Din Anglia. Însemnările unui literat/Duminica în Londra

 

DUMINECA ÎN LONDRA ________

Într'un oraș ca acesta săptămână trece cu mare vâlvă, cu sgomote necurmate, grele, cari nu-ți dau pace, te urmăresc zi și noapte, îți lasă în urechi un vâjâit continuu. Însă, cum ajunge Duminica, toate încetează; amuțesc străzile. Prăvăliile sunt închise. Foile zilnice nu apar. Și nici postă nu-i. Ca un monstru obosit orașul dormitează. Mâine se va trezi, desigur; mugi-va iar; bufni-va fumul din coșuri; porni-se-va mulțimea cu larma, cu vuetul ca de ape adânci, răscolite. Dar azi măcar e bine s'o iei razna, să te pierzi în labirintul străzilor și să guști cu atât mai mult hodina și tăcerea orașului, care — așa cum este, își are frumusețea lui. Se plâng mulți de negură; dar ce-ar fi Londra fără negura? Se înțelege, nu-i vorba de negura ceea deasă, mirosind a funingine, care târăște cu ea noaptea și îneacă tot, vietăți și lucruri; e o altă negură, ușoară, subțire ca un văl, care în­moaie formele, aruncă în lume nelămuritul, face vis din realitate, slăbind razele, dându-le cu­loare. Îndărătul ei soarele se prevede stins, ro­tund și roșu ca un talger de aur, de ții ochii la el, și-l dorești cald, și-l dorești fierbinte; și când el își recapătă uneori focul, atunci — cum să zic ? Uiți de toate, îti vine să sburzi în lumina lui, să bați din palme și să-i strigi ca un copil: soare, soare ! — soare, soare !

Uimit te uiți la cer, și la ceată, cum se rupe în luciri de mătase; și acoperișuri nesfârșite, hor­nuri, coșuri lungi, cupole apar scânteind — unoraș nou, parcă eșit acum-acum din ape.

Liniștea dimineții e întreruptă numai de treuri. Le auzi horăind undeva, și când întorci ca­pul, iată-le ! Trec, sgudue o clipă-două podurile aruncate asupra străzilor, și fug înainte.

Și iarăși liniște; până când încep dela un timp clopotele — mii de clopote din mii de turle; trist cântă, și cântă ici și cântă colo; mai tare cântă și mai încet; și mai stins cântă, parcă din alte lumi ascunse; și mii de clopote din mii de turle cântă— așa cântă clopotele astea, cari nu ’și-au pierdut rostul. Ba tocmai aci, în acest imens fur­nal de interese, nevoia lor e mai simțită. Iehovah pare mai viu în conștiința multora. Cartea sfânta se citește; o vezi, frumos legată, în mâinile pă­rinților, fetelor, băetilor, cari se îndreaptă în rân­duri la biserici — pline toate bisericile. Și te atrag. Intri bucuros, chiar dacă ți-ar lipsi credin­ța. E acolo și fior de taină, și răsunet de cântări și de orgă în aerul adumbrit.

Dupa amiazi sunt deschise câteva muzee și galerii, dar lumea se grămădește mai mult în parcuri. Și ce frumoase sunt parcurile din Lon­dra! Unele foarte întinse; și le găsești des: în mijlocul orașului, dintre clădiri înegrite, deodată se arată; și simți, când intri în ele, o plăcere așa de neașteptată. Parcă ești undeva la tară. Atâta-s de rustice, că și turme de căprioare, și oi — e drept, de culoarea fumului — pasc iarba totdea­una verde. În aceste parcuri urmărești cu deamănuntul toate schimbările, râsufli și plânsul ano­timpurilor. Cum dă în primăvară, și auzi mierloiul: și răsare șofranul, și răsar ghioceii, cari poarta în englezește un așa de frumos nume: pi­curi de zăpadă; și la rând vin și celelalte: se umplu straturile, se îmbracă pomii. Multe parcuri au grădini a parte, mici bucăți de raiu, unde se cultivă cu îngrijire, toate florile și plantele po­menite în Shakespeare: de la buruiana și mărgăritele ce împodobesc fruntea Ofeliei, până la cu­cuta vrăjitoarelor din Macbeth. Intri aci pe subporți de frunze și arcuri de trandafiri, și eși pe alei ce fug între copaci bătrâni; și uneori întâilnești și câte un trunchiu fantomatic, aproape ne­văzut sub iederă, și lauri — păduri de lauri, cu flori învoalte, albe și roșii ca niște buchete. Apoi lacurile; și tufișurile din ele, cu belșugul de mușchiu și de umbre umezi și de ierburi ce se cațără pe stânci, închipuind ostroave din mări necunos­cute, și de unde pasări își iau sborul, unele sus, aletele pe apă; și copiii drăgălași cari se strâng și le aruncă fărâmituri de pâine; și râsul, și gă­lăgia lor veselă. . .

Dar parcurile se însuflețesc Duminica și de o mișcare cu totul caracteristică și neobișnuită țărilor de pe Continent: întrunirile și cuvântările în aer liber. Trimișii partidelor, oamenii feluri­telor grupări închipuite și neînchipuite, roșul-socialist, stacojiul-anarhist, vânătul-ateist, și ceilalți, pentru cari n'ai găsi culoare sa-i poți însemna: liber-cugetători și cugetătorii fără idei, social-înăintații și necromanții-sociali, mo­raliștii fară religie și religioșii-apocaliptici, toți își aduc prețiosul talant; vin cu steaguri și pu­pitre, și se așează în parcuri. Și dacă ești puțin deprins, pricepi îndată cam ce vor.

Așa, te uiti aici la mai mulți, cu capetele goale? O mare idee i-a strâns laolaltă, o idee atât de lu­minoasa că-și găsește expresia în doua cuvinte: jos pălăriile! Se cheamă că ei formează „Socie­tatea celor ce nu poartă pălării!”. Alții colo zâmbesc într'una — zâmbesc cei de față adunați, zâmbește și oratorul; și cum dela un timp se fa­ce serios, toți strigă: zâmbește, omule, zâmbe­ște ! El uitase că face parte din „Societatea zâmbitorilor”. Dar ipochimenul ăsta ? Cât de so­lemn se uită la cer, și la pământ, și iar la cer; și la stânga ține un steag cu deviza: „Credem în Metempsihosa”. Ahaa de aceea tot spune el de încarnații și reincarnații, și de regimuri astrale, și de spirite. . . Alături pe o pânza albă cât un cearceaf citești — nu făra emoție: „Cele zece porunci ale umanitarilor”. Pe alta pânză, și cu litere ca de foc: „Pământul, aerul și apa, produ­sele originale de nutrire, au fost înainte ca Dumnezeu sa fi creat omul“. Mai mult însă ca toate, un steag atrage luarea-aminte: roșu-aprins, cu o cruce la mijloc și împrejur cuvintele: „Viata e scurtă, privegheaza și te roagă”. Asta-i fai­moasa Salvation Army, sau mai bine oastea lui Dumnezeu, care duce o goană strașnica pentru cucerirea sufletelor, în chip sgomotos, prin cân­tece, prin tobe și tromboane, și prin discursuri ce sună cași tromboanele. Iată acum și sufragetele; au venit cu harabaua — o tribună ideală, care lunecă pe roate, din străzi în parcuri și din parcuri în străzi; pretutindeni își poartă mani­festele verde-alb-liliachii și rochiile elocvente, cari se sbat a razboiu mai dihai ca steagurile. Vorbește una tânără, subțirică; și vorbește aprins, cu glas ridicat, și are niște ochi, de unde scântei pornesc; și desigur, e vina ei, de nu vă pot arăta și pe ceilalți oratori. Nu-s mai puțin interesanți. Când îi asculți, ai prilejul să prinzi și ceva din firea Englezilor. Vorbesc ei cu ușurință, dar fără proporție; încep cum nu trebue și sfârșesc unde nu trebue; aduc adesea pilde prea comune și amestecă lucruri din viata lor intimă, familiară. Altfel oameni stăpâniți, își reșpectă unii-altora ideile; și desbateri aprinse, cari pe aiurea s'ar înălța până la ceea ce noi zicem că „este din raiu“, aici nu se mântue cu atâta entusiasm.

Îndeobște aceste întruniri își au folosul netăgăduit. Sunt oratori, cari lasă o atmosferă de gânduri. Nu pot să uit mai ales pe unul. Venise târziu în parc; părea străin, avea și un ac­cent deosebit, și ceva dureros în graiu; și fă­când apropieri neașteptate între cugetătorii Darwin și Schopenhauer — Schopenhauer și Spencer, în seara ceea mâhnită, în oftatul ne­ întrerupt al foilor, prinse a vorbi de cutremure și de focuri, de pornirile cumplite, fără noimă, ale naturii, și de stingerea mai de pe urmă a vieții. Mulți îl crezură nebun, dar când suna de închiderea parcului, sute de inși îl urmară pe străzi, unde discursurile nu încetează.

Și acum iar clopotele, pentru slujba de noapte — mii de clopote din mii de turle; pe când lu­minile încep a licări la geamuri. Și dupa sto­ruri, colo și colo, în toată necuprinsa Babilonie, cine poate să-și închipuie ce aduce noaptea? Câte paturi așternute cu flori și câte iubiri în­șelate și câte așteptări chinuitoare și câte bu­curii și câte lacrimi; și Doamne, câte mistere! Zice undeva Dickens, în Tales of two Cities: „O gândire solemnă când intru noaptea într'un mare oraș, e că fiecare din acele negre case îngrămădite închide taina ei; că fiecare odae în fiecare din ele închide taina ei; că fiecare inimă ce bate în sutele de mii de piepturi acolo este, în oarecari privințe, o taina inimei celei mai apropiate“. Decât asemenea gânduri se șterg, cum ajungi în toiul orașului. Auzi lărmuiri de vese­lie împrejur; o strălucire feerica te iea și-ți scoate înainte vitrine stinse, porticuri de tea­tre închise, statui și florărese, și colturi mai în umbră, de unde răsar cunoscutele sirene ale nopții — multe, nenumărate, scad și cresc dealungul trotuarelor, își mlădie trupurile; pe sub globuri de argint, pe sub firme ce ard în toate culorile, mai voluptos foșnesc astă seară mătasurile, ispitesc parfumurile, palpită dorințele. Chiar și numele acestei părți are ceva din râ­sul curtezanei: Piccadilly.

Mergând mai jos, pe lângă înaltul monument cât un turn al lui Nelson, dai în City, vechea Londră. Odată erau petreceri multe și voe-bună: palate în sărbătoare, taverne vestite ca Mermaid și La Capul Mistrețului, unde mucalitul Falstaff mânca și bea cât zece, alături de prinți și de scriitori vrednici, cari știau să ție și lira și paharul: dar azi e cu totul în stăpânirea lui Mamon, și de cum se lasă noaptea, mișcarea se oprește: pare un oraș din povești grozave, asupra căruia du­huri de vrajă au trecut, încremenind totul. Singur clopotul catedralei St. Paul a rămas viu, de numără ceasurile, sunând prelung pustiului, încăperilor fără viată, celor adormiți în preaj­ma bisericilor, și deasupra Tamisei, care curge aproape nesimțit cași vremea; numai unde fâ­șii de lumină bat, vezi tremurul apei. Și pe țărmurile lui se întinde liniște; ai zice că nu e ni­meni, dar nu te apropia, nu cerceta cu luareaminte: pe bănci de lemn, la capătul podurilor, sub sfinxi întunecoși, grămezii de oameni se fră­mântă — o întreagă populație mizeră.

Unii fac parte din așa numiții Pictori de trotuare. Cu mâna tremurândă, adesea nemâncați, și în sborul goelanzilor, cari tot își găsesc un sălaș în noapte, acești nefericiți mâzgălesc într’una pe lespezii. Urme din opera lor de peste zi se arată și acum sub lămpi: capete pe jumă­tate șterse, corăbii ce se îneacă, păsări lipite de crengi, pomi și fructe; ba iată și o pâine — au­torul a scris sub ea: „Ușoară de zugrăvit, grea de căpătat” ; și mai încolo: „Nu-ți fie rușine de sărăcia onestă”. Un altul a tras cu creta versuri:

Lângă mândrul Thames,
Strălucind în raze,
Își petrec săracii
Nopțile grozave.

Și treptat, dacă treci și Podul Westminster în partea cealaltă, ai impresia unui vis greu; parcă n’ai vrea să crezi. Cum ? E cu putință această priveliște, tocmai în orașul cu atât de mult aur ? Unde te întorci: fundături și ulicioare negre, stăpânite totdeauna de noapte, și urâte străzi, sucindu-se între case și mai urâte, de aceeași formă, cu același număr de ferestre — niște enorme cutii mortuare. Le simți mereu alături; se desface din ele ceva sinistru, care te pătrunde, te apasă, îți strânge inima de-ți vine să țipi: ajunge, ajunge! Dar să mergi până la ziuă, și mâine și poimâine, de capăt nu le dai; într’una se perindă casele, de aceeași formă, cu același număr de ferestre — niște enorme cutii mortuare. Și nu-i măcar o podoabă undeva; ba încă pavagiul aruncă sub felinare un lustru rece, umed, care turbură și mai mult. În răstim­puri ies din ceată oameni singuratici sau perechi ce stau de vorbă cu vântul, clătinându-se, mormăind frânturi de arii, pe cari ești silit, după vorba lui Shelley:

să le iei drept serenade.

Și oratorii n’au isprăvit încă. Unde și unde tot mai întâlnești grupuri cu steaguri — acum și cu lampioane. Au la mijloc un armonium și una sau doua vioare; cântă ele, cântă și cei dim­prejur. Dela o vreme cu toții tac. Cinevâ se ur­că pe un scaun și citește din Biblie, și ține o predică. Și apoi iarăși pornesc instrumente Și voci — sute de guri murmură împreună cân­tece de slavă și cântece de rugă și cântece de umilință, în cari deseori ca un echou străbate și vechea plângere: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa înflorește...”.

________