Din periodice/Din Curierul de Iași, noiembrie-decembrie 1876
| ←Din Curierul de Iași, septembrie-octombrie 1876 | Din periodice de Mihai Eminescu Din Curierul de Iași, noiembrie-decembrie 1876 |
Din Curierul de Iași, ianuarie-martie 1877→ |
Stăruit-au românii în așezările lor din Dacia Traiană sau au trecut Dunărea în vremea lu Aurelian și au reocupat Dacia în sec. al 12-le? Se știe că amândouă părțile acestei întrebări au avut apărătorii lor. Thunmann, cel întâi care s-a ocupat în mod științific cu popoarele Europei răsăritene, susține că românii sunt copiii romanizării Daciei, F. I. Sulzer respinge continuitatea poporului român în așezările de astăzi, iar I. Chr. Engel e tatăl cunoscutei teorii a lui Rösler, că Dacia în vremea lui Aurelian a fost cu totul deșertată de populație romană și reocupată de ea sub regele bulgar Krumus. Teoria lui Șafarik, că resturile romane rămase în Dacia s-au retras la munte, de unde apoi s-au coborât spre a umple șesurile țărilor, ca cea mai apropiată adevărului, a fost împărtășită de slaviștii mai noi precum Kopitar,Miklosich și de învățații germani Hoff, Wietersheim și Th. Mommsen.
Rösler în fine reîmprospătă teoria lui I. Chr. Engel că românii din a stânga Dunării au imigrat în Dacia pe la capătul veacului al doisprezecelea și în începutul celui al treisprezecelea. Această părere avu asemenea și susțiitori în d-nii E. Dummler, G. D. Teutsch, O. Lorenz și Fr. Krones, dar și contrari în însemnații etnografi istorici W. Tomaschek și Kanitz.
În cartea d-lui Jung va fi deci interesantă compararea luptei de păreri în cestiunea românilor cu o luptă analogă de păreri în cestiunea altor popoare, ca raeto-romanilor, grecilor moderni ș.a.
Soluțiunea unor asemenea probleme va rezulta din trei izvoară: indiciile exprese a unor autori vrednici de credință, tradiția vrednică de crezare de fapte ce stau în legătură, în fine concluziile din analogia unor întâmplări asemănătoare.
D. Jung supune deci cuvintele lui Flavius Vopiscus unei critice într-adevăr ingenioase, puind în paralel indiciile altor scrieri asupra unor evenimente analoge. Astfel citează pasagiul din scriptură despre robirea Vavilonului și ale lui Eugipp (biograful sf. Severin) despre emigrarea populației din Noricum și dovedește că amândouă aceste pasage trebuiesc luate cum grano salis. Tot astfel reduce d. Jung cuvintele lui Vopiscus la măsura de adevăr care li se cuvine.
Strălucite prin argumentare sunt concluziile din analogia unor evenimente asemănătoare. Autorul citează Noricul, Raetia, ba tot Imperiul roman în vremea invaziunei popoarelor germanice și arată cum nicăiri popoarele nouă, venite asupra celor așezate, nu le-au nimicit pe acestea, ci le-au cucerit numai.
În toate părțile autorul pășește în argumentare cu comparația critică, de aceea cartea sa e nu numai interesantă pentru noi românii, ci metoda critică-comparativă pe care o urmează ar putea servi de normă pentru toți cari ar voi să cerceteze cestiuni asemănătoare celei de față.
În epoca preistorică existau într-adevăr sate de locuințe palustre, dar nu credem că d. Gafencu, antreprenorul curățirei stradelor, are de gând a lăsa în grija cerului prefacerea Iașilor în oraș palustru. De când a 'nceput a cădea omăt și a se topi prin gradul mic de temperatură a aerului atmosferic, am ajuns de a avea nevoie de catalici pentru a pătrunde prin râurile, lacurile și toate formațiunile idrografice în mic pe care le prezintează stradele iubitului nostru oraș. Atragem atenția onor. Primării asupra acestui inconvenient și sperăm că va binevoi a trezi pe d. antreprenor din nepăsarea sa față cu idrografia aplicată, a stradelor noastre.
Se știe că agențiile consulare din Orient, în care ne aflăm și noi, au prerogative cu totul escepționale, neutralizate întrucâtva în vremea mai nouă prin legiuirile noastre, dar ieșind adesea la iveală cu ocazia înscrierilor de vânzări la tribunale. În deceniile din urmă mulți imigranți, dar și mulți indigeni români și neromâni se sustrăgeau de sub autoritatea statelor noastre prin aceea că intrau într-o legătură nominală mai cu samă cu monarhia austriacă, căci aceasta din urmă, pentru a-și asigura poziția în Orient, găsise o formă foarte comodă pentru a adaoge în multicolorul ei mozaic pe toți aceia cari, în țările de la Dunăre, nu voiau să aibă nici un stăpân. Cumcă agenții consulari nu alegeau, ci culegeau tot ce li se prezenta, pentru plata unei taxe oarecari, e un fapt cunoscut de toți. Astfel mulți vătaji boierești, moldoveni de baștină, se făceau sudiți (Schutzbefohlene) pentru a se mântui pe sine de capitație, pe fiii lor de miliție; nu mai vorbim de negustori și de meseriași, cari, oricând aveau daraveri neplăcute cu administrația sau cu justiția, plantau pajura cu două capete pe casă și deveneau „sacrosancți“. Poate trei din patru părți a evreilor din România sunt în această condiție „sui generis“, adică nici cetățeni români, nici austriaci, ci „Schutzbefohlene“, oameni epitropisiți politicește de monarhie, fără ca aceasta să se ocupe mai încolo de ei, căci dare nu plătesc nimănui, la armată nu se iau de nimene, c-un cuvânt oamenii lui Dumnezeu. Mare parte din acești sudiți n-au văzut pământul Austriei de când sunt ei, imigrați din Rusia, din Turcia, ba din toate țările domnilor pământului, au găsit că în sălășluire sub mantaua cea comodă a denumirii laxe de „Schutzbefohlene“ e bine să trăiască omul.
Acuma însă, după legiuirile pozitive ale României, numai străini de rit creștin pot cumpăra imobile. În ce calitate se prezintă înaintea tribunalelor noastre sudiții de rit necreștin? Aceasta a fost întrebarea care i s-a pus mai deunăzi tribunalului de Iași, secția a treia, prin d. Leeb Meer Hofer, care a dorit să concureze la vânzarea licitativă a casei d-lui C. Ieni.
Hotărârea tribunalului zice că d. Leeb Meer Hofer a cerut a fi admis la concurență în virtutea dreptului acordat prin convenția austro-română și spre a proba calitatea sa de supus austriecesc au prezentat un pasport însoțit de o adresă a onor. consulat prin care se afirmă că d-sa este „supus austro-ungar“.
Față cu această cerere tribunalul a relevat însă următoarele considerațiuni:
1) Convenția în cestiune nu acordă dreptul de a câștiga imobile decât austriacilor și ungarilor.
2) Proteguiți și supuși nu pot beneficia, de vreme ce art. 4 al convenției îl dă numai cetățenilor statelor sub a căror protecție numai stau supușii.
3) Calitatea de supus nu include dreptul de cetățean.
4) Denumirea „supus“ din convenție nu poate avea alt înțeles decât cel de „cetățean“, de vreme ce statul român are numai cetățeni, iar nicidecum Proteguiți și supuși.
5) Conform raporturilor de reciprocitate stabilite prin convenție, un „proteguit“ nu poate fi substituit cetățeanului statelor contractante.
6) Deci, considerând că d. Leeb Meer Hofer n-au probat cu acte că este „cetățean austriac“, tribunalul, în unire cu concluziile ministeriului public și întemeindu-se pe considerațiile de mai sus, a respins cererea d-lui Leeb Meer Hofer de-a fi admis la licitație.
Foaia pentru minte, inimă și literatură a publicat, dacă nu ne înșală memoria, înainte de mulți ani un studiu asupra acestor români, cari, roind în munții Moraviei, și-au pierdut limba, păstrează însă vechile lor obiceiuri, precum și portul. De atuncea nu ne aducem aminte ca să se mai fi ocupat cineva de ei, deși studiarea lor ar fi desigur interesantă prin întrebările la care ar da naștere. Încă în anul 1874 un preot din Rojnovul morav, d. Fr. I. Kozeluk, a publicat o colecție de cântece poporale ale acestor români sub titlul de „Kytice z narod, pisni morav. Valachuv“ (ediția librăriei Fr. A. Urbanek în Praga). Aceste cântece, pe care un ziar cehesc le numește „pline de jale“, au fost transcrise în note pentru două voci de învățătorul F. V. Ianousek. Atragem atenția celor competenți în materie asupra acestui obiect, de vreme ce se poate presupune că atât textul cât și muzica vor înfățișa destule analogii cu cântecele din țările noastre.
Se zice că în 7 sau 8 a l.c. se va începe un fel de conferență prealabilă, deși Poarta combate atât ideea cât și locul ales pentru ținerea conferenței. După știri din Londra, Rusia aspiră la întronarea unei secundo geniture în Bulgaria. — Muktar Pașa s-a întors de la Zaslap la Trebinic cu zece batalioane într-o stare de plâns; e atât de frig pentru soldații turci încât la 30 octomvrie noaptea au degerat în Trebinic 37 de soldați și 20 cai (se vede că arabi). — Insurgenții din Herțegovina s-au retras toți în Sutorrina pentru a sta înlăuntrul liniei de demarcație; iar capii lor au fost convocați la Cetinie pentru a se sfătui împreună.
În ședința Camerei de la 31 oct. ministrul Kumunduros au declarat că armările (?) Greciei nu însemnează o schimbare a politicei sale, ci mănținerea neutralității sub împrejurări schimbate, precum și un protest contra unor hotărâri eventuale unilaterale ale diplomației europene (!?)
În București au apărut încă două ziare, pe care le cităm în ordinea cronologică a aparițiunei lor. „Pharul“ sau „Farul“ (odată pe săptămână) și „Unirea democratică“, ziar cotidian, redactat de o societate.
Ziarele engleze nu sunt de loc surprinse de procedarea Rusiei. Times crede că singurul mod de acțiune al Britaniei este ca să nu se lase încurcată de demonstrațiile cele mai nouă ale Rusiei, ci să grăbească ținerea conferenței și prin aceasta ar corespunde dorințelor tuturor puterilor pentru mănținerea păcii europene. Adevăratul pericol Anglia poate să-l vadă numai în îndărătnicia posibilă a Porții.
La Viena a fost trimis după cât se aude un diplomat eminent, însărcinat c-o misiune specială, iar în Londra au sosit un trimis al țariului cu depeși adresate reginei. Delegatul Angliei pentru conferența de la Constantinopole este lordul Salisbury, care va fi însoțit de Sir H. S. Northcote, amploiat la ministerul afacerilor străine, în calitate de secretar privat. În 2/14 noiemvrie a fost espediată la Londra nota prin care cabinetul austro-ungar declară a consimți cu propunerile Angliei.
„Vestitorul statului“ (foaia oficială) publică un decret împărătesc sub data de 1 noiemvrie, care dispune formarea de șase corpuri de armată din diviziile cari staționează în circumscripțiile militare Odessa, Charkov și Chiev. Armata activă se formează din al șeptelea, al optulea, al unsprezecelea și al doisprezecelea corp. Comandant general e numit marele duce Nicolaie Nicolaievici senior, șeful ștabului, adiutantul general Nepohoitșițki, șef al artileriei, principele Massalky, inginer-șef general-maior Stolzenvald. Comandanți de corp sunt, la al șaptelea, principele Barklay de Tolly-Weimarn, la al optulea, general Radețky, la al nouălea, baron Krudener, la al zecelea, principele Voronțof, la al unsprezecelea, principele Cahovskoi, la al doisprezecelea, general Vonovski. Intendentul armatei active e generalul Ahrens.
Foaia oficială din 3/15 noiemvrie publică decretul prin care se oprește esportul de cai pentru marginele de vest și sud ale imperiului.
Cu toate armările, perspectiva păcei s-a adaos în cele din urmă zile. Journal de St. Petersbourg esprimă speranța că Turcia va ceda presiunei unanime a Europei și că armările Rusiei nu amenință pacea, ci sunt o jertfă grea, pe care imperiul și-a impus-o spre a asigura binefacerile liniștei și spre a apăra pe creștini. Dar dacă războiul va fi inevitabil, atunci nația îl va susținea c-o energie cu atât mai mare, cu cât el va veni după ce se vor fi mântuit toate încercările pacinice.
Caracteristic este că, pentru întâia dată de când există autocrația rusească, tonul ziarelor și a populațiunei a devenit cutezător față cu capul statului chiar. Un conservativ, adresându-se cătră partida revoluționară din Rusia, care nu încurăjează îndestul războiul contra Turciei, se esprimă în acest mod neauzit: „Nu combateți cea mai populară din mișcările câte s-au întâmplat vrodată în Rusia. Ziceți din contra împreună cu noi: Dacă țarul va refuza de a se pune în fruntea poporului și de-a împăca conștiința publică, dacă nu va voi să meargă cu noi spre liberarea fraților noștri, ei bine, atunci: «Jos țarul!». Atunci el nu mai este al nostru, glasul sângelui n-au vorbit în el, față cu entuziasmul nostru el a rămas rece“. Și să se ia bine aminte că acestea le scrie un conservativ, un om ce face parte din acea clasă de oameni moderați, politicoși și reci care guvernează Rusia.
Unul din pericolele războiului eventual este însă neclaritatea ținutei României. Guvernul rusesc nu se simte deloc sigur față cu românii, a căror afaceri esterne se clatină aproape ca vibrațiunea, așa încât, dacă România n-ar renunța singură la neutralitatea ei, pericolul cel mai mare al războiului ar rămânea înfrângerea acestei neutralități. Cu drept cuvânt se 'ntreabă deci un ziar dacă această evazivitate a diplomației române e născută din nesiguranța întâmplărilor sau dacă în ea este un metod cert, care ține în eșec tendințele puternicului vecin.
În mare apropiere de noi românii se petrece însă înglotirea a șase corpuri de armată. Aceste șase corpuri, compuse din 214.000 oameni, cărora se vor mai adauge 90.000, își au ștabul lor general la Chișănău. Vechea cetate moldovenească, Hotinul, împrejurul căruia au avut loc nenumărate bătălii și care ne amintește atât trecutul de glorie cât și de cădere a Moldovei, Hotinul va căpăta un parc de artilerie de 92 tunuri.
Joia trecută s-a reprezentat piesa „Viața vagabondă“, acel rezumat dramatic din operele lui Henry Murger. Publicul a fost foarte numeros și, dacă considerăm silințele direcției pentru repararea materială a teatrului, acest concurs al publicului se poate numi binem atât eritat. Despre succesul piesei ne rezervăm de a vorbi altă dată, neputându-ne forma o părere definitivă, după o singură reprezentație.
Astăzi duminică se va reprezenta pentru prima oară piesa „Două orfeline“, dramă în 5 acte și 8 tablouri de D'Ennery și Corman, tradusă de Petru Babic.
Primim de la mai multe persoane onorabile plângeri în contra neregulatei împărțiri a corespondenței poștale. Se întâmplă cazuri când scrisori puse în cutie sara, pentru poșta mică, nu se dau la adresa lor decât tocmai a treia zi; adecă trebuie împărțitorilor două zile ca să ducă o scrisoare, bunăoară, de la un cetățan din Sărărie la unul din Păcurari ori Beilic și uneori chiar din Sărărie. Oricât de mult omăt a căzut zilele aceste în orașul nostru, ni se pare totuși că împărțitorii umblă peste măsură de încet. De asemene corespondența de afară se împarte neregulat și cu întârziere, mai ales prin mahalale mai depărtate de centru. Rar se întâmplă ca împărțitorul să-și dea osteneală a duce sara scrisorile și jurnalele sosite cu trenul de la 1 ½ oare, ci le lasă pe a doua zi, spre a-și scuti o cursă. Rugăm pe onor. direcțiunea poștelor să ieie în această privire măsuri aspre, căci publicul, care plătește acum cam scump pentru scrisori, are cel puțin dreptul să fie bine servit și la vreme. — Nu ne îndoim că răul, odată arătat, va fi și îndreptat curând.
A ieșit de sub tipar raportul anual al Societății studenților români din Viena. Acest raport ni arată icoana unei frumoase împreună viețuiri, care ar trebui invidiată și imitată de studentii universităților din țară. În anul scolastic 1875/76, societatea a ținut 20 ședinți, în aceste s-au cetit 6 operate și 6 critice, s-au schimbat statutele — conform unei ordinațiuni a Ministerului de culte și instrucție — și s-au dezbătut cestiuni interne-administrative. Pentru dezvoltarea socială a membrilor, societatea a ținut în 13 noiemvrie o adunare generală și în 31 decemvrie serbarea ajunului anului nou — amândouă împreunate cu declamație și muzică. În 15 aprilie st.n. s-a serbat iubileul de 5 ani al societății prin reprezentarea unei piese satirice „Floarea tinerimei române din Viena“, în 3/15 mai, în memoria acestei zile însemnate din istoria românilor s-a făcut o escursiune în corpore la Hinterbrühl, lângă Mödling. Afară de aceste, după închiderea părții oficiale a fiecărei ședinți, urma în genere așa numita „parte socială“, în care se cântau per turnum poezii românești, se esecutau pe instrumente piese naționale și se cetea foaia umoristică-satirică a societății, „Urzica“. În localitățile cabinetului de lectură al „României june“ a stat la dispoziția membrilor foile și biblioteca.
Tot aici mai mulți membri au avut locuința gratis. Societatea nu lasă pe membrii săi, în cazuri de lipsă materială, să caute refugiu la bunăvoința cunoscută a cămătarilor, ci „ea“ le dă împrumuturi pe timp mai scurt. În anul acesta s-au dat 53 împrumuturi în sumă de 2860 fl. 15 cr. Ea a aranjat și în acest an „Balul român din Viena“, ce s-a ținut în Grand Hotel, în 19 fevruarie st.n. Cu această ocazie Maiestățile Lor Împăratul Francisc Iosif I și împărăteasa Elisabeta, precum și Măria Sa Principele Carol I au avut deosebita grație a dona sumele de 100 fl, 50 fl., v.a. și 10 napoleoni. Meritul principal pentru reușita balului mencionat l-au avut însă nobilele dame române: Matilda Dumba, Maria de Filisano, Zoia Florescu și Elena de Marenzeller n. Bibescu, care cu amabilitate rară au binevoit să primească patronatul balului și prin aceasta i-au asigurat rezultatul splendid. Tot în anul acesta s-a primit un dar de 30 napoleoni de la d. Titu Maiorescu. Cei mai mulți redactori români au trimis și în anul acesta scrierile periodice și jurnalele prin care societatea putea fi în curent cu evenimentele din patrie. Interes pentru „România jună“ a mai arătat „Societata academică română“, „Asociațiunea transilvană pentru cultura și literatura poporului român“, „Librăria Socec et Comp.“, d-nii: V. Alexandri, A. Pelimon, J. Popescu etc. D. Jos. Jacobsits, m. de orchestră în Iași; a trimis mai multe piese muzicale compuse de d-sa și între altele a avut plăcerea a-și arăta atențiunea d-sale față de societate prin aceea că i-a dedicat o horă cu numele „România jună“. Ședințele curat literare s-au ținut într-o sală a Universității. Dintre operatele și criticile cetite amintim: „Cid“, poem tradus din Herder, de d. B. Mih. Lazăr, „Naționalitatea ca element de cultură“, de d. Petru Misiru. Critica asupra temei acesteia, de d. B.M. Lazăr. „Despre Tragicomedia“, de d. M. Lazăr. „Un tractat general despre agronomie“, de d. M. Șuțu. „Studie critice despre artă“, de d. B.M. Lazăr.
Mica societate de ceva preste 50 membri cuprinde tineri din foate unghiurile țărilor române, ea este o „Dacie“ în miniatură, voioasă, activă și plină de încredere în viitor. Acolo găsim copii de pe malul Nistrului alături cu alți din valea Crișului, a Mureșului, a Dâmboviței și a Dunărei. Față cu acest tablou de frăție nu putem zice decât:
„Prosit nație!“.
Ziarul „Archives israélites“ scrie:
Continuăm a publica asupra cestiunei române toate documentele proprii a lămuri opinia publică, în momentul în care încheierea unui tractat de comerț încheiat între acea țară și a noastră trebuie să angajeze principiile cele mai grave a dreptului nostru public. Nu fără niliniște aflasem de semnarea unei convenții comerciale provizorii, valabile până la aprilie viitor. Dar coreligionarii noștri să se reasigure: există asupra cestiunei, în favoarea egalității civice a tuturor francezilor, angajamente pozitive, emanând din cele mai nalte sfere ale guvernului și parlamentului; și vom veghea ca ele să se țină.
În Anglia dispozițiile sunt exact aceleași ca și la noi. O reuniune a camerei de comerț din Bradford a votat în unanimitate rezoluția următoare:
Lord Derby este invitat a nu semna nici un tractat cu România prin care supuși britanici de rit izraelit ar putea fi espuși la restricțiuni sau incapacități oarecare.
Să fie d-lor sănătoși, dar noi știm foarte bine ce voiesc. Evreul din Franța, Anglia și Italia nu dorește drepturi civile pentru sine, ci mediat pentru confrații din Rusia și Austria. Prin urmare ce să mai vorbim degeaba.
Se vorbește că în Consiliul de Miniștri al României s-ar fi hotărât de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de a i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin țară. S-a hotărât totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv toate puterile la întrebarea României.
În complicațiunea de interese și tendințe a puterilor garante, întrebarea României, dacă se va confirma, va avea meritul să aducă claritate în situație. Căci sau puterile se vor declara formal și solidar contra unei asemenea permisiuni și vor trebui să-și apere cu arma 'n mână declarația lor, fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi, căci ne vom putea referi la hotărârea acelor puteri, sau răspunsurile lor evazive, îndoielnice și contrazicătoare vor reda României libertatea de acțiune, libertatea de a se hotărî pentru unul din cele două mari curente istorice, curentul de nord-est, tinzând a schimba fața Europei, și curentul de vest, ce tinde a menține statu quo.
Hotărârea noastră pentru Răsărit sau Apus va atârna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura, și aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său șes și deschis din toate părțile nu pare menit de providență de a fi militar și cuceritori, ci ca nație. Ni se pare evident că viitorul Orientului este o confederație de popoare în care egalitatea naționalităților și limbelor, pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi lucru principal, iar formațiunile de state lucru secundar.
Aseminea e evident că reforma Orientului poate avea două patronate: pe Rusia și pe Austro-Ungaria — care aceasta reprezentează imediat politica occidentală.
Asupra unei hotărâri a românilor din principate va avea deci influența natura politicei exercitate de Austria față cu naționalitățile în genere și cu cea română în parte.
Pentru a nu da însă o întindere prea mare materiei vom vorbi numai de poziția românilor din Austro-Ungaria.
Înainte de spune însă o vorbă asupra acestei întrebări, anticipăm concluzia că acea întrebare nu este, nici a fost politică în puterea cuvântului, ci bisericească, scolastică și cel mult administrativă locală.
Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din așa numita Ungarie, au trăit sute de ani împreună cu alte naționalități și au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăși, care le dedese preponderanța în această țară, avea și răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniți — nu de a fi absorbiți, căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei — dar meniți de a fi vexați singuri de solgabiraiele fraților maghiari, de a sta izolați sub presiunea administrativă și financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba; pe când, împreunați sub greutatea acelorași suferințe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă și când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaște că sistemul lor de guvernământ — în finanțe foarte asemănători cu cel turcesc — și-a trăit veacul și nu mai este cu putință. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale și județene sau comitatense, românii ar începe alăturea cu ungurii o viață liniștită și proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii, ci în mod egal bănățenii, simpaticii crișeni și străvechiul Maramurăș. Așadar idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este mănținerea unității reale a limbei strămoșești și a bisericei naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baștină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca și romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziția de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze. El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.
În vremea din urmă ziarele ungurești au făcut multă vorbă despre o alianță maghiaro-română. Rămâne acum să stabilim în ce condiții s-ar putea spera această alianță, bine înțelegându-se că nu este vorba aici de acele carteluri trecătoare dintre guvern și guvern, pe care le rupe ziua de mâni, ci de un modus vivendi și o conlucrare perpetuă, solidară pe acest pământ al dușmăniei și răutății, în care popor pe popor caută să-l înghită și om pe om să nimicească. Este dar vorba dacă ungurii sunt destul de creștinați (căci pân-acuma se părea că numai pielea li-i botezată), nu ca să ne iubească, ci să ni deie bună pace. Sarcina iubirei o luăm toată asupra noastră și fie ei încredințați că am fi tot atât de zeloși apărători ai existenții lor ca și ai neamului nostru.
Cât despre austriaci, cu ei treaba stă altfel. Nu credem să putem vrodată mistui acea mestecătură de evreu, german și slav care ni se prezentează sub mutra beamterului și jurnalistului austriecesc și care în vremea din urmă a 'nceput să facă politică pan-germanistică și să jure în numele sahastrului de la Varzin, care nici cu spatele nu vra să știe de ei. Urmașii lui Arpad nu ni pot face un rău esențial, ci vexează; dar bastardul evreo-germano-slovac e dușmanul dibaci a oricărei naționalități. Ungurii știu proverbul nostru: „românul nu uită niciodată“ și ne-aducem aminte ca prin vis că un ziar unguresc se găsise să comenteze acest proverb în ton melancolic, știind că socotelile ce le are de răfuit cu noi nu sunt tocmai curate. Dar să nu se sperie. Românul uită și nu uită, după cum o iei. Românul nu urăște decât pe cei ce i s-au băgat în suflet și ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub același regim ca și bulgarii, sârbii și grecii; cu toate acestea ei trăiesc bine cu turcii și le țin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deși desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se 'ntrebe pe cine-i urăsc ei ca să știe pe cine urâm și noi. Credem că asta-i destul de clar, deși, în emoțiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba.
Așadar biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, și prin aceasta și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi și mai ales în secolul nostru ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; și cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialiști, lucrează fără să vreie, ba fără să știe, pentru un scop mai înalt. Această conștiință o are poporul, n-o are câteodată omul cult. În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câștig material ca atare, la toate vom găsi că acest câștig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului și este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei zic, unde se pare că ochii sunt ațintiți la câștig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleitățile unei vieți de stat mai mult sau mai puțin precare, nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbește mai puțin și popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sânt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.
Și nu sunt așa de multe condițiile pentru păstrarea naționalităței. Cei mai mulți oameni nu sunt meniți de a-și apropria rezultatele supreme ale științei, de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei și durerei, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi. Și chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracțiunile supreme ale minții omenești, nici una însă nu e lipsită de espresia concretă a simțirei și numa în limba sa omul își pricepe inima pe deplin. Și într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „așa voiesc să fiu eu și nu altfel“, oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ. Prin urmare simplul fapt că noi românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură“ ca nealte popoare, și aceasta în oceane de popoare streine ce ne încongiură, e dovadă destulă și că așa voim să fim noi, nu altfel.
Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc și vom vedea că toate mișcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.
Față cu această cerere întâlnim însă în amândouă părțile Imperiului austro-ungar o rezistență necalificabilă prin obrăznicia ei.
Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sânt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, sântem români și punctum. Nimeni n-are să ne 'nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce sântem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatați să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune. A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împrotiva persecutorilor. Ș-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sânt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliți din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoții în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii — toți au încercat a câștiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt de față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.
Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpânește jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.
Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin, și-l alege singur, dacă are școală jidovască, își caută singur de dânsa. Dar dacă îi trebuiește românului preot, îl numește (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are școală, profesorii sunt numiți tot de guvernul de la Viena. Și cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială și cu condiția ca starea de lucruri în trebile bisericești și politice să rămână intactă.
Ce se va zice dacă în Ungaria vom vedea pe români, mai cu samă pe români, tratați în mod cu totul escepțional? Lasă că Transilvania e de atâta amar de ani într-o adevărată stare de asediu, lasă că înlăuntrul ei se aplică o altă lege electorală și e preste tot lăsată la discrețiunea înțelepciunei ministeriale din Pesta; dar poporul românesc în parte, în mod cazuistic, e vexat de guvernanții săi. Procese urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale îndreptate contra voinței lor legitime, voturi virile în municipie pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un păinjiniș întreg de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor dispozițiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naționalităților.
Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat și considerând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să se sacrifice pentru „civilizație“, ni se va da voie să întrebăm dacă civilizația austro-maghiară, în forma în care ni se arată, merită să ni ridicăm brațul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăși peste trei milioane de români, îi tratează într-adins și într-una cu disprețul celui mai elementar simt de justiție; căci românii — să fie bine stabilit — nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puțin aplicarea conștiințioasă a legei pozitive a naționalităților, în Bucovina nu cer decât esercițiul liber al confesiei lor, autonomia bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii, nemaivorbind deloc de puternica poziție a bisericei catolice; dacă, c-un cuvânt, se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra mișcărei slave supremația simulacrului de civilizație evreiască din Austro-Ungaria.
După tonul cu care vorbim, s-ar putea presupune că, în dreapta indignare, exagerăm lucrurile. De aceea vom vorbi asupra materiei în mod cu totul special.
După câte se vorbesc prin jurnale, Austria pare a avea o constituție. Pare a avea zicem, pentru că în faptă nu există decât pentru a fi batjocorită de-o mână de evrei și de beamteri cari cârmuiesc acest complex de țări în cari nimene nu-i mulțămit. Afară de aceea, libertatea religioasă este, dragă Doamne, garantată prin o mulțime de terfeloage de origine supremă, cari se vor fi respectând față cu alții, numai față cu românii nu. Astfel Constituția din 4 mart 1849 § 1, Patenta din 31 dec. 1852, „Diploma“ din 30 oct. 1860, în fine Constituția (Reichsgrundgesetz) din 21 dec. 1867 art. 15 în care se zice:
„Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-și exercita cultul după credința ei, a-și conduce școlile sale, a stăpâni și întrebuința fondurile și averile sale bisericești și școlare după trebuința și dorința ei“.
Și într-adevăr, acest articol se și aplică — pentru lipoveni și evrei, pentru români nu.
De douăzeci și șase de ani românii bucovineni se plimblă de la Ana la Caiafa, pe la naltele scaune, cum zic ei, pentru a putea exercita un drept garantat de constituție și de 26 ani îmblă în zadar.
Pentru a înțelege anomalia atârnării bisericești din Bucovina — atârnare eretică, contrarie canoanelor ritului răsăritean și cea mai nedreaptă înrâurire asupra credințelor poporului — vom trebui să caracterizăm în două cuvinte așa numitul partid liberal-constituțional din Austria. Într-un mozaic de popoară cu un singur guvern a trebuit să se ivească oameni care nu se țin de nici o nație în special, oamenii interesului personal, cari cu aceeași ușurință pot fi maghiari, poloni, germani, c-un cuvânt ce li s-ar cere să fie. Acești indivizi fără nici o comunitate de principii, una fiind numai întru esploatarea naționalităților, care nu au nimic sfânt în lume, nu țin la nimic decât la sine, sunt „liberalii“ din Austria. De aceea nu ne vom mira dacă vom găsi pe d-ni ca Giskra, miniștri atotputernici, uniți la escamotări ordinare cu evrei parveniți, întreprinzători de drumuri de fier; nu ne vom mira, zic, dacă vom găsi că într-un rând cel mai liberal consiliu de miniștri din Austria se constituise în consiliu de întreprinzători. Mai toți foștii miniștri liberali sunt astăzi milionari — din advocați fără pricini ce au fost. De unde? Deodată cu fotoliul de ministru mai ocupau și fotolii de membri în consiliile de administrație a tuturor bancelor și întreprinderilor posibile și imposibile, care în vremea marelui „Krach“ au prezentat aspectul zilei de apoi, în tumultuasele strigăte a particularilor înșelați, a micilor capitaliști ruinați — un adevărat Pompeii surprins de lava Vezuvului. — Austria, crezând a putea abstrage de la serviciul oamenilor cu părinți cerți, care să fi vorbit o limbă certă, să fi ținut la un cămin, să fi avut în suflet „simț istoric“, singurul care întărește împărățiile, s-au folosit din contra de oameni care nu țineau la nimică, nici la Austria ca abstracție, de oameni pe care în jurnalele lor îi vedem vânduți la turci (ca Neue freie Presse), la imperiul german, la ruși, cu-n cuvânt Austria s-a servit de un element venal, corupt, lipsit de caracter, adevărat gunoi al catilinarismului. Acești oameni guvernau și guvernează. Contingentul cel mai mare pentru formarea acestui „clei al împărăției“, cum îl numesc ei, îl dau evreii. „Ce mi-i Hecuba?“ zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa țintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă acești oameni se numesc astăzi „germani“ e curat întâmplător și trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot acești oameni se numesc în Ungaria maghiari „noi“, ei nu au naționalitate, pentru că n-au trecut, n-au istorie. De aceea guvernul austriecesc, înaintea venirei contelui Hohenwart la minister, era un guvern de parveniți, stăpâniți, ei la rândul lor, de hetere. După căderea contelui, regimul „bursei“ au reînceput, neutralizat întrucâtva de blestemele populațiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la celalt. Astfel dar era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viața lor n-au simțit instinctul respectării proprietății, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului“.
Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simț de pudoare. Într-adevăr, la noi moșiile mănăstirești s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moșiile bisericei statului român, care a luat asupră-și întreținerea fără deosebire a tuturor școlilor, spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogățeau aici în țară și ridicau cu banii noștri institute grecești.
Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipovenești etc., care nu sunt biserici ale statului român.
Și nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la acești parveniți să ridice pretenții asupra averei unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.
În fine cabinetul Hohenwart, care din nenorocire pentru naționalități, avu o durată atât de scurtă, dacă nu le-a dat românilor siguranța averei lor strămoșești, cel puțin a neutralizat rapacitatea predecesorilor săi, căci în vremea lui s-au pus în fața lumei, într-o adunare de proprietari, preoți și țărani în număr de 4000 inși din toate unghiurile pământului clasic al Bucovinei, drepturile necontestate, neatacabile ale bisericei răsăritene asupra fondului religionar.
Iată dar cum stau lucrurile.
Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei și Vodă se vede că s-au îngrijit ca prin tractatul de cesiune Austria să fie obligată de a mănținea în aceste ținuturi statu quo. Guvernul austriecesc au găsit în Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulărei materiale ale locuitorilor.
Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de țărani cu totul liberi, mazilii, ruptașii și răzeșii, bresle de meșteșugari, starostii de negustori, c-un cuvânt o feudalitate cam târzietică în viața ei, dar liniștită și liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. Mazilii și ruptașii, boierii cu scutelnicii lor erau obligați de a servi gratis în orice ocazie statului, era să vede rămășița a organizației militare de sub domniele vechi. Aceste legături dintre domnie și populație, prerogativile acestei din urmă erau neînțelese pentru noii guvernanți, obligați a ținea statu quo; afară de aceea ei sperau a deduce din drepturile domniei moldovenești drepturi ale împărăției Austriei. Cu acest scop guvernul austriecesc face la a. 1782 întrebare Divanului Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie de succesiune. Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum noii guvernanți umblau ca mâța pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a „Stăpânirei“ asupra pământurilor mănăstirești, răzășești și a locurilor din târguri.
Iată câteva din aceste curioase întrebări:
Veniturile podurilor și alte venituri ce au fost domnești le-au stăpânit domnii însuși sau cu scrisori le-au dat altora?
Un stăpân de moșii ce nu are copii sau moștenitori are putere a face cu moșiile sale ce-i va fi voia? Poate să facă pe un străin moștenitori fără voia domnului țării?
Poate fiește care stăpânde moșii să facă diată sau are osebire unul de altul?
Un stăpân poate să vânză moșia sa de istov?
Din răspunsurile Divanului se vede că, deși tot pământul Moldovei au fost înainte de vremi nepomenite „domnesc“, prin daniile luminaților domni, prin descălecare de orașe și sate, au devenit proprietăți particulare, la care „stăpânitoriul țării“ nu are nici un amestec, și că fiecare om „slobod“ din Moldova este volnic să dispuie de averea sa cum îi place, fără să întrebe pe „stăpânitoriul țării“.
C-un cuvânt toate întrebările scoposesc de a afla drepturi domnești asupra drumurilor, morilor, crâșmelor, podurilor, pădurilor, târgurilor și proprietăței mari și mici. E păcat că n-avem de pe aceste întrebări și răspunsuri decât o copie defectă; caracteristic este însă că în acest an al întrebărilor (1782) Dosotei, episcopul de Rădăuți, cedează guvernului administrația bunurilor episcopești.
Asupra propunerilor Consiliului Suprem Iosif II pune rezoluția:
Se ia spre știință și la vreme se va lua sama ca aceste venituri mănăstirești să se întrebuințeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor și numai în provinția în care s-au desființat mănăstirile.
Se vede din rezoluție că Consiliul propusese confiscarea, iar împăratul au refuzat-o făcând deosebire între al meu și-al tău.
În urma măsurilor guvernului, se lățise îngrijiri asupra „dreptului de proprietate“ a moșiilor bisericești. Deci consiliul suprem se vede silit de-a declara prin rescriptul din 19 mart. 1783:
Luându-se moșiile episcopiei și poate și cele mănăstirești sau ale altor institute, nu se înstrăinează nicidecum de la menirea lui darul făcut episcopiei mănăstirei sau institutului, ci, din contra, veniturile nesigure de mai nainte, ce nu se pot evita la proprietăți imobile, se asigurează.
Tot în privința întrebuințării fondului spune rescriptul Consiliului Suprem din 4 iulie 1783:
Împuținarea și micșurarea mănăstirilor are să continue și pământurile și fondurile lor au să se ieie spre administrare, averea preuțimei care nu locuiește în țară, prin urmare străine, are să se ia asemene, și din tot fondul ce se va crea astfel are să se susție întâi clerul greco-răsăritean, apoi are să se înființeze cel puțin o școală, fie la Cernăuți sau în Suceava, și ce va mai rămânea are să se păstreze spre alte întrebuințări folositoare.
În privința administrării fondului religionar, rescriptul Consiliului Suprem din 10 ianuar 1784, cătră generalul Enzenberg, spune următoarele:
Spre a da pretutindene, iar mai ales poporului din Bucovina, dovadă vederată că economia cea nouă introdusă la moșiele episcopești și preuțești nu are alt scop decât numai binele relegiunii și al indigenilor și că banii ce vor incurge nu se vor întrebuința spre alte cheltuiele decât pentru acelea ce țin de susținerea episcopului și a preuților, decerințele cultuluiși alepăstoriei, apoi de ținerea mănăstirilor și azidirilor preuțești, precum și de creșterea preuților învățați și cucerneci, apoi de înființarea școalelor și a altor institute pioase ce lipsesc încă acuma; toate veniturile episcopești și preuțești ce au incurs și vor incurge încă mai departe trebuie să se păstreze așadar în deosebită evidență și într-o casă separată, care va purta numele de „casa fondului religionar“, și toate dispozițiile în privința aceasta, de s-ar ținea ele de oricare rubrică numită mai sus, trebuie să se facă sub privighearea și respective cu știrea episcopului și a Consistoriului, așa încât toate îndrumările de feliul acesta să ajungă la cunoștința poporului.
Tot în privința administrării, întrebuințării și a însăși proprietății fondului s-au garantat prin rescriptul Consiliului Suprem din 3 marte 1784 cătră generalul Enzenberg următoarele:
Pentru că după prea înalta intențiune a Maiestății Sale veniturile moșiilor preuțești și mănăstirești sunt îndeobște menite pentru susținerea episcopului și a celeilalte preuțimi ce se va sistemiza pentru înființarea școalelor și a altor institute pioase, apoi pentru ținerea zidirilor preuțești, prin urmare pentru că aceste moșii nu sunt a se confisca după cum spune intimațiunea cea foarte scandaloasă trimisă de Domnia Ta cătră Consistoriu, ci au să se iaie numai spre administrare; în fine, pentru că veniturile ce se vor mări prin îmbunătățirile scoposite n-au să se adune în visteria fiscului, ci în casa separată a fondului religiunari:
De aceea toată manipulațiunea aceasta trebuie să se petreacă sub privigherea și conducerea episcopului și a Consistoriului, prin urmare și tot personalul economic ce este de trebuință pe moșiile episcopești și mănăstirești, trebuie să fie ales și așezat în înțelegere cu episcopul și cu Consistoriul.
Totodată citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg:
Nu odată, ci de mai multe ori s-au dat de înțeles administrațiunii că intenția Maiestăței Sale nu este nici decât de a turbura proprietatea privată sau și numai de a îngădui să se purceadă cu puterea și cu sila la vreuna din economiile de pe moșiile preuțești.
În fine citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:
După instrucțiunea de mai nainte trebuie să se ieie sama ca primirea și cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstirești și preuțești să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative, și toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu.
Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuințarea, administrația averilor eparhiei Rădăuților. Amploiații se numesc, școlile se înființază, plățile se fac numai cu espres mandat al Consistorului și a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult.
Pentru a arăta însă cum se întrebuințază aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un țăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna, Grigorie Iliuț:
Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puțin, adică despre școalele noastre din țară, despre școalele noastre bisericești pentru creșterea și luminarea poporului nostru drept credincios. Dară și despre acest lucru să nu așteptați o cuvântare iscusită, căci noi țăranii n-avem atâta învățătură ca să putem vorbi cu iscusință. Cuvântul meu va fi scurt dară, adevărat din inimă.
Noi știm cu toții că din banii fondului nostru bisericesc s-au înființat în Suceava un gimnaziu, în Siret o școală normală și în Cernăuți o școală reală și o școală normală cu o preparandie. Știm cu toții și aceasta că prin parohii s-au înființat, pe cheltuiala comunelor bisericești, peste o sută de școale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite și din fondul nostru religionar.
Aceste școale sunt confesionale, adică bisericești, și până acum se purtau toate trebile lor de preuți și de învățătorii drept credincioși sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărătești mai nouă din 25 mai 1868 și din 14 mai 1869, atât biserica cât și fiecare parohie are tot dreptul de a înființa școale proprie bisericești și a le derege după legile generale.
Cu toate acestea școalele noastre sătești, susținute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ținuturi din țară sunt puși privigheatori de școale și de altă lege și de altă limbă. Aceștia despun acum și de școalele nostre bisericești, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale și biserica noastră din țară. Pe cât văd și pricep, lucrul merge într' acolo ca școalele noastre bisericești să treacă în rândul și numărul celor nebisericești, și ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puțin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege și de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie și învățători de altă lege și de altă limbă, și de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni și cu învățători jidani. Eu știu că nu voiți și nu doriți una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în școalele nebisericești jidani învățători.
Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învățători. Și din Bucovina au fost câțiva. În acea adunare s-a hotărât ca în școalele nebisericești să nu se mai învețe religiunea. Și dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoții nici nu vor intra în școală ca să învețe pe copiii noștri religiunea. Și eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de școale? Ce s-ar alege din copiii noștri cu învățători de altă lege și de altă limbă? Eu nu mă pot înțelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noștri fără învățătură, ci vă întreb, oare să NE lăsăm noi școalele noastre bisericești? Nime nu poate aștepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim și să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o școală bună bisericească.
Una, numai una, ne mănâncă pre noi țăranii, știți ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noștri săraci, și n-au de unde face școale și susținea pre învățători. Dară, bun este Dumnezeu și fondul nostru bisericesc este avut. El este menit și pentru școale. Așadară de vom rămânea pe lângă astfeli de școale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susținerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre și nu străine.
Văd că vă înțelegeți cu toții ca să avem școale confesionale sau bisericești. Văd că cunoașteți că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să se scrie și această, dorință a noastră, adică că poporul nostru drept-credincios dorește și voiește a avea ca până acum școale confesionale sau școale bisericești.
O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu și se vor face încă multe cu aceeași menire de a putrezi la acte.
Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:
1. Deși libertatea oricărui cult e garantată prin constituția austriacă, deși credincioșii fiecărei biserici sânt îndreptățiți de a-și administra averile școlare și eclesiastice, numai românii în tot imperiul sunt supuși unui regim escepțional.
2. Deși gimnaziul din Suceava, școala reală din Rădăuți, școala normală din Cernăuți și altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se 'ntâmplă la nici un popor, la nici o școală confesională. Numai românii sunt supuși în privirea școlilor lor unui regim escepțional, și aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.
3. Arhiereii, după scriptură și canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeași țară lipovenii își aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, și evreii își aleg rabinii. Numai românii și în această privire, sunt tratați în mod escepțional.
E de prisos să mai vorbim despre înființarea cu scopuri politice a așa numitei universități, în care s-adună toți profesorii supernumerari de licee de prin Kolomeia și Kecikemet pentru a figura ca profesori de universitate, nici de liceul de la Cernăuți, care în vremea din urmă geme de suplinitori rusneci, nici de neaplicarea obligativității învățământului la școalele rurale românești și aplicarea strictă la cele rusești. Vom atinge numa-n treacăt învrăjbirea artificială introdusă de guvernanți între români și ruteni.
Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huțulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde șirul de nord al Carpaților, și rutenii, fugiți din Galiția, așezați între Nistru și Prut. Cei dentâi sânt populație autohtonă și duc un fel de viață care cu greu se poate descrie, viață de pasere pribeagă, originală și liberă, și nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânșii, căci perceptori, subprefecți și alții care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.
Dar nu aceștia li-s dușmani românilor.
Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, și ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe țăranul român de baștină cum ascultă cu atenție la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Și acest oaspete vine poate din munții Tatrei, de cine știe unde, și pricepe românește, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că acești huțuli sunt „daci slavizați“, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt „daci romanizați“. Acest trib este puțin numeros, mărunt la stat și vioi.
Dar aceia cari-i dușmănesc pe români nu sunt acești daci slavizați, ci rutenii din Galiția, care, scăpând pe pământ moldovenesc de apăsarea polonă, de miliția austriacă și de alte rele, pretind că a lor e Bucovina, că ei sunt adevărații stăpâni ai țării. Guvernul se folosește de ei pentru a-i paraliza pe români și râde în taină de ei, știind prea bine din analele sale statistice că sunt bejănari, aduși de boierii moldoveni pentru a li cultiva moșiile, lucru care se obicinuia în Moldova până la 1845, pe când în rolurile de contribuție era o rubrică deosebită pentru „bejănarii ruteni“. Acești oameni din vechi se pusese într-adevăr de bună voie sub autoritatea mitropolitului Sucevei, căci popii lor veneau din fundul Poloniei să se sfințească la Suceava, servind totodată și de spioni domnilor Moldovei, încât regii Poloniei s-au găsit siliți să oprească pe „popones ruthenorum“ de a mai merge la Moldova să se sfințească. Dar credem că din aceste servicii oculte aduse domnilor Moldovei de cătră popones nu se poate deduce un drept esclusiv al bejănarilor ruși asupra fondului religionar, ba asupra Bucovinei întregi!
Afară de aceea românii nici nu le refuză ajutoarele necesare pentru întreținerea școalelor rurale, numai egalitatea nu vor s-o admită — și cu drept cuvânt. Pe de altă parte Rusia își are agenții săi pintre acești oameni, iar guvernul, în loc de a vedea cum stau lucrurile, îi încuragiează în aspirațiile lor și voiește să facă din Bucovina un focar de agitație rusască în contra polonilor și a românilor.
Mai sunt preste Prut și mulți români slavizați cari, de pe fizionomie, port și obiceiuri se cunosc a fi români, apoi numele lor de familie, numirile satelor (d. es. Cuciurul mic), cărțile vechi câte se află în biserici, inscripțiile acestora, scrisorile în josul textului, toate arată că înainte de 50 de ani locuitorii acestei părți era încă români. Astăzi vorbesc rusește și ni se pare că ruși vor și rămâne. Deși se numesc ei înșii români (Woloch), dar vor ajunge ca cei din Moravia, cari și aceia se numesc români, fără de a-și mai ști limba.
Și dacă va întreba cetitorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administrației sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregei creștinități, căci atât mitropolitul transdanubian și al țărilor tartarice din Proilabum (Brăila), cât și cel al Ungro-Vlahiei (din Târgoviște) erau supuși patriarhului de Constantinopole, iar cel de-al doilea era exarhul acelui patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân 'n munții aurarii, sfințea pe mitropolitul de Alba-Iulia, stătea în legătura întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singură mitropolia Moldovei și a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei și a Sucevei se datorește introducerea limbei române în biserică și stat, ea este mama neamului românesc.
De aceea estragem din „Îndireptarea legii“ lui Matei Basarab (tipărit la Târgoviște 1652):
Află-se scris în pravila lui Matei-Vlastari cum și Moldo-Vlahia au fost supusă ohrideanilor; iară acum nice ohrideanilor se pleacă, nice țarigrădeanului, și nu știm de unde au luat această putere.
Între mitropoliții care țin sub mâna lor episcopii se zice:
Moldoveanul ține aceasta: Rădăuțul și a Romanului și Hușii
Între exarhi se citează „Moldoveanul“, al „Sucevei și a toată Moldo-Vlahia“ — „iară ceilalți mitropoliți numai pre cinstiți să scriu, iară nu și exarhi“.
Va să zică episcopia Rădăuților, supusă celui mai neatârnat mitropolit, exarh sua sponte, și în rang cu un patriarh, această episcopie este azi administrată de beamteri și de evrei. În școlile acestei episcopii se propun obiectele în limba germană, cu profesori nemți și elevi evrei. Abia se mai găsește câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munților, câte un dascăl de școală urbană sau rurală, și arareori câte un protopop care, întemeiet pe trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte episcopii a Rădăuților, să zică: „stăpân peste această bucată de pământ e strălucita roadă de Mușatin și coborâtorii ei, nu evreii galițiani și șvabii din Bavaria“. Orice s-ar zice despre alte popoară, nu se poate contesta în ele un fel de respect față cu trecutul și acesta e un semn că o nație are în sufletul său „religia umanității“. Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în istorie. Și n-a reprezentat mitropolia Sucevei un princip moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creștinătatea față cu agresiunea mahometană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca duhul sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naționalizării, iudaizării bisericei creștine prin Luther și Calvin? Patriarhi și mitropoliți au făcut față cu propășirea repede a reformației și dezbinării; mitropolia Moldovei și a Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther și au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reformă — reîntoarcere la vechea și toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă astăzi unii catolici din Germania, era mântuirea omenirei din mrejele materialismului și din sofismele lui Anti-Crist.
Dar evreul austriecesc e departe de a pricepe de ce românul ține la biserica lui, căci … această mitropolie, cea* mai însemnată în Orient prin spiritul ei, au ajuns azi de batjocora evreo-germano-slovacilor din Austria. Această mitropolie are astăzi în fapt mai puțină autonomie decât rabinul jidovesc din Sadagura, ea, sub un împărat creștin, a ajuns o unealtă de politică, de coterie în mâinile d-lui Stremeyer.
Și nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului și de Hristos iubitorului Ștefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar mitropolia Sucevei cu moaștele sft. Ioan cine se 'ngrijește de ea? Mihail Grigorie Sturza Voievod i-a dat o existență de umbră, iar Titu Maiorescu, fostul ministru al Măriei Sale Carol VVd trimisese un arhitect ca să-i ridice planul, să propuie înfrumusețările cuvenite și să clădească un local de școală primară românească în curtea acelei biserici. Atât știm despre acea mitropolie în care stă locțiitorul mitropolitului Moldovei; iar cât despre episcopia Rădăuților — ea a devenit mitropolie austriacă internațională a bochezilor din Dalmația și se vede că, tot sub d. Stremeyer, mai are perspectiva de-a deveni mitropolia indianilor țulu sau a creștinilor din Maroc.
De aceea nu e nimic mai serios decât cuvântul boierului moșnean Hurmuzachi, care în acea adunare de care am vorbit mai sus a pronunțat memorabililele cuvinte că românii din Bucovina au ajuns să apere de „liberalii“ din Austria ceea ce n-au fost în stare să răpească turcii și tătarii, autonomia bisericii, limbii, școlii.
Hotărâtu-s-au în tăinuitul sfat al proniei cerești ca 1877 să devină reversul lui 1777?
II. Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei și României, o dovadă că amândouă țările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine și prin recunoașterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare, îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a supt veninul în nobilele sale vine, și-a robit economicește popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta își pune pană de cucoș la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.
Deschisă industriei jidovești din Austria și înmulțindu-și trebuințele prin formele goale ale civilizației occidentale, pe care le-a introdus cu aceiași pripă ca și noi, Ungaria își istovește pământul prin cultura estensivă și barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adânci ale țarinei la suprafață, așa încât brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputând, se-nțelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naționalităților, tot ce nu lucrează pământ în Ungaria e silit a-și oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlâc. Ungaria este, după România, patria funcționarismului, cârciocarilor și negrei speculațiuni evreiești. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic și au născut se vede o mulțime de epidemii, iar cu cât legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atâta popoarele de sub coroana Sf. Ștefan vor fi reduse la proletariat și Ungaria condamnată de a rămânea țară curat agricolă, cu o existență mai mult decât îndoielnică. Esportând lână pentru Europa întreagă, locuitorul acestei țări poartă postavul fabricelor din Boemia și Moravia; esportând porcii săi, consumă cârnați fabricați în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleași ca și la noi: mortalitatea și sărăcirea populației producătoare, a țăranului, și într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populația autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuținează puterile ce esploatează pământul, prin urmare începe regresul agriculturei și o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă și mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulțirea clasei neproductive a advocaților și scribilor și burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a țăranului și proletarizarea lui, încât nu va mai produce decât copii nesănătoși sau, producându-i, nu va avea cu ce-i ținea. Și ce e mai trist decât ca țările dunărene cele mai binecuvântate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pământ bogat, în grânarul Europei?
Și toate acestea se-ntâmplă deja în Ungaria. Mortalitatea și sărăcirea țăranului, cultura prădătoare și extensivă a pământului, înmulțirea preste măsură a funcționarilor, advocaților și politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată și stârpitoare a claselor de jos, în fine, prin stârpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura și-a pierdut tranziția gradată de la cald la frig și vice-versa, și trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încât numai plămânii de cal o pot suporta.
Acest preț pentru autonomia Ungariei e prea mare. Și, dacă ne întrebăm de ce-și sacrifică maghiarii patria lor și cele 5 naționalități conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianță cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu. Din deșărtăciunea de a stăpâni naționalitățile. În loc de a se împăca cu ele, de a asigura lor și sieși un trai îndemânatic pe pământul strămoșesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său șovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaș după meseriaș, clasă pozitivă după clasă pozitivă, până ce regatul Sf. Ștefan va rămânea o adunătură de țărani proletari și de scribi și mai proletari, puși la discreția, ba la îndurarea crâșmarilor evrei, deveniți pân-atuncea bancheri vienezi.
Și ceea ce e mai ciudat e că tocmai populația curat maghiară scade la număr, încât rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populațiile slave.
Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înșii că noi românii fără ei suntem slabi și ei fără noi asemenea; dar văzând că tocmai pe români îi tratează mai escepțional decât pe toți, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu și în orbirea cu care i-a bătut demonul mândriei și al deșertăciunei, căci fără a fi ei înșii un pericol esențial pentru naționalități, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei și pe toți împreună.
Sau cred maghiarii că unor populații proletarizate nu le-ar conveni umbra „protecționistă“ a sfintei Rusii, care să-i mântuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vânători de funcții și advocați șmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?
Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decât că, în caz de nerodire a pământului, populațiele mor de-a dreptul de foame?
Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră și starea lor și cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculațiuni dinspre Apus, a vecinicei nopți naționale dinspre Răsărit.
Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecționist în afară, nu vor asigura lor și naționalităților un trai vrednic de ființe omenești, atunci o vor face aceasta alții, numai atunci — adio dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi: „Ungaria n-a fost, ea va fi abia“, vor fi adevărate tocmai în sens invers: „Ungaria a fost abia, și nu va mai fi“.
O foaie din Transilvania, organ oficial al P.S.S. Mitropolitului din Sibiiu, cea mai moderată de peste Carpați, care urmărește cu stăruință politica modestă și sigură a neuitatului Șaguna, espune într-o serie de articole tratamentul de care se bucură românii din partea fraților maghiari. De aceea redăm tot ce atinge materia de-a dreptul.
Ce au făcut maghiarii pentru câștigarea simpatiei și inimei naționalităților din patrie și cu deosebire pentru prepararea unei alianțe sincere între elementul maghiar și cel român, ca cele mai amenințate în viața lor națională?
Un răspuns detailat la aceste întrebări ar umplea volume întregi, deci noi ne vom restrânge numai la puține fapte, ca să nu trecem peste cadrul unui articol de jurnal.
Unicul fapt ce dovedește o apropiere este împăcarea cu Croația.
Deși Croația totdauna a fost în mai strânsă legătură cu Ungaria decât Transilvania, fiindcă în acea țară nu este element unguresc, de dragul portului Fiume i-a dat carta blanca și i-a acordat o autonomie cu care majoritatea acelei țări se vede a fi mulțămită, primind Ungaria a suporta chiar și o însemnată parte din sarcinele ei; însă o considerabilă parte a locuitorilor Croației nici cu aceasta nu este mulțămită, iar locuitorii Ungariei cu tot dreptul se pot supăra pentru primirea sarcinilor Croației, când nici a noastre nu le putem suporta.
De aci încolo nici un fapt nu mai poți afla care să fie îndreptat spre mulțămirea naționalităților. Ca să înece și puținul spirit național ce se manifesta la slovaci — guvernul le-a desființat „Matița“ — societatea literară — și gimnaziile slovace întemeiate și susținute prin poporul slovac. Persecutarea sârbilor este cu mult mai cunoscută decât să o mai descriem și noi. Granița militară, a cărei locuitori (români și sârbi), păreau mulțămiți cu soarta lor, au desființat-o, și chiar în contra legei (art. V, § 55, 1848) o au organizat de ea fără ea, înainte de a fi reprezentată în Cameră.
Prin aceasta ș-a pierdut cea mai mare parte a pădurilor și pășunelor ce le folosea mai nainte, au pierdut dreptul de a fierbe rachiu, li s-a introdus o administrațiune și justiție încurcată, care nime nu o pricepe, mânuită prin oameni străini care de fel nu cunosc împrejurările de acolo, care, în teritoriul acela dedat la regulă și pace, au semănat discordii și nemulțămiri, încât abia după un an de administrațiune ungurească guvernul a fost silit să trimată comisariu guvernial acolo, ca să studieze situațiunea și oamenii, să demisiuneze și să numească noi diregători. O cârpeală după alta, care însă toate nu vor produce mulțămirea poporului, pentru ca pe el nime nu-l consultă. Drept recompensă pentru armele luate li s-au impus sarcini nouă cu mult mai mari decât cele de mai nainte, iar școlile naționale — și prin urmare și confesionale de mai nainte, făcute și susținute din averea lor privată — li s-au prefăcut în școli comunale, care peste voia proprietarilor sunt scoase de sub influența bisericei noastre.
Aici totul este stricat, iar în capul trebilor oameni fără tact, străini de limba și interesul poporului. Au viața municipală fără drept de alegere; până când în celelalte părți ale țării toate municipiele 'și aleg pe oficialii săi, aici toate posturile se ocupă prin denumire. Motivul nu poate fi altul decât ca nefiind pe acolo maghiari nici măcar de sămânță prin alegeri nu s-ar putea încuiba și acolo maghiari, apoi o administrațiune fără maghiari nu poate fi admisă.
Unicul pupor săsesc, ca cel mai mic, dar cu cei mai puternici patrioni, aliatul privilegiat al maghiarilor nainte de 1848, au fost mai mult cruțat, în anul acesta însă și sașilor li se puse calpac pe cap și pinteni la călcâie.
Pe sași-i supără și aceasta, însă lor nu le va fi nimica. Fiindcă ei nu se află printre maghiari, ci printre români, lor tot li s-au lăsat supremația faptică peste majoritatea teritoriului unde sunt. Privilegiele de care s-au bucurat seculi întregi le-au dat avere și inteligență multă față de foștii lor eloți și cu ajutorul acestor factori le este asigurată puterea și în viitor. Ca toate lucrurile ce nu au de bază dreptatea nici chiar ecuitatea însă, nici reformele introduse în fundul regiu nu mulțămesc pe nimene.
După aceste specialități să vedem: în genere ce s-a făcut spre mulțămirea românilor?
Nici un element nu este sub coroana sfântului Ștefan atât de desconsiderat ca cel român, cu toate că acesta este cel mai compact pe teritoriul ce-l locuiește, și mai ușor de mulțămit.
Se pare însă că tocmai pentru aceasta, apoi pentru tenacitatea cu care se alipește de limba și religiunea sa, se consideră, de cel mai periculos, căci parcă toată lumea s-a conjurat în contra lui. Nimănui n-a făcut nici o nedreptate, și românul la nime n-a întâmpinat nici măcar bunavoință. Toți care au venit în contact cu el s-au nizuit să-l nimicească. Inimici cât frunza și iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat; și el ca prin minune totuși n-a pierit, el totuși esistă, necăjit și îmbrâncit ce e drept, dar sănătos, moral și vânjos, și — dovadă persecuțiunile sistematice — el încă și azi insuflă spaimi inimicilor său seculari. Altă mângăiere nici nu are decât că n-a devenit încă compătimit de nimene, căci tot e mai bine a fi frica altora decât compătimit.
Toată lumea știe cumcă, după atâția seculi de persecuțiune, legile din 1863/4 făcute cu concursul românilor și sacționate prin domnitorul au fost cele mai mulțămitoare dintre câte au cunoscut românii transilvăneni de la decăderea lor până atunci. Și cu aceste legi era supremația tot în mâna maghiarilor, pentru că aristocrația, averea și inteligența lor le asigura întâietatea sub orice împrejurări și sub orice legi, chiar și în absolutismul nemțesc; — ele însă totuși erau apte de a servi de baza unei adevărate și sincere înfrățiri între elementele ce locuiesc în această țară. Ei! dară maghiarilor chiar asta nu le-a venit bine la socoteală. Abia se împăcară cu Austria, numaidecât le scoaseră din vigoare, dezavuând și chiar sancționarea împăratului.
Se știe cumcă „uniunea“ sau mai potrivit fuziunea Transilvaniei cu Ungaria, așa precum s-a efectuat, s-a făcut în contra voiei și interesului poporului român, care este majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei. Nu e lipsă ca noi să descoperim maghiarilor cumcă aceasta a străbătut până la suflet pe poporul român, căci aceasta o știu ei prea bine, o știe lumea.
Nu e scopul nostru a discuta aici legalitatea acestor acte, ci luăm faptele împlinite așa cum sunt, și din situațiunea creată de elementul domnitor voim să li dovedim maghiarilor realitatea tendinței lor.
Ei bine! de cumva acela care a aflat de bine și consult a da aceste lovituri românului — necontenit afirmă și se jură cumcă el voiește bine românului, cumcă are interes vital a trăi în solidaritate frățască cu el și cumcă lucrează din toate puterile la esoperarea înfrățirei — oricare om cu minte și serios trebuie să creadă cumcă maghiarul va cerca să aline durerile cauzate românului prin faptele povestite cu alte recompense demne de doi frați.
Și cari sunt acele recompense?
S-a enunciat cumcă preste cele trecute se trage vălul uitărei.
Aceasta însă în faptă s-a estins numai la „honvezii“ ungurești din 1848, cari s-a reabilitat, oficerii lor cari au voit s-au reactivat, apoi cei neapți s-au pensionat și li s-au asigurat subsistență comodă, iar pentru invalizi s-au edificat un azil care se susține din bugetul statului. A fi fost honved este titlu de a fi preferit la orice post. Dar românii cari au participat la mișcările din 1848 sunt desprețuiți, conducătorii — oficerii — lor, și chiar cei decorați, sunt necontenit insultați de societatea și jurnalistica maghiară și timbrați de răi patrioți, invalizii cari mai trăiesc și orfanii lor pe strade, avizați la mila oamenilor — și până când pentru așa numiții martiri maghiari din 1848 și azi se țin recvieme la cari asistă și autoritățile publice, aceia cari au participat la înmormântarea martirului Iancu, care întru nimic n-a fost caracter inferior oricărui martir maghiar, nu numai jurnalistica i-a înfierat de trădători, ci au fost chiar urmăriți de autoritățile publice.
Cu toate că Transilvania s-a contopit în Ungaria, fiindcă legea electorală a Ungariei era mai liberală decât a Transilvaniei, croită dinadins pentru ca poporul român să nu poată fi reprezentat în proporțiunea ce după numărul sufletelor și după mărimea sarcinelor ce le poartă s-ar cuveni, pentru Transilvania au susținut tot legea electorală transilvană până la 1875, când s-a făcut o lege nouă electorală pentru întreaga Ungarie.
Ar fi cugetat omul cumcă Camera Ungariei aici va fi la înălțimea chemărei sale și, dacă ea susține uniunea de faptă, va introduce în legea electorală un cens pentru întreg teritoriul Ungariei, dar ce să vezi! anomaliile din legea Transilvaniei toate sunt susținute pentru teritoriul Transilvaniei, censul moderat din Ungaria nu l-a estins și asupra Transilvaniei — aici a pus un cens atât de mare încât românii tot așa de batjocoriți sunt ca și mai nainte.
În decursul dezbaterei acestei legi, maghiarii, dar mai cu samă transilvănenii, fără sfială o spuneau pe față cumcă elementul maghiar de aici este periclitat prin români, dacă cumva se va aplica și aici măsura din Ungaria, va se zică: dacă în una și aceeași țară se va introduce o lege egală. Mai aprig inimic al românilor s-a arătat b. Gvr. Kemény, care, și după ce primise Camera deputaților o lege în câtva mai favoritoare dreptăței, a agitat prin jurnalistică și în persoană la magnați ca să o respingă și primind propunerile lui să asuprească pe români, ceea ce i-a și succes, căci Casa boierilor, primind propunerile reacționare ale lui, a retrimis legea astfel modificată la Camera deputaților, care apoi și ea a primit-o. Și așa astăzi Ungaria, care după legile esistente constă și din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie și alta reacționară— fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor — pentru Transilvania. Iar omul în care românii niciodată nu pot avea încredere, b. Kemény Gábor, pentru necorecta sa purtare față de Camera deputaților și pentru ura manifestată cătră români numaidecât după fuziune, a fost remunerat cu înaltul post de secretar de stat în ministerul de interne. Astăzi el conduce destinele Transilvaniei.
Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliștilor. Aristocrația de bani concurge în două moduri la reprezentanța municipală. Ea dă jumătate din reprezentanții municipiului fără alegere, și cu votul concurge și la alegerea celeilalte jumătăți. Lucru firesc că viriliștii — adecă cei mai avuți — nu pot fi din șirul foștilor eloți, pentru că aceia n-au trăit în condițiuni de a-și putea câștiga averi și cu neînsemnate escepțiuni toți sunt din foștii stăpâni, care sunt maghiari, și din succesorii lor în proprietăți, cari sunt jidani.
Iar acei aleși fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, și numai aceștia au drept de alegere și pentru municipii, — apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăși lucru firesc: cei aleși în partea lor precumpănitoare sunt din șirul celor scoși prin jidani dintre viriliști. Și așa: fie românii în municipiu în majoritate cât de precumpănitoare, în reprezentanța lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.
Fiindcă școlile confesionale totodată sunt și naționale, statul, prin legea despre instrucțiunea poporală, cu încetul le desființează și le înlocuiește cu cele comunale, cari în esență sunt maghiare. Un stat atât de sărac și poliglot ca al nostru, unde esistența naționalităților este garantată prin lege, și fiind naționalitatea garantată, de sine ar urma ca statul să o și ajutore întru dezvoltarea culturei sale — un astfel de stat zic, ar trebui ca să se bucure că confesiunele iau o mare sarcină de pe umerii lui, și din mijloacele proprii se îngrijesc de cultura credincioșilor lor, ar trebui ca din toate puterile să ajutore și încurajeze pe confesiuni în patriotica lor tendință. La noi însă se întâmplă contrariul: nu numai li se deneagă și chiar întrevenirea oficioasă în necazurile școlilor confesionale, dară li se pun condițiuni nesuportabile de subsistență și prin aceasta sunt silite a se sinucide și se preface în comunale, care, deși tot din mijloacele comunei se susțin, ele nu mai sunt naționale ci desnaționalizătoare.
Deși legea, și anume § 58 art. 38, 1868, dispune imperios ca: „Fiecare elev să se instrueze în limba sa maternă“ — asta nu se întâmplă în școlile comunale — și ca nici să se poată întâmpla să îngrijește ministerul prin aceea că nu-și crește învățători cari să știe limba poporului.
Dintre 20 de preparandii (școale normale) de stat ce a înființat de la promulgarea acestei legi, 3 sunt între români, una în Sigetul Marmației, alta în Arad și a treia în Deva.
După § 17 art. 44, 1868, tinerii români ar trebui să se instrueze în aceste institute în limba română. Se și făcuse începutul în Deva cu curs paralel, acela însă numaidecât s-a și desființat, și de atunci numai studiul limbei române se mai propune cum se propune, românește, celelalte studii, ori le pricep tinerii români ori ba — numai ungurește.
Ba ce să vezi? Este știut cumcă fostul director al acestui institut a delapidat sume considerabile din dotațiunea institutului în vara trecută, din care cauză este destituit și întemnițat.
În comisiunea financiară a Dietei, în zilele trecute venind la pertratare budgetul ministerului de culte, la pozițiunea preparandiei din Deva se scoală o nouă capacitate financiară — și aspirant deocamdată numai la postul de comite suprem în comitatul Hunedoarei — armeanul Lukács Béla, și zice: „cumcă el nici un cruceriu nu votează pentru această preparandie până ce nu se va transforma radical“. Și oare pentru aceea că ministrul a numit acolo director pre un amic al d-sale și al inspectorului școlariu, care în urmă, pentru delapidare de bani publici, a trebuit pus la răcoare? Nu! de aceasta nu poate fi vorba, ci pentru că preparandia aceea este „cuibul daco-romaniștilor“! Ministrul apoi numaidecât s-a și scuzat, recunoscând cumcă: „da! s-au întâmplat acolo lucruri necuviincioase, un profesor nu numai studiul limbei și literaturei române l-a propus românește, dar și chiar alte studii; a luat însă măsuri ca astfel de abuzuri să nu să mai întâmple, căci pre negligentul director de până aci l-a substituit cu altul și sperează că de aci încolo nu se vor mai comite astfel de lucruri“.
Nu pentru aceea am amintit cazul acesta pentru că ne-ar interesa poate soarta preparandiei de stat din Deva, ci pentru că este chiar recent și foarte caracteristic.
O biată catedră pentru limba și literatura română mai este la universitatea de la Cluj și, pentru că profesorul român al acelei catedre a cutezat să-și propună studiul în limba lui mi ți l-a luat la trei parale jurnalistica și acest atentat poate că-i va costa postul.
Art. 44, 1868, § 17 prescrie cumcă: „Rezultatul învățământului fiind scopul suprem al statului din punctul de vedere al culturei și al bunei stări generale, este dator guvernul în școli înființate deja și în celea ce după trebuință, să vor înființa de aci încolo prin stat a se îngriji „după putință“ ca cetățenii de orice naționalitate a statului cari se află, în mase mai mari lângăolaltă să-și poată câștiga instrucțiunea în limba lor maternă în apropierea locului lor până la gradul unde se începe instrucțiunea superioară academică“.
Legea aceasta este în vigoare deja de 8 ani, de atunci s-au înființat o mulțime de gimnazii, școale reale și agronomice de stat, — cugeți că între români, cari pretutindenea locuiesc în mase compacte, i-a fost „cu putință“ guvernului a introduce limba propunerei românești în vro școală deja esistentă sau a înființa chiar vreun gimnaziu, școală reală sau cel puțin o școală agronomică de stat cu limba propunerei cea românească? Doamne ferește: aceasta nu „i-a fost cu putință“, — însă i-a fost cu putință a retrage neînsemnata subvențiune de stat de 4000 fl. de care se bucura gimnaziul românesc din Brașov chiar sub absolutism.
Noi contribuim milioane la tot felul de institute de stat cari toate sunt esclusive ale naționalităței maghiare, ba contribuim chiar și la susținerea teatrelor lor naționale, și din contribuțiunea noastră, în ciuda legilor nici măcar o para roșie nu ni se restituie pentru scopurile noastre de cultură.
Așa numita „Lege despre egală îndreptățire națională“ este aceea cu care se laudă ungurii în lumea mare cumcă nu mai are păreche de liberală.
E drept că nici nu are păreche. O lege care să lase ușa deschisă la tot felul de abuzuri ca aceasta nici că se mai află în toată lumea.
În părțile ei cele mai esențiale, unde se vede a acorda vrun favor naționalităților, numaidecât se moderează prin cuvântul „după putință“ („a lehetöségig“) și apoi în aplicare niciodată nu este „cu putință“.
P.e. § 6. Amploiații municipali, pe teritoriul municipiului, în corespondințele lor oficiale cu comunele, adunările, reuniunile, institutele și privații, „după putință“ se vor folosi de limba acestora.
§— 1 17. relativ la institutele de învățământ citat mai sus, încă este cu „lehetöségig“.
§— 1 27. „La ocuparea funcțiunilor și în viitor numai calificațiunea personală servind de normă, naționalitatea cuiva de aci încolo nu se poate considera de piedecă la ocuparea a nici unei funcțiuni sau demnități din țară. Ci din contra guvernul țării se va îngriji ca la posturile judecătorești și administrative și cu deosebire la cele de comite suprem, „după putință“ să se aplice persoane deplin versate în limbile necesarie și cualificate, — din sânul diferitelor naționalități“.
Apoi § 4, art. IV, 1869, care este în strânsă legătură cu acesta, zice: „La ocuparea posturilor judecătorești să se observe cu deosebită atenție ca numirile la tribunalele de prima instanță și la județele singulare, pre lângă calificațiunea prescrisă în §§ 6 și 7 „după putință“, să se facă conform dispozițiunelor §-lui 27 art. 44, 1868, cu considerațiune ecuitabilă la naționalitățile ce locuiesc pe teritoriul respectivului tribunal“.
Adevăratul și moralul înțeles al acestor §§ ar fi ca: în municipii, de cumva se află, să se aplice în diregătorii indivizi de acei cari sunt în stare a corespunde cu comuna și privații în limba lor.
Asta, și chiar de n-ar fi o lege, o pretinde mintea sănătoasă și este cel mai esențial tribut al bunei administrațiuni.
Oameni de aceștia în toate municipiile se află în abundență, dar chiar pentru această însușire nu se aplică.
În toată țara nu mai este nici un vice-comite (subprefect român, și de cei mai mici diregători încă abia ici-cole câte unul ex peculiari gratia, care și aceia numai ei știu bieții cu câte umiliri și sacrificie se mai pot susține în posturi.
Iar înțelesul §§- lor privitori la denumiri ar fi cumcă: pe teritoriul locuit de naționalități la posturile de comiți supremi și juzi oamenii din sânul acelor naționalități „caeteris paribus“ să fie preferiți.
Aceasta iarăși o pretinde interesul adevăratei administrațiuni, a promptei și ieftinei justiții.
Ei, dar cum o interpretă guvernul?
Pe timpul când s-a votat legea, și înainte de aceea încă, mai aveam ici colea câte un diregător înalt, pe la guvernul transilvan și pe la ministeriu. În ministerul de culte — cel mai însemnat pentru noi — aveam chiar un secretar de stat. Astăzi nu mai este nici chiar un concipist măcar, toți sunt parte demisionați, parte pensionați în etatea cea mai viguroasă. Cine poftește putem servi și cu numele.
Comiți resp. capitani supremi aveam în Arad, Caraș, Cetatea de Piatră, Zarand, Făgăraș, Năsăud, Alba superioară și Doboca, astăzi „cu deosebire“ de aceștia în țara întreagă nici unul nu mai avem.
La înaltele curți judecătorești, parte prin moarte, parte prin demisionări, parte prin destituiri, pe zi ce merg se impuținează numărul românilor fără a se denumi alți români cel puțin în locul lor.
Au răposat de la Înalta Curte mai mulți, de la Tabla Regie aseminea a demisionat unul și s-a destituit altul fără proces disciplinar, fără pensiune după mulți ani de serviciu, și s-au pensionat 3 și în locurile vacante n-au mai urmat români.
Astăzi avem la Curtea de casațiune: între 20 de judecători resp. președinți — unul, — la Curtea supremă: între 50 — doi, și la Tablele Regești: între 148 șepte români.
Cu ocaziunea organizărei tribunalelor au căpătat și câteva locuri românești tribunale de prima instanță, p.c. Oravița, Boroșineu, Făgăraș etc. etc. — la cele două reducțiuni toate s-au desființat.
Se denumise dintre români și câțiva președinți de tribunale — au mai rămas doi, — dintre cari unul este esilat între secui altul la Karczag, pe unde nu văd pui de român.
Juzi de tribunale, juzi și subjuzi singulari erau un număr oarecare, cei mai mulți dintr-înșii sunt deja pensionați în cea mai bună etate, mare parte răsfirați pe unde nici n-au visat, pe la Szegedin, Karczag, Dobrițin, Kecskemét, Sárospatak, Kaposvár, Székesfehérvár, Gyone și mai știe-i D-zeu pe unde printre maghiari și slovaci, unde cea mai necesară calificațiune a lor — cunoștința limbei române — trece pe nimica: iar în locul lor printre români sunt denumiți străini cari nu cunosc nici poporul român nici limba lui și-i fac dreptate cu ajutorul servitorului de cancelarie.
Pe baza diplomei din octomvrie 1860 și mai târziu a legilor din 1863/4 s-au fost introdus limbele naționalităților ca limbă de partide pe la cele mai multe judecătorii.
În privința acestui uz zice § 9, art. 44, 1868 cumcă: „până când în privința definitivei organizări a judecătoriilor de prima instanță și în privința introducerei verbalităței nu va decide legislațiunea — se susține pretutindene uzul de până aici“.
Legislațiunea încă n-a dispus cele prevăzute în lege, prin urmare § citat este în deplina vigoare.
Ei, dar ce să faci? legea „despre egala îndreptățire națională“ atât este de sântă în Ungaria, încât nu numai o poate călca fiecare nepedepsit ci din contra: cel ce o calcă e remunerat și cel ce o ține e pedepsit.
Fiecare jude singular și președinte de tribunal se constituie în legiuitor și în puterea sa de jude respinge actele ce nu sunt compuse în limba maghiară.
În contra unei astfel de deciziuni ilegale nicăieri nu afli remediu. Dacă dai recurs de nulitate, curtea de casațiune îl respinge, pe motiv că: cazurile de nulitate sunt taxative precizate în § 297, procedura civilă, și acolo nu este prevăzut astfel de caz. Dacă recurgi la ministru, — el zice că: în trebile judecătorești n-are treabă, nu se amestecă.
Dacă duci afacerea înaintea Camerei și acolo interpelezi pe ministru, cum au făcut Trauschenfels, acolo nu se sfiește ministrul a înfrunta pe naționalități pentru că se folosesc de dreptul lor și „recunoaște cumcă fapta respectivului președinte sau jude este călcarea legei esistente, însă legea nu este bună și va face propunerea ca să se modifice legea, ca să se potrivească cu faptul denunțat. Nu vine cu propunerea, dar stând legea neabrogată, nu o respectează guvernul și sufere ca să o calce amploiații subalterni și prin aceasta apoi uzul limbelor nemaghiare pe lângă toată garanția legei s-au șters pe la toate tribunalele.
Iată ce este legea acea vestită de naționalități pentru care toleranța maghiarilor în ochii Europei nepreocupate este cel mai frumos fenomen a secolului.
Este o lege făcută cu rezerva mentală de a nu o respecta, este sorgintea persecuțiunei naționalităților, — și nu ne sfiim a zice, este sorgintea ruinărei patriei, pentru că printr-însa se dezrădăcinează din inimele cetățenilor statului respectul cătră sfințenia legilor ce negreșit trebuie să conducă la demoralizarea generală.
Este într-adevăr un lucru curios într-un stat liber și civilizat a esprima prin lege cum că: „naționalitatea cuiva nu se poate considera de piedecă la nici o dregătorie sau demnitate din țară“ (vezi § 27). Și astfel de §§ nu mai vezi prin legile altor țări, pentru că sunt superflue, — aici însă în astă lege, în care tot ce este scris pentru aceea s-a scris ca în faptă să se urmeze contrariul — a fost chiar la locul său — pentru că în faptă astăzi, naționalitatea română este piedică la orice oficiu sau demnitate în țara noastră!
Să mai amintim pe scurt și de arondarea parțială a comitatelor, care se efectuă în anul acesta.
Se zicea cumcă arondarea se face din motivul bunei administrațiuni, în faptă însă s-a făcut din motivul că, cu toată vitregitatea legilor, totuși mai erau în țară câteva municipii unde naționalitățile reușau în preponderanță față de maghiari, așa erau d.e. districtul Chichindei sârbesc în Banat, comitatul Zarand, capitanatele Cetatea-de-Piatră, Făgăraș, Năsăud. Românești și scaunele săsești, cari apoi prin arendarea, afară de Făgăraș, care a mai căpătat element străin din alte comitate, toate s-au desființat și răsfirat prin alte comitate.
Întreaga Transilvanie a fost rău împărțită în trecut, pentru că era fătul celor 3 națiuni și 4 religiuni privilegiate de nainte de 1848 și era și teritorialmente împărțită Transilvania conform interesului național al maghiarilor, sașilor și secuilor; dar totuși rămăsese ici colea câte un petec care încă pe atunci era grăniceresc și după desființarea graniței devenise aceea ce era — românesc.
Însă acuma, după noua arondare, românii așa sunt îmbucătățiți printre elementele neromâne încât cu ajutorul și a legei municipale, nicăieri nu pot deveni hotărâtori în trebile municipale decât numai în Făgăraș, unde însă prefectului îi este permis a călca legea, precum s-a dovedit și mai curând cu ocaziunea alegerei comisiunei administrative, și prin asta a paraliza majoritatea română.
Să mai vorbim și de toleranța socială a maghiarilor mai cu samă transilvaneni față cu românii?
Nu o facem aceasta, căci ne temem că ne-am pierde paciența de a o trata și acea cestiune cu sânge rece și am ajunge la rezultate cari i-ar aduce pe stăpânitorii maghiari prea aproape de modernii lor consângeni.
„Telegraful român“ face deci întrebarea:
Cari sunt bazele pe cari un popor conștient de demnitatea sa ar putea încheia o sinceră alianță cu poporul maghiar așa precum ni se prezintă el astăzi? Să binevoiască a ni dovedi cu fapte dar nu cu fraze nici cu legi scrise cumcă: celea enumerate de noi nu sunt adevărate, căci noi zău nu aflăm nici o bază pe care s-ar putea realiza o adevărată și sinceră frăție între noi și ei, nu vedem egalitate numai în darea de bani și de sânge și afară de acestea pe toate terenele numai umiliri, desconsiderări și persecuțiuni nedemne de frați.
Pentru a neutraliza efectele conferenței, Poarta au hotărât introducerea de reforme constituționale în tot imperiul înainte de întrunirea plenipotențiarilor la Constantinopole. Prezidentul comisiei extraordinare ce funcționează în Bulgaria, Sadullah Bey, a comunicat Porții că prin îngrijirile administrației s-au reedificat în satele arse din ținuturile Filipopol și Bazardgik 957 de case și că 810 sunt asemenea pe cale de a se reconstrui. Totodată comisia a luat măsurile cuvenite pentru a veni în ajutorul locuitorilor celor mai nevoieși. Ea a împărțit cergi, plapome și merinde între indivizii cei mai lipsiți, unelte de plugărie și ajutoare bănești între țărani. Austro-Ungaria va numi asemenea un al doilea plenipotențiar la conferență și acesta va fi baronul Calice, agentul diplomatic acreditat pe lângă M. Sa Domnul României.
Despre succesele diplomatice ale lordului Salisbury, plenipotențiarul Angliei la viitoarea conferință, carele acuma vizitează curțile mari ale Europei, pentru a stabili o înțelegere între ele și Anglia, se vestesc pân-acuma lucruri contrazicătoare. În Paris lordul a fost primit bine și are asigurările ducelui Decazes că Francia va susține propunerile Angliei. În Berlin însă soarta încercărilor sale de acordare n-a fost aceeași. Deși lordul a declarat că Anglia, nu s-ar opune nici chiar ocupării de teritoriu turcesc de cătră trupele rusești, numai ca această ocupare să fie stabilită de mai nainte și restrânsă prin condiții certe, totuși cancelarul a declarat că vechile legături ale curții sale cu Rusia nu-i permit de-a anticipa nimica. Germania va susține încercările de pacificare ale Angliei, dar în caz de război va păzi cea mai strictă neutralitate și nu se va împotrivi sub nici o formă ocupării teritoriului turcesc prin trupe rusești. Acuma lordul se află în Viena, unde continuă tratativele sale asupra poziției ce i se va crea Turciei prin conferință.
Duminica trecută reprezentația piesei „Orfelinele“ s-a bucurat de un deplin succes. Fiindcă menirea teatrului este în parte mănținerea și răspândirea unei limbi corecte, de aceea observăm că limba traducătorului nu este îndestul de îngrijită și nu corespunde cererilor pe care publicul e în drept să le facă, mai ales că o asemene cerere nu apelează la sacrificii materiale din partea direcției. Asupra artiștilor nu este asemenea nimic de zis în privirea jocului, dar în privirea îmbrăcăminții s-a observat că d. Manolescu în rolul de prim amorez ar fi trebuit să aibă o toaletă mai … mai căutată. Mâne joi în 18 l.c. se va reprezenta pentru prima oară piesa „Haimanalele“, comedie în trei acte de A. Delacour și A. Hennequin, tradusă de d. Manolescu.
Din programa învățăturilor din școalele primare, votată de onor. consiliu general al instrucției publice și aprobată de ministeriu, nu poate vedea că atât în clasa întâia cât și într-a doua consecuțiunea materiilor și metoada subînțeleasă sunt acele aplicate cu atâta cunoștință de cauză de cătră învățătorii asociați Creangă, Ienăchescu ș.c.l. în cartea „Metoada nouă de cetire prin scriere“. Pentru a înțelege însă pe deplin sistema urmată în acel manual sau mai bine pentru a vedea calea cea mai scurtă pe care un învățător dobândește rezultatele dorite prin aplicarea metodului intuitiv, învățătorii ar trebui să-și procure broșura „Povățuitoriul la metoada cetirei prin scriere“ compusă de aceiași autori. Amândouă cărțile, precum și „învățătorul copiilor“ se află în depozit la d. Ioan Creangă, strada Băncei, Iași. Pentru „Povățuitor“ în parte, prețul de 1 l. 50 b. se poate trimite în mărcuțe de timbru și cartea se va trimite sub bandă la destinația sa.
În marginele restrânse pe cari ni le impune natura acestui ziar vom încerca a da samă despre succesul reprezentației dramei „Orfelinele“, succes pe care în n-rul trecut l-am numit deplin. În sine, drama, compusă cu recunoscutul talent tehnic al autorilor francezi, cu acea maiastră creare de situații interesante și variate, cu treceri repezi de la peripeții dureroase la altele mângâioase, poetice ori pline de duioșie, a ținut vie atențiunea publicului în timp de trei ore. Actorii, identificându-se cu rolurile lor, au produs în public acel efect pe care fiziologul îl privește ca o adevărată minune a naturei omenești, dar pe care numai simțământul adevărat, nu afectația îl poate produce. Este în taina construcției sistemului nervos omenesc de a reproduce în mii de oameni simțămintele ce se petrec într-adevăr în unul singur și, dacă succesul piesei a fost deplin, se poate conchide cu siguranță că actorii s-au identificat în rolurile lor, s-au simțit a fi ceea ce autorul piesei prescria să fie.
De aceia, apreciând aplauzele publicului iașan, mulțămim și noi artiștilor pentru jocul lor conștiincios și direcției pentru fericita alegere și buna înscenare a acestei piese, sperând că și în viitor artiștii și direcția vor continua de a merge pe aceeași cale.
Ziarul german din București, care are meritul de a rezuma scurt, cuprinzător și fără părtinire tot ce se petrece mai însemnat în viața publică a românilor principăteni, a tradus și considerentele trib. Iași în privirea cererei d-lui Leib Meer Hofer de a fi admis la licitația unui imobil. Dar în traducere s-a strecurat o mică greșală, care modifică senzul întregului. Cuvântul „numai“ (bloss, nur) s-a confundat cu „nu mai“ (nicht mehr). Astfel considerentul II spune în traducere că sub protecția statelor contractante nu mai sunt, au încetat de a fi sudiți, pe când textul românesc zice că sub protecția numai a statului respectiv stau sudiții (scilicet nu sunt cetățeni ai lui). Așadar: … under deren Protection bloss din Unterthanen stehen …
Încă de pe la începutul săptămânii trecute se răspândise vorba că actualul cabinet ar avea de gând să demisioneze.
Fiindcă această știre părea a se confirma zilele din urmă, era neapărat ca o asemenea intenție să aibă motive îndestul de puternice pentru a justifica o schimbare în împrejurări esterioare atât de grele. Acest motiv pare a fi ținuta Senatului, care dăduse într-adevăr naștere directă unui ministeriu de coalițiune și indirectă celui actual, dar care nu pare plecat a admite o direcție conducătoare cu priviri prea particulare.
La alegerea biurourilor pentru sesiunea ordinară a celor două corpuri s-au văzut deci că adunarea deputaților e în mare majoritate de partidul reprezentat prin organul „Românul“, iar alegerea în Senat (care începe la vice-președinți; căci Î.P.S. Sa Mitropolitul ocupă oarecum de drept și prin tradiție istorică scaunul prezidențial) s-au arătat că membrii acestui înalt corp sunt împărțiți cel puțin părți egale între cele două mari partide din România.
Antiteza era să se manifeste însă mai mult c-o altă ocazie.
Se știe că adunarea deputaților au ales un comitet însărcinat cu darea în judecată și instrucția procesului foștilor membri ai cabinetului Lascar Catargiu. Din cabinetul acela însă trei sunt senatori, și anume d-nii I.E. Florescu, Gr. Cantacuzino și L. Catargiu. Fiindcă prin articolul 52 din constituție un membru al unui corp legiuitor nu poate fi urmărit judecătorește decât cu învoirea adunării din care face parte, comitetul menționat mai sus s-a văzut silit de a face o asemenea cerere Senatului.
Cererea făcută, opiniile Senatului începură a se diversifica. Unele credeau că o asemenea permisiune de urmărire nu trebuie dată de loc, altele că trebuie dată, în fine a treia, că trebuie a se da numai sub condiții certe.
Șeful cabinetului actual se întări și mai mult în intenția de a-și da demisia și deja începuse a circula combinațiile deosebite despre înlocuirea lui, între cari cea mai însemnată e aceea a unei fuziuni între unele elemente liberale cu cel conservator. Membri liberali din Cameră, crezând a putea caracteriza opinia Senatului ca un amestec în drepturile aceleia, au ținut acum opt zile în hotelul „Herdan“ o conferință la care au luat parte și senatorii liberali. În această conferință vor fi dat o espresie atât de puternică opiniilor lor încât d. Ioan Brătianu au revenit de la intenția sa primitivă și s-au învoit a aștepta mai departe opoziția Senatului precum și hotărârea acestuia în privirea cererei comitetului Camerei, încât perspectiva fuziunei, amintită mai sus, pare deocamdată înlăturată, deși situația nu a suferit vreo schimbare esențială în urmările ce poate avea. Căci, îndată ce majoritățile amândoror corpurilor vor fi opuse, unul din două va trebui dizolvat. Căci dacă ministrul Brătianu rămâne, Senatul va merge, dacă însă acel ministeriu va merge, atunci Senatul rămâne și Camera merge.
În fine conflictul arătat mai sus s-a rezolvit în mod pacinic în ședința de la 21 noiemvrie, prin primirea amendamentului d-lui C. Bozianu, în care se zice:
Fără a prejudeca soluțiunea de drept care se va da prin viitoarea lege cerută de Constituție despre responsabilitatea ministerială, Senatul acordă autorizarea cerută de Cameră pentru urmărirea senatorilor foști miniștri puși în acuzație.
Pe când înlăuntrul României criza de bani apasă greu asupra activității private, iar urele de partid asupra celor publice, armata de sud a Rusiei se concentrează în Beserabia. Zilele din urmă a plecat pentru curtierul general din Chișănău marele principe Nicolaie, comandantul armiei de sud. Pe de altă parte durata lungă a preparativelor rusești de război îngreuiază din ce în ce situația financiară a Turciei, care-și susține numai cu estreme sacrificii trupele sale la frontiere; iar românii sunt asemenea siliți a ținea pe picior de război un număr de ostași prea mare pentru resursele statului lor. În orice caz însă nu face un stat preparative atât de mari ca Rusia — numai pentru a asigura pacea.
Există peste Carpați o societate înființată de mai mulți ani al cărei scop este crearea unui teatru național între românii de acolo. În anul acesta o reuniune muzicală din LUGOȘ a reprezentat în folosul acelei societăți opereta „Giroflé Girofla“. Reuniunea e drept că în prima linie se ocupă mai cu samă de a cultiva muzica și canto și numai într-a doua cu teatrul, cu toate aceste reprezentația operetei a avut un deplin succes. Ceea ce ne bucură este însă împrejurarea că textul piesei a fost „cores de espresiunile ce nu cad în cadrul diletantismului“. Aceste espresiuni publicul iașan le cunoaște în toată „cruditatea“ lor, dar urechile mai caste ale celui lugoșan au fost scutite de ele.
Doamna Gabriela Ionescu, soția unui advocat român din Arad, s-a devotat artei scenice, în speție muzicei. „Familia“ spune că, după un studiu cu succes la conservatorul din Viena, aceasta damă a fost angajată la opera (marelui Duce?) din Rostock. Ziarele germane de acolo se zice c-ar fi vorbind cu mult entuziasm de cântăreața română și-i prezic un viitor strălucit.
Se vede că pentru a gunoi stomahurile consumatorilor și a contribui la îngrășarea artificială a onor. clientele, pităria d-lui Niculi, din piața Sf. Spiridon, a început să producă pâni cu materialuri de-o proveniență foarte îndoielnică. Corpus delicti ce ni s-a pus în vedere este o bucată de pâne în al cărei mijloc se găsește o cantitate destul de mare de gunoi animalic care arată câtă necurățenie trebuie să fi domnind la prepararea pânei în pităria numită mai sus.
Ziarele din București au început a vorbi despre o broșură în limba franceză apărută zilele acestea sub titlul „La Roumanie devant la conférence de 1876, par un ancien diplomate“.
Autorul găsind de prisos de a o trimite și ziarelor de dincoace, suntem siliți a ne mărgini la unele pasage reproduse de jurnalistica bucureșteană.
Broșura începe cu citarea articolului 22 din tractatul de Paris, prin care se stabilește că România va continua a se bucura sub suzeranitatea Porței și sub garanția puterilor de privilegiele și imunitățile în a căror posesiune este; și cu articolul 26, prin care se prevede că ea poate avea o armată națională, organizată pentru a ținea liniștea înlăuntru și a păzi mărginele.
Apoi mai citează articolul 2 și 43 din convenția de la Paris, în care, amintindu-se tratatele cu Bayazet I, Mahomed II, Selim I și Suleiman II, se recunoaște autonomia țării sub suzeranitatea Porței și sub garanția puterilor, precum asemenea dreptul de-a avea armată.
După citațiile acestea autorul zice:
- Dreptul public pozitiv privitor la neutralitatea României nu conține decât aceste stipulațiuni. Aci este virtualiter baza fundamentală a politicei de neutralitate a acestei țări, politică eminamente conservatoare și respectând legea internațională. Din nenorocire termenii, condițiile, mărginele și garanțiile acestei neutralități convenționale nu sunt specificate în angajamentele internaționale.
- Știm că datoria neutrilor consistă mai cu samă de a se abține de a lua parte la ostilități, neutrarum partium esse; neutri parti belli causa favere, cum zice Wolff, și de a nu suferi ca beligeranții să aducă vreo atingere la privilegiele neutralității, violând prin acte ostile teritoriul statului neutru.
- De la începutul răzbelului turco-sârb purtarea României și a guvernului său n-a încetat de a fi corectă și conformă cu obligațiunile legei internaționale. Cu toate acestea, țara aceasta nu vede nicăieri sancțiunea garanției ce Europa i-a acordat în mod așa de generos la 1856. Și, în adevăr, cari sunt obligațiunile Europei și care ar fi atitudinea sa dacă teritoriul românesc ar deveni teatrul unui răzbel? Rămâind avizată la propriele sale puteri, România n-ar fi în drept a-și alege aliați? Desigur că da. Toate soiurile de alianțe nu-i sunt oprite României; drept că nu poate contracta o alianță ofensivă; este liberă însă a contracta alianțe cu scop de a-și asigura esistența și a-și mănținea neutralitatea.
- Separată de Turcia prin Dunăre și nefăcând de fel parte din imperiu, România posedă toate atributele suveranității. Puindu-se odată sub protecțiunea Imperiului otoman, ea n-a înțeles nicidecum a renunța la suveranitatea sa.
- România are deci drept după tractate și în virtutea proprielor sale capitulații, recunoscute și consăcrate de Europa, la o viață neatârnată.
- „Statele tributare, — zice Wheaton, — nu încetez nicidecum de a fi considerate ca state suverane“, căci deși un tribut plătit unei puteri străine micșorează oarecum demnitatea acelor state, fiind o mărturisire a slăbiciunei, lasă însă să subsiste întreaga suveranitate a lor. Obiceiul de a plăti tribut era altădată prea des, cel slab plătea tocmai vexațiunea celui tare.
- Astfel suveranitatea României rămâne neatinsă.
Autorul mai constată că România, în calitate de stat neutru, atât prin reprezentanții săi cât și prin guvern, a afirmat intenția de a rămânea neutră, că a luat drept deviză a atitudinei sale neutralitatea și mănținerea ordinei, aceste două condițiuni primordiale care-i sunt impuse prin tractate.
Acuma ar fi deci rândul Europei de a-și ține făgăduința, căci privirile românilor sunt țintite asupra ei și așteaptă cu încredere ca situația țării lor să fie bine definită în conferințele de la Constantinopole, să hotărască condițiile și să precizeze garanțiele mai bine decum a făcut tratatul și convenția din Paris. România trebuie constituită nu numai în profitul națiunii române, dar încă și pentru avantagiul reciproc al Europei întregi.
După ce broșura face istoricul a doi seculi și mai bine asupra neutralităței Elveției și al Belgiei din acest secol și probează că neutralitatea acestor țări au fost fondată în condițiuni analoage cu a României, ea arată că, deși încă de la 1648 s-a recunoscut prin pacea de Westphalia independința Confederațiunii Elvețiane, care a stat cum se știe străină la răzbelul de 30 ani, dar lipsindu-i garanțiele neutralității, ea a fost la 1815 năvălită de armata austriacă și de aliații contra lui Napoleon I. Tocmai la 20 noiemvrie 1815 neutralitatea Elveției a obținut un caracter definitiv și solemn prin declarația subscrisă la Paris între Francia și cele patru mari puteri aliate care au garantat ca necesarie mănținerei ecuilibrului european, integritatea și inviolabilitatea perpetue a Confederației.
Broșura termină astfel:
- Având deplină încredere în generoasa inițiativă și în justiția Europei, România invoacă în favoarea sa aceste antecedente diplomatice.
- Prin pozițiunea geografică această țară este chemată a juca un rol analog cu al Elveției între Francia, Italia și Austria și cu al Belgiei, între nordul Franciei și estul Germaniei.
- Astfel sperăm că, în interesul păcii și al civilizației, marile puteri nu vor pregeta să complecteze opera de la 1856, acordând României printr-un act special o situație francă și bine definită, puind-o în pozițiunea în care a pus pe Elveția și Belgia.
- Principiul neutralității intrând în dreptul ginților, trebuie să aibă aceeași consecință la porțile Orientului ca și în Occident. Aici, ca și acolo, țările neutre trebuie să formeze o zonă bine garantată pentru a pune trei mari puteri la adăpost de-o izbire directă și a evita vicisitudini de orice natură provocate de agitații și perturbări de cari România nu trebuie să sufere nici într-un fel, având propria sa individualitate și o misiune civilizatoare de împlinit.
La prânzul parlamentar ce a dat principele Bismarck acesta a profitat de ocaziune spre a se pronunța în Cestiunea Orientului. El a declarat că răzbelul ruso-turc este inevitabil. Germania rămâne neutrală și se va sili să localizeze răzbelul între Rusia și Turcia. Simpatiele sale sunt pentru Austria. Austria se află într-o situațiune critică; interesul Germaniei este de a-și păstra amiciția Austriei și, dacă aceasta va da de dificultăți sau va fi rănită periculos, atunci Germania o va sprijini. Principele Bismarck asigură că niciodată nu i-a trecut prin minte să anexeze provincii austro-germane.
Germania nu este angajată în nici o direcțiune. Intrând în detaliuri, Bismarck declară că năzuința Germaniei în prima linie este de a evita un răzbel între Rusia și Turcia; dacă aceasta nu va fi posibil, atunci să-l localizeze. Germania a refuzat diferitele rugări de a interveni ca mijlocitoare. Momentul acut pentru Germania de a ieși din rezerva ei va fi numai atunci când Austria va fi amenințată în cele mai vitale interese ale ei.
De altmintrelea ar fi o mare eroare de a nesocoti forța interioară a Austriei la caz de pericol. Dificultățile dualismului sunt esagerate. Pentru persoana sa, este încredințat că, dacă împăratul Austriei ar pune uniforma de honved și ar apare astfel în Pesta, poporul întreg ar trece peste toate dificultățile constituționale și s-ar grupa cu entuziasm în giurul împăratului.
Presa austriacă a primit aceste declarări ale principelui cancelariu într-un mod foarte divers. În Austria oamenii nu sunt obicinuiți a da multă crezare vorbelor marelui cancelariu, deși forma actuală de existență a Austro-Ungariei este adaptată intereselor Germaniei, încât cancelariul poate să fi vorbit adevărul.
Tot la acel prânz Bismarck s-a esprimat că puterea aliată istoric cu Germania despre care a vorbit discursul tronului este Anglia și că se miră cum de s-au putut confunda cu altele (cu Rusia de ex.). Această frază au dat naștere în Anglia la un ocean de fraze. Într-adevăr, zice „Times“, care putere ar și putea fi o aliată mai sinceră a Germaniei decât Anglia, care întâi nu dorește nici o cucerire, al doilea prin sistemul său constituțional este cea mai bună garanție contra republicanismului (ce este unul din pericolele interne ale Germaniei)?
Partidul liberal-constituțional din Austria a decis într-o adunare ca, fără a prejudeca forma sau cuprinsul unui alt proiect de învoire asupra bancei între Austria și Ungaria, să respingă cu desăvârșire proiectul prezentat acuma asupra acelei cestiuni.
În 22 noiemvrie/4 dechemv. foaia oficială au anunțat retragerea ministeriului întreg, care va mai funcționa încă până ce mareșalul prezident va putea dispune înlocuirea lui. După „Moniteur“ ducele d'Audiffret-Pasquier ar fi refuzat a se însărcina cu formarea unui nou cabinet.
În 21 noiemvrie miniștrii au ținut din nou consiliu în privirea constituției. Publicarea ei va urma în curând, iar adunarea parlamentului turcesc ar fi să aibă loc în martie anul viitor. Guvernul au adresat reprezentanților ei din Europa o circulară prin care dezminte știrea adusă de presa europeană că în privirea reformelor ar fi existat vro deosebire de păreri între marele vizir și prezidentul Consilului de Stat.
Se vede că prin Țara Românească se lățise știrea despre vro navală turcească, și desigur în mod atât de spăimântător încât „Românul“ se vede silit a dezminți știrea. Iată ce zice ziarul:
O mare panică s-a răspândit astăzi în București, comunicându-se de la orașele de porturi, unde ea este și mai mare: trec turcii! este țipetul ce se aude, și cei ce-și aduc aminte de sălbăticiile bașibuzucilor, chiar și în 1854 la Turnu-Măgurele, spre esemplu, se împlu de spaimă.
Suntem în pozițiune de a afirma, pentru liniștirea acestor temeri, că nici un motiv serios nu le poate justifica până astăzi. Nici poduri pe Dunăre nu se fac, nici o amenințare de trecere nu este; în fine nimic din asemeni vuiete nu este esact.
În cât privește incursiunile sălbatece de care poporațiunile noastre se tem, sperăm că guvernul va lua măsuri de pază, cu toate că credem că chiar guvernul otoman va face această pază destul de bine spre a nu lăsa ca pământul nostru să fie călcat de bandele sălbatece de bașibuzuci. O asemenea pază ar fi folositoare mai cu osebire Turciei.
Ce mai „corajie“ și-n Bucureștii ciia! Doar n-a făcut tata Krupp porumbrelele lui degeaba.
D. N. Pascu, subprefect în ținutul Dorohoiului, plimblându-se pe ulițele Mihăilenilor, a fost mușcat de un câne turbat. Idrofobia au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus încât, cu toate silințele amicilor și rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea d-lui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent. Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cânii în iubitul nostru oraș Iași, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iași și Mihăileni, am întreba cu multă umilință: oare multă vreme au să rămâie neatinse imunitățile CÂNILOR din oraș, cari când izolați, când doi câte doi, când constituiți în mici societăți de voiagiu se bucură de o existență foarte nesupărată și totuși foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistică specific ieșană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greșim rugând autoritățile competente a ordona o mai strictă mânuire a măsurilor pentru stârpirea CÂNILOR de prisos.
Astăzi se va reprezenta pentru prima oară piesa renumitului autor rusesc N. Gogol intitulată „Revizorul general“, comedie în trei acte, și „Pantalonul roș“, comedie într-un act. Revizorul, localizat de d. P. Grădișteanu, este după cât știm una din raritățile literare a celui mai original scriitor umoristic rus.
După cât cunoaștem pe autor din romanele sale, „Sufletele moarte“, „Schițe malorosienești“, „Taras Bulba“ ș.a. putem prezice publicului o sară foarte plăcută. Comica lui Gogol e irezistibilă și unită cu toate acestea cu un fond nepătruns de melancolie, cu un simțăment adânc al patimelor și durerilor ce mișcă această lume.
Meritele localizatorului le vom constata cu ocazia reprezentației.
Joi în 25 noiemvrie 1876 s-au reprezentat piesa Caterina a II-a, comedie în 3 acte de Dumanoir și Bieville. Această lucrare dramatică e din genul acelor elegante comedii din vremea „renașterei romantice“ de sub Ludovic-Filip în cari intriga — în genere foarte interesantă — stă în legătură cu un obiect real neînsemnat, de ex. c-o batistă, c-o scrisoare, c-o carte de joc, c-un pahar cu apă. S-ar putea numi comedia efectelor mari cu mijloace mici. Unul din maiestrii tecnici ai acestui gen a fost fără îndoiala Scribe. Astfel în „Paharul cu apă“ o întreagă intrigă a partidelor din Anglia se rezolvă tocmai printr-un „păhar cu apă“. În „Poveștile reginei de Navarra“ un manuscript al Margaretei de Valois e agentul conducător al întregei piese. Dar se știe că Scribe, care avea o nemăsurată bogăție de planuri, era totuși lipsit de poezia pasiunei; din care cauză principalul lui colaborator — Legouvé — era acela care vorbea prin gura eroilor celor ce trebuia să inspire simpatie. În piesa aceasta însă lipsește cu totul graiul pasiunei; chiar regele suedez, coborâtorul casei de Wasa, a cele mai îndărătnice familii regale ce-au existat vrodată, nu vorbește limba lui Gustav-Adolf sau a lui Carol al XII-le. Căci, pentru ca acest erou să vorbească limba neamului său, autorii ar fi trebuit să aibă simțământ, ceea ce trebuie să li denegăm aproape tuturor dramaticilor francezi. Ei au „esprit“, simțământ nu. Cetitorul va vedea ușor cumcă planul piesei nu lasă nimic de dorit, căci ne interesează pân-la scena din urmă; dar tot ce înfrumusețează și constituie meritul nepieritor al unei piese: caracterizarea energică, farmecul limbei, c-un cuvânt poezia-i lipsește. O proză elegantă, nimic mai mult. Intriga e purtată aici de Iliada frumos-povestitorului Homeros și de-o carte de joc.
Din punctul de vedere al „curățeniei“ recunoaștem și lăudăm alegerea piesei. Nu este în caracterul renașterei romantice din Franța de-a se învârti împrejurul adulteriului; această din urmă calitate e esclusiv a literaturei franceze moderne, a d-nilor Alex. Dumas-fiul, V. Sardou și ceilalți. Scribe n-au tratat obiecte în care instinctele animalice ale omului să joace rolul principal, precum o fac aceasta urmașii săi de astăzi.
Deci, în alăturare cu repertoriul francez modern, piesa aceasta e bine aleasă.
Venim acum la jocul actorilor. Îmbrăcămintea îngrijită, un joc de scenă corect, o grimare destul de caracteristică, sunt lucruri ce le-am lăudat întotdeuna la actorii noștri, cărora nu le-am disputat niciodată talentul. Dar ceea ce constatăm cu părere de rău este că afară de doi-trei, ceilalți nu știu a vorbi. În teatrul românesc ți se pare că auzi citind pe cineva într-o limbă pe care el n-o pricepe. Ca să ne lămurim mai bine, vom stabili mai întâi că, afară de accentul gramatical, pe care se 'nțelege că nu-l poate greși un român, căci nimene nu zice minune în loc de minune, există acea parte intențională a vorbirei care se numește c-un cuvânt technic: accentul logic.
Să luăm de ex. întrebarea: De unde vii tu? accentul logic poate cădea pe fiecare din cele trei vorbe: unde, vii și tu, și în fiecare caz fraza va avea alt înțeles.
De unde vii tu? (Tonul pe un …). Întotdeauna la o asemene întrebare ne vine să ne închipuim că esteriorul persoanei întrebate trebuie s' arăte urme c-a petrecut în locuri grozave, din care a ieșit ca vai de el.
De unde vii tu? (Subînțeles: nu te 'ntreb ce gândești sau ce faci, ci de unde vii?) Aicea s-arată că cel întrebat a fost într-un loc ce-i era oprit să-l viziteze. În fine:
De unde vii tu? (Subînțeles: nu-mi pasă unde au fost ceilalți, unde ai fost tu?) Întrebătorul arată interes esclusiv pentru cel întrebat.
Se 'nțelege că printr-un singur exemplu nu putem da decât o idee aproximativă despre accentul logic. Destul însă că prin acest accent, care în cărți se 'nseamnă, în cazuri escepționale, cu litere cursive, se modifică adesea întreg senzul vorbirei. Alt înțeles are: ce face? și cu totul altul: ce face? Întrebarea din urmă are înțelesul proverbial de: cum? aud? se poate?
Ei bine, acest accent logic, sufletul vorbirei, se așază de cătră actori adesea cu totul fals. A vorbi natural este încă un mister pentru preoții Taliei române.
Ne sfiim a mai atinge acel accent care, asemenea în terminologia artei scenice, se numește etic. Vom spune numai 'n treacăt că un actor trebuie să cunoască tonul cel mai adânc și cel mai nalt al vocei sale vorbite și că în nuanțele infinite ale acestei scări se pot oglindi sute de caractere, mii de simțăminte omenești. Când un actor cunoaște însemnătatea fiecărui ton al glasului său, precum și fiecărei încrețituri a feței sale, abia atuncea își cunoaște averea și e artist. El mânuie persoana sa proprie ca pianistul un piano, ca violinistul vioara.
De aicea se vede totodată că importanța mijloacelor e secundară alăturea cu talentul „înnăscut“. Precum un virtuos în violină va cânta totuși bine c-o vioară rea, astfel au existat artiști mari cu organ slab, mici de trup și cu fețe neînsemnate.
Dar până la accentul etic și în comparație cu acesta, cel logic este ceva cu totul elementar și trebuie păzit.
Vom aminti că aciia cari au jucat mai bine în această sară au fost d-nii Galino și Bălănescu și d-na Evolschi, deși tocmai dama aceasta, c-un escelent joc de scenă, are defectul impropriei așezări a accentului logic.
Încă o observație ce nu ni se pare de prisos este ca d-nii actori să ție samă de cultura publicului. Nu e permis de a spune Heliadă în loc de Iliadă. Povestea vechiului oraș Ilium, poemul atât de cunoscut al bătrânului Homer, nu poate fi prefăcut, făr' a jena urechea auditorilor, într-o poveste a soarelui.
Cât despre limba traducătorului — ar putea fi mai românească. Ce va să zică prizon? N-avem vorbe românești îndestule pentru a însemna punerea la răcoare? Închisoare, temniță, prinsoare nu sunt destul de bune pentru traducător? Cererea curățeniei limbei e atât de dreaptă și apoi nici nu ține pe nimenea nimic. Traducătorul n-are decât să se 'ntrebe cum zice românul cutărui sau cutărui lucru pentru a se lecui de galomanie.
Preste tot reprezentația a fost din cele mai bune. Cu mijloacele date, inclusiv manierele contractate de cătră actorii noștri, reprezentația n-a putut fi mai bună, va să zică atât actorii cât și direcția și-au dat toate silințele pentru a satisface auditoriul, și acesta e un merit destul de mare, căci însemnează un început bun. Iar un început bun e adesea lucru de căpetenie.
Lordul Salisbury au ajuns la Constantinopol — îndealtfel bine și sănătos nu-i vorbă — dar renumitul portofoliu ce avea să conțină tractate de alianță contra Rusiei e foarte desert. Francia nu are gând să-și verse sângele pentru a reintroduce obiceiul tăierii cu foarfecele a cupoanelor de la acțiile turcești, operație care în vremile din urmă și-o permit cel mult copiii, când vor să se joace de-a banca; cancelariul imperiului german nu voiește să sacrifice alianța veche și foarte rentabilă a împărației moscului pentru meetingurile frumos vorbitorului neam din Albion; Austro-Ungaria s-ar cam încerca ea să se apropie de politica engleză, dacă nu i-ar fi teamă de cele 15 milioane slavi de sub stăpânirea ebreo-maghiară; în fine Italia, stat nou și nu prea versat în politica lumii, își declară pe față simpatiile sale pentru popoarele subjugate, deși, după a noastră părere, în asemenea afaceri e de preferat zâmbetul cu două înțelesuri al principelui-cancelariu decât vorbăreața pozare în apărător al libertății. După cât s-ar părea situația e clară. Deși e greu să se cuteze cineva în lunecoasele saloane ale celor două adevăruri și nici nu se pot fixa marginele între care un diplomat merită crezare, totuși singurul fapt că asupra oceanului de vorbe războinice s-a ivit ieri-alaltăieri renumitul porumb cu ramura de măslin în gură e un semn că Anglia e izolată.
Le Nord, organ francez al politicei rusești, scrie în privirea Bulgariei următoarele:
După știrile câte le avem, marchizul de Salisbury e încredințat că e cu putință de-a găsi garanții cu efect fără ca să fie nevoie de-a recurge la ocupație; dar nu știm pe ce puncte de vedere se razimă acea convingere a marchizului și până la ce grad ea este întemeiată. Dacă este întemeiată, dacă într-adevăr și fără ocupație e cu putință de-a ajunge scopul urmărit de Europa, atunci puterile le vor primi fără îndoială în unanimitate; dar ni se va permite ca până când ni se va dovedi clar că asemenea mijloace esistă să credem numai cu multă rezervă în posibilitatea lor.
Cu toată rezerva ziarului francez, „Wiener Abendpost“, organ austriac oficios, primește o scrisoare din Snt. Petersburg prin care se spune că, dacă celelalte puteri s-ar mulțămi cu garanțiile date de Poartă, atunci poate că și Rusia se va mulțămi numai cu ocuparea Sârbiei până la neîndoielnica esecutare a reformelor. Totodată a început să iasă din nou la iveală planul unei ocupări paralele, adică Bosnia de cătră austriaci, Bulgaria de cătră ruși. Pentru acest scop Austria trimite monitorii de pe Dunăre (care staționau acuma în limanuri de iarnă) în jos spre Semlin; iar foaia oficială a Rusiei publică „bugetul administrației civile a provincielor ce se vor ocupa în vremea războiului“. Adică, cum îl ia pe om gura pe dinainte, … câteodată rușii uită că e vorba de o ocupație pacifică a Bulgariei.
Un Cuvânt la vreme: ni se pare că pentru țara noastră, împreună cu guvernul ei, au sosit vremea de a se ocupa în mod radical de soarta românilor din a dreapta Dunărei. Deja „Vulturul“, foaia intereselor bulgare, tipărită la Ploiești, începe a-i numi numai cu porecla de „găgăuți“ și aceasta o face în inima țării românești; deja aviditatea teritorială grecească, sârbească și bulgărească începe a-i privi ca neexistând pe fața pământului, încât s-ar putea prezice că, lăsându-i pe mâna fraților creștini, tocmai românii vor fi aciia cari vor ieși cu mâna goală din toată afacerea și vor sta bisericește mai rău decum au stat în vremea lui Mircea-cel-Bătrân. Am mai spus și altă dată că, pentru un teritoriu poliglot ca cel turcesc, egala îndreptățire a limbelor și confesiunilor va fi lucru de căpetenie, formațiunile teritoriale lucru secundar.
Nu știm, se 'nțelege, până unde ajunge priceperea cestiunei în cercurile noastre conducătoare; dar credem că sunt oameni în țară cari să cunoască stările de lucruri și să-i poată da țării toată lumina necesară. Libertatea bisericească și scolastică pentru românii din a dreapta Dunării trebuie însă asigurată, ca să fie o dată pentru totdeuna scăpați de sub presiunea spirituală, în prezent a grecilor, în viitor a altor „frați“ creștini. Forma cea mai cuviincioasă ni se pare reînființarea vechei mitropolii a Proilabului, care prin organizarea ei bisericească pe bază democratică, cu sinod compus din preoți și mireni, să îngrijască de bisericile și școlile românești în tot cuprinsul Turciei europene. Această mitropolie au fost și în trecut mai cu samă pentru românii din dreapta a Dunărei, iar reședința mitropolitului nu trebuie să fie neapărat în Brăila, cum era înainte, deși ar fi bine să fie pe pământul nostru. În fața cererilor tuturor naționalităților din Turcia, credem că cele ale românilor sunt cele mai modeste din toate și că nimeni nu va îndrăzni a tăgădui românului un drept de care se bucură deja și grecii, și bulgarii, și sârbii, și de care românii s-au bucurat ab antiquo. Căzut în desuetudine în vremea domniei fanarioților, reînvierea lui din cenușă va fi un titlu de recunoștință pentru generația actuală, dacă va ști să fie la înălțimea chemărei sale istorice. Pân-în prezent românii de peste Dunăre au avut de apărători pe turci, e drept apărători de ocazie și coruptibili, dar totuși, încetând puterea absolută a Kalifatului, ei n-ar mai avea nici un sprijin și nu pot spera decât în noi. Să ne arătăm dar demni de încrederea lor.
D. maior Vladimir Andrejevich, care sosește tocmai de pe câmpul de războiu din Serbia și Bosnia, va ține astăzi 1 dechemvrie la 8 ore sara în sala Universității o conferință asupra războiului sârbesc, descris și pus în evidență pe mari harte topografice. D-sa, cunoscut în mod favorabil sub pseudonimul literar de Osman-Bey, este autorul cunoscutei scrieri „Treizeci de ani în harem“ și a broșurei „Cucerirea lumei de cătră evrei“. Aceasta din urmă a ieșit în traducere și în coloanele ziarului „Apărătorul legei“ înainte de câteva luni. Credem a putea recomanda cetitorilor noștri vizitarea acestei prelegeri a unui martor ocular și părtaș războiului din Serbia. Conferența se va ține, se 'nțelege, în limba franceză, iară prețul intrărei e de 2 franci.
Duminică la 28 noiemvrie 1876 a încetat din viață G. Costaforu. Născut la anul 1821, Costaforu a fost unul din cei dintâi care, după studii serioase în Paris, a venit să aprindă în această țară făclia științei dreptului. E cunoscut îndeobște că a fost unul din cei mai buni jurisconsulți, că a fost în mai multe rânduri ministru, deputat, senator și agent al țării în străinătate.
Răspunsul (publicat în revista esternă) a principelui Bismarck la interpelația deputatului Richter a făcut atâtea semne vecinilor imperiului încât trebuia să producă o lămurire a situației.
Întâi principele a pronunțat cuvântul mare: că dacă deputatul Richter ar putea proba aserțiunea sa (că Rusia dorește cuceriri) atunci politica întregei Europe ar fi alta. Pân-acuma însă, nefiind față decât declararea împăratului Alexandru că din parte 'și renunță la orice cucerire, principele crede că nu are nimenea dreptul de a se îndoi încă de sfințenia acelui cuvânt de onoare. Rusia e caracterizată prin cuvintele principelui ca o mandatară a Europei, chemată a realiza în Turcia reformele în favoarea creștinilor pe cari le doresc toate puterile creștine în unanimitate. Deci misiunea conferenței din Constantinopole era asemenea desemnată în conturile ei principale — adecă: ea are a determina forma sub care realizarea acelor schimbări să se și asigure pe deplin. Numai în caz de neunire sau de o rezistență a Porții de-a pune în aplicare concluziile acelora Rusia ar fi putut procede sua sponte pentru a crea garanțiile cum am zice materiale pentru punerea în lucrare a dorințelor Europei.
Afară de acestea cancelariul au dat a înțelege că Germania nu are în Orient interese ce-ar fi ecuivalente cu încheieturile nestâlcite ale unui muschetar din Pomerania. Aceasta însamnă însă că, oricare din amicii Germaniei ar încerca să câștige în Orient foloase pentru sine, va fi lăsat în voia sorții sale, în voia tuturor complicațiilor la cari ar da naștere. Acest aviz au fost făcut atât Angliei cât și Rusiei. Pentru o situație cu totul nouă Germania 'și păstrează deplina libertate de acțiune și nu promite nici unui amic alianța contra celuilalt amic.
Era evident că un discurs atât de plin de avizuri trebuia să producă un efect neașteptat, dar și foarte lămuritor în apele turburi ale Orientului.
Alaltăieri după amiazăzi trâmbițele din Constantinopole au sunat a pace. În 1/13 decemvrie s-au început se vede preliminarele conferenței, sub președința lui Ignatief. În acestea s-au luat hotărâri unanime din partea tuturor puterilor, al căror senz se zice că e următorul:
1) O rectificare de margini prin cesiunea cătră muntenegri a douăsprezece districte din Herțegovina. Aceste districte nu credem să fie mai mari decât plășile la noi.
2) Evacuarea imediată a teritoriului sârbesc, prelungirea armistițiului până la încheierea păcii și cedarea micului Zvornic, loc care de jure și este al Sârbiei, și pe care turcii l-au ținut fără rânduială până acuma.
3) În fine Bulgaria va căpăta un guvernor creștin, iar Rusia primește din parte 'și ca ocuparea acelei provinții să se facă de cătră trupele unui stat cu neutralitatea garantată de Europa, c-un cuvânt de un stat care să fie în condițiile Svițerei sau a Belgiei.
Un alt stat însă în asemenea condiții nu mai este decât doar România. Țara noastră într-adevăr e avizată la neutralitate prin natura ei — rămâne numai ca Europa să-i deie acuma toate garanțiile neutralității sale, între cari ștergerea vasalității sale nominale față cu Înalta Poartă este cea dentâi. Se poate deci cumcă trupele românești să fie chemate la misiunea onorifică de-a ocupa Bulgaria până la realizarea reformelor.
Știrile de mai sus le dăm se 'nțelege sub toată rezerva și lăsăm ca vremea și discuțiile membrilor conferenței să li deie corectura necesară. Destul numai că vorbele săhastrului de la Varzin au început să-și aibă efectele binefăcătoare și să calmeze o prea mare și interesată încordare din partea puterilor cari sunt direct amestecate în afacerile turcești.
În sesiunea ordinară din ăst timp, consiliul județului Iași a hotărât mai multe măsuri cari, în prima linie, privește starea sanitară a populației, în a doua, școala rurală, în a treia, încurajarea emulațiunei pe terenul producțiunei agricole. Cu privire la mortalitatea în creștere a populației rurale din jud. Iași, consiliul au alocat aproape a treia parte a bugetului pentru serviciul său sanitar. Astfel s-au alocat de exemplu câte o subvenție de 2000 l.n., împreunată c-un privilegiu pe cinci ani pentru oricine ar voi să deschidă o farmacie în centrele plășilor Turia, Braniște și Stavnic. Deși această măsură e necontestabil folositoare, totuși credem că numai foarte puțin se va răsfrânge asupra populațiilor rurale, pentru că adevărata cauză a mortalității țăranului român este mizeria, provenită din greutățile fiscale și din angajamentele peste măsură oneroase al căror izvor sunt tocmai acele greutăți.
În privirea școalei rurale s-au hotărât a se aloca sume pentru premiarea școlarilor sârguincioși, pentru clădirea de locale în comunele fără mijloace, pentru mărirea lefilor învățătorilor plătiți numai de comune și în fine pentru premiarea acelor învățători cari ar fi înscris și promovat mai mulți elevi.
Cele două din urmă „încurajări“ ni se par cam unilaterale. Învățătorii plătiți numai de comune stau de regulă mai bine decât cei plătiți de stat, pentru că acolo unde asemenea școale există ele sânt, cu rare escepții, emanația unei trebuințe reale a poporului. Se va găsi că partea cea mai liberă a populației rurale, răzășii, țin mai cu samă a avea școli, iar afară de ei satele de oameni cuprinși. Pe lângă acestea, învățătorii de acest gen sânt în genere preoți ieșiți din seminarul Socola cari țin școală când li dă mâna și pentru cari această ocupație e secundară.
Ce s' atinge de premiarea învățătorilor cari vor înscrie și promova mai mulți elevi, această măsură ni se pare aproape… periculoasă. Stabilim că aptitudinea unui învățător nu se constată, nu se poate constata pe această cale. Un învățător indulgent (ca să nu zicem rău), într-un sat populat, va înscrie și promova mai mulți elevi decât unul bun într-un sat puțin populat. Un învățător din cei mai buni este de ex. cel din satul mic Gropnița (com. Miseștii, pl. Copoi). Dar cei 10-15 școlari ai acestuia plătesc mai mult decât 100 de școlari răi dintr-alte comune populate cu învățători superficiali. Valoarea unui învățător n-o poate constata decât un pedagog practic și numai la fața locului, în școală și cu copiii instruiți de acela. Oricare control formal de altă natură este nesuficient — dacă nu periculos.
În fine pentru a sădi emulațiunea între agricultori s-au alocat sume pentru reintroducerea espozițiunilor. Această măsură merită toată lauda, iar efectele ei fiind cunoscute ne abținem de la orice observație.
Un premiu pentru alergările de cai din țară și reducerea taxelor drumurilor județene sunt asemenea măsuri de o necontestabilă utilitate.
Tendințele de reformă a lui Midhad Pașa au trezit în poporul turcesc spiritul de coterie și au agitat mai cu samă fanatismul vechei caste domnitoare. La această împrejurare se va putea reduce și încercarea de a fura pe sultanul Murad V și a-l duce undeva în străinătate. Dacă ar fi succes, atunci în numele său s-ar fi publicat un manifest prin care s-ar fi arătat nelegalitatea răsturnării sale, s-ar fi respins toate reformele, ca fiind contrarie religiei mahometane, s-ar fi făcut apel cătră credincioși de a recunoaște pe Murad V ca suveran legitim și khalif. Se zice că guvernul turcesc are până și textul acelui manifest. Ceea ce-i mai interesant e că acest complot a fost în mare parte urzit de damele curții lui Murad și că prin slăbiciunea de inimă a uneia s-au descoperit. Conspiratorii, îmbrăcați femeiește, aveau intrare liberă în palatul Ceragan și țineau conventicule cu damele, a căror șef era sultana Validé, mama lui Murad. O fostă favorită a lui Murad a intrat însă în relații nu tocmai revoluționare cu unul din conspiratori, ceea ce eunucul păzitor i-au luat-o a nume de rău. Revoltată de aceasta, ea a descoperit unei amice a sale, odaliscă a lui Abdul-Hamid, toată șiretenia, așa încât poliția a și pus mâna pe cuibul întreg de conspiratori și conspiratrice și l-au dus cald în beciurile polițienești.
Damele au primit câteva lecții de bună purtare în turcește ș-au fost eliberate. Sultana Validé i-a spus lui Abdul-Hamid tot complotul din fir în păr ș-au asigurat plângând c-au fost amăgită că prin aceasta ar aduce un mare serviciu religiei și statului.
Între complotiști sunt mai mulți pași și — ca la toate întreprinderile de asemenea natură — un grec, anume Stavridis, căci fără greci nu se face treabă.
Despre atentatul în contra lui Midhat Pașa se vestește că guvernul a căpătat știre telegrafică de la consulul turcesc din Raguza despre însărcinarea ce-o căpătase doi muntenegreni de la comitetul slav de-a ucide pe Midhat. Poliția i-a și găsit. Unul din ei s-au apărat atât de vitejește încât au trebuit un întreg detașament de jandarmi pentru a-l duce la ministeriul poliției. Deși puterile sunt unite în rezoluțiile lor, nimeni nu crede că conferența va avea succes, pentru că poarta nu va concede nimica. Mai nainte promitea tot pentru a nu ținea nimic; dar acuma, când lucrul se 'ngroașă, ea a și început a face pași repezi înapoi. Astfel la cea din urmă dezbatere a constituției în Consiliul de Stat articolele privitoare la responsabilitatea ministerială au fost reduse la cea mai slabă espresie, cele atingătoare de restrângere suveranității sultanului șterse cu desăvârșire. Ziarul „Ittihad“, anteluptătoriul pentru reforme, a fost suspendat pe două luni. În conferență Turcia va aduce proiectul său de constituție și nimic mai mult. Am vorbit la vremea lui despre raportul lui Sadulah Bey în care se spunea despre reconstruirea satelor arse din Bulgaria. Minciună turcească. Dnii Schuyler, Schneider ș.a., cari vin din Bulgaria, spun că aceste reconstruiri consistă în astuparea borților zidurilor ce rămăsese nedărâmate prin ardere cu petece și cu scânduri, încât nu prezintă un azil suficient pentru vreme de iarnă. Rumelia și Anatolia sunt în mare mizerie, în Bulgaria domnește tifosul și frigurile.
Cât despre guvernul turcesc, el ține una și bună la drepturile sale consacrate prin tractatul de la Paris și nu va concede ocuparea teritoriului în nici un mod, nici prin Austria, nici prin Rusia, nici prin Anglia. Orice proiect al unei ocupații străine îl va privi ca o declarație de război.
„Timpul“ reproduce după „Indepéndance belge“ următoarele:
Alianța universală a izraeliților s-a unit de curând cu ideea unei conferințe de izraeliți a căria inițiativă o luase nu de mult Anglo-Jewish Association. Această conferință, la care trebuie să ia parte delegații tuturor asociațiunilor izraelite din Europa, are de scop de a asigura ovreilor din Turcia drepturile ce se propune a se acorda populațiunilor creștine. Ea va avea loc la Paris, la 11 decemvrie, sub președința d-lui Crémieux, membru al Senatului și președinte al Alianței Universale. După Jewish Chronicle conferința ar fi adoptat deja un program elaborat de comitetul esecutiv al Anglo-Jewish Association și asupra termenilor căruia delegații trebuie să se înțeleagă pentru a reclama în favoarea evreilor stabiliți în provinciile Turciei toate drepturile civile, politice sau religioase ce se cer pentru supușii creștini ai Porții. Această cerere va fi prezentată sub forma unei note care va purta subsemnătura tuturor societăților evreiești din Europa. Evreii din România trebuie să aibă partea lor din aceste beneficii întocmai ca și cei din Sârbia. România mai ales va da loc la o discuțiune cu totul specială în sânul conferinței. Se pare că evreii din România sunt privați de drepturile civile și politice, cu toate că termenii constituțiunii nu prescriu nimic de felul acesta în privința lor, conferința își propune dar de a face astfel încât să nu se introducă în constituțiune clauze care ar putea să legalizeze situațiunea actuală a evreilor din România. Jewish Chronicle propune ca primele ședințe ale acestui congres să se ție cu ușile închise.
Un autor francez al cărui nume nu-l mai ținem minte au arătat că din cele mai sângeroase sacrificii ale omenirei neamul care s-a folosit mai mult, fără să riște nimic, au fost evreii. Va să zică de aceea ar fi cheltuit Rusia zeci de milioane de ruble și ar fi pus în mișcare sute de mii de suflete creștinești, de aceea ș-ar fi pierdut Serbia floarea tineretului, de aceea cheltuim noi cu întreținerea armatei noastre aproape de 250.000 lei noi pe zi, pentru ca din aceste sudori amare ale țăranului nostru, a celui sârbesc, a oierului muntenegrean, a rusului, să se folosească în mod egal evreii, ei care-n presă au fost contra creștinilor, ei cari ne-au batjocorit pe noi, pe sârbi, pe ruși, ei cari prin jurnalistica lor fățarnică și mincinoasă ne numesc semiasiați, semibarbari. Apoi să ne ierte d-nealor! Conferința s-au adunat pentru a regula starea celor cari au suferit și s-au sacrificat, nu a acelora cari din aceste suferințe și sacrificii s-au folosit și astăzi ca totdeauna. Cine nu-și varsă sângele pentru petecul său de pământ strămoșesc poate să precupețească înainte chibrituri și vax, dar va face bine să ne lese în pace.
Puterile europene au recunoscut înșile că pretențiile evreilor în România sunt neîndreptățite. Austria și Rusia au încheiat deja tractate în acest senz cu România, cine nu le va încheia tot astfel poate să ne scutească cu dragostea. Conferința se va feri desigur de a amesteca în discuții cestiuni cari să le complice și mai mult. Cât pentru români, egala îndreptățire a 600.000 de lipitori și precupeți este pentru ei o cestiune de moarte și viață, și poporul nostru cred c-ar prefera moartea repede prin sabie decât moartea lentă prin vitriol.
Concedem că între acești 600.000 va fi unul la sută care să producă ceva prin sine și să ție la țară și la popor, dar când în țară avem 700.000 de lucrători cari produc, țăranii, nu 'nțelegem alături cu aceștia 600.000 de speculanți ai productelor, încât fiecare evreu să trăiască din precupețirea muncii unui singur țăran român. Drepturile d-nealor civile și publice nu 'nsemnează decât dreptul de a esploata poporul nostru în bună voie. Plece 99 procente în America, ca să-și câștige acolo prin muncă productivă pânea de toate zilele și atunci cu cei ce vor rămânea ne vom împăca ușor, dar pân' atuncea să mai fie încă șepte alianțe, ca cea universală, care să conspire cu ușile închise în contra nației românești, noi vom ști să li arătăm totdeauna lungul nasului, căci nu ne spăriem nici de înjurăturile presei jidovești, nici de declamațiile oratorilor idealiști pe câtă vreme e vorba de existența poporului nostru. Dacă voiesc să ne cucerească, n-au decât s-o facă… fățiș, ca toate națiile, cu arma 'n mână. Dar cu tertipuri și apucături nu merge deocamdată. În numărul în care sunt la noi evreii rămân străini de rit necreștin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot pretinde mai mult decât de a fi suferiți, și ne pare că n-au nici o cauză de a se plânge de toleranța noastră. Dacă gustul li-e numaidecât după drepturi egale, conform „contractului social“, iată, Austria-i aproape, apoi Germania, Anglia, Franța, Italia, cine-i oprește de a merge cu drumul de fier unde li vine la îndemână, ca să se bucure de toate drepturile posibile?
Putem spune cu drept cuvânt și tare: că poziția evreilor, în țările în cari nu se bucură de egalitate e cu mult mai bună decât acolo unde ei se bucură de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculațiune, evreul e-acasă, iar vaietele și plângerile contra persecuțiunii sunt mofturi cari să acopere de mai nainte modul neomenos în care sug țările pe carile au căzut ca lăcusta.
Că sunt și evrei ce merită egala îndreptățire — cine o contestă? Dar noi nu suntem Sabaot care voia, pentru-un drept, să cruțe Sodoma, nu putem, pentru numărul mărginit de evrei folositori țării, să dăm depline drepturi sutelor de mii de venetici neproductivi, care-n ultima linie trăiesc din precupețirea muncii, ba a vieții poporului nostru.
Joia trecută s-a reprezentat două piese: „Pantalonul roșu“, farsă îndestul de veselă într-un act, și „Revizorul general“, comedie de obiceiuri în trei acte. Cea dentâi a fost destul de nevinovată în dispoziția ei, căci un soldat, care vine pe vreme de ploaie la iubita lui și-și pune inesprimabilii săi la uscat, pentru ca stăpânul casei, un medic, chemat noaptea la o bolnavă, să-i îmbrace din greșală și să capete prepus pe nevasta sa, cu care trăiește în pace de 40 de ani, că ar avea relații c-un soldat, toate acestea nu conțin de loc elementele unui conflict dramatic. Dacă schimbarea de îmbrăcăminte este în sine foarte comică, presupunerea medicului e cam simplă și jignitoare pentru un simț mai sănătos. Un om inteligent, chemat în cele dentâi case, nu crede cu atâta ușurință asemenea nerozii. Dar, în sfârșit, asta-i vina autorului, care poate nici nu și-au scris piesa cu altă pretenție decât pentru a procura cincisprezece minute de veselie privitorilor, scop pe care l-au și ajuns. D-nul Manolescu a jucat cu multă ușurință pe soldatul Nicu Cremene, d-na Sarandi și mai bine pe bucătăreasă. Această damă și-a făcut școala dramatică, după cât știm, sub ochii lui Millo, pe când acesta era în floarea vârstei și a talentului său; d-nia-ei a creat multe din rolurile repertoriului bătrânului artist, vorbește natural și dezghețat, își stăpânește cu deplină siguranță glasul, fizionomia și mișcările, și nu a contractat nici o manieră rea de pronunție de la teatrul din București.
Poate că … arareori, nu-i vorbă … coloarea ce o dă caracterelor e prea vie, prea bătătoare la ochi, prea copiată de pe natură. Și acesta este un defect, căci nu tot ce-i natural e și frumos; dar, în alăturare cu alții, d-na Sarandi are neprețuitul merit de a fi învățat în școala adevărului, deși poate a unui adevăr cam prea de-a dreptul.
Tot bine a fost jucat d-rul Chicheron, numai ni se va concede, credem, că bătrânii, așa cum se reprezentează la noi, sunt uneori cam uniformi. E adevărat că adesea rolul e uniform și nu permite o mai mare variație în joc, dar atuncea trebuie să reamintim o veche maximă teatrală: un actor e dator să gândească nu numai cu autorul, dar adesa și în locul lui. Câte piese nu dătoresc succesul lor nu valorii lor interne, ci jocului bine meditat al actorilor!
În sine farsa franceză nu are nici un merit și nici pretinde să-l aibă. Ea au servit pentru a trece vremea spectatorilor veniți la început și a deschis spectacolul pentru ca cei veniți în urmă să nu piardă nimic din „Revizorul general“ de Nicolaie Gogol.
Gogol e după unii cel mai original, după alții cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el și-a 'nrădăcinat în minte viața reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găsești în târgușoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăcești. Toate popoarele au aseminea scriitori, deși nu toți au compus câte-o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru țăranul din Moldova, Creangă, pentru crișăni, Slavici, pentru spiritul și viața târgoveților, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputință de tradus, de aceea va fi ușor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din București d. P. Grădișteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu știe rusește, nu va avea o valoare tocmai însemnată.
Se 'nțelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alți autori de acelaș gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.
Piesa aceasta este, după cum ușor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toți scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând și până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufletești deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă și dezleagă autorii franțuji, nu de-un plan care să-ți ție interesul încordat până la fine. Ca toți scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simțea și vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Și, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franțuzești moderne, în care planul piesei se 'ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor și bărbaților picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase și situații și mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaște. Ai într-o răsadniță deosebite semințe, cade o ploaie și toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai și aici o răsadniță de oraș provincial, în care toți dormitează în păcate moștenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei … când iată că apare un revizor și toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă și cunoști că nu-i între ei nici o imitație în carton, nici un caracter afectat — răutatea și înjosirea omenească s-arată așa cum sunt, și râdem de ele. Râdem și … după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic … ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca și acela al adevărului și naturei. Natura și adevărul sânt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omenești și înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoțită de o tristă rezonanță, ca ariile de danț ale compozitorilor germani. De aceea s-au și observat că umoriștii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreți ai lor triști și ipocondrici. Gogol însuși, cel mai glumeț scriitor al rușilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.
Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul „Sufletele moarte“ un cavaler de industrie își face următorul calcul: „Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toți robii câți mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuți în registre ca fiind în viață. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu prețuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuș perspectiva de a face avere“.
Astfel el colindă Rusia și trece drept un emisar secret, și mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni „morți“. Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraș de provinție se desfășură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârșitul? … Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieșise, și lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ș' aici. Trezite din apatie prin vestea că sosește un revizor general, caracterele unei mici reședințe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui și-i lasă pe toți cum i-au găsit.
Piesa e de școală veche și bună, iar alegerea direcției merită în această privință toată lauda.
Jocul actorilor au fost asemenea foarte îngrijit. D-nul Bălănescu mai cu samă au jucat de minune — însă preste tot, reprezentația a fost una din cele mai succese și nici putea fi altfel. Parcă actorul nu simte când are să 'nfățoșeze caractere adevărate și când imaginare? Într-un caracter adevărat el e ca acasă. Judecătorul de pace, căpitanul de dorobanți, subcasierul și mai presus de toate subprefectul Zorchidescu sunt oameni aievea luați de pe uliță și puși pe scenă; tot așa Mache Morcoveanu, tipul mazilului sărăcit. De prisos ni se pare Sache Sorcoveanu (gângavul), căci defectele naturale sunt obiecte ale comicei de rând, nicidecum a comediei de caractere; apoi Tercilian, în care asemenea numai pronunția transilvaneană e comică.
Dar aceste două din urmă persoane par a fi productele fantaziei, cam problematice de soiul ei, a d-lui Petre Grădișteanu, și nu le vom pune în sama autorului. A face din pronunția provincială a unui popor un element de plăcută naivitate e permis, pentru că persoana care vorbește astfel ne devine simpatică, dar a face ridicolă o pronunție înlăuntrul unui ș' aceluiaș popor este procedura unui om care caută efect cu orice preț.
Ca toți scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuți omenești. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg; „Dacă s-ar ști adevăratele motive ale faptelor mari omenești, cât de puține din ele s-ar vedea mari“. De aceea nici virtutea femeiască nu are un rol mai însemnat în piesă decât „datoria naciunală“ a d-lui Tercilian, care-n fond consistă în desfacere de scrisori și sustragere de gropuri. Partea bună a lui Gogol e că relele aplecări, spre a nu le numi altfel, sunt arătate în deplina lor înjosire, fără farmecul frazei, care să le facă picante. Cucoana subprefectului e deci un tip de femeie cum din nenorocire se vor fi găsind multe, iar interpretarea lui de către d-na Sarandi a fost netăgăduit bună, deși jocul d-niei-sale a fost câteodată prea accentuat.
Cu multă părere de rău am observat însă că publicul nostru nu prețuiește îndestul silințele în adevăr vrednice de laudă pe care și le dă direcția, atât în privirea repertoriului, prezentându-ni piese mai alese decât în alți ani, cât și în privirea comodităților materiale. Sala bine iluminată și încălzită, orchestra compusă din profesori de la conservatoriu, piesele studiate relativ destul de bine, costumele îngrijite, și cu toate acestea privitori puțini. Această anomalie ar merita o critică îndestul de aspră dacă … dacă ne-am fi făcut vrodată iluzii prea mari asupra gusturilor care domnesc la noi.
În ședința Camerei din 27 noiemvrie d. deputat Nicolae Blaremberg au dezvoltat interpelația sa asupra politicei esterioare a României. Cuprinsul acestei interpelații s' aseamănă cu amendamentul pe care tot acest domn îl propusese de a se adaoge adresei tronului, prin care se accentua neutralitatea României. Între altele domnul interpelant au spus că n-are nici o cauză de a urî pe ruși și a iubi pe turci, ci viceversa, căci mulți membri ai familiei sale au stări în Rusia, pe când la cel puțin treizeci dintre strămoșii săi turcii le-au pus capul în poale. (Cu unul mai mult ori mai puțin nu-i mare lucru.) Totuși însă aceste împrejurări nu pot înrâuri asupra opiniei sale politice, care nu are în vedere decât binele României. Turcia nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianță cu Rusia însemnează primejdia absorbirei și a absolutismului. Toate națiile Europei, nu numai Rusia, doresc îndreptarea soartei popoarelor din Orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susținut că Orientul trebuie dat pe mâna rușilor. La ordinea zilei se află două politici, una onestă și conformă tractatelor, alta aventurieră și setoasă de cuceriri. Tot ce ni s-ar oferi pentru a renunța la binefacerile tractatului de la Paris ar fi mic lucru. Nu suntem deloc în poziția de a opta pentru una din cele două părți, ținta noastră e prescrisă de tractatul din Pariz. Când nația au încuviințat mijloacele pentru armată, au făcut-o pentru ca soldații noștri să apere vatra strămoșască, nu ca să prezenteze arma cuiva, deci tractatul de la Pariz ne impune sarcina de a apăra teritoriul nostru contra oricui ar voi să ne calce.
La acestea d. ministru de esterne au răspuns în esență următoarele: Toate popoarele Europei au simpatii pentru creștinii din Orient; România însă e menită a juca în această împrejurare un rol modest numai, dar nu e chemată de-a-și vărsa sângele pentru omul bolnav. Cestiunea nu este în mânele noastre, ci în acele ale conferenței. Noi nu suntem nici în tabăra turcească, dar nici în acea a Europei, căci Europa e și fără noi îndestul de tare și nu-i trebue ajutorul nostru. Cât despre existența României, cine ar ataca-o ar avea în contră-i Europa întreagă. Aceasta e și speranța noastră, la care suntem îndreptățiți prin asigurările tuturor puterilor. Cu această ocazie d. ministru observă că nu suntem amenințați din nici o parte, căci și guvernul turcesc au declarat că va respecta neutralitatea noastră și că linia lui de apărare este malul Dunărei. Tractatul de la Paris nu ne prescrie de a apăra pe turci, dimpotrivă suntem în drept de a cere ajutorul lor. Îndealtfel nu ni e permis a provoca pe nici una din puterile câte garantează existența noastră. România este și va rămâne pacinică și nici are ceva comun cu agitațiile din Turcia; căci răscoalele de-acolo au cauze soțiale, populația rurală a ajuns la deznădăjduire. Țariul Rusiei, care în propria țară au emancipat clasa țăranilor, au fost rugat de cei ce sufere ca să intervie pentru ei, deci Majestatea Sa e insuflat de un simțământ nobil, iar nu de planuri ambițioase. Restul Europei se interesează asemenea de acelea populații cari au ajuns a-și căuta dreptul cu arma în mână și cari nu au decât aspirația ca, unite cu celelalte state, să formeze confederația viitoare a popoarelor orientale. Neutralitatea noastră coincide cu dorințele Europei, dar dac-am fi siliți a ieși din ea atuncea vom face-o; în orice caz însă nu vom urmări o nouă direcție politică fără învoirea reprezentațiunei țării. Puterile garante au înainte-le pretențiile noastre, avem chiar promisiunea că la conferență se va dezbate îndeosebi și cestiunea garanției speciale a neutralității noastre. De aceea nu trebuie să schimbăm întru nimic ținuta noastră de pân-acuma.
Într-adevăr interpelația d-lui Blaremberg e cel puțin nelavreme, căci ea pare a cere un fel de politică absolută din partea statului român, care prin poziția sa îndoielnică e silit a face politică de oportunitate. Se 'nțelege de sine că România își va mănținea neutralitatea pe câtă vreme tractatul de la Paris va fi un drept viu, dar în momentul din care chiar puterile europene l-ar privi ca un drept gol, cum sunt drepturile regelui de Hanovera, pentru cari nimene nu ridicC un deget măcar, România va trebui să urmeze direcția ce i-o va prescrie interesul bine înțeles al nației românești. A protesta și a îmbla cu protestele pe la ușele împărățiilor, a căuta pentru a nu găsi și a bate pentru a nu ți se deschide, e un rol nu numai nedemn, dar și nefolositor. E mai bine ca lumea să aibă trebuință de tine iar nu tu de lume, de aceea se 'nțelege că politica „estremei precauțiuni“ trebuie să rămâie a noastră și să nu cultivăm nici o periculoasă simpatie pentru Orient sau Occident, căci singura simpatie ce ne este permisă e aceea pentru neamul românesc, oriunde s-ar afla el pe pământ, și care vede în existența noastră garanția existenței sale.
De aceea firesc lucru că dintre cele două moțiuni depuse la birou Camera a primit pe cea cu trecerea la ordinea zilei, iar nu pe cea în care se accentua „păzirea cea mai exactă și mai sinceră a neutralității“.
În ședința Senatului din 29 noiemvrie s-a dat cetire demisiunei d-lor Lascar Catargi, G. Cantacuzino și I.E. Florescu. Demisiunea a fost dată din cauză că în ședința din 20 noiemvrie s-au rostit de pe banca ministerială espresii grele, cari prin semnificația lor anticipau cu mult judecata în procesul pendent al acestor domni ca foști membri ai cabinetului Catargiu. Viceprezidentul în funcțiune, D. Cogălniceanu, a declarat cu această ocazie că biuroul, cu regulamentul în mână, nu poate impune miniștrilor alegerea espresiunilor de cari trebuie să se servească și că, în ceea ce-l privește pe d-sa, n-ar fi rostit niciodată asemenea cuvinte.
D. senator Deșliu a cerut asemenea neadmiterea demisiunei și a atras atenția Senatului asupra împrejurării că d. ministru-prezident Ioan Brăteanu a declarat că nu e solidar de espresiunele d-lui N. Ionescu. În fine d. Eugeniu Stătescu, ministrul de justiție, a declarat că respingerea demisiunei celor trei d-ni senatori ar fi privită de guvern ca un vot de neîncredere. Senatul n-au primit demisia în cestiune.
Abia trebuie să mai pomenim că sunt împrejurări unde anticipările, din jignitoare, devin primejdioase. Nu este, nu poate fi acuma vremea de a aduce pe un corp legiuitor la estremitatea de a-și rosti antipatiile sale, precum nu este nici vremea unei crize de cabinet. „Hannibal ante portas“. Poate că e tot atât de clar că în vremi estraordinare nu sunt de recomandat nici reforme organice cari să taie în carne vie și că legi fundamentale sunt totdeuna rezultatul păcii în afară, în care un organism social să poată suferi o criză internă.
Să nu uităm că tot ce este organic (deci și statul) e supus unor procese analoage de viață și că nimeni nu ar întreprinde operații chirurgice asupra unui organism în momentul în care acesta se află espus crivățului amorțitor sau istovitorului sirocco. Se înțelege că-n împrejurări normale aceste observații ni s-ar părea de prisos și că numai în considerația complicațiilor din afară ne îngăduim a uza de marginile în care ni este învoit a ne rosti părerea.
Asemenea cestiuni trebuiesc tranșate în tăcere. O cestiune delicată a fost refuzul Germaniei de a lua parte la espoziția universală din Paris a căreia întreagă dezbatere a fost următoarea:
Prezidentul: Comitetul confederației germanice a decis ca imperiul să nu ia oficial parte la espoziția franceză. Cere cineva cuvântul? (Tăcere generală). Voiește poate delegatul vreuneia din statele confederate să observe ceva? (Tăcere generală) … Așa dar imperiul nu va lua parte la espoziție. — Punct și nimic mai mult.
Cu toate acestea ura între partidele din Germania e desigur adâncă, neîmpăcată și fără mijloc de tranzacție, pe când la noi toate urmăresc aproape aceleași scopuri;
— afară de aceea pericolul unor discuțiuni asupra acestei întrebări e cu mult mai mic, pentru statornicia lucrurilor din lăuntru, acolo — decât la noi.
„Gagauzi se numește o foarte mică parte din poporul Bulgariei, rătăcită de tot de limba maternă și azi vorbind turcește. Cauza schimbării limbei au fost persecutările turcilor la venirea lor asupra bulgarilor. Toți bulgarii locuitori părților apropiate de Vana, Burgas, Adrianopole și Constantinopole au fost espuși acestor persecutări și limba fiecărui bulgar ce nu vorbea turcește au fost tăiată, din care cauză ei, ca să scape de aceste nesuportabile persecuții, au fost siliți să adopte limba turcească, care mai în urmă a fost introdusă și în familiele lor și au crescut în ea și copiii lor. Ei sânt creștini și astăzi, însă vorbesc turcește. Grecii în cele din urmă, după ce au nimicit patriarhia bulgară și au gonit limba bulgară din toate școlile și bisericele, s-au silit ca în toate locurile să grecizeze și pe acești nenorociți, introducându-le în biserici și școli limba greacă. Din cauza aceasta unii din acești gagauzi s-au grecizat și s-au făcut mai mari inimici fraților lor bulgari decât chiar grecii proprii. Pentru acești gagauzi (și nu găgăuți) s-a vorbit în Vulturul, iar nu pentru românii din Macedonia.“ — Reproducem cu plăcere această rectificare a ziarului „Vulturul“ și adaogem numai că eroarea noastră a provenit din motivul simplu că ziarul amintit, vorbind despre populația Macedoniei, au împărțit-o în greci, bulgari și gagauzi, iar despre români n-au spus un singur cuvânt. Fiindcă știam că macedo-românii se mai bucură de câteva porecliri nepotrivite și nevăzându-i deloc amintiți în perspectivele de împărțeală a Macedoniei, am crezut că și redacția numitei foi ne gratifica tot pe noi, căci tot noi suntem și acolo cu o poreclă și mai puțin politicoasă.
Când lași toate celea în sama libertății și prin urmare a egoismului omenesc nu va fi bine. De multe ori în Anglia s-a dizbătut întrebarea dacă n-ar fi bine să se lucreze duminicele, și se găsise economiști care să calculeze ce pierderi însemnate are industrialul englez prin ținerea sărbătorilor. O fericire că biserica e acolo îndestul de puternică pentru a rezista unor asemenea tentative împrotiva săracului, asigurându-i și acestuia partea sa de odihnă și bucurie într-o lume pe care scriptura o numește cu drept cuvânt „Valea plângerilor“. La noi, în țara absolutei libertăți, este însă cu putință ca lucrătoriul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care scriptura îl asigură până și animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă mașină, ca unealtă pentru producere, este întâi tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci vita de muncă se cruță la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înțeles al proprietarului este cruțarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie …, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliță amară, care primește orice condiții. În alte țări sunt societăți pentru apărarea animalelor, de sine înțelegându-se că religia și organizarea socială îi asigurează omului zilele sale de odihnă, la noi însă nu va fi minune dacă vom vedea tratându-se organismul cel mai nobil de pe pământ cu o lipsă de cruțare de care sunt ferite și organismele cele inferioare. Ne-a trebuit această espunere pentru a caracteriza soarta lucrătorilor din fabrica regiei monopolului tutunurilor. Muncind 12-14 oare pe zi, aceste zile lungi și negre nu sunt întrerupte nici de dumineci, nici de sărbători, încât cestiunea socială, atât de ventilată în Europa, trebue s-o revedem la noi în forma ei cea mai crudă. Iată dar materialul de oameni supus acestui tratament:
200 de lucrătoare
10 tăietori cu mașina a tutunului prost
3 tăietori cu mașina a tutunului bun
2 cari desfac tutunul cu trompa
1 amestecător
1 tăietor de hârtie
3 privighetori a lucrătorilor
3 amploiați superiori
1 diurnist
Iată dar 224 de oameni, a patra parte dintr-o mie, care nu cunosc nici sărbătoare, nici altă odihnă decât somnul.
Se poate că regia, câștigând puțin sau nimic din toată afacerea, să fie silită de a întrebuința asemenea mijloace, pentru a se susținea; dar nouă ni se pare că soarta „dividendelor“ e cu mult mai puțin importantă decât aceea a omului chemat să le producă.
Onor. primărie, care cu drept cuvânt a ordonat respectarea duminecilor și sărbătorilor din partea comercianților, ar trebui să ordone aceeași respectare din partea fabricelor. Să nu uităm că trăim într-un stat creștin, că numai chinezul n-are sărbători, pe când religia creștină, a celor „dezmoșteniți“, li asigură și acestora partea lor de bucurie în lume.
O altă cestiune, care privește numai administrația orașului nostru, este că lucrătoarele, pornind noaptea de la fabrică pe șoseaua din valea Bahluiului, sunt espuse obrăzniciei stâlpilor de cafenele, cari tocmai în vremea ieșirei fetelor din fabrică găsesc că plimblarea pe întunecoasele uliți e foarte aerisitoare. De aceea ar trebui ca felinarele să fie mai dese și mai cu samă să fie aprinse, asemenea nici prezența unui număr mai mare de serjenți de noapte nu e de prisos.
Ziarele engleze reîmprospetează știrea, ce s-a mai fost răspândit o dată, că România va fi acea putere neutră chemată a ocupa cu trupele sale Bulgaria până la îndeplinirea reformelor făgăduite de Poartă. Astfel Times zice că acest proiect va fi susținut în sânul conferinței de cătră Germania și Franța, iar Morning-Post crede, nu fără cuvânt, că într-adevăr conferința ar putea să primească această soluțiune, ca una ce dezleagă greutatea cea mai mare din toată afacerea.
„Courier de Roumanie“, ziar oficios, înregistrând știrile de mai sus, spune că pân' acum nu i s-a făcut încă guvernului român asemenea propuneri.
În privirea politicei esterne „Românul“ vede lucrurile în lumină trandafirie, coloare ce se justifică întrucâtva și prin suirea efectelor de bursă.
Acest ziar spune că noutățile private ce le primește de la Constantinopole continuă a fi favorabile păcii. Afară de aceea delegatul guvernului românesc s-au bucurat asemenea de bună primire din partea atât a Porților împărătești precum și a ambasadorilor și delegaților puterilor garante.
Deși „poate“ și „se zice“ sunt după zicală cam rude cu minciuna, totuși nu voim să lipsim pe cetitorii pentru care nădejdea-i lucru mare și de știrile celelalte, câte le mai aduce ziarul de mai sus.
Miniștrii turci sunt — se zice — dispuși de-a supune dezbaterilor conferenței recunoașterea absolutei neutralități a României (ca Belgia și Svițera) și alte cereri legitime din parte-ne. Totodată guvernul turcesc — se zice — că e hotărât de a respecta neutralitatea țării noastre chiar în caz de război.
Înlăuntrul țării … înlăuntrul țării comitetul pentru darea în judecată a cabinetului Catargiu a chemat pentru duminică (12 dec.) la interogatoriu public pe generalul Florescu și pe d. A. Lahovary.
„Timpul“ spune (cu alte cuvinte, nu ale noastre) că agenți ai partidului liberal ar fi cutrierând Bucureștii pentru a chema la acest interogatoriu public cât se poate de mulți aderenți ai partidului dominant și că aceștia au căpătat instrucții de-a face presiune asupra guvernului și Camerei și de a cere (prin vociferări negreșit) arestarea și condamnarea celor preveniți. Dacă mai alăturăm și știrea, adusă tot de Timpul, că pentru aceeași duminică aveau să se adune tot în Dealul Mitropoliei două-trei mii de cetățeni, partizani ai conservatorilor, atunci frumos bucluc a fi fost acolo.
Toate aceste sunt știri pe cari le-am putut avea până ieri la 2 ore după amiazăzi, mai jos vom înregistra știrile ce ni vor sosi după aceasta. Opinia noastră anticipată este că nu va fi fost deocamdată nimic. Căci foștii miniștrii, care au declarat de atâtea ori că nu recunosc puterea judecătorească pe care se crede în drept a și-l atribui comitetul, nu vor veni decât cu sila înaintea comisiei, încât aceasta va fi nevoită prin „contestarea de competență“ să așeze un alt termin pentru aducerea lor cu putere publică. Cel puțin așa și atâta putem deduce din câte s-au petrecut pân-acuma.
Ieri după-amiazăzi poșta din București n-au sosit. După știri private miniștrii citați de comitet ar fi refuzat de a se prezenta, încât a trebuit să se ieie măsuri silnice contra lor.
Iarăși „Românul“ mai vestește că partidul liberal ar fi ajuns la cunoștința că trebuie să deie o direcție mai energică și mai regulată lucrărilor lui din Cameră și Senat, drept care au hotărât de-a se aduna de câte trei ori pe săptămână pentru a se sfătui. Spre acest sfârșit partidul anunțat s-au reconstituit în modul următor:
D. N. Bâțcoveanu prezident,
D-nii Hasnaș și Cămărășescu, vice-prezidenți,
D-nii Junel Lățescu și Deleanu evestori.
Partidul au ales două comisii, compuse din deputați și senatori, dintre care una va studia și proiecta o lege comunală și județană, cealaltă o reformare a judecătorilor de instrucție și de pace.
Nouăsprezece proiecte de lege se află în studiul Camerei — poate prea multe pentru a fi studiate — unele deja în comitetele delegate de secțiuni. Între aceste din urmă sunt:
Proiect pentru reformarea seminariilor;
idem pentru modificarea procedurei de urmărire;
idem pentru rechiziții militare.
Iar în secțiuni se studiază:
Proiectul pentru abrogarea legei de recrutare din 1876 și reintroducere celei din 1874;
idem asupra legei adiționale la legea organizărei puterei armate;
idem pentru introducerea impozitului mobiliar;
idem pentru responsabilitatea ministerială;
Propunerea pentru deschiderea unui credit de 300.000 l. la casa de depuneri în sama creditului fonciar urban;
Proiect asupra interpretării legei electorale;
Propunere pentru ridicarea unei statue lui Ștefan Vvd cel Mare;
Proiect pentru restituirea efectelor sustrase de la Casa de depuneri;
idem pentru acordarea unei pensii locotenentului Fotino;
idem pentru așezarea dării mobiliare, a patentelor și celei fonciare;
Pentru formarea unui comitet, însărcinat cu revizia caselor publice;
Asupra poziției ofițerilor
Propunere pentru desființarea taxei la podurile de fier dintre Mărășăști și Buzău;
Propunere pentru instituirea unei comisii însărcinate cu elaborarea unei legi pentru emanciparea vetrei și împrejurimilor târgului Vaslui;
În fine
Propunere pentru declararea Giurgiului de port-franc.
Dintr-acestea toate Camera au și abrogat deja legea de recrutare din a. 1876 și au de introdus pe cea din 1864, apoi au hotărât de a începe alaltăieri în 13 curent dezbaterea asupra bugetului anului viitor.
Senatul au ținut săptămâna trecută două ședințe secrete.
Relativ la zgomotele despre o schimbare de cabinet, care se răspândise săptămâna trecută, putem spune că ele avuse motive de a se naște din cauza antitezei, uneori pronunțate, dintre cele două corpuri legiuitoare; dar, oricum, au fost pripite. Asemenea zgomote în asemenea vremi sunt totdeauna rele.
Delegații puterilor garante au decis, după încheiarea conferențelor preliminare, de-a da concluziilor lor o formă care să poată fi admisă de toți. Numirea lui Midhat Pașa de vizir e de unii privită bine și se crede că va grăbi răsipirea deficultăților, alții o privesc din contra ca o provocare făcută Rusiei. Unele depeșe susțin că Poarta va refuza primirea hotărârilor conferenței și va prefera să fie bătută de ruși decât să fie umilită.
Morning-Post vestește că conferența s-au înțeles asupra propunerei de a delega o comisie europeană pentru supravegherea reformelor din Bulgaria și ca să i se dea acelei comisii o escortă militară de 6000 belgieni.
Times discută posibilitatea refuzului Porții de a primi propunerile conferenței și conchide că o asemenea ținută ar izola-o pe Turcia, ba poate că Anglia ar și rumpe relațiile diplomatice cu ea.
Deși ocuparea Bulgariei de cătră ruși trebuie privită cu părere de rău, totuși Anglia n-ar pune-n mișcare un singur regiment pentru apărarea Bulgariei. Interesele Angliei sunt în Bosfor și va ști să și le păzească la vreme.
Proiectul de constituție a fost proclamat solemn pentru tot imperiul. Principiele ei sunt: 1) Suveranitatea sultanului în aceleași margini ca și monarhii constituționali din Europa 2) responsabilitatea ministerială 3) alegerea a două corpuri legiuitoare, Senat și Cameră 4) autonomia județană, comunală și bisericească 5) libertatea învățământului 6) obligativitatea instrucției primare 7) inamovibilitatea funcționarilor 8) religia statului rămâne cea mohametană, fără însă de-a pune vro piedecă celorlalte religii. Supușii imperiului se vor numi otomani.
Belgia a declinat, prin circulară către puterile mari, însărcinarea de-a ocupa Bulgaria.
Un proiect de lege pentru înființarea unei Bănci Naționale în țară a fost depus pe biuroul Adunărei din inițiativa d-lor deputați: P. Buescu, Maior Michai, Gr. Cantacuzino, Colonelu D. Lecca, A. Vilner, C. Climescu, P. Pastia, G. Rădescu, Stancu Becheanu, A. Vizanti, Pilat, Gr. Serurie și Goga.
Curierul financiar judecă poate cu drept cuvânt că cererea singură pentru înființarea unui aseminea institut, în niște timpi ca aceia ce percurgem astăzi, arată că autorii proiectului nu fac parte din lumea financiară, din acea lume care știe când și în ce moment trebuie să se înalțe asemenea institute, când și în ce moment poate reuși o subscripțiune, un apel la capitalurile publice, în fine când și în ce moment creditul unei țări poate permite sau nu o asemine operație.
„Esc. sa dr. Ioan Vancea, părintele metropolit din Blaș, de curând a dat o dovadă nouă de generosul său zel filantropic. Anume la 2 l.c. a făcut la consistoriul din Blaș o fondațiune în suma de 32.000 fl., cu următoarea dispozițiune: a treia parte din interese să se întrebuințeze pentru îmbunătățirea lefei profesorilor mai rău dotați, dându-se fiecăruia câte un ajutor de 50 fl.; a treia parte pentru ajutorarea preoților mai săraci, fiecăruia câte 50 fl., și a treia parte să se adaugă capitalului. Aducem omagele noastre Înalt Preasfinției Sale pentru acest act filantropic național și-i dorim să se poată bucura mulți ani de roadele darurilor sale“. „Familia“, din care estragem această notiță, serbează acest fapt nobil prin publicarea portretului Escelenței Sale în numărul său din urmă.
Creațiunea comisiei BUGETARE, adică bugetul pe anul 1877, este din ce în ce mai împresurat și mai grămădit de cătră călămările militante. „Unirea democratică“ și-a luat de obiect reducerile asupra instrucției publice, încât acuma vorbesc „Românul“, „Telegraful“, „Reforma“ și se 'nțelege că și mai aspru ziarele opoziției, „Timpul“, „Trompeta“ ș.c.l.
Lăsând să urmeze estrase „ad rem“ din Românul și Timpul, nu ne putem opri de a face o singură observare, care ni se pare a esprima adevărul, fără nici una din drapările intenționale ale restului presei. Ceea ce caracterizează pe organizatorii repezi este neștiința de carte, neștiința în cestiunile pe cari le dezleagă c-o copilărească ușurință. Căci finanțele sunt o știință, ele stau în legătură cu știința economiei politice, cu știința administrației.
Într-o țară unde sunt deputați și jurnaliști care au studiat atâta pe cât se poate învăța în academiile din cinstitul oraș al Mizilului, alături cu alții, cari fără o preparare serioasă au vizitat academiile străine și s-au întors ca să realizeze idei nouă de-o valoare „foarte relativă“ fără să-și cunoască țara și poporul, nu se poate aștepta decât o cumplită superficialitate în toate cestiunile, o ușurință de care sufăr toate partidele din România, cari nu văd în stat decât mecanismul succesiunii la putere.
Las' că lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate în sens mai nalt al cuvântului, căci imoral este în înțeles mai nobil al vorbei fiecare ce se 'nsărcinează c-o afacere pe care n-o pricepe îndestul de bine.
După cum anunță Agence Havas, Poarta va refuza formal propunerile puterilor. Midhat Pașa, vizitând la 15 dechemvrie pe delegații conferenței, au vorbit despre garanții și despre cooperarea unei jandarmerii străine, n-a pomenit însă că Poarta are de gând să refuze. Marchizul Salisbury, vizitând pe sultan, i-au declarat că toate puterile stăruiesc unite asupra cererilor lor și că, în cazul unui refuz, toți ambasadorii vor pleca din Constantinopole. În conferința viitoare Poarta va anunța hotărârile ei. Armistițiul s-au prelungit cu 14 zile. Întâmplându-se război guvernul turcesc au hotărât a înarma pe bulgari, greci și armeni.
„INDEPENDENȚA BELGICĂ“ spune că, în cestiunea ocupării Bulgariei, Belgia n-au primit pân-acuma decât comunicații confidențiale și de-aceea le-au dat și reprezentanților ei din străinătate numai instrucții confidențiale. Ministrul au adus la cunoștința reprezentanților că Belgia, fără a refuza cererile eventuale ale puterilor, se simte totuși datoare de a face să atârne cooperarea sa de garanții morale și financiare.
„INDEPENDENȚA BELGICĂ“ se 'ndoiește că propunerile lui Malou vor fi primite de cătră puteri.
Cu ocazia dezbaterei asupra proiectului de budget d-nul prezident al Consiliului de Miniștri au ținut un cuvânt ce cuprinde un șir de prețioase adevăruri, de mult cunoscute de noi, dar pentru a căror răspândire a trebuit, se vede, mai mult de zece ani. Răposatul Marțian în Analele statistice, Titu Maiorescu în critica direcției culturei române, d. Ioan Ghica în Convorbirile economice, Teodor Rosetti în articolul „asupra progresului la noi“, M. Eminescu în discursul public „asupra influenței austriace“ au arătat cu toții că primirea formelor de cultură ale străinătăței fără bazele economice și cuprinsul ecuivalent se soldează cu mizeria claselor muncitoare. Ne pare bine că aceste cuvinte au ieșit din gura unui bărbat atât de popular în toată românimea, că tocmai d. Brăteanu a întrebuințat pentru artificiala stare socială a românilor expresia tropică de comedie tradusă din franțuzește.
Deie Domnul ca sistemul privirei pozitive și mai cu samă acela al descărcărei generale să nu vie prea târziu.
Reproducem din discursul d-lui Brăteanu toate pasagele cari caracterizează vina cea mare a generației trecute care, orbită de civilizația străină, a crezut că, introducând formele esterioare ale ei, i-a introdus totodată și cuprinsul. Acest cuprins nu se realizează decât prin muncă. Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizație asemănătoare cu cele mai înaintate nu sunt în stare de a înlocui munca și o stare de lucruri care nu se întemeiază pe ea e o fantasmagorie care va dura mai mult sau mai puțin, dar se va preface în fum la suflarea recei realități.
Acuma începe a se preface în fum. Fi-vom destul de tari de a suferi această operație, această amputare a clasei scribilor din viața publică, Fi-vom destul de drepți pentru a depărta reputațiile uzurpate și nu meritul adevărat? Vom fi în stare a deosebi puterea adevărată de semidoctismul de rând în toate aceste reduceri ce se vor propune? Aceasta e întrebare demnă de Hamlet și a cărei dezlegare ne-o va da numai viitorul.
Despre trei reprezentații avem să dăm samă și anume despre cele a pieselor „Cerșitoarea“, „Paza bună trece primejdia rea“ și „Ucigașul“.
Piesele nouă se urmează așa de repede una după alta încât ne mirăm cu drept cuvânt de memoria actorilor, cari trebuie să 'nvețe pe de rost două-trei piese pe săptămână, precum și de ansamblul care merge strună, cu toată repejunea punerei în scenă a repertorului.
Direcția, țiind samă de gustul publicului de duminecă, dă în aceste zile piese de spectacol în câte cinci acte, adică romane dramatizate. Deși în principiu protivnici acestor piese, cari reprezintă dramatizarea tuturor cazurilor prevăzute și pedepsite de articolele respective ale codului penal, totuși trebuie să-i dăm drept direcției că urmează gusturile publicului și s-o spunem verde că teatrul, chiar așa cum este, e prea bun pentru publicul nostru. Căci într-adevăr un public care strâmbă din nas îndată ce vede repetându-se de două sau trei ori o piesă bună și așteaptă cu nerăbdare tot lucruri nouă crezând pe actori cai de poștă, un public ce aplaudează piesele rele și primește cu multă răceală pe cele bune, care prin eventuala sa nepăsare silește pe direcție să deie trei piese nouă pe săptămână, un asemenea public pierde dreptul de-a avea un teatru bun și ne mirăm cum de actorii, demoralizați, pun asemenea muncă de salahor unde orice idee de arte dramatică e subordonată trecătoarei petreceri, își mai dau atâta silință, deși știu încalțe rolurile.
Noi nu ne speriem de-a supăra pe cetitor cu aceste cuvinte. Nu lingușim pe nimenea, pentru că nu suntem în stare de-a spune neadevărul, iar adevărul este singura rațiune de-a fi a unei dări de samă de orice natură. Cu pericolul dar de-a nu fi aprobați de cetitor, întrebăm ce piesă este aceasta: „Cerșitoarea“? Ce roman de mansardă a slujit drept plan acestei drame, în unele părți de-a dreptul respingătoare? Nici un caracter natural de la început pân-la sfârșit.
Fierarul, natură nobilă, care lucrează totdeauna după codul duelgiilor; femeia lui, care fuge cu un conte, natură nobilă, care espiază până la sfârșit greșala ei și se-ntoarce oarbă, urâtă, însă pocăită în brațele bărbatului; contele, cicisbeo al femeiei fierarului, natură nobilă, care nu refuză a-i da acestuia satisfacere tot după codul duelgiilor; mama fierarului, natură nobilă, contesa pe care a dădăcit-o, estremamente nobilă, servitoarea, o bunătate de femeie, ucenicii fierarului item, fetița cea de 6 ani, virtutea încarnată, păstorul luteran, un adevărat apostol, și toate aceste într-o dramă în care se petrec lucruri grozave. Această piesă curioasă este un infern plin de îngeri și de oameni de treabă.
Ce sunt aceste caractere boite cu albeața morală, unse cu badanaua nobleței de suflet?
Apoi ce să mai zicem de providență, care joacă rolul de mașinist. Când mama are să-și vadă copila, un fulger providențial o orbește; când copila are să să roage pentru sufletul mamei, o mână providențială surpă bolta bisericei; când oarba se aruncă în râu, un păscar providențial o mântuie de moarte.
„Nici o situație care nu rezultă din conflictul caracterelor nu este admisibilă“ — regulă veche. Mașinistul providențial, deus ex machina, n-are ce căuta în drame. În fine, ce e toată povestea asta băbească, fără nici o verisimilitate, făcută pentru ca să spărie copiii și învârtită împrejurul unui adulteriu? Răutatea și perversitatea omenească au rămas să fie reprezentate — prin cine? Prin niște saltimbanci caraghioși. Egoismul omenesc, acest sâmbure al răului, acest nerv al caracterelor, care s-a 'ntrupat mai bine și mai perfect sub frumoasele obrazare de bronz ale cezarilor decât sub mutra de capră a unui satir, acest egoism este reprezentat printr-un măscărici. Toți ceilalți, afară doar de contele în unele momente slabe, sunt niște îngeri.
Piesa a fost jucată bine. Fierarul (d-nul Galino), sora lui de lapte (d-șoara Dănescu), mama (d-na Evolschi) n-au ieșit din cadrul acestei povești rele; au făcut ce au putut din rolurile lor imposibile. Nu tot astfel d-na Stavrescu. D-nia ei a vrut să deie relief acestui nonsens dramatic, să iasă din cadru afară prin jocul său de scenă, au jucat deci cu atâta barbară cruditate, mai ales ca oarbă, cu grimarea de om mort, cu ochii adânciți și vineți în cap, încât nu inima — stomahul ni s-a întors la această priveliște. Pentru D-zeu! Nu tot ce e natural e frumos. Aceasta trebuie să fie regula de aur a tuturor artiștilor, fie ei poeți, fie pictori, fie muzicanți, fie actori. Deși aceste drame de bulevard tratează în genere încălcările codului penal și boalele trupești, încât adevăratul lor loc este temnița și spitalul, iar nu teatrul, deși în teatrul de bulevard am văzut piese a căror eroi sunt gheboși, surzi, muți, orbi, hectici, nebuni, idioți, totuși nu credem că reprezentarea crudă și realistă a slăbiciunilor trupești este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmitățile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin liniștea care o inspiră: orbia și nebunia. Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi și în operele celui mai mare poet: în Regele Lear, în Hamlet, a lui Shakespeare.
Orbia răspândește liniște fericită pe față, o espresie de tristă și totuși senină resignațiune, un orb are asemănare c-un dormind sau c-un sfânt. Nu numai atâta. Cine nu vede lumea dinafară trăiește numai înlăuntrul sufletului său, de aceea aerul de înțelepciune al orbilor, de aceea și cei vechi și-l închipuiau orb pe Homer, de aceea legenda spune că Ossian a fost orb. Dar, pentru a fi frumos, orbul trebuie să fie liniștit. Un orb agitat de spaimă sau de patimi este un spectacol penibil.
Tot astfel nebunia reflexivă și numai aceasta este într-adevăr dramatică. Nebunii lui Shakespeare sunt adevărați înțelepți. Cuprinși de o idee fixă, ei esprimă în maxime paradoxale adevăruri vecinice, dar aceste idei paradoxale, pe care omul cuminte le esprimă c-un fel de agitație, nebunul le spune liniștit, ca un ce cu totul firesc.
Antiteza la cel întâi este: seninul ochilor minții și întunericul ochilor trupului; antiteza la cel de al doilea sunt maximele de înțelept în gură de nebun, dar aceste antiteze nu se luptă, ci se-mpreună în liniște, din care cauză aceste infirmități — singurele însă — nu jignesc simțul estetic. Un nebun sau un orb agitat sunt o priveliște penibilă, urâtă, și mai urâtă încă când actorul îi reprezintă cu toată cruditatea realității.
În toată piesa a fost un singur moment dramatic. Tocmai de ziua fetiței fierarului sosește vestea că muma ei a murit. Scena cu crepul negru între fierar și mumă-sa e singura care trezește în privitor simțăminte într-adevăr omenești; tot restul piesei e calculat pentru a băga în boală pe privitor.
Noi se 'nțelege că nu dăm vina direcției pentru alegerea acestei piese. Avizată a susține o trupă îndestul de numeroasă, ea este silită să recurgă la piese scrise în direcția gustului public; de aceea, dezaprobând cu desăvârșire acest gen de opere dramatice, întemeiete sau pe crime comune sau pe boale trupești, recunoaștem totuși că direcția și actorii își dau toată silința, în marginele pe cari le impun nevoile teatrului românesc.
Am arătat în rândul trecut scăderile romanelor dramatizate, vorbind în pilda cazului concret al „Cerșitoarei“. Teoreticește s-ar putea statornici antiteza între roman și dramă astfel: romanul e gen de scriere povestitoriu, el zugrăvește ceea ce se 'ntâmplă, eroii lui sufăr fără vină lovirile unei sorți adesea străine de caracterul lor. În opul dramatic nu există întâmplare. Drama arată ce se lucrează de cutare ori cutare caracter conform predispoziției sale naturale. De aceea ea implică în sine vina tragică. Nu o vină pedepsită de articolele codului penal, căci codul lovește numai în infracțiunile pactului primit pe tăcute de societatea omenească, infracțiuni a garanției reciproce dintre om și om, cea dentâi însă nu are de obiect acest conflict între om și societate, ci acela care se naște din ciocnirea caracterelor deosebite. Toate soiurile de scriere dramatică se 'mpart numai în două genuri, din care unul e mai nalt, celălalt mai de rând: drama de caractere și drama de intrigă. Genul întâilea arată caracterele în toată curățenia și consecuența lor, al doilea le admite ca fiind cunoscute, iar conflictele se nasc din planuri premeditate, ca să zic intelectuale, a două părți opuse. În cel de întâi gen conflictul trebuie să se nască cu necesitate, ca între două puteri elementare aduse în contact, precum urmează cu necesitate esploziunea dacă arunci o scânteie într-o magazie de praf. Aduse odată în contact, caracterele se dezvoltă repede și energic, privitoriul rămâne uimit, nu de ceea ce se 'ntâmplă, căci aceasta o poate ghici mai totdeauna, ci de espresia curată, străvăzie a caracterelor omenești, cari-n viața comună se ascund sub masca convențiilor sociale. Astfel în tragediile lui Sofocle știm de mai nainte ce are să se 'ntâmple, dar caracterele sunt cristalizate și ne uimesc prin teribila lor consecuență, până sunt înfrânte prin ele înșile, urieși ce cad sfărâmați sub propria lor greutate. Drama de intrigă consistă nu atâta în conflictul a două caractere, ci în acela a două planuri opuse. Aicea publicul privește cu mult mai mare interes desfășurarea, căci el poate ghici ce se petrece în inima unui om, nu însă ce se petrece în capul lui. În acest al doilea gen spaniolii și francezii au ajuns foarte departe; cel dentâi e reprezentat din veac în veac de câteva genii izolate, în vechime de tragicii greci, în vremea nouă de Molière și Shakespeare, și în cazuri izolate în câteva alte scrieri, concepute în acele momente fericite în cari, după spusa unui scriitor, fiecare om e un geniu.
Tot ce se abate de la aceste două norme generale e greșit.
Aceste premise, trecem la a doua reprezentație, despre care avem să dăm sama. În beneficiul d-șoarei Dănescu s-a reprezentat piesele: „Doi surzi“ și „Paza bună trece primejdia rea“. Piesa întâia e, se înțelege, din seria celor greșite, căci conflictul se naște dintr-o infirmitate fizică: surzenia. Dar este o farsă destul de plăcută, bine condusă și a fost și bine jucată. A doua: „Paza bună trece primejdia rea“ este o comedie de intrigă, în stagiunea aceasta a treia piesă bună. Celelalte au fost „Revizorul general“ și „Caterina“. Planul femeiei unui fierar de-a scăpa pe nevasta unui marchiz de urmăririle adoratorului ei succede până la un punct oarecare. Rolurile fierarului (d. Bălănescu), a femeiei lui (d-șoara Dănescu), a surorei marchizului (d-na Sarandi) au fost cu deosebire bine executate. Celelalte asemenea, numai pe d-na Conta am sfătui-o ca să vorbească mai natural. D-nia ei vorbește mai totdeauna c-un ton îngânat și sentimental. Cu toate că suntem plecați a ținea în samă împrejurarea că D-nia ei s-a suit de curând pe acele scânduri, cari după proverb „însemnează lumea“, totuși n-am crezut de prisos a descoperi scăderi cari, cu puțină silință, se pot evita. Ceea ce constatăm cu plăcere este că d-șoara Dănescu pe zi ce merge devine o actriță mai bună, promite a deveni o artistă în puterea cuvântului. Publicul are cuvânt să fie îndrăgit de tonul cu totul firesc, niciodată afectat cu care d-nia sa vorbește, fie scenele sentimentale, fie vesele. Acesta e titlul său de superioritate față cu celelalte colege (esceptând se 'nțelege pe d-na Sarandi, care nu cade niciodată în greșala vorbirei afectate). Un danț executat între acte a plăcut asemenea și a fost jucat cu vervă. Numai numele „romano“ nu ni convine. Voiește poate izvoditorul acestui danț să ne 'nobileze numele nostru, care sună destul de bine: român și românesc?
Comedia „Paza bună“, fiind escelentă în feliul ei, credem că direcția ni va face plăcerea de-a o mai reprezenta de câteva ori. Prin piesele bune se formează un capital stabil — pentru direcție, „repertoriul“, și pentru actori, „rolurile“; prin piesele bune se capitalizează munca, altfel foarte trecătoare, a actorului. Dacă teatrul românesc n-au ajuns până acuma la o dezvoltare mai mare, cuvântul a fost că, din cauza esclusivismului câtorva reputații, din cari cele mai multe uzurpate cu nedrept, n-au fost cu putință crearea unui repertoriu de piese care să intereseze prin caracterele lor, nu numai prin romanticitatea întâmplărilor.
Dumineca trecută s-a reprezentat din nou o dramă de spectacol, „Ucigașul“, tot de soiul Cerșitoarei, dar scrisă cu mult mai mult talent, c-un plus în cazuri criminale, dar c-un binefăcător minus în cazuri providențiale, încât mașinistul a fost scutit de-a juca după culise rolul „bunului Dumnezeu“. Ba chiar un caracter am observat în această dramă, pe Mardoș. Mardoș e un sanguinic escelent, o adevărată fiară din pustii, cu toată sălbateca sete de luptă și de sânge. El e înfrânt prin sine însuși, prin vehemența și adâncimea simțirilor lui. Natură puternică, el urăște cu putere, dar și iubește cu putere, nimic pe jumătate. A doua încercare de caracter este servitoriul fatalist, un „lasă-mă să te las“ credincios ca un animal domestic. Scene cari jignesc simțul estetic sunt și aici destule. Astfel scena din urmă a actului întâi, deși se ține de intrigă, e de-a dreptul nesuferită — și nu putea fi altfel, căci s-arată paragrafele procedurei penale în fața unei moarte. Jocul peste tot a fost bun. D. Galino (eroul serei) a jucat pe Mardoș, d-șoara Dănescu a vorbit și jucat natural chiar în scenele cele mai viforoase, d. Bălănescu au interpretat cu o plăcută naivitate pe servitorul fatalist, celelalte roluri au fost jucate asemenea cât se poate de bine. Piesa mai poate merge de câteva ori. Limba traducătorului e din norocire ferită de galicismi.
Atragem atenția cetitorilor asupra anunțului librăriei Socec et comp. Frumoasele ediții ale acestei librării, autorii aleși a căror scrieri au apărut pân-acuma (C. Negruzzi, V. Alexandri) ne dau dreptul a crede că întreprinderea, desigur costisitoare, a librăriei, va fi aprețuită și încurajată de public, mai ales că procurarea operelor lui Alexandri sau a lui C. Negruzzi ar trebui s-o facă fiecare în interesul său propriu. Astăzi când ziare, profesori, ba până și o academie și-au pus în cap să stâlcească graiul românesc, singurul liman și adăpost împrotiva limbei păsărești practicate de gazetari ș.a. sunt fără îndoială scrierile celui mai bun prozaist român (C. Negruzzi) și a celui mai mare poet al nostru, V. Alexandri. A treia parte a operelor complete ale acestui din urmă (Proza) vine în prezilele Anului Nou, încât fiecine care stă la îndoiala ce prezent potrivit ar putea să facă cutăruia ori cutăruia nimerește mai bine dacă cumpără scrierile editate de librăria Socec. Păstrându-ne pentru altă dată plăcerea de a da sama mai pre larg despre aceste cărți, adaogem numai că ele se află în depozit la d. Dimitrie Daniel, librar, Ulița Mare, Iași.
Sub titlul Jidovii în România, „Pester Lloyd“ de la 3 ianuarie scrie următoarele linii, cu data din București.
Aici pe fiecare zi sosesc sute și sute de familii jidovești de pe Milcov, familii pe cari prefectul Nerone Lupașcu le-a maltratat cu propria sa mână, silindu-se astfel a-și părăsi vetrele și lucrurile. În van le-au fost rugămintea să li se permită a-și lăsa lucrurile în locuințele părăsite până când vor putea să și le ridice și să și le transporte în alte părți; această voie li s-a refuzat în mod categoric. Mai mult decât atât. Locuințele lor au fost violate, ușile au fost sparte cu forța și lucrurile bieților nenorociți au fost azvârlite în stradă. Iar populația creștină, considerând aceste lucruri drept avere fără stăpân le deprădează și și le apropriază, fără nici un scrupul sau rezistență. Suferința nenorociților bătrâni, femei și copii aruncați pe stradă și jertfiți gerului și foamei este nedescriptibilă.
Nu-i minune. Redactorii de la Pesther Lloyd, evrei, de la Neue fr. Presse, item, de la Journal des Débats, item, ba ni se pare că și secretarul de stat de la ministeriul italian de esterne e… evreu.