Din periodice/Din Curierul de Iași, iulie-august 1876

Jump to navigation Jump to search
Din Curierul de Iași, mai-iunie 1876 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Curierul de Iași, iulie-august 1876
Din Curierul de Iași, septembrie-octombrie 1876


AUSTRO-UNGARIA
[2 iulie 1876]

În 26 iunie (8 iulie) a avut loc întâlnirea împăratului Austriei cu împăratul Rusiei la Reichstadt, lângă Rodenvach în Boemia. Amândoi împărații a fost însoțiți de cătră cancelarii lor, contele Andrassy și principele Gorciacoff. Împărații au avut o conferință care a durat o oară. Ce se va fi hotărât în acea conferența rămâne deocamdată necunoscut publicului mare. Destul numai că împăratul Austriei, cu ocazia primirei ce i-au făcut-o reprezentanța comunală a orașului Aussig, au pronunțat următoarele cuvinte: „Mă 'ntorc bucuros și foarte mulțămit și pot liniști pe domni“. Unele foi oficioase par a vedea într-această asigurare că puterile au hotărât a lăsa ca lucrurile în Orient să se dezvoalte în deplină libertate, iar amestecul lor eventual să aibă de scop ajutorarea statelor creștine existente și a acelora cari s-ar forma. Astfel ele zic că Herzegovina ar fi să se cedeze Muntenegrului, Bosnia Serbiei, iar Bulgaria ar forma un regat de sine stătătoriu, stăpânit de viitoriul rege Vladimir, un mare duce din casa imperială a Rusiei. Toate acestea nu se pot comunica decât sub rezerva cuvenită și pot fi fantazii jurnalistice, ca multe altele. Deocamdată simpatiile guvernului austro-ungar nu par a încuraja mult entuziasmul slavilor din sudul Ungariei. Arestarea d-rului Svietozar Miletici, capul partidei sârbești din Ungaria, a produs o mare mișcare în omladiniști. Miletici au fost condus sub escortă la Pesta, pentru a fi tras înaintea justiției și nu pentru delict de presă — după cum se credea — ci pentru crimă de înaltă trădare. Deși locuința răcoroasă care i s-a pus la dispoziție este destul de confortabilă, totuși îi este oprit de a corespunde cu cineva fie verbal, fie în scris, are însă voie să citească jurnale și să scrie metafizică. Prin urmare, deși numiții împărați s-au sărutat de trei ori la întâlnire și de trei ori la despărțire, asta totuși nu oprește sentimentele.


RĂZBOIUL ORIENTAL
[2 iulie 1876]

Depeșele de pe câmpul războiului sunt și acuma contrazicătoare, cele de sorginte sârbească înregistrează numai victoriile sârbilor, cele din sorginte turcească numai victorii turcești. După cât vedem însă sârbii se află pretutindene pe pământul turcesc (afară de Zajțar), trupele turcești nicăieri pe pământ sârbesc. Din asta nu se pot deduce victorii sârbești, dar cel puțin atâta că amândouă puterile beligerante se freacă întruna, dar își mănțin pozițiile. Mai jos vom reproduce cele mai nouă telegrame ale ziarelor din București, iar cititorul le va sorta în trei părți, după cum am însemnat în n-rii trecuți, mișcările armatei de pe Ibar sub generalul (cehesc) Zach, al armatei de pe Morava sub generalul (rusesc) Cernaieff, în fine a armatei de pe Drina sub Ranko Alimpici. Despre cea dentâi notăm știrea că ar fi ocupat orașul Ak-Palanka, despre a doua că ar fi ocupat Bielina, despre armia lui Zach în fine că, trecând pe la Isvor, în Turcia, au avut o luptă care a durat 5 ore, că turcii n-au putut fi dizlocați și că trupele de amândouă părțile și-au păstrat pozițiile. În fine, trupa comandată de Ciolac Antici, intrând în Turcia pe la Rașga, ar fi învins trupele turcești contrarie, cari s-au retras în orașul Novi Bazar, lăsând astfel o mare parte a pașalâcului cu același nume în stăpânirea trupei sârbești.

Constantinopole, 8 iulie. Trupele sârbești atăcând anteguarda turcească, lângă Belgrajik între Niș și Vidin, au fost respinse, lăsând 100 morți. Turcii se concentrează pentru o acțiune otărâtoare. Se asigură că softalele, după a lor cerere, vor fi armate și trimise la răzbel.

Belgrad, 9 iulie (oficială) — Al patrulea atac al turcilor asupra pasului Zaițar a fost respins cu mari pierderi: trupele sârbești au trecut fruntaria aproape de Negotin ș-au atacat pe turci în coaste; de cealaltă parte a Vidinului, armata sârbă a trecut peste râul Timok ș-a intrat pe teritoriul turcesc.

Belgrad, 9 iulie (oficial) — Sârbii au luat lângă Novavaroși două redute, însă au fost nevoiți să le părăsească în urma marilor întăriri ce a primit inimicul, care a tăbărit în față cu Novavaroși.

Novibazar e înconjurat de sârbi. Trupele sârbești au trecut râul Iabor pe lângă Iaringe, au luat cu asalt întăririle turcilor, luându-le și vitele și proviziunile.

Sârbii amenință Mitrovița, ultima stațiune a drumului de fier ce merge la Salonic.

Reproducând aceste depeșe după „Telegraful“ aducem aminte cetitorilor noștri despre cele notate în no. 68 al Curierului asupra poziției strategice a trupelor sârbești. Mai toate mișcările relatate prin depeșele de mai sus se petrec pe lângă frontierele de nord-vest ale Serbiei și sunt executate de divizia comandată de generalul Zach. Deci pe la marginele de nord-vest au trecut sârbii la patru puncte în țara turcească, și anume: a Nova-varoș arhimandritul Dușici cu corpul său de voluntari, care se vede c-a înaintat victorios dar în urmă a fost nevoit să se retragă, la Isvor generalul Zach, care însă a fost respins în pozițiile sale de mai înainte, la Novi-Bazar căpitanul Ciolac Antici, care s-a oprit înaintea întăriturilor orașului Novi-Bazar, în fine pe la Iarinie a trecut căpitanul Ilici, care atacă Mitrovița, stație din urmă a drumului de fier spre Salonic, încât garnizona din Salonic a fost grabnic chemată în ajutorul turcilor de lângă Mitrovița. După depeșe din Belgrad sârbii ar fi învins pretutindeni afară de punctul Isvor.


MEDALIA BENE-MERENTI
[2 iulie 1876]

Medalia Bene-Merenti cl. I s-au acordat prin decret domnesc No. 1.109 d-lor Timotei Cipariu, canonic prepozit al Sf. Mitropolii din Blaș, G. Bariț, membru al Societății Academice, și I.C. Maxim, profesor. Părintele canonic Cipariu este autorul multor scrieri cunoscute, din care cităm numa vro câteva din memorie: Gramatica (etimologică) a limbei românești; Analectele literare, reproducere diplomatică de modele de limbă din secolii trecuți; o culegere de documente privitoare la istoria bisericei române din Transilvania (atingătoare mai cu samă de mitropolia Albei-Iulii); o istorie bisericească; Organul luminării (foaie politică dar în mare parte și literară); „Archivul“ culegere de documente istorice. O traducere a compendiului de filozofie de W. Krug (3 volume), un manual de metrică și versificație, o gramatică latină pentru licee, disertații istorice ținute la adunările generale ale Asociațiunei Transilvane ș.a. — D-nul Gheorghe Bariț a înființat cea dentâi foaie politică peste Carpați, „Gazeta Transilvaniei“, și cea dentâi foaie literară, „Foaia pentru minte, inimă și literatură“. Afară de aceea a compus în companie cu Munteanu un dicționar germano-român și a revăzut (și editat poate) dicționarul româno-german a lui Polizo; apoi mai este, dacă nu ne înșelăm, autorul mai multor cărți didactice pentru școalele primare. Mult mai puțin cunoscut, poate și mai puțin însemnat, este d. I.C. Maxim.


ÎMPĂRȚIREA PREMIILOR
[2 iulie 1876]

Împărțirea premiilor la Institutul Academic s-a făcut, după cum anunțasem în numărul trecut, duminică în 27 iunie. Pe la oara 1 a început esamenul de muzică, care a ținut până după 2 oare. Publicul, foarte numeros, în care multe dame, a rămas pe deplin mulțămit de succesul elevilor. Două coruri, unul la început și altul la sfârșit, au fost cu deosebire gustate și aplaudate. În urmă d. director al cursului superior, Șt. Vârgolici, a rostit un discurs în care, făcând pe scurt istoricul înființării Institutului Academic, a arătat cum această școală, care răspundea unei trebuinți neapărat simțite în societatea noastră, a mers de la început tot progresând, mulțămită pe de o parte zelului neobosit al asociaților și a corpului didactic, iar pe de alta încurajării ce i-a venit de pretutindenea. Înființat la 1866, Institutul Academic intră acum în al 11-lea an al esistenței sale, dată pe care consiliul de administrație o va consacra printr-o sărbare ce se va face la deschiderea anului școlar viitor 1876 — 77 (la 8 septemvrie). A doua parte, cea mai întinsă a discursului ținut de d. Vârgolici, s-a adresat întreagă elevilor, celor buni pentru a-i felicita pentru izbânda lor și a-i încuraja pe viitor, celor slabi și nepăsători, pentru a deștepta ambiția în inima lor, puindu-le înainte spectacolul camarazilor lor încoronați și premiați și arătându-le cât e de prețios acest timp al copilăriei și al tinereței, a căruia pierdere nu se poate cu nimica înlocui. — După sfârșirea discursului s-a făcut cetirea premiaților și a promovaților, în sunetul muzicei militare.


ȘCOALA TEHNICĂ DIN IAȘI
[2 iulie 1876]

Examenele teoretice și practice la școala tecnică din Iași au avut loc în zilele anunțate prin n-rul 69 al Curierului. La examenul practic, elevii au pus mașinele în mișcare și au executat lucrări de strugărie și fierărie înaintea ochilor persoanelor cari asistau. Cu această ocazie am putut constata cu plăcere că nu aversiunea naturală, nu lipsa de talent îi face pe români să nu se ocupe cu lucrări industriale, oricât de grele, ci împrejurările economice în care trăiesc și mai ales concurența omorâtoare a statelor vecine, cari pe lângă avantagiul capitalielor mari mai au și pe acela că-și procură adesa materiile brute pe loc, pe când noi ni procurăm fierul din Siberia, de ex. Am văzut espuse mai multe teascuri pentru tescuit vinul, de o soliditate rară, șurubul gros de fier al unui asemenea teasc se lucra înaintea ochilor noștri. Un alt elev a lucrat dintr-o singură bucată un păhăruț de lemn sus și jos larg iar la mijloc subțiet, la mijloc însă avea un inel de lemn cu totul liber, deși nu destul de larg pentru ca să se poată scoate pe vro parte a păhăruțului. Acest inel era lucrat din aceeași bucată cu păharul întreg.

Se știe că la inspecțiile făcute în trecut de către înalții funcționari ai statului, aceștia au fost satisfăcuți de progresele școalei. Aceste rezultate bune datorindu-se în mare parte d-lui director, credem a face un serviciu lectorilor făcându-li cunoscute unele antecedente din viața sa. Directorul d. Gheorghe Constantinescu au absolvit la a. 1851 școala de arte și de agricultură din București. La un concurs ținut în 1859 ieșind cel dintâi, au fost trimis în Belgia la școala din Haine-Saint Pierre; la 1861 au fost strămutat la Paris, unde și-au terminat studiile la conservatorul imperial de arte și meserii, în care a fost unicul român ce în anii 1863 și 1864 a fost medaliat ca premiant al doilea. În timpul studiului a lucrat în fabrica d-lui I.F. Cail & Comp., unde, construind o mașină locomobilă în miniatură, a trimis-o guvernului român, pentru care la 1864 a fost premiat cu medalia de argint și o recompensă bănească. Ieșind de la Cail, a fost în Bretania la fabrica Jean Bodin, unde nouă luni au condus singur acele ateliere. La 1864 în octombrie, întorcându-se în țară, guvernul l-a numit șef al atelierelor de la școala de agricultură de la Panteleimon; în fine la 1867 a fost numit director al școalei tecnice din Iași. La întrebarea noastră de ce lucrările examenului nu sunt conduse de director chiar ni s-a răspuns că de câtăva vreme el este suspendat din serviciu.


MOBILIZARE ÎN AUSTRO-UNGARIA
[2 iulie 1876]

Telegraful român (din Sibiu) aduce știrea că ministeriul de răzbel al Austro-Ungariei a avizat prin ordin pe ofițerii activi, pe cei de rezervă și pe cei milițieni (honvezi) ca fiecare din ei să-și întregească armatura. Afară de armatura obicinuită, fiecare ofițer trebuie să-și mai procure un revolver „Gasser“ atârnat de o curea, o cartușieră cu 40 cartușe, un portofoliu de lac negru, o ploscă de câmp, o traistă neagră pentru pachete, un cufăr de 75 centimetri lungime cu numele proprietarului, diviziei, regimentului și companiei respective. Afară de acestea fiecare comandant de companie trebuie să mai aibă și câte-o ocheană. Trei regimente de cavalerie, întregite până la 18 escadroane, și 11 regimente de infanterie vor fi îndreptate spre Biserica Albă, Mitroviț și Semlin (granița militară spre Serbia). Din milițiile austriace (Landwehr) se vor forma regimente aparte. Toate regimentele din Pesta au primit ordin să fie gata de plecare. Ministrul de război unguresc (al apărărei țărei, cum îi zic) a comunicat autorităților conspect despre conscrierea cailor pe a. 1875, ordonând ca în caz de mobilizare autoritățile să ieie în primire acei cai. Conform celor de mai sus, magistratul (primăria din Sibiu) a dispus ca, în termin de 48 oare de la data sosirei eventuale a acelui ordin, oamenii să fie gata de a presta 99 la sută din caii de trăsură, 36% din cei de călărie și 10% din cei de cotingărie. Măsura aceasta are nevoie de o esplicare, cel puțin pentru țara noastră: ministeriul de război în Austro-Ungaria are se vede o listă de toți caii buni pentru armată și, în vreme de război, îi recrutează ca și pe oameni, plătind se 'nțelege prețurile lor. În orice caz însă un om costă în Austro-Ungaria mai puțin decât un cal.


[2 iulie 1876]

Pe câtă vreme credeam că Apărătoriul legii din parte 'și sau vreun contribuabil comunal au atacat Tipografia națională, ne credeam datori a reflecta acuzările aduse. Fiindcă însă contribuabilul comunal se descopere a fi d. Herșcu Goldner, care în 7 ½ coloane ale mult ospitalierului Apărător al legii întâmpină notița noastră, credem a putea abstrage cu totul de la o polemică cu renumitul autor al scrisorii către d-rul Tausig. Declarăm că interesul patologic ce ni-l poate inspira nu merge până acolo încât să continuăm cu d-sa o polemică cu totul de prisos.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[4 iulie 1876]

Din Berlin se vestește că în cercurile bine informate de acolo părerea despre Cernaieff și operațiile sale nu este tocmai favorabilă, se crede chiar că divizia sa ar fi tăiată de restul armatei sârbești. Deși poate această veste este cam exagerată, sigur pare a fi însă că sârbii, atăcând lagărul de la Niș, au fost respinși cu pierderi însemnate și că ocuparea întăriturilor de la Babina-Glava nu compensează pierderile de acum. În 29 iunie/11 iulie au avut loc această ciocnire, care au început cu victorioasa înaintare a trupelor sârbești și cu retragerea pe toate liniile a acelor turcești. Poziția sârbilor era mai avantagioasă întru atâta întru cât ei cu câteva zile mai înainte bătuseră trupele iregulare turcești și izolaseră lagărul de la Niș. Atăcându-l acuma, fură primiți de salve foarte bine îndreptate și de focurile tunurilor, încât un regiment (compus din români din Serbia) care ocupa linia primă a luptei au aruncat armele, iar trâmbițașul, dând semnal de retragere, acesta fu repetat de toți trâmbițașii celor douăsprezece batalioane angajate, încât toți o rupseră de fugă. Cu toate acestea turcii nu folosiră îndestul avantajele câștigate prin această încurcătură și pierderile sârbilor sunt relativ mici. Ieșiți din bătaia puștei, regimentul românesc fu încongiurat și dus la Deligrad și Alexinaț, unde un consiliu de război, convocat grabnic, au hotărât zecimarea regimentului. Principele a grațiat pe mulți din cei osândiți (deși după lege nu are în asemenea cazuri dreptul de grație) însă cu condiția că la bătăliile viitoare cei grațiați să steie în linia întâia de luptă. Totuși șasezeci de oameni din acest regiment fură împușcați la Deligrad, iar restul regimentului, companie cu companie, a fost încorporat celorlalte regimente de linie.

Depeșe vestesc că turcii au părăsit cu totul malul drept al Drinei, încât trupele sârbești ajungecu recunoașterile până la Vidin. Din Constantinopole se vestește asemenea că, până ce turcii vor fi adunat destule trupe, se vor mărgini numai la defensivă. Altfel guvernorul Bosniei anunța populațiile de sub administrația sa că sârbii ar fi fost bătuți, oriunde au fost agresivi, la Vidin, Nissa, Sibnița, Novi-Bazar, Visegrad și Bielina și ar fi pierdut mulți oameni și mult material de război. Iar guvernorul pașalâcului Novi-Bazar vestește că sârbii, în număr de 4000, la încercarea de a lua tortul Eske-Kilici, ar fi fost respinși, pierzând 400 de oameni. La Visegrad au fost angajați 3000 sârbi și bătălia să fi fost foarte sângeroasă.

Din cauzele acestea opinia publică în Serbia este foarte deprimată. Se zice că al treilea rând de rezerviști refuză de a merge la război și că este o convingere generală că sârbii, chiar învingând, puțin folos ar câștiga pentru patria lor, pentru că s-ar fi luptat indirect sau pentru Muntenegro, sau pentru interesele Rusiei. Notăm însă că aceste știri le aducem după Neue Freie Presse, care e inamică mișcărilor slave.

Corpul principal al muntenegrenilor, comandat de principele Nichita, au stat mai multă vreme în nelucrare la Graliovo, acuma însă asemenea pare a deveni agresiv. Acuma armia principală e la Kernița, din districtul Gațko, unde a ocupat forturile mici de la Gațko, care în vremea insurecțiunei îi serveau lui Mukhtar Pașa pentru a înlesni aprovizionarea cetății Niksici. O altă colonă de muntenegreni au ocupat Iarinic pentru a rupe linia de comunicație a turcilor cu Ragusa. Toate aceste mișcări muntenegrenii le-au făcut mai fără luptă. Înainte de câteva zile voievodul Pavlovici, brigadirul Boscovici și căpitanii Mustici, Vucalovici, Milecevici și arhimandritul Petrovici au ocupat cu 6000 muntenegrini cetatea Klek, iar principele Nikita se îndreptează spre Mostar. Ciocnirile întâmplate la Kernița și la Podgorița au fost puțin favorabile pentru turci.

Admiralul englez Drummond, care staționează cu flota în Besica-Bai, cercetează hârtiile tuturor corăbielor ce trec prin Dardanele, spre a vedea dacă nu transportă arme și muniții pentru insurgenți.


AUSTRO-UNGARIA
[4 iulie 1876]

Conferența de la Reichstadt au avut se înțelege de obiect Cestiunea Orientală și au dat naștere următoarelor hotărâri (anunțate în foi oficioase). Oricare ar fi succesul războiului, Austria și Rusia vor recunoaște deocamdată status-quo teritorial, în caz însă dacă toate puterile semnatoare tractatului de Paris s-ar învoi la o modificare al acestui status-quo, Austria nu se va opune.

În privirea arestărei d-rului Miletici, urmată în urma avizului judecătoriei din Becicherec, autoritatea judecătorească din Pesta au făcut întrebare ministrului prezident al Ungariei dacă d-rul se poate urmări, fiind deputat și bucurându-se de prerogativa imunității reprezentanților națiunei. La acestea ministrul-prezident a răspuns că imunitatea trebuie mănținută, dar marginile ei, nefiind fixate prin nici o lege spețială și d-rul stând sub acuzația c-ar fi turburat pacea internă și externă a țării, ministrul se vede silit a lua pe răspunderea sa această violare a imunității și că va raporta cazul Parlamentului, care va hotărî dacă imunitatea trebuie pronunțată și urmărirea suspensă sau dacă d-rul Miletici rămâne a se urmări mai departe.


TEATRU DE VARĂ
[4 iulie 1876]

Actorii tineri ai Teatrului național au rădicat în grădina cafenelei Chateau aux fleurs o scenă mică, pe care executează cu mult succes mici piese într-un act și canțonete, înaintea unui public adesea foarte numeros. Piesele sunt în genere bine alese. D-nii Manolescu, Ionescu, Arceleanu și Alexandrescu au fiecare câte un teren deosebit de comică, pe care câteodată ce-i drept îl părăsesc, dar în genere ei reprezentează roluri cari convin mai bine talentului lor. Aceasta ar trebui s-o urmeze întotdeauna, și atunci teatrul românesc ar sta foarte bine. Constatăm cu plăcere că acești tineri, cu totul în antiteză cu vechii rutinari ai teatrului nostru, vorbesc natural, au ceea ce se numește l'art de causer, ceea ce în vremi trecute, afară de Millo, n-o mai avea mai nimenea. Și iată de ce. Teatrul românesc au avut în trecut drept model teatrul francez. Actorii francezi au acea pronunție nazală, acele prelungiri a sfârșitului cuvintelor care rezultă din împrejurarea că limba franceză nu are alt accent decât numai pe ultima silabă. De acolo actorii noștri deprinsese a cânta ultima silabă a cuvintelor românești, încât auzeai următoarele intonații: „Ei bine, domnuleee!“ „D-zeul me e e u“ ș.a., pe când urechea românească cunoaște îndată că tonul vorbirei în esclamația dentâi cade pe bi (în bine), în a doua pe ze (în Dumnezeul). Din această pronunție rutinată a mai rămas câteva urme la d. Ionescu. A doua observație însemnată ce am făcut-o e că tinerii noștri au început a caracteriza sau, cum se zice în limbagiul teatrului, a „crea rolurile“. În piesa „Doi amploiați într-o păreche de ciubote“ d-nul Alexandrescu a caracterizat în mod măiestru pe „Sfâșiuță“ și cu greu s-ar găsi actor care să joace mai bine acel rol. Afară de aceea d-l Alexandrescu are glas puternic și o dicțiune foarte naturală în cântec, ceea ce se găsește rar. D. Manolescu are o voce simpatică în rolurile sale de servitor naiv și un joc de scenă foarte bogat și variat (precum în „Ordinul este de a sforăi“ și în „Cei doi surzi“). Noi îl cunoaștem din parodiarea d-lui Pascaly, a cărui pronunție greșită și exagerări scenice d. Manolescu le-a reprodus cu atâta succes în „Năbădăile dramatice“.

Într-adevăr ne bucurăm mult văzând un început de emancipare de nefasta influință franceză, cu toate ideile ei pe dos despre clasicism, cu mișcarea ei pe catalici, cu vorba afectată și pronunția falșă. Reîntoarcerea la natură și la pronunția firească și 'mbărbătată a limbei românești ni pare un succes foarte însemnat, oricât de nensemnat ar părea unor ochi mai puțin pătrunzători. Astfel vedem accentuându-se „îndreptățirea farsei“, căci o farsă poate fi clasică chiar, ceea ce un francez n-ar admite niciodată. De aceea farsele lui Molière sunt clasice, pe când dramele lui Racine și Corneille, și cum se mai numesc acei iluștri mergători pe catalici, nu sunt de fel clasice, ci niște imitații slabe și greșite ale tragediei antice. Molière n-au avut un alt profesor decât natura, de aceea e clasic în farsele sale chiar.

De aceea adăugăm un sfat care, urmat fiind, credem c-ar avea consecințe bune atât pentru tinerii noștri, cât și pentru teatru în genere. D-nia lor ar trebui să-și procure repertoriul vechial teatrului românesc (de ex. repertoriul lui Millo) și, studiindu-l împreună, să-și creeze un capital de roluri și de piese cu care în urmă ușor ar putea să cucerească scena și s-o curețe de florile exotice și de senzație ale teatrului francez modern. Ar trebui culese vechile traduceri din Molière, Kotzebue, Goldoni și reintrodus acel repertoriu cu limbă sănătoasă, nepretențios și de atât efect.


DARE DE SAMĂ DESPRE MIȘCAREA LITERARĂ A ROMÂNILOR ÎN ANUL 1819
[4 iulie 1876]

Avem înaintea noastră un volum dintr-un fel de revistă românească, din a. 1820, numită „Biblioteca“.

Acest mănunchi conține sub titlul „izvodul cărților“ o dare de samă despre mișcarea spirituală a românilor în anul 1819.

Reproducem următoarele:


Cei ce din dragostea cea negrăită și din râvna cea fără de asemănare cătră folosul și luminare a naționului românesc nu au întârziat a tălmăci și tipări cărți folositoare în limba acestui națion, în anul trecut:
Preacinstitul părinte protopop Petru Maior de Dicio Sânmărtin, crăiesc revizor, au dat la lumină Telemachu, tălmăcit din limba italienească, cum și Orthografia română, de sine făcută, întru care învață cum are a se scrie românește cu strămoșeștele slove latine. La aceste au adaos un Dialog pentru începutul limbei românești, întru care vădește că, limba românească, e mai veche nu numai decât cea frâncească și spaniolească, ci și decât cea italienească de acum; ba și decât cea latină, ce iaste în cărți și cumcă aceasta din limba românească, ce o vorbea poporul român cel vechi au luat începutul său.
Preacinstitul și cucernicul ieromonah Efrosin Dimitrie Poteca, învățătoriu școalelor domnești, au dat la lumină „Mai înainte gătire spre cunoștința de D-zeu“, ce cu aurite cuvinte grăiește adevărul întru înaintea cuvântării (?) tălmăcită, din limba grecească.
Mult prea învățatul și de bun neam născutul marele postelnic Alexandru Beldiman au dat la lumină tragedia lui Orest în stihuri și Moartea lui Avel, tălmăcită din limba franțozească, cum și pre Omer îl are tălmăcit și preste scurtă vreme îl va da la lumină, cum și pe Numa Pompilie.
Onoratul dumnealui Naum Petrovici, care — perțeptor la mărita deputăție a fundusului școalelor românești, sârbești și grecești — au dat la lumina Methodica și Pedagogia din limba nemțească; carele și acum se gată a da mai multe alte cărți folositoare la tipari.
Cinstitul și cu adevărat cultivirei românești râvnitoriu dumnealui Nicola Nicolau au dat la lumină Plutarch nou în 2 părți tălmăcit din limba nemțească etc. Cinstitul cleric Vasilie Ghergheli de Ciocotici au dat la lumină o carte chemată Omul de lume.


Între „mult prea învățații și de bun neam născuții“ boieri moldoveni care se ocupă cu literatura și traduc cărți în românește, dar nu tipăriseră nimica în anul 1819, se citează marele vornic Mihai Murza, marele vornic Constantin Conachi, marele spătar Iordachi Bălușcă, marele vornic Șerban Negel; iar între protectorii literaturii românești se citează caminariul Enache Dann, Mihail Grigorie Suțu V V., mitropolitul Veniamin Gherasim, episcop de Roman.

În Valahia: Alexandru Suțu V V. și mitropolitul Dionisie. Afară de aceea se notează cumcă, pentru „folosul de obște“, mitropolitul a trimis în Italia pe părintele Efrosin Poteca cu alți trei tineri români „ca să învețe cele mai multe învățături, întorcându-se să dea rodul cel mai bun patriei. — Ba și școale mari naționale românești s-au făcut, întru care se învață: Cuvântarea de D-zeu1, filozofia, retorica, metodica, poezia și altele“. Pentru înfrumusețarea cântărilor bisericești și lesnirea meșteșugirei acestor cântări s-au trimis la Buda dascălii românești de muzică Macarie Ieromonahul și Nil Nicolae Poponea, ca să tipărească într-o tipografie de acolo cărțile de muzică alcătuite de ei în limba românească. — Un boier, anume Gheorghe Oprian, dă un leu la sută din tot venitul său pentru tipărirea cărților.

Ciudat rol joacă în această dezvoltare „românii din Makedonia, ce lăcuiesc sub stăpânirea crăimei Ungariei“. Deși n-au fost dedați a citi românește, totuși cumpără cărți sau ajută la tipărirea lor. Ei își aduc în biserica din Pesta un preot român din Banat, care asemenea e trăducător de cărți, căci se zice că el va publica un op intitulat Teofron. Tot de români macedoneni, între care se află și „filozofi întregi“ se numără prea învățatul Dimitrie Darvar (din Viena) „carele mai multe cărți au dat la lumină în limba grecească“. Emanoil Ghica de Dejanfalva (tot român) ajută tipărirea unui lexicon sârbesc. Simeon Gheorghe Sina cumpără cărți românești pe sama tinerimei din satele sale. Constantin Ghica, Zenobie Pop, în fine Mihail Boiagi (cunoscutul autor al gramaticei macedoromâne) care scrie o carte numită „Lumea închipuită“ (Orbis pictus). Ar fi interesant de-a se ști dacă Boiagi n-a scris cumva această carte în dialectul macedonean chiar. Teodor Tyrca dă 5000 fl. ajutori pentru tipărirea lexiconului sârbesc. Tot între macedoromâni se găsesc oameni care întrețin tineri români cu „hrană, îmbrăcăminte și ajutorință“ la școalele superioare din Pesta. Ei sunt frați și se numesc Atanasie și Constantin Grabovschi. Cel puțin 50 de familii macedoromâne se văd interesându-se de dezvoltarea culturei românești.


1. Teologia


[4 iulie 1876]

Bătrânii noștri erau practici și pricepeau administrație, finanțe și economie politică, așa precum un gospodar bun pricepe administrarea moșiei sale. Iar franțujii noștri, cari de la 1848 încoace au luat avânt, sunt peste tot târzii la minte, cu toată învățătura teoretică și fineța advocățească pe cari și-au câștigat-o frizându-se doi trei ani prin Paris. Ca dovadă despre modul cum trebuie să fi administrat bătrânii, publicăm mai la vale o dare de samă statistică asupra mișcărei populației și a stării producerei agricole în anii 1837, 38 și 39 în Țara Românească. Înmulțirea regulată a claselor muncitoare, bunăstarea casei statului și a celor comunale, statul culturei vitelor și pământului sunt atâtea dovezi că pentru a conduce economia generală a unui popor mai trebuiește încă ceva, deosebit de cărți franțuzești și dicționare enciclopedice, adică judecată sănătoasă, cunoașterea dreptei proporții între mijloacele întrebuințate și scopul urmărit. Oricari ar fi scopurile urmărite de clasa cultă a unui popor, ele sunt rele și de nimic dacă nu ecuivalează sacrificiile aduse pentru realizarea lor, și constatăm că mulțimea semidocților și cârciocarilor pe cari i-a produs sacrificiile stoarse populațiilor rurale, nenumărata plebe a scribilor netrebnici, nu compensază defel sărăcirea și mortalitatea poporului nostru. Dar la ce să mai vorbim noi, când cifrele vorbesc clar, când ele ni arată deosebirea între noi, cum suntem (mai fără deosebire), și cum erau ei.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[7 iulie 1876]

Un corespondent al ziarului „Pesther Lloyd“ care vizitează în prezent Serbia spune că aproape a șasa parte a locuitorilor, și anume 127.545, sânt români și că locuiesc în partea răsăriteană a țării. Lor nu li e permis a avea școale, ba nici în biserică nu e permisă liturgia în românește. În armata a treia, condusă de generalul Leșianin, și care-și are razimul său în întăriturile de la Zaițar, se află cei mai mulți români, cari pari a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi. A da vine pe români la pierderi și a pune învingerile numai în socoteala sârbilor ni se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de preste Dunăre. Desele agresiuni și desele respingeri ale corpului Leșianin din partea lui Osman Pașa au drept rezultat împușcarea a patru ostași români; bătaia ce o capătă renumitul Cernaieff la Niș are acelaș rezultat: zecimarea unui regiment românesc. Într-adevăr multă cauză de a se 'nsufleți pentru gloria sârbească n-or fi având românii. Cea mai nouă agresiune a lui Leșeanin pe la Veliki-Izvor a fost asemenea respinsă peste Timok, și Osman Pașa ar fi intrat în Serbia dacă n-ar avea ordin espres de la Constantinopole de a se ține numai în defensivă. Mai norocite par operațiile Muntenegrului. Prin bătălia de la Lipnic să fi câștigat întregul tăpșan al districtului Gațko. Ceea ce rămâne neesplicabil este însă atitudinea Muntenegrului față cu Serbia. Foaia oficilă a principatului mic, „Glas Cernogorca“, arată că nu există nici o solidaritate între Serbia și Muntenegru și că acesta nu poate încheia tractate cu Serbia, care are relații cu totul speciale cu Poarta, de la care nu se poate face cu totul abstracțiune. Deși foaia dorește succes armelor sârbești, declară totuși că Muntenegrul se luptă pe socoteală proprie. — O parte a trupelor egiptene a sosit în Constantinopole. Altă parte se va transporta cu drumul de fier de la Salonic la Mitrovița.


FRANȚA
[7 iulie 1876]

O deputațiune a consistorului evreiesc din Franța au dat în 8 iulie o petițiune ministrului de externe, ducelui Décazes, prin care se cere ca guvernul francez să nu încheie cu România convențiune comercială până ce evreii indigeni nu vor căpăta drepturi egale cu românii. Lasciate ogni speranza!


ECONOMIA NAȚIONALĂ ȘI D. A. VLĂDESCU
Doctor în drept, doctor în medicină
[7 iulie 1876]

Acest domn, doctor în medicină, doctor în drept, a publicat mai zilele trecute o cărțulie intitulată „Cauzele crizei financiare în România“, în care dezvoltă o nemaipomenită bogăție de planuri teoretice și istorii pe apă, care vor face plăcere tuturor comis-voiajorilor însărcinați cu vânzare de indigo, fie 'n Spania, fie la poluri.

O probă din această prețioasă operă nu strică:

România ocupă pe continent o pozițiune strategică naturală. Ea este protegiată în lungul ei pe de o parte de seria munților carpații, santinela fidelă, de veacuri, a poporului român, pe de alta de râul dunărea, bariera nestrămutată a naționalităței noastre. Acest șir de munți și această albie a dunări fac din statul român o fortereță naturală, contra căria s-au sfărâmat în trecut, deseori, armatele inimicilor noștri.

Ca situație geografică, România se învecinește: la nord și la vest cu Austro-Ungaria, la vest cu Rusia și cu Turcia și la sud cu Turcia.


O Vest al României, regiune infernală,
În care ruși și unguri cu turci amestecați
Pândesc să treacă Prutul, în oarde adunați,
De doctorul Vlădescu de n-ar avea sfială.


Săracul Ștefan Vodă! Crișu el, la răsărit avea tătari, la miazănoapte țara leșască, la apus Ardealul, la miazăzi Ungro-Vlahia. Acuma ce ar face când ar vedea la apus turci, ruși și unguri uniți, râvnind toți buluc asupra lui? Ce ar face? Ia, ar face, c-ar avea pe doftorul nostru, care știe să mute mările și țările de la apus la răsărit. Deodată te-ai pomeni numai cu Dunărea 'n vârful munților și cu pădurile de brad în albia Dunărei. Și iacă așa ar scrie Nistor Urechi: „La satul Stuhăria-lupului, ținutul Nicăiri, unde-i biserica într-un vârf de plop și Dunărea curge la deal, întâlnitu-s-au oștirea moldovinească cu urdii turcești, moschicești și ungurești și, dând război bărbătește de ambe părțile, mare mult s-au oștit până au biruit oastea moldovinească, iar limbele străine s-au ascuns toate într-o căpățână de sârb, pe care pan Vlădescul, biv-vel vraci Sadagorski o adusese din țara franțozească. Și astfel am biruit noi limbele străine cu mila Domnului, cu vitejia Vlădescului și cu norocul lui Ștefan Voevoda.“

I-așa ar scrie Nistor Urechi, bată-l norocul, ș-ar merge vestea Vlădescului nevoie-mare!

Păcat că-n vremea când domnea strălucita roadă Mușatin neamul Vlăduților și Drăganilor se 'ndeletnicea cu creșterea bostanilor în țara bolgărească.

Iară după noi, cronist rătăcit în veacul al nouăsprezecelea, cauzele crizei financiare sunt aceste:

1) Pentru că doctorul în medicină, doctorul în drept a uitat se vede a învăța acea ramură a filozofiei de stat care în limba vulgară se numește gramatică, pentru care pricină îl sfătuim să mai intre în clasa a doua a universității din Hârlău ca să studieze profunda teorie despre acordarea subiectului cu predicatul și adjectivelor și verbilor cu substantivele la cari se referă. Cumcă această prețioasă teorie îi lipsește dovedim prin următoarele citate:

Pag. 1: Este cinci ani de când …

Pag. 4: Vitele cornute discrește la noi… 1


1 … Susținem că ele discrește pentru că se face doctori.


Pag. 5: A doua condițiune sau putere producătoare pentru agricultură este vitele.

Pag. 6: A treia condițiune este băncile agricole.

Pag. 10: … Contra acelora care voiește să ni le hrăpească.

Pag. 11: Atâtea forți de producțiune cari se răsfrânge …

Ibidem: Popoarele civilizate antici ca și moderni.


O altă prețioasă regulă dincolo de sfera cunoștințelor d-rului este că numele proprii se scriu cu inițiale mari.

Iată-le:

Pag. 1: râul dunărea.

Ibidem: Seria munților carpații.

„Bariera nestrămutată a dunări.

Pag. 3: Rezbelul crimei (citește Crimeei) ș.a., ș.a.


Apoi d-rul să nu uite că nu-i destul ca un bulgăraș ori un grecușor să se frizeze trei ani în Paris pentru a se-ntoarce de acolo român neaoș. Ex.:

„Populația noastră agricolă a discrescut în cei din urmă“ cinci ani de uă manieră spăimântătoare“


2) A doua cauză a crizei financiare este că mulțime de oameni de teapa doctorului, cam târziori la minte, în loc să se ocupe cu lucruri folositoare, precum punerea în stare normală a ciubotelor vechi, revenirea asupra căilor acului de-a lungul pantalonilor sau eventual înlăturarea constipulațiunilor, din contra, pun la cale lumea toată, croiesc irigațiuni și scriu rețete pentru popoare întregi. Mulțimea acestor individe reformatoare ale universului trăiește toată direct sau indirect din sudoarea claselor pozitive, fără să li deie nici o compenzație prin măg…ulirile ei.

De aceea vom face un serviciu nației arătând adevăratul teren pe care d-rul este mare. Cu acest scop publicăm din nou următoarea mulțămită publică:


Târgoviște
Subsemnatul suferind de constipație, după o căutare de (8) zile cu medicamente, eram amenințat cu pierderea vieței. Din întâmplare d-nul doctor Alexandru I. Vlădescu, trecând prin acest oraș la băile Pucioasa, m-a reîntors la viață după o căutare de 4 zile. În urma unei aseminea grabnice însănătoșiri, vin a mărturisi în public că viața mea astăzi este dată din noii de d-nul Vlădescu, după o serioasă stăruință ce are în căutarea bolnavului, pe lângă medicamentele date; căruia-i esprim mulțumirile mele, păstrându-i eternă recunoștință.
C. CH.


REFLECTARE
[7 iulie 1876]

„Curierul intereselor generale“ în unul din numerele sale insinuă foii noastre voința de a apăra pe evrei. Abstrăgând cu totul de la confuzia de idei și de la reua credință, dezvoltate în notița respectivă, declarăm că nici apărăm, nici am apărat vreodată direct sau indirect pe evrei, ținta noastră este de a spune adevărul, pe care iată-l. La întrebarea dacă evreii pot pleda sau nu înaintea judecătorilor de pace, criteriul discuțiunei nu e nici legea advocaților, nici art. 7 din constituție, ci art. 18 din pr. civilă.

Legea avoc. e promulgată la 64, procedura la 75. Dacă autorul procedurei ar fi voit ca și înaintea judecătorilor de pace să pledeze numai avocați, ar fi zis: „Părțile se vor înfățoșa în persoană sau prin avocat“. Însă în realitate zice: „Părțile se vor înfățoșa în persoana sau prin vechil“. El evitează terminul de avocat, pe care-l cunoaște și pe care-l înscrie mai jos la art. 94, unde cere ca înaintea tribunalelor părțile să se înfățoșeze sau înșile sau prin avocați.

Intenția legiuitorului a fost de a nu sili pe justițiabili să cheltuiască cu avocați sume mai mari decât valoarea proceselor ce sunt de competența judecătorilor de pace. El întrebuințază deci cuvântul de vechil tocmai pentru că nu vrea să întrebuințeze cuvântul de avocat.

Curierul intereselor generale nu e tocmai tare în deosebirea terminilor.

La a doua întrebare: dacă evreii pot fi vechili? Trebuie să conceadă „Curierul intereselor generale“ că nici o lege nu-i oprește până acuma de la aceasta. Legea avocaților zice: nime nu poate fi avocat de nu e român sau naturalizat român; nu se zice însă nicăiri: nime nu poate fi vechil de nu e român sau naturalizat român.

Unii judecători au respins pe evrei sub cuvânt că, art. 7 din Const. împiedicându-i de a fi naturalizați, ei nu pot exercita avocatura, prin urmare nu pot nici să apere înaintea instanței de pace.

Contra acestei interpretări Ministeriul de justiție din anul 1868 (iar nu Ministeriul trecut, precum o spune Curierul intereselor generale) prin mai multe circulare au esplicat judecătorilor de pace spiritul articolului 18. Una din aceste circulări, sub No. 9174, spune anume că nu este a se face vreo distincțiune de religiunea ce ar avea persoanele ce se prezintă ca vechili înaintea judecătorilor de pace.

Nedemnă mi se pare asemenea apucătura „Curierului intereselor generale“ de a cita o persoană onorabilă într-un articol intitulat „Escrocherii jidovești“. Poate fi cineva dușman cât de mare al evreilor ca atari, poate să combată orice luptă pentru drept ce ar întreprinde-o ei, fără ca să bleseze persoanele în parte.

De aceea să ni se permită de a nu confunda pe d. Brociner, om cu știință de carte, nici chiar cu redactorul Curierului intereselor generale.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[9 iulie 1876]

Telegrame din Constantinopole sub data 5/17 iulie cuprind vești rele pentru divizia sârbească de sub generalul Cernaieff. Devizia turcească de sub Hafiz Pașa, care staționa lângă Ak-Palanka să fi atacat pe sârbi, cari după o luptă de șase ore s-au retras dincolo de linia de demarcațiune a frontierilor. Pozițiile întărite turcii să le fi luat cu baioneta. Suleiman Pașa au luat aproape fără luptă din mâna sârbilor întăriturile de la Babina-Glava. Aceste știri, de vor fi adevărate, însemnează respingerea celei mai însemnate și mai numeroasă divizii sârbești, dizlocarea generalului Cernaieff, și ar avea urmări grave.— Se vestește deja că trupele turcești de la Niș, Chehirkany și Belgradcik au luat drumul cătră Alexinaț, vor începe ofenziva și vor intra pe teritoriu sârbesc. Intrarea trupelor turcești în Serbia ar fi o calamitate cumplită pentru această țară. Bașibuzucii și redifii mai cu samă omoară persoane inofensive, bătrâni, femei și copii. — Muntenegrenii au ajuns la Blagai aproape de Mostar. Se așteaptă că vor ataca în curând acest oraș.


AUSTRO-UNGARIA
[9 iulie 1876]

La 5/17* iulie s-au întâmplat în Viena un cutremur de pământ. Mai întâi o zguduitură tare, după aceea două vibrări mai slabe au făcut să se scuture casele și ulițele, încât oamenii de pe uliță s-au oprit deodată cu mirare. Cerul era foarte puțin înnourat.

O scenă desigur comică s-a întâmplat cu această ocazie în localul provizoriu al bursei, construit din lemn. La cutremur mulțimea vitează a urmașilor lui Avraam și Isac a crezut să s-au rupt grinzile casei ș-a dat buzna la ferești și la ușă. Peste câteva minute toți au ajuns, care-n picioare care peste cap, în uliță, până ce realitatea i-a liniștit.


CUM SE JERTFEȘTE UN REDACTOR
[9 iulie 1876]

Redactorul „Curierului intereselor generale“, numai spre a fi consecuent, se jertfește cu mare abnegațiune pe altarul logicei. La reflectarea noastră, pe care d-lui o numește rectificare (când noi n-am avut de a rectifica nimică), d-sa răspunde că vechil (espresie rămasă din legislațiunele vechi) este ecuivalent cu advocat. În faptă însă cuvântul vechil și-a schimbat senzul, ceea ce dovedim prin următorul silogism.

Toți advocații au dreptul de a pleda înaintea tribunalelor.

Toți vechilii sunt advocați.

_____________

Toți vechilii au dreptul de-a pleda înaintea tribunalelor.


Concluzia e falsă, pentru că realitatea dovedește contrariul. Deci a doua premisă susținută de „Curierul int. gen.“ e falsă. Iată dar că espresia vechil ș-au schimbat înțelesul și are astăzi un cuprins cel puțin controvers.

Al doilea act de jertfire de sine îl comite redactorul numind espunerea noastră o apărare a evreilor, pe când ea desfășură numai adevărul gol, arătând că îndreptățirea lor în cazul de față se poate aduce numai în mod negativ. Un alt cititor, mai cu pătrundere, ar fi văzut îndată că noi avizăm la crearea unei legi pozitive care să reguleze acest raport.

Al treilea act de jertfire e de o naivitate hazlie. Supărat că nu voim să-l confundăm cu d. Brociner, om cu știință de carte, adică bacalaureat și doctor în drept, zice că îl confundă pe acest domn cu împărțitorii foii sale, oameni asemenea cu știință de carte. Fericit „Curier al intereselor generale“! Redactorul tău declară prin aceasta că știe mai puțină carte decât împărțitorii tăi, de vreme ce un doctor în drept s-ar putea mai ușor confunda cu împărțitorii decât cu redactorul tău. Să-l credem.


ROMÂNIA ȘI CESTIUNEA ORIENTULUI
[11 iulie 1876]

De câteva zile ziare foarte răspândite din străinătate se ocupă cu atitudinea ce va lua-o România față cu complicațiunea orientală. Astfel „Pesther Lloyd“, organul oficios al ministeriului unguresc și în special al contelui Andrassy, este se vede că autorizat de-a dezminți știrea despre presiunea ce România ar voi s-o exercite asupra Turciei pentru a căpăta concesii de natură internațională, ba chiar posesia Deltei Dunărene. „Neue freie Presse“ pe de altă parte crede că cesiunea Deltei Dunărene este o cestiune care interesează pe toate puterile mari în mod egal și ar trebui să formeze obiectul unei conferențe europene. În fine „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, organul principelui Bismark, crede că mersul războiului în Serbia nu e deloc de natură de-a încuraja pretențiunile României și că accentuarea neutralității statului nostru nu poate merge până la cererea Deltei Dunărene.

În urma acestei alarme a organelor cancelarului austriac și a celui germanic, au urmat dezmințiri a căror izvor poate să fie Bucureștiul. Acestea se mărginesc a spune că comunicările făcute Porții în mod confidențial din partea agentului românesc nu au deloc cuprinsul care li se substituie; că aceste propuneri n-au fost făcute nici prin memoriu nici prin memorand, că nu privesc ștergerea tributului, ci cer numai stabilirea unui modus vivendi mai convenabil între imperiu și România și o mai exactă definiție a condițiilor de reciprocitate între aceste două state. Limbagiul cel lunecos al diplomației, care îmblânzește toate espresiile c-o arte stilistică rară, nu e făcut pentru a ne lumina asupra cestiunei — sed relata referro. Totodată se dezmint știrile despre mobilizare și „Nord D. Allg. Ztung.“ este autorizată a declara că neînsemnatele concentrări la marginea Serbiei (abia suficiente pentru manevrele de toamnă) nu dau nimănui dreptul la ipoteze și combinațiuni de-o însemnătate oarecare.


DE PE CÂMPUL DE REZBEL…
[11 iulie 1876]

Depeșe din 7/19 iulie spun că un nou atac al generalului Leșianin (la Zaițar) asupra unei aripe a trupelor de sub Osman Pașa a fost respins. O altă știre (din Vissegrad în Bosnia) dezminte vestea că muntenegrenii ar fi împresurat orașul Mostar.


ROMÂNIA ȘI CESTIUNEA ORIENTALĂ
[14 iulie 1876]

O telegramă din „Neue Fr. Presse“ vestește ca sigur că ministrul de esterne al României au prezentat — deși nu în mod oficial — un memoriu la Constantinopole, prin care se cer concesii însemnate, iar în caz de a nu se acorda acestea, România amenință asemenea de a intra în acțiune. Ziarele oficioase germane, cu abstracția lor fină, au găsit și deosebirea între memoriu și memorand. La cel din urmă se cere un răspuns, e un act diplomatic, cel dentâi e mai mult de valoare academică. Se zice aseminea că, după inițiativa Austro-Ungariei, puterile considerând memoriul ca un întreg asupra căruia nu se poate dizbate în parte, l-au respins.


DE PE CÂMPUL DE REZBEL
[14 iulie 1876]

Telegrame multe și contrazicătoare vestesc lupte continue, dar tot la puncte cunoscute: lângă Vidin, la Bielina, la Zaițar, la Babina-Glava. Fiecare din părți susține că a fost victorioasă.


TURCIA
[16 iulie 1876]

În 3/15 iulie s-au ținut la Înalta Poartă un mare Consiliu de Miniștri, care au dizbătut asupra reformelor ce sunt a se introduce în imperiu. Afară de miniștri mai erau de față ulemalele de rang înalt, șefii autorităților civile și generalii de divizie aflători în Constantinopole. Marele vizir Mehmet-Rudgi Pașa au espus într-un cuvânt mișcător starea cea rea a împărăției, au arătat cum Turcia nu are nici un aliat și că în aceste grele împrejurări este avizată numai la propriele sale izvoare. Chiar Austria au închis portul de la Klek, deși tractatele ce le are cu Poarta o obligă de a ține deschis acest port. Vizirul arată cum creditul statului e nimicit, finanțele ruinate, administrația un lanț de abuzuri ce duce țara la peire. De aceea, adresându-se la patriotismul celor de față, crede că a sosit timpul de a preveni relele prin introducerea unor instituții înțelepte și conștiințioase cari, aducând siguranța averei și a persoanei, să inspire încredere popoarelor.

După marele vizir a luat cuvântul Midhat Pașa, prezidentul Consiliului de Stat. El arată necesitatea sistemului reprezentativ și crede că e singurul mijloc ce ar putea mântui împărăția. De aceea cere ca în locul consultațiunelor secrete și atotputernice a unui regim izolat să se introducă sistemul discuției libere și minuțioase. O putere absolută și necontrolată poate să înșele lumea și pe sine însăși câtă vreme se va bucura de succes și un vânt favorabil îi va umfla pânzele; dar îndată ce încetează succesul, îndată ce o greșală e urmată de alta și erorile se grămădesc, începe decăderea țării.

În fine Șeikul-Islam luând cuvântul arată că legea koranului nu se opune defel la limitarea puterii capului statului, ci din contra dispune chiar ca poporul să hotărască asupra intereselor sale. În fine consiliul au aprobat espunerile lui Midhat Pașa și s-au hotărât ca proiectul de constituție să se tipărească în atâtea exemplare câți asistenți sunt în consiliu. Principiul fundamental al acestui proiect — care altfel nu e o constituție în sensul larg al cuvântului — este înlăturarea absolutismului.

După o telegramă recentă a agenției Havas-Reuter, pretențiile conținute în memoriul României sunt următoarele:

1) Recunoașterea oficială a numelui „România“, 2) Recunoașterea rangului diplomatic al agentului său din Constantinopole, 3) Dreptul de a bate monete cu efigia Domnului, 4) Dreptul de-a acorda decorații și de-a încheia convenții comerciale etc.; în fine regularea mai multor cestiuni de hotărnicie, a poziției păscarilor români din Chilia și cesiunea unei părți a Deltei Dunărene.


CESTIUNEA ORIENTULUI
[16 iulie 1876]

Ziarul oficios „Post“ conține un ciudat articol asupra regularisirei Orientului care nu-i lipsit de adică. Posito — zice — că Austria ar anecta Bosnia, că Serbia și Montenegro ar deveni autonome și Bulgaria asemenea — poate sub un prinț rusesc — ar avea poziția ce-o are azi România; posito că Grecia ar căpăta insulele, mai cu samă Creta, și câteva districte aproape curat grecești din nordul său; posito în sfârșit că turcul n-ar rămânea în Europa decât cu Constantinopole și o parte a Rumeliei, având posesiunile sale principale în Asia. E evident că greutățile politice s-ar naște abia în urma schimbărilor pe cari le-am schițat și cari au și fost de mult propuse. E evident că micele state de pe Peninsula Balcanică, ieșite din letargia în care le ține domnia turcească, ar forma prin rivalitățile lor politice, naționale și religioase un pericol mult mai mare pentru liniștea Europei decât letargia acestor provinții, produsă prin apăsarea semilunei. Contra acestor eventualități există un singur mijloc — o Confederațiune Dunăreană, ca rezultatul cel mai firesc al liberării acestor provinții. Dar care este puterea ce prezintă destule garanții civilizației europene pentru a fi însărcinată cu protectoratul acestor provinții? Desigur că numai Austria. Să nu ni se răspundă că Rusia s-ar opune. Prin rezistența continuă a Europei, Rusia este redusă de a privi chinurile celor de un neam și de o lege cu ea fără să poată interveni în favorul lor; ea este silită de a protesta contra tuturor insinuațiunilor că ar avea planuri ambițioase. Să cercăm a o prinde de cuvânt. În schimbul liberării coreligionarilor săi, ea să declare că renunță la supremația asupra unei eventuale Confederații Dunărene. Și, dacă visul politicei militare rusești este într-adevăr Constantinopolul, Rusia poate să amâne cucerirea acestui oraș, urmându-și cuceririle în Asia și venind dinspre Asia asupra Constantinopolei, precum s-au mai întâmplat aceasta sub împărații grecești.

Bune planuri, nu-i vorba — și ieftene. — Fiindcă „Post“ mai propune Austriei și o politică comercială liberală (bazată adică pe liberul schimb), se vede ușor unde ar ajunge protectoratul. D-nul Ițic Silberștein poate răspunde mai bine la aceasta. Inundarea popoarelor orientale cu roiuri de oameni civilizați din Galiția, care ar avea menirea să cultiveze Orientul într-o mână cu stecla de rachiu și 'ntr-alta cu „Neue freie Presse“ de ex. — Și s-ar civiliza bieții muntenegreni și bosniaci precum ne-am civilizat noi, frumos și cu temeiu, că țăranii noștri sunt sănătoși și bogați și știutori de carte nevoie mare! — Robia economică a noastră și a Orientului întreg, supremația culturei extrafine din Buda-Pesta și Viena poate fi visul diplomaților de la „Post“, dar exemplul României ar trebui întipărit în mintea popoarelor de preste Dunăre, ar trebui să li se spuie că protectoratul Austriei este ecuivalent cu sărăcirea, cu stoarcerea populațiunelor prin agenți economici fără patrie și că acelea n-ar forma decât terenul de nutrițiune al dezvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena. În loc de a trăi pentru ele înșile, în loc de a forma prin clasele lor pozitive terenul înflorirei unei culturi naționale, acele clase ar deveni mijlocul de trai pentru o cultură străină, pentru un popor străin, pentr-o industrie străină. Acele popoare ar ajunge la proletariatul plugului, ar fi silite să asude o zi pentr-o cutie de chibrituri, să plătească cu greaua lor muncă agricolă secăturile și nimicurile industriale ale mult civilizaților austrieci, reprezentați prin d. Ițic Silberstein. Numai o Confederație Dunăreană cu o politică comercială protecționistă și sub protectoratul său propriu și al nimănui altcuiva ar conținea în sine sâmburi de dezvoltare adevărată. „Post“ se teme că ne-am sparge capetele de a doua zi. Ei și? Noi ne-am bate, noi ne-am împăca. Cred că-i o stare mai preferabilă decât împăcarea prin beamteri austricești cu mijlocirea kesaro-krăiescului feldwaibel.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[16 iulie 1876]

În urma vremei rele, drumul de fier fiind întrerupt, ziarele din străinătate nu vin regulat, din care cauză nu suntem în stare a ținea publicul nostru în curentul întâmplărilor războiului. Veștile cele din urmă ni spun că Abdul Kerim Pașa, comandantul general al trupelor turcești, se află tot încă la Sofia, adică zece poște departe de linia de bataie. Prin urmare turcii nu vor trece în Serbia. — În urma ploilor torențiale ostilitățile sunt amânate din amândouă părțile.


ÎNMORMÂNTARE
[16 iulie 1876]

Ieri la 2 ore după amează-zi a sosit cu trenul rămășițele mortuare ale princesei Maria Obrenovici, născ. Catargi, mama principelui domnitor al Serbiei. Cortegiul a pornit de la gară în sunetul muzicei, iar osemintele au fost înmormântate la biserica Sf. Spiridon. De mirare a fost însă că la gară atât muzica instrumentală cât și corul au început să cânte deodată arii cu totul deosebite și cu toate acestea corul nu-și ieșea din tact. Asta poate fi o dovadă pentru talentul muzical al coriștilor, însă nu credem să fie și cuviincios mai ales la o înmormântare.


O TRAGEDIE ȚIGĂNEASCĂ
[16 iulie 1876]

Între mai mulți prășitori țigani care lucrau cu nevestele împreună pe o moșie din ținutul Cahulului se aflau doi în împrejurări foarte deosebite. Unul avea nevastă frumoasă, altul urâtă.

Cel cu nevastă urâtă putea să cânte:


Câtu-i țara și lumea
Nu-i nevastă ca și-a mea,
Cu cânepa cea de vară
Se joacă cânii pe-afară;
Cea de iarnă-o bagă-n tău
Și mă pune s-o scot eu.
Untura-i pe podișor,
Capul ei cât un cuptor;
Untura-i pe căminiță,
Capul ei cât o căpiță;
Acum c-un an încheiat
De când nu s-a periat
Și la umbra capului
Șede turma satului.
Ce haz am să merg acasă
Când n-am nevastă frumoasă?
Strâng în brațe-o mohândeață
Și sărut un sloi de gheață.


De-aceea și-a fi gândit și el:


Să rămân vițel mânzat
Lângă cei ce s-o-nsurat,
Că bărbații au femei,
Doar nu m-or lăsa să piei.


Noaptea, după ce se culcară toți, danciul îndrăgit foc de nevasta cea frumoasă gândi:


Pentru ochi ca murele
Ocolii pădurile,


ocoli încet ceata celor ce dormeau și se duse lângă nevasta străină. Aceasta, gândind că este bărbatul său, nu zise nimic. Dar, îndată ce băgă de samă că nu este bărbatul său, s-a simțit atinsă de acest abuz și l-a denunțat pe nopturnul cicisbeo. Acesta a fi gândit el în sine:


Cine dracu-a cunoscut
Grădină fără cărări,
Dragoste fără mustrări,
Grădină fără pârlaz,
Dragoste făr-de năcaz …


și aștepta cu oarecare liniște esplicația cu bărbatul legitim.

Bărbatul începu să-l mustre și să-i zică că i-a siluit nevasta. Danciu răspunse că a fost cu a ei voință. Atuncea bărbatul ridică sapa și-i crepă capul cu ea și astfel se plini tragedia asupra căreia Curtea cu jurați va avea a se pronunța. De se întâmpla istoria asta între franțujii noștri, atunci am fi avut a înregistra: 1) o despărțenie, 2) un duel în care bărbatul legitim cădea mort, 3) căsătoria între cicisbeo și cucoana văduvită. Dar atuncea unde ar fi deosebirea între o tragedie țigănească și una … franțuzească?


DE PE CÂMPUL DE REZBEL
[18 iulie 1876]

Sub data de 12/24 iulie se vestește biruința lui Muktar Pașa asupra trupelor muntenegrene, comandate de însuși principele Nikita. Lupta a avut loc între Blagai și Neveșsinie și a durat trei oare, Oasta montenegrină în retragere au ajuns între armia care o urmărea și între mica garnizoană turcească din Mostar care, observând retragerea inamicului, au ieșit din întăriturile ei și l-au atacat pe la spate. Știrile privitoare la Serbia asemenea nu prea sunt favorabile pentru creștini. Sub data de 9/21 iulie se vestesc într-adevăr dese ciocniri între sârbi și turci; astfel la micul Zvornik, unde 2000 nizami turcești cu artilerie au fost respinși, la Bielina, unde atăcând pe gen. Alimpici au pierdut 1000 oameni (pe când sârbii numai 200), la Rachitința (lângă Timok), unde turcii au fost luați pe fugă, în fine la Veliki-Izvor, unde tot ei să fi pierdut 2000 — 3000 de oameni, pe când sârbii să fi avut pierderi neconsiderabile. În fine armata generalului Zach să fi avut asemenea mai multe ciocniri victorioase. Temerea exprimată prin mai multe ziare românești că aceste harțe, oricât de victorioase fie, slăbesc din ce în ce puterea sârbilor, făr' a li aduce vreun rău considerabil turcilor, pare a se adeveri din zi în zi. Turcilor le lipsesc numai mijloace de a pune o armată mare în linie de război, dar sunt totdeauna în stare de a împlea golurile șirurilor lor prin puteri nouă aduse din Asia; sârbilor li lipsește însă materialul de oameni. Ei pierd în acest război floarea tinerimei, floarea bărbaților lor, 'ncât la victoriile lor se poate aplica cuvântul, spus de cronicarul nostru pentru lupta de Războieni, „și-acolo au pierit sămânța vitejilor“. Stingerea continuă a puterilor sârbești puse în luptă și neputința de a le înlocui prin altele nouă, a început a avea urmări grele. Cernaieff au părăsit de bunăvoie Babina Glava, întemeiat cum zice pe vederi strategice de un ordin mai înalt. Armia sa e intactă, însă în plină retragere. El însuși inspectează corpurile celelalte, căci face drumul la Supovaț, la Isvor, la Zaițar. — O depeșă din 12/24 iulie anunță că generalisimul turcesc Abdul-Kerim au ajuns în sfârșit la Niș și că această venire a sa însemnează o bătălie hotărâtoare, care va avea loc cât de curând. Totodată armata turcească de pe Timok sub Osman Pașa (în număr de 50.000 oameni) să se fi aflând pe teritoriu sârbesc, pe culmile cari stăpânesc orașul Zaițar. — În legătură cu știrile aduse mai sus vor fi stând tractările puterilor mari de a face să înceteze ostilitățile în Orient. Zilele acestea corespund cu vioiciune pe cale telegrafică diplomații din Londra cu cei din Petersburg; agentul Angliei din Belgrad să-i fi propus chiar principelui Milan ca, în cazul unor succese îndoielnice, să intervie pentru împăcăciunea lui cu Poarta.


AUSTRO-UNGARIA
[18 iulie 1876]

Întrevederea de la Reichsstadt au avut se vede drept rezultat mulțămirea amândoror împăraților. Împăratul Rusiei să se fi esprimat „cu greu îi va succede cuiva să arunce sămânța de discordie între mine și Austria“. Despre cele pertratate la această întrevedere nu se știe nici azi nimic decât doar că urmarea nemijlocită a fost închiderea portului de la Kleck. Nu se poate contesta că împăratul Austriei are o coardă cavalerească în inima sa, pe care, atingând-o, ești sigur că va întrebuința influența personală, cât-o mai poate avea în vreme constituționalismului, în favoarea echității. Acest cavalerism — și nu interesele raselor domnitoare din Austria — va fi dictat închiderea portului de la Kleck, prin urmare inaugurarea unei echitabile neutralități față cu mâna de viteji cari se luptă peste Dunăre pentru liberarea lor. Liberarea și cosolidarea lor implică un pericol pentru monarhia austro-ungară, dar acest pericol împăratul mai bine voiește să-l întâmpine în luptă dreaptă decât prin apucăturile minciunoasei diplomații. Ne vom aminti de aceea cu drag acele trăsături curate a inimei sale cavalerești cari privesc în special pe români și cari n-ar trebui date uitării. Înaintea războiului din a. 1866 Napoleon propusese cabinetului austriac o politică într-adevăr înspăimântătoare prin dejosirea ei. Italia fiind legată cu Prusia prin tractat, Napoleon propunea un fel de luptă de aparență, un fel de bătaie în glumă pe teritoriul Veneției, care să-i dea ocazia Austriei de a-și concentra toate puterile în Boemia. În schimbul Veneției i se propunea Austriei posesiunea României. Împăratul a respins cu indignare această propunere; ea era avantagioasă dar înjositoare. — În fine, în vremea iudileului de la Cernăuți împăratul a refuzat de a lua parte la bacanalele evreiești; desigur că l-a fi revoltat insinuațiunea de a insulta prin venirea sa un vecin puțin puternic și de a serba ca o glorie un act de trădare. De aceea răspunsul pe care l-a dat capul semitic pe care se cunoștea încă locul de unde-și răsese perciunii a avut o ușoară și nedescriptibilă umbră de ironie. — Dar acesta este împăratul și nu jidovita Austrie oficială cu care au a face popoarele.


GALIȚIA
[18 iulie 1876]

O ciudată circulară au adresat subprefecții din Galiția comunităților religioase izraelite. Fiindcă în Rusia purtarea costumului evreiesc este oprit, subprefecturile aduc aminte evreilor că, în caz de-a călători în acea țară, ei să caute a evita neplăcerile ce s-ar putea ivi din contravenirea dispozițiilor rusești. Barbă nu-i permis a purta decât îmbrăcat fiind în custum național rusesc. Ușor se poate întâmpla — zice circulara — ca evreul austriecesc să se pomenească în mijlocul uliței că i se taie cu de-a sila barba, perciunii și poalele caftanului. Fericită Rusie.


UNGARIA
[18 iulie 1876]

În urma ordinelor de mobilizare a armatei monarhiei, se vestește că manevrele de pe Marchfeld și exercițiile de lângă Kaschau nu se vor ținea în anul acesta. Ministeriul de război comun voiește a acoperi cu aceste economii cheltuielile mai mari ce e silit a le face pentru complectarea cadrelor. În 9/21 iulie miniștrii ungurești au ținut consiliu asupra cestiunilor arzătoare ale zilei. Presa maghiară e foarte turburată de evenimentele de Orient.

Pe când „Ellenor“ caută a liniști opinia publică, zicând că pregătirea de război nu dă nimănui dreptul de-a se speria de orice dispoziție a guvernului, „Naplo“ se vede dimpotrivă silit a face întrebări foarte serioase guvernului unguresc. „Este adevărat — întreabă ziarul — că monarhia e în ajunul de a părăsi politica neutralității și de-a interveni cu armele în războiul turco-sârb? Și dacă e astfel de unde se vor lua mijloacele pentru campanie? Nu are guvernul intenția de-a convoca Dieta pentru votarea cheltuielelor campaniei?“ Hon iarăși se miră de limbagiul ziarelor vieneze, cari dizaprobă formarea unei legiuni de unguri în serviciu turcesc. Oare ofițeri rusești, austriaci, cehești nu sunt în armata sârbească? Dorința noastră — zice Hon — este ca cei 10.000 de unguri așezați în Turcia să caute a îndrepta ceea ce-am stricat noi fără vină și în detrimentul intereselor noastre prin închiderea portului de Kleck, pe când aiurea am lăsat trecătorile deschise. El îl sfătuiește pe Tisza, ministrul-prezident, ca să ceară de la împărat grabnica convocare a camerelor și, în caz de refuz, să pună cestiunea de cabinet.


RECTIFICARE
[18 iulie 1876]

Prin împrejurarea că a trecut mai multă vreme de la moartea — întâmplată în străinătate — a princesei Obrenovici și fiindcă nu s-a publicat nici un program pentru înmormântare, numărul nostru de vineri a conținut notița că avea să fie înmormântată încă joi. Rectificăm aceasta. Sicriul dublu a fost depus la biserica Sf. Spiridon pentr-un priveghi de trei zile. Sub placa de sticlă a coșciugului de metal alb se vede fața îngălbenită a moartei, înconjurată cu flori. Împrejurul catafalcului sunt așezate glastre cu flori și arbori cu frunzele negre verzi. Înmormântarea va avea loc abia astăzi.


[23 iulie 1876]

Convențiunea de comerciu închiată de guvernul trecut, pentru onoarea sa și a țării, cu Rusia a primit zilele acestea ratificarea Camerei române, după două zile de discuțiune.

Această convențiune, ca și cea încheiată cu Austro-Ungaria, cu foarte puține escepțiuni, împacă pe deplin interesele noastre comerciale. Egoiștii stăruiesc și astăzi a face să cadă meritul acestor două mari acte, care creez privilegii și avantage reciproce pentru fiecare parte contractantă, care cuprind dispozițiuni de o mare utilitate practică relativ la importațiune, la esportațiune, la vămi, la navigațiune, la tranzit, în fine la pozițiunea comercianților străini în țară, la dreptul și libertatea lor de a comercia, egoiștii, zicem, par, cel puțin în formă, a nu recunoaște nici însemnătatea politică a acestor acte. Vericari vor fi însă vederile lor, este constatat și probat că, dacă România a continuat a esercita dreptul său suveran de a tracta în ceea ce privesc interesele sale de ordine politică, n-a fost tot astfel și în ceea ce privesc interesele sale de ordină economică. Sunt trei secoli de când ea nu a esercitat dreptul său de a încheia cu alte puteri convențiuni sau tractate de comerciu. Astăzi după trei secoli ea intră în esercitarea acestui mare drept, astăzi, după trei secoli, un domn român și doi mari împărați fac să reînvieze acest drept, să obție recunoașterea sa, și țara să înceapă din nou a-l esercita în toată suveranitatea ei!

Convențiunea de comerciu încheiată zilele acestea cu Rusia este al doilea mare act de felul acesta ce țara salută cu căldură astăzi. Concepută pe aceleași baze ca Convențiunea austro-ungară, ea promite un viitor destul de prosper comerciului și industriei noastre. Aceia care au studiat de aproape aceste două acte au putut remarca desigur că ele nu sunt nici prea liberale nici prea despotice, că ele nu repos nici pe liberul schimb în adevăratul înțeles al cuvântului, nici pe protecționism până la prohibițiune. Adevăratele baze asupra cărora repos aceste acte sunt: liberul schimb combinat cu protecționismul, de unde rezultă că industriile noastre încă slabe sau în ajun de a se întemeia sunt protegiate și acele întemeiate și care nu se mai tem de nici o concurență străină, asigurate printr-o deplină libertate de comerciu, cu un cuvânt, cerealele noastre de esemplu care nu se tem de nici o concurență în țara noastră sunt regulate prin menționatele tratate pe baza liberului schimb, și zaharul, sau mai bine industria zaharină care e încă în ajunul nașterii ei, pe baza protecționismului. Zaharul, care, după tarifele turcești până mai alaltăieri în vigoare, plătea o vamă de 7,25 la sută, la import sau 5 franci 25 centime de suta de kilo, astăzi după convențiunea rusă și austro-ungară plătește 28,57 la sută sau 20 de franci de sută de kilo, adică o taxă de patru ori mai mare, mai mult decât suficientă pentru a protege industria noastră zaharină, pentru a o încuragia și a o face să prospere.


[23 iulie 1876]

O altă știre de cea mai mare gravitate este aceea pre care ne-o comunică jurnalele din Viena și Pesta.

Situațiunea politică, după aceste foi, a intrat în o nouă fază, mai serioasă și mai amenințătoare decât toate complicările de până acum.

Majestatea Sa Țarul a făcut zilele aceste noului ambasador al Porții, Kabuli Pașa, o primire cum nu se face decât numai unui ambasador al unui stat inamic. În diplomație, ambasadorii nu sunt primiți cu reproșuri de cătră monarhi decât numai atunci când e decisă declararea de război.

Ce va fi vorbit țarul nu se știe încă; diplomația n-a lăsat până astăzi să se strecoare în public mai mult decât atât că „a apostrofat cu termini foarte gravi atitudinea Porței“.

Dar atâta este de ajuns. Gravitatea consistă în însăși petrecerea faptului, nu în forma sub care s-a petrecut!

Acest fapt, negreșit foarte important, are multă asemănare cu conflictul diplomatic din Berlin, care precedase războiul franco-german.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBEL
[23 iulie 1876]

Ziarul „Golos“ ne aduce oarecare lămuriri asupra operațiunelor de pe câmpul luptei în Herzegovina, arătând că prințul Nekita, după catastrofa de la Nevesinje, s-a retras spre Rorița spre a-și organiza cetele sale. Cu ocazia retragerei, Mukhtar Pașa voi să încurce pe montenegrini în o luptă oarecum hotărâtoare pentru turci, după părerea lui. Pentru acest sfârșit Mukhtar Pașa a ocupat orașul Bilek și liniile pe care să retrăgea Nekitta înspre Montenegru, voind astfel a împresura pe muntenegrini și a-i nevoi la luptă. — După o depeșă datată 31 iulie din Metkovich, lupta s-a întâmplat și Mukhtar Pașa a fost bătut cu desăvârșire la Bilek, unde au trebuit să se lupte cu o putere de 3 ori mai mare decât cea comandată de el. Turcii au pierdut în această luptă un număr însemnat de oficieri superiori; această știre a făcut o impresie dureroasă în Constantinopole. S-au luat însă măsuri energice pentru a împiedeca la ocazie mergerea montenegrinilor la Mostar.

O telegramă de la Semlin cu data 31 iulie arată că miniștrii Ristici și Gruici au plecat la Cartierul central în scop să propuie un armistițiu pentru 4 săptămâni, în care răstimp nădăjduiesc a putea chema toate rezervele sub arme. — Tot în acea telegramă să arată că turcii ar fi înaintat până la Krucevaz.

O telegramă de la Niș cu data 30 iulie arată că brigada lui Hofiz Pașa, care formează avant-garda armatei de la Niș, comandată de Achmed Ejub, au avut o luptă crâncenă cu sârbii la Gramada, care a ținut 6 ceasuri și s-a terminat cu învingerea sârbilor, care s-au retras spre Dervent, lăsând întăriturile și locul luptei în mânele turcilor.

— O altă telegramă, de la Calafat, arată că Suleiman Pașa a trecut fruntăria Serbiei pe la Pandiralo, încă la 30 iulie, unde au intrat 8 batalioane de sârbi cu 12 tunuri și pe care i-a bătut, luându-le care, cai, arme și o mulțime de prizonieri. — Suleiman Pașa-și urmează drumul înainte. — Se zice că și Achmed Pașa a trecut fruntăria Serbiei, cu care ocazie s-au încurcat într-o mare luptă cu sârbii. — Aceste sunt datele cele mai nouă de pe câmpul luptei până în momentul de față, din care însă nu se poate cunoaște nimic pozitiv; să așteptăm dar date sigure și atunci să ne pronunțam.


NUMIRI LA UNIVERSITATEA DIN CERNĂUȚI
[23 iulie 1876]

La vechea Universitate din Cernăuți (care-și are începutul, după cum se știe, din vremea lui Papură Vodă) s-au mai numit încă câțiva profesori iluștri, de-a căror faimă științifică răsună Europa. Iată numele acestor iluștri indivizi: D. Alois Handl (fost institutor de fizică și chemie la școala militară din Wiener-Neustadt), acuma profesor ordinar de fizică; D. Anton Wasmut (fost institutor la gimnaziul real de pe Landstrasse din Viena), acuma profesor extraordinar de fizică matematică; D. Richard Pribram (fost asistent de chemie la Praga), acum profesor extr. de chemie; D. Vitus Graber (fost institutor la un gimnaziu comunal din Graz), numit profesor ordinar de zoologie; D. dr. Carol Vrba (fost docent de petrografie), profesor extraordinar de mineralogie; în fine d-rul Eduard Tange, care-a învățat carte la universitatea din Liov și-acum i numit profesor extraordinar de botanică. Cu această ocazie ne aducem și noi aminte de o convorbire c-un învățat din Moldova care era docent de la universitatea comunală din Mălăcești, ținutul Cârligaturei.

— Mă rog, unde-ai învățat d-ta carte? îl întreb eu.

— Mă cunoaște cucoana Profira din Măndinești.

— Da nu te 'ntreb cine te cunoaște. Vei fi cunoscând d-ta multă lume — dar unde-ai învățat carte?

— Eu l-am învățat carte pe redactorul Curierului intereselor generale.

— Tocmai de aceea te și 'ntreb unde ai învățat d-ta?

— Apoi cam tot prin Hârlău m-am tăvălit eu.

Mutatis mutandis, o convorbire cu acești ilustrați ar suma cam astfel:

— Mă rog, unde-ai învățat d-ta carte?

— Mă cunoaște d-nu Stremayer.

— Nu-i vorba de cine te cunoaște. Unde ai învățat?

— Am șters ciubotele d-lui Brzrcek, referende la ministeriul instrucției.

— Nu te 'ntreb unde-ai șters ciubotele. Unde ai învățat?

— Apoi cam tot prin Kecikemet și prin Brody m-am tăvălit eu.

De aceea credem a-i face un serviciu d-lui Stremeyer recomandându-i o prețioasă personalitate pentru ocuparea catedrei de filologie comparativă a „limbelor semitice“. Este d-nul Herșcu Șloim Zeilig, actual docent privat de limba ebraică la o mică universitate, improvizată sub un șopron, din Târgul-Cucului. Acest domn doctissim se obligă a primi auzitori academici până și 'n frageda vârstă de 2-5 ani și de a-i duce la vreme de ploaie și în spate în salele universității din Cernăuți, pentru minima taxă colegială de 6 creițari austriecești pe săptămână.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBEL
[25 iulie 1876]

O depeșă din Ragusa arată că știrile sosite în Bilec și Trebinje din izvor autentic turcesc confirmă știrea despre victoria cea strălucită a herzegovinenilor și muntenegrinilor asupra turcilor la Verbiza. Chiar turcii din Trebinje spun că muntenegrinii au luat în adevăr tunuri de la turci cu acea ocazie și că le-au sfărâmat cu totul câteva batalioane. Selim Pașa a murit în luptă dimpreună cu mulți oficeri superiori din statul major. — Tot o depeșă din Ragusa arată că la 31 iulie au ajuns la Cetinje prizonierul Osman Pașa însoțit de 30 nizami. Dintre capii muntenegrini n-au căzut nici unul în lupta de la Verbiza. Armata herzegovină și muntenegrină au avut în acea luptă vro 200 de răniți. — O altă depeșă din Ragusa spune că Muchtar Pașa s-a încercat în deșert a da ajutor armatei de la Trebinje și Bilek, deoarece muntenegrinii, prevăzând aceasta, au întrerupt comunicațiunea lui Muchtar, amenințând Trebinje, după care acesta a fost silit a da înapoi.

Din Constantinopole să depeșază cu data 1 august (oficial) că, după cum glăsuiește o telegramă de la Niș, Ejub Pașa, înaintând spre Gurgusovac (Cnjazevac) s-a întâlnit cu un corp de armată sârbesc. După o luptă de 7 ceasuri, turcii au bătut pe sârbi, luând pozițiile lor strategice. Tot prin acea telegramă se spune că armata comandată de Suleiman Pașa s-a unit, pe pământul sârbesc, cu armata condusă de Ejub Pașa.

Armata sârbească comandată de generalul Tschernajeff stă pe loc la Gurgusovac și așteaptă ocazia binevenită spre a respinge atacurile turcilor.

Din Belgrad să depeșază că turcii care au năvălit pe la Gramada în mai multe localități a departamentului Cnjazevac, fac toate cruzimile pe unde străbat și aprind cu petroleu sate și biserici fără nici o cruțare. Asupra celor de pe urmă evenemente de pe câmpul de răzbel n-avem nici o știre din izvor sârbesc, de unde conchidem că cauza sârbilor nu stă tocmai bine pe câtă vreme nu mai au timp a-și publica izbânzile, după cum obicinuiau la începutul campaniei de față. Se vorbește că generalul rusesc Kauffmann a sosit la Belgrad ca să ieie comanda armatelor sârbești. Se știe că aceasta este unul din cei mai buni generali ai Rusiei.


SABIA DE INVESTITURĂ

[Articol cu paternitate incertă]

[25 iulie 1876]

Sabia care va servi la investitura lui Murad sau a fratelui său Hamid sau în fine a oricărui sultan, în moscheea de Eyoub, nu este, precum se crede generalminte, adevărata sabie a lui Osman.

Această armă de cel mai mare interes istoric se află la St. Petersburg, ea face parte din remarcabilul arsenal a A.S. Marele Duce Constantin Neculaevici. Iată cum a intrat în posesiunea sa: Această armă era confiată în paza ianicerilor. În timpul distrugerei acestor trupe, bătrânul agă, care era păzitorul, reuși a scapa luând cu el și sabia. Se ascunse în o mică politie din Asia minoră și, redus la mizerie, el vându mai-ntâi puțin câte puțin pietrele prețioase care decorau mănuchiul; apoi a trebuit să se decidă a vinde sabia, care fu cumpărată de un rus și oferită, în urmă, marelui Duce. Sabia nu este mare, e puțin îndoită și poartă pe ea numele califului Osman.

Sabia actuală a moscheei de Eyouba e o spadă modernă.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[28 iulie 1876]

Până în momentul de față nu putem ști sigur ce succes au avut mișcările cele mai nouă ale turcilor. Deocamdată pare a se fi născut o stagnațiune a operațiunelor. Nemijlocit înaintea orașului Kniazevaț, ocupând țărmurul drept al râului Timok stă armata sârbească în loc întărit cu șanțuri, de la luarea căruia atârnă posesiunea orașului. În dreptul lor, sârbii au armata turcească de la Niș în mărime de 70.000 oameni în șepte divizii, comandați de generalisimul Abdul-Kerim. Aceeași stagnație domnește la Zaițar — unde Osman Pașa, deși anunțase că l-a învins pe Liesanin, stă în nelucrare în dreptul orașului și trupelor sârbești. După unele telegrame de origine nesigură bătălia hotărâtoare să se fi început, ba chiar sârbii să fie în plină retragere; dar aceste știri nu sunt confirmate prin telegrame de Constantinopole, prin urmare pot fi fantazii ale turcilor din Pesta și Viena.

Spre caracterizarea situației i se scriu ziarului Pol. Corr. următoarele:

De când turcii stau pe teritoriu sârbesc, oamenii au devenit (în Belgrad) foarte modești. Toți au renunțat aproape la așteptarea de a vedea. Serbia întinzându-și marginele peste cele actuale. Preocupația de căpetenie este acuma mănținerea principatului statu quo ante. Liberali și conservativi sunt uniți în părerea că trebuiesc să facă orice sacrificii, să-și încordeze toate puterile pentru a lupta mai departe până ce vor respinge pe turci de pe teritoriul sârbesc. Nu este exact că s-ar fi format o opoziție care cere imediata încheiere a păcii. Deocamdată sârbii au ajuns a aduce în stagnație ofenziva turcilor lângă Timok. Trupele sârbești au primit ordin de a se retrage spre Kniazevaț; iar prințul Milan au avut la Alexinaț o conferență cu generalul Cernaieff în care s-a hotărât încordarea puterilor pentru a se împotrivi turcilor lângă râul Timok.

Mult mai succese par a fi mișcările muntenegrenilor. Sfărâmarea lui Muktar Pașa la Verbița (Vrbica), bătălie în care au căzut mai mulți pași și s-au luat muniții, stindarde și prizonieri, retragerile maiestre ale Voievodului, care căuta prin ele a atrage pe turci de pe șes la locuri muntoase unde ei să nu fie în stare a dezvolta armată, o tactică asemănătoare cu cea a domnilor noștri vechi, sunt atâtea semne că muntenegrinii pricep mai bine lupta cu mulțimea covârșitoare a turcilor decât sârbii.


CESTIUNEA ORIENTULUI
[28 iulie 1876]

De mai multă vreme diplomația rusească caută a se înțelege cu cea engleză asupra modului pacificării Orientului și asupra încheierei păcii și a consecuențelor ei. Astfel principele Gorciacof să fi însărcinat pe ambasadorul din Londra, d. Șuvalof, de a face propuneri cari să dovedească că Rusia nu dorește decât restabilirea liniștei și ameliorarea poziției creștinilor din Orient.

Se zice că propunerile făcute au cam următorul cuprins. Pentru a realiza reformele propuse prin memoriul contelui Andrassy, să i se deie Porții concursul Europei și anume în provinții cu populație mixtă să se trimeată comisii mixte, compuse din reprezentanți ai Porții și împuterniciți ai statelor europene. Dacă Anglia se învoiește cu această propunere, atuncea puterile în acord comun ar avea să stătorească competența acestor comisii. Cabinetul englez n-a răspuns îndată la această invitare, se vede că temându-se ca răspunsul său să nu-i mărginească libertatea de acțiune față cu mulțimea de probabilități a Cestiunei Orientului. Sultanul Murad e încă tot bolnav, deși se sperează ca boala sa e cronică și nu va avea urmare letală. Pentru a se feri de orice iritație ce ar putea deveni periculoasă în starea de estremă nervozitate în care se află, el nu primește pe nici un ambasador străin și chiar conferirea cu miniștrii săi e redusă la minimul posibil.


CORESPONDENȚĂ INTIMĂ

[Articol cu paternitate incertă]

[28 iulie 1876]

D-na Cornu, sora de lapte și amică intimă a lui Napoleon al III, murind de curând, a dăruit corespondența pe care a ținut-o cu înaltul său amic bibliotecei naționale din Paris. Corespondența începe într-o vreme în care prințul Ludovic nu avea decât zece ani, iar cea din urmă scrisoare e datată cu două luni înaintea morții împăratului. Prin testament d-na Cornu dispune ca aceste hârtii să se publice abia în anul 1885, din care cauză ele au și fost puse sub sigil; iar cu îngrijirea publicării testatoarea însărcinează pe d. Renan sau, întâmplându-se ca acesta să fie mort la 1885, publicarea o va face d. Duruy.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[30 iulie 1876]

Stagnațiunea mișcărilor pe care-o anunțasem în n-rul trecut a fost reală în partea turcilor, aparentă din partea sârbilor. Acești din urmă, convinși că lupta cu mulțimea și apărarea unor puncte a căror importanță nu valorează sacrificiile de vieți a unei asemenea apărări, au părăsit fără zgomot pozițiile lor atât la Kniazevaț cât și la Zaițar. Astfel un corp de observație turcesc trimis la Grlian au ajuns fără supărare la Zaițar, unde a băgat de samă că Leșianin părăsise preste noapte cu trupele sale Zaițarul și că e în plină retragere către Paracin; deci Osman Pașa să fi ocupat Zaițarul. — La Kniazevaț colonelul Horvatovic au apărat mai multe zile locul și, deși a cerut într-una ajutori de la Cernaieff, totuși nu i s-a dat, încât a fost silit să înceapă asemenea o retragere liniștită și fără luptă. Turcii luând Kniazevațul au aprins și risipit atât orașul cât și satele de amândouă părțile râului Timoc.

Armata turcească de pe Timok comandată de Osman Pașa e compusă în acest moment din 1) corpul de la Isvor și Adlie care, împreună cu garnizoanele din Vidin și Belgradcik, are 40.000 oameni și 13 baterii. 2) Corpul lui Ahmed-Ejub Pașa care stătuse în fața Kniazavațului. Acest corp e compus din divizia Hussein-Hami Pașa cu brigadele Hafur Pașa, de 8 batalioane și 2 baterii, și Șerif Pașa cu 6 batalioane și 1 baterie; divizia Husein-Lavri Pașa cu brigadele Kifad Pașa cu 7 batalioane și o baterie, Aziz Pașa cu 6 batalioane și o baterie și c-o rezervă de 6 baterii; în fine divizia Suleiman Pașa cu brigadele Hasan și Selami Pașa, fiecare cu câte 6 batalioane și 1 baterie și încă o brigadă (vacantă) cu 5 batalioane și o baterie în total corpul Ahmid-Eiub are 45 batalioane, 14 baterii și 13 regimente de cavalerie. Deci cu acest întreg corp a avut a face colonelul Horvatovici.


INFLUENȚA AUSTRIACĂ ASUPRA ROMÂNILOR DIN PRINCIPATE
[31 iulie 1876]

Influența aceasta, fiind mai cu samă actuală, are dezavantajul de a nu sta înaintea noastră ca un șir de fapte complinite, ca ceva rotunzit, ci ne înconjură din toate părțile, trăim sub presiunea ei, e asemenea unui demon din povești pe care îl zărești oriîncotro te-ai întoarce, din care cauză începe a ți se năzări și acolo unde nu e. Pentru a cunoaște mai bine raportul în care aceste două elemente, cel românesc și cel austriac, au trebuit să intre, vom trebui să le caracterizăm asemene unui chimist și să stabilim proporția puterilor în joc, avantajele unuia din elemente, dezavantajul celuilalt. Ce vedem dar la cea întâi privire? Pe de-o parte un stat mare, având razimul său spiritual în culta Germanie, stăpânind sub un sceptru popoare foarte deosebite, nemulțămite cu supremația a două elemente numeric mici, un stat căruia îi lipsește condiția principală a unui stat, unitatea națională, și cu toate acestea are justiția și administrația cum se cade, negoț, industrie, ba chiar o mișcare științifică destul de însemnată. Pe de altă parte întâlnim un popor mic a cărui populație agricolă, a cărui inteligență consistă dintr-un element omogen, dar a cărui funcții vitale sunt în mare parte împlinite de străini. În adevăr, negoțul de import și export, cel din lăuntrul țării, drumuri de fier, manufactură, c-un cuvânt circulația sângelui social e împlinită de străini, și dacă întrebăm care element parazit au intrat cu sistemul său de arterii în organismul vieții noastre naționale, vom trebui să răspundem: în cea mai mare parte cel austriecesc.

În ce consistă deci puterea Austriei, căreia îi lipsește înăuntrul său unitatea voinței? Ce lipește elementele sale, vecinic în discordie, încât acestea constituiesc o putere atât de mare? În privirea aceasta vom trebui să consultăm istoria. Imperiul roman în decadență dedese naștere unei religii cosmopolite care continua oarecum cultura și ideile antice, deși sub o formă foarte modificată. Aceasta era religia creștină, mai cu samă ramura catolică. Catolicismul întinsese peste Europa un păinjiniș subțire de idei religioase, ostașul îmbrăcat în fier al Romei vechi se schimbase în miles eclesiae, îmbrăcat în rasă; astfel se formează o putere nevăzută, pretutindeni străină și pretutindeni acasă, care încerca a realiza idealul imperiului universal. Imperiul care se formează sub acest păinjeniș se numește Imperiul roman. Casa domnitoare care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal este Casa de Austria. De la Carol al V se lățise ideea unei monarhii universale a creștinătății, cu moartea lui s-a amânat proiectul, dar familia n-au renunțat la culmea dorită, la răspândirea sfintei monarhii peste Europa întreagă. Înaintea acestui pericol sta Europa la începutul războiului de 30 de ani. Și într-adevăr Casa era în toate condițiile pentru realizarea scopurilor sale. Spania sub Casa de Austria avea la dispoziție țările cele mai bogate ale Europei și ale globului: Lombardia, Țările de Jos, Portugalia și împreună cu aceasta puterea ei comercială, aurul Americei și nemăsuratele mărfuri coloniale ale Indiei asiatice, încât Baco de Verulam esclamă că puterea Spaniei este cea mai mare din lume. Afară de acestea, Spania avea pe atunci cea mai puternică armată, ea ținea numai în Flandra 40 de mii de oameni, în Milan 15.000. Oastea sa număra 120.000 pedeștri și 20.000 călări, o oaste cum toate țările creștine de pe atunci n-ar fi putut-o înjgheba; apoi o flotă urieșască și avere îndestulă spre a o înmulți în orice moment. Linia germană a Casei de Austria intrase în trupul Franței cu Alzasul și Lotaringia, care erau ale împăratului germanic. Franța era împresurată din patru părți, la sud-est cu Italia, la nord-est cu imperiul germanic, la sud cu Lusignan și Burgonia, la nord cu Țările de Jos pân' în Saona. Era strâmtorată și primejduită în grad suprem. În Suedia Casa introdusese intrigi împrotiva lui Gustav Adolf, spre a aduce pe tron linia catolică de Wasa, care domnea în Polonia, căci după ideile vremei aceleia, în care legitimismul era în floare, Gustav Adolf trecea de uzurpator. Spania făcuse planul de a pune mâna pe Marea Baltică, mama tuturor comerțielor, cum se numea pe atuncea, și a prinde rădăcina Olandei, c-un cuvânt painjinișul fin al ideilor religioase se prefăcuse într-o mreajă de fier.

Războiul de 30 de ani au avut drept rezultat sfărâmarea acestei puteri urieșăști.

Richelieu — însăși catolic — încurajează protestantismul în Germania și, împreună cu celelalte puteri amenințate, au sumuțat asupra Casei tot ce se putea sumuța, între alții pe turci și pe voievozii Transilvaniei. Austriei îi trebuiau oameni și în Orient și unul dintr-aceștia au fost Mihai Viteazul, asemenea o jertfă a politicei austriace.


Mihai Viteazul nu cade — ce-i drept — în vremea administrației lui Richelieu, dar aici nu poate fi vorba despre persoane, ci numai de nexul general al lucrurilor. Franța lucra încă de sub Enric al IV pentru nimicirea puterei austriace. Planul lui Enric, de a fonda o republică europeană compusă din 15 state egal de țări, cari să cumpănească puterea Austriei, e amânat prin asasinarea sa și reînceput, sub forma modificată, de urmașii săi. Politica Franției de la Enric al IV e diametral opusă politicei austriace, inaugurate de Maximilian I (1493-1519).


Într-adevăr, cine l-a îndemnat pe Mihai Viteazul să se încurce cu turcii, a căror politică țintea la micșurarea Casei de Austria prin susținerea drepturilor principilor Transilvaniei asupra Ungariei? Sanctitatea sa Papa și catolicisimul rege al Spaniei, Filip al II. Liniile amândouă ale Casei se înțelegeau foarte bine. Poate că o îndemnare venită de la Praga ar fi trezit unele bănuieli în inima voievodului românesc, dar una venită de la Madrid — care avea în vedere numai creștinătatea — nu. Se vede că tot din iubirea creștinătății Austria va fi încercat sub Constantin Brâncoveanu să ieie Țara Românească, precum mai târziu au luat Bucovina.

Sfârșim caracterizarea politicei austriace cu unele trăsături generale. Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ține vecinic lipite și vecinic în discordie are nevoie de un element internațional, fără patrie proprie, fără naționalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca și în Boemia, în Galiția ca și-n Transilvania. Acest om pur cosmopolit per excelentiam a fost pentru această ambițioasă Casă preotul catolic. Neavând familie, căci era neînsurat; neavând limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavând patrie, căci patria sa este unde-l trimite ecclesia; neavând rege, căci regele său este Pontifex maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie. Pe lângă acest element s-au mai format încă unul, hibrid și stângaci, cu o fizionomie fatală: beamterul anstriecesc. Acesta are o limbă, dar ea consistă din câteva formulare nemțești de concepte, numite Schimmel, adică rable. Dacă i-ai lua unui beamter aceste câteva rable învechite și rău stilizate, el nu mai știe nici o limbă și iată de ce: în casa părințească a vorbit rusește, a studiat într-un gimnaziu unguresc, a trecut la universitatea nemțească și, când își sfârșește învățătura, nu știe nici o limbă cum se cade. C-un cuvânt, Austria, pentru a domni, are nevoie de un ciudat soi de indivizi generis nullius și în secolul al XVI clerul catolic se potrivea cu acest rol, încât austriacul cel mai bun era pe atunci și catolicul cel mai bun. Astăzi însă nu se mai potrivește. Libertatea religioasă, răspândită preste toată Europa, au stabilit foarte mult biserica, iar acești beamteri fiind cu totul netrebnici pentru o sarcină atât de grea, Austria au trebuit să-și caute un alt aliat pentru politica sa, tot fără patrie, fără limbă, fără naționalitate, un element cosmopolit și egoistic, ceea ce drept vorbind este unul și același lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părți a omenirei, pentru că individul respectiv s-au însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg. Afară de aceea acest element e și mai cosmopolit decât cel catolic, de vreme ce e comercial, și chiar chinezul nu va face mare deosebire între mărcile imperiului germanic și livrele sterline, pe când el va privi cu un simțământ de superioritate religia creștină, ce i se va părea o palidă exegeză a moralei lui Lao-tse sau a eticei Vedelor.

Din punct de vedere austriecesc ar fi nedrept însă de a pretinde ca Austria să ne cruțe pe noi. Pentru orice patriot austriecesc e o datorie de a deschide porțile Orientului pentru colonizarea prisosului copiilor săi și desfacerea mărfurilor sale, c-un cuvânt pentru pionirii cucerirei sale. Ar fi absurd din punct de vedere austriecesc de a pretinde ca ea s-o facă aceasta cu arma în mână, când are înainte-i o cale pacinică, nebătătoare la ochi și care nimicește pe contrariu în mod atomistic, atăcând prin agenți economici nu forma statului, ci pe fiecare membru al statului în parte, care nici știe nici voiește să se sustragă de la această influență.

Dar tocmai fiindcă influența austriacă se prezintă ca o țesătură foarte complicată de cauze și efecte, încât fiecare individ din lira noastră trăiește sub presiunea ei, de aceea cu cât ne iubim mai mult patria și poporul nostru, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire și să nu surescităm cugetarea, căci ușor s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase și să ne agităm cu vehemență prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, și fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu oprește defel ca creierul să rămâie rece și să-și îndrepteze activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului și să o stârpească cu statornicie de fier. Precum un medic nu va combate simptomele numai, ci cauza unei boale și va sfătui să se înlătureze mediul în care ea a trebuit să se nască, tot așa vom privi și noi individul naționalității românești în dezvoltarea sa și, comparând pe acesta cu norma legilor fiziologice ale societății, vom arăta de unde a trebuit să se nască neorânduielele duielele în viața economică a poporului, care l-au făcut accesibil unei influențe economice străine.

De aceea să ne întrebăm fără părtinire cum întâlnim pe poporul nostru în istorie din momentul în care ea devine mai străvezie, adică de pe la începutul secolului al 14. Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntrul, dezbinat în politica sa față cu vecinii.

O teorie filozofică a istoriei nu ne pare de prisos aicea. Popoarele nu sânt producte ale inteligenței, ci ale naturei, — aceasta trebuie stabilit. În începutul dezvoltării lor ele au nevoie de un punct stabil împrejurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste. Când mersul liniștit și regulat al afacerilor este lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu poate merge bine. Și cu toate aceste noi românii de sute de ani n-am avut altă plăcere mai mare decât a ne răsturna principii.

Alături cu această teorie fundamentală, despre stat ca așezământ al naturei și nu al rațiunii, vom trebui să-l caracterizăm răpede.

1) Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului și individualism. Ce este individualismul? Fiecare ființă organică e pentru sine lucrul principal, semenul său lucru secundar. Dorințele și aspirațiile oricărui individ omenesc sunt nemărginite, încât funcțiunea principală a vieței, a inimei sale este nu realizarea unei dorinți, ci dorința, voința ca atare. De acolo proverbul: toată lumea să piară, numai Manea să trăiască. Acest element e și periculos și folositor. Periculos, dacă o putere mai mare nu-i pune margini; folositor, dacă în margini legiuite el caută a-și realiza prin muncă aspirațiile sale și, precum soarele este tatăl luminei și al umbrei, tot așa individualismul este tatăl înflorirei și al decăderei, justiției și a injustiției, binelui și răului.

Față cu această iluzie a inteligenței și a inimei individuale, care e cauza că om pe om se esploatează, om pe om se nimicește, față cu acest bellum omnium contra omnes, un ochi mai limpede zice: Stăi! Nimicind pe vecinul tău, tu lovești în tine, căci puterile care esploatează natura brută s-au împuținat, tu ești mai sărac cu o sumă oarecare de puteri. Deci vecinul să trăiască. El produce grâu, el are trebuință de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentru mine, care nu mă pot ocupa cu toate celea. Va să zică interesele individuale sunt armonizabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor. Dar producătorii de grâu au o țintă comună, interese comune, iată clasa; identitatea de interese naște o identitate de păreri: iată principiile; se cere realizarea acestor păreri în stat: iată partida. Tot așa fac breslașii. Formează o clasă, au principii, sunt o partidă în locul individualismului personal vine cel de clasă. Pentru a-și asigura cercul de esploatare ele încremenesc câteodată: iată castele. Nimic nu va schimba natura societății. Ea va rămânea un bellum omnium contra omnes, sub orice formă pacinică s-ar prezenta. Puterile în luptă se comasează, în locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaș princip, carile se luptă pentru supremație.

Statul însă, ca o formă și mai înaltă a aceluiași princip, nu vede în clase indivizi deosebiți, ci un complex de organe sociale, un individ: națiunea. Toate clasele sunt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia între ele, de a opri ca una să nu fie esploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc și înfloresc una de la alta și pieirea uneia condiționează pieirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte.

2) Statul mai are și un scop moral. Drept va rămânea totdeauna că societatea există prin esploatarea unei clase prin alta — afară de clasa, după părerea noastră cea mai importantă, care esploatează de-a dreptul natura, care produce materiile brute. Deci pe lângă aceea că statul va îngriji ca această clasă, acești hamali ai omenirei să stea cât se poate de bine, el va căuta a deprinde și clasele superioare la o muncă folositoare, care să compenseze pe deplin sacrificiile celor inferioare. De aceea el va fi, prin o aspră organizare, contra semidoctismului, contra spoielei, contra tendinței egoistice a acestor clase de a câștiga mult prin muncă puțină, de a nu se întreba în socoteala cui trăiesc.

Deci societatea e câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existență și supremație, un bellum omnium contra omnes, statul este regulatorul acestei lupte, el oprește ca aceste puteri egal de folositoare să nu se nimicească una pe alta. Societatea e mișcarea, statul stabilitatea.

De aceea, pentru ca lupta să poată fi purtată în margini, trebuiește o familie ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societății, care să fie bogată când toate clasele sunt bogate, puternică când toate sunt puternice. Aceasta e dinastia — monarhul. Tot pentru că individualismul este principiul vital al naturei omenești, preferăm în privirea moștenirei legea salică și nu maioratul.

Cu totul opus acestei serii de idei este republicanismul. Nu vorbim de republicanismul în sens diplomatic, ci în sens social. Republica este orice stat în care o partidă, reprezentanta unei sau mai multor clase (însă nu a tuturor), poate să ajungă la stăpânire. Aceste republice le împart în antice și moderne. Republicile antice se bazează pe supremația claselor în forma de caste, republica modernă se bazează pe supremația acelorași clase în formă movibilă. Deci Anglia, Franța, Italia, Austria, România sunt astăzi republice în sens modern; Grecia, Roma, Egipetul, Polonia, Germania veche, Olanda veche erau republice în sens antic. Ele există sau prin esploatarea neomenoasă a unei clase prin alta, sau prin esploatarea sclavilor și a țăranilor robiți (cele antice), sau prin esploatarea unei țări prin altele, adese prin toate la un loc. Anglia esploatează India, Franța pe toți iubitorii de lux din lume, Veneția și Olanda în evul mediu erau ca Franța astăzi, Grecia și Roma trăiau prin sclavi, Polonia, Ungaria, Germania și Franția veche prin esploatarea neomenoasă a țăranilor, c-un cuvânt oriunde bună-starea unuia se traduce în apăsarea directă sau indirectă a unui altuia. O escepție par a forma Svițera și Statele Unite, dar par numai. Elveția trăiește prin esport industrial și prin toți indivizii câți aleargă ca să cheltuiască sudoarea fabricei și a țăranilor pe privirea dealurilor. America, pentru că clasa desmoșteniților găsește o avere neîmpărțită pe care și-o împarte, preriile. S-o vedem când s-or împlea.

De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului, sistemul liberal, și aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarhiei juridice. Libertatea e libertatea de a esploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca și vecinul meu, fraternitatea — un moft ilustrat prin guilotină.


Monarhia aceasta nu este de confundat cu despotismul. Despotismul, adică substituirea voinței individuale în locul armoniei intereselor, după noi se naște sau prin uzurpațiune sau acolo unde, pe aceeași întindere de pământ, o rasă domnește peste altele, mai ales însă o rasă fundamental deosebită de locuitorii autohtoni. Ex. turcii și slavii, hispanii și maurii ș.a. Dovedirea acestei teorii însă o păstrăm pentru altă ocazie.


Să cercetăm în zigzac ideea libertății. Cetățenii germani și poloni (o castă) cereau regelui libertate, adică libertatea de a-și dezbrăca țăranii și de-ai spânzura după plac. Olanda cerea pentru comerțul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englejii răspund: ne iertați — mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei. Cetățenii franceji (caste) strigau sub Richelieu libertate, adică o sumă de drepturi și privilegii toate pe spatele țăranului.

Să venim la republicele române care, ca și cele antice, trăiau prin exploatarea sclavilor și a țăranilor, unde Domnul era cu mâinele legate și cel întâi între egali — primus inter pares — unde o clasă stăpânea totul. Vodă, adică statul, putea să zică da, Hâncu zicea ba și pe-a lui Hâncu rămânea. Să vedem cum libertatea, când nu pornește din armonia intereselor, ci din individualism, nimicește clasele sociale și în urmă și statul; cum, prin înmulțirea neamului lui Hâncu, influența economică a Austriei devine destructivă și cum sub ea abia Hâncul își deschide ochii, se sparie de câte vede și nu știe de unde vin relele, nu știe că vin din ba al lui.

De aceea să privim împrejurimile în care s-au dezvoltat românii, ca să pricepem și mai bine organizarea lor putredă de stat. Noi am trăit sub influența dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvântului — respublica Poloniae. Cetățenii acestui stat erau egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urmă șleahțiț care striga în parlament: nie poswoliam Panie, nimicea hotărârea corpului legiuitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai mare nestatornicie decât soarta acestei nefericite și totuși nobile nații. Puterea supremă a statului sau, bine zis, scaunul celui întâi dintre egali era mărul de ceartă între cei influenți. Regalitatea electivă i-a omorât politicește; aceasta și escesul libertății individuale. Dar a fi cetățan polon era un privilegiu. Cei mai mulți locuitori — misera plebs contribuens — nu însemnau nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetățeni poloni.

Acest drept public polon avea mari farmece pentru clasele puternice din țările învecinate. În Prusia boierii începuseră a vorbi leșește de dragul instituțiilor polone, dar Marele Elector îi învață minte, lărgind dreptul breslelor și regulând starea țăranilor. În Suedia boierii vor tot aceste lucruri, încât Casa nefericită a regilor, dotată c-o energie și cu calități rare în istorie, nefiind în stare să înfrâneze aceste elemente de disoluțiune, le adună sub steag și declară război la toată lumea; o campanie care se sfârșește cu risipirea oștirilor lui Carol al XII până în țările noastre, unde avem de la oamenii lui două zidiri: turnul Metropoliei din Suceava și turnul Colțea din București. C-un cuvânt acele instituții găsesc pretutindene trecere, unde pot numai.

În așa dese relații cu acești vecini, dreptul lor public nu putea să rămâie fără înrâurire asupra noastră. Mai întâi nefericita de domnie electivă. Acest drept, atât de lăudat de cătră mai toți publiciștii noștri, nu este nimic mai puțin decât vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui Dragoș ne inspiră mari îndoieli asupra sorții acelui voievod. După el urmează 6 domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani — puțin pentru o țară care începe.

Cu secolul al XV începe în sfârșit o domnie lungă și liniștită — a lui Alexandru cel Bun. Aici se văd rezultatele stabilității. În 33 de ani el organizează țara bisericește și politicește și moare având o singură nenorocire: are doi fii în loc de unul. Vin războaiele dintre frați, apoi dintre veri, pagini încurcate ale istoriei noastre, din care numai un lucru se vede clar, că unii ajungeau la tron cu ajutorul ungurilor, ceilalți cu al polonilor. Țara se deschide influențelor străine. În aceste turburări trece vremea, până la suirea pe tron a lui Ștefan cel Mare, uzurpator și el, dar mai norocit decât ceilalți. De la 1459 la 1504 se văd din nou efectele stabilității. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimicește influințele de dinafară cu sabia și cu isteția. Și cu toate aceste se știe din relațiile medicului venețian că, cu toată gloria și lunga sa domnie, Ștefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ștefan cel Tânăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de Mușatin. Însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înțeleasă cu boierii. După el vine Petru (linie neligitimă), acesta domnește în două rânduri și are multe rivalități de învins. Fiul său Ilie se turcește. Ștefan e ucis de boieri sub corturile de la Țuțora și din vița Mușăteștilor nu rămâne decât domnița Ruxanda. Urme de legitimism par a fi fost rămas și atunci, căci cel care ia mâna domniței o ia împreună cu tronul — Alexandru Lăpușneanu. De la stingerea progeniturei bărbătești a neamului domnesc, de la stingerea matcei în roiul Moldovei datează căderea Moldovei. Domnii pe care îi alege întâmplarea și intriga mor mai toți de moarte nefirească, boierii sunt toți aspiranți la un tron pe care nu mai ședea unsul lui Dumnezeu, și astfel se urmează repede unul după altul când printr-o influență străină când prin alta. Țara devine vatra deschisă a influințelor străine. Despot Vodă ucis cu buzduganul, Lăpușneanu otrăvit cu sila, Bogdan Vodă gonit la Moscva, Ioan Vodă ucis de turci, Petru Șchiopul ca vai de sufletul lui, Aron Vodă moare în temniță, Răzvan în țeapă; încercarea Movileștilor de a fonda o dinastie se sparge prin luptele între fiii lor ș.a.m.d., și aproape toți sfârșesc rău. Paralelogramul de puteri naționale pierduse punctul comun de activitate, aceasta nu avea un sâmbure stabil împrejurul căruia să se cristalizeze.

O soartă mai fericită, însă totuși foarte asemănătoare cu aceea a Moldovei, are Țara Românească. Acolo se statornicește dinastia Basarabilor și ajunge repede la o culme de la care — prin o întâmplare analogă cu cea din Moldova — intră discordia în roiul de albine vorbitoare. Într-adevăr, după Tugomir Basarab — a cărui începătură se pierde în noaptea unei istorii străfulgerate din când în când de numele banilor Basarabi — urmează Alexandru, care bate pe regele Carol Robert, apoi Vladislav, care întinde repede marginile țării. La 1360 el e voievod al Țării Românești, la 1365 ban de Severin, la 1368 duce de Făgăraș. Urmează Radu Negru, care bate pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei, și câștigă deplina autonomie a țării sale. El lasă doi fii: Dan și Mircea. Dan I e renumit prin războaiele sale, purtate precum se vede de frate-său Mircea. Mircea I se suie pe tron la 1383 și domnește până la 1418, adica 35 de ani. Iată și aici efectele stabilității: domnia cea mai glorioasă și întinderea teritoriului cea mai mare. Mircea e voievod al Ungro-Vlahiei, ban de Severin, duce de Făgăraș și Amlaș, stăpânitor amânduror țărmilor Dunării până la Marea Neagră, domn al cetății Durostor și al țărilor tartarice.

De la moartea sa începe discordia în Casa Basarabilor. Fiul său legitim Mihai moare după 2 ani, urmat de Dan al II-lea, fiul lui Dan I. Dar Mircea mai avea un fiu nelegitim, Vlad poreclit Dracul. Acesta devine părintele liniei Drăculeștilor. De aici istoria Țărei Românești decurge asemănător cu cea a Moldovei prin luptele continue între Dănulești, descendenți legitimi ai lui Dan I, și Drăculești, descendenți ilegitimi ai lui Mircea I. După vremi pline de împărechieri, Basarabii sunt stinși prin sabie, în urma intrigelor unei nouă linii primite în sânul lor, și anume Cantacuzin Basarab.

După Dim. Cantemir în Moldova și puțin după căderea Basarabilor în Țara Românească vine domnia fanarioților. Influința acestora fiind obiectul unui studiu deosebit puțin vom spune despre ea. Formele bizantine vin în locul celor vechi, caracterele trufașe ale aristocrației devin servile. Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat țara aproape în pașalâc.

Sub domnii fanarioți, care erau trimiși pe un timp anumit și care aveau numai titlul de domn și pomenirea în biserici, nicidecum însă consistența monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decât ceea ce era în împrejurările date, viața și averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu i se da națiunei nici o compensare, erau dări pentru îmbogățirea personală și repede a acestor oameni, care trebuiau să se folosească de scurta durată a domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra așezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Țara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump, și nu prin război — prin vânzare. Într-adevăr se împărțise Polonia, și o țară care trăise în atâtea asemănări cu ea trebuia să aibă și soarta ei. Totuși trebuie să constatăm că nici un moldovan n-a putut fi mituit dă influența morală a Austriei și că domnul a plătit cu capul protestarea sa.

Cu căderea Poloniei și luarea Bucovinei se începe o nouă epocă a influenței austriace: cea care atingea politica esterioară a statelor românești, care se schimbase întru atât, întru cât aceste țări nu mai însemnau nimic politicește și erau susținute de Rusia și Turcia. Ca să revenim la vorba pronunțată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau o monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia și au devenit uriașe; țările române, în care acest punct central lipsește, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor național. Cum se schimbase fața lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mâinile Austriei, ungurii erau supuși, Turcia începuse a slăbi, România, care moștenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decât doar ficțiunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi și fără cultură. În Moldova în special boerimea nu mai semăna de fel cu Nistor și Grigorie Urechi, cu Miron Costin; limba națională e într-o vădită decadență alăturată cu frumoasa și spornica limbă a cronicarilor.

Țara nu mai este decât o moșie mare, administrată în felul unei moșii, un complex de latifundii în care dreptul privat e drept public, moștenirea averii teritoriale moștenirea puterei în stat. Pentru că nu există moștenirea primogenitului și fiindcă boierii simțeau că în mărimea proprietății teritoriale consistă puterea lor, se introdusese un fel de silnică ereditate. O parte din copii se călugăreau cu de-a sila, unul sau doi moșteneau numele și averea. Din domnia unei singure clase rezultă lipsa totală de drept pentru clasa de mijloc. Erau meserii, erau bresle cu stărostiile lor, dar aceste clase de oameni, adese știutori de carte, nu aveau drepturi.

Să facem oarecum o sumă a acestei stări de lucruri și să vedem cum se dezvoltă din ea suma de astăzi. Ce era în țară la 1820?

Boierii mari.

Boierii mici slujbași.

Țăranii iobagi, cari stau sub ocrotirea acestora, fiind oamenii lor.

Clerul laic și monastic.

Aceștia nu stăteau sub autoritatea statului. Erau clase ale evului mediu, administrate de ele înșile. Boierul era aproape autocrat pe moșia sa. Numai în grave cazuri penale — și nici atunci nu tocmai — intervenea justiția statului.

Cine rămânea să fie administrat de stat? Două elemente neatârnate: 1) răzășul, 2) negustorul și breslele.

Deci vedem că existau două clase neatârnate, una țărănească, ieșită din războinicii împroprietăriți, alta burgheză. Aceștia nu erau oamenii nimănui. Istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulți o numesc a regenerării naționale, mai cu drept cuvânt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeșilor și breslașilor. Nimicindu-se însă talpa țării, era neapărat ca și stâlpii să cadă. Au căzut și boierii. O clasă este într-un popor un factor al armoniei societății, de aceea rău este c-au căzut răzășii, rău c-au căzut breslele, rău c-au căzut boierii. Căci se vor vedea urmările. Se va vedea cum influențele străine găsesc în falangele naționale goluri din ce în ce mai simțitoare, cum funcțiile vieții economice degenerează, cum arterii străine intră în corpul nostru social, cum dispar clasele pozitive ale Moldovei, om cu om, clasă cu clasă, cum pâmântul românesc devine un teren de esploatare pentru industria străină și proletariatul indigen.

Cu o minimă putere a statului, poliția, administrația și dreptatea trebuiau să fie într-o stare de plâns. Ispravnicul, care era totul într-un județ, avea de administrat pe negustorii și breslașii din țară, cei străini aveau pretutindene consulatele lor — stărostiile lor — asupra cărora statul român n-avea nici o putere. Acești ispravnici, neștiutori de carte, servind fără plată, erau sub domnii fanarioți oameni fără nici o însemnătate, a căror apucături administrative aveau o singură țintă: stoarcere de bani. Falanga, pedeapsă polițienească pentru greșeli mici, se putea răscumpăra cu câțiva galbeni de la acești ispravnici, iar opoziția contra acestor pedepse nedrepte și barbare nu era nicăiri. Deci clasa de mijloc avea numai două căi de scăpare: sau să se facă supuși austriecești, să-și puie pe casă pajura cu două capete, sau să intre în clasa blagorodnicilor spre a deveni însăși ciocan, sau în sfârșit să intre în slujba unui boier mare și să sufere mai bine palmele cucoanelor decât falanga aplicată de cutare aprod. Mulți din cei neînsemnați se fac sudiți, mulți se fac de casa cutărui sau cutăruia, mulți în sfârșit caută prin bani și stăruințe să ajungă la sfântul privilegiu. Se naște o mișcare nesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă, ci pe privilegiu. Pe când comerciantul din Lipsca căuta să-și adaogă milioanele, ciubotarul din Germania să-și înmulțească mușterii, negustorul și ciubotarul românesc caută să devie boier. Dacă cu această boierie ar fi fost combinată arta războiului, ca în evul mediu, de sigur că cavalerii cotului și ai calupului ș-ar fi exercitat mai departe pacinica și mult folositoarea lor meserie, dar nefiind asemenea datorii, ci numai drepturi comode, boieria mică sau mare trebuia să fie un obiect de invidiat, pe lânga acestea cavalerismul devenise ieften în Moldova. În genere toată societatea secolului al XVI și al XVII se poate caracteriza scurt: Datoria se preface în drept. Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII. Datoria de a fi slujbaș al țării — o datorie foarte grea și periculoasă sub domniile vechi — devine un drept de a sluji țara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Și acești îndreptățiți de a o sluji se înmulțesc din zi în zi, căci toate izvoarele de puteri ale societății curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea și neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, țăranul — fecior boieresc, boierul mic — boier mare, boierul mare — domn. Și boierii mici cum se formează? Prin meritele personale ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute țării. Camerdinerii, comișii de la grajduri, vechilii de moșii, vătajii, se boieresc toți și au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile și aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenușă sau năsip pe hârtie. Mulți de acei care au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care într-un rând își suspendase plățile. Dar prin această grămădire la porțile privilegiilor și ale slujbelor rămân goluri economice pe care le umple un element străin — evreii. Unde bacalul boierit și-au închis dugheana, și-au deschis-o evreul, unde fiul blănarului s-au făcut cinovnic, blănarul evreu și-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei — adică paznic de noapte — acolo evreul ș-au deschis ciubotărie.

Pe când în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi Vodă era cu mânile legate, temându-se vecinic de plângeri la Poartă și de răsturnare. Să vorbim drept — se poate pretinde de la un om să fie mai mult decât om? Când domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care își căuta de interesele sale. Într-o țară unde fiecine zice: „chacun pour soi“ și „apres moi le déluge“ — ce să zică domnul decât tot atâta… Și pe când puterea statului român scădea — se urca ce? — puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate.

De aici înainte într-o societate a nestabilității se va vedea cum orice lege organică a țării introduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic, mult lăudat și cu drept cuvânt pentru unele părți ale sale, cuprinde o mică dispoziție, nebăgată în samă și totuși destructivă; boierul are voia de-a alunga oricând de pe moșiile sale și din vatra strămoșească pe țăranul iobag. Invaziile rusești aduc jocul de cărți. Într-o societate în care munca ar fi fost lucrul principal jocul de cărți n-ar fi fost nimic — într-o societate de privilegiați, fără nici o treabă, care căuta să-și omoare vremea, jocul de cărți a trebuit să fie destructiv — un element de nestabilitate în averea oamenilor.

După ocupația rusască vine un domn foarte inteligent, cu un rar simț istoric, dar care, pus în această societate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-și asigure poziția personală. În locul boerilor mari, care-i cereau scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foștilor comiși, foștilor vătaji de moșie sau fiilor lor. Grămădirea la porțile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranții la posturi se înmulțesc într-una — oamenii care nu știau decât arta scrierii și a cetirii, pe care în țările civilizate le știe fiecine, acești oameni se înmulțesc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanți fără plată, și în schimbul vechei clase boierești avem o nouă clasă, care n-o compensează de fel pe cea veche, clasa scribilor.

Această clasă se îmflă rânduri, rânduri, recrutându-și membrii din fiii clerului laic, din slugile foștilor boieri și fiii acestor slugi, din negustorii retrași și din fiii acestor negustori, mișcarea merge crescând, clasa de mijloc a pierit, ea s-a schimbat într-o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însemnătate pozitivă în stat, fără nici o însemnătate pentru nație, o clasă de turburători de meserie.

Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzășească, tot în această vreme răzeșiile vechi devin moșii de privilegiați mici și, pe când un boier care avea 10.000 de fălci apăsa foarte ușor asupra supușilor săi, unul care are 300 apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parțială a latifundiilor înmulțește numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, țăranul începe a sărăci și a da înapoi. Aceasta merge crescând și disoluțiunea claselor pozitive crește, crește — crește și azi.

E greu de a espune o idee fundamentală cu ramificațiile ei așa încât să deie un tablou unitar. Ideea există toată implicită în cap, dar spre a o espune ne servim de cuvinte, de șiruri ce au început, au un sfârșit. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii.

Un boier poseda — e indiferent unde, destul că era boier românesc — 250.000 de fălci într-un hotar. Era un om de un caracter rău — zgârcit, răpitor, ambițios fără margini. Dar era un om. Ce simțeau țăranii cum este boierul? Țăranii săi erau bogați, căci apăsarea unuia numai, împărțită asupra unei mase atât de mari de pământ și de oameni, era aproape nesimțită. El a murit, pământurile s-au dus în bucăți prin procese și moșteniri. Nici unul din urmași n-a fi avut caracterul aprig al boierului nostru și cu toate astea supușii lui au dus-o mai rău sub moștenitori decât sub el. În locul unui subiect erau acum mai multe subiecte, cu aceleași trebuințe, cu aceleași cheltuieli și cu mai mică avere.

Un mic bulgăr de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sâmbure greșit în organizația societății, în viața economică crește și îngroapă o națiune. Ne mirăm cu toții de mulțimea crâșmelor în țara noastră, de mulțimea jidanilor, cauza e mulțimea rachiului, mulțimea velnițelor, dar oare această mulțime de unde vine? Sub domnia turcească a existat micul sâmbure, o dispoziție de export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare grânele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil — în vite. S-au combinat lucrurile. Velnița consuma prisosul și da hrană vitelor. Velnița producea rachiu, rachiul trebuia consumat și era mult. S-au făcut multe crâșme. Pentru acestea trebuiau crâșmari. S-au adus mulți evrei și proprietarul impunea fiecărui din supușii săi de a lua atâta rachiu pe an, unde plăți pentru muncă se făceau în rachiu. S-a introdus exportul într-adevăr, însă velnițele au rămas; în locul grânelor s-au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuință și această trebuință cerea împlinire. Care a fost rezultatele ei? O populație nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care își vinde munca pe băutură, o populație în care mortalitatea crește în mod înspăimântător, iar sudoarea mânelor ei se capitalizează în mânile unui dement fără patrie, fără limbă, fără naționalitate… Nu e de mirat că influența austriacă e mare.

Să comparăm acum suma puterilor sociale de astăzi cu suma puterilor sociale de sub patriarhalul prisăcariu Ioan Sandul Sturza Voievod.

Boierii mari, proprietari de latifundii, care-și cruțau populația în mod instinctiv.

Boierii mici slujbași.

Breslele târgoveților cu stărostiile lor.

Răzeșii, țărani liberi.

Iobagii, țărani supuși, c-un drept asupra unei părți de pământ.

Să ne închipuim că prisăcariul ar fi fost din dinastia Mușateștilor, necontestat de nimeni. La influențele secolului al XIX el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai târziu ar fi dat o viață în stat clasei de mijloc, acelaș drept asigura proprietatea răzeșilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, având și cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil și-ar fi creat o clasă de amploiați, dar acești amploiați ar fi fost stabili, căci numai unde Vodă se perândează, se mănâncă și pita lui Vodă pe rând. Negustorul ar fi rămas negustor, meseriașul meseriaș, nu s-ar fi născut goluri economice atât de simțite. În sfârșit în a.D. 1860 ar fi venit Ioan Sandul al III posito. Sub ce împrejurări! Firmele de pe ulița mare ar fi românești. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut într-adevăr vuiet mult, dar se spărgea de stânca maiestății. S-ar fi plătit pământul în 90 de ani și nu în 15, dar nu rămâneau atâtea neplătite ca astăzi. Din școalele poporale ar fi ieșit oameni știutori de carte care rămâneau ce erau și nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstoarnă la fiecare schimbare de ministeriu. În sfârșit Ioan Sandul al IV moștenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din 54 ne aducea Basarabia, cel din 59 Bucovina, cel din 66 Transilvania.

Dar acuma cum s-au dezvoltat lucrurile? De toate dezastrele vecinilor noștri noi nu ne-am folosit decât spre a ne răsturna domnii. Vodă, adică statul, era cu mânile legate. Vodă zicea da și Hâncu ba, și neamul lui Hâncu creștea din ce în ce. Cu cât deveneau mai mulți aspiranți la privilegii și posturi, cu atât cereau lărgirea privilegiilor, lărgirea libertății pe contul puterii statului, până ce am ajuns la constituție, care dă într-adevăr tuturor acestor aspiranți și numai acestora, precum voi arăta, o egalitate de drepturi fără datorii și proletarii de scribi au pus mâna pe țările românești.

Fiecare constituție, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituțiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanți, industriași care văd în constituție mijlocul de a-și reprezenta interesele în mod adecuat cu însemnătatea lor, — la noi legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toți scribii de a ajunge la funcțiile cele mai nalte ale statului. De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci — oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziție. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale; și principiile sunt interese — dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietății teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor ș-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiștii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocrația istorică — și ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa țăranilor e prea necultă și, deși singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe al cărui spate trăim cu toții — țăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici și pe aceasta cum am nimicit pe celelalte și, împreună cu ea, statul și națiunea.

Să nu uităm un lucru — toată activitatea unei societăți omenești e mai mult ori mai puțin o activitate de lux, numai una nu: producerea brută care reprezentează trebuințele fundamentale ale omului. Omul, în starea sa firească, are trebuințe de puține lucruri: mâncarea, locuința, îmbrăcămintea. Aceste pentru existența personală. De aceea o nație trebuie să îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuințe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni și cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpura, dar îi trebuia postav; locuia în palat, dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuințe, ele sunt în fond aceleași.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuințe este țăranul. De acolo proverbul francez: Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. Aceasta este într-o țară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului.

Cum am tratat noi pe acești țărani? Am clădit un aparat greoi și netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, și care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o țară care n-are export industrial țăranul muncește pentru toți: sigur și necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scriem, chibritul cu care ne aprindem țigara, toate ne vin în schimbul grâului nostru și acest grâu îl produce numai țăranul; grâul e productul muncei sale.

Cu cât mai mulți indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atât mai mulți trăiesc pe sama aceleiași sume de oameni. Ce este consecuența? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susție, sau va trebui ca, cu același timp și cu aceleași puteri, să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze și să lucreze cu mașina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Țăranul nostru e acelaș ca și înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (la începutul secolului câteva zeci), mii de amploiați (în începutul secolului câteva zeci), sute de mii de evrei (în începutul secolului câteva mii), zeci de mii de alți supuși străini (în începutul secolului câteva sute).

Pe atunci țăranul nostru creștea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă ușoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi muncește toată vara ca să-și plătească dările, trăiește mult mai rău decât atunci și se stinge. Mor o sută și se nasc în locul lor 60. Și aceasta nu e o veste de senzație — ci adevărul.

Față c-o asemenea stare de lucruri, față cu o țară care se despopulează se înțelege că influența austriacă economică va trebui să propășească răpede și să umple golurile noastre cu prisosul populației sale. Meserie și negoț, parte din arendași, parte din proprietari, proprietatea fonciară orășenească e străină. În orașul Iași abia a treia parte a populației sunt supuși românești. Și asta merge crescând.

Vecinătatea Austriei e omorâtoare pentru noi dacă nu ne vom trezi de cu vreme și nu vom arunca la naiba toți perceptorii, subperceptorii, sub-sub-perceptorii, dacă nu vom descărca pe țăran și nu-i vom asigura o dezvoltare liniștită, dacă nu ne vom hotărî să nu purtăm nici un product străin pe noi, precum au făcut ungurii în vremea absolutismului.

Răul deci e înlăuntru. Nestabilitatea este cauza căderii proprietății mari teritoriale, căderea acesteia e strâns combinată cu căderea breslelor, și aceste clase au format în disoluțiune o clasă de proletari care trebuiește deprinsă la muncă.

Nu dreptul public, ci păstrarea naționalității noastre e lucrul de căpetenie pentru noi, și ar fi mai bine să nu alegem deputați decât să piară nația românească. Dacă n-am avea vecinic influențe străine precum le avem, dacă am fi în Spania, atuncea ne-am sparge capetele unul altuia până s-ar așeza lucrurile. Dar acest lux de revoluțiuni sociale nu ni este permis nouă, a căror stat e vecinic o cestiune. De aceea ne trebuiesc trei lucruri:

Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puțin absolut;

Muncă, adică escluderea proletarilor condeiului de la viața publică a statului și prin asta silirea lor la o muncă productivă.

Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială și sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât în economia generală a statului cât și în cea individuală.

Altfel am avea a alege între domnia austriacă și cea rusească. Sub cea dintâi evreii ar intra în sate în număr mai mare decât astăzi, țăranii ar deveni servii lor, moșiile ar fi cumpărate de societăți de capitaliști, colonizate cu nemți, iar nația redusă la proletariat. — În cazul al doilea un ucaz ar șterge limba din biserică și stat, țăranul ar trăi mai bine, însă sub condiția ca să se rusifice; care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheța mucu condeiului; iară cei mai curajoși ar mări pohodul na Sibir, fără judecată prin ordin administrativ — administiwnym poriadkom.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[1 august 1876]

Știrile despre retragerea armatelor sârbești și anume a corpurilor Lieșanin și Horvatovici se confirmă, contrazicere între depeșile amânduror părților există numai într-atâta întru cât turcii susțin a-i fi respins pe sârbi cu puterea, iar acești din urmă susțin că s-ar fi încredințat că linia de operație Zaițar-Kniazevaț e nestrategică, cere o zadarnică și slăbitoare răspândire de puteri și că au admis o altă linie de operație. Astfeli Lieșanin s-au retras la Paracin părăsind fără luptă orașul Zaițar (cam de 6000 loc.), iar turcii l-au cuprins negăsind nici o împrotivire, văzând chiar că, afară de foarte puțini copii și câteva femei, ceialalți locuitori se refugiaseră înlăuntrul țării. Tot astfel, după o vitează operare, Horvatovici au părăsit Kniazevațul. O urmare a noului plan de operație este împreunarea armatei de pe Timok cu cea de pe Morava sub un singur comandant en chef în persoana lui Cernaieff care a și primit această numire prin decret princiar.

Generalul Zach a sosit la Belgrad, rănit la picior, iar rana sa a fost atât de puțin îngrijită încât se crede că amputația e neapărată. Despre Lieșanin se vorbește că va fi înlocuit prin Mitricevici. Generalul Fadeief să fi susținut că ajutorul rușilor este sigur, însă el va veni preste Viena, aducând astfel tuturor slavilor libertatea și autonomia.

Mai grea ar deveni însă situația dacă am crede telegramelor din sorginte turcească, care confirmă că Zaițarul a fost luat fără împrotiviri, dar care susțin că la Kniajevaț Horvatovici ar fi pierdut 4000 oameni, aproape toate tunurile și foarte multe puști; iar corpul lui Leșianin ar fi deja înconjurat fără scăpare de cătră trupe turcești. După aceste sorginți Osman Pașa, ocupând șesul Timokului, ajunge deja cu avantgardele sale corpul lui Ahmet-Ejub Pașa. Zaițar ar fi fost ocupat după două zile de o luptă care s-au sfârșit cu deplina biruire a sârbilor, iar Leșianin, retrăgându-se, a văzut că între el și tabăra de la Deligrad este întrepus corpul inamic de sub Hassan Pașa, astfel încât linia sa de retragere spre armata Cernaieff este tăiată, iar spe Negotin oprită de către corpul Tazli Pașa, pe când în față este întruna grămădit și împins de către Osman Pașa. Despre planul general al turcilor se zice că Osman, Ahmet-Eiub și Hassan, lăsând la o parte Deligradul, vor înainta de-a dreptul spre Belgrad. Cuartierul general al sârbilor e în momentul de față la Iagodin dincoace de Morava de-a lungul drumurilor dintre Belgrad și Alexinaț.

Din Moscova au ajuns un tren întreg, menit a aduce ajutoare răniților. Corpul e compus din 26 bărbați și 28 dame, aducând cu sine 250 centenari (măji) de bandagie, scamă și instrumente medicale. Bărbații (afară de doi) sunt toți medici ruși sub conducerea generalului Takarioff; damele fac parte din asociația „Soeurs de charité de Moscou“ și stau sub conducerea princesei Șahovski născ. Cetvertinski. Toți poartă crucea convenției de la Geneva. Ei aduc cu sine sume însemnate de bani și medicamente și sunt însoțiți de o mulțime de medici și surori de caritate străini, care ocupau două vagoane.


ANGLIA
[1 august 1876]

În Casa Comunelor d. Ashley au atras atenția adunărei asupra întârzierei continue cu care ajung raporturile guvernului asupra cruzimelor comise în Bulgaria. De aceea el a imputat guvernului englez și în special lordului Elliot lipsa unei acțiuni repezi și energice. Tot în Casa Comunelor au ajuns a se discuta bilul asupra acțielor Canalului Suez. Lowe a cerut informații asupra stării întreprinderei de la Suez și asupra atitudinei guvernului în fața ei; Bylands îi impută guvernului că prin acțiunea lui ar fi încurajat numai speculațiunea și dezaprobă politica afacerei de Suez. Sir Nortkote discutând în sens aprobativ tratările cu Leseps, arată că astăzi reprezentantul Angliei are vot în consiliul de administrație al companiei și accentuează influența morală câștigată prin acele tranzacțiuni. El arată că veniturile au crescut cu 17 procente, pe când cheltuielele n-au crescut defel și justifică prin urmare corectitudinea și isteția politicei Canalului de Suez. Marchizul Hartington din contra critică atitudinea guvernului și crede că a pierdut cu totul cumpănirea unei politice mai înalte și că această discuție îi va servi de lecțiune, ca să nu să mai amestece în afacerile comerciale și bănești ale altor țări. În fine ministrul Disraeli apără guvernul și zice că opoziția nu face deosebire între aspectele politice ale unor afaceri comerciale și rezoanele unei politice mai înalte, el spune în fine că purtarea regimului a fost aprobată de opinia publică și a fost numită politică și patriotică. În urma acestei discuții bilul a fost primit.


FRANCIA
[1 august 1876]

Rusia a propus Italiei și Franciei de a mijloci între sârbi și turci spre a-i împăca. Italia a refuzat nemijlocit, iar Francia și-a motivat refuzul ei. Ducele Decazes a declarat ambasadorului Rusiei că nu voiește a interveni cu efect, de vreme ce voiește să scape de imputarea că ar fi intervenit înainte de a se fi pronunțat soarta războiului; deci l-a însărcinat pe reprezentantul Rusiei de a face cunoscut cabinetului său atitudinea Franciei. Într-adevăr toate puterile semnătoare ale tractatului de Paris au hotărât a interveni la cel întâi moment favorabil, dar ele cred că un asemenea moment nu poate fi altul decât acela după o bătălie hotărâtoare, convinse fiind că toate succesele turcilor de pân-acuma nu merită încă această denumire.


ARHEOLOGIC

[Articol cu paternitate incertă]

[1 august 1876]

Candidatul de teologie d. Kurze scrie în Gazeta de Triest că prin săpături i-ar fi succes de-a descoperi urme ale vechiului oraș Metulun. După spusele lui Strabo ș-ale lui Appian acest oraș era locuit de populația ilirică a iapizilor și au fost luat cu asalt și risipit de cătră Cezar Octavian în anul 32 înainte de Chr. Într-o vale plină de păduri, spre nord-est de Lass în Carniolia s-au găsit aceste urme. După zidurile, în parte dezgropate, ale orașului, s-au găsit vase de lut de o formă proprie și cu ornamente mărginale primitive, care par a arăta că vasele nu sunt de origine romană, ci iapidică. Săpăturile a mai adus la lumină un fel de cordea de fier, cu găuri la capete și cu dinți la margine, și mici plăci în forma cărămizilor, dintr-un fel de lut, amestecat cu părticele de fier.

Societatea arheologică din Atena au descoperit, la săpăturile făcute pe coasta de sud a Acropolei, o tablă de marmoră foarte importantă pentru filologie și istorie. Tabla conține o inscripție de 80 de șiruri și anume tractatul ce l-au făcut atenienii cu Chalkis după ce, sub conducerea lui Pericles, supusese Euboea.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[4 august 1876]

Jurnalistica e de acord că cea întâi fază a războiului e sfârșită, de vreme ce nici un soldat sârb nu mai e pe pământ turcesc, pe când turcii au călcat frontierile din est și sud-est ale Serbiei. Prin urmare nu mai poate fi vorba de ofenzivă din partea sârbilor, ci numai de o defenzivă mai mult ori mai puțin îndelungată; sigur este, însă, că ei nu sunt descurajați prin lipsa lor de succes și sunt hotărâți a continua lupta la cuțite.

Ristici, întrebat fiind dacă dorește vro mijlocire în favorul păcii, a răspuns unora că nu este îndreptățit de a apuca pe această cale, altora că nu va primi o asemenea mijlocire decât atunci când turcii vor fi înaintea Belgradului. Nu credem de prisos de a rezuma într-o privire retrospectivă planul primitiv de război al sârbilor și perspectivele lor. Înaintarea armatei de pe Morava sub Cernaieff presupunea mai multe eventualități. Cea dentâi era că, la intrarea sârbilor, bulgarii se vor ridica în gloate asupra dușmanilor; ceea ce nu s-a întâmplat. A doua condiție era ca generalul Zach, forțând Sienița, să vie în atingere cu montenegrinii, al treilea ca generalul Alimpici, trecând în Bosnia, să producă și aicea o răscoală generală. Atuncea Cernaieff ar fi trecut la Sofia, întâmpinând și sfărâmând orișice trupe turcești auxiliare cari ar fi venit în ajutorul puterilor în luptă. Aceste perspective l-au îndreptățit la acea zădarnică răspândire de puteri care e caracteristică pentru faza întâia a războiului. Urmările sunt cunoscute. Bulgarii nu s-au răsculat, gen. Zach a fost respins și rănit el însuși, Alimpici a rămas lângă Drina, fără a se putea împreuna cu răsculații din Bosnia de Nord, făr-a-i succede de a răscula sangeacurile, câte rămăsese liniștite în urma acestora. Cernaieff a văzut că linia sa strategică e greșită; deci a părăsit fără luptă Pirotul și Babina-Glava, în aceeași vreme când Lieșanin a fost respins de la Veliki-Izvor și Horvatovici de la Kniazevaț. Pe la 20 iulie poziția armiei sârbești era încă următoarea: la Alexinaț două divizii cu 18.000 oameni, la Kniazevaț 45.000 oameni cu 48 tunuri, la Zaițar 36.000 oameni cu 40 tunuri. Kniazevațul trebuia apărat cu orice preț, căci dominează peste Bania drumul mare cătră Paracin, Ciupria Jagodin, Semendria și Belgrad pe care Cernaieff trebuia să-l susție. După ce turcii au luat Kniazevațul și Zaiciarul, întăriturile de la Deligrad nu mai aveau aproape nici o însemnătate.

Neîmplinindu-se nici una din prevederile sârbilor, fața lucrurilor este astăzi cu totul schimbată. Osman Pașa se află acum în sud-est de la Zaițar, iar ultimele garde ale lui Leșianin la Bolievaț, și cel dentâi a și început a se întruni cu Ahmed Eiub, care a ocupat Kniazevațul. Pentru a înainta, acești doi așteaptă numai ordinele superiorilor. Toți locuitorii spre răsărit de Zaițar au părăsit și au dat foc locuințelor, retrăgându-se înlăuntrul țărei la Milanovaț.

Din Belgrad se anunță că principele a sosit în oraș, pretextând apropiata naștere a princesei, în fapt însă din cauza gravității împrejurărilor. Deși se anunțase că va veni pe Dunăre, cu vaporul „Deligrad“, el a preferat drumul de țară prin Semendria, a sosit fără nici un zgomot și a intrat în Konak pe o poartă laterală în urma sosirei sale Consiliul de Miniștri s-au adunat și se vestește că s-a ivit o mare deosebire de păreri între el și Ristici. Acest din urmă dorește continuarea războiului, necrezând că Rusia ar suferi atingerea teritoriului sârbesc, oricare ar și fi succesul armelor. În acest consiliu s-au discutat cele patru puncte ale ultimatului turcesc. Principele și Gruici sunt pentru încheierea păcii, Ristici pentru continuarea războiului. Pe când opinia publică e pentru detronarea principelui și așezarea unei dictaturi, pe când chiar foaia oficială „Istok“ susține că sârbii se vor lupta chiar sub dealul Avala de lângă Belgrad, principele se pare a avea în vedere o schimbare de ministeriu și înconjurarea sa cu elemente conservative. Considerând că țara e învinsă, sărăcită și ruinată pentru un șir de ani și simțindu-se singur ostenit de luptă, ba chiar de tron, văzând că Serbia e prea slabă și intervenirea cu neputință, se zice că el ar voi ca alăture cu guvernul său să însărcineze pe unchiu-său Germani cu misiunea de-a merge la Constantinopole, ca reprezentant personal al tronului, și de-a trata direct cu Înalta Poartă. Pregătit pentru toate eventualitățile, și-au pus în siguranță averea sa privată; Germani ar avea să invoce mijlocirile Austriei și Angliei, eschizând cu totul mijlocirea Rusiei.

Cele mai nouă știri spun că Cernaieff și-ar fi înaintat pozițiile spre Lacova și Bania și că dominează drumurile între Zaițar și Kniazevaț. Armia de pe Ibar (sub Ciolac Antici, urmașul lui Zach) au avut o luptă fără rezultat în curs de trei zile cu corpul lui Derviș Pașa și-și păstrează pozițiile.


MUNTENEGRU
[4 august 1876]

Despre biruința montenegrinilor asupra lui Muktar Pașa la Vârbița se vestesc următoarele detalii. Muktar urmărea pe montenegrini în retragerea lor de la Nevesinie, spre a li tăia reîntoarcerea lor în munții patriei. Dar el nu știa că muntenegrinii spre a ajunge cât se poate de repede în munți mergeau paralel cu el într-o depărtare abia de jumătate de ceas. Apoi nu credea că Peko Pavlovici și alți voievozi au rămas cu mult în urma lui și că va avea a face numai cu o parte a milițiilor muntenegrene. Din contra, aceste trupe se împreunară foarte iute și când Selim Pașa, sosit* în locul de luptă înaintea lui Mutkar, au atacat flancul muntenegrin, s-au văzut înconjurat și șirurile sale rupte. Montenegrinii începură soiul lor de duel cu cuțitul, Selim și încă * doi pași împreună c-o mulțime de oficeri și ostași turci fură măcelăriți și când Muktar au ajuns cu trupele sale, având însă și pierderi grele, au scăpat numai rămășițe neînsemnate din trupa lui Selim. Astfel Mutkar Pașa pare a fi acum abandonat pe mâna * muntenegrenilor. Și 'nainte vreme el nu putuse domina țara, ci se mărginise numai la câteva orașe și redute, care și acestea erau alimentate cu oameni și muniție de corăbiile turcești cari soseau în portul de la Kleck. De la închiderea acestui port din partea Austriei, Muhtar e împresurat în Trebinje, de unde refuză a se supune, sperând încă venirea unor nouă ajutoare. Aceste ajutoare sunt conduse de Gelaleddin Pașa, iar trupele montenegrine par a se ocupa acuma de-a face imposibilă împreunarea acestor două corpuri turcești.


TURCIA
[4 august 1876]

Turcia refuză orice mijlocire a puterilor străine și stăruie a hotărî prin arme soarta sa. După ocuparea țărei, Poarta va convoca adunarea națională a Serbiei, cerându-i ca să aleagă un alt principe. Ea va respecta integritatea teritoriului sârbesc, însă își va relua dreptul de a ocupa cetățile Belgrad, Kraguievaț și Semendria. Cât despre Montenegru, Poarta îi va concede o bucată de teritoriu.

Murad al V e tot bolnav. Se zice că mai multe centre nervoase suntu-i paralizate și că urmarea va fi o paralizie generală. El e foarte melancolic și roagă pe miniștrii de a-l scăpa din starea plină de cruzime în care se află. Abdul Hamid, fratele său, are mania de a se crede persecutat, prin urmare începuturile unei periculoase boale psihice, iar Iusuf Izzedin fiul lui Abdul-Aziz e rahitic. Cum se vede Kalifatul e aproape nominal iar stăpânirea împărăției în mânile lui Mehemed-Rudgi Vizirul, a lui Midhat Pașa și a lordului Elliot, ambasadorul Angliei.


GERMANIA
[4 august 1876]

Împăratul Germaniei a sosit la Beireuth, pentru a asista la reprezentarea ciclului de opere dramatice ale lui Richard Wagner, cunoscute sub numele de „Ring der Nibelungen“.


DIANU
[4 august 1876]

Acesta este numele unui bandit, mai nainte cavaler de industrie, devenit celebru în foarte scurt timp. El se află în capul unei bande de hoți ce-și are reședința în munții dinspre sud ai Transilvaniei. Jurnalul „Familia“ din Pesta ne dă următoarele amănunte asupra lui: Dianu este tânăr, inteligent, isteț. Cruzimi nu comite și nu despoaie decât pe cei bogați. Adeseori face și câte-o glumă de felul celor următoare: După ce jefuise mai de curând pe câțiva inși, apoi îi luă cu sineși în munți, unde-i ospătă și în fine le restitui jumătate din averea ce le răpise. Guvernul unguresc a destinat un premiu de 500 florini pentru cel care ar putea să-l prinză și să-l dea viu în mâna justiției; și 100 fl. pentru cine ar putea să-l împuște. Până azi Dianu a fost prins și condamnat de vreo șapte ori, dar niciodată n-a stat arestat mai mult de câteva zile, deoarece întotdeauna a reușit să scape și să se facă nevăzut.


SERBIA
[6 august 1876]

Sub data de 2/14 august se vestește nașterea principelui de coroană al Serbiei. Facerea princesei a fost grea și s-a întâmplat pe la 6 oare dimineața, la 10 ore o sută și una bătăi de tun au anunțat capitalei acest fericit eveniment, pe la 12 casele erau împodobite cu flamure naționale. Ministerul s-a grăbit a aduce felicitările încă în acea dimineață, iar corpul diplomatic a doua zi. Nașul pricipelui născut va fi țariul Rusiei, deci botezul se va amâna până la sosirea unui reprezentant al puternicului suveran. Un buletin oficial care vestește poporului acest eveniment are următorul cuprins:

Dimineața zilei de astăzi a adus întregului popor sârbesc o solie fericită. Înălțimei Sale Principelui și Domnului nostru Milan Obrenovici IV i s-au născut un fiu și nouă sârbilor, poporului său, un moștean al tronului. Pronia dumnezeiască au voit ca tunurile să vestească nașterea moștenitorului în aceiași vreme în care tunurile părintelui său răsună în toate părțile granițelor noastre, spre dobândirea renașterei scumpei noastre patrii și liberarea poporului sârbesc. În acest fericit eveniment, pe care Dumnezeu ni-l trimite în zile grele, noi salutăm gagiul de biruință a sfintei noastre cauze, care se află în hotărâtoare luptă cu cei mai aprinși ai noștri protivnici. Fie deci cea dintâi urare pe care închinăm scumpului coborâtor ca să trăiască cu sănătate și ca D-zeul neamurilor Niemana și Obrenovici să ajute părintelui său de a săvârși lucrarea mare, cu noroc începută, spre a lăsa de moștenire fiului său o Serbie tare și liberată, pentru ca acesta să rămâie în urmă apărător sârbismului întinerit, a luminatei sale case și a întregului și viteazului popor sârbesc. La nașterea luminatului moștenitor au fost de față Prea Sfinția Sa Mitropolitul Mihail și d-nii miniștri Stevcia Mihailovici și Iovan Ristici. Luminata leuză, princesa și doamna noastră Natalia, precum și născutul moștenitor al tronului se află în dorita sănătate.

Această întâmplare au schimbat din nou fața lucrurilor. Perspectiva păstrărei dinastiei sale au înlăturat diferențele de opinii dintre principe și ministrul de esterne Ristici, încât în ziua evenimentului acest din urmă și partidul său au obținut majoritatea în consiliul de miniștri. Cernaieff, despre care se făcuse vorbă că e în Belgrad ș-ar fi asistat la consiliu, au trimis printr-un delegat al său o espunere în care arată că situația militară nu e defel atât de compromisă pentru a da loc la solicitări de pace. Tot în acest sens a pledat și Ristici, încât criza ministerială, acută c-o zi înainte, se poate privi ca înlăturată, până la o recidivă a sârbilor, care poate ar face necesară căderea prețistentului ministru. Prin urmare misiunea lui Germani e amânată. Principele au luat alte gânduri și va porni în curând la armia de pe Drina.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[6 august 1876]

De la armia de pe Drina (sub Alimpici) se vestește că un detașament sârbesc, compus din două batalioane cu două tunuri, au fost trimis sub comanda lui Cismici Iovanovici spre a face recunoașteri mai în jos de Bielina și a tăia comunicația între Bircika și Tuzla. Acest detașament au ocupat o poziție bună la Tobut. La 10 august dimineață a fost atacat de bașibuzuci și de două batalioane de redifi, la amiazăzi de două batalioane de redifi din Tuzla și două de nizami din Bielina. Lupta a fost îndărătnică, a durat treisprezece oare necontenit până târziu noaptea și s-a sfârșit cu respingerea turcilor. În aceeași zi artileria sârbească din Lieșnița a avut o luptă și a luat întăriturile inimicilor de la Iania.

De la armia de pe Ibar (sub Ciolac Antici) se vestește că un batalion turcesc a pătruns pe-un drum îngust de munte până aproape de Isvor. Sârbii îl observară, dar îl lăsară să ajungă până la Cutcii, unde, înconjurându-l, îl nimiciră. Sârbii mănțin întăriturile de la Isvor.

Din știrile de mai sus rezultă că Ciolac Antici și Alimpici nu sunt în retragere, după cum susținuseră unele ziare străine, ci-și mănțin pozițiile.

Din București se vestește că generalul rusesc Kaufmann, în călătoria sa spre Serbia, au trecut prin acest oraș.


TURCIA
[6 august 1876]

Un număr de comunități sârbești de la margine, în apropierea Vidinului, a trimis o delegațiune la Belgradcik, cerând să fie puse sub jurisdicțiunea guvernului împărătesc. Cererea li s-a acordat. În urmarea acestora 1800 locuitori săteni au trecut granița și au fost primiți pe teritoriul turcesc, iar așezarea lor se va face cu cheltuiala guvernului otoman. Din Zaițar se scrie că acest oraș curat, împodobit și grațios, a cărei case și grădini dovedesc avuție și o administrație îngrijitoare și cuminte, orășel cum în zădar l-ai căuta în toată Turcia europeană, e astăzi o ruină. Turcii au stricat tot ce nu puteau transporta. Oglinzi sparte, lustruri bucățite, scrinuri hăcuite și cuprinsul lor risipit, oalele cu flori aruncate prin ogrăzi, în fine mărfurile din magazii aruncate pe uliță, iată aspectul micului oraș, în care vandalii și alanii n-ar fi putut să se poarte mai rău decât trupele turcești, cu talentul lor de ruinare și furia de nimicire.


PENSIONATUL FAJARD
[6 august 1876]

Se știe că fosta directoare a institutului de domnișoare Santa Maria a deschis în locul aceluia un institut al său propriu, cunoscut de mult onor. public iașan prin soliditatea sa. Ne îndeplinim o datorie atrăgând atenția cititorilor noștri asupra anunțului acelui institut, publicat în numărul de astăzi.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[11 august 1876]

Cu schimbarea liniei strategice a sârbilor, se vede că nu s-a schimbat totodată și soarta armelor lor, cel puțin, de vom crede știrilor aduse de ziarul unguresc „Nemzeti Hirlap“, atunci retragerea dincoace de Drina a generalului Alimpici ar fi fapt împlinit. El să-și fi pierdut pozițiile într-o luptă în care au căzut 800 de morți din armata sârbească. Față cu aceste știri, telegrame sârbești spun că micile ciocniri pe care le-au avut trupele acestui general nu au schimbat întru nimic situația militară; cu toate acestea se pare că generalul a renunțat deja la împresurarea Bielinei și că se află cu puterea trupelor sale pe teritoriu sârbesc, avându-și numai avangardele în Turcia, se vede deci că a renunciat de a mai începe ofenziva în Bosnia. Acelaș ziar susține că Ahmet-Eiub Pașa ar fi luat „neînvinsele“ defileuri de la Bania, că Horvatovici, șeful armiei de pe Ibar, ar fi fost din nou învins și Ali-Saib Pașa ar fi acum înaintea orașului Crușevați. Dacă aceste sunt adevărate, atunci ar fi îndreptățită vestea că Cernaieff voiește să dizolve și aceste două corpuri de pe Ibar și de pe Drina și să le contopească cu marea sa armată de pe Morava.

Alături cu mișcările războinice, trebuie să luăm act și despre încercările diplomatice ale Angliei de-a împăca părțile între ele. Sigur este că Anglia au avizat prin ambasadorii ei atât la Bosfor cât și lângă Dunăre cumcă într-un moment dat ea este gata de a-și oferi serviciile de bună mijlocitoare între statele în luptă. La această oferire a Angliei amândouă părțile au răspuns cu multă precauțiune; ele au luat act cu multă recunoștință de prevenitoarea bunăvoință a cabinetului englez, au asigurat însă că până în momentul de față nu află cauze îndestul de grave spre a apela la această mediațiune. O depeșă sub data 7/19 august dezminte știrile despre încheierea unui armistițiu, anunță că în aceea zi generalul Alimpici, care fusese în Belgrad, a plecat iarăși la armia sa de pe Drina, însoțit de mai mulți ofițeri bavarezi, că principele Milan se află tot în capitală și în fine că comisia permanentă a Scupcinei ar fi voind să trimată o deputațiune la țarul Rusiei, spre a-l ruga să intervie în favorul Serbiei. Această din urmă știre e mai greu de crezut.

Cernaieff numește în cadrele sale o mulțime de ofițeri ruși. În toată ziua sosește un număr mai mare ori mai mic de voluntari de foarte deosebite grade, care se înrolează sub stindardele sârbești și cari, până la un grad oarecare, vor fi în stare să suplinească golurile intelectuale și tactice ale nedeprinsei armate.

Scupcina este convocată pentru ziua de 16/28 august.

Mai norocite sunt armele muntenegrinilor. După victoria de la Vucidol, principele, auzind că însemnate puteri turcești s-apropie dinspre Albania de marginele țărei sale, au părăsit Herțegovina și s-au retras în Muntenegru cu 10 batalioane; iar în Herțegovina au lăsat de comandant suprem al trupei de ocupație pe socrul său voievodul Petru Vucotici, care are a priveghea mișcările lui Muktar Pașa și opri ajutoarele cari s-ar încerca să-i vie acestuia. La întoarcerea sa principele Nikita au fost suprins pe cale de știrea unei nouă victorii a muntenegrinilor asupra turcilor, la Cuci. În acest loc muntenegrinii au luat, afară de alte prăzi, două tunuri. Și ei au succes a angaja în ajutorul lor mai multe triburi de albanezi și anume triburile Cuci, Grasova, Zatrebaț și Biersovo. — Prizonierul Osman Pașa se plimbă liber prin Cetinie, vizitează adesea pe princesa Muntenegrului și au avut sfadă c-un general rusesc, anume Paciutin, care petrece în acel oraș. Osman a fost prins îmbărbătând la luptă o baterie turcească ai cărei ofițeri căzuse. Soldații n-au voit să asculte, or fi rupt-o la fugă și un muntenegrean bătrân au pus mâna pe pașă și l-au dus prizonier, fără să știe însă cu cine are a face.


TURCIA
[11 august 1876]

De la 7 august st.n. au ajuns în Constantinopole profesorul dr. Leidersdorf din Viena spre a se consulta asupra stării sănătății sultanului cu medicul de curte al acestuia, d-rul Capoleone. În urmă, în înțelegere cu medicul de curte, profesorul a început să-l trateze pe sultan. Acesta suferea de o estremă superescitație nervoasă, cauzată prin o insomnie de șase săptămâni ce l-au cuprins puțin după suirea sa pe tron. După căutarea profesorului, insomnia au încetat în parte, cu toate acestea iritabilitatea sa nervoasa, reclamă cea mai mare liniște și cruțare.


PENSIONATUL NORMAL DE DOMNIȘOARE
[11 august 1876]

Atragem deosebită atenție a cititorilor asupra anunțului din no. de astăzi privitor la încurânda deschidere a pensionatului normal de domnișoare de sub direcția d-nei Emilia Humpel. Din anuariele acelui institut, din proprie esperiență publicul cunoaște că acest pensionat este fără contestare cel mai bun din toată România și că institutele din străinătate nu prezintă din nici un punct de vedere mai mari garanții pentru dezvoltarea intelectuală a copilelor decât acesta.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[13 august 1876]

Sub data de 8/20 august se vestește din Belgrad că cu o zi înainte 20.000 de turci de la Niș au atacat pozițiile sârbilor la Supovaț, Gelesnica și Tisika, dar fură respinși după o luptă de 12 oare. — O telegramă oficială din Constantinopole vestește că Achmed-Eiub Pașa a plecat din Dervent luând împreună cu Ali-Saib, cari a trecut peste Morava, direcția cătră lagărul sârbesc de la Alexinaț. Amândouă diviziile sunt deja foarte aproape de Alexinaț. Ali Pașa au luat cu asalt întăriturile care se pot privi ca cheia acestui loc. Ziarul Tages-Presse i se telegrafiază că: generalul Ranko Alimpici e destituit și va fi înlocuit prin colonelul Becker, care va lua comanda armiei de la vest. Se zice că principele e plecat de a primi serviciile Angliei și de a încheia pacea încă înaintea unei ciocniri între turci și sârbi. După botezul principelui ereditar se așteaptă căderea lui Ristici. După Corespondența politică, contrarietatea între tendințele pacifice ale principelui și între ideile războinice ale cabinetului Stevcia-Ristici-Gruici ar fi scăzut cu mult. Ristici nu s-ar împotrivi nici măcar să înceapă însuși trătările de pace. O telegramă din 9 august anunță că reprezentanții Austriei, Germaniei, Rusiei, Franciei și Italiei cari rezidează în Belgrad au făcut comunicări relative la deschiderea tractărilor de pace. Ristici a promis a da deosebită atenție acestor comunicări și că va da un răspuns pozitiv. — Condițiile verisimile ale încheierei păcii vor fi următoarele: Poarta să se mulțămească de a cere de la Serbia numai o despăgubire bănească și garanții că pacea nu va mai fi turburată.

Știrile despre victorii turcești sunt dezmințite de cătră telegramele din Belgrad. După o luptă de 3 zile, 40.000 turci n-a fost în stare de a se apropia de întăriturile de la Alexinaț.

„Românul“ primește știrea telegrafică că corpul care este sub comanda colonelului Horvatovici (Ibar) ar fi luat iarăși de la turci orașul Kniajevaț și Tresi-baba.


FIER ȘI OȚEL
[13 august 1876]

Consulatele austro-ungare din Iași și București, pentru a face cu putință exportul de fier și oțel din Austria în România, solicitează pentru drumurile de fier o reducere a tarifului de transport. Acești consuli s-au adresat și către administrațiile drumurilor de fier austro-ungare, pentru a regula cu acestea cestiunea tarifului în așa mod încât sortele de fier și oțel din Carintia și Stiria să poată concura cu aceleași articole din Germania. Aceste tratări încă n-au avut un rezultat pozitiv, dar e verisimil că drumurile de fier se vor învoi la o reducere a taxelor. Din parte-ne am întreba însă întrucât administrația drumului nostru de fier poate să-și permită a protegui un product austriecesc și întrucât acești onorabili consuli au dreptul de a trata direct cu administrația unor bunuri care în sine aparțin statului român. Într-o zi ne-am putea pomeni cu un fel de tractat de comerț între administrația drumului de fier și guvernul austriecesc care să stabilească o reducere de taxe pentru toate productele austriecești, chiar pentru cele cuvântătoare; mai ales că ceea ce lipsește din suma garantată ca anuitate se plătește de către stat, prin urmare orice scăderi de taxe pentru articole kezaro-krăiești nu se pot face decât pe socoteala statului român.


[13 august 1877]

Pentru studiul limbei române nu-i necesară cunoașterea celei latine clasice, cu care a noastră abia are legături. Iar cea latină vulgară, respectiv dialectele la care a dat naștere, chiar dac' ar avea cine le preda în fericitul București, totuși ar fi cu totul de prisos într-un institut ca acela al d-lui Troteanu; așadar jos limba latină.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[15 august 1876]

Telegramele cele mai nouă arată că corpul de armată a lui Ahmed Eiub Pașa a sosit încă de duminică 8/20 august în fața întăriturilor de la Alexinaț. Luni în 9 august dimineață armata turcească au început un moderat foc de tunuri, pentru a sprijini mișcările trupelor de recunoaștere cari cercetau pozițiile dimprejur pentru a-și putea așeza bateriile.

Rezultatul acestor recunoașteri a fost o schimbare parțială în dispoziția trupelor turcești, și în decursul aceleiași zile s-au ridicat uvragele de pământ pentru așezarea tunurilor. Dar la 5 oare sara focul bateriilor deveni general și foarte vehement, iar la 7 oare turcii avură a se lupta cu un atac de infanterie al sârbilor. Lupta dură până târziu noaptea. A doua zi, marți în 10/22 august la 5 oare dimineață focurile începură pe toată linia și durară toată ziua. Lupta, după cum zic telegramele din Belgrad, a fost mai crâncenă și mai sângeroasă decât toate cele de mai înainte, și se sfârși cu mănținerea pozițiilor de amândouă părțile pentru a reîncepe iarăși, mercuri în 11/23 în măsura cea mai mare. Până aici și nu mai departe ajung știrile noastre din urmă, întrerupte oarecum in medias res.

O telegramă din izvor turcesc spune că Ali-Saib au ajuns la Nozrina, un mic sat spre miazăzi de Alexinaț. El vine direct de la Niș și are cu sine multe tunuri. Preste tot se pare că lupta de la Alexinaț o va hotărî artileria.

Despre mișcările turcilor în contra Muntenegrului se vestește că Derviș Pașa a apucat cu 12 batalioane drumul spre Trebinie. În calea sa el își va asocia diferite trupe risipite ale lui Gelaleddin, până ce va ajunge a se împreuna cu Muktar Pașa spre a lua cu acesta ofensiva în contra Muntenegrului dinspre Bosnia. În aceeași vreme Mahmud Pașa, care dispune de 30 batalioane, va începe ofenziva dinspre Albania. La Prizrend se formează un nou corp de armată, compus din redifi, bașibuzici din Arabia și 3000 egipteni.

În 10/22 august, a patra zi, a fost luptă crâncenă și sângeroasă între Niș și Alexinatz până noaptea târziu. Amândouă părțile și-au păstrat pozițiunele. Turcii primiseră întăriri de 50 mii oameni, bătaia s-a reînceput a doua zi în proporțiuni mai mari. Comandanții turci au comunicat guvernului lor că toate corpurile turcești din Serbia s-au unit.


REVISTA STATISTICĂ
[15 și 22 august 1876]

Sub titlul de „Cercetări demografice asupra populației României și în special a districtului și orașului Iași“ d-nul dr. med. V. I. Agappi, servindu-se de datele, altfel pline de neajunsuri, ale statisticei noastre, ne face o înspăimântătoare dare de samă despre starea sanitară a poporului românesc. D-sa supune acele date unei critici îndestul de precaute, încât pretutindene concluziile, în loc de a fi exagerate, sunt poate încă sub icoana realității.


În ziar, urmează transcrierea, cu minime intervenții din partea lui Eminescu, a volumului Cercetări demografice asupra populației României și în special a districtului și orașului Iași de dr. V. I. Agappi, București, 1876 (v. infra, p. 599 — 610).


Ajuns la capăt, autorul justifică neajunsurile de care a trebuit să sufere opul său și care sunt imanente izvoarelor statistice de care s-a servit. Cu toate acestea lucrarea sa este însemnată din toate punctele de vedere și ar fi de recomandat ca un fel de „memento mori“ tuturor acelora care cred că prin teorii frumoase, cuvinte sunătoare și legi traduse din franțuzește se poate îndrepta starea unei țări. De aceea credem a ne împlini o datorie constatând că administrația regulamentului organic a fost părințască alături cu administrația inaugurată prin curentul de idei de la 1848. Non datur saltus in natura.

Cine-și închipuiește a putea progresa prin salturi nu face alta decât a da înapoi. Lovirile date bisericii au desființat poliția morală pe care o exercita aceasta în alte vremi; trebuințele exagerate ale franțuzitei plebe de sus au drept corelat munca înzecită a poporului rural, fără însă ca măcar să se fi îndoit puterile sale fizice și intelectuale; dările mari așezate pentru plata unor drumuri de fier pe care n-avem ce căra și pentru susținerea unui ignorant proletariat al condeiului angajează munca țăranului pe ani întregi. Astfel organizația socială a României are două părți caracteristice, una reprezentată prin o droaie de fraze goale în zecile de foi și foițe ale țării, alta în sărăcirea și mortalitatea reală a populației. Generația viitoare care, după umbrele ce le aruncă, va fi și mai seacă și mai înfumurată decât cea de astăzi ne arată de pe acuma cauza României ca o cauză pierdută. Când vom ajunge la realizarea corectă a formulelor metafizice din J.J. Rousseau, atuncea ne vom trezi că nu mai există popor românesc și acele formule nu vor fi, credem, suficiente pentru a hrăni iluzia greco-bulgarilor din București că trăiesc într-un mic Paris. Fiecare cap „qui a fait ses etudes en France“ dormind pe biliardurile din cafenele, ne costă sute de țărani morți prin mizerie, prin supra-exploatarea puterilor lor fizice, prin absoluta lipsă de bucurie și de dulceață a traiului. Ca medic, autorul nu vorbește decât de cauzele fiziologice ale acestei pieiri continue a poporului românesc. Dar aceste cauze nu sunt totdeauna decât efectele altor cauze și mai generale, efectele presiunii sociale asupra claselor de jos, a lipsei de cruțare, a barbariei cu care plebs scribax tratează la noi poporul. Ea a subminat orice autoritate dumnezeiască și omenească, a sleit în douăzeci de ani toate izvoarele de puteri ale țării, a deschis porțile tuturor vagabonzilor din câteși patru unghiurile lumii, pentru ca să aibă în aceștia avizi aliați pentru esploatarea țăranului. Apoi prin sute de mii de coli de hârtie tipărite au corupt definitiv bunul simț atât de caracteristic al românului, făcând, din oameni cuminți și așezați, oameni cari nu mai pot înțelege nimic din câte-i înconjură, nici legi, nici limbă, nici obiceiuri. Espresia cristalizată a acelor epidemii spirituale și fizice sunt temnița și spitalul. În caracterele degenerate ale celei dintâi vezi lipsa de religie, lipsa de conștiință de drept, născute prin subminarea bisericei; în organismele decrepite ce ni se prezintă 'n spital, ni se arată jărtfele presiunii economice.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[18 august 1876]

După șase zile de lupte cumplite în preajma întăriturilor de la Alexinaț, în cari turcii au fost respinși, deși nu fără mari pierderi de amândouă părțile, după ce trupele sârbești au fost atât de ostenite în ziua a șasa încât nici n-au putut să urmărească pe dușmani s-au născut un fel de stagnațiune, cauzată prin slăbiciunea și amețala amândoror părților. Aceste din urmă lupte însă au avut un singur efect: au arătat zădărnicia războiului între puteri egale, au dovedit că aceste ciocniri vecinice n-au alt efect decât uciderea de oameni și risipirea averilor publice și private a amândoror statelor. Atât turcii cât și sârbii par a se fi convins că prin continuarea ostilităților nu vor ajunge la nici un rezultat pozitiv, ci numai la ucideri fără scop, la risipirea orașelor și satelor, la jertfirea elementelor de civilizație și de înaintare materială. În vederea acestora, principele Milan a convocat în 12/24 august pe reprezentanții diplomatici ai puterilor garante arătând că este gata a primi serviciile de mediațiune pe care i le propusese altădată, că voiește să se conformeze cu dorințele și consiliile Europei spre restabilirea păcii și a bunei înțelegeri între Serbia și Înalta Poartă și spre contenirea ostilităților. Se 'nțelege că reprezentanții puterilor s-au grăbit de-a înștiința pe cale telegrafică guvernele lor respective și de a li face propunerile ce li s-au părut convenabile. Consulii să fi dorit un memoriu înscris, în care să li se ceară anume intervențiunea. Cu această dorință s-a conformat d. Ristici. Pașii puterilor în sensul pacificării se vor face în comun. Poarta va fi întrebată dacă și sub ce condiții voiește pacea, iar condițiile definitive se vor stabili de cătră puterile garante, fără ca Serbia, ca stat suzeran, să aibă vot la formarea lor. Congresul pentru rezolvirea Cestiunei Orientului se va ținea la Brusella.


TEATRU
[18 august 1876]

Când am aflat că d-nii Luchian, Bălănescu și Galino au luat direcțiunea teatrului pentru iarna viitoare, am simțit oarecare satisfacțiune gândindu-ne că d-lor în calitate de actori, oamenii meseriei cum s-ar zice, cunosc pe deplin nevoile scenei și mijlocul de a reînălța scena noastră atât de decăzută. Ne așteptam dar a-i vedea căutând să atragă orice talent s-ar găsi, ca astfel să poată forma o trupă cât se poate mai aleasă, în stare să intereseze publicul, ca și el la rândul său să se intereseze de teatrul nostru. Suntem în epoca când fiecare actor contractează angajamente și cu toate aceste nimic nu știm despre formarea viitoarei trupe. Tot ce știm este că triumviratul teatral a dat un edict prin care invita ori pe cine ar voi să joace să meargă să se înscrie la biuroul d-lor. Acest mijloc credem că nu este cel mai nemerit, căci, dacă sunt actori care aleargă pe la toți directorii spre a fi angajați, sunt alții însă care așteaptă să vină a li se propune, și aceștia sunt tocmai cei principali. Sunt două soiuri de actori, unul care primește condițiuni și altul care impune condițiuni directorului. În interesul teatrului nostru noi am dori cât mai mulți din acești din urmă; pe când direcțiunea actuală, prin anunțul său, pare a ținea la cei de categoria întâia. Am dori dar să știm carii sunt artiștii la care s-au adresat direcțiunea actuală căci știm că pe lângă cei principali ai scenei noastre nu s-a făcut nici o încercare spre a-i putea avea. Chestiunea teatrului fiind de un interes public, făgăduim actualului triumvirat că vom reveni asupra ei foarte adeseori.


GÂNDACI DE CARTOFI ÎN EUROPA

[Articol cu paternitate incertă]

[18 august 1876]

După comunicațiile guvernului imperial german, această insectă destructoare a cartofilor (gândacul Colorado, Doryphora decemlineata) și-a găsit calea peste Ocean cu toate măsurile de pază ce se luase împotriva lui. După raportul Senatului orașului liber Bremen, acest soi de gândaci periculoși s-au găsit pe corăbii încărcate cu mărfuri americane, și nu în cartofi, ci în saci cu popușoi și pe cuverte. Se vestește că insecta s-au arătat pe mai multe moșii din Sveția, nimicind recolta cartofilor pe mari întinderi cultivate. Pericolul importărei acestui dușman al agriculturei este deci iminent, încât trebuie îndoită precauțiune spre a opri lățirea lui întru cât va fi cu putință.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[20 august 1876]

După o telegramă a „Românului“ armata de sub Cernaieff a luat în 14/26 august ofensiva, atacând pe turci între Dobruievaț și Catun. La amiazăzi a sosit în ajutoru-i armata col. Horvatovici după un marș plin de greutăți. Lupta a durat toată ziua, dar rezultatul nu se indică. Această telegramă, combinată cu știri din alte izvoare, ni dă următorul rezultat: în 12/24 diviziunea lui Fazly Pașa au ocupat pe dealurile de la Ozren un fel de poziție de rezervă spre răsărit de la Dobrinevaț. Ziua următoare de dimineața a început focul tunurilor cu multă vehemență și în flancul drept al turcilor, pe înălțimile despre miazănoapte de Lipovaț, s-au arătat detașamente puternice sârbești, cari-au intrat în luptă. La două oare după amiazăzi au ieșit alte detașamente de sârbi în spatele turcilor lui Fazly Pașa și anume spre apus de Rzavți *, la 3 oare în fine au început iarăși un foc vehement, care se vede că a durat până-n noapte, căci a treia zi în 14/26 lupta a reînceput din nou și turcii erau atacați deodată în front, la spate și în flancul drept. La o oră după amiazăzi a început lupta și pe malul stâng al Moravei.

În asemenea împrejurări pierderile corpului Fazly Pașa trebuie să fi fost mari. Cum se va fi sfârșit această luptă nu putem spune cu siguranță; turcii susțin că au respins pe sârbi și și-au mănținut pozițiile, sârbii că au nimicit pe turci. Pân-acuma ne-au obicinuit a vedea în aceste lupte o zadarnică irosire de putere și sânge omenesc, care nu stă în nici un raport cu succesele dobândite.

Paralel cu vuietul armelor decurge acuma campania diplomatică a mediațiunei. În prosceniul acestei campanii vom întâlni desigur pe Rusia și de-aceea credem că sunt interesante combinațiile făcute de jurnalistică asupra ținutei acestui stat. Rusia nu are perspectiva de a câștiga în viitoarele tractări de pace foloasele acelea pentru Serbia pe care aceasta le sperase la începutul războiului și chiar Muntenegrul va trebui să se mulțămească cu o neînsemnată compenzație teritorială. Cu toate acestea Rusia nu poate să renunțe prin o prea mare rezervă la simpatiile slavilor de sud, câștigate cu atâtea sacrificii. Deci în conferențele ce se vor ținea ea va apăra mai cu samă aspirațiile insurgenților din Bosnia și Herzegovina. Forma în care Rusia își va face propunerile sale nu este încă cunoscută. Cât despre Austria, ea se 'nțelege că va lucra în sens contrariu, căci dorește ca provințiile răsculate să capete cât se poate de puțină autonomie și s-ar bucura să vadă Serbia umilită.

La propunerile făcute în sensul mediațiunei de reprezentanții puterilor, Marele Vizir n-au răspuns încă, au promis însă de a li face cunoscut cât de curând condițiile pe care le va pune Turcia și al căror proiect e supus dezbaterei Consiliului de Stat. Se zice însă că Turcia nu va încheia un armistițiu care să nu asigureze mai dinainte închierea păcii și că nu va suferi nici o formă de propunere care să atingă câtuși de puțin drepturile sale de suzerană față cu statele vasale. În aceste împrejurări se așteaptă sosirea cât de 'ncurândă a generalului Ignatieff.

Rusia s-au încercat a angaja pentru înscenarea mediațiunei mai întâi pe Francia apoi pe Italia, și într-adevăr cu această din urmă putere succesul diplomatic era aproape asigurat, căci mijlocirile era să le facă însuși principele Humbert. Dar cabinetul din Viena a știut să inspire Italiei atâta neîncredere în planurile Rusiei, încât și dispozițiile bune ale acestui stat s-au răcit în curând. Nu mai rămânea deci alt mijloc decât cel propus de majoritatea puterilor, de a aștepta adică ca cererea pentru mijlocirea păcii să pornească chiar de la una din părțile interesate. Principele Milan au intrat pe această cale — se va vedea deci cât îi va folosi secundara harnică și plină de fineță a diplomației marei puteri de nord.

Interesantă pentru noi românii e următoarea știre adusă de ziarul „Vulturul“.

În Basarabia rusească arhiereul de la Chișănău, în trei rânduri până acum, a strâns ajutoare în bani și bucate pentru slavii din Orient. Fiecare sat din Basarabia au dat câte 25 chile grâu, afară de bani. Toți oficierii rusești au dat a zecea parte din lefile lui; numai în gubernia Odesei se strâng din această soldă ofițerească 25.000 ruble pe lună.

În Creta turburările au ajuns la conflicte sângeroase, din Tesalia se vestesc tentative de răsculare.


VESTE PLĂCUTĂ
[20 august 1876]

„Timpul“ înregistrează știrea adusă de jurnalele din Berlin că junele Alexandru Beldiman, student în drept la Universitatea de acolo, a obținut premiul întâi cu medalie de aur pentru o disertațiune în materie de drept. Tânărul român este nepotul poetului Alexandru Beldiman, cunoscutul autor al „Jalnicei tragedii“ în care se descrie Eteria de la 1821; afară de aceea Alexandru Beldiman Bătrânul au mai tradus pe Orest în versuri, romanul „Numa Pompilie“ (tipărit) și romanul „Căsuța din codru“, foarte citit în vremea aceea și care se găsește în biblioticele boierilor bătrâni în numeroase esemplare manuscrise (nefiind tipărit niciodată). În special ne bucurăm de succesul științific al nepotului, iar în teorie generală vedem în acest caz o nouă dovadă a mult contestatei ipoteze despre moștenirea calităților intelectuale.


ARCHI-GAGNE
[20 august 1876]

În Paris a murit de curând în etate de 70 de ani literatul Gagne, renumit prin ideile sale estravagante și care prin planurile sale de reformare a lumei a escitat adesea râsul publicului. După ce a început cariera sa de avocat a petrecut un an într-o casă de nebuni, după care a ieșit iarăși la iveală ca „advocat al nebunilor“, după cum singur se numea. Pe această cale estraordinară a căpătat mare renume prin escentricitățile sale de tot soiul. El a scris mult și în stil ușor și fiind bogat îi era cu putință să deie o mare întindere scrierilor sale prin tipărirea lor; mai ales însă avea mare plăcere de-a-și pune candidatura la toate alegerile posibile și imposibile. Această candidatură o punea prin apeluri, cât se poate de ciudate, pe cari singur le lipea la colțurile ulițelor. Între scrierile sale vedem: „Philantropophagia“, poem epic, în care autorul dovedește că din iubire oamenii ar trebui să se mănânce unul pe altul; „Congresul mântuitor al regilor și popoarelor“; „Obelisqueida“, „Velocitete-Gagne“. Proiectele sale de reforme fericitoare a toată lumea sunt: ideea de-a forma o „republică-imperiu-regat“, iar visul său din urmă, care atinge în special numai fericirea Franței, este un guvern de cinci, compus din contele Chambord, Napoleon IV, contele de Paris, Thiers și Gambetta. — „Archi-Gagne“, cum îl numeau glumeții, era om bun la inimă și cu totul inofenziv. În alte țări, precum Guatemala, Eguador ș.a., planurile sale ar fi găsit călduroși aderenți și l-am fi văzut poate șef de cabinet sau prezident de Cameră, pe când în Franța oamenii și-a bătut numai joc de el.


AUSTRO-UNGARIA
[22 august 1876]

În 17/19 august, la 5 ½ ore după amiazăzi; au sosit la Pesta în vapor separat oaspeții străini ai Congresului internațional statistic în număr de 70; primarul d. Rata și directorul serviciului statistic al orașului Korosi plecase spre întâmpinarea oaspeților la Grau. Pe cheuri se adunase o mulțime de oameni cari au salutat venirea oaspeților. Pe pod aceștia erau așteptați de capul lumei științifice, cu șeful biuroului statistic al Ungariei, d. Keleti, apoi capul jurisdicțiunei sub conducerea primarului al doilea, Kammermeyer, și reprezentanții presei. Toată primirea s-a făcut cu cea mai bună orânduială, iar pentru găzduirea oaspeților se luaseră de mai înainte măsurile cuvenite.

68 ofițeri ruși au fost internați în Pesta, însă, în urma mijlocirilor d-lui Novikoff, contele Andrassy a dat ordin pentru eliberarea lor, de vreme ce toți aveau în pașpoarte clauza art. 7 din convenția de la Geneva că sunt atașați serviciului Crucei Roșii. În 18/30 august ei au fost chemați la poliție unde, înapoindu-li-se cărțile, armele și pașpoartele, li s-au spus că sunt liberi a merge unde vor voi. Deci a doua zi au plecat la Belgrad.

Ziarul „Neue Freie Pr.“ aduce din Galați știrea că în 16/28 august ar fi venit pe acolo în vaporul Metternich al companiei dunărene austriace 140 militari ruși, îmbrăcați toți civil și purtând numai căciulă militară. Un fabricant rusesc să fi cumpărat în Basarabia română și la Tulcea multă lână, iar vaporul cu două șlepuri ce sosise spre a primi acea lână să fi fost încărcat cu muniții și arme în loc de balast.


TEATRU EVREIESC
[22 august 1876]

Într-o grădină pe ulița mare s-au deschis un mic teatru de vară în care se joacă în limba evreiască (germană stricată). Trupa, venită din Rusia și compusă din vro 6 inși (toți bărbați), are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viața casnică și religioasă a evreilor. Astfel joi în 19 august s-au jucat: 1) „Lumea ca un paradis“ (cântecel satiric), 2) „Filozoful amorezat și hasidul (habotnicul) luminat“, dialog, 3) „Socrul și ginerile“, 4) „Fișel harabagiul cu rândașul său Sider“, comedie. Despre piese avem puțin de zis, ele nu prezintă vrun mare interes dramatic, dar jocul actorilor a fost escelent. Astfel în piesa a doua actorul ce jucă pe hasid a reprezentat atât de fidel pe evreu cum îl vedem în toate zilele, apucat, cu vorba repede și măruntă, încrezut, râzând iute și clipind din ochi, încât trebuie să-i recunoaștem mult talent. În piesa a treia ginerele a fost jucat de un alt actor, pe care-l credem cel mai talentat din trupa toată. El a jucat pe evreul uimit. Socrul e unul din aceia cari vrea să scoată neamul său la lumină, deci a luat ginere pe un fel de studiosus theologiae, om cu totul netrebnic și uimit de învățătură talmudistică. Acest rol a fost jucat în mod foarte caracteristic. Ridicând sprâncenele adesea în sus și făcând creți pe frunte, cu barba neagră, tunsă în mod deosebit, lung și slab, vorbind și cântând natural, ne-a arătat un adevărat prototip de minte pe dos și netrebnicie. Directorul trupei are un glas simpatic (bariton) și figura plăcută. Ariile sunt evreiești, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine.


TURCIA
[25 august 1876]

Noutatea zilei e proclamarea lui Abdul Hamid în locul efemerului Murad al V-lea. La 1 și 2 septembrie st.n. au fost iluminat Constantinopolul, iar corăbiile turcești și străine din port erau frumos împodobite cu flamuri. Ceremonia încingerei săbiei va avea loc în 8 sept.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[25 august 1876]

În desele ciocniri cari se întâmplă în preajma întăriturilor de la Alexinaț, atât o parte cât și cealaltă susțin a fi rămas învingătoare. Astfel turcii anunță sub data de 1 sept. cumcă au luat cele din urmă întărituri sârbești de pe malul stâng a Moravei, că, după o luptă de unsprezece oare, sârbii au fugit la Alexinaț, și că, a doua zi ei aveau să distrugă cele din urmă poduri preste acel râu. Totodată se vestește din Constantinopole că Ali Saib și Ahmed-Eiub Pașa se pregătesc a lua cetatea cu asalt. Se 'nțelege că, paralel cu aceste știri, vin altele din Belgrad cari vestesc vecinice victorii ale sârbilor.

„Wiener Abendpost“ ediție (oficioasă) de sară a gazetei oficiale austriace, publică următoarele în privirea mediațiunii de pace:

Un comunicat telegrafic din Petersburg constată părtinirea vie cu care cabinetul rusesc lucrează la mijlocirile de pace ce s-au deschis la Constantinopole. În acest comunicat se accentuează că guvernul rusesc a lucrat în senzul păcii atât la Belgrad cât și la Cetinje și au avut în vedere mai cu samă punerile la cale din mai, convenite cu Germania și Austro-Ungaria. N-avem motive de a admite că în Berlin și-n Viena nu vor fi domnind aceleași vederi politice. Totdeodată se dezminte dintr-altă parte vestea ce se răspândite că guvernul englez adică s-ar fi despărțit de celelalte puteri în încercările de mediațiune și ar fi luat o ținută deosebită. Din contra, deodată cu avizul rusesc asupra valorii alianței celor trei împărați, ni vine din altă parte asigurarea că în cestiunea păcii domnește acordul cel mai complect între toate guvernele Europei și că în esență situația diplomatică este aceeași cum era în vremea prezentării proiectului de reformă la Poartă, cu deosebire numai că Anglia, față cu întrebările concrete și deschise, nu mai are nici în principiu, nici în praxă vre-un motiv de-a-și mănținea rezervele sale din trecut. În fine mai fără escepție predomnește o idee optimistă asupra succesului ce-l vor avea tractările de pace.


SĂMÂNȚĂ JIDOVEASCĂ DIN CERNĂUȚI
[25 august 1876]

D. Carol Emil Franzos, recte Franzois, care primejduiește câteodată citirea „Nouăi prese libere“ prin foiletoanele sale, scrise în acea proză coruptă pe care germanii o numesc cu drept cuvânt francezo-judaică și-a tipărit impresiile sale, culese pe la Colomeia, Sadagura, Podul-Iloaiei și alte asemenea locuri în care se prăsește jidovimea, sub titlul „Aus Halb-Asien“ (din Semi-Asia). D-sa numește aceste secături icoane de cultură (Culturbilder) din Galiția, Bucovina, Rusia meridională și România. Credem însă că, pentru a da o icoană fidelă despre cultura unor popoare, trebuie să le cunoști limba, căci cunoștința limbei jidovești nu poate servi decât pentru a te introduce în universitățile din Târgul-Cucului. Ca toți jidanii, cari în literatura germană se deosebesc prin stilul franțuzit și prin espresii mârșave și obraznice, și acest tânăr și gros colaborator de la „N. Fr. Presse“ nu-și cunoaște lungul nasului, judecă făr' a ști nimic și batjocorește toate popoarele câte n-au plecare de-a se săruta cu jidanii. Se vede că, înamorați de stilul d-lui Franzois, un jurnal săsesc din Transilvania, pe care „Telegraful“ român îl citează numai în inițiale (S.d.T., poate că „Siebenbürgisch-deutsches Tagblatt“), publică asemenea aceste producte nespălate ale filozofului din Sadagura, pentru a le pune proaspete și calde în fiecare dimineață înaintea lectorilor săi flămânzi de calomnii în contra românilor.


BIBLIOGRAFIE
[25 august 1876]

A ieșit de sub tipar edițiunea a doua (?) a „Noului metod de geografie elementară“ de A. Gorjan. Această ediție — care însă ni se pare că nu e a doua ci cel puțin a treia — cuprinde însemnate schimbări în bine, căci autorul ni se prezintă astăzi ca un hotărât părtinitor al metodului intuitiv.

Spre a arăta punctul de plecare pedagogic al cărții, reproducem din prefață următoarele:

Sunt două metoade însemnate după care se predă studiul geografiei: metodul vechi sau metodul analitic, care începe cu întregul și ajunge la parte, adică, începe cu descrierea globului, a continentelor și cu încetul ajunge la locul nașterei, și metodul sintetic care începe cu partea și ajunge la întreg; adică începe cu locul nașterei, de esemplu cu școala sau cu casa părintească, apoi continuă cu comuna, plasa, districtul, țara întreagă, țările vecine și așa mai departe. Se înțelege că descrierile vor fi totdeauna măsurate cu gradul de dezvoltare al puterilor de înțelegere ale copilului.

Autorul se hotărăște pentru metodul analitic și bine face. Deși aprobăm în teorie ceea ce ni spune prefața, deși recunoaștem că cel întâi pas este făcut pe această cale și că faute de mieux cartea trebuie introdusă, totuși vom observa și neajunsurile ei, asupra cărora autorul ar trebui să revie. Cele mai însemnate ni se par greșelele de definiție și cele gramaticale; căci, dacă o cunoștință materială falsă se poate rectifica prin esperiența proprie sau strămă (scrisă), nu e tot astfel cu cele de limbă și de logică cari se contractează prin deprindere și cu greu se pot dezvăța.

Așa d. ex.: „Oraș numim o adunare mare de mai multe case, bine zidite și frumoase, cu strade regulate, așternute cu piatră“.

Adunare mare de mai multe … Dacă-i adunare, se 'nțelege că-i de mai multe, nu de una sau două. Apoi case bine zidite și frumoase, strade regulate așternute cu piatră etc. Sunt tot note care nu caracterizează orașul. Există orașe mari cu case urâte și rău zidite și cu uliți nimic mai puțin decât regulate și a căror așternut de piatră e mai mult o ironie și un atentat la bătături decât un pavagiu, d. ex. Bucureștii, cărora totuși nu li vom refuza numele de oraș. De-aceea definiția economiei politice ar fi fost și mai esactă și mai vie. Prin definiții rele copiii învață a lua sama la lucruri neesențiale și a trece cu vederea pe cele esențiale.

O greșală gramaticală de care foiește cartea este substituirea persoanei a treia plurale prin a treia singulară. Ex.: „Din ce se compune locuințele noastre? De ce se face valuri pe mare? (pg. 27). De ce țară ne desparte munții Carpați?“ (pag. 66) ș.a.

Îndealtfel recomandăm cartea atenției tuturor învățătorilor, cari vor vedea în ea cea întâi încercare (în românește) de-a introduce metodul intuitiv în studiul geografiei.


SERATE TEATRALE ÎN GRĂDINA PRIMĂRIEI
[25 august 1876]

Publicul cunoaște deja că, de la începutul lunei august, s-a deschis în Grădina Primăriei un teatru de vară, sub conducerea d-lui P. S. Alesandrescu. Aceste reprezentațiuni teatrale au loc regulat de 3 ori pe săptămână, anume: marți, joi și sâmbătă. Piesele ce se dau sunt din cele mai alese și mai nouă, astfel Isac Zodieriu, Glumele de Mahala, Amorul în Păcurari ș.a. ș.a. Ele sunt bine primite de public, căci desele și neîntreruptele aplauze ce nu lipsesc la nici una din ele au probat aceasta. Sâmbătă 21 curent am asistat la reprezentația piesei Dracul și Ciobanul, dată în beneficiul Grădinei Primăriei. Mărturisim cu plăcere că mai cu samă rolul ciobanului a fost esecutat de minune de d-nul Alesandrescu; dar nu mai puțin și celelalte. Publicul, ca și la celelalte reprezentațiuni, i-a dat junelui nostru actor tot concursul care credem că nu-i va lipsi nici de acuma înainte.


REVISTA DIPLOMATICĂ
[27 august 1876]

Acuma, când actul întâi al tragediei de preste Dunăre pare a se apropia de capăt, credem că nu e în totul fără interes ca cetitorul să cunoască atitudinea pe care, e drept că foarte în treacăt, o luase și statul nostru în fața evenimentelor. Prin urmare publicăm mai la vale memoriul d-lui Cogălniceanu.


PALESTINA

[Articol cu paternitate incertă]

[27 august 1876]

Gazeta evreiască „Hamagid“ publică o corespondență din Londra în care ia act despre faima răspândită că guvernul turcesc a oferit drept plată numeroșilor săi creditori evreiești din Anglia cedarea unei părți din Palestina. Sir Hammond din Londra s-a pus în relațiuni cu Chwedalla, fondatorul unei societăți compuse din evrei englizești, franțuzești și austriecești cari au intențiunea de a cumpara cu un capital de 8 milioane funți sterling de la Poartă întreaga țară a făgăduinței. După o publicare a lui Chwedalla însă o astfel de cesiune nu va fi cu putință decât cu învoirea marilor puteri europene; totuși este nădejde că afacerea se va realiza. Societatea a știut se zice să intereseze încă de mulți ani și nu fără succes pe cele mai puternice Case din toată Europa pentru această idee. Chwedalla are intențiunea de a merge cât de curând în persoană la Constantinopole, spre a grăbi treaba la fața locului.


AUSTRO-UNGARIA
[29 august 1876]

Din Sibiu se vestește sub data de 6 septembrie că împăratul va sosi acolo spre a asista la manevrele trupelor în număr de 12.000 oameni, concentrați între Grossau și Sibiu; ziua pentru primirea audiențelor e fixată pentru 10 septemvrie. De acolo împăratul va pleca spre* Galiția și Bucovina.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[29 august 1876]

Se confirmă definitiv că sârbii au pierdut însemnata bătălie de la Alexinaț și că sunt în retragere. Deși ei mai țin încă orașul și întăriturile, totuși poziția aceasta se poate privi ca părăsită și ocuparea ei se justifică mai mult prin lucrările necesare pentru a aduce în siguranță materialul de război grămădit în cetate; pe când aripa stângă a armatei lor se retrage spre Deligrad și Ciupria, turcii înaintează încet pe malul stâng al Moraviei. Ei au lăsat o parte din armie în fața Alexinațiului, spre a face recunoașteri și a privi la cele patru redute din frontul răsăritean al cetăței din care bubuie încă, tunurile; dar planul operațiunei lor principale pare a fi de a lăsa la o parte Alexinațul (periculos cu toată pustietatea sa prin minele de dinamit de care e petrecut) și de a înainta prin Kniajevaț spre Kragujevaț, principalul depozit de arme și puteri a principatului. Se vestește că generalul Alimpici și colonelii Marcovici și Lieșanin sunt răniți; acest din urmă prin încercarea de a se sinucide.

Paralel cu aceste pierderi mari, sârbii pot înregistra în alte părți ale frontierilor lor unele succese, a căror însemnătate însă trebuie să ni se pară mică. Astfel, în curs de 3 zile, au fost lângă Isvor lupte crâncene, în care s-au angajat întreaga linie sârbească. Ea a delojat trei întărituri și două baterii turcești, au făcut mulți prizonieri și au luat mai multe stindarde și tunuri. Afară de aceea sârbii au respins cu vigoare un atac al turcilor asupra micului Zvornic și, în alt loc, intrând pe teritoriu turcesc (la Copavnic), au bătut pe inimici, deși aceștia erau într-un număr de trei ori mai mare. Dacă numai aceste succese ale armelor de pe Ibar și de pe Drina ar compenza pierderile de lângă Morava.

Nefavorabile sunt știrile de pe câmpul de război și pentru muntenegreni, căci turcii au intrat pe teritoriul lor, atăcându-l din mai multe părți deodată și anume la Bielopavlițe și, în districtul Cuci, la Medun, ei dau foc la tot ce întâlnesc în calea lor. Asupra luptelor, care au luat dimensiuni destul de mari, nu se știe încă nimic pozitiv. Muktar Pașa înaintează (încet zic telegramele) spre Grahovo. Într-adevăr mișcările turcilor aduc întrucâtva cu acele ale lui Fabius Cunctator.


ANGLIA
[29 august 1876]

Gladstone a publicat o broșură în care arată ca evidente și necontestabile atrocitățile comise de turci în Bosnia, Herzegovina și Bulgaria. Fostul șef de cabinet e încredințat că aceste atrocități se vor repeta întruna și că singurul mijloc de a le face să înceteze e sustragerea acestor provinții de sub administrația turcească. Gladstone conchide că este datoria Angliei de a interveni în acest sens cu ocazia tractărilor de pace pendente.


SINUCIDERE
[29 august 1876]

Vinerea trecută s-au găsit strangulat d. Gheorghe Simionescu, posesorul moșiei Gherăeștii. Cauzele acestei sinucideri se zice că sunt datoriile și neputința de a plăti câștiurile. Cum stau astăzi împrejurările de export ale țării, vor fi încă mulți arendași cari să simtă strâmtorări materiale analoge cu ale d-lui Simionescu, să sperăm însă că nu toate jertfele situației noastre economice VOR căuta să se mântuie în acest mod estraordinar de datorii și câștiuri.


TEATRU ÎN GRĂDINA PRIMĂRIEI
[29 august 1876]

Marți s-au reprezentat piesele: „Comisarii și telegrafiștii destituiți“, comedie în două acte, și o canțonetă nouă intitulată „Tot 3 chifle zece bani“. Nu începuse a însera bine și publicul venea în Grădina Primăriei spre a ocupa mai de timpuriu locuri, astfel că pe la orele 8 ½ nu se mai găsea un singur bilet. Aceste piese au avut tot succesul dorit: astfel rolul comisarului, jucat de d-nul Alexandrescu, a fost minunat de bine esecutat și aplaudat cu multă vioiciune. Asemene rolul telegrafistului, jucat de d-nul Radu, un tânăr ce abia a început să debuteze pe scenă, a fost bine jucat. Precum vedem, d-nul Radu are vocațiune pentru teatru și credem că, dedându-se acestei cariere, ar putea ieși un bun actor. Rolul „Margo“ a fost asemenea bine jucat de d-ra Dimancea, ar fi însă de dorit ca d-sa să fie mai serioasă, cel puțin când e pe scenă, și să-și memoreze mai bine rolul. Canțoneta „Tot trei chifle zece bani“, nimerită atât prin cuprinsul ei cât și prin jocul de scenă al d-lui Alexandrescu, a plăcut asemenea publicului. Joi s-au jucat între altele și piesa „Doi soldați români“. Succesul a fost ca acela al reprezentației precedentă și spre mulțămirea publicului îndestul de numeros. Precum vedem, teatrul de vară este îmbrățoșat de publicul iașan, drept care d. Alexandrescu 'și pune toată silința a-i satisface dorințele, iar acesta, în schimb, i dă tot concursul său.


NERESPECTAREA REGULAMENTULUI
[29 august 1876]

Noi știm că esistă un regulament care arată anume oarele până când localurile publice pot fi deschise, cu toate aceste vedem că acest regulament nu se respectă. Așa după cum ni se spune că cafeneaua din casele Pașcanu, numită „La trei coroane“, stă deschisă până pe la oarele 2 de noapte, asemene acea vis-a-vis de magazia Prunkul-Carakasch ș.a. Arătând faptul, reclămăm de la cei în drept să ia măsuri pentru aplicarea regulamentului.


SCAUNE DINAINTEA TROTUARULUI
[29 august 1876]

Nu e cu putință ca să treacă cineva pe trotuar, mai cu samă însă sâmbăta, căci e împiedecat de scaunele pe care jidovii le scot afară spre a-și ține siesta. Aceasta se întâmplă pe strada Universității, strada de Sus, acea a Băncei ș.a.ș.a. Semnalăm faptul locului competent și cerem a se lua măsuri, spre a nu se mai îngădui cât de puțin prin scoaterea scaunelor pe trotuare impiedecarea circulațiunei publice.