Din periodice/Din Curierul de Iași, aprilie-iulie 1877

Jump to navigation Jump to search
Din Curierul de Iași, ianuarie-martie 1877 Din periodice de Mihai Eminescu
Din Curierul de Iași, aprilie-iulie 1877
Din Curierul de Iași, august-octombrie 1877


[1 aprilie 1877]

Se pare că pesimiștii care nu prevesteau vrun mare succes protocolului iscălit la Londra vor avea cuvânt pân-în sfârșit. Istoria lumii ce-i dreptul nici nu se face pe hârtie, ci prin modificare de voințe și de intenții intime, și Anglia va putea să iscălească încă zece protocoale fără ca aceasta să schimbe atitudinea ei pe câtă vreme voința ei nu va fi schimbată prin motive puternice de interes. Dar fiindcă nu e nimic nou sub soare și fiindcă portiuncula sapientiae cu care se fericesc popoarele rămâne cam în toate vremile aceeași, vom aduce un exemplu mai vechi de tratări analoage și aceasta din al treilea război cu Cartago.

Cumcă între slavi și turci există o antiteză tot atât de pronunțată ca între Roma și Cartago e sigur. După ce Cartago fusese obligată la plata unei mari despăgubiri de război a trebuit să ardă flota sa și pierduse dreptul de a declara război decât doar cu învoirea Romei; după ce această puternică metropolă a lumii antice ajunsese, sub administrația prevăzătoare a nenorocitului Hannibal, să plătească milioanele impuse de Roma, după ce ajunsese să trăiască sub puterea garantă a Romei cam în atârnarea în care se află astăzi Turcia în privința politică, — totuși cenzorul Cato n-avea altă de făcut decât să predice cu și fără ocazie vecinica frază că orașul Cartago trebuie șters de pe fața pământului. Diplomația romană nu era întru nimic inferioară celei moderne, același joc dublu, aceleași cuvinte lunecoase, aceleași trăgănări se făceau pe atunci ca și astăzi. Dacă prințul Muntenegrului s-ar putea asemăna cu Masinissa, regele Numidiei, atunci tabloul devine complet.

Acest Masinissa avea numai rolul de a provoca vecinic pe cartaginezi, iar aceștia n-aveau voie să se miște, pentru a nu se pomeni c-o declarație de război din partea Romei. În fine totuși a trebuit să se opuie cu armele regelui Numidiei și apoi s-a început un șir de tratări diplomatice în care romanii au făcut diferite presiuni asupra cartaginezilor, care n-aveau de scop decât a-i face incapabili de a rezista. Cartaginezii au îndeplinit toate condițiile Romei — până și dezarmarea generală și estrădarea tuturor armelor în mâini romane, când iată că se ivește ultima, neînlăturabila condiție a Romei: „că orașul Cartago trebuie risipit din fundament și că orășenii să se strămute într-o mare depărtare de la port“. Atunci s-au început războiul al treilea, în care romanii aveau toate avantagele, iar cartaginezii numai desperarea lor. Sfârșitul e cunoscut de toți.

Și astăzi e cam același lucru. Regele Masinissa se află în Peninsula Balcanică în mai multe exemplare.

Turcia simte că-i este păstrată soarta Cartaginei și că ultima „condiție de pace“ va fi ca turcii să părăsească Europa. De aceea nici nu sunt dispuși să iscălească sentința lor sub forma unui protocol care hotărăște că ei vor trebui să realizeze în mod „sincer“ reformele. Căci cine judecă dacă e sinceră sau nu realizarea? Cabinetul din St. Petersburg, Roma. Cartaginezii erau foarte sinceri în îndeplinirea condițiilor tractatului după al doilea război. Aceasta nu i-au oprit pe romani de a zice că ei nu sunt sinceri și de a desființa înfloritorul stat african.


CONCERTUL MICHERU
[1 aprilie 1877]

Alaltăieri violonistul nostru d. Toma Micheru a dat concertul său în sala palatului înaintea unui public relativ destul de numeros și ales.

Toate piesele esecutate s-au bucurat de un succes neîndoielnic.


GRIGORIE GĂNESCU
[7 aprilie 1877]

La 7 april st.n. a murit grabnic, în urma ruperei unei vine a inimei, scriitorul și publicistul Grigorie Gănescu. El a fost născut la a. 1829 și-a făcut studiile începătoare la Paris și a vizitat după aceea universități germane. Introdus în cariera jurnalistică de cătră Emile de Girardin, a fondat în urmă, la 1860, foaia săptămânală „Courrier du Dimanche“, care-n vremea ei a fost cel întâi organ neatârnat al opoziției contra imperiului și a numărat între colaboratori pe I. I. Weiss, Ranc, Prévost-Paradol și alți mulți, cari de atunci au ajuns de mult la renume. Persecutat de poliția și judecătoriile bonapartiste și suprimându-se „Curierul de Duminică“, el l-a reînființat sub titlul de „Nain Jaune“, în care a continuat cu aceiași colaboratori lupta în contra imperiului; până ce autoritățile, după multe admonițiuni și condamnări, l-au izgonit din Franța ca străin.

În a. 1861 înființă în Frankfort lângă Main o foaie mare, care apărea în toate zilele, numită „L'Europe“ și ținută cam în felul „Independenței Belgice“. Cunoștințele sale foarte varie și întinse cu cei mai însemnați oameni de stat și atracțiunea care o esercita față cu talente publicistice au făcut să înflorească și această întreprindere.

La 1866 generalul prusian Vogel v. Falckenstein, ocupând cu trupele sale orașul liber Frankfort, au suprimat și ziarul „Europe“, iar Gănescu se întoarse în Franța, unde avea de gând să se așeze definitiv și unde cumpără la Montmorency locul unde fusese renumitul ermitagiu al lui J. J. Rousseau. El izbuti în fine de a căpăta naturalizarea mare și în 1868 fu ales de cătră cantonul Montmorency membru în consiliul general al departamentului Seine-et-Oise.

De acuma-nainte el s-apropie de fracțiunea aceea a partidului liberal care, condusă de Emile Olivier, credea a putea regenera Francia prin parlamentarism. Culminațiunea acestei fracțiuni a fost ministerul Olivier și războiul cu Germania. În vremea războiului (1870) Gănescu urmă guvernul apărării naționale la Tours și la Bordeaux, unde redactă ziarele „La Presse“ și „La Liberte“.

După război se 'ntoarse la Paris și fondă o corespondență autografată sub titlul de „Les Tablettes d'un spectateur“, organ din care am văzut zeci de estrase în coloanele presei liberale din România. În aceeași vreme el era redactorul îndemânatic al părții financiare din „La Presse“ și scria și articole politice în acest din urmă. Tot în acest răstimp au scris și corespondențe în ziarul vienez „Neue freie Presse“.

Se vede a fi fost un om bine văzut pretutindenea și că avea foarte multe cunoștințe în lumea politică. Între acestea se număra și bătrânul Thiers, cu care Gănescu să fi avut relații destul de cordiale. Totodată i se atribuie un instinct mai totdeauna fără greș în politică și diplomație.


[8 aprilie 1877]

„Niciodată“, din acest singur cuvânt consistă tot apostilul pus de împăratul Germaniei pe demisiunea cancelarului său. În aceeași vreme, întruniri de cetățeni și meetinguri de partid îl rugară pe principe să nu demisioneze, căci soarta imperiului atârnă încă de persoana sa și l-au asigurat că-l vor urma fără condiții și fără rezervă oriunde cancelariul ar voi să-i ducă.

„Corespondența provincială“ scrie:

Împăratul n-a primit demisia principelui Bismarck, ci, în unire cu opinia publică, au crezut cumcă puntul cel mai nalt de vedere al deciziunilor sale este de-a concede cancelariului orice ușurare trebuincioasă de afaceri, nu însă de-a se învoi cu retragerea sa reală. Cancelariul a putut avea simțământul penibil că nu mai poate corespunde cu cerințele istovitoare ale chemării sale în așa măsură încât să fie mulțămit de sine însuși și s-au crezut dator a-și da demisia; totuși însă el nu s-a putut sustrage de la cererea împăratului de-a face încă o dată încercarea să-și reînvioșeze puterile printr-un concediu mai lung. Cancelarul s-a conformat cu dorința împăratului și în punctul ca în vremea concediului său de câteva luni să nu se retragă în mod absolut de la conducerea afacerilor imperiului, ci, după cerere, să-i ajute împăratului cu sfatul său și să se însărcineze cu contrasemnarea constituțională a edictelor împărătești pe cât va fi de trebuință. Cancelariul va fi reprezentat: în afacerile interne ale imperiului de d. Hofmann, în cele esterne de d. de Bülow, în administrația prusiană de d. Camphausen.

Astfel, prin ordin imperial, spusele de mai sus ale foii germane au și fost publicate. Acest caz de concediu și de înlocuire are un precedent analog în a. 1872.

Reischrathul au fost încunoștințat despre aceste dispoziții prin următoarele șiruri autografe ale principelui:

Am onoarea a vă înștiința cu supunere că, spre marea mea părere de rău, starea sănătății nu mă iartă de-a lua parte la dezbaterile de est timp ale Reischrathului. Pentru reînsănătoșirea mea împăratul a avut grație de-a-mi da un concediu și au încuviințat ca în vremea acestuia să fiu reprezentat în privirea afacerilor curente interne de d. prezident al cancelariei imperiului, în privirea afacerilor esterne de către secretarul de stat d. de Bülow.

Speranțele de pace au scăzut peste noapte asemenea crescutelor ape de munte.

La 11 april st.n. delegații muntenegrini au vizitat din nou pe Safet Pașa, care le-a declarat că e peste putință ca Turcia să cedeze districtele Micsici, Cucci și Colasin, pentru că adunarea deputaților au respins formal toate cererile privitoare la cesiuni de teritoriu. În aceeași zi Senatul mai avea să dezbată cestiunea.

Delegații muntenegrini au răspuns că ei vor întreba încă o singură dată (adică alaltăieri vineri) pentru a căpăta un răspuns definitiv și în caz de refuz vor pleca a doua zi.

În fine, s-a comunicat cabinetelor respective și răspunsul Înaltei Porți la protocolul din Londra. Acest răspuns, în forma unei depeșe circulare, spune că Poarta respinge protocolul și refuză de a dezarma sub condițiile propuse de Rusia. Pacea atârnă de la modul cum Rusia va primi circulara Turciei.

Față cu risipirea speranțelor de pace ziarul rusesc „Golos“ scrie:

În caz de-a se reînoi răzbelul între Muntenegru și Poartă, ceea ce ar fi egal cu refuzul de a realiza protocolul, nu-i va mai rămâne Rusiei alta decât să înainteze cu trupele adunate în marginile Turciei. Poate că-n săptămâna viitoare chiar Europa va avea dovezi clare că Rusia e hotărâtă de-a ajunge ținta pentru care trupele ei au fost concentrate la graniță.


«CONVORBIRILE LITERARE»
[8 aprilie 1877]

Fie-ne permis un ușor sentiment de uimire văzând că și onorabilul ziar „Presa“ binevoiește a lua notiță despre „Convorbiri“. Foaia literară din Iași se obicinuise atât de bine cu tăcerea semnificativă și cu amintirea și mai semnificativă a marilor organe de publicitate din capitală, încât rândurile de mai jos ale „Presei“ sunt un adevărat eveniment în dulcele obicei al existenței.

Dacă serioasa fizionomie a vremii ne-ar îngădui, am avea multe de povestit din frumoasa legendă a zilelor nu tocmai vechi în cari tot aceiași „Presă“ avea nepărtinitoarea bunăvoință de-a propovădui cel puțin esterminarea primejdioasei Direcții nouă din Iași. Și, dacă liniștea se va întoarce, nu ne îndoim că Direcția nouă va fi din nou obiectul aceloraș frumoase sentimente ca și în trecut, pentru că ne cunoaștem de mult:


„Căci Brutus e-un bărbat de stimă vrednic
De stimă vrednici sunt desigur toți“,


după cum zice maistrul Shakespeare.


[8 aprilie 1877]

Presa română este poate cu intenție puțin preocupată de ceea ce se 'ntâmplă împrejurul țării. Departe de-aș aținti privirea la Calafat, a cărui apărare eventuală a fost încredințată unuia din cei mai buni și inteligenți militari, presa noastră dizbate cu generozitatea ei cunoscută alegerile la Senat și ceea ce ea numește „crimele“ cabinetului trecut.

Paralel cu lupta jurnalistică, a cării importanță sau adâncime e afară de cadrul foii noastre, Ministeriul de război dezvoltă o deosebită activitate pentru repedea concentrare a trupelor, care ușor va succede considerând spiritul de disciplină și supunere a soldatului român.

În fine, ministeriul nostru de esterne, condus de astădată de d. Cogălniceanu, a cărui tact și vederi drepte nu sunt contestate de nimenea, a comunicat agenților din străinătate intenția guvernului de-a nu viola nici unul din interesele naționale ale ambelor părți, de-a mănținea pacea și a păzi strictă neutralitatea.

Se 'nțelege de sine că purtarea României, care astăzi face nu politică de simpatii, ci numai de rațiune, se va îndrepta după avizurile puterilor și după interesul ce ele îl vor arăta pentru statul nostru. Nimeni nu va putea pretinde ca România să se jerfească pentru Europa când aceasta ar binevoi a sta cu mânile în sân și nimeni nu i-o va putea ține de rău dacă, lăsată în voaia propriei sale sorți, va alege cândva calea ce i se va părea mai conformă cu interesele ei.


[8 aprilie 1877]

Pauza grea și atentivă între ruperea relațiilor diplomatice și declararea războiului pare a fi sosit acum. Ziarele din străinătate nu mai cuprind nici o speranță de pace, iar articolele lor de fond (în nesiguranță de ceea ce se va întâmpla) încep a zugrăvi eventualitățile războiului cu mai multă sau mai puțină cheltuială de fantazie. Unele văd deja zecile de milioane de moametani, din India depărtată și până la Maroc, ridicându-se ca un singur om la desfășurarea flamurei verzi a prorocului și împlând nefericita Europă cu rânduri de sânge și de flăcări, încât, după cuvântul biblic, neamuri străine vor intra cu plugul pe locurile unde au stătut orașele noastre și turmele de vite ale triburilor asiatice vor paște iarba răsărită din ruinele sfinte ale civilizației. Astfel se va ridica în contra crucii întreg Aliotmanul și astfel se zugrăvesc ca pe-o pânză albă umbrele negre ale viitorului.

Un redactor din Iași care, primind depeșile biuroului de corespondență din Viena, se făcuse răsunetul multor fantazii jurnalistice ar fi fost chemat se zice la prefectură și prevenit a limpezi izvoarele știrilor de senzație care neliniștesc fără cauză publicul. Chiar dacă aceasta nu s-a întâmplat, totuși lumea era în drept s-o creadă, atât de neliniștite erau știrile comunicate de biuroul din Viena și atât de puțin vrednice de crezare.

Pozitiv este că războiul nu se va declara imediat. Daily-News primește o telegramă de la St. Petersburg în care se zice că mai sunt formalități de îndeplinit până se va ridica arma. Mersul evenimentelor va fi probabil acesta: „Rusia va lămuri situația printr-o notă cătră puteri, apoi va rechema ambasada sa din Constantinopole și pe toți consulii săi din imperiul turcesc, după ce va fi pus mai întâi pe supușii săi sub protecția altor ambasade. Aceasta va dura câteva zile. Apoi împăratul va porni la Chișinău, de unde se crede că va fi datată și declarația de război“.

Presa engleză este toată contra Rusiei, exceptând foaia Daily-News. „Times“, vorbind despre ținuta probabilă a Angliei în fața războiului ce va avea loc, recomandă o strictă neutralitate pe câtă vreme lupta va fi îndreptată numai contra cauzelor turburărilor. Reaua administrație turcească face cu neputință apărarea cauzei otomane.


[10 aprilie 1877]

O știre cam serioasă sosită la 6 l.c. a produs multă senzațiune în publicul din București.

O depeșă din Londra spune că generalul englez consideră pe România ca făcând parte din Imperiul otoman și că neutralitatea specială a României nu e garantată prin nici un tratat.


[10 aprilie 1877]

Declarația subsecretarului de stat Bourke, făcută ca răspuns la întrebarea lui Sandhurst asupra neutralității României, are o importanță deosebită pentru vederile cabinetului englez în privirea războiului. Bourke a spus că neutralitatea României n-a fost stipulată nici prin tratatul de la Paris, nici prin alte tratate și că România, oficial principatul Moldo-Valahiei, e privită în toate relațiile sale cu celelalte puteri ca parte integrantă a Imperiului otoman.

Aceste puține cuvinte ale subsecretarului de stat nu sunt de loc îndreptate contra Rusiei, că adecă, trecând Prutul, ea ar viola teritoriul otoman, ci ele vor să constituie numai un drept pentru Turcia de-a încălca teritoriul român oricând i-ar dicta-o aceasta vederile sale strategice. Pe de altă parte guvernul englez mai pare a zice că, țara noastră nefiind neutrală, ci formând parte integrantă a Turciei, nici se poate opune ocupării din partea trupelor otomane și, dacă ar încerca a se opune, Turcia ar avea dreptul să ne trateze ca pe o țară inamică, ca pe-o provinție răsculată chiar.

Fără a ne preocupa de înțelesul pe care Albion cearcă a-l da poziției internaționale a României, vom aduce numai aminte că purtarea acesteia pân-în momentul de față a fost cea mai corectă din lume. Pusă sub garanția colectivă a puterilor, neavând nici o legătură reală cu Imperiul otoman, ea era și este neutrală prin natura lucrurilor, chiar dacă neutralitatea n-ar fi fost stipulată prin un anume tratat. Când art. XXII a tratatului de Paris spune că nici o putere n-are voie să s-amestice în cele dinlăuntru ale țării și art. XXVII că nici Turcia chiar n-are voie de-a interveni cu armata în România fără învoirea tuturor puterilor celorlalte, e evident că România a fost considerată cel puțin tot pe atât de autonomă și suverană ca și statele germane după pacea vestfalică, deși ele „formal“ făceau parte din corps germanique. Deși neutralitatea era de sine înțeleasă, România a făcut apel la puteri ca să fie neutralizată în mod clar și necontroversat. Dar memoriul României a fost pus frumușel ad acta, căci puterile au binevoit a ne considera ca nevrednici de a ocupa un moment înalta atențiune a profunzilor ei diplomați.

Departe de-a se ocupa cu „sinonimica“ diplomației europene, care dă unui ș-aceluiaș cuvânt acum un înțeles, acum altul, România nu împărtășește pân-acuma interesele nici uneia din părțile litigante și, pentru a simplifica conflictul care începe de facto abia pe malul drept al Dunării, puterile ar fi făcut bine să recunoască României o poziție conformă cu natura neutrală a chiar aspirațiunilor ei actuale.


HIMEN
[10 aprilie 1877]

Cu vie părere de bine înregistrăm cununia d-nișoarei Eugenia Frangulea cu d. dr. Samson Bodnărescu. Mireasa a fost una din cele mai inteligente institutoare din orașul Iași, directoare a unei școli de fete și bursieră a statului, trimisă în Germania pentru complectarea studiilor sale pedagogice. D. dr. Samson Bodnărescu, cunoscutul poet liric care în curs de mulți ani a îmbogățit paginile Convorbirilor cu producerile sale înzestrate cu o deosebită adâncime și curăție de simțământ și c-o formă ferită de necorectitudine și de exagerări tropice, a fost în curs de doi ani directorul conștiincios și inteligent al școalei pedagogice de la Trei-Ierarhi și s-a bucurat în acea calitate de stima nerezervată a întregului public luminat. Cununia civilă va fi astăzi la 6 oare sara în localul primăriei, cea religioasă la 7 oare în biserica de la Trei-Ierarhi. Cu această ocazie dorim potrivitei părechi o viață îndelungată și fericită.


[13 aprilie 1877]

„Agence RUSSE“ capătă din Constantinopole următoarea știre: „Poarta a primit din partea mai multor puteri asigurarea că neutralitatea României nu e stipulată prin nici un tratat; în urma acestora ea a declarat că, în momentul în care rușii vor trece Prutul, ea va ocupa mai multe puncte strategice din a stânga Dunării“.

Față cu această telegramă, care redă opinia Angliei, esprimată de subsecretarul de stat Bourke și care este în linie generală și opinia presei liberale din Austro-Ungaria, suntem dispuși a ne aduce aminte cu oarecare ironie de renumitele broșuri care au apărut la noi și care stipulau cu aerul cel mai serios din lume neutralitatea reală a României, garantată în mod colectiv de puterile mari ale Europei. Afară de aceea ni mai vin în minte practicii financiari cari nu vedeau un mijloc mai bun în contra deficitului decât desființarea armatei noastre.

Luând la serios reprezentația de marionete de la Constantinopole, în cari marchizul Salisbury, c-o contractare foarte solemnă a fizionomiei și c-un ton aproape bisericesc, predica intențiile unanime ale Europei, mulți români credeau că lucrurile în lume se petrec astfel cum se reprezintă în teatru. Pentru orice inteligență mai pătrunzătoare era însă aproape dovedit că mijlocul cel mai puternic contra războiului, dacă acesta nu era dorit, ar fi fost neutralizarea României sub garanția colectivă a Europei, ș-atunci desigur că Rusia nu se ispitea de-a începe o luptă contra lumii întregi. Motivele secrete și înțelegerile intime între puteri se sustrag vederii publicului mare și abia istoricul viitor va putea să discoasă din arhive icoana adevărată a lucrurilor, în care comedia oficială nu-i va părea decât ceea ce este într-adevăr: o piesă cu roluri învățate pe de rost, în care actorii înșii nu cred în ele, deși în momentul jocului ei se identifică cu rolurile și produc în public uimitoarea iluzie că ei sunt convinși de ceea ce zic.

Cu cât mai mult vor fi datori românii să recunoască acel just instinct istoric al Prea înălțatului nostru Domn, care au creat în țară această oștire disciplinată și ecuipată, pe atâta pe cât l-au iertat starea noastră înapoiată în cultură și calamitățile economice. În acea înțelepciune a faptelor și fără a-și așeza convingerile în teorii, M. S. Domnul a fost acela care-a simțit că nici un drept nud nu are putere în lumea noastră, unde puterea domnește și unde se desfășură cu estremă asprime lupta pentru existență. Căci dacă existența României părea a nu avea un moment trebuință de tunuri și de baionete, această iluzie optică s-au născut din faptul că marile sume de puteri opuse se ecuilibraseră ca două greutăți egale în cumpăna europeană, a cărei limbă neutrală părea a fi România. Dar în momentul ce acest ecuilibru se strică, România încetă numaidecât de-a juca acest rol și drepturile ei, înscrise în tractatul de la Paris, erau la moment supuse imperceptibilei dialectice ale diplomației, deprinsă a tăia un fir de păr în patru figuri silogistice.

Cu deosebire frivolă este discutarea neutralității române din partea presei austro-ungare. Cunoscând prea bine că România au cerut neutralizarea pentru a da în mâna tuturor iubitorilor de pace mijlocul cel mai sigur de a face războiul imposibil, totuși ei nu încetează, după ce Europa toată ne-a lăsat în voia propriei noastre sorți, să ne acuze de rusofili, de reprezentanți ai politicei slave. Dar de unde știu reporterii ce se petrece în capetele noastre, cu câtă pază facem orice pas și cu câte sacrificii amare alegem din toate relele pe cel mai mic? Toată presa română recunoaște că nimic nu e m-ai puțin de dorit pentru noi decât războiul și că oricine ne-ar scăpa de „ultima ratio regum“ am fi primit bucuros. Și totuși ni se face o acuzare că apărăm cu șanțuri orașele și căile noastre de comunicație, dar binevoind a uita că numai drumurile de fier, pe care turcii ar voi să le vadă distruse, ne costă pe noi a treia parte dintr-un miliard de lei și că de dragul lor și pentru a da întregii Europe mijlocul de a-și ținea cumpăna pe malurile Dunării noi ne-am ruinat economicește.

Oricare ar fi cauzele ce-au făcut pe puteri a nu garanta pân-acuma în mod precis neutralitatea teritoriului român, fie slăbiciune, fie reavoință, fie în fine rezervațiile mentale ale diferitelor cabinete, nouă ni se pare că ele nu mai prezintă nici un interes pentru noi. Căci, dacă se va face ceva în favorul nostru, desigur că nu ochii noștri frumoși vor fi cauza unui asemenea eveniment; iar dacă se va face ceva în defavorul nostru, vom apăra cum vom putea ceea ce avem.

Locuind pe un teritoriu strategicește nefavorabil și înconjurați de seminții străine nouă prin limbă și origine, având înlăuntrul nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe și turburate de prea mari înrâuriri străine, trăind sub invectivele presei europene pentru că nu dăm drepturi politice evreilor, care nici nu ne știu limba, toate mișcările noastre au fost tratate de vecini c-o rară lipsă de generozitate și c-o nedreptate nemaipomenită față cu alte popoară. Nu e mult de-atunci de când un diplomat maghiar a pronunțat cu liniște marele cuvânt că numai c-o companie de honvezi e în stare să puie pe fugă întreaga Românie.

În vremea războiului între sârbi și turci, regimentele române, se 'nțelege, erau acelea ce-au cauzat pierderile vitejilor sârbi; iar astăzi N. Fr. Presse sfătuiește pe turci de a pune pe fugă armata noastră cu câteva sute de bașibuzuci.

Și când ne bucurăm de așa vădite simpatii și de bunăvoința fenomenală a vecinilor, mijlocul cel mai bun de-a rămânea în favoarea lor era să ne legăm noi înșine mânile și să așteptăm ce va hotărî despre noi gremiul jurnaliștilor din Viena și din Budapesta. Acesta este poate singurul rol ce ni l-ar concede din toată inima.


RUSIA
[13 aprilie 1877]

Alaltăieri în 11/23 aprilie delegațiunea plecată din Iași a sosit la Ungheni pe la 5 oare după amiază. Aproape imediat după aceea sosi trenul imperial din Chișinău. Majestatea Sa Împăratul intră în salonul de așteptare a garei, întovărășit de o suită numeroasă. D. Iacobsohn, consul imp. rusesc din Iași, prezintă împăratului pe membrii delegațiunii române.

Majestatea Sa adresă mai întâi câteva cuvinte Prea S. Sale părintelui mitropolit al Moldovei și Sucevei și conversă apoi cu d. Vasile Gheorghian, prefectul dist. Iași.

După aceasta Majestatea Sa încălecă calul și, urmat de suita militară, trecu în revistă trupele cantonate la Ungheni. Majestatea Sa adresă câteva cuvinte ostașilor și un urra general răsună ca răspuns din toate părțile.

Spre sară Maiestatea Sa se întoarse cu trenul la Chișinău.


[13 aprilie 1877]

Prelegerea d-lui A. D. Xenopol despre criticism a avut loc duminecă în 3 april. Domnia sa a arătat mai întâi cum, religiunele neputând rezolvi pe deplin întrebările metafizice, capetele mai eminente încearcă o rezolvare pe altă cale, acea a filozofiei. Dar toate sistemele filozofice din anticitate până în timpurile mai nouă păcătuiau printr-un punt capital, acela de a lua lumea esistentă ca ceva real, fără a lua în băgare de samă că cunoștința noastră despre lume e datorită la două elemente, unul esterior, cauza impresiunelor noastre, și unul interior, mintea ce le percepe, cu alte cuvinte lumea se reflectează în mintea noastră ca într-o oglindă și de la forma oglinzei va atârna în mare parte aspectul acelei lumi în inteligența noastră. Cel întâi filozof care supuse unei critice această minte a noastră pentru a videa până întru cât ea reproduce cu esactitate lumea ce ne înconjoară a fost Locke, care a trăit pe timpul revoluției engleze.

El deosebește în corpuri calități primare și calități secundare: acele primare sunt astfel că fără de ele nu ne putem închipui corpurile, precum sunt: întinderea și nepătrunzibilitatea. Calitățile secundare sunt acele ce noi le punem în corpuri prin simțurile noastre, precum mirosul, gustul, care nu sunt decât niște emanații; sunetul și colorile, care nu sunt decât niște mișcări. Prin urmare aceste nu esistă în lumea reală, ci numai cât în mintea noastră. Kant, filozof german mort la 1804, merse mai departe cu această osebire între partea reală a lucrurilor și partea lor ideală, adecă acea ce o punem noi în corpuri. El susține că chiar spațiul și timpul, prin urmare calitățile primare a lui Locke ni sunt decât niște forme ale inteligenței noastre, carile nu esistă în lumea reală; dar că noi ne putem numai cu greu hotărî a admite această părere, fiindcă spațiul și timpul sunt formele prin care noi vedem lumea și nu ne este cu putință a ne închipui că ea să fie altfel de cum ne apare. Suntem asemenea orbului de colori, care nu poate nici într-un caz se vadă coloarea roșă și își închipuie că lumea e astfel precum o vede el, adecă lipsită de acea coloare. Lumea aceasta mai este apoi pentru noi ca un fel de curcubău care nu esistă decât pentru oamenii puși într-o pozițiune anumită, pe când acolo unde el ne apare nu sunt decât picături de ploaie. Oratorul dezvoltă apoi dovezile principale aduse de Kant în susținerea acestei teorii. Kant însă lasă neesplicat ce este lumea în sine, neatârnată de formele timpului și a spațiului. Un alt filozof, Schopenhauer, mort în 1860, se sili a demonstra că lumea în sine nu este alta decât ceva analog cu voința omului. D. Xenopol desvăli și această teorie și sfârși discursul prin comparația lui Platon în care acesta arată că omul nu vede din lucruri decât umbra lor, iar că esența lor adevărată îi rămâne pentru veci necunoscută.


ÎNCHEIEREA PRELEGERILOR JUNIMEI
[13 aprilie 1877]

Duminică în 10 l.c. d-nul V. Conta a ținut prelegerea sa asupra materialismului. Făcând o dare de samă retrospectivă asupra tuturor prelecțiunilor ținute în anul acesta, d-sa a arătat legătura ce există între deosebitele maniere de-a privi și a-și esplica lumea. Interesantă a fost dezvoltarea opiniei cumcă tot ce omul nu pricepe el esplică în mod metafizic, dar cu cât esperiența crește și terenul celor necunoscute devine din ce în ce mai mic, cu atâta ideile metafizicei spiritualiste se retrag pe terenul, necunoscut încă, în care se apără ca dintr-o cetate în contra înaintării line a esperienței și a deducerilor acesteia. Pentru a nu anticipa convingerile intime ce fiecare din public și le formează despre lume și omenire, d-sa a espus atât dovezile dualiștilor, cari împart lumea într-o substanță materială și alta spirituală, cât și dovezile contrarie ale materialiștilor, cari reduc toate fenomenele creațiunii la un singur principiu, la materie. Aceste dezvoltări paralele au fost urmate cu mare interes de public. La urmă prelectorul a încheiat dând conturele principale ale icoanei universului astfel cum ea se zugrăvește în creierul unui materialist.

Din cauza vremei reci și ploioase auditoriul n-a fost așa de numeros ca alte dăți.


PROVIANT
[13 aprilie 1877]

Se știe că situația financiară a statului nostru nu este tocmai strălucită și că în vremea concentrărilor făcute acuma pentru a fi pregătiți față cu orice eventualitate atât statul cât și particularii vor trebui să facă multe sacrificii pentru a înlesni soldaților noștri traiul de campanie. Cumcă atât cetățenii în parte, cât și organele lor comunale vor contribui bucuros când este vorba de onoarea sau de siguranța României nu ne-am îndoit nici un moment. Credem chiar că sub rubrica ofertelor spre acest scop nu vom avea de înregistrat decât fapte de dezinteresare și de virtute cetățenească. Între cele dendâi pomenim oferta de 20.000 ocă pâne făcută armatei de cătră comuna Iași. Cititorii de voiesc a cunoaște modul discutării și votării acestui credit estraordinar sunt rugați a urmări discuțiile respective ale consiliului comunal.


[15 aprilie 1877]

Evenimentele se grămădesc bătând în poarta viitorului și icoanele activității pacinice se 'ntunecă văzând cu ochii înaintea mișcărilor războiului. Așezată între puterile ce vor intra în război, România caută a merge cale dreaptă, a-și mănținea neutralitatea sa controversată de cabinetul englez, ba poate și de altele, și, amestecată fără voie în încurcături ce n-o privesc, ea parează deocamdată în mod destul de corect evenimentele cari-i ating neutralitatea.


MUNTENEGRU
[15 aprilie 1877]

„Corespondența politică“ primește din Cettinie următoarele informații sub data 5/17 de april. Relațiile dintre principele Nikita și Prenk, voievodul miridiților, sunt foarte mulțămitoare. Voievodul Prenk au cedat principelui Nikita toată comanda în războiul ce va avea loc. Voievodul miridiților declară într-o scrisoare că și-au retras oamenii în poziții tari și că așteaptă din Cettinie semnul pentru a începe lupta în contra celor șase batalioane de nizani trimiși în contra lui. Miridiții se vor conforma de-acum 'nainte cu muntenegrenii; ei au căpătat și munițiile de cari duceau lipsă.

Căpitanul de insurgenți Ioan Mussici, preot catolic, a introdus în Cetinie niște deputațiuni din acele părți ale Herțegovinei care pân-acuma rămăsese liniștite. Se pare deci că toți herțegovinenii vor face cauză comună cu cei răsculați. Noii aliați au primit 460 de puști, 840 hamgere și 120 de pistoale. Herțegovina a fost împărțită în 14 districte și pusă sub comanda a 14 voievozi. Dacă planul va succede, atunci va fi o ridicare generală de la Livno pân-la Stolaț și chiar în Mostar stăpânirea turcească va fi pusă poate în eșec. Dar mișcarea nu se va opri la granițele Bosniei și ale Herțegovinei. Și Serbia veche va fi cuprinsă de ea. Străvechiul district Prizrend au recunoscut asemenea hegemonia Muntenegrului și au trimis la prințul Nichita o delegațiune compusă dintr-un preot, un arhimandrit ș-un târgoveț. Cetinie, satul cu două uliți și cu abia 800 de locuitori, n-au serbat niciodată asemenea triumfuri ca acuma.

Dar ajutorul principal al Muntenegrului va fi în Albania. E ușor de crezut că Albania întreagă se va ridica. Zilele acestea principele va adresa albanejilor un manifest prin care-i va invita să se folosească de momentul favorabil și să apuce armele.

În lagărul turcesc activitatea e mare. Derviș Pașa cu 23 batalioane și 24 de tunuri, Suleiman Pașa cu 18 batalioane și 14 tunuri sunt în marș spre Podgorița, respective spre Niksici. Dar aceste știri nu înspăimântă pe nimene. Vor apela la hamger și acesta și-a făcut totdauna datoria. Mai mult decât totdeauna muntenegrenii cred că vor fi și de astă dată biruitori, precum au fost în războiul din urmă. În vara trecută Muntenegrul s-au bătut în contra lui Muktar și a lui Derviș Pașa, cari comandau 95 de batalioane, dar astăzi, când turcii nu mai au decât jumătate din trupele ce aveau pe-atunci?


TURCIA
[15 aprilie 1877]

Ziarul „Temps“ află că reprezentantul Angliei din Constantinopole a fost însărcinat de guvernul său să ceară de la Poartă ca să cruțe în vremea războiului portul Odesa. Poarta are intenția de-a răspunde negativ, pe următoarele considerente. În campania de la Crimeea războiul nu s-a făcut c-o egală tărie în toate părțile, întâi pentru că Franța și Anglia-i dedese ajutoare însemnate, al doilea pentru că interese franceze, engleze și italiene erau angajate în Odesa. Astăzi însă Poarta stă singură în contra Rusiei și va fi deci silită de-a întrebuința toate mijloacele posibile de atac și apărare.


AUSTRO-UNGARIA
[15 aprilie 1877]

Adunarea deputaților a primit proiectele relative la un nou pact între cele două părți ale monarhiei. Gata pân-acuma sunt următoarele proiecte: Legea pentru instituirea și privilegiarea unei societăți de bancă austro-ungare, statutele băncii însăși și a diviziei sale hipotecare și o învoială a amândoror guvernelor cu banca națională; legea relativă la datoria statului de optzeci milioane cătră banca națională; legea pentru încheierea unei convenții comerciale și vamale cu Ungaria; legea relativă la societățile pe acții; legea impozitelor asupra rachiului ș-a zaharului de sfecle. Deputatul Giskra a anunțat o interpelație asupra ținutei Austro-Ungariei față cu războiul ruso-turcesc.


RUSIA
[15 aprilie 1877]

Spre complectarea celor zise în n-rul nostru trecut adăogim că la 11/23 april la oara 12 ½ sosi din Chișinău la Ungheni consulul general rus din București, d. Stuart, care se sui apoi imediat în trenul ce a plecat spre Iași.

La 2 oare trupele au început să se miște și să ieie pozițiuni pe șesul Unghenilor. La vestea că țarul vine: Pr. S. mitropolitul Iosef se îmbrăcă în veșminte și așteptă astfel între doi arhimandriți și înconjurat de delegații români. La 5 oare sosi trenul carele aducea pe M. S. Împăratul Rusiei. Țarul, urmat de o numeroasă suită, fu întâmpinat de mareșalul Moruz cu pâne și cu sare și de mai multe dame cu buchete de flori. Țarul intră în sala gărei, unde văzând pe Pr. S. mitropolitul își descoperi capul și, după o mică salutare, d. Iacobson, consulul rus din Iași, prezentă M. Sale pe Pr. Sa mitropolitul Iosif și pe fiecare membru din delegațiunea română. Prea Sf. Sa Mitropolitul îndreptându-se către M. S. Împăratul rosti în limba română următoarea întâmpinare:

Maiestate!

Fericita sosire a Maiestăței Voastre Imperiale lângă hotarăle României, a acestei țări ortodoxe, a căria biserică de secole s-a bucurat de protecțiunea binevoitoare a auguștilor suverani, glorioșii voștri strămoși, ortodoxii monarhi ai puternicei împărății a Rusiei, ne procură și nouă astăzi fericita ocaziune de a supune Maiestăței Voastre omagiile noastre și respectuoasele felicitări de bună venire, atât din partea clerului bisericei române, cât și din partea reprezentanților autorităților laice ce împreună suntem veniți înaintea Maiestăței Voastre pentru acest sfârșit.

Suntem pe deplin convinși, Maiestate, că aceleași binevoitoare dispozițiuni moștenite de la glorioșii voștri strămoși pentru România și biserica ei animă și pe Maiestatea Voastră Imperială și vă vor anima în totdeauna pentru gloria bisericei lui Dumnezeu în genere și a Maiestăței Voastre în parte.

Țarul avea în dreapta pe moștenitorul tronului, în stânga pe frate-său marele duce Nicolaie Nicolaievici și pe fiul acestuia, Nicolaie Nicolaievici, iar îndărătul său mai mulți generali, între cari și șeful statului general, Nepokoișițchi, și generalul Ignatief. M. S. răspunse în limba rusască:

Sunt foarte mulțămit a vă vedea. Cunosc țara voastră, căci de mai multe ori am venit pe acolo. Întru și acuma, însă ca și altă dată nu ca inamic, ci ca amic. Vă mulțămesc pentru buna venire.

Aceste cuvinte au fost traduse în limba română de d. consul Iacobson.

Țarul trecu apoi prin alt salon afară și, așezându-se cu marele duce Nicolaie într-o trăsură cu 2 cai albi, plecă spre a inspecta armata. Ajungând în raionul armatei, încălecă țarul și sub sunetul muzicilor militare și strigări de ura! trecu înaintea fronturilor regimentelor, escadroanelor și bateriilor. Apoi, oprindu-se în mijlocul trupelor, se adresă cătră comandanți și soldați, felicitându-i de bună sosire, urându-le o călătorie fericită și reușită deplină și esprimându-și speranța că armata va da și de astădată probe de vitejie și disciplină. După aceasta împăratul lăsă să defileze armata dinaintea sa.

Terminându-se revista, țarul se întoarse la gară, luă pe peron adio de la mai mulți generali, dintre cari a sărutat pe generalul Vanovski, șeful corpului al 12-lea, și strânse mâna la alți trei generali, zicându-le că contează pe activitatea și vitejia lor.

La oarele 6 ¾ sara țarul se întoarse la Chișinău.


INUNDARE
[15 aprilie 1877]

Aproape în toate primăverile Bahluiul primejduiește prin inundațiile sale dacă nu viața, dar desigur sănătatea unei mari părți a orașului nostru, a acelor suburbii ce se întind în valea sa. Astfel și în noaptea dintre 13 — 14 c. pârăul îmflat de ploi torențiale au inundat o mulțime de case și strade care și astăzi încă pline sunt de apă, încât toată mahalaua în lungul albiei formează un sistem întreg de mlaștini și de bălți, despărțite cu oarecare simetrie de șiruri de case și de stradele c-un nivel mai înălțat. Vieți de oameni drept că nu s-au pierdut, dar nici dorim cuiva să fi petrecut în una din acea mulțime de case pe a căror ferești și uși a intrat apa turbure a pârăului. Asemenea, între cantoanele no 6 și 7 linia drumului de fier Iași-Ungheni au fost inundată și deteriorată, încât mersul trenurilor e deocamdată peste putință.

Au suferit de inundație mai cu samă despărțirea a II-a și IV-a și în parte despărțirea I-a (în valea mitropoliei). La multe locuri apa au ajuns la o adâncime atât de considerabilă încât oamenii nu și-au putut părăsi casele, ci au trebuit să petreacă în poduri pân' a doua zi. Mai ales între 2 și 3 oare (14 c.dim.) valurile să fi fost cu deosebire mari. Ieri d. prefect a poliției împreună cu membrul cons. com. d. Iorgu Iorga au mers cu șeici până la casele inundate și au împărțit pâne și rachiu pe la cei ce nu se putuseră refugia încă.


SCUMPIREA PÂNEI
[15 aprilie 1877]

În momentul de-a pune n-rul prezent sub presă aflăm cumcă autoritatea va lua grabnice măsuri în contra scumpirii artificiale a pânii. Drept că în Iași nu se află făină înmagazinată și, mersul trenurilor din țara de sus fiind întrerupt din cauza apei între Iași și Podul-Iloaiei, masa de proviziuni esistente părea a se-mpuțina prea repede față cu consumțiunea mare a orașului. Dar circulația întreruptă la punctul pomenit mai sus s-a restabilit deja, încât grânele țării de sus nu vor întârzia a se prezenta pe piața Iașilor.

În privirea scumpirii pânii mai aflam un detaliu, pe care deocamdată îl comunicăm sub toată rezerva cuvenită. D. Lottringer, asociat cu antreprenorii ruși, nedispuind de provizii de făină, nici de pitării, și-a luat libertatea a cumpăra o cuantitate de pâne din piață, dând de fiecare ocă cinci bani mai mult. Din cauza asta pânea nu numai că s-a scumpit la moment, dar încă și aceea ce am căpătat-o a fost pripită la copt, adică crudă.


[17 aprilie 1877]

Corpurile legiuitoare s-au deschis la 14 curent cu toată solemnitatea de cătră M. Sa Domnitorul în persoană. Camera după aceasta a votat legea rechiziției. Senatul s-a ocupat în secții cu verificarea titlurilor.

Oștirile rusești înaintează în liniște și în cea mai perfectă regulă; ori pe unde trec, respectă autoritățile și legile țărei. Nici o reclamație și nici o vexațiune nu a venit până acum la cunoștința guvernului. În toată țara este liniște, ba până și îngrijirea locuitorilor de pe malurile Dunărei au început să dispară de vreme ce pân' acum pe tot litoralul nu s-a adus nici o supărare pe nicăiri, nici din partea oștirilor otomane regulate, nici chiar din partea vreunor vagabonzi. Acestea s-au adus la cunoștința tuturor d-lor prefecți pentru a fi în pozițiune să dezmintă zgomotele falșe și poate rău intenționate care s-ar fi răspândit în județele respective. Totodată ministeriul promite a ține populațiunile în curent de orice agresiune sau vexațiune și de orice pericol ne-ar amenința.

Senatul s-a constituit alegând de vicepreședinți pe d-nii Manolachi Costachi Epureanu și Dimitrie Brătianu. Camera lucrează în secții.


[17 aprilie 1877]

Au sosit știrea cumcă cea dintâi harță între ruși și turci a avut loc pe șoseaua militară care duce la Kars. Mica importanță a ciocnirei se vede din faptul că cu această ocazie s-au făcut prizonieri numai vro 200 turci.


PÂNEA ȘI CARNEA
[17 aprilie 1877]

Pentru a curma repedea și nejustificata suire a prețurilor pânii și cărnii aflăm că onor. consiliu comunal de Iași a hotărât a lua cele mai energice măsuri. În ședința consiliului din 15 l.c. s-a hotărât a se da d-lui primar putere discreționară în privirea aceasta. Între măsurile cele mai cu efect s-au considerat introducerea guilotinei în locul tăierei de pân-acuma — aceasta pentru a înlătura scumpirea prin tăierile rituale ale izraeliților — și apoi reintroducerea aiarului, adică fixarea unor prețuri anumite pentru carne, în proporție dreaptă cu prețul vitelor. Tot aiarul se va introduce la caz de trebuință și pentru pâne. La hoteluri se vor pune tarife cu prețuri fixe. Aceste drepturi i s-au dat primăriei pentru a le pune în lucrare orișicând împrejurările grele în cari trăim ar sili-o să le aplice în interesul public.


POȘTA
[17 aprilie 1877]

De trei zile poșta nu mai sosește din nici o parte, încât suntem lipsiți cu totul de noutăți mai pre larg și reduși la știrile cam problematice ale unor telegrame. Anunțasem în n-rul trecut că comunicația a fost restabilită. Într-adevăr administrația drumului de fier ajunsese a repara stricăciunile aduse de creșterea Bahluiului și Siretiului, dar aceste reparațiuni au fost din nou stricate, încât între Iași și Podul Iloaiei drumul a rămas nepracticabil.


INUNDAȚIE
[17 aprilie 1877]

Revărsarea Bahluiului, descrisă de noi în n-rul trecut, n-au încetat de-a crește decât momentan. Alaltăieri noaptea apele au crescut din ce în ce mai mari, casele rău zidite din șesul Bahluiului au început a se topi și locuitorii erau în parte în cel mai mare pericol. Cât ține șesul Bahluiului era numai o apă; stradele, chiar cele mai înălțate, erau sub valuri, asemenea ogrăzile și grădinele, iar mai în depărtare se vedeau de la șiruri întregi de case numai streșinele. Toată ziua de alaltăieri a fost consacrată scăpării nenorociților cari rămaseseră în locuințele lor și ducerii în siguranță a efectelor lor. Ieri abia apa a început să deie înapoi și se speră că, cu începutul unei vremi mai liniștite, apele impetuoase se vor retrage cu obicinuita repejune a pâraielor de munte.


DE LA EPITROPIA SF. SPIRIDON
[17 aprilie 1877]

Față cu cererile autorităților sanitare ruse, Epitropia spitalelor Sfântului Spiridon au cedat pentru bolnavii armatei imperiale jumătate din localul spitalului central și toate încăperile spitalului Pașcanu din Tatarași. Căutarea bolnavilor precum și administrația este cu totul aparte de aceea a spitalului nostru civil. Epitropia a avut motive destule să cedeze cererilor ce i s-au făcut, pentru că spitalele noastre au în Rusia moșii în întindere de preste 30.000 de fălci, a căror venituri le-au încasat pân-acuma în mod regulat, încât se poate admite cumcă Epitropia nici nu va primi chiria ce se zice că i s-ar fi oferit (în sumă de 16.000 franci) și va ști ca prin servicii aduse militarilor să întărească și mai mult bunele relații între ea și guvernul imperial.

Pe de altă parte auzim cumcă numărul reglementar de paturi a spitalului nostru nu va fi scăzut, ci, făcându-se o economie rațională în distribuirea încăperilor disponibile, numărul de bolnavi în căutarea spitalului va fi același ca și pân-acuma. Auzim cumcă medicii secundari, un farmacist și alte persoane a căror prezență continuă nu este absolut necesară înlăuntrul casei vor căpăta un adaos în bani pentru a-și închiria locuințe private și a lăsa în sama bolnavilor camerele pe care le ocupaseră pân-acuma. Afară de aceea mai sunt 8 camere ce rămăsese neocupate de mai nainte, saloane mari în cari se țineau ședințe sau se făceau operații, adică multe încăperi cari pot fi întrebuințate. Cu o dispoziție mai economică a încăperilor, numărul reglementar de paturi va fi cât de curând în complet. Materialul adus de intendența sanitară rusască nu lasă nimic de dorit, atât e de îndestulător și de bun, încât în această privință Epitropia nu este chemată a face nici un sacrificiu.


ABUZURI
[20 aprilie 1877]

Mulți zarafi din orașul nostru (și zarafi sunt în fapt și acei cari uzurpează numele de bancheri) abuzează în mod neiertat atât de simplicitatea soldaților din rânduri rusești, cât și de nevoile momentane ale ofițerilor lor. Astfel ni se relatează nemaipomenitul fapt cumcă zarafii (care-s toți evrei) schimbă soldaților armiei rusești napoleonul cu 19 franci, luând un franc pentru schimbarea piesei de 20 franci. Și asta se numește libertatea comerțului, pe când ar trebui să se numească tâlhărie curată, ce ar trebui oprită prin măsuri de ordine publică. Căci, oricât de mare ar fi trebuința de argint în piață, acesta nu poate dispare din comerț decât în mod artificial. Moneta de argint e legată de pământul ale cărui insignii le poartă și, chiar trecând peste graniță, ea e silită a se întoarce înapoi aproape cu aceiași necesitate cu care se-ntoarce banul de aramă. Căci, dacă ostașul schimbă un napoleon, nu l-a schimbat desigur pentru a duce moneta română peste hotar, ci pentru a o cheltui pe loc. A abuza în acest mod de trebuințele oamenilor și a le lua 5% pentru schimbarea aurului în argint trebuia să rămâie o activitate specială a lipitorilor din țara noastră.

Noi credem că casieriile și percepțiile cari în cea mai mare parte primesc argint ar putea să intervie în această privire și să schimbe aurul la pari. Acesta n-ar fi un lucru nedemn sau neiertat pentru un serviciu al statului, de vreme ce întâmpină o nevoie reală, și administrația tuturor ramurilor e chemată a întâmpina asemenea nevoi, numai dacă poate. Apoi însuși statul nostru ar fi folosit, de vreme ce el face toate plățile în străinătate, adecă amortizările datoriilor publice și plățile pentru înarmări, numai în aur. Să nu uităm apoi cumcă aurul are mult mai multă valoare intrinsecă decât argintul, căci 10 franci argint nu au întocmai valoarea unei piese de aur de 10 fr.

Noi denunțăm faptul astfel cum ni se relatează și așteptăm de la autorități corectura lui.

Cât despre rublele de hârtie, cari sunt în mânile soldaților din rânduri, nici nu mai pomenim. Ele se zvârl în contra unui numerariu de nimica și nici putem face vro observație în această privință, căci biletele de bancă chiar în Rusia au un preț scăzut. Poate că și-n această privire s-ar putea stabili o normă oarecare, căci e păcat de Dumnezeu ca bieții oameni să vadă lefurile lor devenind cu totul nominale prin speculele meschine ale evreilor din orașul nostru. Purtarea bună și corectă a armiei imperiale trebuie răsplătită din parte-ne de nu prin simpatii ostentative, dar cel puțin prin ecuitate și prin înlăturarea aspră a precupețiilor exagerate la care soldații ei sunt espuși.


IEPURILE LUI DONICI
[20 aprilie 1877]

Într-o foaie din 1853 găsim următoarea povestire pe care o face Const. Negruzzi despre iepurele renumitului fabulist Donici:

Începuse a mi se urî la țară. Pentru ce? Singur eu nu știu, se vede pentru că omul e dat a nu se mai mulțămi nicăieri. Într-o dimineață, mi-am luat pușca și m-am dus de m-am pus la pândă în marginea unei lunci, cu gând să împușc un iepure. N-au trecut mult și am și văzut iepuri și șoldani ieșind pe toloacă, jucându-se, alergând, sărind, dar se învârteau și apoi fugeau așa de iute încât n-apucam să chitesc. Deodată zăresc pe unul mai bătrân, cu părul sur, că iese cu pași rari din pădure și mi se pune înainte și apoi, uitându-se la mine și văzând că-l ținteam: „Ce zăbovești, strigă, trage acum! O! drept vă spun c-am rămas cuprins de mirare … „Să mă ferească Dumnezeu, i-am răspuns, eu nu sunt deprins a vâna dobitoace care vorbesc. Tu ești năzdravan de bună samă! „Ba nicidecum — adăogi el — eu sunt un bătrâne iepure a lui Donici“. Zău nu mai era de vorbă, rămăsesem încremenit. Mi-am zvârlit pușca și m-am închinat lui cu multă plecăciune: i-am cerut iertăciune că nu l-am cunoscut, bănuindu-l că se pusese în primejdie de a se face ostropăț. „Și pentru ce acest dezgust de trăit?“ îl întrebai. „Of, sunt sătul de cele ce văd“, zise el. — Cum? N-ai tot acel cimbru și trifoi?“ — „Așa este, dar nu-s tot acele dobitoace. Când ai ști cu cine sunt silit să-mi petrec zilele! Vai mie! Nu mai sunt acum vitele din vremea mea. Șoldanii de azi îi vezi gingași și dezmierdați, căutând numai flori. Vor să se hrănească cu viorele și cu lăcrămioare în loc de frunză de curechi și de cartofe cu care noi ne mulțămeam. Acum vezi șoldani republicani, căței politici, măgari procopsiți care vorbesc numai franțuzește sau o românească din care eu nu-nțeleg o buche. Dacă ies din covrul meu și mă duc la vrun vecin să-mi petrec vremea, îl găsesc puind lumea la cale în loc să-și caute de treaba lor. Într-un cuvânt, dobitoacele din ziua de astăzi sunt așa de cu duh încât, de multul duh ce au, mai n-au nicidecum, și minteosul nostru măgar avea mai mult în vremea lui decât moinițele de acum. Eu sunt bătrân și nu mă pot deprinde cu toate aceste farafasturi. Ia de aceea mi s-a urât de a mai trăi și vreau să mă fac bujaniță“. L-am mustrat cu binișorul și, mângându-l, m-am luat și m-am dus acasă la dânsul.

Acolo am făcut cunoștință cu câteva din dobitoacele lui Donici. Vulpea era așa de rușinoasă, părea că e, o fată mare. Cucul și grierul cântau mai frumos decât artiștii noștri. Lupul postea și învăța bucoavna pe vro câțiva miei. Toți viețuiau în cea mai mare liniște, numai gâștele câteodată tot mai făceau gălăgie.


[29 aprilie 1877]

Marți în 26 curent, la 2 ½ ore după amiazi, sosi în București știrea că turcii bombardează Calafatul și că tunurile din întăriturile noastre au început a răspunde.

Pân-acuma geniala strategie turcească de pe malul drept al Dunării s-au manifestat în bombardarea orașelor deschise și în jăfuirea satelor deșerte de pe malul stâng, încât atacul ce se face pentru întâia dată unui loc întărit și ocupat de trupe române are o deosebita însămnătate, mai mare de cum s-ar crede la întâia vedere.

Nu amintim că răspunsul tunurilor noastre reîncepe o istorie al cărei fir se rupsese de două veacuri aproape, că armata română începe în acest moment a călca pe urmele vestiților războinici din neamurile Mușatin și Basarab, a căror îndoită coroană împodobește astăzi fruntea augustă a lui Carol I. A reaminti faptele trecutului ar însemna să ațâțăm și mai mult mândria națională, atinsă pân' acum în mod destul de violent de Turcia. Din contra, vom lăsa încă colbul așezat pe cronicele noastre și vom atrage atenția cetitorilor în altă parte de unde ni se pare a veni adevăratul pericol.

Nouă ni se pare că Turcia joacă azi față cu noi rolul unui agent provocator. Căci, într-adevăr, ce interes ar avea Turcia să-și adaoge între dușmani o oștire, în parte bine organizată, de 100.000 de oameni? Aceste atacuri fățișe împotriva țării noastre nu pot fi luate drept copilării, drept îndărătnicia cavalerească de-a provoca fără cauză; asemenea nu putem crede că Turcia e atât de tare și sigură de victorie încât să nu-i pese dacă are în contră-i o sută de mii de luptători mai mult ori mai puțin. La cea dendâi privire aceste acte de provocare, cari în caz normal ar fi contra interesului Porții și contra bunului simț, trebuie să ni se pară suspecte și ascunzând intenții mai adânci, mai greu de întrevăzut.

Nu totdeauna „îndelunga răbdare“ e bună, dar câteodată e un semn de înțelepciune și de sigură prevedere.

Poate că avem vecini cari n-ar fi tocmai nemulțămiți dacă ne-ar vedea istovindu-ne puterile cu greu adunate într-o luptă în contra turcilor, o luptă a cării rezultate favorabile pentru noi s-ar putea prezice cu ușurință. Poate că tocmai siguranța că trupele noastre ar repurta victorii fără valoare face ca unul din stimații vecini ai țării să nu privească tocmai cu neplăcere indignarea și avântul nostru războinic.

E dar precaut de-a nu începe acțiunea până ce dispozițiile Austro-Ungariei nu vor fi clare și bine cunoscute.

Un comunicat oficios al lui „Pesther Lloyd“ cuprinde câteva aluzii despre înrâurirea eventuală a Austro-Ungariei asupra consecuențelor războiului oriental. Acest comunicat cam misterios zice că „guvernul austro-ungar nu are de loc intenția de-a aștepta fapte complinite, ci mai dinainte, în vremea pregătirii unor asemenea fapte, guvernul va ținti la înlăturarea lor. Guvernul austro-ungar e nu numai luminat în privința liniei unde începe pentru el acțiunea decisivă, ci au înștiințat pân' acum cabinetele și n-au lăsat în nedumerire nici chiar pe Rusia asupra liniei în care el va trece din pasivitate la acțiune și dacă nu va trece direct la ostilitate, dar va lua desigur măsuri cari să conserve puterea și ecuilibrul monarhiei. Aceste toate s-au tăinuit pân' acum parlamentelor“.

Să nu uităm că cercurile dominante din Austria, maghiarii și indivizii generis neutrius de dincoace de Leitha, ni sunt mult mai dușmane decât întregul popor turcesc. Tonul obraznic al jurnalisticei evreo-maghiare e dovadă destulă de strălucitele simpatii ce le avem în stăpânitorii de preste Molna și Carpați.

De acea credem că linia de purtare față cu turcii rămâne pentru noi strictă defensivă, ca deprindere cu greutățile războiului și cu disprețul morții, căci poate nu e departe ziua în care armata română să fie chemată la un rol mult mai serios, dar și mai puțin ingrat decât acela de-a se hărțui cu bașibuzucii din Vidin.


[29 aprilie 1877]

Kars, cetatea astăzi împresurată de ruși, e unul din cele mai vechi orașe ale Armeniei. În secolul al IX și al X-le era reșidența dinastiei Bagratizilor, care de acolo stăpânea Armenia mare. La 1387 Tamerlan au risipit orașul din temelie și abia după două veacuri, când Armenia era încorporată cu imperiul Osmanilor, Amurat III au zidit din nou cetatea ca punct de razim în bătăliile lui contra perșilor.

În anul 1700 orașul avea o sută de mii de locuitori, la 1829 numai 40.000, acuma va fi numărând abia 12.000 de locuitori.

La 1829 a fost luat de cătră Pașkevici numai în patru zile. Mult mai mult a rezistat în anul 1855 contra lui Muravief. Apărătorii cetății, comandați de generalul Williams, au respins cu multă vitejie asalturile rușilor, dar, împresurată și pierzându-și oastea prin foame, frig și boale contagioase, cetatea se supuse lui Muravief la 27 noiemvrie 1855.

Garnizoana de astăzi a Karsului se socotește la 30.000 oameni cu 289 tunuri de cetate și 66 tunuri de câmp. Fortul Arkanie din nord-vest e armat cu 30 tunuri krupp și 68 tunuri vechi. De astă dată s-au făcut o mulțime de întărituri nouă și conforme cu regulele artei militare moderne.

După cât se vede pân' acum, rușii au de gând a lăsa împrejurul cetăților numai corpuri de observație. Aripa dreaptă rusască au lăsat trupe de observație la Batum și Ardagan și e pe drum spre Ardanuci; aripa stângă, pornind prin Erivan, au luat fortul Bajazid aproape fără luptă și e în marș spre Erzerum. Astfel dar cetățile rămân în urma rușilor împresurate, iar armata întreagă grăbește spre Erzerum.

Știri mai nouă spun că rușii n-au putut să forseze defileul muntos de la Soghanti și că în mai multe lupte, date cu acest scop, au fost respinși de Muktar Pașa, care staționează cu opt batalioane la punctul Bardez.


LEGEA RECHIZIȚIUNILOR
[29 aprilie 1877]

Pentru același scop cu care s-a publicat convenția ruso-română, Tipografia Națională s-a grăbit a reproduce în broșură și legea rechizițiunilor. Este desigur în interesul fiecăruia de-a cunoaște această lege, care creează pentru cetățenii statului îndatoriri cu totul escepționale pentru greaua eventualitate a războiului. Prețul unui esemplar e de 15 bani și se află de vânzare la Tipografia Națională și la toate librăriile din Iași.


[1 mai 1877]

Ambasadele turcești din străinătate au primit notificarea că sultanul a iscălit o irade prin care principele vasal din România se detronează. Cu această ocazie ne-am adus aminte de istoria, scrisă de un pater din societatea iezuiților, în care împăratul Napoleon I era numit Bonaparte, generalul armiilor M. Sale Ludovic al XVIII, care, pentru gloria acestei maiestăți și în numele ei, avuse multe războaie în Europa. În acelaș senz împăratul Germaniei nu este astăzi decât guvernorul M. Sale regelui Hanovrei, care poate fi revocat oricând printr-un decret datat din Hietzing, mahalaua Vienei.

Cu toată iradeua, turcii nu mai fac nici o încercare de-a neliniști malul stâng al Dunării de când artileria română din Calafat au dat foc Vidinului.

Înlăuntrul țării chiar constatăm cu plăcere o dispoziție la care nu ne așteptam. Într-adevăr în cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se și mai mult urele de partid, netoleranța politică. Astăzi aceste ure par a fi amuțit cu totul. Organele conservatorilor se țin cu totul în rezervă în privirea politicei esterioare a guvernului și, pe când în Grecia ministeriul se teme a chema Camera de frica unei stări anarhice în care nici un fel de guvern n-ar fi cu putință, în România nu avem a ne plânge de asemenea dispoziții, deși, cu limbagiul înverșunat pe care jurnalistica 'l ținea mai nainte, mai că ne-am fi așteptat să vedem nemulțămirile manifestându-se într-un mod neregulat.

Pe de altă parte ofertele particularilor pentru echiparea armatei sunt foarte numeroase: în toate zilele Monitorul și ziarele din București înregistrează daruri de cai și bani pentru armată.


UN MATERIALIST ROMÂN
[4 mai 1877]

Se știe că d. V. Conta au publicat într-un volum în limba franceză „Teoria fatalismului“, a cării interesantă pertratare au ocupat mai mult timp coloanele „Convorbirilor literare“. Aceste studii ale profesorului din Iași au un mare merit, ele sunt dictate pretutindene de spiritul neîndoielnic al adevărului. Poate să fie cineva pentru sau contra teoriilor materialiste, aceasta nu împiedecă însă ca să recunoaștem meritul personal al autorului de-a fi spus sincer și fără înconjur părerile pe care le crede adevărate, de-a fi scris în mod foarte clar și de-a fi tratat cestiunea înarmat cu toate cunoștințele necesare. Drept vorbind, puțini scriitori români s-ar putea lăuda cu asemenea calități. Dar aceasta nu este numai părerea noastră. Un profesor de filozofie spiritualistă din Bruxelles a spus, la citirea manuscriptului încă, că rar a întâlnit pân' acum o carte de filozofie materialistă mai clară, mai consecuentă și mai sinceră.

Profesorul din Bruxelles e departe de-a împărtăși ideile autorului român, cu toate acestea a cetit cartea cu mare plăcere. Pân-acuma auzim că d. Conta a primit în privirea cărții sale o scrisoare de la renumitul Charles Darwin și o altă de la materialistul german Louis Buchner.


CORESPONDENȚII STRĂINI
[4 mai 1879]

Inamicii noștri sunt în țară și în mare număr și ei plătesc ospitalitatea noastră calomniindu-ne; fiecare cuvânt care iese din gura noastră se răstălmăcește și, zburând prin firul telegrafic în toate colțurile Europei, devine un act de acuzațiune în contra țării noastre. De aceea suntem datori să fim poate în cuvinte mult mai rezervați încă decât în acte.

Iată cuvintele d-lui Cogălniceanu rostite în camera deputaților, cuvinte cari au nevoie de oarecare comentar. Într-adevăr nu e o monstruozitate de care corespondenții ziarelor din Viena și Pesta să nu fie în stare a învinui pe români. Neue freie Presse mai cu samă se întrece pe sine însăși în aiurările cele mai perverse, în calomnii de-a dreptul criminale. Astfel ea zice cum că la Calafat oastea română e de-o poștă îndărătul orașului, ca să nu fie ajunsă de ghiulele din Vidin, că orașul nostru e sfărmat cu desăvârșire, pe când în Vidin au ars numai două case ș-au fost rănite două babe, că la Oltenița, la împușcătura în vânt a unui monitor, toți soldații noștri s-au retras. Vapoarele noastre „Fulgerul“ și „Ștefan cel Mare“ au fost captivate de turci. În fine ziarul francez „Presse“ au adus știrea că M. Sa Domnul a pus să transporte averea sa personală la Sigmaringen și că mai mult de treizeci de lăzi au plecat pân' acum din București.

Nu mai vorbim de răstălmăcirea plină de ură care se dă fiecărui cuvânt ieșit din gura Domnitorului sau a demnitarilor statului.

Nouă ni se pare că sunt mijloace îndestule în contra acestui abuz de fantazie a corespondenților străini. Dacă suntem odată în stare de război, ar trebui ca toate scrisorile adresate în străinătate să se deie deschise la poștă, iar cuprinsul lor să fie controlat de organe discrete ale poliției. Se 'nțelege că pentru aceasta ar trebui un anume vot al adunărilor, care pentru caz de război să suspende provizoriu articolul din constituție relativ la secretul scrisorilor.


RAMURI DE MĂSLIN
[4 mai 1877]

Porumbul au adus în corabia lui Noe o ramură de măslin ca semn al retragerii apelor. „Curierul financiar“ comunică asemenea o știre care aduce mult cu ramura biblică. El află din sorginte sigură că turcii, cu toate că sunt bine preparați a întâmpina invaziunea armatei rusești, se vor retrage, țiindu-se în defensivă, fără a da o bătălie decisivă, până în Constantinopole, unde Anglia, sub pretest de a apăra pe supușii engleji, va introduce flota sa și va opri intrarea rușilor, conform promisiunei țarului. Poarta atunci, justificându-se către poporul musulman că cedează la estrema necesitate, va acorda garanțiile stipulate de conferință. Din cauza aceasta Turcia a neglijat a ocupa poziții strategice ca Calafatul, după cum făcea întotdeauna pentru asigurarea cetăților sale, pe care astăzi se vede gata ale abandona. Cu planul acesta Anglia spera nu numai a salva pe creștinii din Turcia de măcelul la care sunt espuși din partea fanatismului musulman, ci și a localiza răzbelul.

„Curierul financiar“ pare a lua răspunderea acestei știri, dar cine ne răspunde de „Curierul financiar“?


SHAKESPEARE
[4 mai 1877]

Între multele nenorociri ce la va fi 'ntâmpinat vestita lebădă din Avon putem număra și traducerea în iambi de cinci picioare pe care D. Adolf Stern, literat din București, au aplicat-o melancolicului Hamlet. Cine va traduce însă păsăreasca d-lui Stern pe românește — asta-i întrebarea.


RUBLELE DE ARGINT
[8 mai 1877]

În urma unui incident care prin natura sa delicată se sustrage aprecierei noastre, aflăm că rublele rusești au pierdut cursul lor de patru franci, fixat de onor. prefectură a poliției … Obiectul acestui incident îl formează un neînsemnat conflict de competență între prefectura poliției și primăria orașului. Oricare ar fi susceptibilitățile atinse, credem însă că interesul publicului e mult mai însemnat pentru ca ele să-l poată înrâuri în mod constant. Așteptăm dar ca autoritățile competente să fixeze ad valorem în mod durabil și fără escepție cursul monetelor rusești și ca ele să fie primite cu acest curs și la casieriile publice. C-un cuvânt e absolut necesar ca aceste monete să aibă un curs silit, fixat se înțelege după valoarea intrinsecă a metalului lor.


[7 mai 1877]

Întâmplările petrecute în parlamentul român în noaptea de ieri, 9 spre 10 mai, nu ni sunt încă așa de cunoscute ca să putem judeca de pe acum grava lor însemnătate. După depeșele sosite din București se vede ca d. Fleva va fi dezvoltat printr-un discurs o interpelație a sa, că d. ministru de esterne a răspuns printr-un alt discurs și că Adunarea deputaților a votat apoi următoarea moțiune: „Camera, mulțumită de esplicația guvernului asupra urmărilor ce a dat votului de la 29 april, ia act: că războiul între România și Turcia e declarat, că ruperea relațiunilor noastre cu Poarta și independența absolută a României a primit consacrarea lor oficială și, comptând pe dreptatea puterilor garante, trece la ordinea zilei“.


FRANȚA
[11 mai 1877]

Când în ziua din urmă a anului 1875 s-a împrăștiat Camera deputaților și s-au făcut nouă alegeri, acestea au ieșit în favorul partidului republican; în Senat însă partidul n-au avut decât ceva mai puțin de jumătatea voturilor. În fața acestor rezultate ale alegerilor, cabinetul Buffet a trebuit să se retragă, făcând loc cabinetului Dufaure din centrul stâng. Acest întâi cabinet republican au avut a se lupta de la început cu partidul clerical, dar, foarte îngăduitor față cu monarhiștii de orice coloare, a trebuit să cadă din cauza îngăduinții sale și-au făcut loc lui Jules Simon, republican declarat. Atunci toate partidele monarhiste și-au dat mâna în combaterea noului cabinet, pe care l-au și răsturnat, deși pe o cale indirectă. Se vede că într-un consiliu de miniștri se hotărâse ca membri cabinetului să combată în Cameră și să împiedece abrogarea legii de presă și votarea unei legi municipale. Miniștrii n-au făcut însă nimic în această privință; la abrogarea legii de presă au tăcut, la votarea celei municipale asemenea. Scrisoarea prin care mareșalul prezident impută miniștrilor negligența lor și esprimă neîncrederea că ei ar mai avea destulă influență pentru a înfrâna Camera e egală cu cererea demisiunilor lor, cari au și fost date. Noul cabinet s-a compus astfel: Ducele de Broglie, prezident consiliului și ministru de justiție; Fourtou, interne; Caillaux, lucrări publice; de Meaux, comerț și agricultură; Brunch, instrucție publică. Din cabinetul trecut au rămas numai ducele Decazes la esterne și Berthzaut la război; iar Ministerul de marină se gerează în mod interimar. Acest cabinet e conservator și are majoritate în Senat, nu însă și în Cameră, încât aceasta va fi poate dizolvată.

Cu toată rezerva cuvenită și aproape încredințați despre netemeinicia ei, reproducem știrea că în urma compunerii cabinetului Broglie s-ar fi născut grave turburări la Paris și în Franța toată și că gen. Mac-mahon s-ar fi refugiat în Anglia. În urma fugii lui s-ar fi constituit o regență compusă din Thiers și Gambetta.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[11 mai 1877]

În 5/17 mai rușii au luat cu asalt locul întărit Ardahan. Acest loc este pe malul râului Chur și consistă din două tapșane ridicate unul asupra celuilalt; pe cel mai nalt e un castel. Pierderile rusești sunt cam de 230 oameni. Această victorie pune pe ruși în posesiunea unei șosele bine păstrate, de-o lungime de 7 chilometre, care duce spre Erzerum.

Turcii au bombardat din corăbii portul rusesc Șukum-kalé. Orașul de port au fost devastat cu desăvârșire, iar trupele de garnizoană l-au părăsit. În urma căderii acestui loc s-au luat grabnice măsuri pentru a asigura malurile Mării Negre în contra unui nou atac din partea flotei turcești.


[13 mai 1877]

Votul Camerei și al Senatului din 10/22 curent relativ la neatârnarea deplină a României mai că n-are nevoie de comentar. El n-a fost inspirat de-o aprindere momentană sau de-un entuziasm spontaneu, căci din discuțiile urmate în ambele adunări se vede că moțiunea votată rezultă logicește din votul trecut al lor, care constată că legăturile cu Turcia sunt rupte și războiul declarat. Deja începuseră oameni să se 'ntrebe: Ce este România? Atârnătoare nu, neatârnată asemenea nu, prin urmare res nullius cedând primo occupanti. Drept că în realitate era altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei; dar în ochii diplomației engleze și a unei părți din jurnalistica austriacă România era ceea ce e și după opinia lui Savfet Pașa: parte integrantă a Imperiului otoman. Paralel cu concepția turco-engleză începuse a răsufla prin ziarele germane, în urma unui articol a ziarului „Post“ din Berlin, veleitatea unui protectorat austriecesc în locul celui turcesc. Prin moartea tutorului, minoara Românie avea să treacă sub alt tutor, care ar fi ajuns a împlea toate posesiunile pupilului său cu arendași austriecești; iar pupilul însuși ar fi fost destinat să moară în minoritate.

Credem că numai pentru a evita veleitățile vrunui alt protectorat esclusiv Adunările au formulat votul lor din urmă.

S-au votat de Adunări înființarea unei decorațiuni care va purta numele „Steaua României“. Proiectul de lege respectiv a suferit modificări din partea Camerei, care dorește ca ea să se confere numai militarilor, iar Senatul a reintrodus prin amendament dispoziția ca ea să se poată conferi și civililor, încât legea în forma ei de față se va întoarce la Cameră. În faptă însă există merite — de exemplu diplomatice — cari să întreacă chiar pe cele militare, de aceea credem că Adunarea deputaților se va convinge ușor că armele spiritului sunt cel puțin egale, în multe cazuri însă chiar superioare armelor războiului.


[13 mai 1877]

Contrar simpatiilor majorității popoarelor din Austro-Ungaria, interesele esclusive și esclusiviste ale maghiarilor și evreilor vor ajunge poate să amestece monarhia învecinată într-un război în care condițiile ei de luptă vor fi poate mai nefavorabile decât acelea ale Turciei. De câte ori cineva încearcă a arăta posibilitatea disfacerii Austriei în bucățile ei constitutive, de atâtea ori ni se răspunde că fidelitatea cătră tron, alipirea cătră dinastie sunt o garanție sigură contra unei asemenea eventualități. Fie-ne iertat a constata că dragostea popoarălor nu este nesăcată și îndelunga răbdare nu este fără sfârșit. Legătura cea puternică între dinastie și popor e biserica, orișicine ar zice altfel; iar clasele cari sunt mai influențate de biserică sunt cele agricole, cele țărănești. Alipirea cătră tron și iubirea pentru împărat se va găsi dar mai cu samă în țăranii aciia a cărora biserică a știut să le reprezinte familia domnitoare înconjurată de-o aureolă aproape cerească.

Să nu se uite însă că astăzi curentul spiritual din Austro-Ungaria e 'ndreptat în contra bisericii. Preoțimea însăși, întrucât este un factor politic, este pentru așa numitul federalism, pe care-l numește drept istoric. Numai în caz dacă politica internă a monarhiei ar lua calea federalistă, dând fiecării naționalități ceea ce este al ei, s-ar putea susținea cu siguranță că alipirea cătră dinastie va întrece puterea germenilor de disoluțiune. Susținem și am putea proba oricând că simțământul dinastic în popoarele Austro-Ungariei e restrâns la cercurile cari aparțin unei confesii creștine oarecare și că politica raselor va fi aceea a bisericilor lor. Restul face politică de interes, nu de simțământ; jocul de bursă, păsuirea, înaintarea în funcțiuni înalte, concesiile, ordinele și decorațiunile, interesele personale — acestea sunt adevăratele ținte ale acelor clase de advocați cari conduc destinele monarhiei. De aceea se va vedea cu câtă ușurință se formează și se dizolvă grupurile politice de deputați din parlamentul vienez, încât, alături cu acest joc caleidoscopic de opinii intime, numai partidul dreptului istoric și naționalitățile se prezintă compacte și neabătute din calea lor.

De aceea am spus la început că împrejurările în cari Austro-Ungaria ar intra în luptă ar fi poate mai rele ca ale Turciei. Căci, într-adevăr, cine ar și intra în luptă pentru monarhie în forma ei de astăzi? Spăriosul norod al lui Israil de la bursa din Viena și — maghiarii, par nobile fratrum, dualismul în senz propriu, singurele elemente turcofile și slavofage din Austro-Ungaria. Dacă vom mai adăogi cu oarecare restricțiune polonii din Galiția, locuitorii aproape esclusivi, de orașe, am mântuit elementele susținerii morale a luptei.

Maghiarii. Iată într-adevăr singurul element istoric care are gură, căci celorlalte bursa le-au închis-o demult; bursa și acea politică eterogenă care nu are în vedere binele popoarelor, ci esploatarea lor. Dar, dacă maghiarii au bunul de-a fi o naționalitate bine definită, ei pe de altă parte repetează sub coroana Sf. Ștefan acelaș joc pe care parlamentul austricesc îl esercitează dincoace de Leita. Maghiarii sunt întru atâta o putere alături cu parlamentul din Viena, întru cât în urma lor au un popor al lor propriu, pe când parlamentul din Viena n-are pe nimenea în alaiul său, căci e greu de a crede că deputatul Kuranda, prototipul zoologic darwinian al parlamentului vienez actual, e în stare să inspire popoarelor simțământul viu de-a apăra o patrie în care ele n-au nimica și d. Kuranda tot.

Așadar, dacă trupe inamice ar intra în Austria, ar avea o armată înaintea lor, o armată bună nu contestăm, dar nu popoară inamice. Comitetele slave ar răsări preste noapte în provințiile ocupate și cunoscutul d. Aksakoff ar deveni repede autocratul celor mai întinse teritorii și rase din Austria și Ungaria. Spre a formula într-o antiteză opinia noastră zicem: Monarhia habsburgică federalistă este singura ce poate împăca toate popoarele, federalismul singura cale trainică care să le lipească unul de altul. Monarhia federalistă ar avea puterea necesității, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naționalităților și ar cuprinde în sine o dezvoltare atât de multilaterală încât prosperitatea generală abia se poate calcula de prevederile omenești. Monarhia dualistă este tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric neînsemnate și urâte de toți din cauza suficienții și aroganței lor.

Aceste dezvoltări ni s-au părut necesare pentru a ilustra pericolul la care monarhia s-ar espune intrând în luptă cu nemulțămirea generală a popoarelor. Arhiducele Albrecht au auzit deja, la Agram, cântându-i-se imnul rusesc. Unde? Într-o țară care are o autonomie oarecare, va să zică e întrucâtva mulțămită. Nu va fi mirare dacă trupele rusești, intrând în Austria, ar fi întâmpinate de acelaș imn care au jignit urechea unuia din cei mai simpatici Habsburgi. Un semn că simpatiile cele mai tari se istovesc, călcate fiind în picioare de cătră gustul de supremație al maghiarilor și al amicilor Nouăi prese libere.

Acest memento ne-au trebuit spre a trece la interpelația făcută de d. Helfy în ședința de la 4/16 mai în Camera deputaților din Pesta.

Iată acea interpelație:

Considerând că ministrul-prezident, când au răspuns la interpelațiile asupra războiului ruso-turc, au declarat că ministeriul de esterne al monarhiei s-au silit de la începutul conflagrațiunii orientale de a menținea pacea, dar că, izbucnind războiul, ministerul se va sili mai cu samă să-l localizeze;

Considerând că, prin agresiunea Rusiei, silințele pentru mănținerea păcii au fost nimicite și că, în urma celor întâmplate de curând în România, războiul au luat o întindere și mai mare;

Considerând că prin această nouă violare a tratatelor războiul s-au apropiat nemijlocit de fruntariile țării, prin care se periclitează în orice caz interesele amândoror statelor, dar cu deosebire acelea ale Ungariei;

Întreb pe d. ministru-prezident:

Nu crede că a sosit vremea ca să ia o poziție hotărâtă față cu aceste împrejurări și să facă pe ministeriul nostru de esterne ca, în înțelegere cu celelalte puteri, să realizeze mănținerea tractatului de Paris?

Răspunsul, destul de străveziu, al d-lui ministru-prezident Tisza e următorul:

Rog să mi se deie voie de-a da un scurt răspuns la interpelație, căci s-au emis multe păreri pe cari eu le cred eronate și n-aș voi ca în vacanța Parlamentului aceste păreri să se împrăștie și mai mult fără să fi fost rectificate. În treacăt observ că cu greu s-ar putea demonstra din istorie aserțiunea d-lui deputat că articolul relativ la Cestiunea Orientului și la România pe care d-sa îl citează din tratatul de Paris s-au stabilit în interesul monarhiei austro-ungare.

Cine cunoaște cursul de atunci al afacerilor nu va zice că aserțiunea e îndreptățită. D-sa nu va putea asemenea să-mi găsească în tratat, al cărui test nu-l am înaintea mea, că vrouna din puteri e obligată de-a ridica protest sau a se amesteca dacă o altă putere s-au amestecat. Pentru aceasta, puterile au drept numai „en cas d'agression extérieure“. Acest caz nu s-au întâmplat, căci știm că rușii n-au intrat în România ca agresori, ci în înțelegere cu România.

Apoi mai observ încă un lucru, fără a voi să dizbat asupra lui, anume: întrucât teritoriu României este sau nu neutral. Mai cu samă cu acest scop am luat cuvântul, ca să zic: că teritoriul României nu-i neutralizat prin tratatul de la Paris. După a mea părere, nici n-avem cauză ca să ne pară rău de aceasta. Dac' ar fi vorba ca teritoriul român să se neutralizeze de acu înainte, monarhia austro-ungară și mai cu samă Ungaria a trebui să se 'ntrebe dacă e în interesul lor propriu să accepte această neutralitate. D. deputat au citat răspunsurile ce le-am dat cu altă ocazie, dar au lăsat afară o parte a lor prin care spuneam: că guvernul a crezut și crede încă de datorie de-a lua sama ca în urma războiului să nu se realizeze formațiuni (de state) cari ar putea primejdui interesele monarhiei austro-ungare. În același răspuns am spus-o hotărât că guvernul va crede de datorie de a priveghea aceasta în modul și cu mijloacele pe cari le vor cere împrejurările. Dincolo de această declarație nu pot trece nici astăzi.

D. deputat îmi poate crede că guvernul simte deosebirea între gradul său de responsabilitate și acela al deputaților în parte. I-e ușor deputatului să rostească părerile și dorințele sale când poate adăoga: „iar cât despre cele ce s-ar întâmpla, nu-i treaba mea, ci a guvernului“. Astfel cineva poate esprima din când în când idei insinuante, pot zice că fără răspundere, pe când guvernul din contra trebuie să cumpănească fiecare cuvânt pe care-l spune în asemenea împrejurări.

În procederea lui, guvernul e condus de acest simțământ al responsabilității. Guvernul crede de a sa datorie — chiar dacă nu admite că d. deputat cutare sau altul e interpretul opiniei publice — să urmărească cu atenție toate simptomele, și această datorie guvernul au îndeplinit-o pân-acuma și va îndeplini-o și-n viitor. El va hotărî actele sale precum o vor cere interesele monarhiei și ale țării. Guvernul poate rămâne în tăcere când vede că pașii lui într-o direcție sau în alta, făcute cu cea mai mare bună credință, se taxează a priori de trădare a țării: de o parte, când ia o direcție, de alta, când ia altă direcție. Acest cuvânt (trădare) trebuie aplicat cu mare pază, tocmai pentru că e un cuvânt greu și pentru că nu se poate aplica nici unei greșeli când ea s-a comis bona fide; cu atât mai puțin se poate aplica anticipat și fără să se știe ce se va face. Vom urmări cu atenție opinia publică și dezvoltarea întâmplărilor. Credincioși direcției ce-am însemnat-o, vom urmări ținta relevată cu mijloacele ce le vor cere împrejurările. Dacă unui guvern care are responsabilitatea cruță cât poate sângele și banii nației nu merită imputări, ba chiar numai un asemenea guvern merită ca în anume cazuri țara să nu economisească nici bani, nici sânge.

La mai multe observări ale deputatului Helfy ministrul prezident au mai răspuns:

Numai asupra unui punct sunt silit să revin. D. deputat a zis: Dacă, ministrul nu mai răspunde, va fi mai bine să-l numim dictator și să trimeată parlamentul acasă. Să mă iertați, dar nu pot împărtăși această opinie și mă refer tocmai la cele ce-am auzit aici despre modul cu care pretutindene unde lucrurile se interpretează corect sunt privite evenimentele în Anglia, după lungi dezbateri. Ele sunt privite astfel: nu s-au luat nici o hotărâre care să conține vro instrucție. Helfy (întrerupând): Nici noi nu voim asta.

Ministrul-prezident. Ba să mă iertați, ați binevoit a zice: dacă Adunarea nu mai poate da instrucții guvernului, e mai bine să numim pe ministru-prezident dictator și să se dizolve parlamentul. Eu zic: guvernul englez n-au căpătat nici o instrucție și totuși toată lumea pricepe că, prin voturile date acolo, guvernul au căpătat deplina libertate de acțiune pentru a-și realiza politica lui. E numai un drum în această privire, și de aceea înrâurirea Camerei nu-i o iluzie; — acest drum este: dacă nu exista încrederea că guvernul va dirige politica esterioară conform cu interesele țării și dacă la dezbaterea după o interpelație guvernul rămâne în minoritate, el face loc aceluia în care Adunarea are încredere. Dar și noului guvern îi va fi permis de a-și realiza liber și fără instrucții politica sa, căci politica esterioară nu se poate conduce cu instrucții parlamentare.

Acesta-i uzul constituțional, precum se interpretează pretutindenea unde constituționalismul e privit de un espedient practic. Vă voi spune și de ce-am răspuns d-lui deputat. Am răspuns fiindcă știu că pentru Ungaria nu va fi o mângâiere dacă istoria va scrie «a lui Tisza a fost cabinetul care au ruinat Ungaria». Tocmai pentru că simt aceasta am voit — deși mă razim pe providență și sper că va succede silințelor noastre patriotice — să mântuim patria de pericolele posibile — am voit pentru ca în vacanțe să pot lucra fără piedeci, să fac să se manifeste parlamentul înainte de împrăștierea lui și să văd dacă mai există atâta încredere în acest guvern pentru a putea conduce mai departe afacerile în împrejurările grele de astăzi sau, dacă nu mai există această încredere, guvernul să facă loc altuia.

Parlamentul cu mare majoritate au luat act de acest răspuns.

Din aceasta vedem că d. Tisza a cerut un vot de încredere pentru politica sa esterioară și a obținut acest vot. Politica sa esterioară însă este: să nu sufere a se întări sau a se forma state la marginea Dunării cari ar avea simpatii pentru slavii sau pentru românii din Ungaria, iar această politică d-sa va realiza-o cu mijloace potrivite cu împrejurările, va să zică cu arma. Sapienti sat.


[18 mai 1877]

De la teatrul războiului puține. La 16/28 c. o șalupă rusească de-o construcție proprie au izbutit să așeze sub cel mai mare monitor turcesc o torpilă prin a cărei esploziune monitorul a fost zvârlit în aer. Se vede că acest monitor era Hifs e Rachman, cel mai mare ce rămăsese în urma lui Litfi Djelil, de-a cărui sfărâmare în fața Brăilei cititorii își vor aduce ușor aminte. Pe malurile Dunării s-au început bombardamente serioase între Giurgiu și în Rușciuc, Islaz și Nicopole, Calafat și Vidin. Din Asia se vestesc încăierări ușoare și bombardamente pe țărmurii mării locuite de triburi abhazice; asemenea bombardamentul Karsului și a locului Topra Kale. Pe când însă împărăția Osmanilor e într-un pericol neîndoielnic, softalele din Constantinopole au început din nou demonstrațiile lor politice, încât criza internă amenință a fi mai acută decât cea esternă. Camera turcească a hotărât darea în judecată a lui Mahmud Pașa, poziția cabinetului Ehdem Pașa se consideră de zdruncinată, încât se poate ca-ntr-o bună dimineață să ne trezim în Țarigrad cu-n nou sultan, cu-n nou ministeriu și cu multe alte lucruri nouă. Deocamdată în Constantinopole s-au proclamat stare de asediu, prin care se oprește purtarea armelor, adunarea pe ulițe și se ordonă perchezițiuni în locuințele private pentru căutarea de arme sau muniții. Se asigură că guvernul austro-ungar au protestat contra proclamării stării de asediu.


STRADELE
[18 mai 1877]

România este țara contrastelor. Venind cineva de la gară în stradele vestitului municipiu Dacorum Iassiorum rămâne încântat de podirea cu asfalt a stradelor noastre, pe care te poți plimba ca-n salon. Dar dacă vizitatorul ar avea curiozitatea de a merge în suburbii depărtate din șesul Bahluiului, de ex. pe șesul dintre șoseaua Țuțorei și înălțimile pe care se înșiră orașul, începând de la Curtea Domnească pân-la Tătărași (târgul de jos, țigănimea domnească), atunci ar avea cu totul altă priveliște.

Acolo în loc de strade sunt adevărate lagune de glod; podului de lemn de preste Bahlui îi lipsesc la mijloc câteva scânduri pe cari nimeni nu se-ndură de-a le pune la loc, pe ici pe colo întâlnești căte un mare ochi de apă, spre a aduce aminte de mărețul act al facerii lumii. Acolo locuiește o parte a poporului ales de Dumnezeu, carele prin diferite apucături ingenioase, prin clădirea sistematică de movilițe de gunoaie, prin așezarea de scânduri rupte caută a forma trecători prin împărăția lui Neptun și a nu sta cu totul izolați de restul umanității.

Dar să lăsăm aceste formațiuni geografice pe seama unui Herodot al viitorului și să ne întoarcem la puncte mai cunoscute. Șoseua Socolei e cunoscută de toți ca drum care duce la viile și vilele orășenilor din Iași, la seminariul Socola, la Vaslui, în fine e o cale de comunicație despre care nu putem presupune că trece prin mijlocul unor triburi necunoscute. Aproape în dreptul șoselei de la Țuțora șoseua Socolei se bucura de existența mai multor gropi perfide, pline cu apă. Când trece o trăsură prin aceste gropi, ea se preface în corabie, caii în servitori ai lui Neptun, iar călătorii invocă prin imnuri steaua mărilor, ca să-i conducă la limanul dorit. Prin aceste gropi trec zilnic sute de trăsuri, mii de militari, zeci de tunuri, încât biblica trecere prin Marea Roșie se repetează la acest punct de sute de ori pe zi. Învățătorii din școalele apropiate demonstrează băieților cu exemple ad oculos posibilitatea minunii biblice pe cale cu totul naturală. Și cu toate acestea în depărtare de o oră și jumătate, în vârful Repedei, sunt minunate cariere de piatră și numai cu zece, cincisprezece cară s-ar putea repara punctul în cestiune, s-ar putea pune capăt neplăcerilor miilor de trecători. Nu știm într-adevăr cine a luat întreprinderea reparării acelei șosele, știm însă atâta că nu se găsește nici un motiv care să scuze asemenea neregularități. Esplicăm pân-la un punct neglijarea unor strade puțin frecuentate, dar o cale atât de frecuentată ca și cea de la Socola trebuie să fie totdeauna practicabilă. Cu toată insistența atragem luarea aminte a autorităților competente să binevoiască a lua grabnic măsuri pentru a înlătura acele adevărate vexațiuni pentru comunicația între Iași și Socola.


CONCERT
[18 mai 1877]

Duminică în 22 c. profesorii și elevii conservatoriului din Iași vor da un concert în grădina Chateau aux fleurs, a cărui produs e menit spre ajutorarea ostașilor români răniți. Prețul intrării e de 2 fr.; în caz de vreme rea, serata se va amâna pentru a doua zi. Luând cu plăcere act de acest concert de binefacere, căruia îi dorim cel mai bun succes, ne pare rău că trebuie să ținem samă de-o ușoară disonanță — aceasta cu-atât mai mult cu cât nu vedem nici un motiv pentru producerea ei. Ideea de-a da un concert în grădina pomenită e a violinistului Micheru; d-sa apoi a căutat să câștige concursul binevoitor al d-nilor profesori pentru acest scop. D-nia lor s-a grăbit a promite acest prețios concurs, în urmă însă au avut bunăvoință de a elimina cu totul pe d. Micheru dintre concertanți, întrebându-se „ce caută printre apostoli“? Nu știm cine dintre d-nii concertanți n-a voit să cânte alături cu talentatul violinist, nici dacă a fost numai unul sau dac-a fost mai mulți, destul că ni pare rău a înregistra aceste mici grațiozități colegiale.

Trebuie să admitem două ipoteze, pentru noi egal de dureroase. Sau că domnii în cestiune nu recunosc că d. Micheru e la înălțimea artei sale, și atunci ar fi fost datoria d-nia lor ca, cu ocazia deselor concerte ale violinistului, profesorul de conservatoriu, mănțiitorul bunului gust, să se pronunțe în mod critic asupra muzicantului, lucru ce nu s-a întâmplat — și nu se va întâmpla — sau că aceiași d-ni profesori evitează de-a introduce la o serată muzicală un nou termin de comparație, a cărui valoare ar putea să iasă în defavorul d-nia lor. Atuncea simțământul care-a dictat eliminarea tânărului violinist are cu totul alt nume, pe care nu-l mai spunem.

Fie aceasta singura disonanță ce ni vine la auz.


«ROMÂNIA LIBERĂ»
[18 mai 1877]

România liberă este numele unui nou ziar bucureștean al cărui cel dendâi număr a apărut la 15 mai c. Prețul de abonament e pe un an 24 l.n. pentru București, 30 pentru județe; direcția este în mânele d-lui August Laurian. Almintrelea noua metamorfoză a „Alegătorului liber“ și a „Unirii democratice“ are „o stângă moderată în corpurile legiuitoare, o tinerime gata de-a lupta contra relelor prezinte și viitoare.“ Un articol al noului ziar începe cu fraza „Bătrânii se duc!“ și se mântuie cu acelaș refren „Bătrânii se duc! Să fim gata a le urma“. Oameni suntem și pricepem de cuvânt și ne bucurăm nevoie mare văzând ce ușor se arată la noi cei gata de-a urma… la ministeriu.


SPRE RESTABILIRE
[20 mai 1877]

Aflăm cu părere de rău că notița noastră din no. trecut, relativă la strade, ar fi atins susceptibilități în onor. consiliu comunal. Dreptul de a se plânge este poate mai mult al nostru, de vreme ce unii din d-ni ne-au putut crede atât de … cuminți de-a imputa unui consiliu comunal ales înainte de câteva luni toate deteriorările ce esistă în orașul Iași. Constatăm totodată că nici un singur șir din toată notița nu cuprinde măcar încercarea unei aluzii la consiliul comunal sau la oricare altă autoritate administrativă, ci am arătat numai o stare de lucruri pe care nu consiliul comunal, dar munca a două generații întregi ar fi abia în stare a o schimba. Atâta ca descrierea generală. Cazul cu totul special asupra căruia am atras atenția autorităților competente este îngreuierea comunicației la un punct al șoselei Socola, împrejurare materială care nu poate fi contestată de nimeni și pe care (nota bene) n-am imputat-o nimănuia. N-am cerut decât înlăturarea inconvenientului, nimic mai mult.

Activitatea oricărei administrații în genere, fie în Paris, fie în Londra, are două margini: pe de-o parte realizarea celor necesare, pe de alta realizarea celor absolut necesare. Necesar ar fi ca chiar suburbiile cele mai depărtate să se paveze, dar, în starea financiară a întregului mecanism administrativ din România, aceasta e cu neputință; sunt însă necesități care trebuiesc împlinite chiar în lipsă de mijloace și între aceste am crezut a putea socoti și repararea unui punct de pe șoseaua Socola pe care circulă mii de oameni și sute de trăsuri pe zi; cerând însă aceasta am fost departe de a da asupra cuiva vina deteriorărilor existente.


[25 mai 1877]

Combinând știrile aduse de ziarele din București în privirea consultărilor ce-au avut loc spre a formula noul proiect de lege pentru emisiunea hârtiei-monetă, vedem următoarele: Votarea proiectului original s-au fost amânat, după însăși cererea guvernului, pentru ca ministrul de finanțe să-l modifice astfel încât să dobândească cât mai multe asentimente. D. Brătianu s-au adresat la bărbații cei mai competenți din Cameră și Senat, cerându-li consiliile. La această invitare au răspuns toți, fără deosebire de partid; astfel d-nii M.K. Epureanu și D. Sturza pe de o parte, d-nul V. Boerescu pe de alta au formulat chiar două planuri financiare, cari au fost supuse aprecierilor d-lui ministru. Întâi păruse a prevala opinia celor dendâi d-ni, dar în urmă d. ministru s-au înclinat mai mult spre opiniile emise de d. V. Boerescu.

Întâi se admisese ideea unui împrumut prin creditul fonciar. Scrisurile funciare eliberate aveau să se așeze în depozit la Casa de depuneri și consemnațiuni și să se emită asupra acestui depozit hârtia-monetă care să circuleze.

Dar într-o întrunire particulară d. Boerescu au arătat că, ipotecându-se în regulă proprietăți de-ale statului, operațiunea împrumutului s-ar scumpi și complica prin intervenirea creditului fonciar.

Pentru a ridica însă creditul biletelor cu curs forțat să li se pună o scadență fixă. Scadența s-a adoptat, s-a pus apoi un termin maxim pentru retragerea biletelor din circulație și s-au dat garanții că retragerea se va efectua într-adevăr. Astfel dar proiectul nou e în esență deosebit de cel vechi și adunarea deputaților l-au primit la 20 mai cu 55 voturi pentru, 15 contra și două abțineri.


«STEAUA ROMÂNIEI»
[25 mai 1877]

Sub acest titlu, care servește a desemna întâia decorație românească, a început a apărea în Iași o foaie politică cotidiană. A doua capitală a României a văzut până acum născându-se și murind mai multe foi periodice cari ieșeau o dată, de două ori sau de trei ori pe săptămână; Steaua României va fi cea întâi care va ieși în toate zilele. Născută sub auspicii favorabile, după cum singură o spune în revista sa, și organ al partidului liberal, îi urăm succes și viață lungă. Ne luăm însă voia a-i face o mică observație. Mai tot numărul întâi se ocupă de persoana d-lui primar Pastia. În general, la ivirea lor, ziarele făgăduiesc mai mult decât au de gând să ție; ne place a crede că Steaua României va face mai mult decât făgăduiește, ocupându-se de afaceri generale și lăsând la o parte persoanele, chiar și când acele ar fi primari unui târg așa de însemnat ca Iașii.


[27 mai 1877]

Puțini au fost pân-acuma împărații și regii cari în șirul veacurilor au văzut pământul României; puțini l-au văzut ca inamici, și mai puțini ca amici. Marți 24 curent, M. Sa Împăratul tuturor Rusiilor, amic țării și Prea Înălțatului nostru Domn au pus piciorul pe pământul umbrit de coroana României.

Sosind strălucit și înconjurat de mai marii împărăției sale, au fost primit de români în mod strălucit și entuziast. Trenul, compus din o mulțime de vagoane ale Curții imperiale, a sosit la gara de Iași la 9 ore 55 min. (timpul Iașilor) sara. Precum am amintit în n-rul trecut, atât prin silințele autorității comunale, cât și prin concursul unor avuți particulari, gara de Iași era splendid decorată și iluminată așa de frumos încât de departe părea un palat din povesti. M. Sa se coborî din vagon împreună c-o suită numeroasă, în care se aflau A.L.L. imperiale marele duce moștenitor și marele duce Sergiu Alexandrievici; principele cancelar Gorciacov; gen. Miliutin, ministrul de război; admiral Pasiet, ministrul comunicațiunilor; gen. conte Adlerberg, ministrul Casei Imperiale, generalul-adiutant princ. Suvarov; atașatul militar german gen. baron Werder; atașatul militar austriac colonelul baron Bechtolsheim și alte multe persoane înalte.

La sosire toate corurile vocale din Iași, conduse de profesorul G. Muzicescu, intonară imnul național rusesc. La coborâre-i, M. Sa fu întâmpinată de domnii miniștri Brăteanu și Docan și de generalii ruși d-nii Stahl, Katelei și alții. M. Sa se îndreptă către Î.P.S.S. Mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care-l aștepta cu crucea și evanghelia în mână, sărută crucea cu care mitropolitul îl binecuvântă și ascultă următorul cuvânt scurt, rostit de mitropolit în limba românească:


Maiestate,
Cu simțăminte de cel mai profund respect salutăm venirea Maiestății Voastre în patria noastră. De la marele Petru, gloriosul vostru străbun, după 166 de ani Maiestatea Voastră sânteți cel dendâi monarc ortodox care vizitați această veche capitală a Moldovei, astăzi a doua capitală a României. Fiți binevenit între noi. Biserica, clerul și tot poporul român salută cu respect în Voi pe puternicul monarc ortodox al Rusiei. Dumnezeu să Vă binecuvânteze. Dumnezeu să binecuvânteze armia Voastră creștinească și să îndrepte pașii Maiestății Voastre întru toate spre bine, întru mulți ani.


D. Ioan Brătianu traduse alocuțiunea mitropolitului în limba franceză, după care M. Sa răspunse aseminea în limba franceză: că se bucură, văzând din nou pe Prea S.S. Mitropolitul, pe care l-a văzut încă odată la Ungheni, asigură apoi din nou că vine în România ca amic, nu ca inamic.

Îndreptându-se spre salonul garei, fu întâmpinat de reprezentanții autorităților județene și comunale și de membrii corpului diplomatic rezidenți în Iași. D. primar al orașului prezentă M. Sale, după vechiul obicei al pământului, pâne și sare, care după tradiție însemnează că sub domnia suveranului întâmpinat populațiile să se bucure de belșug și avuție. Damele prezentară buchete de flori, publicul nenumărat striga „Ura!“ și „Să trăiască“. M. Sa trecu în sala mare de așteptare, care era îmbrăcată c-o rară bogăție, în urmă trecu în salonul cel mic, unde ordonă să i se servească supeul, și conversă cu d-nii miniștri Cogălniceanu și Brătianu.

După ce M. Sa petrecuse o oră și jumătate conversând cu lumea oficială care-l înconjura se sui iarăși în vagonul său și stătea la fereastră în aclamările entuziaste ale mulțimii și în sunetele imnului cântat de corurile vocale. Deodată se făcu o tăcere profundă. Un tânăr, în costum cercazian, îngenunchease înaintea M. Sale, cerând iertare. Era un fost ofițer din armata imperială care se făcuse vinovat de grave greșeli disciplinare ce le vom spune mai la vale și care cerea drept grație să fie reintegrat și trimis în război. M. Sa nu putu admite rugămintea într-un timp în care disciplina trebuie să fie sfântă. Nefericitul făcu câțiva pași înapoi și-și înfipse pumnalul drept în inimă. Medicii îl transportară repede în sala de așteptare cl. II, aclamările reîncepură și trenul porni însoțit de urările mulțimei.

Orașul Iași era splendid iluminat și împodobit cu flamuri naționale; o mulțime nenumărată se mișca pe stradele principale.


[27 mai 1877]

La Bechet au avut loc o luptă de cavalerie între trupele comandate de maiorul Petrovan pe de o parte, un monitor ș-un vapor turcesc pe de alta.

Lupta a durat de la 9 până la 11 oare și s-au aruncat 104 obuze. Vaporul turcesc a suferit mult.

La Calafat avea să se așeze o nouă baterie, „Independența“. Spre a opri așezarea, turcii au început o bombardare vie din Vidin, la care bateriile noastre au răspuns. Bateriile turcești au fost silite să înceteze cu focul.


AUSTRO-UNGARIA
[27 mai 1877]

Damele române din Transilvania au format un comitet pentru a veni în ajutorul societății „Crucii Roșie“ din România cu bani și cu obiecte. Ca să se vadă cum apreciază d-nii maghiari asemenea fapte făcute în favorul unei oștiri care nu e în război cu Ungaria, lăsăm să urmeze mai la vale un articol din ziarul unguresc Kelet din Cluj:

În favoarea răniților români.

Suntem înștiințați din izvor sigur că din Craiova, București și alte orașe a României s-au trimis apeluri secrete și s-au făcut încercări pe lângă mai multe dame române din patria noastră ca să înființeze aici comitete și să înceapă colecte de bani și scamă pentru răniții armatei române.

Ceea ce afirmăm este faptă pozitivă și știm încă despre mai multe dame române că au respins cu rezoluțiune acea provocare, acum însă avem în mâni un apel subscris de comitetul constituit sub președința Iuditei Măcelariu (aici comunică numele membrelor comitetului damelor române din Sibiu).

Apelul apelează se 'nțelege la umanitate și l-am subscris și noi bucuros pentru orice om care pătimește dacă n-am cunoaște motivele infame care i-au hotărât să ia arma pentru primejduirea lor și a altora și dacă peste acestea n-am ști că provocatorii au apelat la ajutorul unui stat străin.

Noi credem că sexul frumos român este cu mult mai luminat în această privință decât să credem sau să presupunem că ar lua sub scutul său un pas public ca acesta în contra opiniunei publice, voiei și politicei patriei.

Nu credem ca damele române să deie remunerațiuine unui popor pentru infidelitate și rebeliune; ca, glorificând faptele perfidului, să se compromită pe sine.

Conducătorii infideli și perfizi ai României, în contra voiei poporului au rădicat pumnalul asupra amicului ei.

Au nimicit viitoriul țării și binele poporului, pustiirea va urma și va glorifica faptele mizerabililor perfizi.

Iar noi, aici pe teritoriul Ungariei, aceia cari, prin faptele României și a muscalului ni vedem primejduită liniștea noastră dinlăuntru, noi cari vedem tendința spre acele scopuri cari în linie primă ne amenință și ne primejduiesc viața noastră de stat, noi, aici pe teritoriul coroanei ungare, ca supuși credincioși, nu putem încuviința lucrul acestor perfizi, nu-i putem menagia, ci trebuie să-i condamnăm și să-i urmărim cu toate semnele indignației.

Vor fi români răniți cari negreșit vor avea trebuință de ajutoriu, noi însă nu putem conlucra la vindecarea acelor rane cari s-au născut pentru ca să ne primejduiască esistența; noi nu putem vindeca, ca să se reînsănătoșeze și iarăși să-și rădice sabia în contra esistenței noastre, patriei noastre și a intereselor ei.

Vindece-i și ajute-i cela care e în stare a se însufleți pentru canciucul muscălesc; care e în stare a-și purta picioarele în catene de sclav, care nu vede scopul adevărat al acestui război de bandiți.


Medicament preservativ: după ce vei fi citit o foaie ungurească, să binevoiești a-ți spăla mânile.

După câte aflăm, aceste articole și altele asemenea l-au motivat pe ministeriul din Pesta să oprească funcționarea comitetului din Sibiu.


INCENDIU
[27 mai 1877]

În noaptea de 24 spre 25 c. au izbucnit foc în șirul de case ce formează unghiul stradei de sus și stradei sf. Atanasie, peste drum de cișmeaua cu bazin din colțul stradei școalei de arte. Șapte dugheni, între cari o mare magazie de fierării, au fost distrusă cu desăvârșire, la altele au ars numai acoperământul. Se știe că pompierii noștri formează artileria teritorială, încât cea mai mare parte dintre dânșii se află pe câmpul de război. Cei puțini câți au rămas și-au dat toate silințele putincioase, ajutați și de câțiva soldați ruși, și au izbutit a localiza măcar incendiul. Dar izbutirea lor au avut s-o mulțămească timpului foarte priincios și liniștit, fără nici un pic de vânt. S-au distins cu această ocazie serjentul major Avrămescu și soldatul pompier Șapira; dintre soldații ruși unul ș-au fript mâinile ș-au fost transportat la spital. Magazia de fierării era asigurată, celelalte dugheni nu. Pagubele sunt foarte însemnate și în flăcări au murit și doi copii izraeliți. Incendiul s-au iscat se zice prin spargerea unei lampe cu petrol.


SINUCIDERE
[27 mai 1877]

De mai multe luni petrecea în Iași un bărbat tânăr și interesant, anume Petru Kuzminski, despre a cărui antecedenții aventuroase fiecine știa să spună câte ceva. Pozitiv este că făcea parte din lumea aleasă a Rusiei, căci era foarte bine cu demnitarii de rangul cel mai nalt al armatei rusești. Mulți știau că s-ar fi luptat alături cu francezii în contra germanilor la războiul din 1870, unii îi atribuiau origine polonă, alții circaziană, în faptă însă era rus, de religie ortodoxă și fiul comandantului regimentului de ulani de Volhynia. Versiunea cea mai apropiată de adevăr ni se pare însă aceasta. Servind și el tot în acel regiment și având în urma sa o carieră militară creată prin vitejie personală în războiul cu China, se bucura de-o deosebită afecție la Curte. În vremea războiului sârbesc însă s-a dus și el ca voluntar în contra voinței esprese a suveranului său, a luat parte la luptă cu cunoscuta lui vitejie, dar conform legilor militare a fost considerat ca dezertor. De atuncea venise anume în Iași pentru a întâmpina pe membrii familiei imperiale și a solicita grațiarea sa.

Marii duci, cu cari se 'ntâlnise, îi promisese că vor pune stăruințele lor pe lângă împăratul. El însă, anticipând stăruințele protectorilor săi, a crezut a putea obține grație suveranului prezentându-i-se în persoană. Cu câteva oare înainte de a se prezenta spusese cătră mai mulți amici că, dacă nu va izbuti să fie grațiat, are să se omoare. În genere toată purtarea sa arăta neliniștitoare simptome patologice, căci, judecând mai rece, ușor s-ar fi putut convinge ce rău ales era momentul pentru a recâștiga favoarea monarhului. Se putea presupune că în vremi ca aceste, când legea disciplinei militare trebuie mânuită cu deosebită rigoare, M. Sa nu va fi dispusă a înlătura măsuri disciplinare în fața unui public numeros, care cunoștea greșala militarului; pe când în vremi mai puțin turburate și mai ales în altă situație, ferită de privirile publicului, un asemenea act de grație putea ușor să urmeze. Destul că, în urma refuzului, nefericitul, retrăgându-se câțiva pași de la vagonul imperial, își străpunse inima c-un stilet. Dus la moment de cătră doi medici în sala de așteptare, a mai trăit încă vreo douăzeci de minute, neputând vorbi însă un singur cuvânt.

Tot Iașul îl cunoștea. Înalt și bine făcut, mai mult oacheș și având în față o espresie energică și fină, mișcându-se c-o eleganță naturală, el era un oaspe bine văzut al saloanelor și grădinelor. Alaltăieri însă stătea întins pe o simplă masă de brad într-o ogrăgioară a spitalului Sf. Spiridon. Era aproape neschimbat la față, cu aceiași răceală și liniște militărească. Actul de sinucidere nu răpise nimic din eleganța și frumuseța întregei figuri. Astfel stătea lungit, învălit într-o manta neagră și numai ochii, rămași deschiși și pierzându-și strălucirea umejunei vitale, îi dădeau aparența c-ar fi cuprins de un adânc somn magnetic. D. N. Heck au fotografiat alaltăieri pe mort.

Ieri la 9 1/2 ore dimineața s-au făcut autopsie cadavrului de cătră mai mulți medici militari ruși. Stiletul cu două ascuțișuri au intrat cam de 5 centimetri în vârful părței drepte a inimei și în direcție verticală. Lovitura de moarte și-a dat-o c-o extraordinară răceală și tărie, căci au fărâmat coasta a cincea întreagă și a patra parte din a șasea. Cercetându-se creierul, s-au găsit în partea dreaptă a menenghiei, adecă a membranei ce învălește creierii, mai multe corpuscule dure osoase care ne lasă să judecăm că toată purtarea sa estravagantă trebuie atribuită și existenței unor cauze patologice. Ieri după-amiazăzi a avut loc înmormântarea la cimitirul „Eternitatea“, în asistența unui public puțin numeros, dar distins.


TURBURĂRI COPILĂREȘTI
[27 mai 1877]

Cu ocazia venirii împăratului Rusiei, puținii oșteni din oraș și corpul serjenților de uliță au făcut la gară onorile militare. Stradele erau pline de public și de băieți din gimnazie, școale primare și alte institute. Acești din urmă, nefiind poliție care să-i puie la cale, a 'nceput să cutreiere stradele, țipând, șuerând și spărgând geamurile neiluminate. Mai toți pricinuitorii neorânduielii sunt între vârsta de 8 și 15 ani.


[29 mai 1877]

De pe câmpul de război din Asia știrile sunt tot acelea, adică foarte nefavorabile strategiei turcești. Biuroul de corespondență Reuter din Londra vestește din partea corespondentului său că centrul rusesc au izbutit să împresure pe deplin cetatea Kars, și că eclerorii ruși străbat până în defileul munților Soghanli-dag. La 17/29 mai noaptea o ceată de circazieni, comandați de Mussa Pașa, s-au încăierat cu rușii lângă Begli-ahmed, aproape de Kars. Circazienii au fost risipiți, iar localitatea Begli-ahmed au fost dată în prada focului. Comunicația telegrafică între Kars și Erzerum e, se 'nțelege, întreruptă. Mouktar Pașa însuși și-au mutat cartierul general la Keoprikeoi. Avangarda aripei drepte rusești au trecut prin Olti și Kizikilissa.


GRECIA
[29 mai 1877]

În Atena, jucăria caleidoscopică a vecinicilor schimbări de ministeriu ne dă pentr-un moment următoarea combinație — ca să nu zicem confuzie — de cabinet: Kanaris, ministru prezident și marină; Komonduros interne; Deligeorgis, esterne, război și instrucție publică; Tzimis *, justiție; Trikupis, finanțe. Dintre toți, deliul e mai interesant… esterne, război și intrucție publică!


MUNTENEGRU
[29 mai 1877]

Lupte au avut loc între turci și muntenegreni, dar pân-acuma fiecare din părți își atribuie șie victoria.


SERBIA
[29 mai 1877]

Din Belgrad primim știrea telegrafică că Scupcina va dizbate un proiect de lege care regulează un sistem vamal protecționist. Dorim tot succesul posibil guvernului sârbesc pentru a-și realiza această escelentă idee. Serbia va fi cea dendâi care va rupe-o definitiv cu liber-schimbismul superficial și ruinător care istovește puterile tuturor popoarelor din valea Dunărei de Jos.


CONCERT
[29 mai 1877]

Vineri sara d. Th. Micheru a dat concertul său în sala palatului administrativ. Succesul său artistic nu mai trebuie să-l punem în relief de vreme ce publicul iașan cunoaște îndestul atât talentul, cât și îndemânarea tânărului artist întru mânuirea instrumentului său. Se vede că din cauza deselor reprezentații de beneficiu, concertul de vineri au fost puțin vizitat.


[1 iunie 1877]

După cât auzim d-nii: principele Dimitrie Ghica, Ion Ghica, Dimitrie Sturdza, Menelas Ghermany, George Cantacuzino, Al. Orăscu, V. Adamachi și alții s-au pronunțat deja pentru combinațiunea prin Creditul fonciar. Am reprodus în estras aceste câteva șiruri din „Curierul financiar“ pentru a arăta perspectivele ce le are în Senat acest espedient de stingere a datoriei flotante. După o telegramă sosită ieri, Senatul se zice c-ar fi respins proiectul guvernului și ar fi discutând un contraproiect propus de d. V. Boerescu.


AUSTRO-UNGARIA
[1 iunie 1877]

Se non è vero, è ben trovato și s-ar putea întâmpla ca în școalele secundare ungurești să se introducă de la anul limba turcească în locul celei grecești vechi ca studiu obligatoriu. În urma urmelor, ce-ar și pierde Ungaria înlocuind limba grecească veche cu cea turcească. Se știe că cultura turcească e mult mai presus decât cea grecească. Demosten ar fi înlocuit prin procesele-verbale ale noului parlament din Constantinopole, Plato prin istoria vestitului Nastratin-hogea, Aristofan prin „întroducerea în arta caraghioșilor“, artă despre a cării înțelegere ungurii au dat strălucite dovezi în vremea din urmă. Să sperăm deci că, în interesul culturei omenești îndeobște, limba turcească va deveni limba Academiei ungurești din Pesta.

Am împărtășit și noi indulgenților cititori un specimen de exercițiu stilistic al ziarului Kelet din Cluj și am spus că efectul unor asemenea caraghioslâcuri este în Ungaria totdeuna o măsură guvernamentală oarecare; în cazul de față dizolvarea comitetelor românești formate pentru a veni în ajutorul societății Crucii Roșie din București. Pretestul a fost că prin formarea unor asemenea comitete se prejudițiază stricta neutralitate a statului unguresc. La ordinul de disoluțiune al prefectului de Sibiu, d-na Iudita Măcelariu (prezidentă comitetului de dame) răspunse astfel: Statul nostru (unguresc) e în relații amicale atât cu Turcia cât și cu România și, dacă nu este crimă în patria noastră a simpatiza cu turcii (precum o fac d-nii maghiari), nu poate fi crimă dacă româncele au compătimire și simpatie pentru sângele lor propriu. În fine principiul neutralității nu se atinge prin împrejurarea că cetățenii statului constituie comitete pentru ajutoriul răniților oricării părți, ci neutralitatea se violează tocmai oprind constituirea unor asemenea comitete. Îndealtfeli d-na Măcelariu se obligă a primi, ca persoană privată, toate ofertele în bani și obiecte ce i se vor trimite de-acuma 'nainte.


[1 iunie 1877]

Instalarea în scaunul Mitropoliei Bucovinei a Î.P.S.S. Teoctist Blajevici s-a făcut c-o solemnitate într-adevăr princiară. Așteptat la marginea țării de delegațiuni mirene și clerice, salutat în cale-i de preoții și credincioșii pe al căror teritoriu trecea, primit la gara de Cernăuți de toate autoritățile înalte ale Bucovinei și făcându-și intrarea în capitala țării după un anume program sărbătoresc, în cântările corurilor și aclamațiile mulțimii, bătrânul călugăr au avut o zi de glorie omenească care li se 'ntâmplă la puțini oameni pre pământ. Fie ca aceste ovațiuni oficiale și neoficiale, aceste slăviri cari pier fără de urmă și cărora scriptura li zice „umbră fără ființă, vis al înșelăciunei“ să nu schimbe întru nimica simplitatea inimei și curăția sufletului; fie ca noul mitropolit să ție mai mult la poporul său românesc, la școala și biserica lui, la limba lui, decât la ademenirile și lingușirile Austriei oficiale.


COMITETELE PENTRU AJUTORUL RĂNIȚILOR
[1 iunie 1877]

În așteptarea evenimentelor de la Dunăre, damele române se întrec care mai de care ca să procure toate mijloacele de alinare cu putință ostașilor noștri. Din toate părțile țării ne sosesc știri cari ilustrează această nobilă și dezinteresată activitate. Se fac colecte de bani pentru înființarea de ambulanțe, se fac oferte în cai și bani pentru armată, c-un cuvânt bogatul și săracul dau toți după puterea lor pentru a ușura soarta soldatului nostru, încât se poate spune că astăzi armata este copilul alintat al patriei, precum și trebuie să fie. Străvechea românime pare a presimți o nouă fază în viața sa, o fază în care oștirea ce ne reprezintă în lume pe acest petec de pământ ce este al nostru va insufla vecinilor respectul pentru naționalitatea și limba, biserica și istoria noastră. În Bucovina, țară presurată cu biserici și monastiri zidite de luminații domni ai Moldovei, se țin liturghii pentru victoria armatelor noastre, în Transilvania se fac colecte în bani, scamă și obiecte. Ce e mai mult, evreii ce locuiesc în țara noastră au simțit asemeni de astă dată că, cu toate vorbele rele împrăștiate prin ziarele vieneze și în altele, cu toate intervențiile prin „Alianța universală“ pe la cabinete, România totuși e mai de preferat ca patrie decât chiar țările acelea unde ei se bucură de egalitate de drepturi. Nouă nu ne vine acuma să insistăm asupra acestui punct — dar am fi în stare să dovedim oricând și oricui că evreii s-au bucurat de o poziție privilegiată chiar alături cu restul locuitorilor țării și că astăzi ei o simt aceasta mai mult decât oricând.

Notăm deci pe scurt câte ne vin tocmai în minte despre activitatea comitetelor. Lucrătoria comitetului de dame din București e în chiar apartamentele Prea Înălțatei noastre Doamne; în Iași e în casele doamnei Aslan. În amândouă aceste lucrătorii domnește multă activitate și bună orânduială. Mai amintim apoi comitetele de dame din Focșani și Galați.

Între comitetele izraelite sunt de numit, pe lângă cel din Iași, cele din București, Galați, Bârlad, Ismail, Botoșani, Focșani ș.a, Notăm apoi că, afară de acestea, „Crucea Roșie“ mai are comitete care lucrează în deosebi.

În Transilvania se formaseră comitete la Brașov, Cluj și Făgăraș, dar au fost dizolvate de guvernul unguresc. Astfel la Sibiiu s-a însărcinat cu strângerea de bani și obiecte d-na Iudita Măcelariu, la Brașov d. Diamandi Manole, la Oradea Mare d-ra Veturia Roman și a.m.d.


O SERBARE SECULARĂ
[2 iunie 1877]

La 3 iunie st.n. au avut loc serbarea seculară a înființărei diecezei române (greco-catolice) din Oradea Mare. Pentru cel ce va scrie cronica diecezei în vremea acestor o sută de ani, P. SS. episcopul au stabilit un premiu de cincizeci galbeni. Serbarea au fost strălucită și s-au sfârșit printr-un banchet la care au luat parte două sute de notabili clerici și mireni. Principii bisericești cari s-au urmat în scaunul episcopesc într-acești o sută de ani sânt următorii: Dragoș (1777-1787). Darabant (1788-1805), Samoil Vulcan (1807-1839), Basiliu Erdeli (1843-1862), Iosif Pap-Silaghi (1863-1873), în fine actualul episcop Ioan Olteanu (1873 — ).


MUNTENEGRU
[3 iunie 1877]

După cele mai nouă știri, între care o telegramă a colonelului Bogoliubof, atașat rusesc la Curtea din Cetinie, luptele din urmă ale muntenegrenilor nu sunt tocmai fericite. La 4 iunie st.n. au avut loc lupta de la Krstaț și Goransko, amândouă puncte ale trecătorii Duga. 17 batalioane de muntenegreni sub comanda voievodului Vucotici apărau aceste puncte în contra lui Suleiman Pașa, care le atacă dinspre Gațko. Krstaț, ocupat de 8 batalioane muntenegreni, au fost atacate de puterile principale ale lui Suleiman, de 20 pân la 25 de batalioane. Lupta a durat ziua întreagă. Deși muntenegrenii au luat de la turci 1800 puști și mai multe stindarde, totuși noaptea au fost siliți să se retragă de la Krstaț la Piva. Krstaț și Muratovici au fost ocupate de turci. Trecătoarea de la Duga și Goransko au rămas în mânele muntenegrenilor; dar ei au pierdut 600 de morți și răniți, între cari se află și mai mulți voievozi.

Corespondența politică primește din Cattaro următoarea telegramă:

După o luptă înverșunată de cincizeci și cinci de ore în apropiare de Krstaț, muntenegrenii s-ar fi retras la Banjani. De ambele părți pierderile s-ar fi urcând la mai multe mii de oameni. În urma invaziunii districtului muntenegran Wasoievici de un detașament tare de turci, muntenegrenii s-ar fi retras și cuartierul general al principelui Nikita s-ar fi așezat la Ostrog.


SERBIA
[3 iunie 1877]

Poarta a fost informată în mod oficial despre călătoria principelui Milan la Ploiești. Principele a plecat din Belgrad ieri 14 (2) iunie.

Principele în călătoria sa era însoțit de ministrul afacerilor străine, de generalul Protici și de colonelii Leșianin și Horvatovici. Acest din urmă este comandantele forțelor sârbești în valea Timocului.


ARESTARE
[3 iunie 1877]

Faptele cari s-au petrecut în târgușorul Darabanii din ținutul Dorohoiului nu ni sunt încă cunoscute pe deplin și nici nu știm dacă instrucția procurorului trimis de Curte la fața locului s-a mântuit — de aceea nici n-am dat sama despre acele întâmplări, ci așteptăm constatarea veridică și nepărtinitoare a lor. Nouă ni se pare că chiar alarma ziarelor din capitală a fost cam pripită, de vreme ce-a dat pretest corespondentului din București a Nouăi pr. libere să vorbească despre un adevărat masacru, un Snt. Bartolomei și cum se mai numesc espresiile tropice ale vecinic suferinzilor și totuși vecinic înfloritorilor evrei. Pân-acum ni se pare mai aproape de adevăr versiunea cumcă evreii din Darabani s-ar fi opus cu forța (cu sau fără drept, nu știm) urcării embaticului și că în urma acestei opuneri s-au născut un conflict între grecii servitori ai d-lui Cimara și populația jidovească a târgușorului. D-nul Cimara, care va fi dat vrun ordin în această privire, a fost arestat preventiv la stația Pașcanii pe când venise cu trenul de la București.


PROBLEME PEDAGOGICE
[5 iunie 1877]

Am spus-o într-un rând că ceea ce ne inspiră durerea cea mai mare și o adevărată teamă de viitorul acestei țări nu sunt pe atâta oamenii generației actuale pe cât tinerii noștri, cari vor stăpâni în viitor soartea nației lor. Lucrarea continuă a instituțiilor prea liberale au consistat la spiritele tinere în dărâmarea oricării autorități dumnezeiești și omenești, într-o încredere oarbă în propria persoană neînsemnată, în nerespectarea oricărui superior. Ușurința cu care tinerii la noi discută oameni și lucruri, espresiile de cari se servesc, suficiența și lipsa de naivitate e un semn că avem a face cu oameni îmbătrâniți înainte de vreme, cărora le-am putea prezice de pe acuma lipsă de statornicie și impotență morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă Dumnezeu pentru c-am făcut din școli numai unelte în care se îngrămădește învățarea unei mulțimi de cunoștinți, fără să fi îngrijit de loc pentru creșterea inimei și caracterului, căci niciodată tăria unui popor n-au stat în instrucție și numai în instrucție, ci totdeauna în creștere. O cunoștință, mai ales în școalele secundare, care nu are rol educativ e o cunoștință stearpă și nefolositoare.

Ne-au trebuit acest proemion pentru a ajunge la faptele ce voim să le însemnăm. La 28 mai d. I.G. Ciurea s-au dus în calitate de jude-instructor la hotelul „România“ împreună cu d. prim-procuror I. Vrânceanu, d. Barbu, comisar despărțirii întâia și, în locul grefierului, ce era ocupat, au fost luat pe d. Vasile Elefterescu, copist la parchet. Pe când d. jude-instructor lucra la procesul-verbal pentru ancheta afacerii Cimara, îi spuse copistului să ieie hârtie și să copieze procesul-verbal, ceea ce acest din urmă a și început să facă. După ce a copiat jumătate, spuse judelui că a greșit, puind cuvintele „ne-am transportat la fața locului“, în loc de „ne-am transportat la hotel România“. D. judecător răspunse că nu face nimica, numai să puie în parenteză „hotel România“. Dar judecătorul, trecând cu ochii partea ce se copiase pe curat, observă lipsa încă a două cuvinte, ce denatura înțelesul construcției. Judecătorul zise cu mirare:

— Iată, domnule, și aci ai greșit. Bagă de samă.

— A greși este o faptă omenească, răspunse copistul.

— Prea bine. A greși este o faptă omenească, însă nu-i mai puțin adevărat că cineva trebuie să primească observații când le merită.

— Eu nu sunt învățat să primesc observațiuni.

— Dacă ați fi în cancelaria mea, ați învăța să primiți observații, căci ori de câte ori ați face greșeli le-aș observa.

— Nu voi fi niciodată la d-ta, la instrucție.

Atunci judecătorul, văzând că acest domn nu mai tace, îi ia procesul-verbal din mână și-i spune să iasă. D-nialui răspunde că nu iesă afară, căci a venit cu d. prim-procuror. După o nouă somare ca să iasă și după un nou refuz, d. prim-procuror ca șef nemijlocit îi ordonă să iasă, după care d. copist se depărtă. Zicem șef nemijlocit, căci la anchete locale e știut că toți agenții publici sunt de drept la ordinele judecătorului de instrucție.

Acest act de nesubordinație ar fi fost în sine nimica toată și cădea simplu asupra culpabilului, căci un judecător e în genere prea sus pentru grațiozitățile unui copist. Dar d. Elefterescu nu s-a mulțumit cu atâta, ci a crezut a putea cere satisfacție pentru observația că nu-i în stare a copia o hârtie corect. A doua zi, 29 mai, d-sa trimise marturi judecătorului, căci s-au mai găsit doi domni în comunitate de idei și sentimente care să se-nsărcineză cu această misiune de „onoare“. Se-nțelege că judecătorul a trebuit să dea din umeri dup-o asemenea copilărie. Destul că d. prim-procuror, aflând despre aceasta, i-a observat d-lui Elefterescu că: sau să retragă provocația, sau să-și dea dimisia. D. copist își dă demisia din importantul său post, întâi motivată, apoi nemotivată; apoi se duce la parchetul general și reclamă în contra judecătorului.

După aceste incidente, cari atacau în mod atât de grav poziția gravă de copist, trebuia neapărat să mai urmeze ceva, o scrisoare publicată între inserțiunile „Curierului Balassan“, o adevărată ilustrație a libertății presei, minunată prin eleganța ciceroniană a espresiilor ei — a căror reproducere ar fi deja o necuviință. Astfel, după o insubordinație, acest domn pozează în martir al onoarei cavalerești și în insultător al superiorului său.

Se-nțelege că niciodată nu ne-am fi ocupat câtuși de puțin de grațiozități de copist dacă d-sa și martorii n-ar fi studenți la Universitate, dacă acestea n-ar fi pentru noi un semn al vremilor ce ne așteaptă. După a noastră părere organele statului nu există pentru a fi batjocorite de oricine și pentru ca inferiorii să-și poată face mendrele înlăuntrul organismului social. D. Elefterescu ar fi trebuit destituit și d. procuror-general a fost prea delicat în asemenea împrejurări cerându-i numai demisiunea.

Se-nțelege de sine că judecătorul, admițând provocația ce i s-au făcut, s-ar fi coborât pe un nivel de care trebuie să se ferească orișicine, căci atât ar mai trebui ca organele statului să se apere cu arma la orice observație îndreptățită vor face. Cine ocupă un post inferior și nu-nvață a se supune acela n-are decât să privatizeze și să-și lucreze moșiile, dacă le are, căci a ocupa un post nu este un drept, ci un serviciu anume plătit de stat, înlăuntrul căruia cineva trebuie să respecteze ierarhia și autoritatea superiorilor, căci altfel nu mai e cu putință nici orânduială, nici armonia societății, și nici societatea nu mai poate respecta organe cari nu sunt destul de apărate de frumoasele roade ale creșterii subalternilor lor.

Înc-un pas pe această cale a civilizației și vom ajunge idealele stări de lucruri din Grechia, Mexico, Guatemala și alte asemenea state cari, în privirea respectului autorității, vor fi servit de model celor ce ne-au înzestrat cu acest spirit de … subordonație.


I.C. MAXIM
[8 iunie 1877]

În București a repauzat cunoscutul profesor și membru al Academiei I.C. Maxim. Ceremonia înmormântării a avut loc sâmbătă la 4 a l.c. la cimitirul Șerban-Vodă. Cu greu ne-am putut hotărî să păzim zicătoarea latină „De mortuis nil, nisi bene“. Intențiile sale vor fi fost de sigur bune și patriotice, deși nu putem susține acelaș lucru despre scrierile sale. E destul a pomeni colaborarea la Dicționarul fantastic al Academiei, al cărui singur principiu a fost: de-a nu lăsa neschimosit nici un cuvânt românesc, pentru a arăta că filologul închinase viața minții sale unor idei rătăcite. În privirea acestui dicționar, însuși părintele canonic Cipariu au declinat onoarea de-a-l fi inspirat cumva în tendințele sale. Și filologul din Blaș a și avut drept să decline asemenea onoare, căci gramatica sa, de sigur o lucrare foarte serioasă, n-au îndreptățit pe nimenea la clădirea babiloniei academice.


NECROLOG
[8 iunie 1877]

În noaptea de 5 spre 6 a curentei s-au săvârșit de liniștita moarte a drepților economul de la Dancu, Gheorghe Ionescu. Cine nu l-a cunoscut pe bătrânul de 60 de ani, care avea pentru fiecine vorbă bună și inimă deschisă? El era în orașul nostru un tip de înțelepciune practică, de îngăduință și blândeță. Bătrân cum era, alerga bucuros să îndatorească chiar pe oameni pe cari abia-i cunoștea, și să stăruie pentru dânșii. Cu greu ar fi putut cineva să-i refuze o rugăminte, și el cunoștea chiar puterea ce-o avea, farmecul persuaziv al vorbirii sale. Cine nu l-a cunoscut nici că-și poate închipui cât de interesantă în simplitatea ei era conversația bătrânului preot, întrețesută cu glume nevinovate și maxime de înțelepciune a vieții și inspirată de-o estremă bunătate de inimă. Asemenea era cu neputință să presupui, văzându-l, că acest om ar fi avut în viață-i cea mai nensemnată pornire de mânie asupra cuiva. De câțiva ani în pensie, el fusese un sfert de secol profesor de religie la liceul statului, unde era idolul elevilor, căci din studiul său el nu făcea un șematism sec dogmatic, ci știa să deie obiectului său acelaș farmec care era răspândit asupra întregei sale vieți sufletești. Ieri la 4 ore dup-amiazi au început în biserica Dancu prohodul, care, după rânduiala îngropăciunii preoților, e foarte lung și a durat până la 6 ¼. Totuși o mulțime de lume, vechii elevi și eleve ale răposatului, studenți și amploiați împleau biserica și ograda. În fine pe la 6 ½ cortegiul l-au condus de la locuința cea pământească la locuința cea vecinică, în cimitirul Eternității. Domnul îndurărilor să-i îngăduie intrarea în corturile celor drepți!


AUSTRO-UNGARIA
[10 iunie 1877]

„Telegraful român“ ne dă detalii de tot interesante despre estrema bunăvoință cu care ne regalează frații maghiari. Adevărul rămâne adevăr, n-ai ce-i face. În specialitatea fineții academice frații maghiari au ajuns la o virtuozitate neîntrecută și cititorul va avea ocazie să vadă cu cât înconjur, cu câtă mlădiosie stilistică știu jurnaliștii maghiari să spună lucrurile ce nu le plac. Extra Hungariam non est … ingenium.


„POMĂRITUL, ÎNTOCMIT CU DEOSEBITĂ PRIVIRE LA GRĂDINA ȘCOLARĂ“
DE D. COMȘA, Sibiiu, 1877, 1 vol. 8°, de 200 pagini
[10 iunie 1877]

În Institutul de teologie și pedagogie din Sibiiu, care se vede a fi menit să dea preoți și învățători comunelor gr.-orientale din arhidieceză, se predau pe lângă cunoștințe teoretice și acelea cari sunt trebuitoare preoților și învățătorilor ca viitori plugari și povățuitori ai țăranului. D. D. Comșa, profesor la acel institut, ne dă un rezumat al prelegerilor sale de pomărit pe care l-a mai fost tipărit o dată în foișoara „Telegrafului român“, dar pe care, complectându-l, îl retipărește astăzi cu ilustrații, încât avem înainte-ne un manual îndemânatec și popular.

Pentru lauda autorului, trebuie s-o spunem că, deși cartea sa e lucrată după cei mai buni autori străini (E. Lucas, Oberdieck, A. Courtin, Rubens, A.W. Babo, Berard, O. Siemens, Willemoz, I. Nessler, R. Noack, H. Jäger ș.a.), totuși e ferită de stilul greoi și abstract pe care-l întrebuințează mai cu samă autorii germani. Cartea se ține prin limbă la nivelul oricărui gospodari român cu oarecare cultură și este lesne de înțeles.

Pentru a vedea ce scop urmărește autorul în scrierea sa, vom reproduce câteva pasage din prefață:

Prin cultura pomilor se poate folosi aproape fiecare petec de pământ, mănos sau sterp, uscat sau apătos, cald sau rece, reprezentând un șes adăpostit sau un rozor pietros.

Pomii frâng forța vânturilor și conservă timp îndelungat umezala care contribuie la formarea nourilor. De unde se esplică că, pe când țările pleșuve adese ajung a fi bântuite de secete îndelungate și vijelii, țările încarcate de pomi arareori duc lipsă de umezeala atât de priincioasă plantelor.

În țările locuite de români condițiunile naturale și economice, cu puține escepții, sunt priincioase, pe alocurea foarte priincioase culturei pomilor.

Cu toate aceste, pomăritul la români s-a aflat și se află și astăzi într-o stare aproape deplorabilă. Deprinși a se încrede orbiș în ce produce natura însăși, țăranii noștri așteaptă totul de-a gata fără ca ei să mai îngrijască săpând și gunoid pomii, cari și așa rodesc „când sânt anii buni“. Această încredere oarbă în ajutorul esclusiv al naturei, disprețuind cu desăvârșire forțele proprii, negreșit a contribuit și ea foarte mult la indolența de care bolește — mai ales în ce privește cultura pomilor — o mare parte a țăranilor noștri.

Pe când alte popoare din țări puțin priincioase pomilor știu să facă câștiguri însemnate din poamele multe și bune ce produc, poporul nostru adese le cumpără de la precupeții străini cu prețuri piperate; pe când țăranii germani și francezi știu să estragă din poame vinuri prețioase cu zecile și sutele de buți, mulți din țăranii noștri aruncă poamele la porci sau le vând pe nimica sau le lasă de putrezesc, neștiind cum să le păstreze peste iarnă; pe când aiurea se folosește tot petecul de pământ, până și vizuinile, cărările și rozoarele pietroase, grădinile noastre întinse cât vezi cu ochii adese servesc drept cuib și adăpost pentru tot felul de burueni și mărăcini netrebnici. În scurt, pe când alte popoare se silesc pe întrecute a pune în grabnică aplicare nouăle descoperiri realizate pe terenul pomăritului, poporul nostru continuă a rămâne sclavul obiceiurilor ruginite de seculi.

Este adevărat, în multe din comunele noastre vedem grădini gemând, ca să zicem așa, sub povara pomilor, cari însă nu aduc mai nici un profit curat. Pentru ce? Pentru că țăranii nu-i știu cultiva. Pomii fiind îndeobște prea grămădiți și astfel neavând la dispoziție îndestulă lumină, căldură și spațiu în care să-și întindă rădăcinile și crengile, ei rămân pururea slăbuți și bolnăvicioși, rodind tot numai la doi trei ani odată. De cu primăvară și peste vară adese vedem lighioane întregi de omide despoind pomii până și de muguri, și mlădițe și firește în zadar se trudește unul sau altul a le stârpi pe cât timp vecinii nu fac și ei asemenea. Economul mai înțelept, care prevede și voiește să întâmpine primejdia ce-l amenință, este sclavul vecinilor leneși și ignoranți! O altă scădere este că țăranii noștri, necum să gunoiască pomii, săpând și scormonind pământul din apropierea rădăcinilor măcar la cinci ani odată, mulți din ei nu știu decât să arunce după poame cu pietre și chiar cu lăstari, rumpând crengile cu grămada și sfâșiind coaja cu o nepăsare vrednică de condamnat.

Iacă în câteva cuvinte tabloul posomorât dar adevărat în care se oglindește starea pomăritului la români.

Se naște deci întrebarea: unde și cum să se facă cel dintâi pas spre îndreptare și, îndeosebi, unde să se deprindă noua generație, copiii țăranilor, la o esploatare mai înțeleaptă și mai rentabilă a bogățiilor naturale cari zac astăzi disprețuite și ascunse în sânul pământului?

Pentru acei cari petrec cu luare aminte mersul progresului modern răspunsul nu poate fi decât: grădina școlară.

Grădina școlară este fără îndoială locul cel mai potrivit unde învățătorul ar putea instrui pe copiii țăranilor în agricultură, profesiunea părinților lor. Nu poate fi vorba de o instrucție sistematică, care pentru mintea fragedă a copiilor și așa ar rămânea neînțeleasă. Grădina școlară are să fie mai mult un loc de recreare sufletească și trupească, un loc plăcut de petrecere, unde copiii să se deprindă, oarecum jucându-se, la o cultură mai înțeleaptă a pământului și plantelor mai îndatinate.

Manualul de față este un rezumat al prelegerilor din pomărit ținute de subscrisul la Institutul pedagogic și teologic din Sibiiu, un rezumat care s-a fost tipărit mai bine de jumătate în „Foișoara Telegrafului Român“, într-o serie de articuli intitulați: „Pomăritul în grădina școalei“ (Vezi „Foișoara Telegrafului Român“ an. I, 1876).

Acum la retipărire textul s-a completat în mod considerabil, s-a ilustrat cu numeroase figuri și s-a întocmit, încât a fost cu putință, conform condițiunilor ce are să întrunească un manual îndemânatic și popular. La sfârșitul manualului se află un adaos, cuprinzând foloasele, înființarea și cultura gardului viu precum și prepararea compostului.

Adevărat că legumăritul, florăritul, stupăritul etc. sunt ramuri cari și ele trebuie introduse și cultivate în grădina școlară. Însă ramul cel mai important este și rămâne pomăritul, un ram care, pentru grădinile școlare de înființat sau de curând înființate, va servi oarecum de început și fundament pe care să se poată clădi mai departe. În țările locuite de români și cu deosebire în Ardeal, Ungaria și Bucovina, înființarea și întocmirea grădinilor școlare alcătuiesc o cestiune care tocmai în timpul de față s-a pus, cum se zice, la ordinea zilei. Cred deci a face un bun serviciu mai ales învățătorilor, preoților și economilor noștri publicând acest manual, în care m-am mărginit la lucruri esențiale, cu escluderea a tot ce ar putea împovăra și încurca priceperea cetitorilor mai puțin îndemânatici.

Așa, precum este întocmit manualul, el mai poate fi întrebuințat: în institutele agricole și pedagogice, în seminare și chiar în școalele sătești.

Pentru cetitorii cari ar voi să cunoască în detaliu materiile tratate reproducem tabla materiilor.

Partea, I-a. Prăsirea pomilor. Capitul I. Prăsirea pomilor din sămânță: Noțiuni generale — Sămânța — Școala de sămănat — Școala provizorie — Pregătirea pomișorilor. Capitul II. Pregătirea pomilor din saduri, butași și pui sau vlăstari: Saduri — Butașii — Pui sau vlăstări. Capitul III. Școala de altoit: Pozițiunea — Pământul — Îngrădirea — Rigolarea — Împărțirea — Distanța altoilor — Transplantarea. Capitul IV. Altoirea: Noțiuni generale — Surceii nobili — Pădureții de altoit — Uneltele de altoit — Legăturile de altoit — Ceara și rășina de altoit — Altoirea în despicătură — Copularea — Semicopularea — Altoirea laterală — Tractarea altoilor în vara dintâi. Capitul V. Cultura altoilor: Noțiuni generale — Croirea trunchiului pomiferilor — Croirea trunchiului drupiferilor și nuciferilor — Croirea coroanei — Tractarea pământului în școala de altoit — Scoaterea și păstrarea altoilor — Pachetarea altoilor și surceilor nobili. Capitul VI. Pomii pitici și cultura lor: Piramida — Columna — Globul sau pomul rotund — Pocalul sau căldarea — Furca — Palmeta — Cordoanele. Partea a II-a. Cultura pomilor. Capitul VII. Alegerea și întocmirea pomătului: Clima — Pozițiunea — Pământul — Localitățile potrivite pentru o specie sau alta de pomi — Distanța pomilor. Capitul VIII. Plantarea pomilor: Facerea gropilor — Alegerea pomilor — Pregătirea pomilor — Timpul plantărei pomilor — Plantarea însăși — Parii și păruitul pomilor. Capitul IX. Tractarea pomilor: Retezarea crengilor — Tractarea mai departe a coroanei — Proptirea și brăzdarea pomilor — Întinerirea pomilor — Realtoirea pomilor bătrâni — Înlocuirea pomilor pieriți — Tractarea pământului în pomăt. Capitul X. Animalele stricăcioase pomilor, boalele și alte neajunsnri. A) Animalele: Sugătoarele — Paserile — Omidele — Gândacii de mai (cărăbuși) și coropișnițele — Diverse alte insecte. B) Boalele: Tăciunele — Cangrena — Curgerea de gumă și idropica — Gălbinarea și oftica — Mana — Încolăcirea și pătarea frunzelor — Putrezirea lemnului — Nerodirea. C) Alte neajunsuri: Mușchiul — Bureții și rugina — Bruma și gerul — Seceta și ploile — Grindina, neaua și vijeliile. Capitul XI. Cultura diverselor specii de pomi: Mărul — Părul — Gutuiul, scorușul și sorbul, migdalul și cornul — Nucul, căstanul și alunul — Frăgarul și smochinul — Strugurelul și agrișul — Zmeura, murele și măceșul — Vița de vie. — Partea a III-a. Culesul, conservarea și întrebuințarea poamelor. Capitul XII. Culesul și conservarea poamelor. A) Culesul: Uneltele necesare la cules — Când să se culeagă? — Cum să se culeagă? B) Conservarea: Localul de iernat — Mobilele localului de iernat — Pachetarea poamelor menite pentru transport. Capitul XIII. Întrebuințarea poamelor. A) Uscarea poamelor; B) Prepararea lictarului; C) Prepararea vinului de poame; Pisătoarele și pisarea — Teascurile și tescuirea — Pivnița — Buțile — Tractarea vinului în pivniță; D) Prepararea rachiului, oleiului și oțetului de poame: Rachiul — Oleiul — Oțetul. Adaus: I. Cultura gardului viu: Foloasele — Prăsirea păduceilor — Pregătirea terenului — Plantarea păduceilor — Croirea și tractarea — împletirea și tractarea mai departe.

Autorul ni e cunoscut prin colaborarea sa la „Calendarul bunului agronom pe a. 1877“, care din cauza multelor sale articole practice au avut două ediții, lucru desigur rar, mai ales la un calendar. Prețul cărții de față este un fiorin v.a.

Astfel dar gospodariul și fiecine care are o grădină cu pomi roditori sau vrea s-o aibă de-acum-nainte, apoi învățătorul sătesc, preotul găsesc în acest manual, scris limpede și cu ortografie fonetică, tipărit cu caractere mari și lesne de cetit, toate povățuirile trebuincioase pentru cultura pomilor. Noi îi dorim autorului ca răspândirea cărții sale să-l încurajeze a lucra cu aceleași vederi și celelalte ramuri ale economiei agricole.


MUNTENEGRU
[12 iunie 1877]

Creadă cine ce-i place, căci știrile din Muntenegru sunt foarte contrazicătoare. O depeșă venită din Constantinopole sub data 8/20 iunie spune că muntenegrenii au fost bătuți, că s-au reproviantat Niksici și că trupele otomane au ocupat înălțimile de la Ostrog și mai multe localități. Acestea de la Suleiman Pașa, deși o depeșă directă a sa n-au sosit încă. Ali-Saib care intră dinspre Albania (Spuz) spune că-și urmează marșul, că trupele otomane au luat în puterea lor înălțimile de la Martiniț și Garovița și că au cauzat mari pierderi muntenegrenilor. În fine Mehemed-Ali vestește din Reștina că trupele otomane au ocupat două ținuturi ale Muntenegrului. O depeșă din Petersburg însă confirmă numai știrea despre proviantarea cetății Niksici. Din Cetinie chiar se spune că într-o luptă ce au avut loc la Spuz în ziua de 8/20 c. oștirea lui Ali-Saib au fost pe deplin bătută de muntenegrenii comandați de Bozo Petrovici.


NECROLOG
[12 iunie 1877]

La 9/21 l.c. s-au săvârșit din viață de un atac de apoplexie d-na Fanny Neuschotz, născ. Vittner, soția cunoscutului bancheri Jacques de Neuschotz. Răposata era în etate de 53 de ani și altfel de-o constituție viguroasă. Înmormântarea au avut loc a doua zi la 10/22 iunie, 5 ore după-amiazi. Cu toate că în obiceiurile ritului mozaic par a se evita parada și înglotirea publicului, totuși aceste datine n-au putut fi păzite, de vreme ce toate cercurile izraelite erau prea de aproape atinse de cazul dureros întâmplat în această familie. Atât curtea templului cât și ulița mare erau pline de oameni și trăsuri cari adăstau pe-o căldură cumplită mântuirea ceremoniei religioase. Familia Neuschotz se bucură de nume bun în cercurile ei și e cunoscută ca binefăcătoare atât față cu săracii îndeosebi, cât și față cu institutele de creștere ale comunității religioase. Răposata însăși era fondatoarea unui orfelinat și prezidenta comitetului de administrație a unei școale de fete. De aceea participarea la ultimele onori date unei membre a familiei n-au putut fi decât foarte vie.


[17 iunie 1877]

Cu ocaziunea circulării otomane relativă la atitudinea României „Le Journal des Débats“ constată că ideea independenței României a fost în general favorabil primită și că din parte-i a arătat totdeauna simpatii pentru națiunea română, că a susținut-o totdeauna și a încuragiat-o în silințele de douăzeci de ani pentru a-și completa organizațiunea sa politică și socială.


IARĂȘI PENTRU RĂNIȚI
[17 iunie 1877]

Lunea trecută, doi din elevii Institutului academic, unul din secția a I-a și altul din secția a II-a, cursul superior, amândoi în perspectivă de a fi premiați, au oferit cu consimțământul și-n numele camarazilor lor premianți din întreaga școală, în folosul răniților români suma de 350 franci, ce s-ar fi cheltuit pentru premiile lor; după analogia anilor trecuți, lipsindu-se astfel de această dulce răsplată a muncei lor de un an, pentru a ușura suferințele fraților lor, cari cu arma în mână apără drepturile noastre strămoșești. Iată o acțiune patriotică care merită să găsească imitatori și la alte școli.


CARTĂ STRATEGICĂ
[17 iunie 1877]

D-nii F. Budicu și V. Havrda, ingineri în București, au publicat o cartă strategică a teatrului războiului turco-rus din Europa și Asia. Această lucrare, altfel curat esecutată, are scopul de-a orienta pe lectorul nedeprins cu carte speciale în căutarea locurilor pe unde se mișcă armatele; cuprinde deci întreaga Turcie europeană, România, Serbia, Muntenegru, Grecia, complexul de țări împrejurul Mării Negre, teritoriul dintre Marea Caspică și cea Neagră, confiniile despre Turcia ale Persiei, c-un cuvânt toate provințiile câte sunt sau pot fi amestecate în războiul actual. Munții lipsesc, parte pentru că prin esecutarea lor lucrarea s-ar fi scumpit, parte apoi pentru că cititorul nedeprins cu greu ar putea să-și închipuie configurațiunea orografică după o cartă care nu e lucrată în măsuri mai mari. Prețul unui esemplar e numai de un franc și se poate procura la librării, la tutungerii și în fine la autori chiar, strada Dionisie no. 51, București.


MUNTENEGRU
[19 iunie 1877]

Suleiman Pașa au pățit-o rău în Muntenegru. El într-adevăr s-au întrunit cu Ali-Saib, însă nu în Muntenegru, ci la Spuz, pe teritoriul turcesc, după ce-au trecut prin întreg mijlocul țărișoarei muntoase. Muntenegru, după configurația graniților sale, se disparte în două părți, oarecum ca o frunză de brustur. Prin mijlocul acestei frunze vine de la nord râul Zeta, care trece pe lângă trecătoarea Duga în apropiere de mult pomenita cetate Niksici, intră în Muntenegru, străbate țărișoara toată de la nord-vest spre sud-est, iese din Muntenegru pe la Spuz și se varsă în lacul Scutari în Albania.

Va să zică mijlocul țării e petrecut de valea Zetei de la Niksici pân-la Spuz. Această vale a Zetei e cea mai practicabilă din toate și totodată partea cea mai avută și mai roditoare a întregei țări. Planul turcilor era ca Suleiman să plece din sus, de la Niksici, să străbată de-a lungul această vale, iar Ali-Saib să plece din jos, de la Spuz, și să se 'mpreune cu Suleiman la Danilograd, de unde apoi amândoi împreună să apuce spre sud-vest către capitala Cettinie.

Din Constantinopole se scontase deja victoria anticipando și s-au depeșat în toată lumea cumcă Suleiman și Ali-Saib s-ar fi ajuns la 8 a l.c. și au apucat împreună spre Cettinie. Din Cettinic însă se vestea că Ali-Saib cercase a intra, dar între Spuz și Danilograd căpătase o vajnică bătaie, încât se retrăsese. Suleiman de la nord înainta. El străbătuse Muntenegrul de-a curmezișul și ajunsese după lupte continue la Ninici, o milă și jumătate departe de Spuz. Va să zică numai cale de două ceasuri era între colona de nord și cea de sud. În faptă însă deja la 7 a curentei Suleiman, auzind cumcă muntenegrenii i-au închis retragerea spre Herțegovina, au ordonat trupelor sale să se întoarcă. Dar retragerea era într-adevăr așa de bine închisă încât s-au văzut din nou silit să cârnească la dreapta împrejur din nou spre Spuz. Dar și aici drumul era închis. În fine la 14 c. Suleiman au scăpat pe teritoriu turcesc la Podgorița, mai la sud de Spuz, după ce s-au luptat șase zile de-a rândul pentru a face un drum de două ceasuri. Suleiman Pașa au pierdut într-aceste lupte 5000 de oameni, cam scump pentru plăcerea de a se plimbla prin mijlocul Muntenegrului.


PENSIONATUL NORMAL DE DOMNIȘOARE
[24 iunie 1877]

Dumineca trecută spre sară s-au închiet esamenele publice de la pensionatul normal de domnișoare, prin o serie de producțiuni muzicale.

Rezultatele instrucției, a creșterei, apoi îndeosebi a culturei muzicale din acest institut despre cari au dat dovadă aceste esamene sunt vrednice de-o deosebită luare aminte.

În privirea instrucției putem susține că în timpul nostru poate sunt puține lucruri despre care să se vorbească, așa de mult și cu atâta interes ca de metoda cea mai priincioasă după care să se deie școlarilor învățătura cuvenită. Cu toții știm astăzi ce însemnează metoda intuitivă, însă la noi sunt foarte puțini care s-o știe aplica bine și încă mai puține sunt școlile în cari acea metodă a devenit familiară și folositoare într-adevăr. Una din aceste puține școli este institutul d-nei Humpel. Învățarea pe de rost cu scop de-a dobândi nouă cunoștințe este aproape cu totul esclusă, memorizarea regulelor — regulă generală la noi — este înlocuită printr-o învățătură minuțioasă, treptată și sigură a materiei de învățământ; istorie și științi naturale se propun astfel că școlărițele nu rămân cu vorbe goale în minte sau cu gândiri încâlcite și idei nemistuite, dar ceea ce-a învățat și știu într-adevăr. Despre toate aceste s-a putut convinge oricine care se pricepe în chestiile dezvoltării intelectuale și a asistat la esamenele de la pensionat.

Despre educație se face la noi asemenea multă vorbă, anume despre modul cum ar trebui îmbunătățită educația sexului femeiesc prin școale.

În urmarea vorbei multe, a regulamentelor și pararegulamentelor, avem două direcții în practică și amândouă greșite, anume sau un respect estrem, în fond însă fals, sau o familiaritate peste margini. Efectul direcției dentâi este fățărnicia, efectul celei din urmă lipsa de caracter și nesupunerea.

D-na Humpel întrunește calitățile cele mai proprii pentru sădirea și cultura unei educații solide. Manieri familiare, cari totodată impun respect, un mod minunat de-a îndemna școlărițele la împlinirea datoriilor lor prin fapte și măsuri pedagogice, nu prin cuvinte moralizătoare: iată mijloacele cu ajutorul cărora d-na Humpel a căutat și caută cu mult succes a forma moralitatea fetelor încredințate d-sale.

Precum în instrucție, așa și în muzică la noi acela se crede a fi mai destoinic și mai bun care știe multe; pe când lucrul principal este de-a ști puțin și bine și acel puțin să fie ales. Acest din urmă este principiul de care e condus d-nul Humpel în instrucția muzicei și desigur va veni timpul în care meritele d-sale pentru cultura muzicei în mijlocul societății noastre vor fi îndeobște recunoscute.

Cu privire la bucăți, ele se ieu din autorii cei mai celebri. Cu privire la executare am admirat totdeauna preciziunea și fineța cu care elevele mai înaintate în instrucția muzicală s-au distins în esecutările lor.

De toate au cântat la piano vreo treizeci de eleve, dintre cari merită o deosebită mențiune d-șoarele: Matilda Blancfort, M. Hesshaimer, M. Panaitescu, Alex. Cernat, E. Corjăscu, A. Haret, O. Brăescu, Ecat. Panaitescu și V. Blancfort. În fine trebuie să pomenim și de un cor, compus din vreo 23 de eleve, cari au executat cu mult efect imnul național rusesc.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[26 iunie 1877]

Sub data de 3 iulie au sosit din Constantinopole telegrame cari anunță numai victorii de ale turcilor. Astfel comandantul din Erzerum vestește că rușii au fost respinși din Karakilissa și că pozițiile învecinate au fost ocupate de turci. O altă telegramă confirmă retragerile rușilor, zice că centrul lor e acuma dincolo de Kars, că cei bătuți la Alașgerd au început să se deie înapoi spre Baiazid și că turcii prind a lua ofensiva. Karsul ar fi scăpat de împresurare și se mai zice asemenea că la Suhum-kalé rușii ar fi fost din nou bătuți.

De pe câmpul de război din Europa știrile constantinopolitane nu sunt mai puțin favorabile turcilor. Optsprezece batalioane rusești trecând prin Șistov au voit să ieie drumul spre Rasgrad, dar la Biela ei au fost bătuți de douăsprezece batalioane turcești. Dăm știrile acestea sub toată rezerva ce li se cuvine.


ITALIA
[29 iunie 1877]

Starea sănătății Papei e din ce în ce mai îngrijitoare. El au pierdut graiul în urma unei paralizii a limbei și picioarele-i sunt foarte îmflate. Medicii așteaptă pe mică pe ceas moartea sa.


TURCIA
[29 iunie 1877]

De pe câmpul de război din Asia știrile din sirginte constantinopolitană sunt toate favorabile turcilor. Până la 3/15 iunie șansele erau pentru ruși, dar acuma se vede a se fi schimbat soarta armelor. În această zi avangarda lui Tergusakoff au atacat cu vreo 20.000 oameni și 40 tunuri aripa stângă turcească de sub Mehemed Pașa. Mehemed Pașa a fost împușcat de oamenii săi proprii și generalul Djavid Pașa luă comanda pentru a ordona retragerea la Delibaba. Pe atunci Muktar Pașa au fost stând la Zevin. Pentru a ajuta ofenziva lui Tergusakoff, care nu mai era decât 10 poște departe de Erzerum, gen. Loris-Melikof îi trimise spre ajutor divizia Heimann. Atunci Muktar Pașa ieși din apatie și duse ajutoare aripei sale stângi, încât Tergusakoff a fost respins la Seidakan. Pentru a ușura starea lui Tergusakoff, Loris-Melikof atacă pozițiile de la Zevin, trebui însă să se retragă. De atunci Muktar Pașa, întorcându-se la centrul său din Zevin, începu ofensiva și merse înainte până la Sarakamyș. Divizia Heiman s-au retras la Ardost ca să se 'mpreune cu Tergusakof, care la 16/28 iunie fusese bătut la Alasgerd. La 20 iunie/2 iulie Tergusakoff fu din nou bătut la Karakilissa. Muktar Pașa aleargă spre a scăpa Karsul de împresurare.

Din Șiștov se anunță că un corp de armată rusă compus din cavalerie și artilerie a luat Târnova cu asalt. Acest oraș era apărat de 3000 de nizami și redifi, precum și de artilerie. — Turcii au fost respinși spre Osman-bazar. Ajutoare de artilerie și infanterie ruse sosesc necontenit la Târnova.


FOȘTI ELEVI AI INSTITUTULUI ACADEMIC LA PARIS
[29 iunie 1877]

După ultimele esamene depuse la înalta școală de poduri și șosele din Paris, cei întâi trei elevi esterni au primit diploma de ingineri; cei șase următori, simple certificate. Între elevii ieșiți sunt doi tineri români, unul cu diplomă, celalalt numai cu certificat. Tânărul care a capătat diploma de inginer de poduri și șosele și care a ieșit al doilea în clasificațiune este d. Constantin Mănescu, fost elev al Institutului academic, promoțiunea 1869 — 1870, ieșit întâi la bacalaureat și care, urmând apoi facultatea de științi din Iași, a capătat cel întâi licența în științele fizico-matematice. Un alt fost elev al Institutului academic, promoțiunea 1870 — 1871, d. Feder Leon, după ce a trecut aici bacalaureatul cu mult succes, ducându-se în Paris, a făcut cu mare laudă doctoratul în drept, s-a naturalizat francez și, mai săptămânele trecute, ținându-se un concurs de agregație la Facultatea de drept din Paris, a ieșit între cei 8 candidați din care d. ministru al instrucțiunii va alege pe viitorul profesor agregat. Aceste fapte fac onoare pe de-o parte țării noastre, iar pe de alta școlii care a scos de pe bancele ei asemine elevi.


RUȘII SE RETRAG ÎN ARMENIA
[3 iulie 1877]

Astfel o depeșă oficială rusească sub data de 30 iunie, sosită din Alexandropol, spune că, după ce generalul Loris-Melikoff au aflat despre concentrarea tuturor puterilor lui Mouktar Pașa spre Kars, au amânat bombardarea, au trimis tunurile înapoi la Hurukdara și Alexandropol, au concentrat cavaleria la Klaiivali și infanteria la Saim. Colona generalului Tergusakof, mergând de la Daiar la Surp Ohannes, au luat sub apărare 3000 de familii creștine cari fugeau din valea Aleșgardului de atrocitățile bașibuzucilor și kurzilor. Aceasta însă, întârziind mișcarea colonei, au făcut cu putință ca infanteria turcească să atace arrière-garda rusească; de aceea generalul Tergusakof se hotărî întâi să aducă în siguranță bolnavii, răniții și emigranții, spre care scop el a mers spre Igdir, de unde în urmă abia s-au îndreptat spre Baiazid.

Din Constantinopole se vestește că, în urma retragerii rușilor spre Alexandropol, Mouktar Pașa au intrat în Kars, va să zică și-au reocupat pozițiile ce le avea la începutul războiului.


SIMEON MARCOVICI
[6 iulie 1877]

Simeon Marcovici, fost profesor de matematică și retorică în colegiul Sf. Sava, fost director la ministeriul de instrucțiune și la cel de externe, fost secretar al comisiunei grănițuirii Dunării, fost secretar al comisiunei Regulamentului Organic, fost director și efor al școalelor naționale, fost membru al consiliului superior de instrucțiune publică și fost deputat și-a dat obștescul sfârșit vineri la 1 iulie, șese ore sara, în etate de 76 ani.

Ceremonia funebră au avut loc duminică 3 iulie la 12 ore din zi, la locuința decedatului, de unde cortegiul a pornit la cimitirul Șerban Vodă din București.

Marcovici face parte din generația aceea care au prefăcut limba română în limbă literară. Scrieri originale nu are, dar limba traducerilor sale este aproape clasică și poate servi de model oricărui scriitor român.


MESERIILE
[6 iulie 1877]

Se știe că meseriile în Moldova au trecut din mânile românilor în ale străinilor și aceasta din multe cauze, dintre care vom arăta și noi vro câteva. Una este modificarea răpede a portului și lepădarea în pripă a tuturor costumelor vechi, încât clasa veche de croitori n-au putut să urmeze această răpede schimbare. Drept dovadă aducem tablele vechi ale croitorilor jidovi, pe care stă scris: croitor de straie „nemțești“, un semn că moldovenii lucrau numai straie moldovenești, pe când clasele superioare se lepădaseră deja de portul bătrânesc, iar, pentru a le îmbrăca, trebuiau croitori străini, familiarizați cu croială nouă. O a doua cauză e concurența fabricatului gata, adus din străinătate. Iașul însuși geme de straie și încălțăminte gata, aduse din Viena; fabricate rele, însă ieftene, cari se vând ușor într-o societate ca a noastră, lipsită de simțul economiei. O a treia cauză e lipsa de precauțiune care-a domnit la întroducerea tuturor reformelor sociale. La dezrobirea sclavilor, o măsură în sine negativă, nimeni n-a mai gândit la soarta acestor oameni cari, puși în libertate, au rămas cu totul în grija sorții, fără ca societatea să creadă că mai are nevoie de a gândi câtuși de puțin la ei. Cu ocazia dezrobirii au pierit o mulțime de industrii indigene, căci cei ce le profesau n-au mai fost privegheați, nimeni n-au căutat a-i statornici și a-i deprinde cu o libertate bine înțeleasă. Meseriașii aceștia au devenit proletari și s-au stins cu totul. A patra cauză a fost desființarea breslelor corporative și a privilegiilor lor. În fine cauza principală a căderii meseriașilor români au fost introducerea pripită a egalității sociale în România, care nu trebuie confundată cu egalitatea înaintea legii. Egalitatea n-au însemnat la noi prefacerea claselor de sus în clase muncitoare — cu o muncă superioară se 'nțelege — ci „boierirea“ claselor de jos, infectarea acestora cu rușinea de muncă și bolirea de deprinderea claselor vechi de-a câștiga mult prin muncă puțină. Progeniturei meseriașilor români, care învățase două buchi, i-au fost rușine de-a se mai ocupa cu meseriile părinților, ci s-a prefăcut toată în amploiați și în persoane ce fac politică înaltă, pun toate țările Europei la cale și aspiră de-a deveni miniștri, o glorie ușor de ajuns la noi, unde mai nu e om îndestul de mărginit pentru a nu putea deveni deputat sau ministru sau orișice.

Dar alături cu boierirea tuturor se întinde din ce în ce mai mult sărăcirea tuturor, care devine cu atât mai simțitoare cu cât esportul productelor agricole scade prin concurența producției americane și rusești.

În anul 1835 nu era încă pe ulița mare un singur negustor evreu, astăzi mai că nu găsești negustor creștin pe această uliță, și tot așa și pe celelalte. Afară de aceea evreii formează ei în de ei un fel de societate tacită de consum, ei își vând în de ei toate lucrurile mai ieften (poate în urma unei înțelegeri, stabilite prin zecile de școli evreești), încât un român, ce are întocmai aceleași trebuințe ca și un evreu, cheltuiește totuși cel puțin c-o a treia parte mai mult decât un evreu. Asigurați odată contra concurenței creștinilor, evreii au două liste de prețuri, una pentru evrei, alta pentru creștini. Poporul boieros al quiriților plătește 33 la sută pentru onoarea de-a putea deveni deputat și pentru caprițul de-a nu fi devenit meseriaș sau negustor.

Am espus răpede această stare de lucruri și adăogim numai că în vremea din urmă s-au ivit o reacțiune, deocamdată încă nu destul de puternică, dar de care trebuie să ținem samă. Un început de îndreptare este școala de meserii din Iași, care ne va da poate cu vremea meseriași români. Drept semn că silințele școalei sunt apreciate cităm binevoitoarea încercare ce-au făcut-o d-nul Scarlat Pastia de a trimite pe doi dintre absolvenții acelei școale la Paris, pentru a se perfecționa unul în croitorie, altul în ciubotărie. Acești doi se vor întoarce în curând în patrie, vor deschide atelierile lor și vor fi totdeodată și maiștri la școală.

Acuma d. Pastia au înștiințat „reuniunea femeilor române“ că e dispus a trimite și pe-o absolventă a școalei profesionale de fete, pentru a se perfecționa în croitorie. Eleva va primi o bursă de 2000 l.n. pe an și 300 l.n. pentru cheltuielele de călătorie. Fapta se laudă de sine și merită de a fi imitată.


[13 iulie 1877]

Însămnătatea crizei din Constantinopole nu se poate judeca deodată, nici se poate ști cari vor fi urmările ei. Ziarele ungurești vorbesc chiar despre schimbarea sultanului și înlocuirea lui cu reînsănătoșatul Murad V. Destul că Savfet Pașa, ministrul de externe, e înlocuit prin Aarifi Pașa, Abdul-Kerim, serdarul-ekrern al imperiului, e destituit, asemenea energicul Redif Pașa, ministrul de război, care desigur din parte-și nu e deloc de vină la reua conducere a armatei, pe care sub împrejurări foarte grele a știut cel puțin s-o hrănească de rău de bine și s-o mute în loc din loc după cererea generalilor.

Până acum nu știm cine va veni în locul lui Abdul-Kerim. Turcia are în acest moment șase mareșali pe câmpul de război, dintre cari unul va avea desigur nenorocirea de-a fi numit comandant suprem. Acești șase sunt: Ahmed-Eiub, comandant al trupelor de la Dunăre; Osman (Nuri), comandantul corpului de la Vidin; prințul egiptean Hassan, care a părăsit acuma linia valului lui Traian din Dobrogea și s-a retras la Silistria; Ali-Saib, ce stătea c-un corp la Podgorița la sudul Muntenegrului; Mehmed-Eșrev, guvernorul vilaietului Dunării (pașa din Rusciuc) și în fine Suleiman Pașa, cel care-a făcut renumita primblare prin mijlocul Muntenegrului. Între acești șase numai cel din urmă, Suleiman, au fost bătut cu oarecare onoare. El au forsat trecătoarea Duga și defileul de la Ostrog, au proviantat cetatea Niksici și au scăpat în îndrăzneața sa trecere prin Muntenegru cu pagube relativ mici.

Cu toate acestea „Agence Havas“ crede a putea afirma că urmașul lui Abdul-Kerim va fi Mehmed-Ali. Acest Mehmed-Ali, prusian de naștere, au intrat în serviciul turcesc la anul 1845, iar de la 1869 a înaintat la rangul de general de divizie, ceea ce a și rămas pân-acum.

El au comandat corpul de la Novi-Bazar în contra armiei sârbești de la sud-vest, numită de pe Ibar, de sub gen. Zach, mai târziu de sub colonelul Ciolac Antici. Cu toate că dispunea de puteri cu mult mai mari decât ale sârbilor, succesele sale au fost aproape nule; iar mai deunăzi Mehmed-Ali au comandat în estul Muntenegrului 15 batalioane, cu cari au înaintat spre mănăstirea Moracea, unde au fost bătut de 5000 de muntenegreni. În sfârșit, Mehmed-Ali numai glorie n-au cules pân-acuma, iar bătăi destule.

În genere însă e o mare întrebare dacă schimbarea comandantului va folosi câtuși de puțin turcilor și dacă n-ar fi mai bine să încheie repede pace, înainte de a intra englejii și austriacii în Turcia. Abdul-Kerim s-au înșelat regulat asupra intențiilor inamicului, încât el aștepta trecerea rușilor cel mult la Oltenița, nicidecum între Giurgiu și Turnu-Măgurele. Afară de aceea armata turcească din vilaietul Dunării mai că n-a fi mai mare de 130.000, dintre cari 50.000 vor trebui să apere Rusciucul, Silistria și Varna; iar restul de 80.000 e rupt în două, dintre cari 35.000 se află în Bulgaria de vest, pe lângă Vidin, unde nu mai știu de cine vor fi atacați mai întâi, de ruși sau de români.

La ordinul general de concentrare în Adrianopole toți au început a se pune în mișcare. Corpul de la Vidin, din fața armatei noastre române, au lăsat în cetate o garnizoană de 5000 de oameni și au luat drumul Sofiei, ca prin acest înconjur (căci drumul drept e ocupat de ruși), să ajungă la Adrianopole, lucru pentru care-i trebuiesc 16 zile. Suleiman Pașa dinspre Muntenegru s-a îmbarcat la Antivari la 3/15 l.c. Lui îi trebuie tot atâta vreme ca s-ajungă la destinație; în fine, Mehmed-Ali a pornit prin Colașin și Niș și îi trebuiesc asemenea mai multe săptămâni ca s-ajungă; c-un cuvânt se poate ca nici unul din cei chemați să n-ajungă la vreme. Până atunci rușii au trecut Dunărea, Iantra, Lomul, Balcanii, au împresurat Rusciucul, organizează în spatele turcilor bande bulgărești și au cuprins armata turcească din Bulgaria ca-ntr-un clește.


DE PE CÂMPUL DE RĂZBOI
[17 iulie 1877]

În ziua de 8/20 l.c. au avut loc cea dentâi victorie a turcilor în războiul de față. Lângă râul Vid, cam șase mile depărtare de la Nicopole, este un orășăl turcesc de 17.000 locuitori, mai cu samă mohametani, numit Plevna sau Pleven, cu 18 moschee, 2 biserici, 1600 case mohametane și 1500 case creștinești. Orășelul are pentru armia rusească oarecare însămnătate, de vreme ce acolo se adună mai multe drumuri de țară, din care unul merge la Lovaț și la Solia și comunică cu patru trecători ale Balcanilor. Deci la 8/20 c. un detașament din corpul Krudener, și anume o brigadă din divizia a V-ea, compusă din regimentele de infanterie no. 17 (Archangel) și no. 18 (Wologda) au atacat Plevna dinspre nord, iar reg. de infanterie no. 19 Kostroma cu 8 tunuri au atacat orășelul dinspre est. Rușii erau comandați de locotenentul-colonel Schilder-Schuddner. Atacul rusesc a fost respins și rușii s-au retras spre Biela cu pierderi relativ însemnate. După telegrama oficială din Sant-Petersburg au murit 2 coloneli și 14 ofițeri, au fost răniți 36 de ofițeri, iar soldați din rânduri s-au pierdut 1878. La 9/21 iulie rușii au căpătat ajutoare. De atunci și pân-acum au avut loc mai multe harțe neînsemnate. Dar aceste ajutoare au venit din Nicopole, care au fost rămâind deșert de trupe. În urma acestora se zicea că ar fi trecut divizia noastră a 4-a sub generalul Manu pentru a ocupa Nicopolul după cererea ce i s-ar fi făcut cartierului nostru general și cu permisiunea M-Sale Domnului.

Astfel „Corespondența politică“ primește din București următoarea știre telegrafică:

Corpul rusese ce ocupase Nicopolul au mers în ajutorul trupelor rusești, care suferise la Plevna o învingere. În urmarea acestora comanda rusească superioară au cerut ca corpul al 4-le al armatei române de sub gen. Manu să ocupe Nicopolul, conform misiunei de-a apăra linia Dunării. La 13/25 noaptea corpul român a trecut Dunărea și au intrat în Nicopol.

Cu toate aceste ocuparea Nicopolului de trupele române se afirmă că s-ar fi oprit.

„Românul“ mai adaogă că nici nu știe dacă va mai trece armata noastră Dunărea. Totodată d. Cogălniceanu, ministrul de esterne, s-a oprit din drumul său către Viena, „amânând plecarea — zice „Românul“ — cu una sau două zile“.

I.S.I. Marele Duce, comandantul suprem, anunță din Târnova sub 7/19 iulie cumcă trecătoarea de la Șipca e definitiv în mâni rusești. La 5 st.n. generalul Gurko au luat atât Șipca cât și Kazanlik. Trecătoarea e ocupată de regimentul Orel cu două tunuri.

„Pressa“ află că în Creta a izbucnit revoluțiune.

Soleiman Pașa și Reuf Pașa dispun de o armată de 50.000 oameni.

Aceste forțe considerabile din toate armele sunt adunate la Iamboli pentru a ataca pe ruși.

Se crede că generalul Krudner concentra întreg corpul său pe aripa stângă a turcilor pentru a forța calea Plevnei.

Turcii părăsesc pozițiunele de la răsăritul Serbiei, nelăsând în Vidin decât o garnizonă de 10.000 oameni.


MUNTENEGRU
[17 iulie 1877]

La 10/22 l.c. muntenegrenii au luat înălțimile de la Trebes, cari dominează cetatea Niksici, apoi au luat fortul Gorianskopolie, prinzând 53 de nizami și puind mâna pe muniție și cai. La 11/23 sara ei au mai luat al doilea fort de lângă Niksici, numit Rabovaț, prinzând 30 nizami și 2 issbași și căzându-le în mână multă muniție și proviant. În fine înainte de două zile să fi luat încă 2 forturi, Klacin și Mostin, asemenea lângă Niksici. Se vede că în curând vor lua cetatea chiar. Altfel aceste forturi nu sunt întărituri moderne, cari ar putea să reziste tunului. Ele au fost luate cu asalt deci cu pușca și hangerul.


TÂRNOVA
[24 iulie 1877]

Moltke, ai cărui ochi s-au bucurat de farmecul Bizanțului și al Asiei Mici, susține totuși că n-au văzut niciodată un oraș mai romantic decât Târnova. Kanitz plutea încă ani întregi în amintirile acelui ceas neuitat de priveliște plăcută pe care l-au fost avut la vederea acestui oraș al țarilor, cuprins de lumina de soare, cu zidurile lui, cu turnuri, moschee, minarete, biserici, cupole, poduri, insule, grădini și cordele de stânci și de ape: „Numai o Târnovă este, și nimic mai mândru nu-mi văzură ochii, încât abia îndrăznești să iei caietul de schițe, pentru a însemna pe hârtie măcar aproximativ minunata icoană“. Formația stâncelor și dâmburilor orașului, petrecut în curbe fantastice de râul Iantra, e atât de labirintică și aventuroasă încât nu există punct din care ar fi cu putință de a cuprinde unitatea părților orașului, încuibate la răzămătorile deosebitelor terase de var. Amestecul de case se ridică în mod amfiteatral pe povârnișul a trei dealuri înalte. Cele două înălțimi din apus par a fi despărțite de-a treia, dar par numai, căci în realitate sunt împreunate prin o ciudată formație a terenului, printr-un pod natural de stâncă, de 60 metri lungime. Cu păreții lui perpendiculari, acest pod formează singura intrare, ușor de apărat (căci are o lungime numai de câțiva metri), la dealul Cearaveț, pe care stătea odată reședința, dispărută fără urmă, a țsrilor bulgărești ce domneau de la Tisa pân-în regiunile Pontului. Aicea erau domnitorii din dinastiile Șișman și Asan de pe la anul 1000 și până la anul 1393, în care Celebi, fiul marelui Baiazet, au plantat flamura cu semilună pe culmea rezidenții. Patriarhul Antimie, numărat între sfinții naționali, care ținea locul în absența țariului, s-au rugat zadarnic pentru cruțarea orașului. Între zidirile maiestuoase risipite atunci sunt: biserica celor 40 de sfinți a imp. Asean, biserica în care se încoronau împărații Sf. Dimitrie al Asanizilor, palatul împărătesc al lui Ioan Alexandru și patriarhia, mama bisericei împărăției bulgară. De 500 de ani, de când stăpânesc turcii, Târnova remăsese totuși centrul intelectual și comercial al Bulgariei. Drept că industria au căzut de un veac, dar cu atât mai viu e comerțul. Bazarul și magaziile negustorilor bulgari sunt bine asortate cu mărfuri. Până la întemeierea vilaieturilor (1862) Târnova era scaunul guvernamentului Bulgariei dunărene, până ce Mithad Pașa au strămutat scaunul la Rusciuc.


[27 iulie 1877]

La 20 iulie (1 august) la amiază a sosit la Viena d. Mihail Cogălniceanu, a cărui petrecere acolo fusese fixată cam până sâmbătă. A doua zi înainte de amiazăzi d-sa au avut în palatul ambasadei engleze o conferință de mai mult de o oră cu ambasadorul Marei Britanii lordul Buchanan. O zi în urmă d-sa a vizitat pe contele Andrassy, care peste puțin i-au și întors vizita.

Se 'nțelege — zice Presse din Viena — că cu ocazia acestor vizite reciproce vor fi vorbit despre împrejurările politice ale României. Domnul Cogălniceanu va fi simțit trebuința de-a lămuri participarea României la război și se poate că apoi contele Andrassy au avut ocazie de a-i repeta vorbele ce le-au zis mai dăunăzi reprezentantului României, cari precum să știe sunt: „că dispozițiile militare ale României îi sunt altfel indiferente, dar nu vede scopul lor, de vreme ce știe că dincolo de Dunăre România nu are nici un teren pentru cuceriri.


[29 iulie 1877]

D. maior Vladimir Andreievici, cunoscut și sub numele de Osman Bey, carele după cum spun unii ar fi ficiorul lui Kibrizli Pașa din căsătoria acestuia c-o franceză, este cunoscut prin o broșură în care caracterizează tendințele evreilor, apoi prin prelegeri publice, ținute și aici în Iași, asupra războiului dintre sârbi și turci. D-sa, despre care putem presupune că cunoaște împrejurările Turciei, scrie în „Românul“ următoarea notiță asupra lui Mehmed-Ali, generalisimul turcesc.


CIUDATĂ BUNĂVOINȚĂ
[29 iulie 1877]

Comitetul central al doamnelor din Iași publică următoarele:

Domnul Otto Max, antreprenorul grădinei Chateau-aux-fleurs, luând de la d-na membră Nathalia Soutzo 100 bilete de loterie, arangiată în folosul ostașilor români răniți, după un interval de opt zile a vândut numai un singur bilet, iar restul l-a înapoiat d-nei membre Nathalia Soutzo. Se mai adauge că tot numitul domn antreprenor, dând o reprezentațiune în grădina sa, au trimis oamenii săi de au lipit afișul privitor la reprezentațiune peste afișurile comitetului care anunțau tombola destinată pentru ostașii români răniți. Această singulară bunăvoință din partea d-lui Otto Max atât în privința biletelor cât și în privința afișurilor se aduce la cunoștința publicului și totodată se anunță că tombola în cestiune va avea loc duminica viitoare 31 iulie la 7 oare sara în grădina publică.

Nu știm cum Comitetul a putut solicita bunăvoința unui evreu galițian.