Din periodice/Din Curierul de Iași, august-octombrie 1877

Jump to navigation Jump to search
Din Curierul de Iași, aprilie-iulie 1877 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Curierul de Iași, august-octombrie 1877
Din Timpul, noiembrie-decembrie 1877


„POMĂRITUL ÎNTOCMIT CU DEOSEBITĂ PRIVIRE LA GRĂDINA ȘCOLARĂ“
DE D. COMȘA Sibiiu, 1877, 1 vol. 8°, 200 pag.
[1 august 1877]

Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărți scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane și a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului își formaseră șabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latinești spre marea daună a limbei naționale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulțime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea și prin acest soi de cultivare a limbei au ieșit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpați, care altfel în privirea onestității politice merită mai mult respect decât gazetele noastre.

Înainte de toate scriitorii românești din Ardeal ignorau, unii cu, alții fără intenție, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche și staționară. Ea e pe deplin formată în toate părțile ei, ea nu mai dă muguri și ramuri nouă și a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dânsa și a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e și bogată pentru cel ce o cunoaște, nu în cuvinte, dar în locuțiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sunt apucăturile de care se slujește o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gândire de gândire. Un singur cuvânt alăturat cu altul are alt înțeles.

Să luăm bunăoară cuvântul samă (ratiocinium) și să vedem la câte locuțiuni au dat naștere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a ști sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-și face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-și da samă (sich Rechenschaft geben), a lua și a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ține samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ținea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ș.a.m.d.

Aceste exemple le-am putea înmulți fără capăt; destul numai că de fiece cuvânt vechi se ține un șir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosință, ba întrec adesa mulțimea cuvintelor și frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rânduială.

Apoi autorii din Ardeal au mai ținut samă de așa-numita puritate a limbei și pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc și acelea ale limbelor romanice și a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi își pierduseră de mult înțelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sânge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai așa și cu limba noastră. Ea și-a asimilat așa de bine materialul slavon cum și l-au asimilat limba ungurească și, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privința originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neștiință din partea sa decât un argument în privirea noastră. Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe când această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă și atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreț pentru celelalte și multă laudă pentru sine însuș. Grecii și romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creștinătatea „ghiaur“ și fiece popor îndeosebi are o mulțime de gingășii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sunt cu putință. A trăi și a vorbi însă după placul altora e nedemn atât de-un om îndeosebi, cât și de un popor.

Fiecine vorbește și scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Când limba, în urma dezvălirii ei firești, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin știință sau prin frumusețe, atunci străinul ce va avea de nevoie de dânsa va învăța-o nepoftit de nimene.

A crede însă că un popor de peste zece milioane de suflete au fost compus numai din nătângi și că n-au avut nici destul auz, nici destulă minte pentru a-și plăsmui o limbă cumsecade, a primi apoi ciudatul axiom că numai d-nii filologi sunt oameni cuminți, carii ne pot pune la cale după teorii pe care le sug între patru păreți din degetul cel mic, o asemenea credință este o insultă pentru nația românească, care au vorbit și scris bine și într-un fel înainte chiar de a fi sămânță de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian. Ramură mutată în pământ departe de trupina părințească, limba românească s-au nutrit în mediul ei nou prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale, și rămâind limbă romanică, precum un englez rămâne englez chiar dacă s-ar nutri din copilărie numai cu grâu cumpărat din valea Dunării.

Am zis mai sus că limba românească e staționară. Eroarea că ea s-ar fi schimbat foarte o datorim cărților noastre bisericești, care se tălmăceau ad litteram din slavonește sau din grecește, precum tălmăcesc încă și astăzi copiii de evreu Biblia în școalele belferești cuvânt după cuvânt. Dovadă însă că limba noastră e aproape neschimbată de două sute de ani și mai bine ne-o dau puținele scrieri originale de pe acea vreme. Iată de pildă o filă dintr-un cronograf manuscris de la anul 1638, scris la episcopia Buzăului:


Iară la județ foarte era tare și drept (Traian) că nici mitelor nu se potrivea, nici voie nimănui nu veghea, ci foarte făcea giudeț cu dreptul măcar au boiar au sărac, de-ar fi fost singur frate-său. Iar într-o zi, șezând împăratul la masă cu toți boierii sei, au smult o sabie din teacă și chemă pre armașul său și-i zise: „Iată că-ți dau această sabie pre mână naintea lui Dumnezeu, să începi întâi de la mine de vei vedea că fac vreo strâmbătate: să nu-mi veghi voie, căci sânt împărat, ci să-mi tai capul întâi mie. Iar dintru toată curtea mea și dintr-alți oameni care vei vedea că face strâmbătate altuia nu-l mai aduce înaintea mea, ci să-i faci samă de sabia mea.“ — Boiarii toți numa ice și-au căutat între ochi, și nime nu se mai plângea de nimic, de silă sau de strâmbătate în zilele lui Traian împărat.


Singura locuțiune învechită este „a-i veghea voie cuiva“, înlocuită astăzi prin „a-i intra cuiva în voie“; încolo aceste șiruri sunt astăzi înțelese la Oradea Mare sau în Sighetul Maramureșului, deși sunt scrise înainte de 250 de ani la …Buzău.

Întreg cronograful acesta, scris mărunțel pe mai bine de 800 de fețe și bogat în locuțiuni proprie numai limbei românești ar fi astăzi priceput ca și pe timpul în care s-au scris.

Am avut nevoie să facem această precuvântare cam lungă pentru a însemna o schimbare în bine care se petrece astăzi în Ardeal. De un an și mai bine au început să iasă la lumină pe lângă foaia politică „Telegraful român“ o foaie literară. Această din urmă, numită „Foișoara Telegrafului român“, se îndeletnicește mai cu samă cu răspândirea științelor practice trebuitoare plugarului și grădinarului; ea e menită a pune în mâna învățătorului sătesc și-a preotului o lectură scrisă românește de-a dreptul, lesne de înțeles și folositoare. Totodată găsim în foaie dări de samă asupra cărților străine care ating întrucâtva și pe români, dizbateri asupra limbei ș.a., destul numai că partea de căpetenie o formează studii de-o netăgăduită utilitate. Ortografia e fonetică, cu concesiile etimologice pe care le-am făcut și noi. Câțiva tineri, sătui se vede de păsereasca filologilor și a gazetarilor de dincoace și de dincolo de munți, au prins a se pune pe muncă temeinică și, înzestrați cu știință bună, o tipăresc pe aceasta în banii mărunți ai cunoștinții utilitare, și mare ne-ar fi părerea de bine dac-am auzi că banul umblă în casa preotului ș-a învățătorului tot așa de bine ca și-ntr-a țăranului. O serie de aceste studii (Pomăritul, întocmit cu deosebită privire la grădina școlară de D. Comșa, Sibiiu, 1877) au ieșit într-un tom de 200 fețe octav. Ilustrațiile sunt bune, tiparul lămurit și citeț, lucrarea sistematică și totuși lesne de-nțeles, încât cu cuvânt îi dorim cărții răspândire cât de mare, de vreme ce-i unica lucrare de felul acesta care e în curentul științei. Pentru a nu lăsa un gol, pomenim numai că autorul au avut ni se pare un singur premergător în Învățătura pentru prăsirea pomilor, scrisă de Francisc Haintl, Buda, 1812.


ROMÄNISCHE SKIZZEN
[1 august 1877]

Romänische Skizzen se intitulează un mic volum de narațiuni, copii de pe natură, povești populare și novele, traduse din limba română de d-na Mite Kremnitz. Precedată este cartea de-o introducere asupra culturii române din veacul al XV-lea până astăzi și de critica d-nului Maiorescu contra direcției actuale a culturii noastre. Încolo cuprinde următoarele lucrări: La crucea din sat, narațiune de I. Slavici, Popa Gavril, copie de pe natură de I. Negruzzi, Cucoana Nastasiica de acelaș, Popa Tanda de Slavici, Mihnea cel Rău de Alexandru I. Odobescu, Doi feți-logofeți, poveste populară, Șanta, novelă de Nicu Gane. Asupra alegerii se-nțelege că nu ne vom pronunța noi, căci afară de Mihnea cel Rău toate celelalte lucrări au apărut în coloanele acestei reviste. Traducerea însă este foarte bună, căci reproduce pe cât este cu putință orice locuțiune românească prin una ecuivalentă germană. Caracteristic este că în România n-au luat pân-acum nimeni act de aparițiunea acestui volum, afară de ziarul german din București „Epoche“, care au și reprodus în foiletonul său novela „Popa Tanda“.


[1 august 1877]

O recenziune a logicei d-lui Titu Maiorescu au apărut în „Columna lui Traian“, n-rii 6 — 7, și e scrisă de d. dr. Zotu. Nu ne miră de loc că această recenziune dezaprobă manualul, deși el, în treacăt vorbind, este cea mai bună scriere în această materie care-au apărut vrodată în limba românească. Ceea ce voim să arătăm aicea este că recenzentul binevoiește a face două insinuațiuni care nu ating pe atâta știința, pe cât caracterul autorului logicii; înainte de toate recenzentul voiește a arăta cumcă autorul ar fi plagiat pe John Stuart Mill, ceea ce este neadevărat, căci John Stuart Mill este citat la capătul cărții între autorii întrebuințați la lucrarea manualului de logică. A doua insinuație este că în apendice s-ar cita numai titlurile a câtorva cărți generalmente cunoscute, „simple titluri“. Aceasta este asemenea neadevărat. La fiecare carte d. Maiorescu face un scurt rezumat critic asupra ei, iar la altele citează pagina, cartea, capitolul care ar putea servi la dezvoltarea mai pe larg a paragrafelor din manualul său. Aceste apucături neleale din partea recenzentului ne dispensează cu totul de a dizbate cu d-sa cestiunea dacă reprezentațiune comună și noțiune sunt sau nu un acelaș lucru.


TURCIA
[3 august 1877]

O telegramă din sorginte turcească a ziarului Neues W. Tagblatt spune că extrema aripei drepte a lui Osman Pașa a repurtat la 7 august un deplin succes, la calea jumătate dintre Plevna și Lovcea, asupra unei coloane ruse care aparținea corpului de armată al generalului Șahovskoi. Ceea ce ridică valoarea acestui succes ar fi împrejurarea că prin aceasta s-a înlăturat o manevră a rușilor care putea fi periculoasă pentru turci. În dimineața acelei zile s-a comunicat lui Osman Pașa că pe calea Lovcea-Plevna se observă niște mișcări suspicioase ale unor mase, contra flancului aripei drepte turce. Osman Pașa nu părea surprins de aceasta, căci prin recunoașteri din zilele precedente avea cunoștință că niște detașamente ruse, nu prea tari, sunt în mișcare spre șosea și astfel el înainte de comunicare luase dispozițiuni și dăduse ordinile necesare. Aceste ordine erau ca aripa dreaptă, apărată îndeajuns prin șanțurile ei solide, să se țină în defensivă. Ordinul s-a executat. Rușii din Paradin, înaintând, păreau la început a nu fi mai mult de o brigadă. Acțiunea ar putea fi considerată ca o simplă recunoaștere dacă n-aveau la spate rezerve tari, cari s-au apropiat cu intențiune de a ocupa înălțimile de la sud, cari dominau pozițiunile turce de la Plevna și despre cari credeau că nu sunt ținute decât de detașamente slabe din armata lui Osman Pașa. Însă acele înălțimi erau asigurate contra a orice încercare; Adil și Rifaat Pașa s-au întărit acolo prin șanțuri. Incertitudinea a dispărut când turcii, urmând tactica lor de la Plevna, prin care au dizlocat armata rusă, au luat deodată ofensiva. Osman Pașa venise în persoană și, cu o înaintare repede din valea Cirnetei, a început să vâneze pe rușii în dezordine. Pierderea rușilor se calculează la 1000 oameni. Pierderea turcilor e mai mică, fiind ei în defensivă. De la prinși s-a aflat că marele duce Nicolaie conduce în persoană operațiunile contra lui Osman Pașa.


AUSTRO-UNGARIA
[5 august 1877]

Din Transilvania aflăm că, espirând cu finea lui septemvrie a.c. periodul de trei ani al congresului român bisericesc, care fusese prorogat la anul 1874, părintele arhiepiscop și mitropolit Miron Romanul, conform stat. org., a dispus a se face alegerile de deputați în toate eparhiile, pe noul period de trei ani al congresului ce se începe cu 1 octomvrie a.c., iar, în cât privește însăși convocarea acelui congres, mitropolitul și-a rezervat a o face prin altă dispozițiune specială.

De când cu războiul oriental se petrec multe lucruri turcești și în Transilvania. Astfel de esemplu în Dobra, ținutul Hunedoarei, există o școală primară centrală a ocolului Dobra la a cării susținere contribuiesc comunele românești ortodoxe.

Acuma comisiunea administrativă, un soi de comitet permanent al consiliului județan, ia hotărârea de a desființa acea școală de model. Parohul Dobrei, d. Romul de Crainic, povestește în „Telegraful român“ astfel lucrurile:

Comisiunea administrativă, din îndemnul iubirei cătră popor, ca să-l ușureze de prea multe sarcini, vine a decreta desființarea școalei din motiv că comunele care concurg la susținerea ei să întrebuințeze acele capitale spre susținerea școalelor lor, întemeindu-se pe lege, carea nu îndatorează pe o comună a participa la susținerea altei școli până când are a susținea pe a sa proprie.

În adevăr, părintească îngrijire! Dar d-lor au uitat că făcură socoteală, fără birtaș, fiindcă înființarea școalei s-a făcut cu consesiunea și aprobarea guvernului și prin urmare statutele ei sunt: nealterabile și, până când le va sta deschisă măcar o singură cale, românii se vor lupta pentru esistența ei, încât numai cu putere se va putea realiza intențiunea răutăcioasă a comisiunei administrative.

Otărârea comisiunei administrative a fost luată după un raport al unui vestit inspector școlar anume Réthi Lajos. Comisiunea au trecut cu fuga peste acel raport, decretând desființarea școalei.

Sunt numai două posibilități:

Sau că marele inspector școlar nu cunoaște îndestul condițiunile de esistență a școalei și astfel a făcut un raport necorect, ceea ce nicidecum nu i-ar fi spre laudă, iar comisiunea a adoptat cu ușurință vederile inspectorului, sau că inspectorul le cunoaște toate bine, dară cu putere discreționară voiește a șterge din calea planurilor sale această școală, ceea ce nu s-ar putea califica altcum decât de asasinare.

La multe împinge însă necuratul pe îngâmfații cari urmăresc cu cinism problema de estirpațiune a tot ce e românesc.

E în adevăr ridicul cum de se leagă comisiunea tocmai de școalele din protopresbiteratul Dobrei, declarându-le de necorespunzătoare, pe când în comitetul Hunedoarei, tocmai arondismentul Dobrei este în cele școlare cel dintâi, ba poate în întreaga arhidieceză puține ținuturi se vor putea lăuda cu școli bine organizate ca acest arondisment. Toate celelalte din apropiere sunt cu mult îndărăt. Ungurilor le place însă a vedea pe român în neștiință și necultură, căci unde e de lipsă să facă ceva nu fac nimic, ba se bucură de starea cea în adevăr regretabilă, și de altă parte desființează o școală despre care cu mândrie se poate zice că astăzi poate concură în ale învățământului cu oricare școală normală maghiară.

Noi din parte-ne pomenim numai că maghiarii, cari după cum se știe sunt strașnici etnologi, pretind nu știm de unde și până unde că populația acestui ținut ar fi maghiară de origine.


[5 august 1877]

Telegramele au spus cumcă în vremea întrevorbirii de la Ischl amândoi împărații, cel al Austriei și cel al Germaniei, n-ar fi avut deloc înțelegeri politice. Foi vieneze esplică astfel această frază. Împăratul Germaniei avea de gând a cere de la Austria ca să nu se opuie în caz dacă rușii ar avea nevoie să treacă prin Serbia sau să ceară cooperațiunea sârbilor. Această cerere însă împăratul Germaniei n-au făcut-o sau mai bine au amânat-o, căci atașatul militar al Germaniei la armata imperială rusească au înștiințat pe suveranul său că ofenziva rusească nu va reîncepe decât poate peste patru săptămâni, astfel încât cererea Germaniei nu mai era urgentă. Altfel se zice că Austria astăzi nu s-ar mai opune nici la cooperarea Serbiei.


TURCIA
[5 august 1877]

„Daily Telegraph“ crede a putea susține în mod autentic întâi că generalul Gurko au părăsit cu totul Balcanii, al doilea că Osman Pașa au mutat tabăra de la Plevna, pentru a ocupa o altă tabără întărită în Balcani. Din București se vestește că avangarda lui Suleiman Pașa au trecut Balcanii și merge spre Gabrovo, apoi că prințul egiptean Hassan au ocupat Bazardjicul, părăsit de ruși, și în fine că la o luptă lângă Rasgrad (unde-i Ahmed-Eiub) turcii ar fi luat, după cum ei susțin, cinci tunuri.


MALTRATARE
[10 august 1877]

Aflăm cu părere de rău că d-na directriță a institutului Gregorian (de maternitate) din cauze necunoscute ar fi fost maltratată de una din elevele acelui institut, tocmai în momentul în care d-na directriță asista pe o pacientă. Ne-am obicinuit a vedea că asemenea neorânduieli în școli nu provin totdeauna dintr-un spirit latent de nesupunere (cetitorii își vor aduce aminte de turburările din școala tecnică), ci sunt câteodată produse în mod artificial de înrâuriri străine cercului elevilor, pentru a da un caracter îndoielnic poziției învățătorului contra căruia sunt îndreptate. Deocamdată însă nu ne permitem a bănui nimic, mai ales că atât parchetul cât și onor. epitropie a spitalelor Sf. Spiridon au primit știință despre acest incident regretabil și aceste autorități sperăm că vor fi în stare, una a descoperi cauzele neorânduielii, cealaltă a opri repetarea ei.


«GLOBUL»
[10 august 1877]

La 6 august curent au apărut în București cel dendâi număr al foii ilustrate Globul, care făgăduiește a fi o foaie de literatură populară, ilustrată. O literatură ilustrată ne este pân-acuma o idee necunoscută și ne amintește mai mult rolurile de papyros egiptean scrise ideografic, unde într-adevăr fiece noțiune e totodată și ilustrată. Dar să lăsăm această greșală de construcție și să ne ținem de foaia de „literatură populară“.

O asemenea foaie esista la români sub titlul de „șezătoarea“, redactată de d. Iosif Vulcan, din Pesta. Nu zicem că foaia din Pesta e bine redactată, dar d. Vulcan pare a fi avut o idee sigură de ceea ce va să zică literatura populară, căci cearcă a da ca în oglindă cugetarea și maniera de a vedea a poporului chiar. Literatura populară nici se poate numi altceva decât sau cugetarea și productele fantaziei poporului însuși, cari devin literatură în momentul în care se reproduc prin scriere, sau produceri a clasei mai culte, cari se potrivesc însă așa de bine cu gândirea poporului încât dacă acesta nu le-au făcut, le-au putut însă face.

Literatura populară are la români foarte puțini reprezentanți, pe care-i și cităm după cât ni-i aducem aminte: Anton Pann (Valahia), Vasile Aron și Ioan Barac (Transilvania), Const. Negruzzi și Alexandri (în unele scrieri) pentru Moldova și, între cei mai noi, fără contestare Slavici, povestirea umoristică (Ungaria), și Creangă, povestea fantastică (Moldova). Dacă mai adăogăm unele scrieri mai vechi de agronomie ale d-lui Ioan Ionescu, cari sunt scrise cu totul în limba și-n maniera de-a gândi a poporului, am cam mântuit cu literatura populară română. Țăranul, breslașul și învățătoriul mic (preotul, învățătoriul sătesc și cel de oraș) sânt poporul în înțelesul strâns al cuvântului, și chiar numai în înțelesul lor poate fi vorba de literatură populară. Țăranii și breslașii au feliul lor propriu, adesea prea original și frumos, de-a vedea lumea, iar învățător și preot coboară cultura în jos și traduc limba cosmopolită, nesemnificativă și abstractă a științei, care e de domeniul lumii întregi, în formele vii, mlădioase și încântătoare prin originalitate a poporului.

Va să zică o scriere este populară sau prin materie și prin modul espunerii (literatura poetică în sens larg), sau cel puțin prin modul espunerii (novela, știința aplicată).

Să vedem cuprinsul primului număr de literatură populară:

1. Din pământ în lună (roman) de Jules Verne.

2. Rezbelul actual și Chestiunea Orientului.

3. Varietăți.

a) Despre trei tineri savanți 1, articol în care se vorbește despre susținere de teze la Sorbonne, despre Gellert și Chamisso, tot lucruri ce ating direct poporul românesc.

b) Despre pianul Kaps.


1. Să distingem. N-avem nimic contra celor trei tineri cari vor fi învățat prea bună carte la universitățile străine. Numai darea de samă a „Globului“ nu are a face nimic cu literatura populară.


4. Cronica săptămânii. Politică și rezbel.

5. Câteva considerațiuni asupra științelor naturale cu citate din Humboldt și Bessel și c-un motto din Schopenhauer, motto care ar da ocazie acestui renumit scriitor — dacă ar trăi — să să supere, pentru nu știm a câta oară, că-și vede numele scris cu pp, căci prin pp se dă numelui său un aer de nespusă eleganță.

Apoi urmează altele ejusdem farinae.

Globul nu cuprinde literatură populară nici prin materie, nici prin formă.

Dacă editorul „Globului“ au avut în vedere foaia „Gartenlaube“, al căreia format îl imitează, atunci ar fi trebuit să știe că acea „foaie ilustrată pentru familii“ — care nu este o foaie de literatură populară într-adevăr — cuprinde totuși aproape numai literatură națională. Gartenlaube mai că n-au avut în coloanele sale vrun articol tradus. O foaie de literatură populară care cuprinde aproape numai articoli traduși e un fenomen pe care numai iubita noastră țară era menită de-a-l produce.

De almintrelea noroc și voie bună! Noi nu stricăm gustul nimănuia, din contra. Cu cât se vor înmulți productele de acest soi, cu-atâta nădăjduim că se va simți trebuința unei reacțiuni și a unor foi într-adevăr populare.

Altfel „Globul“ va apărea în fiecare sâmbătă sară în câte două coale de tipar.

Prețul abonamentului este de 5 lei noi pe trimestru în monedă sunătoare.

Abonamentele se pot face însă după cerere și pe câte șase luni sau un an, cu prețul de 10 sau 20 lei noi.

Se primesc și anunciuri cu prețul de 20 bani centimetrul pătrat.

Abonamentele se primesc la toate oficiele poștale din țară, iar în București la librăria Mihălescu et Luis, strada Lipscani, și la redacțiune, strada Neguțători, no. 21.

Administrator e B.V. Vermont.


[12 august 1877]

Aceste sunt cuvintele „Rom. Lib.“. Acele griji s-ar fi născut în urma unor articole de fond ale „Românului“ prin care se arată că n-ar exista nici un fel de înțelegere definitivă între guvernul imperial rusesc și cel român în privirea cooperării armatei noastre.


GERMANIA
[12 august 1877]

Guvernul german a făcut imputări către Poartă în privința barbarielor comise de trupele turcești; aceste imputări sunt bazate pe convenția de la Geneva. După interpretația germană, această convențiune îndatorează nu numai pe beligeranți a observa unul în privința celuilalt dispozițiunile ce ea conține, dar încă dă puterilor neutre cosemnatare dreptul de a stărui asupra observării esacte a acestor dispozițiuni.

Nota Germaniei nu va fi comunicată și celorlalte puteri.


TURCIA
[12 august 1877]

Mehemet-Ali telegrafiază că la 8/20 august a avut loc o luptă cu rușii la Ogdis-kilar în apropiere de Eski Giuma. — Nici o telegramă oficială nu confirmă împreunarea lui Mehemet-Ali cu Suleiman Pașa; altfel Poarta a mai ordonat a se concentra imediat, ca rezervă, 50.000 muștehafizi din a doua clasă la Adrianopole, Sofia și în alte diferite puncte în Bulgaria, iar sultanul au mai ordonat formarea unei a doua rezerve compusă de aproape 60.000 muștehafizi din Anatolia, care va fi adunată la Constantinopole.

Pozițiunea ministrului afacerilor străine Server Pașa este zdruncinată. Știri private asigură că cerchejii ar fi ocupat satul Șipka, dar nici o noutate oficială n-a venit să confirme acest zgomot.


FRANCIA
[12 august 1877]

„Presa“ estrage din ziare franceze știrea că aniversarea zilei împăratului Napoleon a fost serbată anul acesta la Paris c-un entuziasm mult mai mare decât anii trecuți. Te-deumul a fost asistat de o populațiune imensă, iar stradele erau îndesate de public, și viorelele împodobeau jachetele întocmai ca în zilele de glorie ale lui Napoleon.

După finele missei, mulțimea și-a unit glasul în strigătul: „Vive Napoleon IV“, la care câțiva au încercat a răspunde cu „Vive Rochefort“.


OBSERVAȚII CRITICE
[12 august 1877]

D. dr. Zotu publică în n-rii 6 și 7 (iunie-iulie) a „Columnei lui Traian“ o recenziune asupra logicei d-lui Titu Maiorescu. Din cauza invidiabilelor antipatii de care autorul logicei are onoarea a se bucura, recenziunea a fost reprodusă repede-repede de „Presa“ și „Telegraful“, încât atenția celor cari mai bine ar muri decât să judece singuri a fost deja pusă în cuvenita mișcare. Căci putem presupune că atât onor. confrații de la „Presa“, cât și cei, dacă se poate și mai onorabili, de la „Telegraful“, nu s-or fi dedat la veleitatea de-a ceti mai întâi logica de Maiorescu, înainte de-a retipări judecata d-lui dr. Zotu. Vivat sequens!

Recenziunea merită atenție din puntul de vedere al observațiilor ad personam. La argumentările ad rem vom veni mai târziu.

La noi — începe d. Zotu — mulți și-au permis a bănui că cunoștințele filozofice ale d-lui Maiorescu sunt mai contestabile decât elocuența sa. Ne lipsea un text prin care să se poată verifica știința cea pusă la îndoială a profesorului. Un asemenea text îl avem acum înaintea ochilor. Publicarea lui este cea mai mare greșală, dintre toate ce le-a comis d. Maiorescu. Suntem siguri că prin publicarea Logicei d. Maiorescu va pierde mulți din admiratorii săi, poate chiar în Iași.

Toate aceste bănuieli, aserțiunea că publicarea manualului e cea mai mare greșală a d-lui Maiorescu și siguranța că și-ar pierde admiratorii, toate aceste, puse la locul pe care-l ocupă (la începutul recenziunii), devin o strategemă1. Aceste aserțiuni ar fi trebuit să urmeze în mod concludent din recenziune, nu s-o premeargă. A arunca bănuiala neștiinței înainte de-a o fi argumentat mai întâi însamnă a gratifica anticipando pe contrariul cu epitete la întrebuințarea cărora abia argumentațiunea făcută gata ne dădea un drept.

Dacă noi, plătind cu aceeași monetă, am zice de pe acuma — la începutul observărilor critice — că ne permitem a bănui cumcă cunoștințele filozofice ale d-lui Zotu sunt pe atât de contestabile pe cât e și lealitatea sa în discuțiune, că ne trebuia un text prin care să putem verifica lealitatea și știința, puse la îndoială, a d-lui Zotu, că un asemenea text îl avem și că d-sa ar fi comis cea mai mare greșală de a-l publica, atunci ce-ar avea de zis d. recenzent? Bănuielele noastre vor urma abia din observările critice, nu le vor merge înainte.

Este deja un semn trist — urmează recenzentul — când însuși d. Maiorescu recunoaște că această carte, pe care o numește un rezumat al prelegerilor ținute în curs de aproape zece ani la universitate, este bună de întrebuințat la cea dendâi învățare a logicei.

Pentru noi acesta nu e deloc un semn trist, ci numai un semn că recenzentului nu-i place a ști ce e un rezumat. Și fiindcă ne e și indiferent ce și-a fi închipuind d-sa sub rezumat, căci nu avem de gând a-i rectifica marginile noțiunilor d-sale, vom aduce un exemplu calculat numai asupra naivității cetitorilor săi ca și argumentul d-sale. Kant are asemenea un rezumat al prelegerilor de logică, ținute în curs de douăzeci de ani la universitatea Königsberg, care este asemenea bun de întrebuințat numai la cea dendâi învățare a logicei.

Ș-un asemenea rezumat îl poate face orice învățat, din orice știință, îndată ce eliminează tratarea pre larg a controverselor, iar el va fi totdeauna bun pentru cea dendâi învățare a științei respective, căci orice carte elementară este un rezumat.

D-sa ar putea răspunde că există rezumate care nu sunt înțelese de începători, ci sunt pentru … învățați numai, dar d-sa știe că acest răspuns2 ar fi o sofismă — căci recenzentul va fi știind foarte bine ce fel de rezumat trebuie să deie un om când se hotărăște a scrie pentru școalele secundare (pentru cea dendâi învățare a logicei).

Apoi d. Zotu, după ce ia din textul cărții și din șirul de argumentări strâns legate ale d-lui Maiorescu patru citate din John Stuart Mill, încheie:

Arătând această perfectă consunanță ad litteram între d. Maiorescu și Mill, noi am fi dispuși a o esplica printr-o întâlnire în idei a două genie, dacă nu ne-ar fi cam greu a înțelege o asemenea întâlnire chiar în cuvinte, chiar în puncte și virgule.

Dar noi nu suntem de loc dispuși a o esplica aceasta printr-o simplă întâlnire de idei a două genii și 'nțelegem foarte bine întâlnirea în cuvinte. Aceasta, pentru că logica lui John Stuart Mill e citată în mod cinstit în apendice între manualele întrebuințate și pentru manualul nostru, încât bunătatea recenzentului de-a se arăta dispus să esplice consunanța din întâlnirea în idei a două genii este în cazul nostru cel puțin de prisos, Dar această ciudată bunăvoință a d-sale devine și mai caracteristică când vede cineva înțelesul pe care i-o dau jurnalele bucureștene și când știe că recenzentul au și calculat asupra acestui înțeles. În urma generozității de-a esplica în acest mod întâlnirea în idei, ele aruncă asupra autorului logicei prepusul plagiării.

Dar „aceea“ ce d. recenzent „voiește a imputa“ autorului logicei „este ceva mai grav“.

După ce (Maiorescu) în introducere și-a dat atâta silință de-a se pune în cea mai strânsă armonie cu Mill, îndată după terminarea Introducerii lasă pe Mill la o parte și urmează altor autori, de astădată germani, mai ales din școala lui Herbart. Această infidelitate cătră Mill n-au putut rămânea nepedepsită. Teoriile susținute de Mill și adoptate de d. Maiorescu în Introducere fiind contrare celelalte teorii împrumutate de d. Maiorescu de la alții, logica d-sale a dobândit un caracter foarte nelogic.

Aci d. recenzent iar seceră înainte de-a fi semănat. Făr' a fi dovedit nimic, căci așa-numita dovadă vine în urmă, recenzentul împarte anticipando pedepsirea infidelității cătră Mill și caracterul nelogic al logicei.

Apoi urmează următoarea argumentațiune:

Mill e sensualist în toată puterea cuvântului. Sensurile, după el, sunt singurul izvor al convingerilor noastre. Noi am văzut că d. Maiorescu au adoptat această teorie a lui Mill (că adică sensurile sunt singurul izvor al cunoștinții).

Acest „noi am văzut c-au adoptat această teorie a lui Mill“ este pur și simplu un binevoitor esces de fantazie a recenzentului, care crede poate c-ar fi dovedit-o aceasta undeva fără s-o fi dovedit nicăieri, căci această teorie a lui Mill a fost formulată cu mult înaintea acestui fericit muritor prin cuvintele: nihil est in intellectu quod non antea fuerit in sensu (nimic nu este în minte care să nu fi fost mai întâi în simțiri), iar teoria pe care o urmează logica Maiorescu este tot aceasta, decât numai cu mica restricțiune a lui Leibnitz: nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu, nisi intellectus ipse. (Nimic nu e în minte care să nu fi fost mai întâi în simțiri decât mintea însăși.) Această restricțiune trebuia s-o întrevadă orișicine care-și arogă dreptul de-a bănui știința autorului logicei.

Cu restricțiunea lui Leibnitz însă, această teorie a lui Mill, care du reste, nu este a lui Mill, ci foarte veche și anume a lui Epicur3, e admisă de foarte mulți filozofi, de Kant însuși, a cărui „Critică a rațiunii pure“ se ocupă tocmai cu „intellectus ipse“, cu chiar mintea.

Căci sensualismul, empiric fiind, nu e fals, ci numai unilateral, ca și materialismul, și întru cât aceste sisteme sunt adevărate, ele nu se esclud într-o minte încăpătoare, căci adevăr pe adevăr nu esclude.

Dar ce mai la deal la vale! Recenzentul nici n-avea să dovedească cumcă sensualismul ca „sistem filosofic“ (reprezentat în cazul nostru de Mill) e opus altor sisteme. Aceasta se poate, dar nu dovedește nimic. Ceea ce trebuia să ne dovedească d-sa este nu că autorul e 'n flagrantă contradicțiune cu Mill, ci dacă din „negrul pe alb al logicei se poate arăta vro contrazicere cu ea însăși. Aceasta însă recenzentul nu ne-o arată nicăiri și nici nu e în stare a o arăta, pentru că nici n-o poate găsi nicăiri.

Consecuența d-lui Maiorescu consistă tocmai într-aceea că nu admite sensualismul ca sistem și dacă admite argumentațiunea lui Mill pentru „nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu“, nu-l admite însă pentru „intellectus ipse“.

Și dacă nu-l admite e o dovadă că deși Mill cearcă cu mult spirit a demonstra că acele principie așa numite legi ale cugetării sunt niște adevăruri bazate tot pe esperiență autorul va fi avut rațiunile sale de a vedea nesuficiența argumentării lui Mill în privința izvorului al doilea al cunoștinței noastre.

Deci într-o cestiune atât de fundamentală d. Maiorescu poate fi mult și bine în contradicțiune cu Mill, fără de-a fi însă „în contradicțiune cu d. Maiorescu din introducere“, precum susține recenzentul.

Căci nu sta nicăiri în manual că cele trei principii de sine evidente (identitatis, contradictionis, esclusi tertii) sunt generalizații ale esperienței. Din contra, aceste principii sunt condiții sub care esperiența este cu abia cu putință și se presupune pe tăcute existența lor ca să putem judeca ceva. A crede că mintea și lucrurile ce ea le pricepe stau în raport de cauză și efect constituie paralogismul numit cum hoc, ergo propter hoc și e egal cu judecata aceluia ce văzând o moară mișcată de râu ar zice că moara-i cauza apei sau apa-i cauza morii, și aceasta pentru că acțiunile (apei și a morii) stau în nex cauzal.

Pentru ca publicul să înțeleagă celelalte imputări „grave“ făcute de recenzent vom reproduce întreg paragraful 8 din logică, subliniind cele trebuincioase:

8. Judecata se compune din noțiuni; explicarea ei presupune dar cunoștința acestora în proprietățile lor esențiale.

Orice noțiune este o reprezentare formată din alte reprezentări relative la același obiect și cuprinzând partea lor comună. Înțelegerea osebirii între noțiune și simpla reprezentare este importantă pentru înțelegerea operațiunilor logice. Conștiința noastră primește din experiență mai multe reprezentări asupra aceluiași fel de obiecte. Un copil d.e. are, la început, despre obiectul masă o idee sau reprezentațiune potrivită numai cu acea masă unică ce a văzut-o în odaia sa. Mai târziu vede și alte mese, cu patru picioare, cu trei picioare, cu un picior, de lemn, de piatră, de metal, rotunde, pătrate, poligoane etc. Din această sumă de reprezentări relative la acelaș fel de obiecte conștiința lui estrage într-un minut dat și printr-un proces ce-l explică psicologia reprezentarea lor comună, și lăsând la o parte osebirile de tot individuale ale multelor exemplare din același obiect, formează noțiunea acestuia.

Noțiunea (Begriff) cuprinde dar esința lucrurilor ce s-au prezentat conștiinței noastre, alegând din ideile lor numai părțile importante și respingând pe celelalte. În acest proces de abstracțiune noțiunile pierd oarecum materialismul reprezentărilor primitive și devin eterice, pierd sensibilitatea și devin obiecte pure ale gândirii. În lumea fizică d.e. nu există noțiunea plantă, ci numai o plantă individuală oarecare, cu suma ei de calități unice.

Importanța noțiunilor pentru sufletul omenesc este din cele mai mari. Mărginirea radicală și neajunsul caracteristic al inteligenței omenești provine din prea puținele reprezentări ce le poate cuprinde conștiința deodată. De-abia trei-patru reprezentări ocupă în același timp atențiunea noastră; tot ce trece peste acest număr dispare de regulă din sfera percepțiunii intelectuale și se întunecă. De aici provin lacunele, unilateralitatea, în genere defectele caracteristice ale inteligenței celor mai mulți oameni. Singurul mijloc de a remedia în parte acestui inconvenient este de a introduce în conștiință noțiunile generale în locul reprezentărilor sensibile și de a avea astfel în același cerc mărginit al conștiinței esința unui câmp foarte întins de reprezentațiuni experimentate. Astfel, pe când simplul grădinar își încarcă conștiința și memoria cu reprezentările individuale ale fiecărui exemplar de flori ce le cultivă, și prin aceasta nu are inteligența liberă pentru alte gândiri, naturalistul știențific primește numai noțiunile generale despre felurile plantelor, are în extract esența tuturor și inteligența lui rămâne liberă a concepe alte tărâmuri ale naturei și a forma astfel o știință universală. Fiind dar că noțiunile cuprind mai puțin decât reprezentările originarie, însă conțin toată esența lor, de aceea operațiunea cu ele este cea mai potrivită repejunii de progres în inteligența omenească, pe când cei ce operează numai cu reprezentațiuni poartă cu sine masa greoaie și superfluă a sensibilității și își întârzie și-și încurcă prospectul. Astfel întrebuințarea noțiunilor este de comparat operărei cu cuintesențe în locul specialelor de plante, cu chinina în loc de chină, și noțiunea se rapoartă la reprezentare ca formula algebraică la calculul cu cifre sau ca logaritmul la numărul său. Tocmai prin această libertate a generalizărei este omul în stare a-și concentra mintea și a câștiga acea circumspecțiune peste un câmp vast de experiențe ce-l deosebește de toate celelalte ființe ale naturei. El nu este uimit și cotrupit prin varietatea infinită a indivizilor din natură și nu este, ca animalul, fatal legat de impresiunea momentului; ci liber aruncă căutătura abstracțiunii în univers și reduce masa, multiplă și extensivă, la o citățime mărginită dar intensivă, scoate în idei sucul și măduva obiectelor și, astfel domnind peste ele, câștigă locul și timpul de a le compara între sine și cu trecutul și viitorul și formează din ceea ce năvălea în capul său ca un haos orb al întâmplării sfera luminată și regulată a inteligenței.

Noțiunile sunt dar productul cel mai important, productul specific al rațiunii omenești.

După ce lectorul va fi trecut peste acest paragraf întreg, din care d. recenzent rupe numai de ici-cole câte-o bucățică — întrebăm ce contraziceri au observat?

Într-adevăr, la începutul paragrafului stă într-un loc: reprezentări relative la acelaș obiect și într-alt loc reprezentări asupra aceluiași fel de obiecte.

Dar din exemplul cu copilul urmează evident că numai versiunea a doua e cea adevărată și că cea dendâi e în cazul cel mai rău un lapsus calami — o greșală de condei.

Acest lapsus, aflat pe o singură pagină și corijat cu cinci șiruri mai jos, îl esploatează apoi recenzentul în întreaga sa critică.

În sfârșit d. Zotu nu poate termina fără a vorbi și despre impresiunea de mirare ce i-au lăsat apendicele, în care d. Maiorescu promisese a da notițe bibliografice pentru studierea controverselor logice și nu dă decât titlurile unor cărți generalmente cunoscute, simple titluri.

Noi n-avem nici un fel de impresiune de mirare numai pentru că d. Zotu bine-voiește a da și aici rodul fantaziei sale, în locul adevărului. Iar adevărul este: la pagina 104 și 105 sunt citate manualele întrebuințate la compunerea logicei, fiecare însoțit de-o scurtă notiță critică sau de-un aviz pedagogic, iar după aceea urmează citate toate locurile (volum, carte, §, pagină) din opurile cari pot servi la o dezvoltare mai departe a paragrafilor din manual.

Cât despre „dar“ ca formă concludentă și despre ceea ce voiește recenzentul a zice în privirea deosebirii „reprezentării comune“ de „noțiune“ nu vom răspunde nimic. Cauza e simplă — ne sunt indiferente atât ideile d-sale asupra nuanțelor de înțeles al particulelor românești, pre cât și părerile filozofice. Rolul criticei noastre se mărginea la respingerea bănuielelor de plagiat, a contrazicerii flagrante și a bănuielii de superficialitate aruncată asupra autorului prin „mirarea“ de la capăt.

Dar să admitem — deși nu concedem — că în cartea d-lui Maiorescu ar fi nu o contrazicere — ci zece. De unde și până unde vine recenzentul să deducă din contraziceri neștiința autorului? De când contrazicerile sunt o dovadă de neștiință? Dacă noi am susținea de ex. că Condillac a fost materialist, că st. Ioan e întemeietorul logicei, că romanii vorbeau grecește, atunci aceasta ar fi o dovadă de neștiință. Dar o contrazicere? Dovedește cel mult ceva în privirea puterii de judecată a unui om, nu în privirea științei.

Ce ignorant ar trebui să numim pe Kant, care se contrazice câteodată, care dă câte două definiții despre un lucru din care nici una nu-i bună, ba se esclud… C-un cuvânt orice neconsecuență în gândire ar trebui stigmatizată drept neștiință.

Dacă învățătura l-ar garanta pe cineva contra erorilor de judecată, atuncea pe de o parte n-ar mai fi dispute între oameni învățați, iar pe de altă parte, dacă învățătura ar fi condiția judecății, oamenii neînvățați n-ar putea să judece deloc.

Dar în faptă stă altfel. Știință poate câștiga oricine voiește, judecată nu. Judecata e un dar prețios al naturii, care se găsește în porțiune mică la orice om, dar încăpătoare și clară numai la aristocrația spirituală, pe care natura au semănat-o cu multă zgârcenie pe fața pământului. Și această aristocrație e șicanată în republica literelor, ca și aristocrația numelui istoric în republica cetățenilor. În amândouă republicele mediocritatea (din invidie și din simțământul nimicniciei sale) va bănui capetele pe care nu va putea sau nu va voi să le înțeleagă.

Și un asemenea cap cu judecată vastă și limpede este într-adevăr autorul manualului de logică, din care cauză republica literelor române e pe cât se poate în contra lui.

Insinuări, buiguiri confuze despre cosmopolitism, bănuieli de neștiință, acuzări de plagiat, toate aceste se aruncă asupra unui spirit care în fiece șir e de transparența cristalului și nu lasă nimănuia îndoieli asupra celora ce voia să zică.

Și când nu mai ajung aceste, atunci se ia refugiu la… contrazicere 4, deși asta-i bănuiala cea mai fragilă din toate.

X sau Y, vrun recenzent oarecare, amestecă și confundă toate, aduce lucrurile cele mai eterogene și voiește a dovedi în scrierile noastre, nu greșeli — contraziceri. O apucătură naivă și rea de care se servesc adese acești domni. Contrazicere să nu admiți într-un autor decât până ce-ai găsit două teorii cu totul neîmpreunabile și după ce ți-ai dat toată silința posibilă de a le împreuna. Dar să se contrazică cineva pe fiecare pagină? Trebuie să fie un om care nu știe ce vorbește, căci asta va să zică contrazicere.

Vezi un cap ce nu-i capabil de-a pricepe o cugetare în unitatea ei, că frânge din scrierile noastre de ici și cole câte-o bucățică, le ține lângolaltă și deodată strigă: „Contrazicere!“ Aceasta e mult mai ușor decât de-a-l urma pe un autor în toate minele cugetării sale și a-i spune apoi ce ai contra lui. Dar unde puterea și curajul de-a urma îi părăsește pe acești domnișori strigă mai bine „contrazicere!“

Deodată numai i-auzi: Ici commencent les contradictions! 5 Cum pot numai să creadă asemenea capete că spirite de soiul nostru nu vor observa cea mai simplă din legile logicei, principiul contradicțiunii, că am lucrat toată viața la un sistem de cugetări fără a avea o idee răzgândită și lămurită și o icoană clară despre ceea ce învățăm pe alții; ei cred că trebuie să așteptăm să vie niște inteligențe, comune ca și muștele de pe păreți, pe cari-i produce fără greș connubiul orișicărei părechi omenești, pentru ca să ne lumineze pe noi asupra principiului contradicțiunii!


1. O fină deși vulgară strategemă, pentru a înscena o petitio principii, pentru a câștiga prin subrepțiune unul din rațiunile concluziei. Când începi a suspiciona pe om înainte de a fi dovedit ceva contra lui, unești deja cu ideea ce se crează în capul cetitorului un predicat în defavorul lui, încât concluzia ți-i cu mult mai ușoară. Această suspicionare anticipată e foarte obicinuită în jurnalele politice, a căror misiune se 'nțelege că nu e luminarea publicului, ci escitarea patimelor lui, dar în discuții științifice n-are ce căuta.
2. Fallacia a dicto secundum quid ed dictum simpliciter.
3. Cf. Diogenes Laertius. Cartea X.
4. De aici urmează un plagiat al nostru îndreptat în contra a doi recenzați, unul german, altul francez. Espresiile prea aspre ale originalului le-am îmblânzit cu mult.
5. Aceste șiruri sunt îndreptate contra lui Saint-René Taillandier, un recenzent al autorului din care estragem.


TURCIA
[14 august 1877]

Nu sunt asemenea adevărate toate câte s-au scris în privința retragerei rușilor de pe la strâmtorile Balcanilor. Aceste strategice pozițiuni nu se iau așa de lesne din mâinele rușilor, căci 5000 de oameni pot ține pe loc 100.000 oameni.

Cât pentru Dobrogea, că a fost evacuată de ruși, nici nu este de gândit! Rușii sunt tăbărâți pe valul lui Traian. Ei au acolo tunuri de toate mărimile și este cu neputință de a se apropia turcii pe acolo.

La 19 iulie trecut două monitoare turcești au venit la Kiustendje noaptea și de la oarele 11 — 2 au bombardat orașul, dar ghiulelele (obuzele) n-au putut ajunge la mal și rușii n-au răspuns decât numai atunci când aproape de oarele 2 spre ziuă au căzut două obuze la marginea orașului. Artileria rusă a aruncat 3 obuze, din cari una a lovit pe unul din monitoare, și atunci ei s-au depărtat. Dar tunurile rusești au fost mici, pentru care cauză până în ziuă au fost aduse cu drumul de fier de la Cerna Voda 6 tunuri de cel mai mare calibru și așezate la teribelele baterii făcute la ambele maluri, din ambele părți ale orașului. Afară de aceasta, portul Kiustendje este presărat cu torpile la o distanță destul de depărtată, așa încât îi este cu neputință flotei turcești de a se putea apropia spre a bombarda acest port și cu atât mai puțin de a putea debarca armata turcă acolo.

La 3 ale curentei s-au lăsat alte două monitoare turcești despre Silistra, în apropierea de Rasovata. Rușii, văzându-i, s-au dus în întâmpinarea lor cu vaporul român Fulgerul, din care cauză monitoarele turcești au fost silite de a o lua la sănătoasă, și rușii i-au lăsat. Turcii, văzând că nu sunt urmăriți, au oprit monitoarele. Noaptea, marinarii ruși s-au strecurat și le-au împresurat cu torpile și cu modul acesta încă două monitoare turcești rămân nepracticabile, și cari desigur în curând sau vor fi azvârlite în aer sau se vor preda rușilor.

Ambasadorul Austriei la Constantinopole a primit instrucțiuni să se asocieze cu demersurile ambasadorului Germaniei pe lângă Înalta Poartă în privința cruzimilor comise de turci asupra răniților și prizonierilor ruși. Italia a făcut în același timp un demers analog la Constantinopole.


[19 august 1877]

Înainte de câteva luni deja „Românul“ începuse a vorbi despre invazia evreilor rusești ca de niște cârduri de corbi cari vin în urma armatelor pentru a se așeza pe câmpiile în care acele s-au luptat. Această comparație puțin măgulitoare pare a fi justă, deși într-un alt înțeles. „Reforma“ de duminică conține următoarele detalii asupra rolului acestei invazii 1.


1 Vezi infra, p. 771-772.


TURCIA
[19 august 1877]

Șepte zile de-a rândul de la 10 — 17 c. s-a urmat lupte în strâmtorile de la Șipca. Mari trebuiesc să fi fost pierderile din amândouă părțile, cu deosebire însă turcii, care nu erau scutiți prin fortificațiuni, trebuie să fi avut pierderi enorme. Pozițiunile din strâmtorile de la Șipca nu sunt pentru ambele părți beligerante de aceeași importanță. Turcii trebuie să câștige aceste pozițiuni cu orice preț, rușii le ocupă mai mult sau mai puțin numai din îndărătnicie războinică. Încă pe când corpul generalului Gurko se retrăsese de peste Balcani generalul Nepocoișițki propusese evacuarea strâmtorilor de la Șipca și concentrarea tuturor trupelor la Târnova. Astfel rușii nu vor fi dispuși a aduce aceleași sacrificii pentru apărarea trecătorii de la Șipca pe care turcii trebuiesc să fie gata a le face pentru forțarea ei. Mai multe zile rușii s-au susținut în pozițiunile lor; aceste zile au fost un câștig pentru armata rusască, care în fiecare din aceste zile s-a sporit cu câte opt până la zece mii de oameni. După ce vor fi sosit toate ajutoarele și după ce trupele rusești vor fi ocupat în triunghiul Șiștov-Nicopoli-Târnova pozițiunile de care au trebuință, Suleiman Pașa poate să treacă, deoarece sosește prea târziu. Faptul că Suleiman Pașa se opintește a străbate cu orice preț prin strâmtorile de la Șipca ne mai încredințază că situația corpurilor turcești din Bulgaria e critică și că astfel, precum sunt astăzi dizlocate, ele nu sunt capabile de acțiune. Dacă dar astăzi ori mâne ne-ar sosi știrea că rușii nu mai vor să se sacrifice pentru apărarea trecătorii de la Șipca și că Suleiman Pașa înaintează vom trebui să ne așteptăm la o luptă decisivă, pe care rușii o încep ori primesc în condițiuni favorabile pentru dânșii. E însă cu putință că această luptă va urma chiar mai înainte de a se fi retras trupele rusești din trecătoarea de la Șipca, și atunci ele nici nu se vor mai retrage, ci-și vor părăsi pozițiunile numai spre a înainta spre Kazanlic.

O depeșă a lui Suleiman Pașa spune că el ar fi ocupat întâiele rânduri de întăriri dela Șipka, dar că nu e încă stăpân pe trecătoare.

Dar o alta, din Gabrova, spune din contra că, deși la 26 și 27 august turcii au continuat focul contra Șipcei, rușii totuși mănțin toate pozițiunele. Turcii se bat pe rând și cu multă greutate. Ei transportă apa pe spatele catârilor la înălțimele pe cari le ocupă. Proviziunile, munițiunile și tunurile sunt aduse de boi, iar pe unde nu pot străbate aceste dobitoace turcii se zice că înhamă bulgari.

Trupele cu cari au avut să lupte rușii erau nizami și trupe regulate, cari se băteau foarte bine.

Cu toate astea pierderile turcilor au fost enorme, mai cu samă cu ocaziunea aruncării în aer prin o mină a cării esploziune să fi ucis la 5000 de oameni!

Pierderile rușilor sunt și ele destul de simțitoare, căci 1.500 de morți și răniți, în proporțiune cu numărul total al luptătorilor, este o cifră destul de mare.


AUSTRO-UNGARIA
[19 august 1877]

Ca să se vadă cum gospodăresc frații maghiari cu naționalitățile vom cita numele cărților românești oprite a se întrebuința în școlile de pe teritoriul fericitului regat al Sf. Ștefan:

Vasiliu Petri: „Elementar sau ABCDAR pentru școalele românești“. Compus după principiele scriptolegiei pure. Sibiiu, 1874.

Aron Pumnul: „Lepturar românesc“. Viena, 1862—1865.

G. Vlădescu: „Elemente de geografie pentru clasele a II și a III primare“. Ed. a treisprezecea. București, 1868.

M. Michăescu: „Elemente de geografie, fizică și politică.“ etc. Ed. treia. București, 1873.

Treb. Laurian: „Istoria românilor, din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre“. București, 1873.

Treb. Laurian: „Atlante geografic, după Bonnefont“ etc., adoptat pentru școalele române din ordinea M.S. Carol I, domnul românilor. Paris și București, 1868.

Silviu Selagian: „Manual de geografie pentru tinerimea română“. Viena, 1871.

Ioan M. Moldovanu: „Istoria patriei pentru școalele poporale române din Ardeal“. Blaj, cu aprobarea comisiunei școlare arhidiecezane.

I. V. Russu: „Elemente de istoria Transilvaniei pentru învățători și școalele populare române“. Sibiu, 1865.

Meletie Dreghici: „Istoria Ungariei în compediu“. Timișoara, 1874.

Dimitrie Vârna: „Geografia țărilor de sub coroana Ungariei“ etc. Sibiu, 1875.

Visarion Roman: „Carte de lectură românească pentru școalele române“. Sibiu, 1873.

Ștefan Pop: „Legendar și eserciție de limbă pentru clasa a II-a a școalelor poporale“. Blasiu, 1872.

Ioan Tuducescu: „Istoria românilor. Manual didactic pentru școalele poporale române“. Arad, la Ștefan Gyulai, 1876.

Preste tot au fost oprite a se întrebuința treizeci și opt de cărți, scrise în deosebitele limbi ale poliglotei Ungarii, și anume cărți germane, române, sârbești, slovace și croate. Între cărțile românești vedem figurând chiar „cartea de lectură a lui Pumnul“, aprobată de ministeriul de instrucție din Viena și tipărită în chiar tipografia statului. Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e din contra un sâmbure de distrugere a statului unguresc căci, precum se știe, lepturariul în aparență inocent a lui Pumnul îi oprește pe românii din Transilvania și Ungaria de-a se face maghiari. În suma de trei-zeci și opt de cărți oprite literatura noastră scolastică are onoarea de-a fi reprezentată cu patrusprezece opuri, va să zică cu mai mult de-a treia parte din numărul total. Cărți maghiare n-au fost oprite nici una, de vreme ce asemenea e-ndeobștie cunoscut că orice carte ungurească e bună pentru școale, ba că cele mai multe nici nu conțin mai mult decât ceea ce trebuie să știe … un copil.


FOAIE LITERARĂ
[26 august 1877]

Alături cu jurnalul „Foișoara Telegrafului Român“ care se ocupă mai mult cu științele (agronomie, istorie, linguistică), apare de acum înainte tot în Sibiiu o foaie beletristică ilustrată, cu numele „Albina Carpaților“. Ortografia e mai puțin fonetică decât a Foișoarei și samănă întrucâtva cu cea a „Presei“ din București — dar limba e îngrijită și înainte de toate foaia conține mai mult articole originale. N-rul 1, din 18 august, cuprinde următoarele:

„Amor și răzbunare“, novelă istorică;

„La griji“, poezie de I. Al. Lăpădat;

„Constantin Negri“, biografie, însoțită de portretul patriotului român;

„Un studiu asupra armatei române“;

„Mania de a face politică“, conversațiune ș.a.

Noi ne bucurăm de propășirea fonetismului în Transilvania. Acesta este un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere națională: unitatea în limbă și o normă unică în pronunție.


ZIAR NOU
[28 august 1877]

Au apărut la 26 august curent „Națiunea română“, ziar cotidian având două ediții pe zi: una la 3 ore și alta la 6 ore sara.

Se va găsi în a doua ediție pe pagina I-a revista revistelor, rezumatul articolelor de fond din toate ziarele capitalei apărute în aceeași seară și ultimele depeși de la Havas.

Pe pagina a 4-a se vor găsi ultimele știri ale serviciului special. În fine în toate diminețile la 8 ore va apărea a 3-a ediție, cu titlul: „Drapelul român“ (5 bani esemplarul). În această ediție se vor găsi știrile de seară și din timpul nopții. Prețul abonamentului pentru districte este: pe un an 44 lei noi, pe 6 luni 22 lei n., pe 3 luni 11 lei n., pe o lună 4 lei n.

Altfel „Națiunea română“ va apărea în toate zilele, chiar duminica și în zilele de sărbătoare, administrațiunea și redacțiunea se află în București, strada Lipscani no. 3. Redactorul este, după cât aflam, D. Frederic Damé.


ÎNCĂ O DATĂ RECENZIUNEA LOGICEI MAIORESCU
[1 septembrie 1877]

La observările „Convorbirilor literare“ că d. Zotu ar fi imputat autorului logicei plagiarea, recenzentul răspunde în „Presa“ cumcă nu credea că aceste insinuațiuni ar putea fi taxate de apucături neleale. Ca să dăm și noi o idee despre plagiarea și despre citarea de simple titluri care i se impută d-lui Maiorescu, vom spune următoarele:

Logica Maiorescu are un text de patruzeci de paragrafi pe 50 de file.

Relativ la acești patruzeci de paragrafi pe 50 de file sunt în apendice douăzeci și patru de notițe bibliografice.

În aceste 24 de notițe se citează: Mill și Trendelenburg ca manuale întrebuințate și pentru manualul nostru (v. notița 1).

Apoi dintre celelalte notițe:

1) La § 15. Trendelenburg, Logische Untersuchungen, II, pag. 236 et antea.

2) La § 25. Comp. asupra teoriei logice: Trendelenburg, Log. Untersuch., II, pag. 239 și următoarele.

3) La § 27. Trendelenburg, Log. Unters., II, p. 299 et sq.

4) La § 40. Trendelenburg, Log. Unters, II, p. 224 et sq.

Mill:

1) La § 16. Mill, Logica, cartea I, cap, 7.

2) „ 21. „ „ „ I, cap. 4, §3.

3) „ 34. „ „ „ „ „ „

4) „ 26. „ „ „ II, cap. I, § 2.

5) „ 30. „ „ „ II, cap. I.

6) „ 31. „ „ „ II, cap. I, § 2.

Va să zică „cercetările logice“ ale lui Trendelenburg sunt citate o dată ca op întreg întrebuințat, de patru ori cu indicații speciale; Logica lui Mill asemenea o dată, ca op întreg întrebuințat, de șese ori cu indicații speciale. Aceste două opuri numai sunt deci citate de douăsprezece ori pentru un text de 40 paragrafi, pe 50 de file.

Și, fiindcă special de la Mill d. recenzent scoate două pasaje traduse ad litteram, zice plagiat. Ciudat mai trebuie să mai fie și plagiatorul acela care citează în douăsprezece rânduri pe cei pe care-i plagiază. Trebuie apoi să însemnăm în mod hotărâtor că citatele d-lui Maiorescu nici nu sunt scrise ca să arate care autori anume au servit la compilarea cărții sale (căci orice carte de școală secundară e cu atât mai bună cu cât este un compilat mai bine aranjat al formulărilor celor mai exacte și mai limpezi din știința respectivă); ci ele sunt scrise „cu restrângerea la acele pasage din a căror studiare să se tragă în adevăr un folos pentru lămurirea întrebărilor atinse în text“. Căci dacă ele ar fi fost scrise „în scop de a aduna multe nume de autori“ atunce poate fi recenzentul sigur că n-ar fi lipsit nici unul din citatele pentru care-l doare inima; poate că n-ar fi lipsit nici în cazul când autorul ar fi gândit cu ce soi de recenzenți se expune a avea a face. A plagia va să zică a lua ideile sau formularea lor de la un autor fără a-l cita nicăiri. De la Mill în cele trei citate autorul logicei n-au luat idei nouă, căci acestea se găsesc în orice logică elementară; ci numai formularea limpede. Ajungea deci să citeze o singură dată cartea ca op întrebuințat pentru a-l lua oricui dreptul de a presupune plagiare. În privirea citației de „simple titluri“, imputată autorului, găsim asemene în răspunsul din „Presă“ reticențe unice în felul lor. Când noi spunem că autorul dă notițe critice asupra cărților cetite, atunci d-sa vine tocmai cu o carte (Prantl, Istoria logicei) la care nici nu se-ncape critică din punctul de vedere al ideilor, ci numai din acela al datelor. De ce n-au reprodus notița despre cartea lui Bain sau despre cea a lui Mill sau chiar despre cea a lui Twesten? Numai atunci am fi putut presupune că recenzentul e leal și voiește a spune adevărul.

Cât despre „este“ ca terminus medius (Trendelenburg), noi, care am văzut citate „cercetările logice“ de 5 ori, avem dreptul a crede că nu-i un plagiat, căci la un asemenea se presupune totdeauna intenția de a lua făr-a pomeni, pe când la autorul logicei, prin exemplele date, probabilitatea unui plagiat e cu totul înlăturată. Nefiind niciodată dispuși să esplicăm asemenea lucruri prin întâlnirea în idei a două genii, am putea presupune că autorul logicei au citit în Trendelenburg această esplicare și apoi nu și-au adus aminte că au cetit-o, ci au crezut că e o idee proprie a sa. Pentru cel ce cunoaște modul abstract de scriere a profesorului german, aceasta esplicare ar fi cea mai naturală. La idei care ni se comunică în mod foarte abstract pierdem adesea conștiința originei lor și numai la acelea care ni se dau în mod intuitiv, oarecum plastic, printr-o imagine, ne aducem mai totdeauna aminte și de cel ce ni le-au comunicat. În cazul nostru vina ar fi de atribuit memoriei, nu voinței autorului logicei. Noi însă renunțăm de bună voie la această esplicare firească. Dintr-o cauză cu totul materială nu avem ediția a treia a cercetărilor logice pe care recenzentul o citează. Într-a doua ediție, pe care o avem la mână, ideea nu este de loc atât de precis și limpede esprimată ca în logica d-lui Maiorescu. Pentru curiozitatea lucrului lăsăm să urmeze „esplicarea“ lui Trendelenburg:

Concluzia ipotetică sună: Dacă A este, este B; dar A este, deci este B. În această formă se esprimă în modul cel mai abstract că cele singulare sunt sumise celor generale, Nu se împreunează un conținut nou cu noțiunea medie, precum se întâmplă aceasta îndealtfel în concluzia categorică, ci se esprimă fără nici un fel de legătură existența pură a noțiunii medie (A). Prin aceasta se și descopere existența predicatului (B) în mod gol și dezlipit. Dacă numărăm în concluzie trei termeni, aicea sunt deocamdată numai doi, și existența, cel mai abstract rezultat al intuițiunii, apare incolor ca al treilea. Pe când în concluzia categorică (după sensul general) existența se presupune pentru că cele singulare care repaoză pe baza lor apar în propositio minor, pe când deci concluzia categorică oferă, cu presupunerea existenței, o raportare mai bogată a cuprinsului: concluzia ipotetică reprezintă numai izolarea aceasta, existența fără raporturi a predicatului (B) și este în această privință mai săracă decât concluzia categorică. Apoi am făcut atenți mai sus că concluzia categorică admite și ea această formă. Deci concluzia ipotetică, care fără nimic alta nu are alt cuprins decât faptul subsumțiunii, n-o putem ținea de-o dezvoltare mai deplină a concluziei categorice, ci numai de-o formă care și-au lepădat florile și n-au lăsat decât trunchiul purtător 1.

Să luăm acum explicarea d-lui Maiorescu:

La regula că silogismul trebuie să aibă trei termeni pare a face escepțiune așa numitele silogisme hipotetice cu numai doi termini aparenți. Ele au formele următoare;

Dacă este m, este s,

însă m este (sau nu este),

prin urmare este (sau nu este) s.


Dacă este m, nu este s,

însă m este,

prin urmare nu este s.


Dacă nu este m, este s,

însă m nu este,

prin urmare este s.


Argumentarea se face în forma dintâi după modus ponendo ponens și tollendo tollens, în cazul al doilea modo ponendo tollente, în cazul al treilea modo tollendo ponente (V. §24). În toate cazurile însă, argumentarea se face și la silogismele hipotetice cu ajutorul a trei termini. Nici că poate să fie altfel. Din judecata „dacă este m, este s“, întrucât rămâne mărginită la acești doi termini m și s nu va rezulta niciodată o concluziune nouă. Când însă în premisa a doua se zice „m este“, atunci se adaugă terminul al treilea, adică „este“, care aici nu are înțelesul unei copule, ci înțelesul predicativ al existenței reale (comp. § 20). Prin urmare silogismul hipotetic se reduce la următoarea formă de silogism obicinuit cu trei termini;

s este o dependință a lui m,

însă m are existență (p),

prin urmare și s are existență (p).

Dintr-aceasta e evident că, dacă autorului logicei i-au rămas în minte în mod neconștiu o idee a lui Trendelenburg, el au întrebuințat-o mai bine, mai limpede, mai cu temei decum s-au întrebuințat Trendelenburg pe el însuș. Dorim multe plagiate de această natură, care să traducă idei spuse în treacăt în moneta bine tipărită a gândirii clare și hotărâte, care să prefacă metalul ascuns în pietriș în metal curățit și prețios. În acest sens esplicarea d-nului Maiorescu nu se găsește în nici o carte, căci după citatul lui Trendelenburg se vede că el însuși admite în silogisme hipotetice numai doi termini (faptul pur și simplu al subsumțiunii). Dacă acesta e un plagiat, atunci tot ce gândește vreun om în lume e asemenea un plagiat, căci toți nu facem decât a gândi până la capăt ceea ce altul au gândit în mod embrionar.

Adăogim spre mai marea bucurie a recenzentului că al XVIII-lea capitol din Cercetările logice, din care d. Maiorescu ar fi plagiat pe „este“ ca termin mediu, e citat în apendicele logicei sale de două ori.

Dar la ce discuția aceasta? Dacă recenzentul ar fi făcut observații ad rem, care să arăte contraziceri sau erori în textul logicei chiar, ne-am simți dispuși a dizbate până și controverse logice. Dar d-sa a avut bunăvoință a se pune la scris pentru a dovedi nu erorile autorului, de care n-au putut găsi, ci nelealitatea științifică a lui. Această manoperă nu i-au succes deloc; ea a avut numai efectul de a așeza pe recenzent într-o lumină foarte echivocă și pe un teren unde orice discuție devine de prisos.


1. Vezi Cercetări logice, vol. II, p. 342 și 343, ediția a doua.


[2 septembrie 1877]

Apropos de Golos „Războiul“ află că principele Gorciacoff i-a adresat o notă energică prin care-l invită să-și modereze tonul insultător ce-și permite față cu România.

Nu putem decât să mulțămim marelui cancelar pentru această deferență cătră noi, cari totdeauna am observat cea mai strictă bunăcuviință în limbajul nostru oricând am vorbit despre Rusia, aliata noastră, cu al cărei sânge se amestecă azi sângele ostașilor români pe câmpul bătăliei.


AUSTRO-UNGARIA
[2 septembrie 1877]

Jurnalele ungurești iar vorbesc de înfrățirea cu românii, deși, e drept, numai la ocaziuni cari le plac lor. Dacă ar avea această intenție într-adevăr, lucrul n-ar fi tocmai greu de făcut, căci n-ar avea decât să ne lese să trăim în pace, pe unde sântem răspândiți. Dar pentru a vedea cum înțeleg ei această înfrățire reproducem din „Telegraful român“ următorul articol: „Cu înfrățire ne îmbie maghiarii!“.


CARTE NOUĂ
[4 septembrie 1887]

A ieșit de sub tipar partea I-a unei „istorii a românilor“ de Grigorie Christescu, învățător în comuna Dobrovăț, ținutul Vasluiului. Încercarea de a scrie o istorie potrivită cu priceperea și cercul de idei al copiilor ni se pare că au succes mult mai bine acestui învățător decât altora care au scris pân-acum. Neobicinuiți a lăuda în mod ditirambic ceea ce ne pare bun, ne mărginim a constata că acest manual (care va avea nevoie în ediții viitoare de îndreptări pe care i le vor dicta autorului împrejurările și observările juste ale învățătorilor practici), totuși pân-în momentul de față e cel mai ușor de priceput și de mânuit în această materie. O recomandăm deci învățătorilor și dorim ca fiecare să-și facă observările sale asupra ei, căci autorul, după cât știm, va da edițiilor sale viitoare toate schimbările câte i s-ar propune de cătră învățătorii practici și competenți. Căci numai astfel se și crează o adevărată literatură didactică: prin munca comună a întregului corp învățătoresc. O carte relativ mai bună puindu-se în școale, învățătorii bagă de samă care părți ale materiei sunt prea greu formulate pentru priceperea copiilor, își fac observările, iar autorul în urmă preface ceea ce recunoaște el însuși că e prea greu stilizat.

Stilul cărții e mai narativ decât a altor manuale, limba mai populară (deci mai bună) și toată materia e tratată de două ori în paralelă. O dată se-nchipuiește că copilul întreabă și învățătorul răspunde, încât fiecare învățător își poate prepara materia în acest mod; altă dată — în rezumatele scurte, de învățat pe de rost — învățătorul întreabă și copilul răspunde. Aceste rezumate sunt limpezi și scrise în scurte propoziții principale.

Cartea e editată de d. Dimitrie Daniel, librar din Iași (strada mare), iar prețul amânduror părților e de un leu nou.


SCRIPT TIBETAN
[4 septembrie 1877]

Între odoarele prețioase ce i-au rămas d-lui Dimitrie Sturza de la răposatul său părinte vornicul Alexandru Sturza Miclăușanu se află și o foiță lungăreață de hârtie de bumbac, văpsită negru și scrisă cu litere albe de o parte 4 rânduri, de alta pe un rând.

Această foiță, după cum zice o notiță a părintelui său, „s-a găsit între celelalte odoare ce s-au aflat în comoara găsită de maiorul Ioniță Iamandi în ținutul Dorohoi“ și este, pe lângă vasele de argint astăzi păstrate în Muzeul Ermitagiului (din Petersburg), singurul obiect ce au rămas cunoscut din mormântul mongolic deschis la începutul veacului acestuia în satul Conțeștii lângă Prut.

D. A. Odobescu a descris pe larg în cartea sa despre Istoria arheologiei (vol. I, pag. 565 și urm.) această foiță, scrisă în limba tibetană. Din esplicările sale căpătăm convingerea că ea este unul din monumentele cele mai vechi, cele mai însemnate aflate în țara noastră, că ea este o rămășiță din timpul năvălirii tătarilor din întâia jumătate a secolului 13-lea.

D. Dimitrie Sturza a oferit Societății Academice acest obiect prețios.


[11 septembrie 1877]

Cu toată bucuria ungurilor și cu toate rugăciunilor din havrele jidovești ale Austro-Ungariei, victoriile turcilor, vestite cu sumeție în zilele din urmă, nu sunt nimic mai puțin decât adevărate.

După patru zile de bombardare, pozițiunile rusești de la Șipka ocupate de oștirile lui Soleiman Pașa, între care era și garda imperială a sultanului, au fost reluate de cătră ruși la 6 septemvrie, după o luptă crâncenă care a durat 9 ore. Turcii au fost goniți lăsând pe câmpul de bătaie peste 2000 oameni.

Rușii au avut 100 morți, între care și colonelul principe Micirschii și 400 răniți.

Iar la Plevna Osman Pașa e amenințat de un nou Sedan.

Întăririle lagărului turcesc și chiar orașul Plevna au fost crâncen bombardate de cătră oștirile româno-ruse și acum sunt împresurate astfel încât comunicarea lui Osman Pașa cu cuartierul general turcesc e cu totul tăiată. Armata turcească de la Plevna nu mai are mijloace de-a-și procura nici pozițiuni, nici munițiuni.

Turcii nerăspunzând la bombardare, se crede că le lipsesc munițiunile.


CALENDAR PE ANUL 1878
[11 septembrie 1877]

Escelentul calendari al d-lor Comșa și Eug. Brote au avut anul său întâi (1877) două ediții. Anul al doilea (1878) credem că va avea acelaș succes. Îl recomandăm mai cu samă tuturor gospodarilor, cari vor găsi în el o mulțime de învățături folositoare în ramura lor de activitate. La noi în România, unde calendarele se editau odată de oameni ca Alexandri, Cogălniceanu, Asaki ș.a., au ajuns astăzi o speculă curată și conțin, unele din ele, lucruri stricăcioase pentru limbă și pentru obiceiuri și nici un fel de lectură folositoare. Ne pare bine că firul scăpat aicea în mânele unei specule de rând au încăput la Sibiiu pe mâni așa de bune și conștiințioase. Limba este curată, ortografia fonetică, tiparul citeț și frumos, hârtia bună. Bogăția și utilitatea cuprinsului, apoi ieftinătatea prețului (1 fr.) îl fac cu deosebire recomandabil pentru orice „bun econom“.


KANT ȘI MUZICA
[11 septembrie 1877]

„România literară“, foaie ce apare o dată pe săptămână în Iași, al cărei comitet de redacțiune s-a rămășit cu niște domni din străinătate că li va proba că România are literatură și gust literar, publică în n-rul său din 6 septemvrie articolul pe care-l reproducem mai la vale. Lectorul va vedea că au fost de ajuns ca îndemânaticul mistificator să întrebuințeze câteva cuvinte abstracte pentru ca întreg comitetul să nu-l mai înțeleagă și să ieie la serios galimatia cea mai colosală din lume. Asemenea oameni, fără știință de carte și fără grăunte de judecată firească, vor a dovedi gustul literar la români, botează cu numele unei reviste a lui Alexandri secăturile lor și se gerează ca literatori la noi.

Deja în n-rul 2 al nouăi „Românii literare“ un domn semnat N. Rozescu, au mistificat redacția toată printr-un articol intitulat „știința în secolul al XX-lea“, dar acel articol, nefiind destul de comic, preferăm reproducerea celui din n-rul 3.


[14 septembrie 1877]

Germania, zice „Deutsche Zeitung“, este hotărâtă a reprezenta programa Rusiei în chestiunea emancipărei creștinilor bulgari și bosniaci până la limita autonomiei. Ea va face tot posibilul pentru ca Dardanelele să se deschidă liberei navigațiuni și pentru a să asigura libertatea Dunărei prin garanții pozitive. Va propune neutralizarea eventuală a Dunărei și punerea gurelor Dunărei sub scutul României libere și independente. În același timp ea va recunoaște Austro-Ungariei misiunea de protectoare (?) a Principatelor în ceea ce privește apărarea liberei navigațiuni pe Dunăre.


[14 septembrie 1877]

„Pesti Napló“ primește o telegramă de la corespondentul său de pe câmpul de război după care țareveci a primit un ajutor de 53 mii oameni, astfel că astăzi moștenitorul tronului dispune de o armată de una sută zece mii oameni și patru sute tunuri, cu cari va începe, zilele acestea, atacul.

Din Gornii-Studen se vestește sub data de 10/22 septemvrie că la 17 curent, în timpul nopții, niște sentinele rusești, descoperind niște turci cari înaintau în tăcere, ordin fu dat tirailorilor de a-i lăsa să se apropie la 50 pași și de a face foc. O puternică descărcătură puse pe fugă pe inimic. După două nouă și inutile atacuri turcii se retraseră către nouă ore de dimineață. Opt alte atacuri, dar mai slabe, au fost în același timp îndreptate spre centrul rușilor.

Dar atacul cel mai înverșunat avu loc contra fortului St. Nicolaie; el dură de la 3 oare de dimineață până la amiazi. Niște mase de turci escaladară stâncele.

Două companii rusești, fortificându-se cu ajutorul gabioanelor, îi respinseră. Cu toată canonada și o vie împușcătură, turcii se mănținură pe stâncă. La șase ore de dimineață ei ridicară pavilionul alb, ornat cu semiluna roșie. Rușii încetară focul.

În fine, spre amiazi, două companii din regimentul de Jitomir și o altă companie din regimentul Volhynie respinseră pe turci de pe o stâncă. Toată partea meridională era acoperită cu cadavre turcești.

Colonelul Tiajchnikov ce comanda coloana de atac fiind rănit, prințul Hilkow îl înlocui. A patra baterie, a 14-a brigadă a colonelului Hoffman, prima baterie a prințului Mestchersky se distinseră mai ales în această afacere. Prințul Mestchersky fiind ucis, fu înlocuit de locotenentul Sidorinev, care fu asemenea rănit, ca și colonelul Rezvu din al doilea batalion de sapeori.

Pierderile rușilor sunt superioare acelora din ultimul raport. 31 ofițeri și 1000 oameni fură puși în pozițiune de a nu mai lupta.

Generalul Radetzky îndreptă în persoană frumoasa apărare din 17 septemvrie.


TURCIA
[16 septembrie 1877]

De mai multe zile se răspândise zgomotul că rușii ar fi fost bătuți la Bielo*. Depeșile de la Gorni-Studen, confirmate chiar prin cele de la Constantinopol, arată că, din contră, armata principelui ereditar a respins atacurile turcilor, cari au suferit pierderi enorme.

În Asia liniște.

Agenția Havas vestește din București sub 13/25 septemvrie că convoiul de muniții și provizii comandat de Șefket Pașa au intrat în Plevna.

Se semnalează diverse mișcări în armata rusască de pe Iantra.

O parte din garda imperială este îndreptată spre Plevna, pe care rușii continuă a o bombarda.

La Șipka continuă lupta de artilerie, rușii răspund puțin.

Turcii risipiră bandele bulgare de la Cârlova.

Muntenegrenii au cuprins la 8/20 septemvrie cetatea Nosdrane și întreaga strâmtoare Duga și păzesc intrările strâmtoarei la Gatzko și Socia contra lui Hafiz Pașa. Acum ei atacă cetatea Goransko.


FRANCIA
[16 septembrie 1877]

Scrisoarea pregătită de Thiers spre a fi adresată alegătorilor arondismentului al noulea este publicată. În această adresă Thiers recomandă republica, monarhia fiind cu neputință. El protestă contra autorilor lui 16 mai, face elogiul Camerei dizolvate și cere libertatea alegerilor.

Ziarele franceze publică o scrisoare a contelui Serrurier, prezidentul societății de ajutarea răniților, prin care face apel la caritatea publică în favoarea răniților războiului din Orient.


TURCIA
[18 septembrie 1877]

Din nefericire s-a confirmat știrea că aproape 10.000 oameni, infanterie turcească cu artilerie, venind despre Sofia, au reușit a pătrunde în Plevna printre liniile rusești de cavalerie.

Drumurile pe cari puteau să vină în Plevna erau două: drumul Vidinului și drumul Sofiei. Armatei române se dede sarcina de a împiedica intrarea în Plevna dinspre Vidin, iar armatei rusești de a împiedeca intrarea dinspre Sofia.

Șefket Pașa, de la Sofia, pătrunse în Plevna printre rândurile cavaleriei rusești cu 10.000 (poate și mai mult) de oameni și cu celelalte trebuincioase lui Osman Pașa. Poarta despre Vidin n-a putut fi deschisă până acum și detunările din apropiarea Rahovei face să bănuim că oștenii noștri să măsurau cu păgânii, cari veneau să împuterniceze corpul din Plevna.

Zgomotul s-a răspândit că între câțiva ambasadori pe lângă Poartă idei au fost schimbate în ceea ce privește condițiunile unui armistițiu eventual între beligeranți; dar nici o demarșă oficială n-a avut loc până acum.


La 18 curent s-a ținut la Gornji-Studen un mare consiliu de război, la care au luat parte un însemnat număr de generali. Aici s-a luat importanta otărâre ca de acum înainte războiul să se facă în mod sistematic. În urma acestui consiliu, generalul Zottof, șeful statului major al armatelor de la Plevna, a fost înlocuit cu generalul Totleben, renumitul conducător al întăririlor de la Sevastopoli.

[23 septembrie 1877]


[30 septembrie 1877]

La anul 1774 au intrat oștirile austriecești, cu disprețul oricărui drept al ginților, în pace fiind cu Poarta și cu Moldova, în partea cea mai veche și mai frumoasă a țării noastre; la 1777 această răpire fără de samăn s-a încheiet prin vărsarea sângelui lui Grigorie Ghica V. Vod. Fără de lege nepomenită, uneltire mișelească, afacere dintre o muiere desfrânată și între pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o vecinică pată pentru împărăția vecină, deapururea o durere pentru noi. Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mâni o vom deschide deapururea, cu a noastre mâni vom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme și șirurile vechi, câte ne-au rămas, le vom împrospăta în aducere aminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul. Căci acolo e sfânta cetate a Sucevei, scaunul domniei vechi cu ruinele măririi noastre, acolo scaunul firesc al unui mitropolit care în rang și în neatârnare era egal cu patriarhii, acolo sânt moaștele celor mai mari dintre domnii români, acolo doarme Dragoș, îmblânzitorul de zimbri, acolo Alexandru întemeietorul de legi, acolo Ștefan, zidul de apărare al creștinătății.

Iată cum un om din veacul trecut descrie țara:

Această parte de loc — zice el — care acum s-a făcut Bucovina este la munte și are aer rece și sănătos, pe când cealaltă parte a Moldovei este de câmpii călduroase, dar nu atât de prielnice sănătății, căci aici se stârnesc un fel de friguri și locuitorii nu ajung la vreo vârstă de bătrâneță adâncă; un om de 70 de ani și încă cel mult de 80 este de-a mirarea. Pe când dincolo sunt munți cu pomi și cu alți copaci roditori, pintre cari curg apele cele limpezi care dintr-o parte și dintr-alta de pe vârfurile munților se pogoară la vale cu un sunet preafrumos pe aceste laturi, facându-le asemenea unei mândre grădini.

La marginea ei stă Ceahlăul, care în zilele seninate se poate vedea pe vremea apusului soarelui din Cetatea Albă, cale de 60 de ceasuri, și se vede așa de curat ca și cum ar fi el aproape în unghiul țării, iar de la miazănoapte se vede de lângă apa Ceremușului, unde numai hotarăle Moldovii, ale țării leșești ș-ale Ardealului se lovesc. Prin năsipul pârăielor ce se încep din munți se găsește praf de aur, prin codri sunt cerbi, ciute, căprioare, bivoli sălbatici și, în munții despre apus, o fiară pe care moldovenii o numesc zimbru. La mărime ca un bou domestic, la cap mai mic, grumazii mai mari, la pântece subțiratec, mai înalt în picioare, cornele ei stau drept în sus, sunt ascuțite și numai puțin plecate într-o parte. Fiară sălbatecă și iute, poate să saie ca și caprele de pe-o stâncă pe alta. Pe lângă hotară, despre câmpuri, sunt mari cârduri de cai sălbateci. Oile cele sălbatice caută de pășune îndărăpt hrana lor, căci în grumazul cel scurt nu au nici o încheietură și nu pot să-și întoarcă capul nici într-o parte din a dreapta sau din a stânga. Dintre vitele albe, multe mii se duc prin țara leșască la Saxonia sau la Brandenburg și de acolo se duc mai departe. Neguțitoria stupilor este multă și în dobândă.

Unii țărani erau vecini; totuși stăpânii lor nu aveau putere nici a-i pedepsi cu moarte, ca lucru ce se cuvine numai domnului stăpânitor; nici nu putea ei ca să vândă pe vreonul din satul de unde era el născut, nici să-l mute într-alt sat. În alte ținuturi țăranii sânt oameni slobozi și așa au ei o volnicie ca un chip de republică, precum în Câmpul-lung din ținutul Sucevei. Târgoveții de pre la orașe și târguri sânt moldoveni adevărați și fac neguțătorii cu negoață de mâinile lor. Boierii sunt curați moldoveni și socotesc începerea lor de la râmleni că se trage. Ei sunt împărțiți în trei stări: în cea dentâi sunt boierii acei pe carii îi rânduiește domnul în trebile țării, într-al doilea curtenii sau oamenii cari au de moștenire case și sate, întru al treilea sunt călărimea slujitorilor, care pentru veniturile moșiilor ce li s-au dăruit lor de la Domni sunt datori numai cu a lor cheltuială să iasă cu domnii la oaste. În sfârșit, sunt răzeșii, cari mai bine s-ar chema oameni de țară, slobozi, ca și partea boierească, numai că acești de pe urmă nu au case țărănești sub stăpânirea lor, ci locuiesc prin sate și-și lucrează pământul lor însuși.

Cu toate că mitropolitul de Moldova își ia bloagoslovenia de la patriarhul de Țarigrad, dar nu este supus lui, ci cei trei episcopi moldovenești pun mânele lor pe deasupra celui ales și după aceea Vodă roagă pe patriarhul ca să întărească în vrednicie pe acel de curând mitropolit, care patriarhul neapărat trebuie s-o facă. Mitropolitul nu dă nimica Patriarhului și nu este nicicacum îndatorit ca să înștiințeze pe el pentru pricinele bisericești de la Moldova sau să-l întrebe la vro socoteală de aceste, ci el are asemenea volnicie ca și patriarhul.

Din toate acestea, scrise de mâna bătrânească, se vede curat că stat și biserică erau neatârnate, că clasele societății erau libere, căci până și vecinii, îndeobște colonizați, aveau scutirile și dreptățile lor, c-un cuvânt un popor liber de țărani și de păstori. Și cum era acest popor se poate judeca de împrejurarea că, chiar la 1777, Austria avea de scop a împărți Bucovina în „ocoale de oșteni pedestri“ după cum era în Slavonia și în Croația, căci, zice vechiul manuscript, „lăcuitorii au la slujba războiului putere și îndrăzneală, iar spre plata birului nu au bani“.

Si ce au devenit astăzi obârșia Moldovei? Făgăduit-au fost Austria s-o ție în vechile ei legi și obiceiuri, bunurile mănăstirești să le întrebuințeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzășii să rămâie întru ale lor, târgoveții întru ale lor și multe alte lucruri au făgăduit.

Și ce au făcut în țară? Mlaștina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într-alte părți, Vavilonul babilonicei împărății. Deși după dreptul vechi jidanii n-aveau voie nici sinagogi de piatră să aibă, astăzi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra țării ei s-au zvârlit ca un pâlc negru de corbi, espropriind palmă cu palmă pe țăranul încărcat de dări, sărăcit prin împrumuturi spre a-și plăti dările, nimicit prin dobânzile de Iudă ce trebuie să le plătească negrei jidovimi. Și asta, în jargonul gazetelor vieneze, se numește a duce civilizația în Orient. Oameni a cărăr unică știință stă în vânzarea cu cumpănă strâmbă și înșelăciune au fost chemați să civilizeze cea mai frumoasă parte a Moldovei.

Poporul cel mai liber și mai îngăduitor și-au plecat capul sub jugul celei mai mizerabile și mai slugarnice rase omenești. Pământul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mânile cele mai murdare, raiul Moldovii se împle de neamul cel mai abject. Și fiindcă la toate aceste procese de expropriare agenții de împlinire au tantiemele lor, de aceea jidovimea și judecătorii merg mână în mână sub pajura creștină cu două capete.

Fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligență, fără inimă o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-au costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimei noastre.


Și e plină de străini,
Ca iarba de mărăcini;
Și e plină de dușmani
Ca râul de bolovani.
Iar mila străinului
E ca umbra spinului:
Când vrei ca să te umbrești,
Mai tare te dogorești.


De aceea când știm pentru ce a căzut voevodul moldovenesc nu trebuie să-l plângem. „Ce mă plângeți pe mine, că nu sunt de plâns. Mie s-au hotărât bucuria drepților, cari n-au făcut lucruri vrednice de lacrămi“. De plâns e țara, care prin moartea lui totuși n-au fost scutită de cea mai aspră trunchiare.

La Putna un călugăr bătrân mi-a arătat locul înlăuntrul bisericii în care stătea odată aninat portretul original al lui Ștefan Vodă. După original el au fost mic de stat, dar cu umere largi, cu fața mare și lungăreață, cu fruntea lată ochii mari plecați în jos. Smad și îngălbenit la față, părul capului lung și negru acoperea umerii și cădea pe spate. Căutătura era tristă și adâncă ca și când ar fi fost cuprins de o stranie gândire… Coroana lui avea deasupra, în mijloc, crucea toată de aur, împodobită cu cinci pietre nestemate. Sub crucea coroanei urmau Duhul sfânt, apoi Dumnezeu tatăl, cu dreapta binecuvântând, cu stânga țiind globul pământului, pe cercul de margine al coroanei un rând de pietre scumpe de jur împrejur. Îmbrăcat era Vodă într-un strai mohorât cu guler de aur, iar de gât îi atârna un engolpion din pietre și mărgăritare. Câmpul portretului era albastru, în dreapta și în stânga chipului perdele roșii.

Am întrebat ce s-au făcut originalul?

Călugărul au răspuns ce însuși auzise.

Într-una din zilele anului 1777, la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a-nceput să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare.

Călugării treziți din somn se uitară în ograda mănăstirei. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului ce creștea treptat, biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și nemaivăzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul deschise ușa bisericii… în aceea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră de sine, deși avuse untdelemn îndestul.

A doua zi portretul voevodului Moldovei era atât de mohorât și de stins, încât pentru păstrarea memoriei lui un călugăr ce nu știa zugrăvia, au făcut copia ce există astăzi.

Aprinde-se-vor candelele pe mormânt? Lumina-se-va vechiul portret?


CONFERENȚĂ
[30 septembrie 1877]

Conferința ținută de d-nii Vasile Alexandri și Iorgu Vârnav Liteano în profitul societăței de binefacere pentru ostașii români răniți au produs preste una mie lei noi.

D. Vasile Alexandri au început prin a arăta că eroii noștri de la Plevna nu sunt mai pe jos decât eroii de la Racova și Călugăreni.

Care este poetul acela atât de genial, zise d-sa, care să poată descrie în adevăratele sale colori bravura ostașilor români! Fiecare soldat când ține arma în mână cuprinde în sine poemul cel mai elocuent. Cetiți raporturile oamenilor competenți veniți de pe câmpul de luptă și veți videa că ostașul român nu știe să dea înapoi. Corespondentul ziarului englez Daily News mi-a declarat că regimentele române fără de nici o exagerare se pot compara cu cele mai brave și mai bătrâne regimente din armata engleză.

După aceasta d-sa, în mijlocul aplauzelor celor mai călduroasă, dădu cetire legendei vizirului Ahmet.

D. Vârnav Liteanu a vorbit despre publicul român; discursul său au fost elegant și mult aplaudat de auditori.


ITALIA
[5 octombrie 1877]

Lucrarea d-lui N. Densușeanu care tratează despre starea românilor de peste Dunăre, apăsați și persecutați deopotrivă atât de creștini cât și de păgâni, tradusă în limba franceză de d-nul Frédéric Damé și purtând titlul, Les Roumains de Sud (Macedonia, Tesalia, Epir, Tracia și Albania) și însoțită de o cartă etnografică a fost trimisă și cunoscutului filoromân Juvenal Vegezzi Ruscala, cetățean de onoare al României.

Răspunsul d-lui Vegezzi-Ruscalla, datat Turin 3 oct. e următorul.


AUSTRO-UNGARIA
[7 octombrie 1877]

Despre intrarea maghiarilor la Cloșani circulă o mulțime de versiuni. În Transilvania se răspândise știrea că ar fi fost o încăierare între grănicerii români și săcui, că 50 dintr-acești din urmă au fost împușcați de soldații de graniță și că banda au rupt-o după aceea de fugă. „Egyetértés“ spune că niște tineri unguri s-ar fi rămășit că vreo câțiva din d-nia lor, ivindu-se la margine, or să puie în spaimă România întreagă. Vorbă să fie! Poftească numai și vor vedea atuncea de ce soi este spaima noastră. Nu știm zău dacă vreunul din „sperietori“ s-ar întoarce neciuruit în fericita Ungarie.

Nouă ni se pare că „Românul“ dă o prea mare importanță focului de paie din Ungaria. Maghiarul trebuie frecat pentru a deveni om de omenie, prin urmare o asemenea încălcare a teritoriului nostru au împlut pe mulți din noi de bucurie. Dar fiindcă această bucurie nu ne-au fost dată de Dumnezeu, de aceea reproducem spre plăcerea universală proclamația maghiarilor, după traducerea „Românului“.


«ROMÂNIA LITERARĂ»
[7 octombrie 1877]

Am publicat în alt rând articolul „Kant și muzica“ drept dovadă de temeinicia oamenilor cari îndrăznesc la noi a „face literatură“. Deja atunci am spus că un domn semnat N. Rozescu mistificase redacția „României literare“ cu articolul „știința în secolul al douăzecelea“. Iată că acum „România liberă“ ne descoperă și taina acestei mistificări.


[9 octombrie 1877]

„Corespondența politică“ cuprinde o lămurită dare de samă despre starea lucrurilor dincolo de Dunăre. O schimbare hotărâtoare — zice ea — mai că nu se poate aștepta înainte de a sosi iarna. Aceasta o zic chiar oamenii competenți. O asemenea schimbare în bine ar fi pentru ruși luarea Plevnei încă înainte de 20 a curentei, pentru turci forsarea liniei Iantrei înainte de capătul lui octomvrie. Nici una din aceste două eventualități nu are probabilitate mai mare, încât trebuie să ne așteptăm la prelungirea campaniei în vreme de iarnă. Dar un război care prin sosirea iernei se împarte în două campanii deosebite câștigă un caracter cu totul altul. În locul războirii pripite, neastâmpărate și îndrăznețe, care era întrucâtva întemeiată prin intenția de-a mântui războiul într-o singură campanie, vine astăzi o războire mai liniștită, mai luătoare de samă, mai răzgândită, care nu voiește să siluiască evenimentele într-o bucată de vreme mărginită prin împrejurări climatice, ci le dă timpul trebuitor pentru dezvoltarea lor firească.

E aproape sigur că rușii nu vor mai trece în anul acesta peste Balcani, pentrucă nu mai pot s-o facă; dar e tot atât de sigur că nu se vor întoarce preste Dunăre înapoi, pentru că nu vor s-o facă și pentru că turcii nu-i pot sili la aceasta. Toate se reduc deci la întrebarea ce se mai poate câștiga ostășește în Bulgaria de nord în curgerea capătului toamnei și a iernii. Dacă până la începutul iernei situația nu se va schimba nici printr-un atac al rușilor asupra Plevnei, nici prin agresiunea turcilor asupra liniei Iantrei, atunci comanda rusească rămâne să realizeze două operații care se pot face tocmai iarna în împrejurări foarte priitoare. Aceste două operații sunt: împresurarea Plevnei și a Rusciucului. În împrejurările de față e hotărât că întreaga armată rusească va rămânea în Bulgaria și va continua din răsputeri operațiile împrotiva Plevnei și a Rusciucului cât va ținea toamna și iarna.

Părerea că Serbia nu va intra în acțiune mai că nu are temei. Tocmai iarna e pentru Serbia momentul cel mai priincios de a interveni: pentru că iarna ofensiva turcească dinspre Novi Bazar sau Seraievo mai că nu-i cu putință sau e prea ușor de impiedecat, pe când, din contra, împresurarea Vidinului de cătră sârbi, uniți cu detașamente române, este una din operațiile cele mai ușoare.

Schimbarea în comanda supremă turcească au fost urmată de trimiterea părții cei mai mari din garnizoana Varnei și Șumlei la armata de operație, încât aceasta s-au sporit cu cel puțin 20.000 de oameni.

La Plevna situația e neschimbată. Rușii imitează pe români și caută a se apropia prin șanțuri de întăririle turcești. Apoi, de la sosirea generalului Totleben, s-au început la sud-est de Plevna lucrări de pământ în stil mare. S-așteaptă numai ca românii să ieie reduta cea mare a Griviței (Osman) pentru a păși la lucrările generale de împresurare. În aceeași vreme s-au sporit cordonul de împresurare dindărătul Plevnei. Vodă Carol voia chiar să ocupe în Telis, cu 15.000 de oameni, o poziție șănțuită și să puie o stavilă între Plevna și ajutoarele ce vin din Orhanie. Dar părerea sa n-au fost primită, ci rușii s-au mărginit a spori corpul generalilor Krilof și Loscauf* cu câteva batalioane de tiraliori și câteva baterii călări.

Despre poziția armatei turcești de est nu se știe absolut nimic. Ea pare a-și schimba pozițiile, căci rușii au pierdut în mai multe puncte atingerea cu ea. Nu vom fi însă mult în nesiguranță asupra mișcărilor lui Suleiman Pașa.

„Gazeta de Frankfurt“ asigură că generalul Totleben nici n-are de gând a goni pe Ghazi-osman Pașa din Plevna. Scopul său e de a-l pune pe Osman în neputință de-a se mai lupta, de-a se mai ivi și a doua oară dinaintea rușilor în Balcani și de a le cauza pierderi. Dacă Totleben va izbuti până la capătul lui mai anul viitor să facă pe Osman să capituleze, atunci pierderea de vreme nu e de loc nefolositoare. Despre un atac cu asalt, cum îl prezic ziarele române, nu poate fi vorba, dintr-o cauză foarte simplă. Prin ploile din urmă pământul lutos s-au inmuiet, încăt înaintarea trupelor de atac ar fi așa de înceată că pierderile ei în drum ar răpi toată probabilitatea succesului. Deocamdată lucrările fortificatorii ale armatei dimprejurul Plevnei au de scop a asigura propriile poziții în contra unei agresiuni turcești dinlăuntrul Plevnei.

Altfel se vede că Osman judecă pe deplin mărimea pericolului ce se naște pentru întăririle sale prin lucrările de apropiare ale românilor, esecutate cu hârlețul Linnemann. Reduta Osman (partea din întărirea Griviței care se află încă în mânile turcilor) fiind periclitată, Osman au retras din ea tunurile, încât în lagărul turcesc se crede că ar fi subminată. În momentul ce românii s-ar pune în posesiunea redutei e prea cu putință ca ea să sară în aer.

La 2 și 3 (14 și 15 oct. st.n.) au avut loc bătălia hotărâtoare de la Kars între ruși și turci. Decursul general al operațiilor au fost următorul: Colona de înconjur al generalului Lazarev au ocupat la 2 octomvrie înălțimile de la Orlok, au gonit trupele turcești de acolo și le-au împins spre Kars și Wisinköi.

Fiindcă prin această mișcare o parte a armatei turcești era înconjurată deja, de aceea rușii au hotărât ca a doua zi, la 3 oct., să pornească un atac general în contra poziției lui Mouktar Pașa. Cheia sa înaintea frontului îl forma dealul întărit Avliar. Dimineața la 6 ore rușii au început atacul general, după ce l-au pregătit mai întâi printr-un precis foc de artilerie. Pe la amiazăzi generalul Heimann atăcă dealul Avliar cu regimentele Erivan, Gruzia, Piatigorsk și cu un batalion de tiraliori. După o luptă strălucită, Heimann a luat dealul. Prin ocuparea acestei poziții armata lui Mouktar Pașa era ruptă în două. O parte a armatei turcești care apucă spre Kars au fost atacată în flanc de trupele generalului Lazaref și urmărită de trupele generalului Heimann, încât pe la 5 ore această parte era bătută și risipită cu totul, pierzând o mulțime de morți, mai multe mii de prizonieri și patru tunuri.

În aceeași vreme trei divizii turcești rămase la flancul drept au fost respinse din pozițiile lor de la Aladja, care erau înconjurate cu totul, și, după pierderi enorme, au fost silite să se predea la 8 ore sara. Mulți prizonieri, 7 pași și 32 de tunuri cu o mulțime de material de războiu au căzut în mânile rușilor. Mouktar Pașa au fugit în Kars. Pierderile rușilor sunt relativ mici.


[12 octombrie 1877]

Atacul s-a început vineri, pe la 12 oare ziua, în contra șanțurilor redutei Bukova.

Șanțurile au fost luate la primul asalt și sara s-a dat asalt chiar la redută.

Primul rând de parapete al redutei a căzut asemene în mânele românilor; ei însă au dat peste al doilea rând de parapete, de care n-aveau cunoștința. Aici împotrivirea a fost mare și trupele noastre primiră ordin de a se retrage.

Retragerea s-a îndeplinit în cea mai bună ordine.

Pierderile ce avem sunt: morți 50, răniți 200, între cari 5 ofițeri și un locotenent-colonel.

Acest atac s-a făcut de trupele din diviziunea a patra, compuse aproape numai din moldoveni.

Spiritul oștirii este escelent; ea suferea de ordinul de retragere și cerea să reînceapă lupta având deplină încredere că de astădată, cunoscând mai bine culcușul vrăjmașului, îl va îngenunchea. Nu credem de prisos a aminti că această divizie a patra este aceea care au luat cu asalt reduta Grivița. Și, dacă accentuăm că sunt numai moldoveni în ea, o facem pentru că ziarele din București par a ignora cu totul această împrejurare.

Tot în privirea acestei lupte A.S.I. Marele Duce Nicolaie telegrafiază următoarele:

La 7 octombrie sara reduta în acea zi fusese luată cu asalt de cătră români, a fost reluată apoi de cătră turci. În această luptă românii au pierdut 130 de soldați și cinci ofițeri. Amănuntele asupra acestei lupte lipsesc încă.


DIVIZIA A PATRA
[12 octombrie 1877]

Divizia care au fost mai mult mestecată în luptele de pân-acuma de la Plevna este cea a patra, compusă în cea mai mare parte din moldoveni. Am însemnat aceasta în revista noastră internă, pentru a atrage și mai mult privirile publicului asupra răniților ce vor fi a se îngriji. Se zice chiar — deși dorim ca această știre să nu se confirme — că această vitează divizie este atât de slăbită prin luptele continue, încât de acum înainte va rămânea în rezervă.


AUSTRO-UNGARIA
[16 octombrie 1877]

Î.P.S.S. Mitropolitul românilor gr. or. din Transilvania și Ungaria a publicat următorul circular, care e pentru noi un semn că guvernul maghiar caută pretexte pentru a împiedeca activitatea sinoadelor eparhiale.


NOTIȚĂ BIOGRAFICĂ
[16 octombrie 1877]

Ziarele din București aduc știrea despre moartea lui A. Papiu Ilarian. Acest bărbat au fost la 1848 tribun al românilor ardeleni a căror revoluție au descris-o în Istoria Daciei centrale. Trecând în urmă în România a editat „Tezaurul de monumente istorice“, un arhiv în care-a reprodus scrieri relative la istoria românilor. În „Revista Carpaților“ au publicat câteva acte din corespondența ținută în limba latinească între Petru Voivod Rareș Domnul Moldovei și Ioachim, electorul de Brandenburg. Aceste acte răposatul le-au fost extras din arhiva de la Berlin. Cât despre politică … au făcut-o și el cum o face oricine la noi; dar … de mortuis nil nisi bene.


SCORNIRILE «TELEGRAFULUI» DIN BUCUREȘTI
[21 octombrie 1877]

În primul său București de la 17 curent „Telegraful“, comparând presa conservatorilor cu păserile cobitoare, ajunge la concluzia că această presă voiește a introduce ură între moldoveni și munteni. Aceste aiurări, a căror îndreptățire n-o discutăm, ne-ar fi găsit însă foarte nepăsători dacă „Telegraful“ n-ar fi binevoit a insinua aceleași intenții monstruoase și „Curierului de Iași“, pe care are naivitatea a-l numi organul d-lui Maiorescu.

D. Maiorescu este într-adevăr un prozator bun și cu judecată, ale cărui idei literare le împărtășesc astăzi însuși contrarii săi politici (vezi de ex. „România liberă“ și noul curent în Academie), dar de aici nu urmează de loc că foaia noastră ar fi organul d-sale. Drept dovadă despre netemeinicia aserțiunii „Telegrafului“ redactorii lui n-ar avea decât să deschidă „Curierul de Iași“ și să vadă că, oridecâteori am vorbit de o lucrare bună pe terenul literar, am abstras întotdeauna de la rolul politic al autorilor. Observarea pe care ne-o impută „Telegraful“ e că am pomenit că divizia a patra, cea amestecată mai mult în luptele de la Plevna, e compusă aproape numai din moldoveni. Aceasta am făcut-o pentru că ziarele bucureștene, atât liberale cât și conservatoare fără deosebire, ignorează acest adevăr și pare c-ar lua mai bine foc în gură decât să spuie anume că moldovenii se poartă escelent pe câmpul de război. Deci tocmai ziare de teapa „Telegrafului“, prin păcatul reticenței, bagă ură între moldoveni și munteni, nu noi, care dăm fiecăruia ce-i a lui. Oare un jurnal oficial n-are voie să zică că moldovenii se bat bine? Și oare, dacă chiar ziare străine laudă pe oștenii moldoveni, atunci, dacă-i lăudăm și noi, suntem poate separatiști? Sau e o crimă în ochii „Telegrafului“ de-a rosti numele Moldovei?

Noi, din contra, credem a ne putea făli cu împrejurarea de-a fi români din Moldova, cu calitățile și scăderile noastre, cum ne-au făcut Dumnezeu. Dacă pielița redactorilor „Telegrafului“ e mai smadă decât a noastră și originea așa de neaoșă încât n-au dreptul de a se numi nici moldoveni, nici munteni, ni se pare că nu noi suntem de învinovățit pentru aceasta. Sunt și la noi și cam pretutindeni asemenea isteți, cari cred că tot ce zboară se mănâncă; noi mai facem și deosebiri și nu aruncăm pe toată lumea în căldarea patimelor momentane, pentru a-i scoate sau albi sau negri, după plac.

În fine, puindu-ne în paralelă cu „Neue fr. Presse“, „Telegraful“ face ceea ce n-au cutezat nimeni să facă pân-acuma.

Cine au urmărit opinia statornică ce noi o avem de acel ziar vienez, care se bucură de înrâurire, pentru nefericirea nu numai a noastră, dar a imperiului vecin chiar, acela va înțelege că insinuarea, dacă n-ar veni de la redacția „Telegrafului“, ar fi pentru noi cea mai gravă insultă. Căci acel organ este cel de căpetenie care-n Austria chiar vâră ură între deosebitele naționalități și le sumuță una asupra alteia, acel ziar este deopotrivă stricăcios germanilor ca și celorlalți, el propagă idei care fac cu neputință dezvoltarea economică sănătoasă și liniștea politică între popoară și e redijat de oameni cari nu sunt în inima lor nici austriaci, nici germani, ci speculanți cutezători, ca și unii redactori din București, cari pentru trecerea mărfii lor tipărite sunt în stare să atingă și să zădărască simțirile cele mai sfinte pe care le are un om sau un popor.

În fine e cu totul de prisos a mai discuta, căci ceea ce am zis noi e pe deplin adevărat. Divizia a patra s-au purtat escelent, au avut pierderi simțitoare și e azi în rezervă. N-am zis nici mai mult nici mai puțin, ci am împărtășit neted o faptă care interesează în gradul cel mai mare provincia noastră în genere, Iașii îndeosebi, căci în acea divizie sunt și oștenii din județul și orașul nostru. Dacă adevărul neted și fără înconjur supără pe unele ziare bizantine și învechite în minciuni și apucături din București nu e vina noastră. Adevăr și mântuire sânt în ochii noștri identice, și acest izvor curat nu poate supăra decât pe răi și pe netrebnici.


SINUCIDERE
[23 octombrie 1877]

În Hotel de Paris în noaptea de joi spre vineri, pe la 11 oare, s-a sinucis un tânăr din Galați, cunoscut în acel hotel sub numele de Gheorghe Teodoru, student. După cât s-a putut constata, acest tânăr dezgustat de ale vieții ar părea să aibă numai 21 sau 22 ani și-ar fi fiul d-lui Hagi Manolachi Nicola, consilier comunal în Galați. Cauza sinuciderei sale se raportă la multe versiuni, însă, după mărturia mai multor persoane suspecte cu care intrase în legături de când era în Iași, cea mai probabilă ar fi comiterea unei sustrageri de 250 galbeni de la părintele său, cu care bani fugise la București, unde după câteva zile de prodigalitate și desfrânare, părintele său aflându-l, l-a urmărit imediat acolo. Atunci, părăsind Bucureștii, el a venit, sunt acum vreo 15 zile, în Iași și au găzduit la Hotel de Paris sub numele mai sus citat. În Iași au contractat relații intime cu mai multe din acele figuri a căror foarte îndoielnică onorabilitate au știut să-l introducă prin acele cafenele nocturne ale orașului în care sunt jocuri clandestine de cărți și care sunt frecuentate în genere numai de coțcari și de tot ce este mai vicios în clasele de jos a societății noastre.

I-au trebuit numai câteva zile de frecuentare prin acele nobile stabilimente pentru ca în sara sinuciderei sale să se afle numai cu două ruble în buzunare; pe lângă aceasta cu o zi sau două mai înainte el simțise că un d. Mihailescu, trimes de părintele său înadins, era pe urmele lui și-l căuta, spre a-l denunța poliției. Mustrarea de cuget sau nenorocita alternativă în care se găsea, străin pe pavelele Iașului și fără nici un ban, l-au împins se vede într-un moment fatal a recurge la un asemenea mijloc pentru a pune capăt unei vieți începută așa de trist.


FRANCIA
[30 octombrie 1877]

Dl. Calmon au pronunțat în sara ședinței comitetului stângelor Senatului un discurs criticând într-un mod foarte viu actele guvernului și recunoscând că nici o tranzacțiune nu este posibilă. El sperează că Franța va intra într-o lungă perioadă de pace, de repaos și de prosperitate. O nouă reuniune plenară a stângelor Senatului s-au fixat pentru ziua de 6 noiemvrie.

Se anunță că d. Fourtou pregătește elementele unui mare discurs, destinat a apăra dinaintea Camerei politica urmată de guvern de la 16 mai.

Le Soleil anunță că ambasada din Viena ar fi să se deie d-lui Gontaut-Biron, a căruia situație, în urma antipatiei ce-i arată dl. de Bismark, devenise destul de grea la Berlin. Mai multe ziare pronunță numele d-lui duce Décazes pentru ambasada din Berlin, dar nu este încă nimic decis în această privință.

O telegramă a ziarului Le Nord spune că câteva rezultate ale alegerilor pentru consiliile generale din Franța sunt cunoscute până la 5 noiemvrie; Dl. Broglie a căzut contra d-lui Fouquet bonapartist, amiralul La Ronciere-Le Noury au căzut contra candidatului republican. Telegrama în chestiune mai adaoge că este imposibil de a se judeca despre rezultatul final. Totuși se pare că republicanii vor câștiga fotoliuri mai cu samă la Rouen și la Șamberi. Mai mulți bonapartiști au fost aleși în Gironde, precum d-nul Pascal.


AUSTRO-UNGARIA
[30 octombrie 1877]

Vaietele de mediațiune de cari organele vieneze răsunară nu sunt, zice o corespondență a Nordului, decât ultima neputincioasă răvoință în privirea Rusiei care au caracterizat aprecierile anterioare a acestor ziare, precum și noutățile diplomatice și militare ce ele au pus în circulație. Nu trebuie să-și ascundă cineva că există în Cisleitania ca și în Ungaria o opiniune relativ puternică, care, de la începutul războiului, nu încetează de a esprima dorinți în favoarea unei semi-soluțiuni a Chestiunei Orientului, în speranță de a convinge pe Europa că această soluțiune au fost impusă prin o coaliție austro-germană ce ar fi înlocuit înțelegerea celor trei împarați. Aceste intrigi însă nu vor obosi răbdarea și moderațiunea cabinetului din Sant-Petersburg; dacă ele merită oarecare observațiune, aceasta e numai pentru că dovedesc necesitatea ce este de o privighere statornică, spre a impiedica pe falșii amici ai păcei de a pune pe Rusia într-o pozițiune falșă și de a-i răpi prin mijloace diplomatice beneficiele succeselor sale militare. Aceasta este o operațiune strategică mai puțin zgomotoasă ce e dreptul, dar mai periculoasă poate decât complotul din Transilvania.

Koelnische Zeitung publică o depeșă din Viena cu data de 3 noiemvrie prin care se anunță că Austria au respins propunerea Germaniei, care tindea la o prelungire pentru un an a tractatului de comerciu existent, pe motivul că această prelungire ar fi creat dificultăți din punctul de vedere al compromisului austro-ungar ce se voiește a se încheia înainte de 1 ianuarie. Conferințile miniștrilor la Pesta au de obiect de a stabili tarife independente.

În ceea ce privește postavurile, tariful trebuie să fie, conform cerinței Germaniei, formulat de cătră d. Hasselbach, stabilit pe o bază echitabilă și îndeajuns de liberschimbist. Acest tarif va fi prezentat săptămâna viitoare parlamentului.

Dispozițiunele care regulează procedările de perfecționare sunt menținute.

Îndată ce tariful va fi fixat, Austria are intențiunea să angajeze cu Germania negocieri nouă având de obiect concesiunea reciprocă a dreptului de națiunea cea mai favorizată.


ITALIA
[30 octombrie 1877]

Ziarul Times publică o depeșă din Roma cu data de 4 noiemvrie care anunță că consiliul Vaticanului au fost dizolvat.

Nici o rezoluțiune n-au fost încă adoptată privitoare la chestiunea desființărei dreptului de veto al Franței, Austriei și Spaniei.