și Montenegro, apoi să aducă din nou pe tapet cestiunea autonomiei; iar, ca amerințare contra musulmanilor, unele din puteri să se fi hotărât de-a face o demonstrație maritimă, adică de-a trimite corăbii de război în apele Dardanelelor. Dacă nu s-ar admite această măsură de toți, se vor chibzui alte mijloace de presiune. După unele ziare, Muntenegrul cere cesiunea unor pământuri în valea Zetei și Poarta e plecată de a încuviința această cerere, încât se pare probabilă încheiarea unei păci separate, deși poate formularea ei juridică s-ar face mai târziu.
În vremea din urmă jurnalistica bucureșteană începuse a comite articole cari de cari mai insipide asupra instrucției publice, încât un om care pricepe întrucâtva cestiunile scolastice trebuia să admire ușurința cu care oamenii la noi discută lucruri despre cari nu pricep nimic. C-o adevărată părere de bine am văzut însă pronunțându-se, spre marea noastră mirare tocmai în București, o mișcare pedagogică sănătoasă, inaugurată de un grup de învățători cari se vede s-au convins că prin beție de cuvinte și fraze jurnalistice nu se face educația unui popor.
Asociația pedagogică intră în al doilea an al esistenței sale. Dorindu-i bun succes pentru sesiunea a. 1876/7, comunicăm cititorilor noștri unele pasage din darea de samă a d-lui Aug. Laurian asupra tendinței și lucrărilor de pân' acum a societății.
În mijlocul patimelor politice și agitărilor sterpe ale luptei zilnice câțiva învățători, convinși că binele de mâne al țării atârnă mai mult de starea de azi a școalei decât de polemicele înveninate ale partidelor extreme, s-au strâns în anul trecut împrejurul acestei idei și din dezbaterile lor a ieșit acest grup, a cărui țintă a fost și este îmbunătățirea școalei primare.
Asociația pedagogică, fără multă paradă și într-un cerc restrâns, au străbătut sesiunea anului trecut, dezbătând o mare parte din tezele și cestiunele pedagogice ale programei acelei sesiuni.
Punctul fundamental asupra cărui pare pe deplin fixată asociația pedagogică este primirea metodului intuitiv, metodul care ține samă de dezvoltarea firească a puterilor mintali ale copilului, ca singurul în stare de a făptui cu folos cultura primară.
Asociațiunea pedagogică, după stabilirea acestui principiu, a intrat în hotărârea mijloacelor de aplicare a metodului în deosebitele studii ce constituiesc programa primarie.
D. Manliu, cu acel spirit deosebit de observator al copiilor, a arătat cum ar trebui să înceapă învățământul primar în genere. Dl. Michăilescu și alții au secundat pe D. Manliu în fixarea mijloacelor prin care s-ar putea face educațiunea simțurilor copilului și prin urmare întărirea puterei lui de observație.
În dezbaterea metodului de propunere a abecedarului, după ce s-a combătut obicinuita greșală ce trăia până mai în anul trecut în școalele noastre, s-au propus mai multe sisteme deosebite, între cari caută să reamintim sistema sonetară prin descompunerea vorbelor și cu ajutorul gesturilor, experimentată de d. Bălteanu, și sistema scriptolegă ce domnește în abecedarul d. B. Constantinescu și acela al învățătorilor din Iași, pe care d. Beiu o prezenta așa încât aduse în cei mai mulți din noi convingerea despre escenlența acestui metod.
Cu Ocaziunea cestiunei geografice asociațiunea asistă la niște dezbateri îndelungate, în care metodul intuitiv fu prezentat sub două fețe deosebite. Unii cerură împărțirea și propunerea geografiei începând de la apropiatul în spațiu la depărtat, cu alte cuvinte de la locul în care se află școala, descriind cercuri din ce în ce mai mari până la îmbrățișarea globului întreg; alții, întemeindu-se pe principiul de la simplu la compus, susținură sistema plecărei de la țara fie cea mai depărtată, dar care prezintă o figură mai simplă, niște accidenți teritoriali puțini, instituțiuni și obiceiuri mai primitive, și terminărei cu țara în care aceste condițiuni se prezintă într-un mod foarte complect.
Deosebite metoade intuitive se susținură și relativ la istorie. Aici își avu apărătorii săi și metodul cronologico-progresiv și metodul grupărilor și metodul biografic și metodul, am putea zice, tabelariu. Cu dezbaterile pro și contra acestor metode câte aspecte cu totul nouă luă cestiunea și câte observări foarte interesante prezentară colegii Demetrescu, Scurtescu, Michăilescu, Bălteanu, Dobrescu și Manliu.
Sesiunea anului trecut se termină cu începutul dezbaterei gramaticale. D. Manliu, cunoscut în toată țara prin cursurile sale de etimologie și sintaxă românească, arătă în ședința finală modul în care ar trebui să fie introduși începătorii în studiul limbei materne și cum ar trebui legate și prezentate copiilor lecțiunile de gramatică.
Primim din partea onor. Consulat c.r. austro-ungar din Iași următoarea adresă sub no. 6465:
- Conform cererei d-lui rectore Universității c.r. în Cernăuți, din 26 septembrie a.c., sub no. 2, am onoare a vă comunica pe lângă aceasta un esemplar despre ordinea prelecțiilor la acea Universitate, pentru semestru de iarnă 1876-1877, rugânduvă să binevoiți a face ca conținutul catalogului lecțiunilor să fie cunoscut, și că în Universitatea c.r. Frantz Iosef în Cernăuți se vor ținea prelegeri regulate asupra limbei și literaturei române, asupra Filologii comparative române și asupra dreptului civil francez.
- Primiți etc.
Omenia omenie cere și cinstea cinste. Deși adresa reprodusă inventează științe nouă, precum „filologia comparativă română“ (care poate va fi cea comparativă a limbelor romanice), deși numele M. Sale se scrie cu z și nu tz („Frantz“ Iosef), totuși vom sta la vorbă bună și vom întreba cum de ni se întâmplă nepomenita onoare de a fi rugați să reproducem catalogul de lecții al mult cinstitei Universități de Cernăuți, și aceasta încă în ajunul serbărei dureroase a uciderii lui Grigorie Ghica VVd. Știm cu toții că acel institut a fost creat drept recompensă pentru manifestația din anul trecut, știm că profesorii toți, înainte de a fi numiți, a trebuit să-și scoată sufletul în palmă și să declare că preste un timp oarecare vor ținea prelegerile în limbă germană, chiar la facultatea teologică. Acuma vedem că la această facultate, în care limba germană e așa de trebuincioasă ca piperiu 'n ochi, trei din profesori, d-nii Isidor Onciul, Eusebiu și Constantin Popovici au și început a ținea prelegeri în numita limbă, deși consistoriul metropolitan s-au învoit la prefacerea în facultate a institutului său teologic numai cu condiția ca limba de propunere să rămâie cea românească. Vedem că, deși condiția a fost admisă de către d. Stremeyer, totuși astăzi se întâmplă contrariul. Știm apoi că însuși limba și literatura română se vor propune în limba germană și că singura cauză din care d. I.G. Sbiera a rămas numai suplinitor al acestei catedre este că a refuzat de a ținea în limba germană cursul său. Toate acestea le știm aicea și totuși — totuși nu suntem dispenzați de onoarea de a înregistra redeschiderea unui institut cu tendințe germanizatoare, în care opiniile politice ale profesorilor sunt lucrul principal și știința lucru secundar? Poate pentru că d. Schiffner propune dreptul privat francez? Dar propuie-l câtu-i place. Juriștii noștri din țară sunt atât de familiarizați cu literatura dreptului francez, încât mulți din ei ar putea fi profesori în Franța, necum la noi. Poate că numitul domn gândește să ne învețe carte franțuzească astăzi, când am început a ne plânge de estrema galomanie a cercurilor noastre culte? Aceste încercări de a familiariza publicul românesc cu institutul sui generis din Cernăuți nu ne încălzesc defel când știm că mediul pe care d. Stremeyer l-a creat universității falsifică neapărat izvorul științei dezinteresate, încât devine indiferent cine se silește a tăie acolo mutre filozoficești de pe catedră, dacă e d. Tomașciuc sau d. Havrișciuc sau alții ejusdem farinae.
Deși nu suntem de loc amici ai rasei care profesează cultul mozaic și nu ni se poate imputa nici un cuvânt în favoarea ei ca atare, totuși, spre onoarea principiului escluderei ei de la drepturile publice și chiar de la cele private, vom trebui să dezaprobăm purtarea nejustificabilă a unora din cetățenii români, cari cred a putea trata persoane cu totul inofenzive de rasă semitică într-un mod în care turcii obicinuesc a trata pe bulgari. Declarăm că suntem contra oricărei concesii juridice sau economice cât de neînsemnate față cu totalitatea evreilor, dar principiul acesta nu include aplicarea de bastoane sau păruială asupra deosebiților indivizi care constituiesc acea totalitate. Odată stabilit punctul nostru de vedere, spre a esclude de mai înainte orișice insinuare răutăcioasă, vom relata următorul fapt ce ni se comunică. D-nul Theodor Codrescu, care de mulți ani are deosebite daravere cu librarii-anticvari frații Șragăr, a venit în magazia acestora și în ziua de 24 sept. c. Cu această ocazie unul din frați i-a spus d-lui Codrescu că n-ar fi câștigat nimic cu desfacerea unor cărți cumpărate de la tipografia sa. D. Codrescu, drept răspuns, a început să-l trateze părințește pe Elias Șragăr. Atunci Samuel Șragăr zise: „N-am crezut, d-le Codrescu, ca să faceți astfel și să știți că voi reclama“. Dar Samuel nici nu sfârșise formularea verbală a protestărei sale când se și pomeni cu răspunsul ciotoros pe spate, încât se zice că bastonul d-lui Codrescu să fi suferit mari pierderi în consistența sa materială, ceea ce ne face a presupune și pierderile părții opuse. În urma acestora aflăm că d. Codrescu va avea o înfățișare înaintea secției a patra.
Periodul al doilea al istoriei moderne, de la închierea războiului de treizeci de ani până la revoluția franceză, se caracterizează prin întemeierea puterei statului în persoana monarhilor. Oriunde un monarh zicea „L'Etat c'est moi“, el avea concursul populațiunilor, sătule de rapacitatea multiplă a sutelor de mii de mici tirani feudali, din cari fiecare era pe pământul său stăpânitori absolut. Acești reprezentanți ai libertății absolute, ai liberului veto, a ruinat statele unde ei conduceau afacerile, pe când ideea monarhică, deprinzând comodele caste ale evului mediu la muncă, au consolidat statele unde ea a domnit și le-a dat puterea uriașă pe care o au astăzi în Europa. În acest period, pe care cu drept cuvânt îl numim al ideii monarhice, vedem în Franța pe Ludovic al XIV, în Prusia pe Frideric II, în Rusia pe Petru cel Mare și pe Catarina II, în Austria pe Maria Terezia și pe Iosif II. Și tocmai aceste state le vedem și astăzi cele mai puternice în Europa. În ele s-au întemeiat stabilitatea administrativă și judecătorească, în ele am văzut înflorind mai cu samă artele frumoase și științele, în ele progresul a fost gradat, fără sărituri, însă sigur și temeinic.
În această vreme a ideei monarhice cad cele două domnii a lui Grigorie Ghica Voievod; iar cronicele noastre, în limba lor frumoasă, ne arată pe acest domn întrunind în sine calitățile mari ale monarhilor.
Mult se silea cu dreptatea țării — zic ele;… — dăjdiile cum le-au găsit nu le-au mai urcat, ci încă le-au ușurat și prea bine se îndreptase țara, știind fieșcare darea lui pe an. Greci nu adusese mulți, numai câți erau de trebuință curții sale, și numai de aciia cari voiau să slujească cu leafa lor; iar cărui nu-i plăcea astfel se ducea la țara lui. Într-adevăr au fost om foarte înțelept și învățat și, iubind ca și alții să se îndestuleze cu învățătura, au făcut minunate școale, aducând dascăli învățați, făcând orânduieli acestora și ucenicilor, ca să-și știe fiecare leafa și orânduiala lui. Au dat ispravnicilor mare poruncă „ca să fie cu dreptate săracilor, neîngăduind pe nime să-i calce și să-i năpăstuiască, căci de va auzi cât de puțin că au păzit hatârul cuiva și va veni vreun sărac să jăluiască, atuncea cu mare pedeapsă îi va pedepsi, făcând mari dreptăți tuturor; arătând tuturor boierilor ca să se păzească fiștecare de a lua mită de pe la săraci cât de puțin; și, de va veni la urechiele Măriei Sale, să fie în știința tuturor că se va pedepsi cu mare pedeapsă, necăutându-i nici pic de hatâr, de va fi boieri mare ori și rudă; de vreme ce Dumnezeu l-a trămis într-acest pământ ca să păzească pre săraci și să-i fie milă de dânșii“. Satelor de pe la ținuturi încă le-au pus bani după putința lor, dându-le țidule de câți bani să deie pe an, și de câte ori într-un an, și pentru ce să deie acei bani, atâța pentru haraci, atâța pentru sârhaturi și atâța pentru zaherele și altele, dându-le poruncă ca să-și stringă fiștecare sat câți oameni vor putea, și între ei să se ușureze, și ispravnicii să nu aibă voie nici a-i scădea, nici a-i adăugi, nici să vândă nimănui un capăt de ață. Și așa ieșau o mulțime de bani, și țara foarte se tocmea, și se împlea de locuitori, și le era foarte de ușurare, cât nu le fusese de multă vreme nici la un Domn de cei ce au fost mai 'nainte, cari se mirau singuri pământenii la aceasta. Au scos și o vamă acest Domn, de lua de tot carul ce venea în Iași câte o para de bou, și câți boi avea carul atâte parale da, și, orânduise oameni de treabă de strângeau acești bani, și cu banii aceștii plătea podelele și făcea poduri pe toate ulițele.
Văzând Domnul aice în Iași o mândrie la pământeni, purtând fiștecare cumașuri scumpe și blane, care nu era fiștecare harnic de agonisire după straiele ce purta, și sta Domnul de gândea ce agonisită poate ca să le deie ca să cuprindă cheltuiala lor, și nu putea găsi cu gândul Măriei Sale, ci cunoștea că se sting cu straiele lor și a femeilor, și sta de se mira ce va face. Socotea ca să deie poruncă, să nu poarte fiștecare straie; iară apoi se lăsa, căci mulți puteau ca să nu ție acea poruncă în samă, și apoi trebuia să-i pedepsească și să se arăte Domnul rău către norod. Dară socoti Domnul mai pe urmă și și-au făcut singur Măria Sa un rând de straie de postav, libadea și giubea, și într-o zi fără de veste au ieșit îmbrăcat cu ele la Divan; care într-aceeași zi văzând oamenii Măriei Sale s-au rușinat cu toți; căci luase și ei oarecare învățătură de la pământeni, și așa peste două-trei zile au început și ei fiștecare a pune libadele de postav și giubele. Aceste văzând boierii pământeni, au început și ei a-și face; și așa în scurtă vreme s-au rădicat acea cheltuială nebunească a straielor, nezicând Domnul nimănui nimică; încă mulțămea Domnului că au făcut una ca aceasta, căci mulți rămăsese săraci, ales din cei ce erau însurați.
Întreg era acest Domn la toate, plin la minte, învățat, știa toate trebile cum le va purta, cui făcea leafă nu le făcea mari, dară în toate lunele le plătea; nu putea să zică, cineva căci nu și-au luat-o. Nu era om împrăștietor; toate sămile le căuta înaintea Măriei Sale; și cuvântul ce grăia era grăit și era lăudat de către toți. Era plăcut prostimei, iară boierilor nu atât, căci nu putea să mănânce pe cei mici și săraci, că nu-i suferea Domnul nicidecum.
Acest Domn au cumpărat și un loc mare lângă Mitropolie și au pus de l-au îngrădit și au făcut case mari și frumoase, orânduindu-le trei școale pentru învățătura copiilor, orânduind și trei dascăli cu bună leafă, de învăța elinește și kinogrecească și moldovinească, rămâindu-i mare pomenire. Au mai făcut și alte pomeni multe. Văzând că s-au înmulțit norodul în Iași, și apa le este puțină și peste mână, au socotit să aducă, să aibă săracii îndestul. Și așa au adus din trei-patru locuri, cu mare cheltuială, făcând două cișmele minunate și frumoase, pline de apă, la Poarta Sfântului Spiridon și altă cișmea la Poarta Goliei, și aceea și mai frumoasă și cu mare haznea, adăpa tot norodul, și auzea în tot ceasul rugând pre Dumnezeu ca să ierte sufletele și păcatele părinților Măriei Sale, care nu puțină pomenire și odor au lăsat acestui pământ, de se va pomeni în tot veacul acestei țări. Și iarăși nu se odihni Domnul nici cu aceasta; ce căuta în tot chipul ca să poată găsi o mijlocire ca să facă un lucru care să nu fi mai fost alta, dată în țara aceasta; și așa au socotit că se va putea ca să facă postav aice în țară; și îndată au scris printr-alte țări, pe la prieteni, în Țara Leșească și în Țara Nemțească, de i-au trămis vro doi meșteri, ca să vadă locul și apele și să vorbească cu ei ca, de se va putea, să facă postăvărie. Și așa trămițându-i au vorovit cu ei, dându-le și oameni de i-a purtat peste tot locul de au văzut locurile și apele; și din toate locurile le-au plăcut la Chipărești, unde intră Bahluiul în Jijia, care este și Jijia iezită, căci erau și morile unei monăstiri a Hrișcăi, care măcina făină. Mai adusu-le-au și lână de tot felul, de oi mari și de cârlani, de le-au arătat, zicând că se poate. Și așa puind Domnul de an luat înscris toate câte trebuia fiștecare lucru, madem cu prețul ei, au primit Domnul ca să cheltuiască o sumă de bani să facă acele toate câte trebuiesc, grăind și cu meșterii ce să le deie pentru osteneală și munca lor, făcându-i de au scris și au venit și alții, aducându-le toate meșteșugurile. Atunci au pus Domnul de au cumpărat acele mori de la Chipărești, și au orânduit boieri credincioși a Măriei Sale, dându-le și câți bani le-au trebuit ca să cheltuiască dimpreună cu meșterii, să facă, toate cele trebuincioase după cum vor arăta meșterii că le trebuie. Și isprăvindu-le aceste toate, și strângând și lâna, s-au apucat de lucrul postavului, și au început a face fel de fel de postav și au făcut și o bală de postav prea frumoasă, de au trămis-o la împărăție, la Sultanul Mustafa, peșkeș, ca să vadă ce odor s-au făcut acestui pământ. Ci și acest lucru au rămas o pomenire pământenilor, căci nu mai fusese altădată în țară, și se bucurau cu toții văzând niște lucruri că se fac în pământul lor, ce erau pentru folosul lor‡.
- ‡ Vezi cronica lui Ion Canta și a lui Ienachi Kogălniceanu
Astfel era Grigorie Ghica VVd. Vrednic reprezentant al principiului monarhic și fiu al unui secol bogat în caractere mari, el pricepuse că puterea Domnului nu poate sta în dreptul său de a dicta legi și de a stoarce dări, ci că acea putere se razimă pe buna stare a populațiilor. Pentru întâia dată i se spune birnicului pentru ce plătește dare, întâia dată slujbașii țării sunt priviți ca atari (iar nu ca privilegiați) și trebuia să muncească pentru leafă, să nu ieie mită, să nu facă hatâr, prin urmare aicea vedem apărând serviciul statului în locul vechiului serviciu al evului mediu, care avea un caracter cu totul personal. El urăște luxul și dă rușinătoare pildă la boieri și pământeni prin modestia îmbrăcăminții; el înființază o fabrică de postav, el deschide școli, el pavează Iașul și aduce apă în oraș, și toate acestea în scurta domnie întâie de 2 ani și 6 luni.
Dar nu era de ajuns caracterul său individual pentru a aduce liniștea și dezvoltarea în țară. Pentru aceasta s-ar fi cerut ca poporul moldovenesc să nu fi fost dezbinat înlăuntru și în afară, precum fusese sute de ani de-a rândul, să nu fi fost slăbit prin vecinice schimbări de domni și prin vecinice intrigi. Astfel, cu țara slabă, și domnia era slabă, era umbra puterii turcești, încât când austriacii au ocupat Bucovina fără nici un drept, toate silințele voevodului de a-i opri erau zădarnice. Văzând stupul matern al Moldovei întregi vândut austriacilor de către ruși și turci chiar, Vodă au protestat, au amenințat chiar Poarta; dar diplomația austriacă știind prea bine ce slabă e Moldova și domnia ei, au ajuns să-l ponegrească pe Vodă la Poartă, încât aceasta, servită ea însăși de oameni cumpărați cu bani austriaci, au dat contra nobilului voevod ordinul de asasinare.
Istoria vorbește în genere clar. O țară unde toți poruncesc și nimeni n-ascultă, o țară unde antiteza între partide se preface în adevărată dușmănie, unde domnul nu are puterea să-i împace, precum n-au avut-o în Polonia și nici la noi, o asemenea țară e menită de a fi prada vecinilor ei. Iar dacă acela care în sufletul său reprezentează ideea statului își ridică fruntea cu îndrăzneală, el cade zdrobit ca și idolul de fier cu picioarele de lut.
În numărul nostru de vineri am vorbit prin gura cronicarilor de acea figură bărbătească din istoria țării noastre, deosebită cu totului tot de umbrele efemere ale fanarioților care l-au preces și l-au urmat. Alături cu rapacitatea predecesorilor săi vedem pe acest bărbat plin de dezinteresare închinând viața sa binelui public, simplu în obiceiuri, isteț la minte, cumpănit la vorbă, energic în fapte, acest bărbat care, domnind sub alte împrejurări decât acelea de slăbiciune a patriei sale, ar fi devenit o podoabă a veacurilor, nu un martir. E drept că pentru crearea unui om mare trebuiește conlucrarea a doi factori; unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul și inteligența persoanei istorice.
Aceasta a doua condiție Grigorie Ghica Voievod a îndeplinit-o cu desăvârșire. Urmărind cu înțelepciune și cumpătare binele și integritatea patriei sale, le-au menținut cu rară energie personală Pân' la cea din urmă clipă a vieții sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme în Constantinopoli s-a văzut silit a încredința pe cancelarul Kaunitz că, orice tranzacție ar face cu acest voievod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează și nu se pleacă. El va urmări întotdeauna reîntregirea patriei sale, fie prin război, fie prin diplomație; de aceea trebuie înlăturat, înlăturat cu orice preț. Tot astfel vorbește și despre boieri; ei nu se pot cumpăra nici cu bani, nici cu titluri, nici cu promisiuni. Să fie bine constatat că Bucovina era de facto austriacă pe când ambasadorul le scria acestea lui Kaunitz. Trebuia dar nimicit acest om, a cărui tărie de caracter amenința pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină, fără zgomot.
Și astfel s-au și urmat. În locul unde comuna Iași a așezat un sarcofag de marmoră, în locul unde astăzi se ridică pe o columnă bustul nemuritorului martir, acolo s-au întâmplat acea faptă a întunericului, acea mișelie demnă de diplomația veacului trecut, acea nerușinată pălmuire a slăbiciunei și dezbinării poporului românesc. Și într-adevăr, ce rușine mai mare putea să ni se întâmple? După ce ni se luase bucata de pământ unde zac oasele domnilor noștri de la Dragoș Voievod până la Petru Rareș, după ce ni se luase vatra strămoșească, începătura domniei și neamului moldovenesc și în care doarme cenușa lui Alexandru cel Bun, legiuitorul și părintele țării, și a lui Ștefan Vodă, pavăza creștinității întregi, după ce am pierdut pământul nostru cel mai scump, se asasinează, prin influența morală a Austriei, domnul care au îndrăznit a protesta contra nerușinatei răpiri. Popor românesc, mari învățături îți dă ție această întâmplare! Dacă fiii tăi ar fi fost uniți totdeauna atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la slăbăciune, te-au adus să-ți vezi rușinea cu ochii. Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânța dezbinării în inimă, ci precum mergi și te împărtățești cu sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă și fără ură între fiii aceluiași pământ, care oricât de deosebiți ar fi în păreri, frați sânt, fiii aceleiași mame sânt. Aniversarea asasinării lui Grigorie Vodă și a răpirii pământului strămoșesc ne-am reamintit-o cu durere și alaltăieri, cu ocazia descoperirii bustului pe care Măria Sa Preaînălțatul nostru Domn l-au dat în dar orașului Iași. Serbarea a fost tot atât de frumoasă și de demnă ca și în anul trecut. După serviciul funebru la Mitropolie, o mulțime nenumărată de popor cu arhierei în frunte s-au pus în mișcare spre piața Beilicului, trecând în procesie prin stradele de căpetenie ale orașului. Ajunsă în piață, în mijlocul căreia se înălța în cunună de laur bustul de marmură al martirului, clericii începură cu citirea acelor molcome și tânguioase versete bisericești, scrise în dulcea limbă a trecutului, pline de sfințenie și pace sufletească, prin care se cere de la stăpânul lumii repaosul de veci, vecinica amintire și orânduirea sufletului martir în corturile drepților. După săvârșirea serviciului divin, primarul orașului nostru, d. Tufăscu, rosti cu glas răspicat și mișcat el însuși de măreția momentului, următorul cuvânt.
Cetățenii iașeni au îndreptat o telegramă de recunoștință către M. Sa Preaînălțatul nostru Domn, carele întotdeauna au dovedit cât de mult e mișcată inima Sa generoasă pentru toate durerile și bucuriile poporului și țării Sale. Căci și acuma mulțămim bunei voinți a M. Sale ridicarea acestui monument întru vecinica amintire a lui Grigorie Vodă, ce cu viața au plătit întregimea pământului strămoșesc și acea sfințită coroană ce prin slăbiciunea veacurilor și nu din vina Domniei au pierdut o neprețuită piatră scumpă. Fie voia stăpânului tăriilor ca din neamul M. Sale Preînălțatului nostru Domn să se nască răzbunătorul pierderilor noastre și întregitoriul patriei.
Au ieșit de sub tipar Cronologia raționată de A. D. Xenopol. Această carte cuprinde în 200 de pagini istoria pe scurt a tuturor popoarelor și acea a românilor și va fi foarte folositoare pentru toți tinerii ce se prepară pentru examene.
Alaltăieri în 29 septemvrie a încetat din viață unul din cei mai nobili bărbați ai românilor — Constantin Negri. În vârstă de 64 de ani și bucurându-se de o deplină sănătate, o boală grabnică, venită asupră-i în zilele din urmă, l-au răpit din mijlocul nostru. Constantin Negri reprezenta nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate intelectuală extraordinară căreia-i datorim, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor. El a refuzat corona domnească ce i se oferise în 1859, preferând a rămânea un simplu cetățean; el a sprijinit până la urmă unirea țărilor, el ca reprezentant al României la Constantinopoli a făcut să se recunoască alegerea îndoită a lui Alexandru Ioan; a pregătit secularizarea moșiilor monastirești și a înlăturat greutățile ce se ivise în urma acestui act. Retras de zece ani în viața privată, în orășelul Ocna, el ne da exemplul vieței celei mai modeste, deși avea dreptul la onorile cele mai mari. Însemnat ca om de litere ca și ca om de stat, nici un român n-a fost reprezentat și venerat ca și dânsul și nici o pierdere nu atinge poporul nostru în mod așa de crud ca pierderea lui Constantin Negri.
Soarele frumos de toamnă care a luminat sărbarea de tânguire pentru pământul nostru și pentru amintirea lui Grigorie Vodă, același soare au luminat, în alt colț al străvechei Moldove, ducerea la mormânt a rămășițelor unuia din cei mai mari, mai iubiți fii ai poporului românesc. Poet și prozaist eminent, patriot bun cu inimă dreaptă și fără patimă, și cel mai distins diplomat al țărilor românești, Constantin Negri trăia retras în târgușorul Ocnei în reamintirea unei vieți bogate, închinate întreagă acestui popor, acestei țări. Dar se vede că deodată cu toamna anului acestuia a fost scris să vie și toamna acestei vieți iubite, căci același soare care a luminat bustul de marmură a lui Grigore Vodă au înconjurat cu razele sale fruntea înmărmurită a lui Constantin Negri și mormântul său, deschis să-l primească. Astfel pământul românesc primește în brațele sale pe copiii săi adormiți cu aceeași blândețe ca sânul mamei; el, în care zac comorile trecutului nostru, își adaogă câte o nouă comoară; și astfel ni se face mai scump, tot mai scump. Dormi dulce în pământul din care te-ai născut, pe care l-ai iubit, pe care l-ai apărat viața toată, și fie-ți țărâna ușoară și reamintirea vecinică.
Relativ la cazu de maltratare descris în nrul nostru de miercuri ne-am informat că d. Codrescu ar fi fost provocat de către frații Șrager și silit astfel să se poarte într-un mod nu tocmai obicinuit.
„Această cetate numită Jidova și Uriașa, situată în plaiul Nucșoarei, districtul Muscel, la 6 kilometre de centrul orașului Câmpu Lung, se află așezată între Râul Târgului, la distanță de 120 metre de malurile lui, și între șoseaua națională Piteștii — Câmpu Lung, la 85 metre situată în partea despre est a Câmpu Lungului.
După săpăturile esecutate într-un mod sistematic de d. Butculescu, două sute metri lungime pe 2 m. 70, 2m. 80 adâncime, din zidurile acestei cetăți au fost aduse la lumină, în luna aceasta:
După obiectele descoperite: două cărămizi, cu inscripțiuni romane, chei, săgeți, haste, sticlărie fragmentată, olărie etc. plus simetria zidurilor de împrejmuire în grosime de 5 metre 16 cm. și după două monete, una de argint de la Geta (a.Ch. 211), și alta de bronz de la Gordian (a. Ch. 238) această cetate arată o făptură romană, în contra tuturor aserțiunilor unora cari pretind că ar fi de origine dacă. Asupra acestui punt se va esplica mai precis esploratorul în urma terminării săpăturii complete a cetății.
Săpăturele se urmăresc cu mare activitate, chiar acum, și poate că peste curând vom poseda multe noțiuni foarte interesante pentru monumentul nostru istoric.
Ministeriul instrucțiunii publice a pus la dispozițiunea d-lui Butculescu o sumă oarecare pentru a veni în ajutorul scrutărilor sale“.
Cele de mai sus le citim în Românul. Cât despre numele Jidova, el nu este de origine romană, ci stă desigur în legătură cu forma jidovină, care se găsește adesea în documentele vechi românești și însemnează scursătură de apă.
La 10 octomvrie st.n. un consiliu de miniștri estraordinar ar fi hotărât de a acorda un armistițiu de 6 luni, adică până la finea lui martie anul viitor. A doua zi era să se notifice puterilor prin o circulară condițiile armistițiului. Știri mai nouă vestesc că durata aceluia ar fi fost redusă la douăzeci de zile, ceea ce-ar dovedi o deosebită grabă din partea puterilor de a vedea încheindu-se cât de curând pace definitivă. Într-adevăr un armistițiu de 6 luni ar fi fost propriu a reîntări amândouă părțile beligerante, pe turci poate prin un nou împrumut și prin recrutarea a toată tinerimea musulmană disponibilă; pe sârbi prin nouă rânduri de voluntari ruși și prin împlerea casierielor micului stat cu ruble strânse de comitetele panslaviste. Cel puțin la știrea despre acordarea unui armistițiu pe jumătate de an jurnalistica din Austria a răspuns prin articole pline de îngrijire pentru viitor și îndoindu-se foarte mult asupra realizării păcii. În aceeași vreme în care se dezbat între puteri condițiile armistițiului și acelea a unei păci eventuale, comitetele rusești trimit la Belgrad coroana regală, lucrată pe bani adunați anume pentru acest scop.
Din Belgrad i se scrie „Corespondenței politice“ că în cele din urmă lupte în valea Moravei s-ar fi deosebit prin vitejie legiunea numită a „iataganului“, de sub comanda voievodului Mașa Verbița. Această legiune au risipit patru batalioane de gardă (turcești) și a luat un steag. Din această cauză generalul Cernaieff au împărțit între legionari 70 medalii și au trimes celor mai viteji dintre ei câte 60 de galbeni. Această legiune consistă aproape numai din muntenegreni în urma cererilor lui Cernaieff, ministrul de război poate va chema sub drapel cele din urmă resturi de oameni armabili, adică bărbații în vârstă de 42 — 52 de ani. Această clasă ar da poate un contingent de 30.000 de oameni și, cu aceștia 'mpreună, armata de pe Morava ar ajunge la 120.000.
Aflăm că guvernul englez ar fi propus puterilor garante ca, pe timpul armistițiului, armata română să ocupe linia de demarcațiune între armatele turcești și sârbești cari se află azi în luptă.
Ceva mai mult. Se zice că guvernul englez ar fi dispus să ceară de la puteri ca tot armata română să ocupe Bulgaria și cea italiană Bosnia și Herzegovina până când Turcia va aplica reformele otărâte acestor provincii.
Aceste ocupațiuni se vor face negreșit cu cheltuiala puterilor în chestiune.
Dacă aceste știri se vor adeveri, oricine poate vedea că cuvintele agentului Engliterei zise Domnitorului acum câteva săptămâni: că România este destinată a juca un rol civilizator între popoarele din Orient au și început să devie o realitate.
Presa străină e preocupată mai cu samă de două puncte ale politicei noastre, unul călătoria la Livadia, al doilea concentrările. Deși armata, rezervele și miliția teritorială se concentrează pe divizii, și anume cu scopul instrucției și al manevrelor de toamnă, presa străină clatină din cap și se crede în drept a afirma că manevrele sunt numai pretextul concentrărilor. Oricare ar fi credințele asupră-ni, cetitorul va găsi-o foarte natural că, în momente în care e în cestiune nu pacea noastră, ci a Europei întregi, a pune mânile 'n sân ar fi o nesocotință, iar maxima veche și prevăzătoare „și vis pacem para bellum“ singura a cărei aplicare se impune de sine.
Miniștrii noștri s-au întors de la Livadia. Desigur că, afară de unele lămuriri de o fatală generalitate, puține lucruri ni se vom împărtăși din întrevederile cu marele autocrat al tuturor Rusielor; dar așa se și cuvine, căci nu aceste sunt vremile în care acțiunile de stat s-ar putea petrece în plină lumină. Înregistrăm numai, fără a da crezare, ciudatul zgomot cumcă ministrul nostru prezident ar fi mers la Livadia pentru a propune împăratului Rusiei alianța și comanda supremă a armatei române.
Poarta au comunicat prin o circulară dorința de a încheia un armistițiu de șase luni de zile, adecă până la finele lui martie anul viitor. Ziarile austriacești și multe din cele germane văd într-această propunere o îndemânatică trăsătură de eșec și felicitează pe oamenii de stat de la Cornul de Aur pentru această fericită idee. Afară de aceea termenii în care a fost comunicată această dorință lasă atâta câmp liber acțiunii diplomatice, încât e lesne văzut că situația se va lămuri repede. Într-adevăr, dacă Rusia voiește războiul, ea nu va accepta propunerea din cauze foarte simple. O campanie de iarnă e în favoarea oștilor slave, fie din sud fie din nord; pe când natura trupelor turcești, cărora nu li se poate disputa un estraordinar curagiu și o deosebită energie în purtarea suferințelor și privațiunilor, esclude totuși campania de iarnă; căci pentru arab, egiptean și alte rase de la miazăzi iarna e un dușman neînvins, pe care, după cum zice proverbul, nu-l mănâncă lupii. Din câte se vestesc asupra propunerii de armistițiu vedem că Poarta nu dorește războiul. Ar primi orișicând pacea, păstrându-se neschimbat statu-quo teritorial. Pe de altă parte, propuind un armistițiu așa de lung, ea a propus dezarmarea milițienilor pe vreme de iarnă, întoarcerea la căminuri și redeprinderea cu pacinicele ocupații, reintrarea pe câtăva vreme în liniștea obicinuită, așa încât orișicând pacea ar putea ieși definitivă dintr-un atât de ademenitori provizoriu. Condițiile armistițiului sunt: 1) Sârbia nu poate reocupa pozițiile care se află astăzi de facto în mânile turcilor (nu e esclus printr-asta ca ele să facă parte din zona neutrală). 2) Introducerea de arme și muniții în Serbia și Muntenegru e oprită. 3) Intrarea de voluntari streini e oprită. 4) Nici Serbia nici Muntenegrul nu vor putea da ajutor provinciilor turcești răsculate.
Totodată Poarta au comunicat puterilor asemenea prin o circulară că va introduce în cea mai scurtă vreme o sumă de reforme, și anume: acele propuse de puteri numai pentru Bulgaria, Bosnia și Herzegovina, ea le va introduce în imperiul întreg. Tocmai de aceea însă ea se roagă de a nu-i impune o îndreptățire privilegiată a provinciilor numite, căci atuncea și-ar pierde autoritatea; ci, din contra, aceste reforme să fie o emanațiune a autorității statului turcesc și să reîntărească în fața supușilor demnitatea ei. În orice caz, comparate cu răspunsurile evazive de până acum ale Porții, aceste propuneri făcute în ton concesiv și îmblânzit ar forma desigur baza unei acțiuni diplomatice clare și temeinice — dacă toate puterile ar dori într-adevăr pacea precum o dorește bietul turc. Aceste propuneri mai au avantajul că sunt echitabile, căci ne-am înșela dacă am crede că populațiunea moametană se află mai bine decât cea creștină. Un ziar arab ce apare în Constantinopole face următoarea descriere:
Funcționarii din vilaieturile Aleppo și Damasc se servesc de orice nedreptățire și arbitrarietate și comit toate vexațiunile posibile față cu poporul. Cu fiecare poștă primim plângeri în contra funcționarilor și un număr mare de suplici s-au dat Porții tot asupra acestui obiect. Înalta Poartă să ni permită a o întreba dacă aceste plângeri a unei populații întregi se consideră, sau se pun ad acta. Sigur este că această stare de lucruri produce o nemulțămire deosebită și o mare neîncredere în populațiile acelor două vilaieturi.
Iar foaia oficială a ministerului de război, „La Verite“, luând act de acel articol, spune lucruri care par a fi icoana unor stări nu numai turcești:
De când am început a maimuți fără îndemânare mincinoasa civilizație a Europei, adecă am început de la Z în loc de-a începe de la A B C, s-au prăsit acei lingușitori mizerabili care au înșelat pe monarh asupra adevăratei stări a imperiului și pentru a-și ajunge la scop au făcut curte cafegiilor, ciubucciilor, bărbierilor palatului, ba până și rândașilor de la grajdi. Drept răsplată a supunerii lor acești oameni nobili au esercitat o nemărginită înrâurire asupra înaltei Porți, favoritismul în întinderea sa cea mai mare a fost buruiana ce s-au prăsit pe această grămadă de gunoi; lașitatea a înlocuit curajul, minciuna, adevărul, hatârul aptitudinea. Cafegii, ciubuccii, bărbierii celor mari deveniră funcționari, guvernori de provincii. În loc de a studia în colegiile și școalele noastre bazele administrației, legea sfântă (seri), cei mai mulți preferau de-a deveni sclavii cutărui efendi, pentru că acesta putea mai iute să le procure un post. Funcționarii numiți astfel se temeau de destituire, căci ce erau să înceapă, fără post? Cu cunoștințele câștigate pe această cale puteau să moară de foame.
Aceste adevăruri, aplicabile și la alte țări unde se fac deosebiri între oamenii „cutăruia“ sau „cutăruia“, sunt urmate de imputări făcute fățărniciei presei și diplomației europene. Căci în faptă moametanii sufăr sub un asemenea regim tot atât, ba mai mult decât creștinii „căci aceștia se pot adresa la preoți, la patriarhi și, ca ultimă instanță, la vrun consulat sau la vreo ambasadă; dar la cine se poate adresa moametanul? În faptă starea aceasta de lucruri are multe analogii cu cea socială din România — mutatis mutandis însă. Rolul senzitivilor creștini îl joacă la noi străinii, evreii mai cu samă, rolul turcului — țăranul român. Atingi urechea unui evreu obraznic? Toată presa europeană strigă. Dar această presă ocupatu-s-a ea vrodată de mizeria și mortalitatea populațiunei române?
Formarea a regimente întregi de voluntari, înarmarea militară, înrolări continue, cumpărarea de corăbii și de tunuri, conscripțiuni de cai, apoi chemarea contelui Reutern, ministrul de finanțe, la Livadia, pentru a scoate din pământ bani, perspectiva unui împrumut forțat înlăuntrul țării, de vreme ce piețele străine păstrează o statornică surzenie, toate acestea și multe altele câte se petrec în țara rusească — oare semne de pace să fie? Adăogăm că în cercul consultărilor decisive din Livadia au intrat și eventualitatea abdicării împăratului Alexandru în favoarea principelui de coroană.
Până acuma birourile de corespondență vestesc că propunerea Turciei pentru un armistițiu de șase luni au fost respinsă de Rusia, admițându-se cel mult unul de șase săptămâni. Motivul principelui Gorciacof este că Serbia nu poate fi condamnată la o situație atât de precară și de costisitoare timp de jumătate de an. Cu toate acestea principele admite prelungirea armistițiului de șase săptămâni în caz dacă tratările de pace ar cere-o aceasta.
Un corespondent susține că armata sârbească a încetat de a fi armată sârbească și a devenit un corp rusesc; căci comandantul, generalii, ofițerii și subofițerii sunt ruși. Sârb mai este doar soldatul de rând, care de voie de nevoie merge la război, ca să aibă ce ucide tunurile turcilor. Generalii sârbești sunt aproape toți disponibili și petrec în cafinelele de la Belgrad cu ciubuc, cafe și joc de cărți. Până acuma sunt în armată 479 ofițeri ruși, 592 de subofițeri și 1800 de cazaci. La monastirea Jița se fac pregătiri pentru încoronarea regelui Milan; la 9/22 octomvrie va avea loc botezul prințului de coroană, în onoarea căruia a început a se și forma o legiune de voluntari numită a Kralieviciului.
A apărut chiar acum și se află de vânzare: „Calendarul bunului econom“ pe anul 1877 întocmit de d-nii Comșa și Eugen Brote. Cu mai multe ilustrațiuni intercalate în text.
Cuprinsul calendarului este:
Popa Tanda, novelă. Poezii: Cinel-Cinel — Mărioara — Cât te-am iubit — De-ai putea — Groaza — Țiganul și purcelul — Cântece populare. Despre scrierea limbei române. Economia câmpului: Tractarea gunoiului de grajd — Ghipsul — Cenușa și găinațul — Alegerea sămânței — Stărpirea tăciunelui — Cultura trifoiului — Plugul — Grapa — Greutatea fructelor și semințelor mai îndatinate — Timpul încolțirei și vegetațiunii la diversele plante agricole — Volumul diverselor nutrețuri — Greutatea corpurilor mai îndatinate. Economia vitelor: Alegerea vitelor de prăsilă — Mulsul vacilor — Ceva despre oierit — Ce avem de observat când cumpărăm cai? — Vârsta cailor — Cât timp poartă animalele agricole? Pomăritul: Părțile pomului — Prășirea pădureților de altoit — Despre altoire îndeobște — Surceii nobili — Ceara și rășina de altoit — Altoirea în despicătură — Copularea — Ocularea. Vieritul: Culesul strugurilor — Spălatul buților — Cum să fie pivnița? Stupăritul: Date statistice. Legumăritul: Cultura fragilor. Mătăsăritul: Păstrarea seminței — Schimbarea pielei — Omidăria — Nutrirea omizilor. Mijloace în contra unor primejdii grabnice la oameni. Varietăți ș.a.
Agricultura, acest izvor însemnat al bogăției naționale, este aproape singura meserie a poporului român. Editorul crede a fi răspuns la o trebuință foarte simțită și generală a poporului întreprinzând edarea acestui nou Calendar, în care, după cum arată cuprinsul de mai sus, sunt reprezentate mai toate ramurile agriculturei. Numele autorilor, care amândoi sunt bărbați de specialitate, poate servi drept garanție despre buna alegere și tractare a materiilor cuprinse în „Calendarul bunului econom“. Alăturea cu agricultura, calendarul cuprinde o colecțiune aleasă de poezii, precum și una din cele mai nimerite novele populare. Comerciantul, industriașul, meseriașul, învățătorul, preotul, amploaiatul, ei toți află în „Calendarul bunului econom“ învățături practice pentru trebuințele zilnice.
„Calendarul bunului econom“ se poate comanda la d-nii Iosif Drotleff et Comp. în Sibiu, cu prețul de 50 cr., adică ceva peste un franc.
În urma unei nouă audiențe pe care a obținut-o Sir Henry Elliot la sultanul și în urma propunerei acestui ambasador ca guvernul turcesc să se învoiască în sfârșit cu propunerile colective a puterilor și să se decidă la primirea unui armistițiu de-o durată convenabilă, miniștrii s-au adunat de două ori în consiliu și au hotărât a primi un armistițiu de patru săptămâni.
„Corespondența politică“ vestește din Cetinie sub data de 7 oct.: Calcul cuminte este fără îndoială o însemnată trăsătură de caracter a prințului Nicolaie. Cu toate acestea nu se poate tăgădui că multe întâmplări din lunele din urmă au răsplătit cu rău ținuta altfel atât de precaută a prințului. El au făcut mai cu samă esperiența că pe diplomația turcească nu se poate întemeia nimenea. Atât Derviș Pașa când era guvernor-general al vilaietului Bosniei, cât și Ali Pașa mai târziu au făcut prințului avansuri care n-au fost primite întotdeauna cu neîncredere. Dar aceste speranțe s-au risipit ca fumul tocmai atunci când se credea că se vor realiza. Cele din urmă tractări diplomatice s-au întrerupt în momentul în care erau să ajungă la o încheiere mulțămitoare.
La 26 sept. au sosit aicea știrile neplăcute despre pronunciamentul din Deligrad. În 29 sept. au venit comunicări din Constantinopole (prin mijlocirea consulului general englez din Raguza, d-lui Monson *) care puneau în perspectivă un armistițiu mai lung și închierea unei păci favorabile. În 2 octomvrie cele din urmă greutăți au fost înlăturate prin mijlociri engleze și italienești. Urmarea a fost că prințul a permis proviantarea armatei lui Muktar Pașa și a câtorva forturi turcești. Deodată veni un contraordin din Constantinopole care c-o lovitură schimbă fața lucrurilor. Atât armata turcească din Albania cât și cea din Herțegovina atacară prin surprindere pe montenegrini și acuma suntem iarăși în mijlocul războiului. Sigur e că diplomația turcească nu s-a purtat sincer cu Montenegro. Cum stau lucrurile astăzi, se poate spune apodictic cumcă drumul pentr-o pace separată este astăzi închis. Prințul Nicolaie a mers la montenegrinii săi, la Bielopavlițe. Cei din urmă montenegrini cari mai îngrijeau de gospodărie au fost chemați sub arme. Puterile militare se urcă la 21800 oameni. De la începutul războiului parte au căzut, parte s-au rănit 2200 oameni. Spre a împlea acest gol s-au chemat sub arme toți tinerii de la 15 — 16 ani.
Un slavist modern căpătă la 1854 informația că la mănăstirea Banja în Dalmația ar fi un patrafir de matasă împodobit cu mărgăritare și împletit cu aur și cu argint. Pe el se reprezintă mai multe chipuri de sânți, iar pe partea de jos se văd 2 figure îngenucheate, jupân Stroe și jupâneasa Ierosima, cu arătarea anului 1114. Slavistul conchise că ar fi unul din cele mai vechi monumente de artă slavică.
Inscripția ce i se trimisese în copie suna astfel:
„Jupân Stroe Vestolmiu, jupâneasa Erosima, în anul 1114, acest patrafir să fie mănăstirii din Stiești“.
Unde însă să fi fost mănăstirea Stiești? Cine sunt personagele lui jupân Stroe și Erosimei? Cum de se află acest patrafir la mănăstirea Banja?
Un alt slavist, mult mai celebru, profesorul Fr. Miklosich, cercetând la rândul său mănăstirea Banja, publică în 1858 inscripțiunea de pe patrafir în fruntea monumentelor privitoare la istoria Serbiei, Bosniei și Ragusei; o publică însă cu următoarele modificări:
Jupân Stroe Vestolmiu, jupâneasa lui, Sima, în anul 1114, acest patrafir să fie mănăstirii din Stănești.
Enigma rămânea însă tot nedezlegată: unde va fi fost mănăstirea Stănești și cine era acel jupân Stroe Vestolmiul cu soția sa Sima, viețuitori în veacul al 12-lea?
Venerabilul canonic Tim. Cipariu este cel dintâi care ridică vălul cestiunii. Mai mult pe ghicite decât prin criteriele externe ale monumentului recunoscu că patrafirul de la Banja nu poate proveni decât din România și anume de la mănăstirea Stănești din districtul Vâlcii; că lectura Stroe Vestolmiu a lui Kukulievich și Miklosich trebuie rectificată în Stroe vel stolnic; că donatorul patrafirului a fost un boier român „mare stolnic“ din secolul XII; că, în fine, mănăstirea Stănești ce apare în documentele de la 1540 înainte ca o fundațiune a familiei Buzeștilor n-ar fi decât o reedificare a vechii mănăstiri, tot cu aceleași nume, din anul 1114.
Consecințele unei asemeni fericite descoperiri erau natural de o mare importanță pentru istoria națională. O mănăstire în România la începutul secolului XII, iacă o probă irecuzabilă nu numai că românii trăiau pe atunci în aceste locuri, dar că aveau un stat organizat, cu aristocrația sa, cu biserica și instituțiunile sale monacale, așa cum ni apare în istorie cu un veac mai în urmă.
Mistificarea merse și mai departe. Cunoscutul Rösler, care nu îngăduie românilor să trăiască în țărele de azi decât după începutul secolului XIII, îi vine mai lesne a admite că acea mănăstire Stăneștii din 1114 ar fi putut fi slavică, călugării slavi, populațiunea din România slavă!
Dar ipoteza învățatului Cipariu, oricât de fundată în generalitatea sa, se întemeia pe o eroare esențială făcută în citirea inscripțiunii tocmai de cei cari nu trebuiau s-o facă, de principii slavismului, Kukulievich și Miklosich, autorități în materie de diplomatică și paleografie slavă.
D. Hasdeu, în studiul Limba slavică la români, a dovedit cu monumente lapidare, acte și cronice contimporane, prin limba chiar a inscripțiunii: 1° că cei doi slaviști au citit rău veleatul 1114; 2° că jupân Stroe velstolnic din inscripțiune este vestitul general al lui Mihai Viteazul, Stroe Buzescul, iar jupânița Sima, soția lui; și a conchis de aci că Stroie Stolnicul cu soția sa depuseră faimosul lor patrafir la mănăstirea Stăneștii, fundațiunea Buzeștilor, în intervalul de la 1 sept. 1600 inclusiv până la 1 sept. 1601 exclusiv, pentru că la 2 octomvrie 1601 Stroie era deja mort.
Cu studiul critic al acestei întrebări se ocupă monografia „Inscripțiunea de pe patrafirul de la Stănești“ de Gr. G. Tocilescu, București, 1876.
Între părerile privitoare la o rezolvire a Cestiunei Orientului desigur că aceea a unui admiral și membru al Academiei va atrage atenția publicului. Dacă o aseminea părere e justă sau nu e o altă cestiune, pe care vom lămuri-o mai la vale.
D. admiral Jurien de la Graviere încheie cartea sa cea mai nouă „La situation du Levant“, cu dorința de a vedea elenismul în Turcia opuindu-se panslavismului. După d-sa rezultatul cel mai însemnat al revoluției grecești din 1821 n-au fost crearea micului regat grecesc, ci transformarea Turciei. Între cele 12 milioane de creștini autorul crede că neamul lui Kyrios Pappadakys este cel chemat de a dirige soarta Orientului. Toate par a-l face apt pe numitul Kyrios pentru un asemenea rol: activitatea (în luare de mită și-n dezbrăcarea călătorilor în codru), inteligența (în șiretlicuri și sofisme), în fine patriotismul (dovada bună: starea înflorită a Greciei). Egipetul, care era mai o colonie franceză, va deveni una engleză sau franco-engleză. Turcia va fi în curând o colonie europeană. Grecii pot renunța fără părere de rău la „marea lor idee“; industria, negoțitorii, bancherii lor vor lua mult mai curând sceptrul din mâna osmanilor decât o agitație sterilă. Înainte de toate se cer drepturi civile egale pentru toți. Dacă li va plăcea turcilor să monoplizeze serviciul militar pentru dânșii și să se mărginească cu lene la cultura pământului strămoșesc, atunci vremea nu e departe în care scumpirea traiului li va face cu neputință viața în țara lor proprie. Ei vor avea soarta rasei Mandgiu, cari au biruit China, iar pământul Mandgiuriei a trebuit să-l cedeze chinejilor. Munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneși. D. Jurien de la Gravière este membru al Academiei franceze, prin urmare un om de la care nu ne putem aștepta de-a auzi decât idei de Manchester după calup. În faptă predominarea intrigantului și răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire și mai mare decât supremația turcească. Demosul grecesc din antichitate și până astăzi s-au arătat incapabil de-a constitui un stat ca oamenii. În lumea antică caractere nobile și mari erau răsplătite de acest demos disculț și palavragiu cu ostracismul; Imperiul bizantin, venit în urmă, e cuibul vicleniei, deșertăciunei și corupției în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice și mai ignorante demagogii. Mai mult încă: dacă turcii de astăzi duc frânele guvernului în acest fel este pentru că totdeuna au găsit în greci unelte cari-i apără, îi susțin, îi împing chiar la corupție.
Adevărata otravă a Orientului este acest popor lingușitor, fățarnic, dispus la pradă și la înșelăciune — și într-adevăr Abdul-Hamid are dreptate când zice că grec de treabă nu se găsește.
Este nevoie să mai amintim istoria specială a românilor ca să arătăm cum acești oameni și-n al treilea neam încă au otrăvit și otrăvesc viața noastră publică și privată? Când Radu cel Mare, domnul Țărei Românești, au adus în țară pe patriarhul grec Nifon, acesta, în loc să-și caute de biserică, a 'nceput să facă politică, să-și creeze partidă între boieri, să ascută și să învenineze și mai mult dușmănia dintre Dănulești și Drăculești, între descendenții lui Mircea și Dan I. În Moldova, un grec (Despot) strică prin intrigi de curte domnia lui Lăpușneanu Vodă și aduce pe acel zimbru la o adevărată furie și sete de sânge.
Și dacă s-au stricat rândul și tocmeala acestor țări, dacă am pierdut provinții, dac-am înlăturat cu ușurință obiceiuri bune și vechi, dac' au intrat corupția și lașitatea în clasele vechei societăți românești, totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c-au fost sau un grec sau o mână de greci.
Și această nație, care prin îmbătrânire au pierdut toate calitățile, păstrând numai vițiile antice, care în decursul evului mediu au corupt arhitectura, muzica, pictura, această nație care au înveninat viața popoarelor învecinate, care le-au trădat la turci numai pentru ca să poată păstra ea ierarhia, care furase a cincea parte din pământul României, această nație cu înnăscut instinct de viclenie și tâlhărășug, aceasta să fie conducătoarea Orientului?
Dar vom uita oare identitatea și atavismul caracterului?
Oare neapolitanii, de mii de ani colonie grecească în Italia, și-a pierdut caracterul? Nu sunt tot lași, mincinoși, înșelători, hoți precum au fost înainte de-o mie de ani? Nu ni se vorbească de revoluția grecească, care doarme pe lauri străini, în care căpetenii și ostași au fost albanezi, macedo-români și slavi, rase înșelate de linsa lingușire a grecilor; căci toată acea sămânță de războinici, dacă s-ar ciurui dintre oamenii însemnați și viteji, nu cred că s-ar găsi un singur grec de origine. Spada cavalerească a grecului adevărat și originar o cunoaștem, ea iubește spatele și se numește la noi cuțit. Pentru codru, pentru unghiuri de uliță și în orice caz pentru demagogie și comunism sunt coapte capetele grecilor, dar nu pentru a aduce o dezvoltare sănătoasă între popoarele Orientului; și, pentru a caracteriza lapidar această rasă, vom spune că, dacă Orientul ar avea să aleagă (la ceea ce, mulțămită Domnului, n-am ajuns încă) între o predominare grecească și una jidovească, cea jidovească e de preferat.
Precum era ușor de presupus, zgomotele despre animația războinică a palicarilor, privite de aproape, se reduc la orații frumoase, în care patrie, libertate, egalitate ș.c.l. au jucat desigur un rol considerabil. Cel puțin „Ausburger Allgemeine Zeitung“ primește o corespondență din Atena care arată că răsunetul din ziarele europene e exagerat, ba mincinos chiar. Mișcarea care stăpânește spiritele are un decurs liniștit și pacinic. S-au vorbit mult în vremea din urmă despre suferințele și apăsările fraților din provințiile greco-turcești, însă nicăiri n-au ieșit de pe buzele oratorilor măcar aluzia unei provocări războinice. Se plâng toți că în momente atât de critice Grecia stă cu totul nearmată și vor să facă în toată graba ceva pentru a împlea acest gol simțitor. Dar armată și flotă nu se pot scoate din pământ. Ministrul de război Karaiskakis (care, grec fiind, se înțelege că e un om însemnat și pricepe ce trebuie pentru a pune armata pe picior de război) ar face el ce-ar face dacă… considerente „politice“ și financiare nu l-ar opri. În fine, fie vreme bună, fie rea, Grecia așteaptă că tot cele șepte puteri se vor milostivi a gândi la dânsa când se va face împărțala averii turcului. Numai să nu moară cumva Kyrios înghesuit la pomană.
„Arma la picior!“ e astăzi, în urma unei a doua scrisori a împăratului Alexandru, deviza Austriei. A pierit fără urmă neliniștea asupra procedurei Rusiei, asupra respingerei armistițiului turcesc și a zgomotoaselor înarmări; se va fi pronunțat cuvântul magic care-i face pe austriaci moi ca ceara. Ziare germane vor să știe că Austria nu se va împotrivi intrării rușilor. România se zice că va avea asemenea permisiunea ca cu cei 80.000 de oameni ai săi să ajute la îmbunătățirea soartei „fraților creștini“. Grecia, despre care unele telegrame vestesc că e pe cale a încheia alianță ofenzivă și defenzivă cu Serbia, va intra asemenea în acțiune, cel puțin regele Georgios, care s-a primblat pân-acuma, au răsuflat cuvinte foarte întreprinzătoare.
Spre caracterizarea situației reproducem următoarea telegramă din Paris: în urma unei știri aduse de biroul Reuter circulează zgomotul că Rusia ar fi încheiat o convenție cu societatea căilor ferate române pentru transportarea a 4000 oameni pe zi. Știrea nu s-a confirmat încă.
Afară de aceea ziarele din București sosite asară ni mai aduc următoarele depeși:
Petersburg, 19 octomvrie. D. Loftus, reprezentantele Angliei, va pleca în curând la Livadia. Plecarea aceasta e considerată ca o simptomă, că înțelegerea e posibilă între Anglia și Rusia.
Berlin, 19 octomvrie. Norddeutsche Zeitung anunță că marele duce moștenitor al Rusiei va pleca în curând la Viena, Berlin, Londra pentru a lucra pe lângă cabinetele respective, în sensul unei acțiuni comune a marilor puteri pentru a rezolva Cestiunea Orientului într-un mod satisfăcător.
Constantinopole, 19 octomvrie. D. Ignatieff va cere mâne audiență la sultanul, pentru a-și prezenta scrisorile de acreditare.
Negocierile pentru pace se vor reîncepe imediat pe bazele propunerilor Angliei.
Londra, 19 octomvrie. Ziarul Times anunță că Rusia a prezintat Porței ca ultimatum o propunere concertată cu Anglia pentru un armistițu de 6 săptămâni.
Times declară că parlamentul și țara nu voiește a face răzbel pentru a susține pe Turcia. Aceasta ar fi o nebunie culpabilă.
Atena, 19 octomvrie. Guvernul va depune astăzi la Cameră proiectele următoare:
Pentru chemarea sub arme a unui număr de 80.000 oameni
Pentru acordarea unui credit de 50 milioane drahme ș-un împrumut de 10 milioane pentru cumpărarea de arme.
Viena, 16 octomvrie. Se zice că intervențiunea militară a Rusiei este neînlăturabilă.
Se asigură că Austria, în caz de a erumpe catastrofa, va rămânea neutră, primind oarecari compensațiuni.
Londra, 16 octomvrie. Times crede că Rusia va intra de bună samă în acțiune dacă Turcia va refuza propunerile puterilor. Rusia pretinde un armistițiu de 6 săptămâni. Astfel, zice Times, atârnă de la d. de Bismark să salveze lumea de un teribil răzbel. O atitudine precisă și fermă a Germaniei e cea mai bună chizășuire a păcii; o alianță a Germaniei cu Anglia pentru aplicarea reformelor în Turcia ar mântui Europa de o mare nenorocire.
Berlin, 16 octomvrie. Nord Deutsche Allgemeine Zeitung, răspunzând la apelul de alianță al ziarului Times, zice: că principele Bismark în cestiunile esterne s-a deprins a merge mână în mână cu dorințele poporului, care, neuitând atitudinea Angliei manifestată în contra Germaniei atât la anul 1870 cât și mai târziu, nu e câtuși de puțin pentru o alianță cu Anglia. Germania n-are plăcere a face sacrificii de bani și sânge în Cestiunea Orientului. Afacerea de la 1870 Germania a sfârșit-o singură și de aceea nu are trebuință a se asocia cu Anglia care acum ar vrea să împartă bilanțul de câștig și pierdere privitor la politica sa în Cestiunea Orientală.
National Zeitung, vorbind despre noua grupare a puterilor, zice că Italia va merge în orice caz cu Rusia pe când Austria înclină mai mult cătră Anglia.
Ziarele din Viena și Pesta conțin următoarea știre:
- Regele Greciei a conferit ieri (14 oct.) cu comitele Andrassy. Principele Carol al României este așteptat de asemenea la Viena (??).
- În fine condițiunile cu cari Rusia ar fi mijlocit a se încheia pacea în Orient sunt următoarele:
- 1. Serbia va rămânea independentă de Turcia cu învoirea guvernului otoman și a puterilor celor mari.
- 2. Muntenegrului se va ceda Herțegovina, care va face un corp cu dânsul sub administrațiunea principelui Nikita.
- 3. Pentru Bosnia și Bulgaria guvernul Înaltei Porți va decreta reforme cari vor avea de bază egalitatea înaintea legilor a creștinilor cu musulmanii, și administrațiunea va fi încredințată la câte un guverator numit de Poartă, dintre creștini.
- 4. Până la punerea în practică a ziselor reforme și spre asigurarea că ele vor primi imediata lor aplicare cu sinceritate, Bosnia se va ocupa militărește de către trupele italiene, iară Bulgaria de către trupele române.
Față cu exageratele știri ale ziarelor străine, dar mai ales a Nouei prese libere din Viena, cari ridică la sute numărul voluntarilor ce trec în fiecare zi prin România, „Journal de Bucarest“ susține din sorginți — după cum zice, sigure — că de trei luni încoace au trecut în termin de mijloc 35 — 40 de voluntari ruși pe zi pe drumul de fier dintre Ungheni și Severin. Cel mai mic convoi a fost de 35 de oameni, cel mai mare de 260.
Sigur este că mulți din oamenii influenți din România sunt numai în aparență români, simpatiele lor intime însă sunt pentru greci și bulgari, de vreme ce ei însuși sunt greco-bulgari. Că aceștia paradează adesea mai mult cu fraze naționaliste și cu gloria lui Ștefan și Mihai e un fenomen comun, asupra căruia nu mai revenim. Înregistrăm numai că în Londra se gerează astăzi de bulgar un profesor de la Universitatea românească din București. Acest profesor român e dr. Protici, care, uitând lanțetele și durerea na cap, au ajuns la atâta sentimentalism încât a comis chiar un poem în limba franceză, tipărit însă sub titlul englez „The Voice of Bulgaria“ și dedicat d-lui Gladstone. Alături cu d-nii Zancof și Balabanof, doctorul formează un frumos trifolium bulgaricum.
Într-o veche „Învățătură părinților duhovnici“, al cărei an lipsește, găsim la capăt o ciudată tâlcuire a obiceiurilor pământului. Istoricii noștri vor găsi că aceste tâlcuiri clerice sunt de o origine tot atât de grea de constatat ca și obiceiurile înșile, dar, fiind atât de curioase, le așezăm aicea precum le găsim și în limba, nu fără farmec, a originalului.
1) Dumnezeii limbelor elinești era foarte mulți, dintre carii unul anume Pérun, carele se numea al locului, că și în mâna lui ținea o piatră scumpă ce după feliul ei lumina ca jeraticul. Încă și foc de-a pururea ardea înaintea lui. Iară închinătorii lui făce focuri și se petrecea preste dânsele, închipuind cumcă s-ar da singuri pe sine jertfă acelui idol — Pérun. Aceleași închipuiri fac și unii din creștini până în ziua de astăzi, adecă focuri în bălii în ziua de joi mari și se petrec peste dânsele; însă neștiind ei ce închipuiesc.
2) Alt idol era, ce-i zicea Ládco. Pre acesta îl avea Dumnezeul veseliilor și al bunei norociri. Acestui aduceau jertfe cei ce avea a face nunți și veselii, părându-li-se că cu agiutorul lui Ladco își vor câștiga veselie frumoasă și viață cu dragoste. Aseminea și aceasta o cântă creștinii pe la nunți.
3) Mai jertfea unei dintr-acei închinători de idoli și apelor, adică bălților și izvoarelor. Deci unde era apa aproape ci se aduna odată într-un an și se arunca unii pe alții în apă. Iar unde era departe își turna apă pre dânșii unii altora. Aceasta acum și la unii din creștini vedem făcându-se, adecă a doua zi după Paști, numindu-se trasul în vale, dintru care „tras în vale“ prin îndemânarea diavolului se fac multe sfezi, gâlcevi și bătăi.
4) Alții avea alt Dumnezeu, ce-i zicea Caleada, carii ei, adunându-se la praznicele și „zborurile“ lor cele idolești, cânta lăudând pre acel Coleada, pomenindu-i de multe ori numele. Și aceasta o vedem că se ține la unii din creștini și până astăzi, că primesc spre ziua nașterei lui Hs. de le cânta țiganii numindu-se colindatori (sic). Și încă mai primesc la casele lor Turca sau Brezaia, având cu sine și „măscărici ghiduș“, carele, schimbându-și fața sa, zice cuvinte urâte.
5) în cetatea Rodostol aproape de apa Istrului, în vremile închinătorilor de idoli, se afla un idol anume Cron, adecă Dumnezeul morților, care acela era un elin mort întru carele, încuibându-se diavolul de multă vreme, îl ținea neputred. Aceluia îi jertfea rătăciții întru acest fel, adecă de-și bătea trupurile sale până la sânge, chiuia și toată altă fără de lege făcea. Cu sângele ce-și vărsa închipuia cum că cu sânge iaste Cron (pentru că se arăta rumen la față); iară fărădelege ce-o făcea ziceau că nu o vede Cron, căci ține ochii închiși, nici aude strigările, căci este mort. Așa și acum creștinii fac pre la morții lor, strigându-se „clacă de nebuni“, de-și bat spatele cu lopeți, chiuiesc, joacă și alte multe ghidușii fac, cari nici a se mai scrie sau a se pomeni nu se cuvine.
6) Alții cinstesc pre un idol anume Cupál, pre carele îl numea al rodurilor pământului, căruia la pârga secerișului la o zi a lor însemnată îi aducea jertfă, adunându-se bărbați și muieri, împletind cununi de buruieni, de-și punea în cap și se încingea cu ele. Unii din bărbați se îmbrăca în haine muierești, ca, putând ei juca mai răsfățat decât muierile, să poată îndemna pre privitori la toată pohta spurcată… Așa, jucând și sărind, adeseaori striga Cupál! Cupál! Această urâtă închipuire și până acum se ține aicea în țara noastră pre la unele orașe și sate, de se îmbracă bărbații în haine muierești și se numesc Cuci sau Căluceni, făcându-se cununi de buruiene: anume de pelin; iar cei ce nu joacă, pelin tot își pun în brâu. Alții iarăși fac altă izvodire drăcească. La vreme de secetă un om cu pielea goală, inșirând buruieni verzi pe ață, se-nfășură de sus până jos și pe cap pune cunună, jucând pre la case, aruncă toți cu apă într-însul, inchipuind cumcă și de la dânsul apă cer, adecă ploaie. Prostimea se înșală la acestea două cumcă ar lua vindecări de toate neputințele sale prin călcarea Cucilor, iară Păpăluga c-ar avea putere să poruncească norilor să ploaie. Precum cred credincioșii că prin atingerea sfinților apostoli s-au dat vindecări celor bolnavi, așa și acum s-ar da prin călcarea spurcatelor picioare ale Cucilor (și aceștia cei mai mulți sunt ligani puchioși); și iarăși că precum Ilie proorocul au pogorât ploaie, așa ar putea și acel măscărici înșelători Păpăluga ca să pogoare ploaie când ar vre.
A începe cu stereotipul: „trăim în vremi grele și nu știm ce va aduce ziua de mâne“ nu adaogă întru nimic la înțelepciunea cititorului. Cu toate acestea mai toate organele de publicitate vor da acest răspuns, pentru că este formularea vorbită a tăcerii și o dovadă că omul poate, vorbind, să tacă, mai ales când n-are ce spune.
De aceea, lăsând toate combinațiile la o parte, vom rezuma socotelele zilei astfel: Din nici o parte nu s-a desmințit pân-acuma știrea că Rusia ar fi încheiat cu direcția drumurilor noastre de fier o convenție pentru ca acestea să transporte prin România în curs de zece zile un corp de armată de 250.000 oameni.
Pe de altă parte e asemenea sigur că manevrele noastre de toamnă — foarte tomnatece — nu sunt simple manevre, asemenea că transportul mărfurilor cuvântătoare de mai sus nu se poate face fără învoirea guvernului nostru. Tratările pentru încheierea unui armistițiu merg atât de bine și repede, încât sârbii și turcii a 'nceput a se bate de-a binele pe toate liniile. Cu toate acestea puterile au intrat în tratări cu Poarta pentru condițiile de pace și generalul Ignatieff a avut audiență la sultanul și i-a prezintat scrisorile sale de acreditare. Precum se vede lucrările pentru pacificare se deapănă cu aceeași repejune ca și înarmările din toate părțile.
De aceea, în loc de-a căuta ce vorbesc oamenii, să căutăm ce vor ei.
Turcii vor bună pace și oricine ar zice contrariul voiește s-o zică.
Austria vrea aseminea pace, căci dorește să-și rumege în liniște naționalitățile și să le asimileze cu sucul gastric maghiaro-german.
Germania are alte trebi de făcut; apoi pe ea n-o interesează aproape defel Cestiunea Orientului, după cum zice tăcutul ci cancelariu. Ea n-are de gând de a-și urni sabia din teacă pentru a apăra acțiunile împrumuturilor engleze, exportul austriac, englez și francez, c-un cuvânt n-are gust să se bată pentru ochii frumoși ai bancherilor din Londra.
Anglia nu se va bate pentru turci, căci un război e scump, și unul pierdut chiar foarte scump.
Cine vrea bătălie? Rusia, nolens volens, noi și sârbii. Poate că și Grecia va trimite câțiva căpitani de haiduci, ca să reprezenteze panhelenismul.
Dar toate aceste puteri cari voiesc războiul n-au bani, și războiul se știe că-i feciorul lui bani-gata ș-a lui mână-spartă. Rusia n-are, Grecia e bogată în măsline, noi… în deficit și sârbii în capete sparte. O singură împrejurare e fericită. Turcul, dușmanul creștinătății, n-are nici atâța lei vechi în hazna câte fesuri sunt pe câmpul de război.
Dintre toate trebuie să ne intereseze ținuta Austriei. Am pomenit în n-rul trecut că basul austriac a devenit acuma tenor, care secundează de minune larma războinică a amicului de la Neva. Austria va rămâne neutră și va căpăta compenzație. Ziarele oficiale ale celor trei împărății de la miazănoapte ridică glasul lor în cor pentru a lăuda trăinicia federației celor trei împărați, a căror împărăție nu va avea sfârșit. Prin urmare turcul slăbește văzând cu ochii. Afară de oftările talmudistice ale Nouăi Prese Libere, afară de câteva lumânări de sâmbătă, încă și acele, din cauza crizei și „Krachului“, numai de său, nu se aude glas care să comande foc pentru dânsul. Cu toate acestea și noi oftăm, deși nimeni nu ne aude; adică înghițim suspinurile. Frumos, nu-i vorbă, să fii prieten cu împărații Răsăritului și ai Apusului, dar vorba ceea — mai bine vrăjmaș c-o față, decât prieten cu două.
Din Pescanița, cartierul general al turcilor, se vestește formarea și pornirea de colone de atac din Niș spre Morava. Bateriile aripei stânge turcești au început un foc vehement, încât despre partea aceasta se vede că va fi atacul principal. Cu toată ploaia torențială, colonele s-au pus în mișcare. D' a lungul frontului de pe Morava s-au început asemenea luptele.
Din Raguza se vestește că fortereța turcească Medun a capitulat. Cu această ocazie au căzut în mânile muntenegrinilor 400 de ostași turci, câteva tunuri și munițiune multă.
Duminică în 17 octom. va avea loc a doua prelecțiune a d-lui A. D. Xenopol în sala Universității. Obiectul ei va fi Istoria industriei române. Produsul acestor prelecțiuni fiind destinat românilor din Serbia, prețul intrărei este de un leu nou. Biletele se pot găsi la magazia d-lui Hirsch et Finke și, în ziua prelegerii, la Universitate. În prelecțiunea I, care au avut loc duminică în 10 octom. d. Xenopol au arătat relele ce rezultă din starea curat agricolă a unei țări. Cel întâi rău este o balanță defavorabilă a comerțului, adecă banii importați în țară sunt în câtime mai mică decât acei exportați, un rău care de câțiva ani bântuie cu osebire România, care din cauza unii datorii publice, ce se urcă la aproape 50.000.000 lei noi anuități, apoi din cauza petrecerei a unui mare număr de români în străinătate, în fine din cauza luxului și a scăderei cumpărăturei de producte ale țării, dă în străinătate mult mai mulți bani pe an de cum primește de acolo. O balanță a comerțului defavorabilă au arătat d-sa că este pericolul cel mai mare la care poate fi expusă o societate, aceasta în contra teoriilor liberschimbiste, cari afectează o nepăsare totală față cu balanța comerțului. Al doilea rău mare ce rezultă din o stare curat agricolă este istovirea și secarea puterilor productive ale pământului din cauza lipsei de gunoiere al acestuia, căci nefiind fabrice este lipsă de gunoi în apropiere și acesta nu se poate aduce din îndepărtare. Al treilea rău este funcționarismul: într-adevăr într-un stat curat agricol, unde oamenii nu se pot apuca de nici o industrie, acei ce mi vor putea cultiva pământul se vor adresa cătră stat pentru a-și vinde acestuia munca lor și aceștia vor fi marea majoritate a clasei culte. Funcționarismul aruncă statul în lupta cea uricioasă a partizilor personale, căci guvernele nu vor fi susținute și sprijinite decât de aspiranții la funcțiuni. În fine în o asemene țară va fi cu neputință înființarea unui guvern democratic, bazat pe ideea libertăței, căci voturile se vor da întotdeauna sau prin neștiință de cătră țărani sau după interes egoistic de cătră agricultori și funcționari, căci clasa cea adevărat liberă de oameni, industriașii, lipsind din o asemene țară, va lipsi numaidecât și libertatea, care nu este altăceva decât expresiunea oamenilor liberi, iar democrația în o asemenea țară va fi o mare minciună. Ultimul rău ce va rezulta în fine din o asemene stare de lucruri va fi scăderea populațiunei, provenită din munca cea grea și puțin răsplătită a țăranului și din burlăcie. S-a calculat într-adevăr că nutrirea țăranilor cu carne este cu totul neîndestulătoare: un bou la 53 locuitori pe an; un miel la 66; un porc la 26; două păseri pe an de locuitor; ceea ce ecuivalează cu unul sau două dramuri de carne pe zi pe locuitor. De aceea mortalitatea va fi foarte mare între țărani și numărul lor va scădea. În 1873 numărul morților din țara întreagă întrecea cu 226 pe acel al născuților. Burlăcia, adecă faptul că cei mai mulți tineri nu se însoară, este cauzată în țară la noi de o parte, în clasa cultă, prin nesiguranța pozițiunei a mai toată lumea care este funcționar; în clasa țăranilor, prin greutățile formalităților de împlinit pentru a se căsători. Din toate aceste rezultă însă îndestul că o țară nu poate rămânea curat agricolă fără a primejdui existența sa.
În 12/24 octomvrie curent sultanul a primit în audiență pe generalul Ignatief, care și-a prezentat creditivele sale. După aceasta generalul a avut o lungă conferință cu ministrul de esterne, cu care a dezbătut asupra propunerilor Rusiei. Deși pân-acuma nu este cunoscut nimic autentic din cuprinsul acelei conferințe, totuși se asigură că Ignatief n-au respins contrapropunerile Porții, așa încât, atât în public cât și în cercurile diplomatice, speranța pentru încheierea armistițiului crește.
Pretențiile așa-numitului ultimat rusesc sunt următoarele:
1) Neapărat un armistițiu de șase săptămâni; 2) Autonomia administrativă pentru Bosnia, Bulgaria și Herțegovina: 3) Garanții pentru esecutarea reformelor. Aceste garanții vor consista în asistența comisarilor puterilor mari la introducerea reformelor.
După cele mai nouă DISPOZIȚII, zice „Post“, se vor forma trei armate. Cea dentâi, de 120.000 de oameni, sub comanda marelui principe Nicolaie, va intra în Bulgaria și va împresura cetățile turcești. A doua, de 340.000 oameni, comandată de marele principe-moștenitor, va fi așezată începând de la frontierele turcești pân-în Polonia de sud; a treia, de 240.000 oameni, sub generalul Loris-Melihoff, va intra în provințiile asiatice ale Turciei. Cazacii vor forma regimentele de rezervă. Se zice că spiritul trupelor e escelent, că nici un ostaș, nici un ofițer nu voiește să rămâie în rezervă; dar pe cât e de mare entuziasmul pe atâta e și lipsa de bani.
În 11/23 octomvrie corpul lui Hafuz Pașa au luat după o luptă de 10 ore pozițiile de lângă pârăul Diunis, care să fie cele mai însemnate între Deligrad și Alexinaț.
În 13/25 octomvrie sârbii, sub contele Keller, atăcând pe turcii din preajma Zaițarului, au luat Liubința cu toate înălțimile din împrejurime.
„Neue freie Presse“, foaia-cadână, care din dragoste pentru turci sufere de superescitare nervoasă, are și prin România câteun „daatsch Bocherl“ care, pe lângă negustoria cu piei de cloșcă, are meseria de a-și înfierbânta creierii cu câte-un păhar de bere și a-și transmite fumurile perciunatului cap drept la Viena pe sârmă, care, după cum se știe, nu roșește. Astfel corespondentul anunță din Iași troiene de omăt, încât după „Neue freie“ noi patinăm de-a binele. Dar desigur că floarea acestor „horespiundenți“ își are cartierul general sub cerul Pașcanilor (Dacă acești indivizi obicinuiesc a avea ceea ce legile noastre numesc domiciliu, o e mare întrebare). Iată ce spune o telegramă din Pașcani: Astăzi a trecut pe aicea 400 de cazaci și cerchezi din Caucaz. Ei poartă iatagane urieșești la coapse, iar din buzunarul esterior de la piept fulgeră pistoalele și pumnarele. Cei mai mulți au o arătare foarte războinică. Dar se găsesc printre ei și moșnegi greoi cu barbele albe, cu tipuri adevărat asiatice (patriarhale). Cai și tunuri urmează în tren separat.
Asupra bătăliei de la Dgiunis găsim acuma raporturi clare care ni arată toată însemnătatea luptelor din urmă cari au avut loc pe Morava. În 8/20 a lunei curente lucrurile stăteau încă bine. Cernaieff băgase de seamă că Abdul Kerim voiește să forseză drumul la Crușevaț și alergase cu puteri însemnate în ajutoriul colonelului Horvatovici. Abdul Kerim împinse în 9/21 oct. 22 de batalioane, sosite de la Niș, asupra punctului Crevet, astfel încât turcii erau în număr cu mult mai mare și succesul trebuia să fie al lor. În 12/24 soarta poziției Dgiunis, cea mai tare pe linia Dgiunis-Deligrad, era hotărâtă. Cernaieff făcu încercări desperate spre a o scăpa, dar i-a fost în zădar; Hafiz Pașa a luat-o cu asalt. După 6 zile de lupte sângeroase, cari au costat viața câtorva mii de sârbi, în cari unele batalioane au mers în foc cu atâta nepăsare de moarte încât au fost stinse cu totul, armata sârbească era în pericol de a fi ruptă în 2 părți. Ne-am obicinuit însă a vedea că victoriile cele mai însemnate ale turcilor rămân fără urmări grave, pe de o parte pentru că aceștia sunt rău conduși, pe de alta pentru că Cernaieff și sârbii reparează peste noapte pierderile de peste zi. Luarea cu asalt a locului Dgiunis, care i-a costat pe turci sacrificii imense, avea scopul de a rupe în două poziția sârbească, care se desfășura lungă începând de la Crușevaț, trecând peste Dgiunis și Deligrad și mântuindu-se la Alexinaț. Dacă turcii ar fi făcut uz de victoria lor armata sârbească ar fi fost desfăcută în 2 grămezi, care nu s-ar mai fi putut împreuna decât departe în nord. Dacă îndată după victorie turcii ar fi înaintat mereu până la Stolaț, ar fi putut bate în parte pe fiecare din izolatele grămezi ale armatei sârbești. Dar ei s-au oprit la Dgiunis, și victoria lor, în loc de a se priface într-o catastrofă pentru inamic, a devenit cu totul nulă. Cu luarea acelui punct ruperea liniei de apărare a sârbilor era împlinită; trebuia dar ca să ieie grabnice măsuri pentru ca știrbătura făcută frontului sârbesc să nu se împle de îndată îndărătul Dgiunișului. Dar turcii neuzând de loc de avantagele lor, sârbii au avut vreme de a-și încheia din nou linia, care astăzi e tocmai așa de tare ca și înaintea luptei, cu mica deosebire că centrul ei se află astăzi cu câteva mii de pași mai îndărăt. Deci poziția lor se 'ntinde astăzi pe defileul dintre Duniș-Crușevaț pe de o parte; iar pe de alta e așezată pe înălțimile din a stânga Moravei, de-a-lungul pârâului Dgiunisca până la podurile de pe Morava de la Trubarevo. Aceste înălțimi sunt toate întărite cu șanțuri.
Nu li se poate tăgădui sârbilor meritul de a fi foarte îndemânatici în apărare. Pas cu pas se retrag numai și, pierzând o linie întărită, vedem nemijlocit îndărătul ei statornicindu-se o altă linie asemenea întărită, încât victoriile turcești, împreunate cu pagube fără măsură, se pierd în vânt în fața energiei și repejunei cu care sârbi își reparează căderile.
Scrierea „Noțiuni de aritmetică pentru uzul școalelor primare de ambe sexe“, de I. P. Eliad se 'ntemeiează pe didactică și în special pe intuițiune și urmărește un scop îndoit: pe de o parte a facilita membrilor corpului didactic primar predarea cu succes a acestei științe, iar pe de alta a coopera la dezvoltarea inteligenței copiilor silindu-i a-și de totdauna sama de aceea ce fac.
Graba cu care s-a desfăcut prima ediție este o probă că aprecierile ei au fost împărtășite.
Încurajat de această comunitate de vederi cu o mare parte dintre învățători, autorul a pus sub presă edițiunea a II-a a acestei opere, care a apărut de câteva zile într-un număr îndestulător spre a putea satisface toate cererile.
În zilele din urmă s-au făcut numeroase arestări de persoane care participau la o conspirație împotriva sultanului actual. Această conspirație se descoperă c-a fost mult mai întinsă decum se credea la început și că avea scopuri cu mult mai grave:
detronarea lui Abdul-Hamid și ridicarea pe tron a lui Iussuf-Izzedin (fiul lui Abdul-Aziz), apoi înlăturarea reformatorului Midhat Pașa și înlocuirea lui prin Mahmud Pașa, fost vizir sub Abdul-Aziz, amic intim al generalului Ignatief și instrument al politicii rusești. Capii acestei conspirații au fost Miuhedin Efendi, kaziskier (jude militar) în Rumelia, Șerif Efendi, kaziskier în Anatolia și preceptor al prințului Iusuf-Izzedin, beglerbegul Ramiz Pașa, ginere a mareșalului curții lui Abdul-Medgid ș.a. Opuindu-se la încheierea armistițiului și la intrarea creștinilor într-un eventual corp legiuitor, au găsit un mâneri puternic pentru mișcarea și fanatizarea maselor musulmane, pe când adevăratul lor scop era răsturnarea guvernului de astăzi și a curentului reformator. Capii au fost exilați, dezbrăcați de toate demnitățile lor publice și hotărâți incapabili de-a mai ocupa funcțiuni de-ale statului.
Se zice că sultanul ar fi primit necondiționatul armistițiu de șase săptămâni și că după încheierea acestuia ambasadorii puterilor în Constantinopole se vor întruni în conferență, la care Turcia nu va lua parte, și vor stabili condițiile de pace și bazele autonomiei provinciale. Aceste condiții se vor comunica Porții în mod oficial.
În n-rul trecut am arătat însemnătatea luptelor sângeroase de la Dgiunis, iar din descrierea noastră se vedea că urmarea luării acestui loc întărit de cătră turci putea deveni echivalentă cu ruperea armatei sârbești în două grămezi și cu nimicirea ei parte cu parte și pe rând pe rând. Am arătat însă că, nemijlocit îndărătul pozițiilor pierdute, sârbii au format o nouă linie de apărare, care ajungea c-un capăt al ei la podurile de pe Morava de la Trubarevo.
Deși sorgintea vieneză din care luăm știrile cele mai nouă nu s-au dovedit totdeauna ca vrednică de credință, totuși veștile ce le aduce, având oarecare verisimilitate justificată prin împrejurări, le dăm cu toată rezerva posibilă, așteptând ca telegrame din Belgrad să le dezmintă sau să le confirme.
În 16/28 octomvrie s-au pus în mișcare mai multe trupe turcești pentru a întări aripa stângă ce fusese zecimată în lupta de la Dgiunis. În aceeași zi la 10 ore au început tunurile Krupp (cu încărcături de 24 funți) și anume două au fost îndreptate spre Alexinaț și două spre defileul despre Deligrad.
A doua zi, 17/29 dimineața, un tun a dat signalul pentru toate bateriile turcești, care au început un foc într-adevăr devastator care-a durat zece ore neîntrerupt. Focurile erau îndreptate spre Alexinaț și spre poziția de la Trubarevo și se vede că erau dirigiate cu multă îndemânare, căci la 10 ore Alexinațul s' aprinsese în mai multe puncte. Bateriile lui Fazyl, înaintând spre Pșilovița, au pus un șanț care apăra podul în crucea focurilor, iar Hafuz și Suleiman Pașa au luat după o sângeroasă luptă de trei oare întăriturile de la Trubarevo, cele din urmă poziții sârbești pe malul stâng al Moravei. Telegrame din aceeași sorginte spun că retragerea sârbilor peste pod a fost iregulară, semănând cu fuga în dezordine, că mulți ostași s-ar fi înecat în Morava, că restul s-a retras spre Deligrad și că victoria turcilor și pierderile sârbilor sunt mari. Între altele sârbii să fi pierdut 6 tunuri, din care 2 de calibru greu și 4 de munte.
Cu această din urmă victorie și ocuparea din partea inamicului a drumului dintre Dgiunis și Crușevaț s-ar fi împlinit ruperea în două a armatei sârbești, încât, între acestea două părți izolate, turcii au drumul liber în inima țărei, la Belgrad chiar. Deși reamintim că sorgintea ce ni aduce știrile trebuie întâmpinată cu mare precauțiune, totuși, dacă aceste știri s-ar adeveri, atunci poticala din urmă a sârbilor ar fi cea mai rea. Cu căderea acestor poziții e drumul deschis la Crușevaț și la partea cea mai fertilă și mai înflorită a Serbiei, care se numește șumadia și cuprinde singură șase orașe.
„RUSKII Mir“, vorbind despre o eventuală „soluțiune“ a Cestiei Orientului, spune că, fără împrotivirea Rusiei, Austria ar putea să anexeze cel mult partea de nord-vest a Bosniei, mărginită în est prin o linie începând de la gura Drinei, trecând peste Bielina, Seraievo și Mostar până la gura Narentei și la portul de la Kleck. Aceasta însă numai în cazul când rușii ar ocupa Bulgaria. Se zice că, în urma unei scrisori autografe a împăratului cătră regele Italiei, acesta ar fi conces ca la caz de trebuință flota rusască să poată ierna sau în portul de la Palermo sau în cel de la Tarent.
Duminică în 24 c. d. A.D. Xenopol va ținea a treia prelegere publică. În prelecțiunea a doua, în care a vorbit despre istoria industriei române, d-sa a început prin a arăta: I) starea cea proastă a agriculturei noastre, care cultivă pământul în mod cu totul primitiv, fără a întrebuința irigațiuni, ingrașarea pământului sau scurgerea pământului de apă (drainage), prin urmare în un mod cu mult mai înapoiet decum cultivau romanii cei vechi, și că în această privire noi în timp de 200 de ani în loc de a merge înainte am dat înapoi. De la împroprietărirea țăranilor (1864) însă se naște din acest mod de cultură un pericol deosebit pentru țara nostră; anume țăranii au un petec de pământ (4 fălci) pe care sunt nevoiți să-l cultive în fiecare an tot pe acela, plantându-l tot cu popușoi. Ei nu pot schimba cultura de pe un pământ pe altul lăsând pe celălalt să se odihnească, cum fac proprietarii mari. Prin urmare pământul țăranilor este destinat numaidecât să sece după câțiva ani și să nu mai producă nimica dacă va fi cultivat tot ca acuma. Dar la noi în țară nu se ocupa nimeni, nici guvern, nici particulari, de progresele agriculturei. Veniturile moșiilor, în loc de a se întrebuința în parte la îmbunătățirea agriculturei, se cheltuiesc toate în orașe sau în străinătate. În Prusia sunt peste 150 școli de agricultură și pomicultură; la noi, într-o țară exclusiv agricolă, sunt numai cât 2; în Belgia sunt alte așezăminte care favorează agricultura, precum comisiile provinciale; la noi în țară — nimic. Exista un minister al lucrărilor publice și al agriculturei în țara noastră, dar în realitate este numai cât cu numele. Trecând apoi la istoria unora din industriele noastre, au arătat mai întâi încercările de a se introduce industria mătasei la noi. Pe la 1853 s-a înființat în București compania sericolă, care au organizat o fabrică, aducând vro 6 lucrătoare franceze și întrebuințând și vreo 40 de românce. Fiind însă că se ivise o boală în sămânța gândacilor de mătasă în Franția și în Italia, apoi neguțitorii franceji și italieni veniră la noi în țară căutând sămânță. Această căutare a seminței făcu pe sericultorii noștri ca să se ocupe mai ales cu producerea seminței, care exclude pe aceea a gugoașelor de pe care se torcea matasa. Fabrica companiei sericole, nemaiavând gugoașe pentru tors, se închise, iar, încetând boala din Franția și Italia, sămânța noastră nu mai fu cumpărată, încât, pe când în 1869 exportul productului gândacilor de mătase se suise la 3.500.000 lei noi, în 1873 el căzu la 22.000 lei noi. Cu toate aceste compania sericolă ceruse de la guvern ca să împiedece ieșirea seminței din țară, pentru a sili astfel pe producătorii noștri a se ocupa cu cultura gugoașelor, dar această cerere nu fu ascultată, dovedind cea mai mare neștiință în chestiunele de cea mai mare însemnătate pentr-o țară. Cu ceara, tot din cauza nepăsărei guvernului în chestiuni economice, s-a întâmplat iarăși o scădere și o pierdere din cele mai mari în avuția țării. Pe timpul lui Alexandru cel Bun se oprise de domnul nostru exportul cerei, o dovadă că producțiunea pământului era atât de mare încât se manifestase chiar tendința de a exporta. De la 1852 încoace se observă din contra o scădere colosală în exportul cerei noastre și o sporire cu totul însemnată a importului, așa că în 1866 ajunge la 4.500.000 lei noi. Aceaste au provenit din cauză că, pe când la noi se urmează tot sistemul cel vechi în cultura albinelor, anume ucizându-se albinele din un stup pentru a le lua mierea, peste Carpați s-au introdus metoda lui Drierson, care prin niște rafturi mobile, ce permit a se lua ceara și mierea lucrate pe de după croniță, albinele sunt silite a produce de câte 3, 4 ori pe an și nu sunt ucise, astfel că producerea cerei și a mierei este împătrită. De aice rezultă că, vânzându-se ceara străină mai ieftin decât a noastră, producția cerei la noi a căzut cu totul. De asemene au arătat Xenopol cum industria cea nouă a petrolului la noi este în deplină decădere din cauza concurenței petrolului american, care este mult mai bine destilat decât al nostru. Industria postavurilor nu s-a putut dezvolta la noi din cauza că guvernul nostru, în loc de a susținea fabricele din țară prin cumpărături pentru armată, au cumpărat tot în străinătate, ruinându-se astfel, fabricele d-lor Băleanu și Cogălniceanu. Dacă d. Alcaz reușește întrucâtva astăzi cu fabrica ce au cumpărat-o de la d-l Cogălniceanu, aceasta trebuie atribuit numai cât energiei d-sale; căci guvernul refuză și acuma de a-l încuraja, pretestând că n-are nevoie de postavurile d-sale. Publicul însă cumpără foarte mult eminentele postavuri ale d-lui Alcaz și să sperăm că această fabrică se va susținea deși nu este sprijinită nici într-un mod de guvern. S-au înființat la noi mai multe societăți de asigurare; dar acele societăți, deși au meritul necontestat de a reține în țară sume însemnate de bani, nu dovedesc un progres însemnat în industrie la noi, fiindcă ele sunt bazate pe principiul loteriei, pe întâmplare. Drumurile noastre de fier, în fine, au fost construite cu totul în interesul străinilor. Ele nu raportează decât 2.000.000 pe an și se cheltuiește cu ele peste 40.000.000; diferența toată iesă din țară din punga a 700.000 contribuabili pentru preumblarea mai comodă a 30.000. Dacă s-ar fi făcut un drum de fier de la Galați la Marea Neagră și acolo un port pentru esportul grânelor noastre, s-ar fi servit într-un alt mod interesele țării.
„Foaia oficială“ a guvernului rusesc au anunțat în 19/31 oct. că i s-au dat ordin generalului Ignatief de a cere în termin de 48 ore un armistițiu de șase săptămâni și încetarea imediată a ostilităților. În caz contrariu Rusia au amenințat cu rumperea relațiilor diplomatice, așa încât, după espirarea acelui termin, generalul va avea să părăsească Constantinopolul împreună cu tot personalul ambasadei.
Această știre au înspăimântat pe puteri, căci ea era numai cât c-un fir de păr deosebită de-o declarație de război. Se vede că, în urma presiunei din toate părțile, Poarta au acordat un armistițiu de două luni (care s-ar fi primit și în Belgrad). Împuterniciți militari străini vor fixa linia de demarcație dintre sârbi și turci.
Știrile aduse în n-rul nostru din urmă se confirmă din nefericire prin telegrame din Belgrad. De la armatele întrunite de pe Timok și Morava se vestește că turcii au început a ataca în 16/28 înălțimile de la Dgiunis și Șiliegovaț, că, fiind respinși în ziua întâia de artileria sârbească, au început atacul a doua zi cu o însemnată precovârșire de puteri (80.000 oameni) și că Horvatovici a fost silit a se retrage și a ocupa la Gaglova, lângă Crusevaț, alte poziții. Mijloacele sârbești în trupe și material, zice telegrama, n-au putut rezista mai mult covârșitoarei puteri a inamicului. În aceste lupte sârbii au avut 6000 morți și răniți.
Prin urmare rumperea în două a armatei sârbești este fapt îndeplinit. Horvatovici s-au retras spre Crușevaț. Cernaieff spre Deligrad, iar cel dentâi e urmărit de încet-propășitoarea armată turcească. Totodată telegrame din sorginte turcească anunță că în urma pierderilor de lângă pârăul Dgiunisca sârbii au părăsit de bunăvoie în noaptea de luni spre marți orașul Alexinaț, se vede că spre a-l feri de ruină și bombardament. Materialul de război și tunurile au fost duse în toată graba la Deligrad. Principele Milan se află în Paracin. Turburarea estremă produsă prin pierderile pozițiilor de la Djiunis s-au mai liniștit puțin, activitatea cunoscută s-au îndoit și s-au chemat sub drapel toți bărbații câți au mai rămas neînrolați de la vârsta de 15 ani începând până la cea de 60 de ani.
Pe când sârbii merg rău, muntenegrinii merg bine. După luarea fortului Medun, ei au înconjurat acum Podgorița, pe care-o bombardează cu tunurile turcești luate de la Medun. Trupele care împresurase Medunul au intrat în Albania.
NETĂGĂDUIT că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze și efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor. La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânța vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, își mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alți ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea. Tot astfel, prin războiul de la 1866 păinjinișul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziția de mai înainte a firelor diplomatice și războinice. C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lățit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ținta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alți ochi decât cu aceiași pe care-i avea la întemeiarea uriașei sale puteri.
De la întemeierea dinastiei scandinave de către Rurik (862 d. Chr.), de la mutarea capitalei din Novgorod la Chiev, de la războaiele cu împărații bizantini durează această tragere de inimă a slavilor pentru Țarigrad și, precum Roma era cuibul de aur spre care trăgeau popoarele vechi germanice, tot astfel Roma nouă sau Țarigradul au fost visul neîmbătrânit al slavilor de nord.
Din secolul al 13-lea pân-la a 15-lea domnia tătarilor întunecă istoria rusească, dar îndată ce, cu Tamerlan, au intrat discordia între aceștia, Ivan Vasilievici (1462 — 1503) aduna într-o singură mână hățurile triburilor rusești. Acesta a luat în căsătorie o princesă bizantină (ca și Vladislav I la 1015) și toată politica a consistat în unificarea statului, pe care Ivan al IV-lea cel Cumplit o și aduce la îndeplinire cu toate mijloacele. Deodată cu întărirea ideii statului se începe însă și o politică esterioară care-a consistat în folosirea de toate dezbinările popoarelor străine, din sumuțarea chiar a acestora unul împrotiva altuia.
După stingerea dinastiei lui Rurik cu Fedor I (1598) și după câțiva dinaști aleși, urmă la 1613 dinastia Romanovilor, care au continuat întru toate politica de unitate înlăuntru, cucerire în afară și mai cu samă îndușmănirea între ei a inamicilor Rusiei. Pe atunci Polonia și Suedia erau puteri mari în Europa, cu toate acestea Alexei, tatăl lui Petru cel Mare, au izbutit a îndușmăni aceste două state și a culege foloase. Când electorul Frideric Vilhelm de Brandenburg se coaliză cu Suedia pentru a scăpa Prusia de sub suveranitatea polonă, țariul cuceri Smolensk și Severia de la poloni și aduse pe cazacii din sud sub ascultarea sa. E de prisos de a arăta cum Svedia și Polonia și-au topit puterile între ele și cum Rusia a câștigat însemnate și mari provinții de la amândouă și cum mai târziu Polonia a fost împărțită de către ea.
Dar nu era pierdut din ochi nici Imperiul bizantin. Austria câștigase pe acest teren mult. Cu toate acestea videm și aici că influența austriacă în Orient cedează încet-încet celei rusești, cum Rusia câștigă provinție după provinție, cum le liberează cel puțin de sub domnia turcească, cum în această liberare e secundată de puterile Europei, de engleji, de frațuji ș.a.
Se poate spune că revoluția franceză și coalițiunea contra ei, Napoleon I și coalițiunea contra lui au fost trepte pe scara cea mare a înaintării rusești.
Dacă prin pacea de la 1856 Rusia a fost depărtată de la Dunăre, o vedem câștigând prin războiul strein de la 1870 aproape tot ceea ce pierduse.
Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruși însemnați le fac asupra Cestiunii Orientului.
În opul său „Rusia și Europa“, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moștenitorii Romei, slavii ai Bizanțului, și între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărțirea Răsăritului de la unitatea ecumenică și de la unitatea credinței. Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creației căruia s-au grupat slavismul amenințat în neatârnarea sa dinspre apus. Creștinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanț, și cei doi apostoli slavi Metodiu și Ciril au avut să lupte tocită viața lor cu dorința de predominare și intoleranța germanilor. Socotind preponderanța culturei și civilizației germanice, desigur slavismul și biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor dacă providența însăși n-ar fi pus o stavilă puternică și neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii și istoricii europeni o caută 'n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate și atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieței sale. Până și patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr când (în vremea celei dentâi răscoale grecești) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împrotiva eresurilor Apusului și în locul imperiului bizantin, slăbit în credință. Și într-adevăr, urmează d. Danilevski, ce ar fi devenit ortodoxia dacă cruciații germani s-ar fi așezat la Sf. Mormânt; ce ar fi devenit slavii dacă germanii, ce pătrunsese deja în Polonia, Livlanda și Litvania, i-ar fi alungat ca pe celți, basci și valizi din așezările lor de astăzi în pustietăți, prefăcându-i în rarități istorice?
Urmând acestei tendințe egoistice, Europa apuseană au jucat totdeauna fals față cu turcii și au gândit la liberarea creștinilor de sub jug numai atunci când i-ar fi putut căpăta sub mânile ei și abate de la ortodoxie. Când Constantinopolul era înconjurat de turcii împresurători, Europa au vorbit către el mai aceleași cuvinte ca și diavolul Mântuitorului: «Stăpânirea preste tot ce vezi să fie a ta, numai să îngenunchi înaintea mea și să te 'nchini mie». În fața atrocităților moametane se adună soborul de la Florența pentru a-i propune Bizanțului mântuirea sub condiția renegării ortodoxiei; insultații bizantini s-au arătat însă eroi spirituali, preferând moartea politică și spaimele barbariei în locul renegărei celor sfinte… Și astăzi slavii din Turcia preferă jugul musulman în locul domniei civilizatei Austrii.
Venind la soluțiunea Cestiunii Orientului, autorul zice că se par a exista trei căi pentru aceasta: 1) împărțirea Turciei între Rusia și Austria, 2) anexarea Turciei la Rusia numai, 3) crearea din nou a imperiului greco-bizantin. Sub Catarina II era încă cu putință soluțiunea întâia; astăzi ar fi o crimă de-a ceda Austriei cea mai mică bucată de pământ slav. A doua soluțiune nu e în adevăratul interes al statului rusesc. Chiar anexarea României, care i se propusese împăratului Nicolaie de către Turcia în contra unei contribuții de război, împăratul au refuzat-o. A treia soluțiune e cu totul imposibilă. Prin favorizarea ei s-ar crea o nouă Austrie, în care elementul grecesc ar juca acelaș rol ca și germanii în Cislaitania — ba, considerând slăbiciunea grecilor, s-ar putea naște în urmă un fel de dualism greco-român, adică o copie a dualismului germano-maghiar contra slavilor.
Prin urmare nici una din soluțiunile propuse nu e bună, ci numai aceea care va dezlega deodată atât cestiunea austriacă cât și cea orientală, „căci și statul austriac și-au pierdut înțelesul ca și cel turcesc“. Această soluțiune este o confederație slavă sub hegemonia rusească.
După desfacerea împărăției austro-ungare și a celei turcești, Rusia s-ar pune în capul unei confederații dirigiate din Constantinopol. Această confederație ar cuprinde:
1) Regatul cehesc, cuprinzând Boemia, Moravia și partea de nord-vest a Ungariei, cu 9 milioane locuitori.
2) Regatul sârbo-croat, cuprinzând Serbia, Montenegro, Bosnia, Herțegovina, Albania de nord, Banatul, Croația, Slavonia, Dalmația, Carintia, Stiria până la Drava, cu 8 milioane locuitori.
3) Regatul Bulgariei.
4) Regatul României, cu partea de sud a Bucovinei, Transilvania pân-în Murăș și parte din Besarabia rusască. Pentru această cesiune Rusia s-ar compensa cu Delta Dunăreană și cu Dobrogea.
5) Regatul grecesc cu Tesalis, Epirul, partea de sud-vest a Macedoniei, insulele Arhipeleagului, țărmurii Asiei Mici ai Mării Egeice, Candia, Rodos și Cipria.
6) Regatul maghiar, consistând din părțile acelea ale Ungariei și Transilvaniei câte sunt locuite de maghiari și câte ar rămânea după împărțirea între Rusia, Bohemia, Serbia și România.
7) Teritoriul Țarigradului, cu părți din Rumelia, țărmurii asiatici ai Bosforului, ai mării de Marmara și a Dardanelelor, peninsula Gallipoli și insula Tenedos.
Constatat este că această carte a d-lui Danilevski este o copie îndestul de credincioasă a opiniunei publice din Rusia și că ideile dezvoltate în ea nu sunt visurile unui filozof, ci idealul istoric al uriașei puteri de la nord.
Fiindcă prin armistițiul primit de Serbia și poate prin încheierea păcii planurile uriașului nostru vecin vor suferi o suspensiune, ni s-a părut cu cale de a reproduce și noi aceste estrase din cartea d-lui Danilevski. Teoriile aceste nu sunt lipsite de oarecare măreție și de o manieră de a privi istoria universului într-un mod specific slav. În orice caz ni se pare ciudat cum noi, românii, care trăim lângă Dunăre, suntem cu totul cufundați în ideile Occidentului, pe când din toate părțile împrejuru-ne pulsează o viață istorică care în dispoziția ei generală se deosebește atât de mult de istoria Occidentului. Câteodată ar trebui cel puțin să ni se pară că suntem o muche de despărțire între două lumi cu totul deosebite și că este în interesul nostru de a cunoaște amândouă lumile acestea. Occidentul îl cunoaștem îndestul. Misiunea sa în Orient este cucerirea economică, proletarizarea raselor orientale prin industria străină, prin robirea sub capitalul străin. Cealaltă parte a lumii o vedem din contra mișcată nu de un curent economic, ci de unul istoric și religios, care nu poate lipsi de a exercita o mare atragere asupra popoarelor economicește puțin dezvoltate din Peninsula Balcanică, pentru cari credințele bisericești și idealele istorice sunt încă sfinte, nefiind pătate de materialismul modern.
Pentru a fixa linia de demarcațiune între armatele inamice, puterile au trimis delegații lor militari pe câmpul de război. Acești delegați sunt: din partea Austro-Ungariei loc. col. Raab, din partea Franției loc. col. Dorey, din partea Angliei generalul Kemball, din partea Rusiei col. Zelenoi. Germania și Italia vor fi reprezentate prin atașațiilor militari de la ambasadele din Viena. De la Cetnie a plecat asemene delegați pentru fixarea liniei de demarcație pe câmpul de război turco-montenegrean.
Se vorbește totodată de constituirea ambasadorilor din Constantinopole în „congres european“. În acest congres Serbia va fi reprezentată printr-un delegat consultativ.
Marți în ziua de sf. Dumitru s-a serbat aniversara înființării Universității Iași, în asistența reprezentanților autorității publice, a corpului profesoral și a unui numeros public, compus mai cu samă din studenți. În vremea sfințirei apei prin P.S. Sa Arhiereul Bobulescu, corul a intonat imnuri bisericești, după care d. rector P. Suciu urcându-se pe catedră a ținut un discurs prin care s-a încercat a face istoricul institutelor românești de cultură de la vremile cele mai vechi începând până în ziua de astăzi, întrucât o permit aceasta depărtarea în timp și izvoarele istorice. După discursul d-lui Suciu a urmat acela al d-lui Leonardescu, prin care d-sa a voit a dovedi legătura dintre științele exacte și metafizică. Obiectele metafizice sunt — zice d-sa — Dumnezeu, sufletul omenesc (liber și nemuritor) și morala. A arăta existența reală a acestora și legătura între ele și științele în sens propriu, precum fizica, chemia, fiziologia, anatomia, matematica ș.c.l, este menirea filozofiei.
Nevenind nici o știre mai însemnată în privirea Cestiunei Orientului, combinăm cele din urmă noutăți asupra acestui subiect cuprinse de ziarele bucureștene sosite aseară. D. Bülow, reprezentantele ministrului de externe, răspunzând în ședința de 7 noiemvrie Reichstagului la interpelațiunea relativă la evenimentele din Orient făcută de deputatul Jörg *, a declarat că, în privința cestiunilor pendinte, guvernul german se află în neputință a da lămuriri categorice în ședința publică.
„Dealtminterea, încheie d. Bülow, politica împăratului Wilhelm respinge orice amestec în afacerile străine și evenimentele de până astăzi petrecute în Turcia n-au atins nici direct nici indirect interesele Germaniei. Politica germană față cu puterile se bazează pe stima și încrederea reciprocă“.
În ședința de 7 noiemvrie a parlamentului austriac deputații Wosniak și Faudek, interpelând guvernul, au pledat pentru politica slavă. Cel din urmă, între altele, s-a pronunțat pentru modificarea politicei interioare a monarhiei. „Mare parte a armatei austro-maghiare o constituie slavii, prin urmare monarhia trebuie să se razime pe slavi“.
Guvernul nu va răspunde la interpelațiuni, deoarece, în aceste momente, nu se așteaptă nici o schimbare în politica esterioară.
Puterile au numit încă de sâmbătă pe deputații lor pentru stabilirea liniei de demarcațiune între armata turcă și sârbă. Aceștia și-au și terminat planul, pe care-l vor esecuta astăzi la fața locului, în Serbia.
După știrile din urmă, căile ferate ale Rusiei au reînceput transportarea cerealelor. Pe de altă parte însă s-au dat ordine precise ca la fiecare stațiune să fie gata pentru verice moment câte o mie vase de bucătărie pentru trebuința soldaților.
Din Belgrad se vestește că „comisiunea Scupcinei a invitat pe guvern ca în cel mai scurt timp să cumpere 60.000 puști pentru miliția națională și mai multe baterii de tunuri Krupp de calibrul cel mai greu. Pentru acest scop guvernul va întrebuința orice mijloace“.
În Constantinopole s-a ținut „zilele acestea mai multe consilii de miniștrii estraordinare și mai multe conferințe ale ambasadorilor. Rusia este în momentul de față ocupată cu pregătirea proiectului pentru condițiunele de pace, pe baza propunerilor engleze.
Atașații militari ai Franciei, Austro-Ungariei și Rusiei au să meargă în curând la câmpul de răzbel pentru fixarea liniei de demarcație“.
D. dr. Iulius Jung, docent privat la universitatea Innsbruck, a publicat în ediție separată opul său, „Asupra începuturilor românilor, studiu critic-etnografic, Viena 1876“. În antiteză cu cunoscutul Rösler care, luându-se după două șiruri din Flavius Vopiscus, susținea că toți colonii romani trecuseră Dunărea în Moesia și că Dacia Traiană a fost reocupată de români abia în secolul al 12-lea, d-nu Jung raționează după analogia mutării altor popoare și susține continuitatea și stăruirea românilor pe pământul Daciei Traiane. Fiindcă adevărul e unul ca și linia dreaptă între două puncte, pe când părerile neadevărate ca și liniile strâmbe sunt nesfârșit de multe, de aceea găsim cu multă satisfacere că monografia d-lui Jung dezvoltă un șir de idei aproape identic cu scrierea d-lui Xenopol asupra teoriei lui Rösler (vezi „Convorbiri literare“ a. IX, pg. 159 și 220)