Din periodice/Din Timpul, noiembrie-decembrie 1877
| ←Din Curierul de Iași, august-octombrie 1877 | Din periodice de Mihai Eminescu Din Timpul, noiembrie-decembrie 1877 |
Din Timpul, ianuarie-martie 1878→ |
[Articol cu paternitate incertă]
A privi la o întunecime totală a Soarelui sau a Lunii este o petrecere; a te rătăci însă noaptea prin întunecimea totală a Bucureștilor, a da în gropi și a te lovi cu capul de ziduri este de asemenea o petrecere pe care se pare a ne fi păstrat-o cu părintească îngrijire primăria noastră. Într-adevăr frumoasă iluminare cu gaz avem acuma. Lumea nu mai există decât numai pentru Podul Mogoșoaiei. Aici tot mai licurește din ce în ce mai palidă câte-o lumină de felinar asemenea unei speranțe aproape a se pierde. Încolo „lasciate ogni speranza!“ Încolo se-ncepe infernul lui Dante. Pasagiul primăriei, bogat în gropi, șanțuri și Plevne improvizate, formațiuni geologice din epoca terțiară, elemente hidrografice perfide în care alunecă picioarele celor muritori, coboare-se aceștia din neamul biman, coboare-se din cel mai fericit al cuadrupedelor. Din când în când câte o trăsură, cu fuga.
Quadrupedante putrem sonitu quatit ungula campum, încolo prin depărtatele mahalale încercări modeste de muzică clasică din partea cânilor, cari, după cum se știe, trăiesc sub regimul unei deosebite circulare a prefectului de poliție.
Mult se va mai repeta acest „misticism gazos“ al primăriei?
„Românul“ continuă și acum acea ciudată polemică cu „Presa“ care consistă în întoarcerea 1 de cuvinte, asemănări de cifre, certe asupra marginilor frazelor întrebuințate și alte asemenea. Obiectul acestor dezbateri fără de folos este pe de o parte numărul ostașilor căzuți cu ocazia asaltului Angelescu, pe de alta dreptățile cari le-au avut guvernul pentru a intra în război. Noi se înțelege că ne abținem de a ne rosti în aceste întrebări, care nu se pot hotărî aici cu vorbe, nici cu întorsături istorice. Va veni ziua în care și pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă și se va citi atât de lămurit încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înțelesul.
[Articol cu paternitate incertă]
Un corespondent al „Nouăi prese libere“ dă oarecari relații asupra modului cum s-au făcut cel din urmă atac al diviziei a patra asupra Griviței mari. Ținem seama de aceste relații, pentru că ele sunt foarte apropiate de zgomotele ce circulă la noi asupra rolului prea neatârnat pe care d. colonel Angelescu au binevoit a-l juca pe pielea și cu sângele altora, pentru a-și plăsmui de pe saltea și „en spectateur“ gloria de a fi luat Plevna poate. Corespondentul zice că i se pare într-adevăr că d. colonel au ordonat atacul fără a-și fi luat învoirea de la M. S. Domnul, ba că însuși raportul trimis din Poradim în aceeași noapte din partea Prea Înălțatului nostru Domn către marele duce Nicolaie în Gorni-Studen afirmă că, fără învoirea Înălțimii Sale, colonelul au îndrăznit a ordona un atac care au pierdut atâtea vieți fără de nici un folos. Corespondentul zice c-ar fi vorbit cu mai mulți ofițeri români întorși de curând de la Plevna și aceștia i-ar fi dat următoarea esplicare. În cartierul general se hotărâse ca divizia a patra, care pierduse două treimi din efectivul ei, să fie înlocuită prin divizia a doua, intactă până acuma. Colonelul Angelescu s-au dus atunci la Măria Sa Domnul și-i espuse că pân-acuma divizia a patra executase toate lucrările și c-ar fi nedrept ca tocmai acuma, când izbutirea e aproape sigură, divizia să fie înlocuită și alți soldați și alți ofițeri să aibă ușor o glorie a cării condiții grele le împlinise tocmai divizia a patra.
M. Sa Domnitorul se plecă atunci rugăminții colonelului și amână înlocuirea diviziei pe ziua de 24 octomvrie, sperând că până atunci se va hotărî a se face un nou atac general. Dar termenul se apropia mereu și tot încă nu se auzea nimic de un atac general. Atunci d. colonel, cuprins de nerăbdare de a culege lauri, s-au hotărât a face atacul pe socoteala d-sale și întreprinse un asalt cu urmări atât de dezastroase și cunoscute de toată lumea.
E de prisos a mai zice cumcă raportul din „Monitor“, plin de reticențe și apucături, arată lucrurile altfel. Dar în orice caz întrebarea de căpetenie la care ar trebui ca opinia publică să capete răspuns este: dat-au sau nu M. Sa Domnul învoirea Sa la asaltul Angelescu?
Credem că nu ni se va răspunde evaziv sau prin acuzarea că ținem seama de ceea ce spune o foaie discreditată ca, „N. fr. Presse“. Faptele relatate de corespondentul ziarului vienez ne pot fi indiferente și nouă; întrebarea însă pe care o dezbate e cu totul teoretică și atinge disciplina neapărată oricărei armate. Este sau nu adevărat că d. colonel s-au făcut vinovat de o călcare atât de gravă a disciplinei, de o desconsiderare atât de deplină a înaltului său Suveran?
Acum de câteva zile s-au văzut lipite pe zidurile Constantinopolului placarde care provocau poporul să omoare pe Mahmud-Damat, socrul sultanului, învinuindu-l că voiește să facă pace și să vânză Turcia Rusiei. Mahmud-Damat învinui iarăși din parte-i pe exsultanul Murad că conspiră în contra fratelui său; în urma cărei acuzări sultanul Abdul-Hamid ordonă ducerea lui Murad în seraiul vechi. 40 de servitori ai exsultanului se împotriviră la această măsură și fură sugrumați, deși gazetele turcești zic c-ar fi fost exilați. Într-adevăr exilați, dar din viață și fără întoarcere.
De atunci exsultanul petrece în Top-Kapu, păzit ca un prizonier de stat, și viața sa se crede a fi în primejdie.
În aceeași vreme au fost arestați o mulțime de partizani de ai lui Midhat Pașa. S-au făcut încercarea de-a învenina pe Mahmud-Damat, care a fost scăpat numai prin inteligența medicului său. Astfel mine și contramine se încrucișează în viața publică de la Cornul de Aur, turburarea populațiilor e foarte mare și crește prin vestea tendențioasă ce s-a răspândit că prorocul s-ar fi arătat sultanului și i-ar fi poruncit să facă pace.
Sunt dar în Constantinopol două curente opuse, unul pentru pace, cellalt pentru război. Mahmud-Damat, care voiește mai cu seamă ca sultanul actual, ginerile său, să rămâie în locul pe care-l ocupă, pentru ca alături cu tronul ginerelui să-nflorească roiul de creaturi de serai ale socrului, ar voi într-adevăr pacea și spre acest scop cheamă din noaptea vremilor umbra prorocului și-i pune în gură porunca de a încheia pacea. Sigur însă că într-un oraș așa de mare ca Constantinopolul, unde se-nvârtește un amestec din toate popoarele Europei și din multe ale Asiei, lumina e prea mare pentru ca populațiunea de jos să mai creează în aparițiunea prorocului. Deci sunt esplicabile placardele îndreptate contra vieții lui Mahmud-Damat.
Până când armatele turcești vor mai avea perspectiva unei împrotiviri cu folos până atuncea gloatele fanatizate ale Bizanțului vor fi contra păcii.
[Articol cu paternitate incertă]
Unul din semnele caracteristice ale speciei „animal scribax“ din familia Liberalelor este că nu știe carte. Neștiind carte și având a vorbi cu publicul lor în toate zilele, animalele condeiului în România câștigă la șiruri repetând fără trebuință cuvinte care n-au nici vro greutate retorică, nici vrun înțeles deosebit, care să merite a fi întipărit minții.
„Românul“, care de altmintrelea numai românește nu-i scris, au ajuns la treapta de a ști că verbul are proprietatea de a putea fi conjugat, prin urmare nu se mulțămește numai c-un timp sau c-o persoană care s-ar cere pentru însemnarea înțelesului, ci pune câteva dupăolaltă, pentru ca să se pară că zice ceva.
Am spus, spunem și vom spune cumcă națiunea a fost, este și va fi. Deci cetățenii iubitori și iubiți s-adună, s-au adunat și se vor aduna, ca să se sfătuiască, să zică, să dezbată, să vadă, să priceapă și să înțeleagă că bine nu este, n-a fost și nu va fi cu noi, între noi și-n noi, acum și totdauna și pururea și-n vecii vecilor, dacă … n-om fi noi cu ai noștri între noi la putere.
Aceasta e ținta a toată democrația română, spusă în stilul înflorit al gazetei celei mai vechi și celei mai … netrebnice din București.
Cititorii noștri cred poate că luăm peste picior pe mult și mai mult decât onorabilii noștri confrați: dar rău cred.
„Românul“, vorbind într-unul din cele din urmă numere ale sale despre un conventicul al celor chemați (mulți chemați și puțini „aleși“) ce se va ținea la Bacău, introduce „frumosul“ apel al d-lui A. D. Holloan, inserat în „Gazeta de Bacău“, cu următoarele cuvinte:
Am cerut și cerem ca românii să se întrunească cât de des, să se vază, să se cunoască, să cugete, să dezbată și să caute împreună calea și metoda cea mai patriotică, cea mai înțeleaptă și totdodată și cea mai practică. Astfel, și după noi numai astfel, națiunea poate merge cu pași siguri spre realizarea dorințelor și trebuințelor ei.
„Unde veți fi întruniți doi, în numele meu, voi fi în mijlocul vostru“, zicea Isus, atunci când inamicii îl pândeau pentru ca să-l oprească de a surpa comploturile fariseilor.
Când cetățeanii s-adună cu iubire și cu sinceritate, geniul națiunii este în mijlocul lor.
………………
Să se întrunească dar, să se întrunească necurmat toți cei cari pun interesele generali mai presus chiar de interesele de partită, căci mare, foarte mare nevoie este acum ca totdauna, și poate mai mult decât totdauna, ca gândul națiunii române să fie neclintit cu noi, între noi și în noi.
Știe „Românul“ ce stil e acesta? Să i-o spunem noi: stil jidovesc. Redactorul n-are decât să deschidă Psalmii împăratului și prorocului David și să vadă cum toată poezia jidovească nu consistă decât în repetarea aceleiași idei, adesea foarte sărace, cu alte cuvinte. Dar nici în cuvinte variate nu sunt bogați stiliștii „Românului“. Ei declină și conjugă în sus și-n jos acelaș cuvânt fără de nici o trebuință ș-apoi zic că presa e … lumina. Multă lumină trebuie să fi intrat în capul cititorilor „Românului“ când li se spune că trebuie să vadă, să cunoască, să cugete, să dezbată, să caute calea și metoda.
Oare puțină, cât de puțină gramatică românească nu se poate introduce prin contrabandă la redacția „Românului“?
Dar să contenim. Deja am atacat prea mult tot ce este românesc și am atins susceptibilitățile națiunii. Națiunea nu știe a scrie; ar fi o crimă pentru redactorii „Românului“ să știe ei asemenea moft conservator și austro-maghiar.
În „Neue freie Presse“ ne-a întâmpinat uimitoarea știre că o comisie judecătorească s-au dus în seminarul Mitropoliei Bucovinei (din Cernăuți) și au arestat pe patru candidați interni de teologie, sechestrând totodată averea și hârtiile societății dizolvate „Arboroasa“. Membrii acestei societăți erau studenții români de la Universitatea din Cernăuți și dările de seamă a tinerei reuniuni erau atât de serioase, atât de departe de orice veleități politice, încât într-adevăr ne mirăm auzind această veste neașteptată și nu știm cării împrejurări avem a atribui măsurile aspre ale guvernului provinciei vecine. Neînsemnatul fond de bani, ni se pare că vro 400 de galbeni, datorit în mare parte munificenței românilor de la noi și de dincolo de Carpați, biblioteca, compusă din vreo sută și câteva tomuri, sunt confiscate, mai mulți dintre studenții facultății teologice au fost arestați și li se intentează se vede proces criminal.
Care va fi crima de care să se fi făcut vinovați studenții români de la Cernăuți de au fost un motiv destul de puternic pentru a risipi mica lor avere de strânsură și centrul lor de activitate spirituală?
Nu știm până astăzi decât numai două abateri ale studenților de la Cernăuți, care însă, departe de a constitui o crimă în ochii noștri, nu le-am putea lua în nume de rău decât dintr-un exagerat punct de vedere al poliției statului, natural poate în vremi de liniște, nenatural însă când spiritele tinere sunt agitate de luptele până acum glorioase ale conaționalilor lor. Afară de aceea, aceste două abateri de până acuma, pe care le vom espune mai la vale, au fost provocate prin necuviințe mult mai grave comise de coloniștii din Bucovina, încât resentimentul tinerimei românești au fost firesc. Guvernul învecinat ar trebui să fie chiar mândru de aceste acte de rezistență, pentru că ele dovedesc temeinicia și valoarea educativă a școalelor din Austria. Dacă școalele de acolo ar deștepta numai mintea, lăsând simțirile inimei în paragină, dacă tinerimea ar fi crescută numai pentru a-și căuta de interese personale, a se târâi înaintea puternicilor zilei și a săruta mâna care-i lovește, atunci desigur că acte de rezistență n-ar avea loc defel și-ar fi o dovadă puternică că Austria e pe deplin jidovită, ceea ce ne place a n-o crede în chiar interesul vecinilor și al luminatei clase domnitoare:
On s'appuie, Sire, sur ce qui resiste. Nu elementele moi ca ceara, cari cedează fără murmură oricărei întipăriri, nu indivizi mânați de interese mici și lesne de îndoit după vânt, nu capete cari se pleacă cu înlesnire ori în ce parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrântă, rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat.
Războaiele pe care Austria le poartă, izvoarele muncei și averii, brațele puternice și inimele viteze nu se găsesc în clasele de trântori semiți, ci tocmai în acele naționalități cari nu se pleacă raselor dominante, dar sunt totdeauna gata să-și dea sângele și averea pentru pământul care le poartă, pentru coroana de la care așteaptă tot binele și căreia le place a atribui tot binele ce le vine cândva.
După acest preambul, care ni s-a părut trebuincios pentru a nu lăsa nici umbră de îndoială asupra bunelor noastre intenții, vom veni la cele două cazuri cari vor fi fost poate motivele dizolvării societății „Arboroasa“.
Se știe că mai cu seamă elementul evreiesc din Bucovina au stăruit să facă serbarea de o sută de ani a întrupării Bucovinei cu Austria. Aceasta s-a făcut în ajunul încheierii unui tratat de comerț cu noi și a fost o demonstrație în contra mănținerei îngrădirilor prescrise de legile noastre vechi, pe cari, după îndelungate stăruințe, guvernul conservator a izbutit să le mănție și în convenția austro-română.
Fost-a demonstrația pentru a ne atinge pe noi și a ne arăta lumei ca semibarbari, precum binevoiește a ne numi d. Garl Emil Franzos, fost-a un mijloc de presiune morală asupra noastră, sigur este că serbarea a fost pripită cu trei ani înaintea sutei cuviincioase și-a fost glorificarea unui centeniu de 97 de ani, la care s-a adaos în vederea cametei 3 la sută. Nu discutăm legitimitatea serbării. Fiecare are drept să se bucure sau să nu se bucure de o întâmplare istorică; caracteristic pentru cel ce o aranjază este numai motivul.
Cedarea Bucovinei nu este o frunză de dafin în istoria Austriei și, tocmai fiindcă voim bună pace, ne abținem de a cita documentele ce ne sunt bine cunoscute și cari ar dovedi că acel act istoric n-a fost vrednic să fie serbat decât tocmai de neamul acela care crede că toate bunuirile acestei lumi se câștigă prin târguială. M. Sa Împăratul, ale căruia sentimente nobile și cavalerești sunt cunoscute de toata lumea și de la care, întrucât privește persoana Sa, românii n-au cunoscut până astăzi decât numai bine, au refuzat politicos însă semnificativ de a lua parte la jubileul din Cernăuți, căci, dacă prescripția și puterea consfințesc un act ca cel pomenit mai sus, nu rămâne mai puțin adevărat că la acea serbare s-a accentuat tocmai originea acelui drept, care origine nu se va fi găsit tocmai vrednică de nobila inimă a împăratului. Afară de aceea Maiestatea Sa ar fi trebuit să vie la marginea statelor sale și, precum este obiceiul, M. Sa Domnitorul ar fi avut să-l întâmpine sau în persoană sau prin delegațiune, ceea ce, ne va concede oricine, ar fi fost în împrejurările date un lucru foarte gingaș, dacă nu de-a dreptul cu neputință. Guvernul conservator, în înțeleapta sa rezervă și simțind, se-nțelege, că nu poate să joace rolul unui stat mare, au tăcut la măsurile cernăuțene, dar au răspuns capitala Moldovei prin o contrademonstrare impuitoare, care de atunci se repetează în fiecare an. Românii din Bucovina erau însă mult mai umiliți decât noi chiar, pentru că se serba acolo, pe pământul lor clasic, pierderea înrâuririi lor politice. Dacă ideea serbării ar fi pornit de la români desigur că nimenea nu zicea un cuvânt. Ar fi fost un semn de iubire mai mult pentru Casa moșteana de Austria; dar atingător era ca acea serbare să pornească de la elemente colonizate în părțile de miază-noapte ale provinciei. Acum, în anul al treilea de la serbare, vro câțiva studenți din Bucovina au trimis cu ocazia panahidei lui Grigorie Vvd. Ghica o telegramă către primarul de Iași și tot în aceeași vreme, ni se pare, d. profesor Schiffner de la facultatea de drept din Cernăuți, care ține prelecțiuni asupra „dreptului românesc“, și-a permis a face observațiuni puțin cuviincioase asupra statului nostru, pentru care a fost fluierat de studenții români.
Aceste sunt oare cauzele dizolvării „Arboroasei“?
Nu discutăm dreptul guvernului vecin de a lua masuri contra abaterilor studenților. Puntul nostru de vedere, ca organ autoritar, ne învață că un stat face cu supușii săi ceea ce crede că e bine și cu cale în interesul lor mai cu seamă.
Discutăm numai oportunitatea măsurilor prea aspre. Nu știm dacă glasul nostru va fi auzit, dar ne permitem a aduce aminte că România este în război, că, abstrăgând de la înrudirea națională, boierii din Bucovina precum și satele de la margine sunt încuscrite cu românii de dincoace de Molna, că mulți bucovineni au rude de aproape pe câmpul de război, încât abaterile unor tineri ce nu cunosc pe deplin greutatea pe care legile pozitive o dau unor asemenea manifestări nu pot fi puse tocmai în cumpănă de aur.
Din acest punt de vedere numai ne permitem a face observațiile noastre asupra unei afaceri care pare a se fi înfundat în unica telegramă a „Nouă prese libere“ și asupra căreia organele vieneze păstrează o îngrijitoare tăcere.
Piesele Visul Dochiei și Oștenii noștri le datorim penei d-lui Frederic Damé. D-sa au mai comis până acuma scrieri dramatice „originale“, care însă, stingându-se de mult de moarte bună, credem a putea face abstract de la ele, de vreme ce uitarea, în care au căzut cu drept cuvânt, e o critică mai bună decât ar putea fi aceea a penei noastre. Apoi, chiar dacă ne-am fi luat osteneala de-a face cu dragă inimă pomelnicul celor morți, totuși n-am prea fi avut ce să spunem în rău sau în bine. D. Frederic Damé ca om are calitatea de a crede că proprietatea literară se stinge dincolo de marginile Franței. Sosit la noi și având, se vede, în geamantan câteva piese franțuzești, le-au supus unui tratament pe care au avut ocazia de a-l învăța în chiar țara noastră. D-sa s-au folosit de lecțiile marelui autor național, a aceluia care este Ponsard, Tacitus și Max Müller al României într-o persoană, istoric, arheolog, autor dramatic, prelector la Ateneu, academic, profesor de universitate, director de liceu privat etc. etc., care fiind dus la congresul arheologilor ca delegat tocmai la Stockholm și-au îndeplinit delegațiunea trimițând lista de bucate de la banchet, cu un cuvânt d. Damé au avut de la cine învăța meșteșugul de a deveni autor fără de a fi învățat carte, poet fără a fi poet, profesor de universitate fără a ști să scrie și literal român fără a ști românește.
Asemenea adunări de mărimi algebraice se fac multe la noi. Astfel de ex. să ia numele unei vechi și vestite familii boierești din Moldova, câteva piese din Lope de Vega, bucăți de filologie de ale lui Ascoli și vedem cum din Cozmița iese la lumină cu totul altceva.
Dar, în sfârșit, trebuie să ne bucurăm. Românii, coborâtori ai romanilor, sunt nație cuceritoare, trebuie deci să se bucure de achiziția oricării bucăți de pământ bulgăresc, chiar dacă aceasta s-ar prezenta sub forma foarte modificată de strănepot al lui Traian.
Prin urmare de ce oare Balzac, Sardou ș. a. adunați la un loc n-ar suna pe românește: Damé? Traducere liberă, foarte liberă, dar oare nu trăim în țară liberă? „Patrie“! se chiamă pe românește „Mihnea cel Rău“, „Mercadet“ = „Gheșeftarii“, Balzac + Sardou + x + y = Damé; Lope de Vega + Goldoni + Ascoli + listă de bucate + vornicul Grigorie Urechi = Cozmița.
Noi într-adevăr nu știm pe cine să admirăm mai mult, pe d. V. A. Popovici sau pe d. Damé? Pe maestru sau pe elev? Noumenon sau phenomenon? Prototipul sau clișeul?
Odată ne-ntrebam cu uimire:
Și cine oare-n lume să poată sta păreche
Cu-al geniilor geniu, cu Popovici- Ureche?
Dar astăzi am găsit perechea și n-o mai căutăm. E d. Damé.
D-sa e un tânăr inteligent și pricepe oamenii, înțelege veacul în care e astăzi România. Căci nu toate țările Europei trăiesc în același veac. Anglia putem zice ca e-ntr-al douăzecelea, Austria într-al douăzeci și nouălea, adică în veacul făgăduit de Biblie jidanilor, unde se zice că ei vor stăpâni pământul.
Dar fiindcă România merge totdauna în fruntea civilizației, fiindcă unitatea Germaniei și a Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după unitatea noastră, revoluția franceză — imitația revoluției lui Horea, constituția franceză — o imitație a constituției noastre, Goethe — ciracul lui Văcărescu, Thiers — un clișeu a d-lui C.A. Rosetti și Gambetta — îngânarea vie a d-lui Fleva, de aceea „România“ trăiește în veacul cel mai înaintat, în veacul de apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de cuminte și cel cuminte se ia drept nebun, cel învățat trece de carne cu ochi și viceversa, autorii trec drept plagiatori și plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoț și hoțul cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere.
Pe de alta parte oricine are dreptul de a presupune că e și o țară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic, și fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia asupra sa și misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor așeza, să puie paie în căpățâna acoperită cu paie și să introducă cultura „picantă“ în sălbatecul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca cineva să caute glorie când o poate căpăta așa de ieften. Modul de a deveni mare e scurt. Iei o scriere franțuzească, ștergi titlul și scrii altul, ștergi numele autorului și pui pe al tău. Apoi deschizi cartea: unde vezi Jean pui Toader, unde vezi Ana pui Safta și s-a mântuit, ești deja autor. Îți mai rămâne s-o pui pe românește, pentru care treabă rogi pe un prieten și opul e gata. Bună glorie — și nu-i scumpă.
Această precuvântare nu ni s-au părut de prisos pentru a ști în ce mediu intrăm când vom vorbi despre nouăle producte ale muzei d-lui Damé.
Piesele amândouă au fost aplaudate de public și chiar nici nu ne îndoiam de aceasta. Dar cu ce preț oare?
Visul Dochiei este o tarara lungă de declamații asupra lui Ștefan, Mircea, Mihai Viteazul, care se sfârșește prin defilare de dorobanți și vânători. Am urmărit cu atenție toată declamația și, o mărturisim cu plăcere, n-am aflat o singură idee originală care să nu fi fost cuprinsă în primul București a „Telegrafului“, și a „Reformei“; de nicăieri nu răsare icoana caracteristică a vremilor trecute, n-am auzit nimic decât istoriile ce ni se spun de sute de oameni cari nu știu istoria. Niciodată nu ne-am adus aminte mai cu vioiciune de zisa lui Goethe: „ceea ce numiți spiritul vremilor nu este decât spiritul acelor domni în care vremile se oglindesc“. Rea oglindă. Ceea ce ne-a înduioșat însă până la lacrimi este rara gratitudine cu care se pomenește de armată, făcându-o chiar să defileze în persoană, fără ca să se pomenească cu un cuvințel de creatorul ei, de acela a cărui viață pare consfințită acestei unice grije, de Maiestatea Sa Domnul.
Se vorbește de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeași vitejie Domnul însuși s-au espus focului dușman și că ghiulele zburau împrejurul capului SĂU. Republicanismul nu poate merge departe.
A doua piesă, Oștenii noștri, consistă din următoarele peripeții și conflicte cumplit de dramatice. Un ofițer asupra însurătorii pleacă la război. Mai întâi ia adio de la tatăl său și plâng, apoi ia adio de la iubita sa și plâng, apoi de la mumă-sa și plâng, în fine de la tot personalul piesei și plâng. Actul întâi.
Actul al doilea are două scene. În cea dintâi ofițerul scrie acasă. În a doua are ziua nămiaza mare o viziune și începe un atac turcesc cu mult foc de puști și s-au mântuit.
Al treilea act se petrece la ambulanța din Turnul Măgurele. Vine un soldat rănit din ale cărui vorbe se poate deduce că ofițerul a murit, iubita plânge, află tatăl și plânge, află mama și plânge și mai râu, află toți și plâng. Dar iată că armata se întoarce glorioasă în țară (întoarcere pe scont, înainte de a se fi întors) și ofițerul asemenea, teafăr și sănătos. Plânset general și defilare de trupe; cortina cade impresionată până la lacrămi.
Și aceasta-i dramă?
Dar să zicem că prin multele sale piese bune d. Damé ar fi câștigat dreptul să ne dea una rea. S-o zicem, deși nu admitem.
Este permis ca un scriitor rău să se folosească de nenorocirile țării pentru a atrage pe public la … panoramă? Este permis ca un război, nesfârșit încă, să fie pus pe scenă, pentru ca agitația naturală a publicului să dea salve de aplauze pe care autorul în împrejurări normale nu le merită?
Dar la Gorni Etropol, la Bivolari, la Plevna, la Rahova comedie se joacă? Soldații, cari sânt meniți poate a merge în foc, sunt aduși pe scenă, pentru ca, spre petrecerea publicului, să-și arate meșteșugul, ca gladiatorii vechi. Plaudite Quirites!
Limba traducerilor e bună și jocul artiștilor era de un avânt demn de piese mai bune. Publicul aplauda cu mare zgomot și defilările dorobanților și vânătorilor.
Ca observație finală adăugăm că bucățile de muzică la sfârșitul Visului Dochiei erau frumoase, numai nu eroice. Cântecul soldatului era sentimental, corul cu mult sopran, numai pe la capăt am auzit câteva acorduri mai adânci, de caracter religios.
Rele sau bune, ca text, cântecile de la urmă cereau un avânt eroic, care putea culmina apoi în acorduri religioase. Dar avântul a lipsit, ceea ce însă nu ne oprește de a recunoaște pe deplin frumusețea muzicei, deși caracterul ei nu era propriu scenei în cestiune.
[Articol cu paternitate incertă]
Primim următoarea scrisoare trimisă la adresa d-lui autor al articolului Revista teatrală:
- Domnule,
- Nu voiesc a vă cere să fiți drept cu nimic, vă permit să fiți chiar puțin politicos cu mine. „Point ne me chauffe“, cum zice vechea zicătoare franceză. Însă nu cred că aveți dreptul d-a spune lucruri neadevărate.
- Poate că n-ați citit Le rêve de Dochia, precum era datoria d-voastră, înainte d-a începe … critica acestei piese. Dacă ați fi citit-o, ați fi găsit aceste versuri la sfârșitul invocațiunei:
O toi, jeune Heros, qui ramasses l'épée,
A la main de Michel expirant échappée etc.
- Ca să fiți siguri, vă trimet broșura.
- Nu sper că veți fi destul de drept ca să îndreptați, chiar în „Timpul“, nedreptatea ce ați făcut; dar am voit să vă probez cât de întemeiate sunt zicerile d-stră.
- Ura este totdauna cea mai rea povățuitoare. Dar, vă întreb, ce va să zică ura în contra unui om care nu vă cunoaște, pe care nu-l cunoașteți și care nu v-a făcut nimic.
- Vă salut.
- Frederic Dame 48,
- Calea Mogoșoaiei
- București, 12/24 noiemvrie 1877
D-nul Frederic Dame va trebui să mărturisească că nu poate să ne ceară pentru scăparea din vedere de care ne-am făcut vinovați o mai mare satisfacțiune decât pe aceasta pe care i-o dăm, publicând chiar scrisoarea ce ne-a adresat-o d-sa. Pentru ca însă satisfacțiunea să fie și mai deplină, iată și versurile de care vorbește d-sa:
O toi, jeune Heros, qui ramasses l'épée
A la main de Michel expirant échappée
Et du sang des bourreaux encor toute trempée,
Du haut des monts je te benis! …
Va donc, Prince, va donc, réaliser mon rêve,
Que le destin par toi s'achève,
Que le vieux tronc latin où bouillonne la seve
Reverdisse aux rayons de l'aube qui se lève,
Et que, sous ses rameaux benis,
Après tant de maux infinis,
Mes enfants, enfin réunis,
Saluent dans l'avenir ta gloire.
Et toi, Dieu tout puissant, donne-nous la victoire!…
Constatăm dar, cu viuă mulțumire, că am fost nedrepți, când în numărul de la 12 noiemvrie al ziarului „Timpul“ ziceam:
Se vorbește de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeași vitejie Domnul însuși s-au expus focului dușman și că ghiulele zburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge mai departe.
În Le rêve de Dochia se vorbește de vitejia Domnului pe care autorul îl numește „jeune Heros“, adică republicanismul nu merge atât de departe încât să nu poată merge și mai departe.
Încă o dată: recunoaștem că d. F. Dame este mai puțin republican decât cum îl credeam.
Făcând această mărturisire, ne câștigăm însă dreptul de a constata că d-l Frederic Dame ne credea mai puțin drepți decât în adevăr suntem.
Înainte de toate „Timpul“ nu a făcut nici un fel de dare de seamă asupra poemului Le rêve de Dochia. Acest poem, scris și publicat în limba franțuzească, este o lucrare, pentru noi românii, cu totul nevinovată.
Îndată însă ce această lucrare nevinovată se traduce în limba română și se reprezintă pe scena română, datoria noastră e de a controla efectul pe care-l produce. Noi am făcut o dare de seamă asupra reprezentațiuei ce s-a dat în teatrul din București subt titlul Visul Dochiei. În trei rânduri am fost de față la reprezentațiunea acestei piese și una singură dată nu ne aducem aminte să fi auzit versurile citate din poemul Le rêve de Dochia.
Poate că nu am auzit bine; poate că am uitat; atunci cerem iertare pentru greșeala de care s-au făcut vinovate urechile noastre ori, dacă nu urechile, memoria noastră; dar cerem totodată dreptul de a pretinde că nimeni să nu ne învinovățească de a fi comunicat impresii pe care în adevăr nu le aveam.
Noi am ieșit din teatru cu impresia că despre Domnul nostru nu s-a vorbit nimic în Visul Dochiei și această impresie ne jignea, și pentru că în adevăr ne jignea am zis ce am zis.
Câtuși de puțin nu ne pasă dacă în poemul Le rêve de Dochia, este ori nu este ce ne lipsea în Visul Dochiei. Dacă e însă vorba, atunci chiar și aceea ce este în Le rêve de Dochia este atât de puțin încât noi, din punctul nostru de vedere, adevăr am grăit când am zis că nu este nimic. Vine d-nul Frederic Dame și ne spune că îl urâm „fără ca să-l cunoaștem, fără ca să ne cunoască și fără să ne fi făcut ceva“.
Negreșit, în asemenea împrejurări, „ura“ ar fi un simțământ lipsit de orișice temei firesc. Dar tocmai fiindcă nu-l cunoaștem, nu ne cunoaște și nu ne-a făcut nimic, nu îl putem urî pe d-sa personal. Cunoaștem însă scrierile d-sale, și pe aceste le urâm.
I-am spus-o că a „comis mai multe scrieri dramatice“; nu ne mai poate dar spune că nu ne-a făcut nimic. Cine știe dacă nu mai bucuros l-am vedea pe d-l Dame batjocorind pe eroii noștri decât lăudându-i în modul în care îi laudă. Ei bine! Mihai, Ștefan și Mircea sânt în gândul nostru niște chipuri atât de sfinte în măreția lor încât ne cuprind fiori când le privim; vine apoi un om neastâmpărat și străin de pietatea noastră, vine, ia aceste sfinte icoane, le târăște prin noroiul zilei, face din ele niște caricaturi puse la vânzare și apoi zice că nu ne-a făcut nimic. — Da! nimic nu ne-a făcut: a luat numai numele Domnului în deșert.
Iar astăzi oștenii români se aruncă cu bărbăție în luptă; pământul se cutremură sub picioarele lor; cad și iarăși cad, și totuși merg înainte; lumea întreagă stă uimită; un fior de jalnică și totuși senină mândrie înalță sufletele tuturor românilor: în clipa aceasta vine un om și își bate joc de acei oșteni, vine un om și face marfă de vândut din senina mândrie a românilor, apoi zice că nu ne-a făcut nimic.
Dar, în sfârșit! Urmărim o țintă nebună! Lumea se adună, privește, gustă din otravă și rămâne mulțumită. Dacă nu ar fi astfel, am fi aruncat scrisoarea d-lui Frederic Dame în foc; când vedem însă că un om care scrie asemenea scrisori poate să vorbească spre mulțumirea românilor despre Ștefan, Mihai și Mircea și poate să se însărcineze cu lauda marilor fapte ce chiar nici nu sânt încă cu totul îndeplinite, atunci ne apucă deznădăjduirea și, îngroziți, ne gândim că viermii nu se pot prăsi decât acolo unde e ceva putred.
Dacă luptăm, lupta nu e împrotiva d-lui Frederic Damé, ci împrotiva curentului bolnăvicios în virtutea căruia niște scrieri de felul Oștenilor români pot să fie gustate.
Lupta e poate zadarnică; dar în sfârșit, ne facem și noi, în felul nostru, datoria de români.
„Românul“ deapănă din nou cuvinte ca să dovedească că „Presa“ ar fi dovedit că avem nevoie de război cu turcii ca de apă și că mari lucruri a trebăluit d-nealor până acuma.
Pe noi nu ne interesează apucăturile „Românului“ decât numai din punctul de vedere al stilului și a curăției de inimă.
Iată un pasagiu din acest șir de articole în care grecii besmetici din Strada Doamnei se identifică ca totdauna cu nația, dar într-un mod cu totul invers. Dacă nația n-ar vrea cumva ceea ce vor d-nealor, atunci ea-i tâmpie și coruptă:
- Partita care se numește acum «Centru» susține, chiar în programa ce făcu mai deunăzi, că guvernul a făcut acest răzbel „fără voia națiunii“.
- A susține aceasta este a insulta, în cel mai mare grad, cinci milioane de români.
- Dacă aceasta este credința acestor bărbați politici, ei „arată cel mai mare dispreț pentru națiune.“ Ea nu are, după dânșii, alt simțământ decât d-a se supune oricărui va voi să-i poruncească; „degradarea și tâmpirea națiunii merge“, după dânșii, până a o face să se supuie chiar când cel care este la guvern o trămite la moarte și încă nu numai la moartea cu arma în mână, dar și la o pieire generală și ilegală (?); căci ei susțin că națiunea se pierde în întregul ei prin acest răzbel, fără voia ei făcut.
- Și dacă ei, iluștrii bărbați politici, spun Europei, chiar printr-o programă, că mama lor este atât de „tâmpită“ și de „coruptă“, cine nu vede că puterile străine sunt îndemnate, silite de a desprețui această națiune și a o repune sub un jug oarecare?
Așadar d-lor susțin că, dacă guvernul ar fi putut face războiul fără voia nației, atunci această din urmă e tâmpită și coruptă.
Cine, Doamne iartă-ne, le dă voie acestor domni să se gereze drept nație românească? Redactorul „Românului“, om acuma cu un picior în groapă, ar trebui să spuie odată verde:
„Oameni buni, noi ăștia, liberalii, voim să vă facem a crede că voi împingeți mașina lumii, dar în faptă sunteți împinși de dinafară. Când erau rușii să pornească război asupra turcilor era un guvern în țară care mi se prea dădea în apele orișicui. Noi, liberalii, pe atunci eram prieteni cu turcul și țineam sfaturi cum să răsturnăm domnia. Jucam cum ne cânta Mazar Pașa. Iată că războiul era aproape să izbucnească și țara era asupra intrării a o jumătate de milion de ruși. Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când îi era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă dacă merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. Domnia, văzând că tocmai la vreme de cumpănă am putea face turburări, ne-au chemat la ministeriu, pentru că domnia cunoștea pe conservatori și știa că sunt oameni de treabă și, fie sau nu fie la putere, turburări n-or să facă. Astfel dar, pentru a înlătura un pericol, pentru a astupa gurile flămânzilor liberali, pentru a evita ca proletariatul de ciocoi și cenușari să intre în înțelegere cu dușmanul, ne-au adus pe noi ciocoii și cenușarii de liberali la putere și într-adevăr schimbarea în noi s-au făcut iute-iute. Din antidinastiei ne-am făcut dinastiei, din turcofili turcofagi, din rusofagi rusofili, și în sfârșit ne-am face orice-ar pofti M. Sa, numai la putere să se îndure să ne lase — că, Doamne mare, mulți suntem și numai statul, cu miile lui de locuri și locușoare încape toată liberalimea, cu nevastă, cu copil, cu nepot, cu strănepot ș. a..“
Așa ar trebui să vorbească redactorul „Românului“. Au fost aduși la putere pentru că sunt elementul acela care trebuia liniștit cu „pita lui Vodă“, pentru că, în vremea războiului între ruși și turci, ei ar fi făcut turburări în țară esploatând nemulțămirile altfel naturale ale oamenilor.
Dar ce are a face nația românească cu trebile d-nilor liberali nu înțelegem. Nația e împrejurul domnului ei și luptă într-adevăr împreună cu dânsul, pe când liberalii fac vorbe că fost-a războiul necesar sau ba?
„Presa“ arată deosebirea care este între lucru aievea și făgăduințele ce le-au fost făcut liberalii nației înainte de a fi ajuns unde au ajuns, vede-i-am și mai sus. Arată cum toate serviciile sufăr, cum dările, în loc să dea înapoi, s-au sporit și alte multe greutăți pe capul oamenilor.
Înainte vreme era o zicală care spunea de pe ce se cunoaște nebunul. Nația românească au uitat zicala asta, se vede: „Bătrânii vorbesc ce au făcut, tinerii ce fac, nebunii ce au de gând să facă“. Liberalii totdauna vorbesc de ceea ce au de gând să facă. Rău a făcut cine s-au uitat în gura lor, nu ei, că bine e cunoscut că din coadă de câine sită de mătase nu poți face. Ce se putea aștepta de la elemente fără de avere, fără știință de carte și fără onestitate, cari în toate țările formează contingentul demagogiei orășenești?
„România liberă“ vorbește despre politica internă a Franției și pe „arena ziarelor“ ne dă și nouă răspuns la revista învoielii dintre d-nu Cogălniceanu și colegii săi în predmetul arenzii unei moșii.
„R.L.“ constată că sunt trei păreri, și anume: „R.L.“ crede că legea nu-i călcată, „Timpul“ crede contrariul, „Presa“ — c-ar fi mai de preferit ca tranzacțiunea să se facă prin lege. Tocmai vorba noastră; quot capita tot sensus. De aceea am și zis că singurul loc unde avea să se hotărască e Camera. Nu mai întrebăm de ce „R.L.“ crede că legea nu s-au călcat. Pentru că „Fericiți cei ce cred!“
Rareori au stat față în față în vreo țară partide atât de estreme ca acelea din Camera franceză. Alături cu elemente istorice, cu nume cari se citează de câte ori se citează istoria Franței chiar, cu oameni cari reprezentează trecutul plin de glorie și de avuție al acestei mari nații, vedem numiri cari nu însemnează nimic și pe care o egalitate rău înțeleasă i-au adus să hotărască soarta averilor, a păcii, a civilizației franceze. Carey, ni se pare, spune că toată civilizația omenească se află într-un vecinic pericol. Împrejurul micului cerc de oameni într-adevăr luminați și binevoitori sunt milioane de oameni pe cari dorința de câștig, ambiția și invidia, dacă nu instincte și mai de rând, îi face totdauna gata de a răsturna tot ce există. Căci masele n-au niciodată alte tendințe decât negative. Niciodată poporul de jos al orașelor, și acesta face zgomot în țări industriale, nu știe ce vrea, numai ceea ce nu vrea. Prea puțin culte pentru a face abstracție de la guvern și de la persoanele ce-l compun și a căuta cauzele relelor mult mai adânc, în stări nesănătoase economice sau sociale, clasele cari n-au ce pierde, conduse de oameni cari n-au ce pierde ar fi în stare de-a pune orișicând existența statului, întreaga istorie și onoarea lui în joc, numai pentru a-și ridica în sus clovnii lor ridicoli, semizeii lor efemeri, pe acea plebe intelectuală pentru care orice merit și orice capacitate este o insultă. Între aceste elemente turburi și invidioase pe de o parte și între elementele culte, avute și istorice ale Franței este astăzi o luptă hotărâtoare, de la rezultatul căreia va atârna atât civilizația și dezvoltarea pacinică cât și prestigiul militar al Franței.
Mareșalul Mac-Mahon nu este vreo mare inteligență politică, dar în politică plătește adesea caracterul drept și inima într-adevăr binevoitoare mai mult decât o inteligență cât de naltă în serviciul unui caracter corupt. Apoi el cunoaște pe deplin câtă răspundere are față cu întreaga istorie a țării sale și știe că e chemat a fi reazimul elementelor de consistență în contra elementelor de disoluțiune, cari par astăzi a întrece prin număr părțile sănătoase ale organismului social.
Dar pe de altă parte nu e tăgăduit că mareșalul dă pas cu pas înapoi Cabinetul Broglie, strict conservator, au făcut loc unui minister de afaceri, care nu are altă misiune decât de a conduce mai departe serviciile publice, lucrul cum s-ar zice curat mecanic al statului.
Acest guvern neutru se credea că va împăca pentru câtăva vreme insolenta majoritate a Camerei, care, știind bine că atât Senatul cât și capul statului e în contra ei, voiește să impuie totuși voința maselor inculte, din cari au ieșit, voinței luminate a claselor superioare.
Senatul a decis a asculta, înainte de a alege un nou senator, programa cabinetului Rochebouet. Ministrul prezident, generalul Rochebouet, a făcut deci în Senat următoarea declarație:
- În urma dezbaterilor ultime din amândouă Camerile, mareșalul-prezident a încredințat ministeriul unor oameni al căror program este de a rămânea afară de cercul luptelor politice. Noi vom păzi cu credință legile țării și-i vom da mareșalului-prezident ajutorul ce-l cere de la noi.
- După un lung period de agitație, Franța are nevoie de pace, în această parte a anului e absolut de nevoie de a se ușura comunicația comercială și de a pregăti esposiția anului 1878.
- Ne vom da toată silința de a face ca gestiunea afacerilor să fie cât se poale de bună, ceea ce pentru noi e datoria cea mai imperativă și mijlocul cel mai sigur pentru a readuce concordia între puterile publice.
- Vom respecta constituția republicană care ne dirige și-i vom câștiga respect. Constituția va trece intactă din mânile noastre în ale următorilor noștri în momentul în care prezidentul va crede că a sosit momentul de a încredința puterea unui ministeriu ieșit din Parlament. Până atunci ne vom sili de a mănține ordinea și pacea. Prezidentul cere de la d-voastră ca să ne ajutați în opera liniștirii și se întemeiază pe patriotismul d-v.
În Senat această declarație a fost urmată de aplauze.
Ministerul s-au prezentat și Camerei, dând aicea aceeași declarație. Aicea însă Marcère au anunțat de îndată o interpelație în privirea formării cabinetului. Ministrul Welche declară că stă la dispoziția Camerei, dar ar dori ca interpelația să fie mai precisă, iar dezbaterea să aibă loc abia mai târziu. Camera au respins propunerea ministrului ș-au hotărât dezbaterea imediată, după care d. Marcère și-au dezvoltat interpelația. Deci s-au încins o discuție vie, în care Marcère, Floquet și Germain au vorbit contra, Welche și Baragnon pentru guvern, după care apoi s-au primit următoarea ordine de zi, propusă de Ferry:
- Considerând că ministeriul de la 23 noiemvrie, prin compunerea și originea sa, e o negațiune a dreptului parlamentar al poporului și poate numai îngreuia situațiunea, Camera declară că nu poate intra în relații cu el și trece la ordinea zilei.
Pentru au votat 323 de deputați, contra 208. Marcère își dezvoltă interpelația sa astfel:
- Până acum Camera au fost în fața unui ministeriu, în care n-avea încredere. Acest ministeriu s-au retras în urma unui vot al Senatului, dar din Senat nimeni n-au voit să-i ia moștenirea. Miniștrii sunt oameni „plini de merite“, însă, ca miniștri, oricine are dreptul să-i întrebe ce caută în Parlamentul republicei. Politica mareșalului atârnă în aer. Ce reprezentează ministeriul dacă nu guvernul personal? Ministeriul ia asupră-și responsabilitatea celui din urmă cabinet de rezistență.
- Franța lucrează de șapte ani contra acestei rezistențe, care la 26 fevruarie părea învinsă, dar au reînceput la 16 mai. Au început de mult ziua în care ar fi trebuit să se constituie un ministeriu parlamentar, căci țara vrea pace. Este aceasta cu putință în starea actuală de necontinuitate? Singurul mijloc e întoarcerea la starea de drept. Toate interesele sunt amenințate. Țara vrea o soluțiune, guvernul nu dă nici una.
- Majoritatea nu voiește să sacrifice nimic din drepturile poporului; și de ar și voi, știe ca cine stă dindărătul miniștrilor, cari singuri n-o știu? Țara așteaptă cu răbdare. Ministeriul, ce posede încrederea mareșalului, ar face bine să-i spuie adevărul, căci ar putea să înconjure o nenorocire, pe care au voi s-o numesc.
Welche răspunse:
- Nu voi să apăr cabinetul trecut; dar avem un drept să fim aicea conform constituției. Și aiurea au fost ministerii estraparlamentare; ne numim prieteni ai datoriei și ai patriei.
După Welche a vorbit Ploquet:
- 14 octomvrie, zise el, au fost îndreptat contra guvernului personal; d-voastră îl reînnoiți. Sunteți viitorul conflict, precum cabinetul retras e conflictul trecut. Îndărătul incapacității d-voastră revăd pe vechii oameni ai conflictului. Voiți ca Camera să-și dea din mână singura armă pe care o are, să vă voteze bugetul pentru a crea loc pentru conflicte. Voiți falimentul onorii Franței angagiate față cu străinătatea prin Espoziția universală. Vă propun altceva, convocați un congres și lăsați-l să hotărască o stare definitivă pentru ca să se încheie criza. D-voastră însă nu schimbați nimic din criză, căci sunteți de-a dreptul un cabinet de conflict, cabinetul politicei personale. N-aveți nici încredere provizorie, nici definitivă, tot așa de puțin puteți conta pe sprijinul nostru. Nu ne veți putea înșela nici pe noi, nici țara: vouă nu vă vom face plăcerea de a înlătura toate greutățile, ci noi cerem o soluțiune definitivă. Majoritatea vă zice vouă, noilor miniștri, că sunteți de o mie de ori vinovați, primind conflictul; în această oră și înaintea tuturor sunteți osândiți.
Baragnon:
- Aveți obiceiul de a condamna înainte; propun ordinea de zi simplă pentru a protesta în contra principiilor d-voastră, după cari pot să piară toate afacerile, numai d-voastră s-ajungeți la putere.
- Tocmai din cauza aceasta s-au creat Senatul, pentru a nu atârna de o majoritate cum este a d-voastră. Încercați numai a întrebuința arma d-voastră bugetară și veți vedea că nu puteți dezbrăca pe prezidentul republicei de puterea sa.
Germain:
- Sunteți ministeriul afacerilor lui 16 mai, noi voim afacerile națiunii. Predecesorii d-voastră au împiedecat toate afacerile, toate reformele, construirea unei a treia rețele de drum de fier și stați a susține că voiți a favoriza afacerile, fiind de aceeași origine personală ca și cabinetul trecut?
Apoi au urmat votarea cu rezultatul de mai sus.
Oricine poate înțelege unde va ajunge Franța dacă d-ni ca Floquet ar ajunge s-o guverneze.
Pe când am reprodus și comentat știrea despre dizolvarea societății „Arboroasa“ nu cunoșteam deloc amănuntele afacerii, dar am presupus îndată că telegrama trimisă de studenți cu ocazia serbării comemorative a lui Grigorie Vvd. Ghica va fi fost unul din cele mai de căpetenie cauze pentru procederea, repetăm, prea aspră, contra tinerii reuniuni.
Telegrama adresată primariului de Iași e următoarea:
- Cernăuți, 13 octomvrie.
D-lui primar de Iași,
- „Arboroasa“, Societatea junimei române din partea detruncheată a vechei Moldove aduce condolența membrilor săi pentru domnitorul decapitat.
- Comitetul.
„Curierul Balassan“ comunică următoarele detalii:
- Telegrama aceasta fu întrebuințată ca mijloc pentru a învinui pe Societatea ce lucrează pentru răzvrătirea ordinei, pentru pregătirea unei răscoli și altele. Procurorul și comisarii se transportară în localul „Arboroasei“, unde găsiră prezenți pe mai mulți membri. Procurorul începu percheziția, confiscă toate dosarele, actele și biblioteca societății, precum și întreaga ei avere în suma de vreo 5000 fl. v. a. sau 10.000 fr.
- Procurorul teriminându-și perchiziția și confiscarea, declară arestați pe toți membrii prezenți a „Arboroasei“, iar comisarii-i conduseră la penitenciar, unde fură aruncați, fiecare aparte, în câte o temniță singulară.
- Parchetul Tribunalului din Cernăuți nu se mulțumi numai cu atât, ci începu a urmări pe toți studenții români de la Universitatea de acolo, a face perchiziții pe la casele lor, precum și pe mulți alți români notabili din Cernăuți și Bucovina. Procurorul intentă „Arboroasei“ și membrilor ei proces de „naltă trădare“ fiindcă:
- 1. Comitetul trimisese telegrama sus-citată către primarul Iașului.
- 2. Că, cu ocazia unei mici serbări, membrii „Arboroasei“ rădicară toaste în sănătatea românilor, a domnitorului Carol I și a vitezei armate române.
- 3. Că au fluierat în clasă pe profesorul de dreptul roman când își permise acesta să insulte națiunea română, și
- 4. Fiindcă Societatea „Arboroasa“ a stat în corespondență cu Ministerul Instrucțiunei Publice din România spre a obține o subvențiune, ce i s-a acordat în suma de 250 lei noi pentru a-și înavuți biblioteca.
- Arestați au fost: d-nu Varonca, stud. teolog și în filozofie în anul III; Popescul, stud. scol. și filoz. din anul IV; Porumbescul (Golembiovski), stud. în filozofie anul II; Coca, absolvent de teolog.; Stoian, absolvent de teolog. și student în drept și Sireteanu, student teolog și în drept.
- În acelaș timp au fost urmăriți și alți studenți, din cari mulți au fost siliți a se refugia.
- Totodată s-a făcut perchiziții și la societatea academică România jună din Viena.
Nu avem nevoie a repeta că punctele 2, 3 și 4 nu pot forma în nici un caz puncte de acuzare. Austria este un stat constituțional și cetățenii ei sunt liberi a-și manifesta simpatiile lor pentru popoare sau suverani cari trăiesc în pace și în bună înțelegere cu împărăția. Cităm drept dovadă manifestările ungurilor pentru turci, ale slavilor pentru ruși ș.a.m.d.
Fluierarea profesorului Schifner este iarăși o abatere prevăzută de legile academice și pedepsirea ei e de competența rectorului, în fine subvențiunea, nu cerută, ci acordată de Cameră, după propunerea d-lui Grădișteanu și numai pentru scopuri de cultură, nu constituie nici un fel de abatere. A fost poate o imprudență din partea Camerei liberale de a-și dura „popularitate“ făcând zvon și discuție publică din asemenea lucru, dar pentru studenți nu este nici imprudent măcar de a primi sume ce li se dăruiesc.
Cât despre punctul întâi, am adus în unul din numerile trecute părerea noastră, pe care credem a o putea repeta în câteva cuvinte.
Telegrama aceasta au fost provocată de necuviințe mult mai grave din partea jidanilor din Bucovina. Acești turcofili exagerați și cititori înfocați ai „Nouăi prese libere“, cari sunt în stare să creadă orice rău despre români, vor fi manifestat în mod prea vioi simpatiile lor transdanubiene și tinerii au răspuns. Elementul german, care joacă rolul de moderator în Austria, ar fi trebuit să înțeleagă aceasta. O admonițiune severă din partea rectoratului ar fi fost de ajuns credem. De aceeași părere este și „Presse“ din Viena și ea spune că n-ar trebui să se deie o importanță prea mare acestei manifestări.
Tinerilor le-am da sfatul de a nu mai face manifestări politice, de a nu compromite prin mișcări precoce munca lor intelectuală și roadele pe cari le va da odată această muncă chiar pentru nația românească. Românul e de soiul lui înzestrat cu mult bun-simț, el are cuminția popoarelor care au suferit multe, cuminția omului pățit. E imoral de a spune neadevărul, dar nimeni nu e obligat de a spune adevărul când vremea e așa că el nu folosește nimănui. C-un cuvânt, a minți e oprit, a tăcea — nu.
Va veni vremea — și poate că nu-i tocmai departe — în care cercurile influente din Viena se vor încredința că este în interesul monarhiei ca românii din Bucovina să fie lăsați în seama liberei lor dezvoltări, vreme în care tinerii de astăzi vor fi bărbați și când tocmai la ei se va face apelul de a lucra după voința inimei lor curate. N-ar fi păcat ca rezultatele acelui moment mai fericit să fie compromise de pe acuma prin ieșirea din rând și espunerea luptătorilor în hărțuieli încinse nelavreme?
[Articol cu paternitate incertă]
„Românul“ răspunde la bănuiala de radicalism aruncată asupra guvernului actual de către conservatori.
Teza discutată este că Rusia și Europa nu pot să aibă încredere într-un guvern radical. „Românul“, admițând calificarea de „radical“, dă acestui cuvânt un înțeles pe care nu-l poate avea.
- Guvernul nostru, zice „Românul“, cerea negreșit Rusiei, Austriei și celorlalte puteri să respecte susceptibilitatea, onoarea, drepturile și legitima mândrie a națiunii, iar bărbații politici din centru îl acuzau de radical și cereau astfel ca el să fie răsturnat de către puterile străine, care în locu-i să-i recomande pe domnielelor.
Acesta e dar înțelesul bănuielii de radicalism; calificând guvernul actual de radical, conservatorii vor să zică că el prea mult ține la drepturile și susceptibilitățile națiunei, că el „prea e patriotic“.
„Românul“ prin urmare zice:
- Ca să nu fiți și voi taxați ca radicali, în patriotism, negreșit c-ați fi făcut orice concesiune, ați fi mers până la cea mai de jos umilire.
Noi credem că ziariștii din Strada Doamnei au făcut din rea deprindere acest salto mortale silogistic: deoarece nu credem că dinadins ar fi cu putință o logică atât de părăsită de toți dumnezeii.
Ca și confrații lor de pretutindenea, radicalii din Franța au o ciudată manieră de a privi statul. Lucrul de căpetenie pentru dânșii e ca să ajungă la putere, precum a zis prea bine d. Baragnon în Cameră, iar țară și popor pot merge pe apa Sâmbetei, puțin le pasă. Radicalii reprezintă în mod unilateral interesele claselor de jos, sau mai bine zicând se reprezentează pe ei înșii, esploatând nemulțămirile acelor clase. În zadar răsare din istorie figura bătrânului Menenius Agrippa, care prin alegoria cu stomacul și mădularile arăta că clasele lucrătoare nu pot trăi fără organul distributiv, fără cele superioare, că buna-stare a unui popor se întemeiază tocmai pe armonia de interese pe care statul e menit a o face să domnească între părțile organismului social. Geaba li s-ar repeta vechea alegorie, radicalii cred că fără știință de carte, fără avere și fără muncă mai cu seamă, casta oratorilor lor de uliți și stâlpii lor de cafenele sunt chemați a domina lumea. Dar guvernul nu este deloc, după cum definesc d-lor, epistatul întrunirilor electorale. El are în toate țările un rol organic, pe care nu-l poate îndeplini un vătaf. Oare un liberal este în stare să-și scoată creierii din cap sau mușchii inimei pentru a pune alții la loc fiindcă epistații vieții sale organice nu-i mai plac? Căci nu mecanismul parlamentar e lucrul principal. Misiunea de a crea legi le-au avut în deosebite rânduri instituții deosebite. Consilii de stat, regenți cuminți, comisii de oameni speciali numite de însuși stăpânitorii țării au scris și introdus adeseori legi mai bune, mai practice, mai drepte decât parlamentele. Apoi e asemenea constatat că funcționarii aleși nu lasă în genere nimic de dorit în privința … netrebniciei lor. Astăzi Franța se află în ajunul unei expoziții universale, din cauza agitațiilor radicale negoț și industrie merg rău, și mareșalul prezident a format cabinetul Rochebouet, compus numai din oameni de resort, din oameni cu totul speciali, despre cari însuși radicalii zic că au merite adevărate, în fine un cabinet de care toată lumea zice că ar conduce mult mai bine afacerile decât oricare minister parlamentar.
Și declară oameni în bună conștiință că nu fac și nu vor face politică militantă, că vor respecta constituția republicană și vor face să fie respectată, cumcă numai trebuințele reale ale țării, ușurarea negoțului, pregătirile pentru expoziție i-au făcut să-și părăsească ocupațiile lor științifice pentru a se deda cu mizeria politicei franceze, arată că ei sunt mâna de împăcare pe care le-o întinde mareșalul-prezident, că în momentul în care d-nii radicali vor fi în stare să dea un minister parlamentar ei se vor retrage — dar cine-i ascultă?
Marcère din centrul stâng au atacat ministerul, dar cel puțin în mod cuviincios; d. Floquet, prin termini necuviincioși, osândindu-l și numindu-l incapabil.
La primirea pe care mareșalul a făcut-o la 12 l.c. el și-au rostit de mai multe ori intențiile. La formarea cabinetului a avut de gând a propune pace partidului radical. Camera i-au răspuns printr-o declarație de război. În Consiliul de miniștri de la 13 c. el a vorbit tot astfel, deci s-au luat hotărârea ca miniștrii să ocupe locurile lor în Camera și în Senat. Se crede apoi că Senatul va fi întrebat să se pronunțe asupra votului Camerei, care e cu totul neconstituțional, căci, prin Constituție, prezidentul republicei are hotărât dreptul de a-și compune ministeriul din persoane cari nu fac parte din Parlament. Cum se va mai rezolva și acest nou conflict nu putem ști.
„Românul“ își face obiceiul, rupând din nou pasage din contest și după plac din „Presa“ și comparându-le cu opiniunile emise de „Presse“ din Viena. Deci găsește că maniera de a vedea a centrului și a jurnalisticei austro-ungare este identică.
În fine, „Românul“ vine la concluzia:
1. că bărbații di:n centru se unesc în privirea intereselor comerciale și politice ale României cu bărbații din partida radicală din Ungaria; 2. că radicalii din Ungaria, uniți cu foștii colegi și amici ai d-lui Catargi simt și înțeleg mai bine decât guvernul interesele României; 3. că, după radicalii din centru, România ar fi câștigat încrederea împăratului Rusiei dacă oștirea noastră nu mergea la Plevna; 4. că Austro-Ungaria, mai cu seamă, ar fi avut pentru națiunea română stimă dacă stătea la malul Dunării. „Românul“ e de o opiniune contrarie. Ușoară treabă să susții antiteza când ți-ai așezat teza de combătut după plac.
Întâi deducerile din articolele „Presei“ sunt trase de păr; al doilea, nu este adevărat, o mai repetăm pentru a zecea oară, că amicii d-lui Catargiu ar fi susținut vreodată ca armata română să stea la Dunăre, „să ceară pomană de la împăratul Rusiei și ajutor material de la Austro-Ungaria (ipsissima verba ale „Românului“).
Toate aceste insinuațiuni de leznațiune și de înaltă trădare, făcute pentru a ponegri pe protivnicii politici, ar fi absurde dacă … n-ar răsări dintr-un izvor și mai rău, din rea-credință.
„România liberă“ vorbește despre deschiderea Parlamentelor, se bucură că nu s-au validat de-ndată alegerea a doi deputați, în sfârșit ajunge la proiectul de răspuns pe care Camera-l pregătește Prea Înălțatului nostru Domn. Ca formă, zice „E. L.“, este o bună compunere retorică în stilul cronicarilor, ca fond e o parafrază a mesagiului tronului. Drept că autorul răspunsului au oblicit cum se scarpină și tușesc cronicarii, este întrucâtva materialul lor de cuvinte, nu însă spiritul lor.
Bătrânii noștri erau oameni cuminți, ei spuneau simplu, fără înconjur și fără vorbe late ceea ce știau și simțeau într-adevăr. De unde și până unde pot ei aduce câtuși de puțin cu stilul afectat și căutat a lui Lope de Vega al României?
[Articol cu paternitate incertă]
Peste două-trei zile va ieși de sub tipar Istoria lui Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu.
Se știe neobositul zel cu care acest bărbat, plin de inimă și înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare și c-o fantezie energică, au lucrat la istoria lui Mihai Vodă. Din sute de cărți și documente el au cules c-o adevărată avariție pentru gloria nației românești toate colorile din relații și notițe cu cari apoi au zugrăvit acea icoană măreață din care figura voievodului românesc iese în prosceniu, vitejească și mândră și vrednică de a se coborî din strălucita viță a Basarabilor.
Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobște de la 1560 începând și până astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, și care astăzi e aproape uitată și înlocuită prin „păsăreasca“ gazetarilor. Deși Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe izvoare și scrierea lui e rezultatul unei îndelungate și amănunțite munci, totuși munca nu se bagă nicăiri de samă, precum în icoanele maeștrilor mari nu se vede amestecul amănunțit de văpsele și desemnul îngrijit linie cu linie. O neobicinuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topește nenumăratele nuanțe într-un singur întreg și, asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pe eroii săi aievea și-i aude vorbind după cum le dictează caracterul și-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor și întâmplărilor e dramatică fără ca autorul să-și fi îngăduit a întrebuința undeva izvodiri proprie ca poeții.
Nicolae Bălcescu e dealtmintrelea o dovadă că limba românească pe vremea lui și-nainte de dânsul era pe deplin formată și în stare să reproducă gândiri cât de înalte și simțiri cât de adânci, încât tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcția latinizării, franțuzirii și a civilizației „pomadate“ au fost curat în dauna limbei noastre.
Deși nu mai împărtășim entuziasmul cărții lui Bălcescu pentru ideile profesate azi de colegii lui dela 1848, deși ne-am încredințat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă nu mai sunt pătrunși și se slujesc numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici, deși știm că, dacă inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăși simțirile unei inimi pe care n-au știut-o prețui niciodată, totuși entuziasmul lui ca atare ne încălzește, căci este sincer, adevărat, energic, s-arată cu acea neșovăire de care ne minunăm în caracterele anticității.
Dumnezeu a fost îndurător și l-au luat la sine înainte de a-și vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul și în cercul lui de idei le-au exploatat pe acestea ca pe o marfă, cum a introdus formele goale ale Occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe niște oameni de nimic.
El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate și lumină. El ar vedea parlamente de păpuși neroade, universități la cari unii profesori nu știu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvânt oameni cari, văzând că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au ș-o pricepere pe care natura n-au voit să le-o deie.
Murind în Italia, sărac și părăsit, rămășițele lui dorm în pământul din care au pornit începătura neamului nostru, cenușa sa n-au sfințit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte însă și-a lăsat manuscriptele sale d-lui Ioan Ghica, și astăzi, după un pătrar de veac din ziua morții lui, Societatea Academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu reviziunea și editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia și virtutea țăranului nostru ne face să uităm fățărnicia și micimea de suflet a oamenilor dela 1848 și nemernicia unora dintre comandanții improvizați de frații roșii, cari, pentru a-și dura glorie pe acții duc ca d. colonel Angelescu la o moarte sigură și fără de nici un folos pe acest popor viteaz și vrednic de a fi altfel guvernat.
Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câștigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confrații lor din Vavilonul de la Seina se vor stinge pe rudă pe sămânță de pe fața pământului nostru, când pătura de cenușeri, leneșă, fără știință și fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc își va veni în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăți.
Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astăzi își uită limba și datinele prin cafenelele Parisului și care se va întoarce de acolo republicană și îmbuibată cu idei străine răsărite din alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înțeleagă pe acest popor, a cărui limbă și istorie n-o mai știe, ale cărui trebuințe nu le înțelege, ale cărui simțiri o lasă rece? Fi-vor în stare acei tineri să înțeleagă că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câștigă fără muncă îndelungată, că toate cocoțările lor de-a gata, prin intrigi de partidă și prin lingușirea deșerților și fățarnicilor roșii, nu sunt de nici un folos pentru țară? Fi-vor destul de înțelepți ca să nu lingușească patimile mulțimei cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit că munca și numai munca este izvorul libertății și a fericirei și cumcă cei ce pretestează că bunurile morale și materiale se câștigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea și prin articole de gazetă sunt niște șarlatani cari amăgesc poporul în interesul lor și spre risipa buneistări? La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală.
Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină și-l sădești în mod meșteșugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească?
Iată întrebări la care nu îndrăznim a răspunde. Dumnezeul părinților noștri să aibă îndurare de noi.
La 21 a curgătoarei luni garda cetățenească din București a fost strânsă să facă paradă, fiind menită a i se întâmpla onoarea de a fi revizuită de-a lungul de domnu inspector. Cu mare ce s-au adunat oamenii, unii de pe la 7 dimineața, alții de pe la 8 și, în sfârșit, au ieșit la maidan, comandați de grade superioare, alese pe sprânceană. În acea zi caii sacagiești au avut căutare, iar gospodarii din linie au avut de ce face haz. Ici am recunoscut pe respectabilul sir John Falstaff, care de un veac nu și-a văzut genunchii de grosimea inimei, mânuind cu mândrie frigarea, călare pe un cal șchiopătător și semănând mai mult a saltea de puf îmbrăcată militărește; dincolo altul spițelat și întreprinzător, aducând ca două picături de apă cu eroul lui Cervantes de Saavedra.
În sfârșit din hop în hop, cu chiu cu vai, mai cu opintele, mai cu sughițuri, s-au înjghebat oastea de strânsură a lui Berlicoco Voievod, așteptând cu nerăbdare ceasul cel de fericire când d. inspector va răsări ca Făt-frumos din poveste, spre a o mustrălui. Bietul Papură Vodă! Cum s-ar fi bucurat el, cum și-ar fi unit mânele pe burtă privind „această“ a patra putere în stat și a cincea roată la car!
Linia făcea aluziuni perfide asupra șefilor aleși „La plăcinte înainte, da' la război înapoi!“. „Tată am prins un tătar. — Adu-l încoa, fătul meu! — L-aș aduce, da' nu mă lasă!“ „Ia-l de pe mine că-l omor!“ Și câte altele.
Așa-s oamenii, bată-i norocul. Când văd cu ochii, parcă dracu le-ar fi șoptit-o la ureche.
Astfel, d. Germain e la opt dimineața și până la cinci seara; oamenii au fost luați de la prăvălii, de la interesele lor, pentru…? Pentru ca inspectorul să vie, să se uite câteva minute la ei, de li-s frumoși ochii ș-apoi să plece cu Domnul, fără a comanda cea mai mică mișcare, fără a face nici un fel de esercițiu.
În fine iată și d. inspector. Inspectează d-lui cât inspectează, până ce ajunge la d. Nacu, profesor la universitate, căruia-i ține un evloghion bine simțit, recunoscând că înțelege a-și face datoria cu scumpătate. După ce-au făcut și trebșoara asta, d. inspector se duce în … treaba sa.
Adevărat! Bine-și făcuse d. Nacu datoria și cu bună rânduială i se făcuse laude. Tocmai cu un ceas mai înainte îl adusese un sergent pe sus și cu nepusă-n masă la îndeplinirea sfintelor datorii liberale.
Vorba lui Sandu-Napoilă: „De, boieri d-v., pe lângă bejănie și caraghioslâc!“
O foiță fabricată în oficina „Românului“ se supără foc pe descrierea comică ce am făcut-o unei reviste a gardei cetățenești. N-avem de gând a răspunde acelei foi, pentru că n-ar fi în stare să ne înțeleagă. Dar pentru lămurirea puntului nostru de vedere e important să mai venim iar asupra acestei întrebări, spre a arăta cum instituția, în modul în care roșii au realizat-o, nu poate fi decât stricăcioasă. Înainte de toate nu este exact că garda poate fi numită câtuși de puțin o instituție ostășească în modul în care ea ni se prezintă. Același principiu fatal al tuturor radicalilor stăpânește garda, ca și toate câte fac d-lor, principiul că forma goală (fie chiar uniforma) poate înlocui fondul lucrului.
Pentru a căpăta un rang în armată trebuie să fi muncit, să fi câștigat cunoștințe, să fi servit multă vreme, să te fi luptat în războaie; pentru a avea rang în gardă nu-ți trebuie nimic decât „agrearea“ din partea d-nilor liberali sau alegerea din partea unor cetățeni cari, prin ocupațiunile lor pacinice, nu sunt în stare de a judeca asupra meseriei ostășești, căci este o meserie și încă grea, unită c-o mulțime de cunoștințe. De la un caporal sau sergent în armată se cer mai multe garanții de capacitate decât la gradele superioare din gardă. Orice câștig fără muncă în viața publică este însă imoral. E un nonsens ca un om care nu știe meseria războiului să fie ales a comanda un corp de armată. Această dilemă e clară pentru oricare cititor, a fost clară pentru oricare gardist din linie, cari ei înșii improvizau aluzii adesea foarte spirituale asupra unor șefi improvizați.
A înregimenta oamenii sub comandă de ostași înțelegem, și ar fi de discutat dacă e practic ca orașele să fie militarizate; dar în orice caz discuția ar atinge fondul lucrului și ar avea de obiect o măsură serioasă.
Dar a lua oamenii de la afacerile lor și a i purta pentru gustul celor ce vor să pozeze, fără a se face exerciții, fără ca să fie evident pentru ce se fac asemenea primblări, e curată jucărie copilărească, pe care seriozitatea ce trebuie să domnească în viața de stat nu o poate justifica. Din două lucruri unul: sau militarizați în regulă orașul, sau lăsați pe oameni în pace să-și vadă de trebi. În faptă, toate jucăriile noastre fac bine numai străinilor. Pe când negustorul nostru e de la 7 dimineața până la 5 după amiazi cu pușca la umăr, fără a deprinde mânuirea armelor și manevrarea, pentru că n-are de la cine le învăța, tot pe atunci străinii, cari n-au îndatorirea de a lua parte la serviciu, vând, cumpără și câștigă. Oricare zi de paradă zadarnică îi costă pe oameni din șiruri 8—10.000 de lei noi, dar un ban de ar fi numai, totuși el nu e răsplătit deloc prin zadarnica pierdere de vreme a unui corp care afectează esteriorul oștirei fără a fi oștire.
Dar când noi vedem lucrurile clar și cumpănim toate acestea cu mintea cu aceeași lămurire cu care am cântări o greutate materială, atunci suntem răi români, se-nțelege, și combatem tot ce e românesc.
Am dori tuturor liberalilor să fie așa de buni români ca și noi. Altfel ar sta țara noastră atunci. Dar a aproba jucării copilărești nu însemnează încă a fi bun român.
Precum un negustor pune în negoț un ban ca să câștige doi, tot astfel statul pune în acțiune puterea vie a cetățenilor săi pentru a câștiga un folos, nu spre a o irosi în parade. Militarizând orașul și puindu-l sub comanda de ostași în regulă, statul ar avea 5—6000 de ostași mai mult, prin cazul c-ar avea nevoie de ei. Ce se câștigă însă prin gardă? Pierdere de vreme pentru oameni, iar pentru nație nimic.
Repetăm încă o dată că încă în gând n-avem ca să răspundem cu această ocazie foițelor liberale. Sunt puncte de vedere acestea cari trec dincolo de priceperea lor. Dar puntul nostru de vedere trebuia stabilit. Astfel cum este, garda e o instituție hibridă.
[Articol cu paternitate incertă]
În revista ziarelor din numărul nostru de la 26 noiemvrie s-au strecurat câteva cuvinte de care s-au simțit atinși confrații noștri de la „Presa“. Aceste cuvinte sunt în adevăr regretabile; ele nu emană nici de la direcțiunea, nici de la redacțiunea „Timpului“ și ne pare rău de scăparea de vedere care a făcut să treacă necontrolate cuvintele de care cu drept se plânge „Presa“. La rândul nostru găsim că „Presa“ în rostirea nemulțumirei sale n-a ales bine espresiunile și a mers prea departe atacând cu o violență neașteptată și nejustificată atunci când avea mai întâi a cere o esplicațiune pe care și fără acele cuvinte violente ne-am fi grăbit a i-o da.
Red.
„Țara întreagă cunoaște curatul izvor al reprezentațiunii sale de astăzi“, începe „Românul“ și apoi arată după ce chip și asemănare sunt Adunările și cum nici „reacțiunea“ nu prea cutează să zică că ele nu sunt sincera și fidela espresiune a națiunii. Le-am zice noi pe nume și încă ceva pe deasupra dacă ar fi vremea vreme și țara pe pace. Dacă tăcem, nu de răul și frica radicalilor tăcem.
După aceea arată cum conservatorii au combătut războiul ofensiv și au crezut că și Camerele or fi contra lui, și cum s-au înșelat, căci națiunea, mai ales cea oacheșă de tot, reprezentată de d. Fundescu, au fost pentru război până în pânzele albe.
Un singur lucru uită „Românul“. Națiunea, care urmează totdeauna porunca Domnului ei, precum se și cade, și înconjură steagul țării, oriunde va fi dus, acea națiune nu stă din gardiștii de București, cari fac copilării și parade aici pe loc și la căldură, ci din țăranii de la munte și de la șesuri. Arate-ni-se în Camerele „liberale“ un singur țăran care să vorbească în numele satelor și să zică „da, românul vrea să facă război cu turcii“. Ziarul radical vine însă cu vecinica minciună în gură: reprezentanții națiunii vor războiul. Spună mai bine dreptul și verde: reprezentanții orașelor, ș-atunci vom ști cu cine avem a face. Ș-atunci am sta la vorbă și am arăta în ce mod s-au fabricat reprezentanții orașelor de societatea de esploatare a roșilor și cum M. Sa, dorind ca la vremi de turburare de dinafară să aibă liniște înlăuntru, i-a chemat pe d-lor la putere, care c-o zi înainte s-adunau la Mazar-Pașa, răsturnau domnia și voiau să dea ajutor turcului în contra Rusiei. Țăranul zice azi ca și înainte de trei sute de ani: Vodă au poruncit, să trăiască Vodă!
Va fi știind Măria Sa cum, unde și pentru ce ne duce. El nu mai cercetează și urmează unde-l cheamă steagul țării și Domnul. Aceasta-i națiunea despre care radicalii să dovedească că, dacă le-ar fi spus verde ce vor d-lor, ar fi zis: Da, voim și noi.
Pe cine vrea „Românul“ să înșale cu reprezentațiunea națiunii adunată în fabrica de palavre din Dealul Mitropoliei? Pe noi desigur că nu ne poate.
Drumurile s-au troienit și comunicația telegrafică pare întreruptă, nici o știre din străinătate nu vine să ne lumineze asupra situației, tocmai acuma când toate celea par a atârna de-un fir a păr. Câmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureștilor și se pierd în zarea despre miazănoapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oștirile noastre; spre răsărit și spre apus, unde se cumpănesc sorțile Europei. În această izolare în care ne pune bătrâna iarnă, aceiași pe vremea craiului Decebal, când țăranul dacic, îmbrăcat în cojoc mițos, trecea Dunărea-nghețată, aceeași astăzi, când Vodă ține Dunărea cu oștirile românești, în această izolare ne apasă mai cu greu gândirea la ce rău loc ne-au așezat Traian împăratul pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe un fel de gard pe deasupra căruia se ceartă.
Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi știut să ne îngrădim, încât să nu poată juca nimeni pe stăpânul în casa noastră, de-am fi rămas atât de esclusiviști precum erau părinții noștri, tot ar fi fost cum ar fi fost și tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.
Dar așa ne-am dezgrădit, făcând drum lung unei civilizații pripite, unei pospăieli apusene care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuințe de cari n-am fi avut trebuință; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a le numi „tot ce e românesc“, am făcut din țara noastră o nouă Americă, în care se grămădește superfluența populațiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om și om“ de egalitate, libertate și fraternitate pe socoteala noastră.
Nevoind sau neputând cunoaște că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale țării, fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strâmtă, e totuși mai bună pentru vreme de iarnă și pentru nevoi de cât un palat de … hârtie franțuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în școlile noastre. Învățători cari nu știu nici a scrie bine dau în mâna copiilor cărți scrise într-o limbă pe cari ei n-o înțeleg și-i pun să învețe filă cu filă lucruri pe cari ei nu și le pot închipui, încât, când băieții au ajuns la capăt cu învățătura, rămân cu capul plin de cuvinte al căror înțeles nu l-au știut niciodată și, neputându-se folosi nici într-un fel de acele cunoștințe moarte și fără de preț, rămân cu zilele încurcate și tăind cânilor frunză, până ce, prin intrigi și umiliri cari dărâmă și restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generației viitoare sistemul vechi de stricare a minții și a inimei.
Astfel demagogii noștri crescuți în străinătate, văzând nevoile poporului nostru, l-au învățat pe de rost cuvinte deșerte și c-un înțeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor.
Numai pe cele mântuitoare: „munca“ și „economia“ întru ale lor și ale statului nu l-au învățat pe popor niciodată.
Astfel țăranul dacic, care trecea în cojoc mițos Dunărea-nghețată în vremea craiului Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba și obiceiurile lui și pentru felul lui de a fi decât țăranul lui Vodă Carol, care se reîntoarce la vatra sa și nu mai găsește nimic din felul lui de a fi, ci numai așezăminte franțuzești, negoț jidovesc, industrie austriecească, limbă păsărească și liberali cari nu muncesc nimic și trăiesc din esploatarea ideilor politice.
Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete și tot vechile năravuri românești ar pluti deasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai dușmanul câștigă.
Sociologia nu este până acum o știință, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoștințelor omenești, că adică întâmplările concrete din viața unui popor sunt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărât și inevitabil. Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintați au renunțat totuși de-a mai crede că statul și societatea sunt lucruri convenționale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetățeni: nimeni afară de potaia de gazetari ignoranți nu mai poate susține că libertatea votului, întrunirile și parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe și e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecință. Deosebirea este că în viața constituțională lupta pentru existență a grupurilor societății care știu puțină carte găsește răsunet, pe când în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate clasele să steie bine și ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.
Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decât discuții asupra teoriilor constituționale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc preparați s-au întors din Paris, unde, uimiți de efectele strălucite a unei vieți istorice de o mie și mai bine de ani și uitând că pădurea cea urieșească de averi, știință și industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeași stare la noi, introducând formulele scrise ale vieții publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e așa, dar cu toate acestea acele foi există. Și dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condițiile plăcintei noastre constituționale, a libertăților publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită și însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătură fină, din fier mașine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiții? Poate ea vorbi de interesele ei?
Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli și din ceva mai rău, din advocați.
D. X bunăoară e plătit de stat ca să învețe pe studenții de la universitate limba română din punct de vedere filologic și istoria românilor, două obiecte pe cari nu le cunoaște deloc.
Să ne-nțelegem. Nu avem pretențiune ca profesorii noștri să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvățat carte și, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăși studenților ceea ce au aflat alții, de ex. învățații străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună și bătută de oameni mai cuminți, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că un școlar poate învăța de la profesorul său mai mult decât știe acesta însuși. Atunci nu l-am fi auzit susțiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină și un falsificat greoi, pe care-l cunoști ca atare la cea dântâi vedere.
Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învață nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvață pe de rost într-un sfert de ceas și care-l ridică pe om la noi în țară, făcând de prisos orice muncă intelectuala. Căci natura comună nu muncește decât de silă. Silit de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câni și umblă cu mânile în șolduri, lasă școala pustie și vine la București ca să-și facă mendrele și să-și deie o importanță pe care natura n-au voit să i-o deie.
Tot astfel e d. Y și bună parte din cumularzii universităților. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadență. Și cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc a căror mâni și inteligențe nu produc valori de un ban roșu măcar? În linia din urmă munca țăranului care, ca dorobanț moare pe câmpul de război, ca muncitor se spetește plătind dări, pentru a ținea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici.
Ce să mai zicem de advocați?
Întorși din străinătate, ei nu și-au dat silința să-nvețe legile și datinile pământului, să codifice obiceiurile nației românești, ci au introdus pur și simplu codicele pe cari le învățaseră la Paris, ca și când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, și trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocații sunt inteligențele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credințe poate avea un om care azi susține, mâini combate unul ș-același lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb și albu-i negru? Oricât de bună morișcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea și devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuțiile Adunărilor au caracterul de cârciocuri și apucături advocățești, de căutare de noduri în papură, de vorbe înșirate și fire încurcate.
Acestea sunt elementele cărora legile noastre franțuzești le dau în stăpânire țara. Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ care nu se potrivește deloc cu trebuințele lui simple și care formează numai mii de pretexte pentru înființare de posturi și paraposturi, de primari, notari și paranotari, toți aceștia plătiți cu bani peșin din munca lui, pe care trebuie să și-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susține netrebnicia statului român.
Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni cari pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși cari doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive pe câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care cu toate acestea pretinde a fi mare politic și om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stârpiturile, plebea intelectuală și morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând și mai înjosit în orașele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizații deosebite: cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în orașele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noștri. Și, când lovești în ei, zic că lovești în tot ce-i românesc și că ești rău român.
Într-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „grecești“, d. Andrunopulos, care batjocorește armata noastră puind-o să joace la circ, d-nii C.A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foiește textul cronicelor României, sunt singurii români adevărați, iar noi țăranii, mici și mari, căci, la urma urmelor tot țărani sântem, noi băștinașii din țările acestea suntem străini cari vindem țara cui ne dă mai mult pe ea.
Liberalii sunt smântâna și temeiul României, noi sântem niște rămășițe din vechile populațiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De! iertați-ne, boieri, Arionești și Cărădești, că ni s-a părut și nouă biet că trăim în țara noastră ai avem de zis o vorbă. Iertați-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertați-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieții greci și bulgari.
Nu vedeți că ne-am supus stăpânilor? Nu vedeți că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca până și ciorò-horò, rumânaș de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpâni?
Dar acum, de ne veți fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească și să vă întrebăm ce poftiți d-voastră? Și, ca să știm că aveți dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceți? Arătați-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanții capitaliilor și fabricelor mari, pe reprezentanții clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului“, și ale „Românului“ și de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteți cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu istețiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudată țară într-adevăr! Pe cei mai mulți din acești domni statul i-au crescut, adică i-au hrănit prin internate, ca după aceea să-și câștige, printr-un meșteșug cinstit, pâinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce acești domni și-au mântuit așa-numitele studii, vin iar la stat și cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârșitul vieții. Dar nu-i numai atâta.
Domnia lor vor să facă pe boierii. 3—4—500 de franci pe lună nu-i liniștesc și nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori nației de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuți pentru lucruri mai înalte, pentru deputății, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiții lor părinți, care vindeau bragă și rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul și sfiștocul din casă-n casă, nici nu visaseră și nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naștere unor feți-frumoși cu stele-n frunte, ci unor băieți groși la ceafă și târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.
Căci din două una. Sau acești oameni sunt toți genii, și prin „calitatea“ muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinși în întunerecul ce li se cuvine.
Țărani? Nu sunt. Proprietari nu, învățați nici cât negrul sub unghie, fabricanți — numai de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deșerte, leneși cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării.
De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulități pentru orice scânteie de merit adevărat și goana înverșunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale țării, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beția lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia stați oameni buni! Voi plătiți profesori cari nici vă învață copiii, nici carte știu; plătiți judecători nedrepți și administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înșii nu-i ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc cu vorbe și vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toți poruncesc, și nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ție în frâu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc, creându-și locuri și locușoare, deputății, primării, comisii și multe altele pe care voi le plătiți peșin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai și dezbracă, după ce voi i-ați înțolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puțin oameni care, prin mintea lor bine așezată, vă plătesc ce voi cheltuiți cu dânșii?
De aceea alungați turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic și n-au nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine și voiesc să vă iconomisească pe voi toți“.
Trebuie să admitem că între anii 1830 și 40 vor fi esistat abuzuri și neajunsuri îndestule în țările noastre, pentru că neajunsurile se țin de natura lumii aceștia, încât oricând ne putem ruga, ca bătrânii, ca să nu dea Dumnezeu omului atâta necaz cât poate duce. În epoca aceea în care s-a născut Regulamentul și-au ivit capul și cele dintâi idei liberale și, ca totdauna, relele de atunci au fost atribuite claselor stăpânitoare. Dacă mergea lumea rău, boierii erau de vină. Căci lipseau garanțiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toți furau și liberalii ziceau: Dați-ne nouă țara pe mână și veți vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ, nu altceva! Ca și acum, ei făgăduiau marea cu sarea, ca și acum cauza tuturor relelelor era că clasele privilegiate domneau, că dispuneau fără control de avuțiele țării, că jupuiau lumea și-și făceau de cap.
Bun. S-au dus privilegiele. Astăzi națiunea controlează tot ce se face. Nu mai esistă abuzuri, nici hoții, suntem stăpâniți de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertățile ce sunt cu putință.
Să facem deci izvodul averilor noastre.
Avem în avere: Camere, consilii comunale și județene, primari, notari, advocați, profesori de universitate, academii etc. etc., toate plătite cu bani în numărătoare.
Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât și a breslașilor, o despoiare mai neîndurată a țăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoț și meserii în mâni străine.
Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuințele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau și cari știu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare.
Căci azi avem cele mai înaintate instituții liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franțuzești, consilii județene și comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituțiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de cari dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreține aparatul costisitor și netrebnic al statului modern.
Sântem țărani, curată socoteală, și țărănește ar fi trebuit să gospodărim. Țăranul, oricât seu la rărunchi ar avea, bani n-are, și statul modern are nevoie de bani. Un pas pe care-l face deputatul în Cameră, o prostie care o zice, costă pe țară bani și banul e muncă. Un șir scris de un ajutor de ajutor de primar la sat costă bani și banul e muncă. O prelegere rea ținută la universitate costă bani și banul e muncă — în sfârșit banul este pretutindenea reprezentantul și tălmăcirea citeață a muncii, într-însul e sudoare și putere musculară și, precum arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare câte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cât s-au muncit pentru mine în societatea omenească.
Dar va zice cineva: Ei și? Cu munca românului nu pot face stat constituțional cu libertate, egalitate, fraternitate și suveranitate? Franțujii sunt farmazoni de au putut-o face, — și noi să nu putem? Nu suntem noi oameni și nu putem să ne luăm după dânșii? Adică ei să fie mai cu cap decât noi?
Adevărat. Franțuzul nu-i mai cu cap decât noi … dar mai este un cusur la mijloc, care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să ne-mpiedice.
Franțuzul ia o bucată de metal în preț de 50 de parale și-ți face din ea un ceasornic pe care ți-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc și el ți-o trimite înapoi sub formă de postav și-ți ia pe aceeași oca 20 de franci; franțuzul ia paie de orez, care nu-l țin nimica, și-ți împletește din el o pălărie pe care nevasta dumitale dă trei sau patru napoleoni.
Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moștenește omul de la tată și de la mumă, încât un mocan poate fi tot atât de isteț și deschis la cap ca și un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-au deprins meșteșugul și de aceea câștigă într-un an cât câștigă meșterul din străinătate într-o zi.
De aceea însă meșterul din Paris are de unde plăti Camere, universități, teatre, biblioteci, ba chiar brânză de iepure, de ar avea poftă de dânsa, poate s-o aibă. Dar noi, popor de țărani, nu le putem toate acestea decât cu-ncetul, și unde franțuzul e cu dare de mână noi trebuie să legăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce un popor agricol nu are niciodată sunt banii. Căci ce se-ntâmplă într-adevăr?
Ai vândut ocaua de lână cu un franc, pe care-l ai în mână și-l poți da iar, dar ea, când ți-a venit înapoi, te ține nu unul, ci 20 de franci. Cu ce-mplinești cusurul de la unul până la 20, de unde mai iai încă 19?
Neapărat că din alte producte și nu din lână, deci din grâu. Dar grâul se produce cu osteneală multă și spor puțin. Spre a produce un fir de grâu îți trebuie o vară-ntreagă, și atunci încă atârnă de la ploaie și de la vânt de se va face sau nu, pe când meșterul străin au lucrat ocaua de lână și i-au dat o valoare înzecită în câteva ceasuri. De acolo vine că țăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux comandat din străinătate.
Calitatea muncii industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde și trăiește cu-ndestulare 10 ani de pe dânsa; un tăietor de lemne muncește zi cu zi și abia-și ține zilele de azi pe mâne. Și apoi ce deosebire între muncă și muncă! Unul muncește ușor și cu plăcere sufletească și câștigă mult, cellalt muncește din greu și câștigă puțin. Este vreo asemănare între unul și cellalt? Poate tăietorul de lemne, a căruia muncă prin calitatea ei prețuiește așa de puțin, să se măsure vrodată cu zugravul?
Dar așa-i și nația. O nație care produce grâu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-și îngăduie luxul națiilor industriale înaintate.
Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim și noi nație industrială, măcar pentru trebuințele noastre; dar vezi că trebuie omul să-nvețe mai întâi carte și apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii nație industrială și după aceea abia să ai legile și instituțiile națiilor industriale.
Să zicem, bunăoară, că cineva are un palat cât al lui Vodă, și venituri numai de pe un petec de cincizeci de pogoane. Va putea el să ducă trai de Domn, să ție slugi multe de pe petecul lui de moșie?
Și ce-i într-adevăr o nație agricolă pe lângă una industrială? Cât un răzaș, oricât de vrednic fie, pe lângă un boier cu 100.000 de pogoane într-un hotar.
Poate să fie răzașul cât de isteț, cât de bun de gură și cât de harnic, să ducă traiul boierului tot nu-l țin curelele, pentru că de unde nu-i nici Dumnezeu nu poate lua. Acuma poate înțelege oricare om cu minte ce fel am putut introduce la noi instituțiile străinătății.
Păpușării, cari, ca păpușării chiar, sunt cumplit de scumpe pentru noi, căci de-a putere-a fi tot n-am putut face nimic.
Acuma, după ce am văzut că suveranitatea, libertatea, egalitatea și fraternitatea ne ține o jumătate de miliard datorie și optzeci de milioane de franci pe an, să vedem cât ne ținea pe noi, popor sărac, ocârmuirea jefuitoare a boierilor.
Douăzeci și vro două de milioane pentru amândouă țările cu două scaune domnești. Dar acești bani poate erau cheltuiți în zadar. Populația săracă și rău administrată poate că se stingea mai rău decât astăzi și la o vreme de foamete, Doamne păzește, mureau oamenii pe uliți?
Ia să vedem. Deschidem „Curierul românesc“ de la 1840, no. de la 5 august, și citim următoarele:
În anii 1837, 38 și 39 s-au născut 139263, au murit 90207. — Va să zică în trei ani au fost 43993 de oameni spor în populație, sau țifră rătundă 50.000 numai în Muntenia; să punem pentru Moldova 40.000, căci populația se-nmulțea acolo în același mod regulat ca și dincoace.
Dar populația se-nmulțește în pătrat, nu în progresiune aritmetică. Dacă ținea tot guvernul jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8 milioane de locuitori, pe când n-avem nici patru bune — din contra populația românească a țării noastre e azi mai mică decât la 1840.
Dar ce mai citim încă în „Curierul românesc“?
În magaziile de rezervă se află depuse în vreme de trei ani din urmă 4441106 chile porumb, 299700 chile mei.
Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atâtea chile de palavre liberale.
Dar ce mai citim încă?
Capitalul „cutiilor satelor“ din Principate s-au văzut în catagrafia din urmă la 2357483 lei.
Câți lei avem noi în cutiile satelor? Datorii câtă frunză și iarbă, căci astăzi și comunele rurale sunt datoare cu câte 10—20.000 de franci, precum statul e dator cu cinci sute de milioane.
Dar boierii prădau și erau răi, zic liberalii. Haide să le facem pe plac și să zicem și noi că erau para focului și varga lui Dumnezeu; zicând-o, pe noi nu ne ține parale, iar liberalilor le facem o plăcere.
Nu rămâne însă mai puțin sigur că populația se-mulțea, că ea, întâmplându-se ani răi, nu era espusă să moară de foame, că erau nunți și cumetrii multe și prohoade puține, încât și popa era mai câștigat, pentru că la nunți și cumetrii mai mult chef se face decât la prohoade, și toate erau cu spor, până și cărările, pentru că părintele când se-ntorcea de la vrun botez, în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.
Dar poate avem azi mai multe garanții de dreptate? Ia să vedem.
Stan găsește azi o pungă înainte de a fi pierdut-o Bran. Care-i urmarea judecătorească?
Se discopere lucrul și Stan mănâncă mai întâi bătaie de la primar și de la subprefect, apoi e închis preventiv, pierde zece zile de lucru, câte un franc, fac zece franci. Judecătorul de instrucție își pierde ziua cu dânsul, în loc de-a se ocupa c-un delict mai complicat, deci punem leafa lui zece franci, fac 20. Judecata tribunalului corecțional ține 10, fac 30. Stan e închis pe două luni de vară, câte un franc ziua fac 60, la un loc 90. Stan se întoarce acasă și-și găsește ogorul pârloagă și via păragină, pierzând munca unei veri, fac zicem 100, la un loc 190. Stan găsește dările neplătite și-și angajează munca pe un an, ca să le plătească ș.a.m.d., c-un cuvânt: Stan e ruinat pe câțiva ani, pentru c-au găsit o pungă înainte de-a o fi pierdut Bran, bez bătaia primarului și subprefectului pe deasupra.
Cum era înainte?
Bran pâra pe Stan la boier și-și primea punga îndărăt, iar Stan căpăta în schimbu pungii cinci bețe sănătoase, pe care le ținea minte, ș-apoi se ducea să-și vadă de trebi. Scurt drept și … gratis. Azi mănâncă două-trei bătăi și-și pierde și tot rostul.
Dar apoi îndeobște legi franțuzești ne-au trebuit nouă? Pentru împresurarea ce pătimește un loc despre megieși, pentru pescuirea unui iaz, pentru neîngăduirea la posesie, pentru a li se alege părțile, pentru un vad de moara ș. a. trebuiau legi franțuzești, în care să se vorbească despre „lapini“, trebuiau miile de advocați, miile de primari și ajutori de primari, notari, consilii și paraconsilii!
Asta e curată socoteală de mofluz.
Și ce avem în schimb? Poate o cultură mai mare?
De loc. Dacă cultura se judecă după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad și Asachi știau de zece ori mai multă carte decât d-nii C.A. Rosetti, Costinescu, Carada și Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent și mai de spirit decât o sută dintre ofticoșii cari fac astăzi „esprit“ prin gazete, că singura comedie „Buna educație“ a lui C. Bălăcescu, e mai originală decât toate scrierile d-lui V. A. Ureche la un loc; apoi să nu uităm că de generația aceea a urgisiților boieri se ține pleiada scriitorilor noștri celor mai buni: Alexandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ș. a., că oamenii știau o limbă frumoasă, vrednică și înțeleasă de opincă ca și de Vodă.
Apoi esista autoritate și ascultare. De zicea Vodă un cuvânt, era bun zis; iar azi…?
Azi poruncește cânelui, cânele pisicei, pisica șoarecelui, iar șoarecele de coadă își atârnă porunca.
Azi găsești prin sate ordine ministeriale cărora nu li se dă nici o urmare, deși d. primar au scris pe dânsele: „se va urma în conformitate cu ordinele d-lui ministru“. Azi se împlinesc ordinele numai când d. prefect sau subprefect voiesc să se răzbune asupra unui conservator.
Statul e azi mașina prin mijlocul căreia cei lași se răzbună asupra protivnicilor lor politici.
Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea și fraternitatea.
Apoi bune sunt? Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc.
Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri și nici un adevăr social vecinic. Precum viața consistă din mișcare, așa și adevărul social, oglinda realității, este de-a pururea în mișcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic, și pe roata acestei lumi nu suie și coboară numai sorțile omenești, ci și ideile. În această curgere obștească a împrejurărilor și a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este, spre petrecerea lor.
Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, și imnele din Rig-Veda pe care păstorii Indiei le îndreptau luminei și puterilor naturei, pentru a le lăuda și a cere de la dânsele iarbă și turme de vite. Tot așa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, și ne bucurăm de frumusețea lor atâta, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui, și tot astfel privim statuele lui Fidias ș-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, și ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Ștefan Voievod cel Mare, încât simțim și azi plăcere citind ce vrednic și cu virtute român a fost Măria Sa.
Dar nu tot astfel sunt gândirile cari ating folosul oamenilor, bunul lor trai și petrecerea lor unul lângă altul fără a se prigoni și fără a-și amărî viața ei în de ei.
Introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima. Și de ce asta? Pentru că — întorcându-ne la cărarea noastră bătută — orice nu-i icoană, ci viu, e organic și trebuie să te porți cu el ca și cu orice alt organism. Iar orice e organic se naște, crește se poate îmbolnăvi, se însănătoșează, moare chiar. Și, precum sunt deosebite soiuri de constituții, tot așa lecuirea se face într-altfel, și, pe când Stan se însănătoșează de o buruiană, Bran se îmbolnăvește de dânsa și mai rău.
Cum numim însă pe aceia cari zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fără greș, care, de ești nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârșit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c-o alifie te unge și tot c-un praf te îndoapă?
Pe un asemenea doftor l-am numi șarlatan.
Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă, care cine știe de ce o fi bun?
Da'-i șoseaua rea, încât ți se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate și fraternitate și toate vor merge bine. Dar se înmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor, și s-or plăti. Da'-i școala rea, da'nu știu profesorii carte, da' țăranul sărăcește, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da'-i boală de vite? … Libertate, egalitate și fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune.
Am arătat, într-un rând, că aceste prafuri și alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele și tot rău.
Or fi bune ele buruienele acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipsește tocmai nouă.
Să vedem acuma cum au ajuns liberalii la rețeta lor, bună pentru toate boalele și pentru nici una. În veacul trecut au fost în țara franțuzească tărăboi mare pentru că statul încăpuse prin risipa curții crăiești într-atâtea datorii încât se introdusese monopol până și pentru vânzarea grâului. Ajunsese cuțitul la os prin mulțimea dărilor și prin tot soiul de greutăți pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât să dai cu parul și, sau să-i scapi, sau să mori, decât să duci așa viață.
La noi, Vodă Știrbei pleacă din domnie lăsând 16 milioane în visteria țării și 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potrivește!
În Franța toate dările erau date în antrepriză, și antreprenorii storceau toate clasele societății, pentru a hrăni curtea cu trântorii ei. La noi, dările se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moșiile lui și nici nu făcea vrun lux de-acătărea. Iar nu se potrivește!
În Franța locurile de judecători și din armată se cumpărau cu bani, și dreptatea asemenea, la noi fiecine, după câtă carte învățase și minte avea, putea să ajungă alături cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. Iar nu se potrivește!
În Franța nemulțumirea economică era la culme: căci fiecăruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul și modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul moștenea o blană de samur de la străbunu-său, un șal turcesc de la bunu-său, un antereu de citarea de la tată-său, având de gând să le lase toate și nepotu-său ca să se fudulească și el cu dânsele și fiecare avea strânsură pentru iarnă și parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, căci pe atunci toată țara era „conservatoare“. Iar nu se potrivește!
Oare ce făcuseră moșnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ia pe cât îi ajunsese și pe ei capul. Biserici/mănăstiri, școli, spitale, fântâni, poduri, să li se pomenească și lor numele când va crește iarba de-asupra lor… și încă una, pe care mai că era s-o uităm. Mulți din ei au scos punga din buzunar și au trimis pe băieții ce li s-au părut mai isteți „înlăuntru“, ca să-nvețe carte, să se procopsească spre fericire neamului. Și-au crescut șerpi în sân cu alte cuvinte.
Căci acest tineret s-au fost dus într-o țară bolnavă în privirea vieții sociale. Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colțuri ale pământului, producerile sănătoase în literatură și artă făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârșit orișice era mai căutat decât apa limpede și răcoritoare de izvor. Apă ca parfum, apă cu zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce poftești, numai apă de izvor nu.
Acolo, în loc să-nvețe lucruri folositoare, adică cum se ară și se samănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuiește o durere de stomah, cum se țese pânza și se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme și alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toți pe politică, să afle adică și să descopere cum se fericesc neamurile și cum se pun la cale țările, adică au adunat multă învățătură din „Figaro“, „Petite République Française“ și, cu capul gol și punga item, s-au întors rânduri — rânduri în țară, ca să ne puie la cale. Această tinerime veselă și ușoară trăiește în România și se trezește în Franța, trăiește într-o țară săracă și au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franța, are trebuințe de milionar și bani mai puțini decât cinstita breaslă a ciobotarilor din acele țări. Acest tineret, ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietate față cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoșești, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoșilor, măsurând oamenii și împrejurările cu capul lor strâmt și dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris și, înarmat cu această vastă știință, vine la noi cu pretenția de a trece de-a doua zi între deputați, miniștri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică, și cum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se-mbracă bulgărimea de la marginele Dunării!
Căci cei mai mulți din acești lăudați tineri sunt feciori de greci și bulgari așezați în această țară și au urmat întru românizarea lor următorul recept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris și rezultatul chemic e un june „român“.
Pe la 1840, Eliad bătrânul, pe când încă nu se numea „Heliade-Rădulesco“ adică pe când nu-l amețise încă atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica următoarele:
Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copii decât în aceste așezământe (ale țării) pentru că, și de-aș avea mijloace a-i crește aiurea, gândul meu nu este ca să-i cresc străinește și ei apoi să trăiască românește; voi să fac din ei români și trebuie să știe cele românești, și legi și obiceiuri. Ticăloși au fost părinții și ticăloși fiii cari orbește s-au crescut pentru „alt veac“ și pentru „alta țară“ și au trăit apoi în „alt veac“ și în „altă țara“.
În mod mai precis abia se poate arăta ce lipsește acelor indivizi pe cari geograficește, și pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipsește simțul „istoric“, ei se țin de nația românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea.
Astfel vin pătură după pătură în țara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franțuzești sau din scrierile lui Saint-Simon și alte altor scriitori ce nu erau în toate mințile iar formele vieții noastre de astăzi au ieșit din aceste capete sucite cari cred că în lume poate exista adevăr absolut și că ce se potrivește în Franța se potrivește și la noi. Când au sosit la graniță, bătrânii-i așteptau cu masa-ntinsă și cu lumânări aprinse, habar n-aveau de ce-i așteaptă și de ce belea și-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atâția băieți tobă de carte scoși ca din cutie și frumoși nevoie mare!
Dar ce să vezi? în loc să le sărute mânile și să le mulțumească, ei se fac de către pădure și încep cu libertatea, egalitate, fraternitatea și suveranitatea, încât bătrânii-și pierd cu totul călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Siretului. Și le povesteau câte în lună și în soare, câți cai verzi pe pereți toți, c-un cuvânt câte prăpăstii toate. Cum să nu-i amețească? Cap de creștin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, până ce au ajuns să le zică că nu sânt nici români, că numai d-lor, care știu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar bătrânii sânt altă mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ți zic eu! Și, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.
De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăit în țară, nepricepând altă limbă decât cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbește cu temei și sănătos, ei auzind -țiunile și -ționile, imperatorele, redaptorele, admisibilile și propriamentele, au gândit în gândul lor: „De, frate, noi om fi fost proști. Noi socoteam că, dacă știm ceaslovul și psaltirea, cum se ară gospodărește un ogor, cum se cresc vite și cum se strâng banii, apoi știm multe. Da' ia auzi-i, că nu știm nici măcar românește“. Și, în loc să ia biciul din cui să le arate care li-i popa lor, au zis: „De, dragii moșului, așa o fi. N-om fi știind nici românește… Dar de acuma mult au fost, puțin au rămas, și în locul nostru voi veți stăpâni lumea și veți orândui-o cum vă va plăcea vouă“. Și, luându-și ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea că au fost răi români, mai fericiți decât noi, cari am fost meniți să ajungem zilele acestea de ticăloșie, în care țara se înstrăinează pe zi ce merge în gândire și-n avutul ei, și când toți se fălesc de a fi români fără a mai fi.
Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea că mulți dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, cari așteptau numai ca ei să închidă ochii pentru ca să bată la tălpi averea moștenită, credința că cei ce venise tobă de carte ar fi mai folositori țării decât dânșii, patriotismul lor din totdeuna încercat și dovedit prin cinci veacuri de când au stătut stâlpi acestor țări, i-au făcut să tacă molcum și să se retragă din viața publică fără zgomot, fără opoziție, fără mânie.
I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese c-un veac și jumătate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn șiret nu putea pune biruri grele pe țărani pentru că erau vecini și peste cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puțin mai ieșea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu știm bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o știm, ni se pare că trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare și de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejănia. De-ar fi fost vrun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, cari totdauna revarsă cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor „strigoi“ și alte celea, asemenea le-au zis și domnul fanariot că sunt vânzători de sclavi, tirani etc. și le au luat ochii, încât ei s-au adunat și, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea și s-au legat cu jurământ că neam de neamul lor n-a mai înființa-o. Atât au și așteptat domnul.
Nemaifiind oameni boierești, erau a nimănuia și de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodată, biruri pe cari apoi le-au încincit și înzecit preste câțiva ani.
Și, ca și la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credințe au fost cumplite. Bătrânii aveau gură de lup și inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au făcut, vom vedea mai pe urmă.
Dacă i-au apucat liberalii pe boieri înainte, se-nțelege că opinia publică din țară s-au pornit asemenea asupra lor.
Nu înțelegea nimenea atunci la noi, și abia acum au început să înțeleagă pe ici pe colea, că temeiul unui stat e munca, și nu legile. Nu înțelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăția unui popor stă, nici în bani, ci iarăși în muncă.
Banul „reprezentează“ numai munca, nu este ea însăși, și, aducând bani mulți cu ciubărul într-o țară în care munca lipsește, vei ajunge să plătești o zi de lucru c-un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, și-ncolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă țările cu mine de aur din America. Căci dintre cel ce câștigă 10 și cheltuiește 11 și cel ce câștigă 2 și cheltuiește 1, acest din urmă e cel bogat, iar cel dintâi e sărac. Apoi se mai răspândise încă o părere greșită, care era, ba mai este încă aproape generală, că țara noastră e cumplit de bogată și că poți cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti. Nu-nțelegea nimeni că bogăția nu este în aer sau în pământ, ci în brațe și că, unde lipsesc brațele sau calitatea producției e proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de țară bogată.
Deci în țară săracă am voit să introducem de-a gata toate formele civilizației apusene.
Trebuiau școli. Prin ce le puteai înființa? După cum am spus, buruiana noastră de leac — prin muncă. Trebuia ca școalele puține, câte erau, să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putință, precum se și-ncepuse treaba în vremea în care d-nii Laurian, M. Cogălniceanu ș. a. nu erau decât simpli profesori de liceu. Pentru atâta treabă erau și buni. Generația ce le-ar fi urmat ar fi făcut altele mai bune și mai multe și, în treizeci de ani câți sunt de atuncea, aveam astăzi școli destul de multe și bune și o generație sănătoasă care ar ști să gândească limpede și cu temei și să-nșire două cuvinte potrivite pe hârtie.
Aceasta ar fi fost calea de dezvoltare prin muncă. Am luat calea contrară. Pe vechii profesori de liceu i-am prefăcut în profesori de universitate, deși nu se potriveau de loc, căci nu se ocupase toată viața c-un singur obiect, apoi am făcut o mulțime de școli secundare, pe cari le-am umplut cu care cum ne-au eșit înainte, apoi mii de școli primare, la numirea personalului cărora chiar de cap ne-am făcut. Afirmăm că sunt sute de învățători cari nu știu să despartă cuvintele unul de altul, nici să puie punct și virgulă unde trebuiește. Nu mai pomenim de sintaxă sau de ortografie, căci în privirea aceasta e vavilonie curată, și fiecine crede că poate scrie cum îi place.
Ne-au trebuit o administrație mai bună. Boierii — își procopseau vechilii de moșie făcându-i zapcii. Rău și fără cale, n-o tăgăduim, dar ce au făcut liberalii? Au numit pe orișicine, numai să fi știut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul de a juca pe autoritatea statului față cu foștii lor stăpâni. Ce treabă avea însă zapciul vechi? Să îngrijească ca oamenii să-și semene toți pământul, să depuie partea lor în coșarele de rezervă și, din când în când, îi mai scotea și la câte un drum a cărui facere o poruncise domnia.
Bun, rău — atâta treabă știa să facă.
Dar se mai potriveau ei cu noua stare de lucruri, cu cerințe mai mari? Câtu-i lumea și pământul nu. Căci, fiind astăzi omul liber de a nu ținea coșare de rezervă și de a nu-și semăna ogorul propriu, adică liber de a muri de foame cât i-o plăcea, subprefectul, care azi nu are o idee mai clară de ceea ce trebuie să facă decât predecesorul lui, nu mai are nici o treabă, ci e curat un agent de corespondență între prefectură și primării; iar prefectura este un biurou de corespondență între minister și subprefecturi și, în linia din urmă, primăria e un biurou de corespondență între autorități și particulari, o treabă pe care serviciul poștal îndeplinește mai bine și mai repede. Afară de aceasta mai sunt încă ceva, agenți electorali față cu cei care-și vând votul.
Li s-au luat atribuțiunile simple pe cari le aveau zapcii vechi și li s-au dat altele, pe care nu le pricepeau deloc, căci administrația este o știință, iar subprefectul de azi nu știe mai mult decât a scrie neortografic și a încurca slovele tipărite pe hârtie fără a ști ce zice într-însele.
A administra? Dar întrebatu-s-au vreunul din geniile universale ale liberalismului ce va să zică a administra? Ce va să zică a privi bunăstarea populațiunii ca pe un lucru încredințat înțelepciuni și vegherii tale? Să gândești pentru cel ce nu gândește, să pui în cumpănă dările comunale, să le deschizi oamenilor ochii ca să nu puie dări peste dări, ba butucărit, ba stupărit, ba văcărit, ba câte comedii toate îi trec prin cap primarului pentru a stoarce și cea din urmă picătură de sânge din țăran!
Ce era mai firesc decât ca liberalii să se întrebe ce însemnează a administra. Îndată ce și-ar fi făcut această întrebare ar fi văzut ce lucru gingaș e administrația și cât e de necesar ca un subprefect să știe atâta carte cât și un profesor de administrație și de economie politică, și pe lângă aceasta îi trebuie și o deprindere cu locul în care trăiește, pentru a ști să aplice ceea ce știe.
Escepție făcând de țara noastră, administratorul pretutindenea e un adevărat părinte al populației rurale. El are să judece, când scade populația, de ce scade; când dă îndărăt producția, de ce dă; când e un drum de făcut, pe unde să-l facă; când e o școală de înființat, unde s-o așeze mai cu folos, și în sfârșit el e autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe țăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă și mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărțăgos, mai bun de gură și mai rău de treabă; el vede dacă notariul și învățătorul știu carte și dacă popa își vede de biserică ș.a.m.d. Pentru sarcina de subprefect se cere atâtă știință, atâtă dezinteresare, atâtă patriotism pe cât le poate avea numai un om cu multă și temeinică cultură. Cumcă vor fi între cei de azi și oameni cumsecade admitem, dar, în orice caz, o cultură temeinică și o experiență lungă sunt o garanție mai mare decât nici o cultură și nici o experiență.
Dar fiindcă la aproape toate posturile din țară poate aspira oricare cenușer, de aceea fiecine care a-nvățat două buchii lasă plugul, cotul și calupul în știrea lui Dumnezeu și râvnește a se face roată la carul statului. Ș-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toți, încât acuma au de gând să mai scoață la maidan alt moft, decentralizarea și electivitatea funcționarilor publici, ca, cel puțin pe rând, să încapă în pita lui Vodă; adică vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros și mai netrebnic decât cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani și să se sature toți, căci numai cu libertatea, egalitatea și fraternitate sadea nu se cârpesc toate coatele rupte.
Dar să nu ne uităm vorba. Oameni cari nu știu bine scrie și citi în țara noastră sunt mulți și vor fi din ce în ce mai mulți. Toți au dreptul de-a fi funcționari ai statului sub diferite forme și toți aspiră ca măcar subprefecți să li dea Dumnezeu s-ajungă.
De acolo au interes ca liberalii să vie la guvernul central, pentru c-atunci se mătură țara de la un capăt până la altul, atunci e vremea ca un advocat fără pricini să se facă director de școală secundară, un altul primar de oraș, un al treilea revizor de școale, un al patrulea prefect. Dar, odată intrați în pâne, ei au interes să fie mult guvernul liberal și, fiindcă acesta atârnă de Camere, deci de alegeri, ei se fac luntre și punte ca să-și scoată prietenii deputați. Dar prietenii în mare parte sunt sau ei înșii arendași ai statului, sau rude cu arendași, sau antreprenori de lucrări publice, sau advocați de antreprenori, sau au procese cu statul, deci caută să fie aleși, ca să tremure miniștrii de dânșii și să le facă treburile. Băcanul, negustorul, preotul, cari nu știu istoriile astea, își dau votul, pentru că „libertatea“ e în primejdie și mai ales pentru că liberalii promit totdauna că nu se va mai plăti nici o dare; nici timbru n-are să mai fie în vremea lor, nici capitație, nici monopol de tutun, nici armată, nici dări pe băuturile spirtoase, ci numai posturi multe, în care să încapă toți, și Paștele Domnului, Paștele libertății de la un capăt al țării la altul.
Acuma, cumu-i omul, de se gândește mai întâi la sine, el nu vede legătura în care stau toate lucrurile cu munca și punga lui, nu vede că toți liberalii nu speculează decât să trăiască de la dânsul, pentru că n-au nimic și nu știu nimic, ci crede ce-i spun gazetele, cari ies ca ciupercile asupra alegerilor în tipografii jidovești, tipărite pe datorie, și astfel omul, besmeticit, alege cinstitele obraze propuse și se-njgheabă Camera liberală.
Acum adunătura de gheșeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâi toți din guvernul trecut, fie miniștri, fie funcționari, au fost cel puțin hoți, stabilesc d-nia lor.
De aceea, proces tuturora, iar funcționarilor — destituire. Dacă unuia nu-i găsești nici măcar cusurul pe care-l are soarele și dacă are mai multă știință decum s-ar cere pentru serviciul lui, îi desființezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi îl reînființezi când țara e iar bogată și-ți pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întâmplare.
În predmetul alegerilor li se face primarilor cu ochiul de a protegia la muncile agricole pe cei ce țin cu guvernul, pe rudele miniștrilor și prefecților, iar la ceilalți rechiziții și perchiziții și ordin verbal, ca nu cumva țăranul să le lucreze pe moșie. Pentru acest scop se desființează legea tocmelelor, pentru ca cel ce au dat bani țăranilor să n-aibă lucrători, iar cel ce n-au dat să-i angajeze cu te miri și mai nimica, cu înscrisuri pline de clauze penale, pe cari apoi tot subprefectul liberal le judecă în absența împricinatului țăran și-l condamnă să-i dea arendașului liberal până și cenușa din vatră.
Familii ultraliberale s-au deprins și cu treaba asta. Au tras la sorți să vadă, care dintre ei să fie „conservator“, și apoi acela face treaba celorlalți cându-s conservatori la putere, iar restul roșu face trebile celui unul, când sunt liberalii la putere.
Și astfel mii de oameni râvnesc în țara aceasta să capete avere și onori pe calea statului sau cel puțin să trăiască de la dânsul. Prin ideea curat negativă a libertăței, care nu însemnează nicăieri alta decât ca să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce bunuri reale, liberalii din România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea și de mâncare și încălțăminte și lux și tot ce le poftește inima, iar clasele muncitoare? … Pe apa Sâmbetei meargă! Apres nous le déluge. Cât lumea n-avem să trăim, nu-i așa? Cât vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat … După aceea, bun e Dumnezeu și va avea grijă de clasele pe care le sărăcim și le stoarcem.
Acesta e liberalismul la noi în țară. Cei care nu sunt nimic, nu reprezentează, nimic, nu au nimic formează o societate pe acții (un abonament la „Românul“ sau la „Telegraf“), formează apoi comitete prin județe, un fel de filiale, cu liste exacte a domenielor statului și-a funcțiilor existente, deschid jurnale în care arată „națiunii suverane“ că libertatea e în pericol, amăgesc mulțimea, care totdauna se luptă cu greutatea vieții, făcând-o să creadă că ei sunt mântuirea, fac alegerile și-apoi, când ajung sus, … țin-te bine.
De la un capăt al țării până la altul se corupe orice simțire curată, orice om onest. Ici unul e aruncat pe uliți cu o familie grea, pe care o ținea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locu-i pe un om care știe tot atâta sau și mai puțin decât dânsul; dincolo un arendaș e dat afară de pe moșia statului, pentru că, deși are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit la termen și un deputat vrea să ia moșia cu prețul jumătate și să se folosească și de semănăturile omului … și tot așa in infinitum.
Conservatorii au încercat ani îndelungați de zile a cârpi o clădire a cărei temelie chiar e o mare greșală. Astfel i-am văzut că, înspăimântați de delapidările de bani publici, de plastografii liberale ș. a. au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni cari avea conștiința greutății crimelor; au voit să reducă prefecturile, au redus primăriile la sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari și perceptori, erau pe calea de-a înființa școli reale și de meserii, în care să intre progenitura acestei generații corupte și să-nvețe ceva cu care să se poată hrăni… Aș! De-a doua zi cum au venit liberalii, au suflat în ele și au dispărut ca și când n-ar fi fost de când lumea.
De câte ori le arăți toate isprăvile zic: „Apoi noi n-am fost decât foarte puțin la guvern“. Dar un palat zidit în zece ani se strică în două zile, d-nii mei, și dac-ați fost în stare să treceți într-o bună dimineață cu buretele preste toată dezvoltarea istorică a țărilor, cu cât mai mult veți izbuti întru aceasta, neavând de risipit decât reparaturile făcute cu greu de conservatori.
De câte ori un creștin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze neamul — presa este lumina, după cum zic d-nia lor — de atâtea ori pune mâna-n raft și scoate la iveală o carte nemțească sau una franțuzească și răsfoiește până ce găsește ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate și n-avem alt chin decât să băgăm mânile în mânicele paltonului venit de la Viena și piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din câte elemente economice se compun lucrurile, tot astfel facem și cu cunoștințele; le luăm frumos din cărți străine, le așternem pe hârtie în limbă păsărească și facem ca negustorul care nu-și dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învățații noștri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătății, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat și să se potrivească, pentru că au ieșit dintr-o minunată morișcă de creier.
Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potrivește, e altă căciulă!
La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e și mai simplu: își pune mai întâi degetul în gură și vede câte „cuvinte“ îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicționarul nepaginat al capului, compus din prea puține file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate și alte cuvinte tot cu atâta cuprins material și după aceea le-nșiră, mai puind pe la soroace și câte un Ștefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoteam ce ne poftește inima.
Bietul Ștefan Voievod! El știa să facă fărâme pe turci, tătari, leși și unguri, știa nițică slavonească, avuse mai multe rânduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar și din când în când tăia capul vreunui boier sau nasul vrunui prinț tătăresc. Apoi descăleca târguri de-a lungul râurilor, dăruia panțirilor și dărăbanilor locuri bune pentru pășunarea hergheliilor de cai moldovenești, a turmelor de oi și de vite albe, făcea mănăstiri și biserici, și apoi iar bătea turcii, și iar descăleca târguri și iar se-nsura, până ce și-au închis ochii în cetate la Suceava și l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-și bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noștri, ce știa el de subțietura de minte din vremea de astăzi?
Până la fanarioți n-am avut cod[1], un semn că nici trebuia. Ce-i drept și ce-i strâmb știa fiecare din obiceiul pământului și judecată multă nu se-ncăpea. Țară săracă, stăpânire puțină, biruri mai de loc, cară cu două oiști, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor și dintr-o parte și dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea dușmanului, ba se da foc ierbei și se-veninau fântânele, pentru ca să moară dușmanii de flămângiune și de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte și lăsau câmpul limpede în urma lor, până ce venea Vodă de-i amăgea pe dușmani prin glas de buciume în văi și prin codri, și-apoi vai de capul lor!
- [1] Pravilele lui Vasile Lupu și ale lui Matei Basarab nu s-au introdus niciodată, decât în partea lor canonică.
Îi mersese vestea voievodului românesc și moldovenilor că nu sunt deprinși a sta pe saltea turcește, ci sunt totdauna gata de război, oameni vârtoși, cari nu știa multă carte dar au multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sânt.
Și tot astfel au fost până-n vremea noastră, până la Regulament, cea dântâi legiuire importantă și plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani și, dacă voiește cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decât să se uite la picioarele și la mânile lui. El are mâini și picioare mici, pe când națiile cari muncesc mult au mâni mari și picioare mari.
De acolo multele tipuri frumoase ce se găsesc în părțile unde ai noștri n-au avut amestec cu nimenea, de-acolo cuminția românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuși, de acolo limba spornică și plină de figuri, de acolo simțământul adânc pentru frumusețile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo povești, cântece, legende, c-un cuvânt de acolo un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă și nepăsarea lui pentru forme de civilizație care nu i se lipesc de suflet și n-au răsărit din inima lui.
Au venit grecii, ș-au domnit o sută de ani. Când au ieșit din țară, nici urmă n-a mai rămas prin sate. Parc-ai fost trecut cu buretele peste kolakiile și bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru au rămas nepăsător la reformele grecești, rusești, franțuzești, și nu-și dă nici azi bucuros copiii la școală, pentru că simte ce soi de școli avem.
Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predomnitor.
Radu Vodă cel Mare adusese în țară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se-ntreba și el ce-o mai fi și civilizația și voia s-o vadă cu ochii. Dar sfântul, venind, începu să dea sfătuiri pentru schimbarea legilor și obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ș. a., încât Vodă-i zise într-o zi; „Ia slăbește-ne, popo, că ne strici obiceiele“. Sfânt, nesfânt, vedea el pe cine nu-l văzuse de nu pleca în țara cui l-au fost avut!
Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoiești ramuri străine pe când el e dispus a-și produce ramurile sale proprii și frunzele sale proprii încet și în mod firesc. Un asemenea popor însă își impune feliul lui de a fi și vecinilor. Ce ar zice liberalii de la noi dacă le-am spune că, pe când ei introduc istorii franțuzești în instituții, limbă și datine, tot pe atuncea în Rusia de amiazăzi se introduc pe zi ce merge datinele românești pintre malorosieni, care au îndrăgit feliul de a fi al românului?
Dar aici se ivește totodată întrebarea: cui i-au putut veni în minte de a introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într-o țară agricolizată, abia pe la anul 1830? Sigur că numai oameni cari nu-și cunoșteau țara deloc.
Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ținea bani? Și, dacă știau că vor ținea, n-au știut de unde, cum și cine îi va plăti? Nu știa absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvânt tot ce e comun al nației, se plătește numai și numai din prisosul gospodăriei private, cumcă din acel prisos se hrănesc toate formele civilației și că, dacă istovești pre acesta, atunci începi a mânca însuși capitalul de muncă al oamenilor, condițiile existenței lor private, și-i ucizi economic, deci trupește și sufletește?
Apoi de ce muncește omul? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuiește prisosul timpului și banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-și ție sufletul lui ș-al copiilor.
Dar puterea fizică a unui om e restrânsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocați, pierde-vară și alte soiuri de paraziți, ci i-au dat fiecăruia atâta putere ca să se poată ține bine și să mai puie și ceva la o parte, pentru ca mâine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul îl poate pune la dispoziția civilizației și a junilor crescuți la Paris e foarte mic. Dar ce le pasă d-lor de aceasta! Liberi nu sunt de a sărăci lumea?
D. C.A. Rosetti, în cuvântul său de la circ, vorbea cu dispreț despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. „Țara?“ — întreba d-lui — „40 de boieri mari, 40 de boieri mici, iată țara pe când eram eu tânăr“. Ținem seamă de aceste cuvinte. Țara n-avea pe umerele ei decât 80 de oameni, încât la 30.000 de suflete venea un boier, și încă și acela cu trebuințe foarte mici; adică 80 de oameni cari îmblau cu zilele în palmă și țineau neatârnarea țării prin isteție și adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta.
Astăzi avem zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh așa de subțire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mâncând chiar condițiile de existență a claselor producătoare, nu prisosul lor.
Moțul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoț nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere și donițe, trece în Țara ungurească și nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe … grâu. Atâtea donițe de grâu pe o doniță de lemn, atâtea ciubere de grâu pe un ciubăr de lemn.
Dacă am face și noi socoteala moțului din Ardeal am zice: Atâtea mii de chile de grâu ne ține o chilă de fraze liberale, atâtea chile ne țin mărfurile importate din străinătate, atâtea chile ne țin tinerii ce-și pierd vremea prin străini, atâtea mii de chile ne ține Constituția, atâtea ne țin legile franțuzești, cu un cuvânt toate liberalismurile.
Prisoasele economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Dacă vei hrăni cu ele câteva mii de stârpituri liberale, de unde îți mai rămân condițiile pentru întreținerea unei culturi sănătoase și temeinice? Două sute de nebuni mănâncă desigur mai mult decât un singur înțelept.
Deci abecedarul nostru economic zice:
Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ținea pe sine și familia.
El produce ceva mai mult decât consumă. În acest „ceva“ mai mult, în acest prisos sunt cuprinse: întâi ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condițiile muncei de mâni, și încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziția societăței sub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăiește toată civilizația națională.
Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituții și de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucat a-l numi „tot ce este românesc“, atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura națională în adevăratul înțeles al cuvântului.
Nimic n-ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile așa cum sunt și să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor.
Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.
Înainte de-a da exemple din țară dăm unul din străinătate.
Socialistul Bebel, în foaia sa „Volksstaat“, anul 1873, spune următorul lucru: „Sau există Dumnezeu, ș-atunci sântem trași pe sfoară, sau nu există, ș-atunci putem face ce-om pofti“. Fraza întoarsă nu va fi nici mai clară și mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem: „Sau nu există Dumnezeu, ș-atunci suntem trași pe sfoară, sau există ș-atunci putem face ce-om pofti“.
Tot astfel sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu s-adaogă, pentru că nu-l au; ba adesea contrariul lor cuprinde mai mult adevăr decât ele înșile.
„Luminează-te și vei fi“. Poate contrariul e adevărat. „Fii și te vei lumina!“. Căci o existență lungă și sigură va avea drept fruct al ei cunoștința, adică lumina. Tot așa-i și cu „Voiește și vei putea!“. „Să poți, și-atunci vei și voi“, căci omul vrea ceea ce poate, iar când vrea ceea ce nu poate nu-i în toate mințile.
Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-l încălzești pe nimenea și vorbe rămân toate abstracțiunile și, cu cât mai abstracte sunt, cu atât sunt curată vorbă de clacă.
Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noștri. Căci nu mai este îndoială că n-au învățat mai nimic de la străini decât să vorbească subțire, să se îmbrace subțire și să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăța bine din gazetele străine.
Oamenii scot acolo gazete în toate zilele și neavând ce spune, abstracțiunile le vin foarte bine la-ndemână, căci prin mijlocul lor poți scrie coale întregi fără să spui nimic. Să nu ne înșelăm. Beția de cuvinte din gazetele românești e numai întrecerea beției de cuvinte din cele străine. Mai puțin culți, deci având mai puține de împărtășit decât străinii, gazetarii noștri au și mai multă nevoie de gură decât de cap, dar și în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca crierii să știe mult despre aceasta. Ci în străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în serios întrucât s-atinge de partea lor intențională. Se știe că sunt făcute pentru a trezi patimele societății și a crea în public atmosfera ce-i trebuiește guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora și coborârea altora; în sfârșit presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze cu care fățărnicia omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.
Căci ce este statul și ce scop are el? Nu din carte — aievea.
Iasă cineva pe uliță sau la câmp și va vedea îndată ce e. Colo unul vinde, altul cumpără, unul croiește, altul coase, un al treilea bate fierul până-i cald, la câmp se ară, se samănă, se seceră, colo meliță cânipa, țes, tund oi și numai în zi de sărbătoare stau mânile și lucrează crierul. Atunci se folosește omul de prisosul liber al unei vieți de muncă, merge la biserică, după aceea la horă, în sfârșit săptămâna toată e a stomahului, sărbătoarea e a creierului și a inimei.
Materia vieții de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea, deci acestea sunt esențiale. De aceea se și vede care e răul cel mai mare: sărăcia.
Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beției, furtișagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credință, răutatea, aproape toate sunt câștigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoșilor.
Sărăcia trebuie luată în înțelesul ei adevărat.
Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
Că este așa ne e dovadă suma de cuvinte cari însemnează relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei și boalei. Mișel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calități morale. Tot astfel, „misérable“ francez și „elend“ german. Odată voievozii românești dăruiau prin hrisoave pe „mișei“ în înțelesul lor, astăzi mișeii în înțelesul nostru stăpânesc toată țara de la un capăt la altul.
Calitățile morale ale unui popor atârnă — abstrăgând de climă și de rasă — de la starea sa economică. Blândețea caracteristică a poporului românesc dovedește că în trecut el a trăit economicește mulțămit, c-au avut ce-i trebuia.
Deci condiția civilizației statului este civilizația economică. A introduce formele unei civilizații străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică.
Dar așa au făcut liberalii noștri.
În loc de a-și arunca privirile la răul esențial al societății s-au ținut de relele accidentale și fără însemnătate.
În veacul nostru se-nmulțeau trebuințele, deci trebuia înmulțită producția și brațele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, cari în țara noastră sânt absolut numai țăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; și se-nmulțesc — cine? Cei cari precupețesc munca lui în țară și în afară și clasele parazite. La țară putrezesc grânele omului nevândute, în oraș plătești pânea cu prețul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator și pe această cale se scumpește, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială.
Va să zică, înmulțindu-se trebuințele, trebuiau înmulțite izvoarele producțiunii și nu samsarlâcul, căci la urma urmelor tot negoțul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator și producător, un fel de manipulare care scumpește articolele. În această manipulare nația agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privirea valorii și, dacă constituiesc o trebuință generală, nu e mai puțin adevărat că sunt cel mai general articol de producțiune, adică acela care se face pretutindenea.
Pe când nația agricolă plătește atât transportul cât și vama și câștigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeași vreme vamă, transport și câștigul comerciantului se scad din prețul cu care nația agricolă își vinde productele, va să zică ea păgubește dublu în toate tranzacțiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi e cumplit de mare diferența între valori. Încărcând 500 de vagoane cu grâu capeți în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvânt nația agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare.
Dovada cea mai buna pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlâcul care mijlocește schimbul între productele noastre și cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătății. Oameni bătrâni n-ar avea decât să asemăneze fizionomia de azi a Bucureștilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau așa de străluciți Bucureștii pe atuncea, dar erau românești; azi …? Ce să mai zicem de Iași și, în genere, de orașele Moldovei?
Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin școli profesionale. Căci profesiile lipsesc, pentru că lipsesc condițiile lor de existență.
Dar aceste împrejurări nu se schimbă nici prin legi civile, cari regulează modul în care are a se face tranzacțiunea X între indivizii A și B; nu se schimbă prin axiomul că toți oamenii sunt liberi prin drept înnăscut și imprescriptibil, nici prin regula căci toți sunt născuți egali, mici prin participarea tuturor la afacerile guvernării.
Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producțiune, ș-aceasta era autonomia breslelor și îngrădirea lor față cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ținut până mai ieri-alaltăieri, și mulți bătrâni vor fi ținând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaș. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslași se hotărau la staroste și se întăreau numai de Vodă; nu mai pomenim apoi că instituția au fost atât de puternică încât împărăția, totdauna foarte diplomată, a Austriei și-au introdus consulatele în țară sub numele și forma de „stărostii de breaslă“.
Deci salus rei publicae summa lex esto. Puțin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituționale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovadă că pe valea liberalismului mergem tocmai demprotivă.
Căci statul are nevoie de clase puternice, și liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte de 30—40 de ani aveam o clasă puternică de țărani, nu bogată, dar cuprinsă, și începuturile unei clase de mijloc.
Azi țăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale țăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoțul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în țară și am putea să ne luăm lucrurile în spinare și să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.
Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai mult ori mai puțin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relații cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva. Ne înnegrim unii pe alții — vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri — ne înnegrim, zic, unii pe alții, pentru că simțim că starea poporului românesc e nesuferită și că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică și blestemul urmașilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanță, care au format cadre goale, în care au intrat tot gunoiul societății, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia știu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească și să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca să domnească.
Răul esențial au fost că se-mulțeau trebuințele fără a se înmulți producția sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor și nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul țării erau rele cu totul neesențiale.
Dați-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoși și avuți, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogați și sănătoși, aceștia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate și egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdauna sclav și totdauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.
Multe am avut de zis când ai noștri au trecut Dunărea și cu grijă am întrebat de tocmele de zapis și chezășie, ca Stan pățitul, care nu crede cu una cu două câte i se spun, ci vrea să aibă iscălitură la mână, ca să poată apoi să se judece răzășește până-n pânzele albe când ar fi să aibă gâlceavă cu boierii cei mari, că până la împăratul rabzi încăieratul având înscris, dar încă fără dânsul.
Dar de s-a putut, de nu s-a putut, e altă întrebare; numai noi știam vorba ceea: „La tocmeală dușmănește, dar la plată frățește“ și o țineam una și bună cu zapisul nostru. Cu toată cinstea ce ni se făcea, noi ne făceam că nu pricepem și iar mai aduceam vorba la înscris. De s-a făcut, de nu, guvernul știe și treaba lui e.
La vreme de pace vom mai avea noi o vorbă de vorbit împreună și socoteli de descurcat și multe de pus la cale, nu de alta decât de dragoste pentru d-nii din Dealul Mitropoliei, că nu le-i asta întâi și n-am voi să-i trecem poliță la nimeni, ci tot pe seama noastră să rămâie.
Azi însă le punem toate la o parte și mulțămim lui Dumnezeu că vedem pe M. S. vesel și sănătos în mijlocul nostru și că-l putem întâmpina cu „Bun sositul între noi!“.
Căci cât despre partea M. Sale, netăgăduit este și va fi că ce-a stat în putința unui om cu bine și cu noroc au împlinit. Cel nevoiaș, norocul lui când nu întâlnește dușmani în drum;
iar cel voinic, norocul dușmanilor că nu-l întâlnesc pre el. Și n-au avut acest noroc dușmanii, căci odată lucrul hotărât, nu mai încăpea multă vorbă și viteaza noastră oștire, cu minte de bătrân, putere de tânăr și îndrăzneală de nebun, au trecut Dunărea și s-au așezat zid, unde era primejdia mai mare și mai multă laudă de câștigat. Căci n-au întrebat câți dușmani sunt, ci unde sunt și la vreme de mare cumpănă au aruncat sabia ei într-o parte. Decât un an corb, mai bine o zi șoim! și-au zis voinicii, și unde trebuia vitejie, cu vitejie, unde trebuia bună chibzuială, cu chibzuială s-au purtat. Datoria lor au împlinit-o cu strălucire și nu dorim decât ca tot așa să rămâie.
Nu dar din mândrie deșartă, nici pentru ochii vecinilor lăudăm pe-ai noștri, căci nimeni nu trăiește în lume numai pentru ca vecinul să aibă părere bună despre dânsul.
Creadă vecinii ce-or pofti, numai să ne știm noi că sântem în toată virtutea și că avem ce ne trebuie. Căci soarta armelor este-n mâinele lui Dumnezeu și, dacă s-au îndurat să răsplătească dușmanului relele ce le-am suferit în trecut, nu trebuie să ne mândrim mult, ci să ne bucurăm în liniștea sufletului c-au ieșit gâlceava la capăt bun pentru noi și s-avem nădejde
că în curând vom avea pace, căci „pace preste pace“ zice Domnul prin Isaia prorocul, și cine cunoaște ce dar are ea cu nimeni nu se sfădește.
Directorul liceului comunal din Triesta, d. dr. Wilhelm Braun, a făcut ciudata descoperire filologico-confesională că poetul roman Quintus Horatius Flaccus, favoritul împăratului August și amicul lui Mecena, e adică jidan din născare. D. director și-au espus per longum et latum ideile într-o broșură italiană tipărită la Triesta. El susține că tatăl lui Horaț a fost un jidan evlavios și învățat care l-au crescut pe fiu-său în credința și înțelepciunea părinților.
De aceea filozofia vieții pe care Horaț o rostește în poemele sale este aceeași pe care-o cuprind cărțile sfinte ale evreilor, cunoscute sub numele Cartea înțelepciunii, și anume Proverbele, înțelepciunea și Isus Sirah. Această teorie d. Braun caută s-o dovedească prin numeroase citate.
Apoi el găsește că epicureismul și umorul lui Horaț constituiesc o trăsătură caracteristică a jidanului și într-această privire îl compară cu … Heine!
Citatul cunoscut din satire Credat Iudaeus Apella d. Braun îl esplică și zice că Apella nu-i nimic alta decât „Abeles“.
Dar atunci și Horatius Flaccus trebuie să se fi chemat Horatius Flekeles.
Au sosit în București dorobanții de pe câmpul de război. Acești eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantalele lor sunt bucăți, iar sub manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălțați sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ș-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată împrejurul piciorului, toți într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei.
O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicație nu ne poate mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puțin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și mai îngrijiți decât soldații noștri. Rușii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toți îmbrăcați bine, cu cojoc și cu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Și astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă și în ger, nemâncați, neîmbrăcați, decimați mult mai mult de frig și de lipsă decât de gloanțele dușmanului. Nu sunt în toate limbile omenești la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsându-și sângele onorează această țară. Și pe când acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii și culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt și nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol și desculț, flămând și bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni și picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană rea. Și tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om“ așa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decât acel ce-și varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-au fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiții normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame și frig.
Consistă această țară din călăi și din victime?