Din Anglia. Însemnările unui literat/La Casa lui Carlyle
Spre partea de apus a Londrei, pe lângă Tamisa, e o casă pe care nimeni n’ar băga-o în seamă, de n’ar sta scris la intrarea ei:
Simplă de tot, cu zidurile de cărămidă, având o înfățișare de vechime. Și liniștită. Atât strada cât și împrejurimile sunt aici mai retrase, mai puțin copleșite de vuetul marelui oraș.
Înăuntru nu-i cum a lăsat-o Carlyle; căci mai târziu, după vre-o paisprezece ani dela moartea lui, s’a fost cumpărat casa, și lucrurile împrăștiate s’au strâns de ici de colo — câte s’au putut. Jos în odaea din față, o seamă de portrete și fotografii, în legătură mai ales cu viața scriitorului în Scoția. Printre ele mai interesantă e o reproducere după o pânză a lui Robert Tait, întrucât înfățișează chiar această odae, cum era pe vremea lui Carlyle; cu vatra ei, cu masa la mijloc, cu ușa de alături deschisă, încât lasă o perspectivă și în alte două încăperi. Se vede acolo fereastra ce dă în grădină și bufetul și dulapul de cărți; nu lipsește nici colivia lui Chico — cum se chema canarul, care, pe o vreme tristă când se mutau încoace, numai ce prinse a cânta pe stradă, și Carlyle glumea, zicea că le cânta de noroc. Poate în graiul ei mica pasăre va fi spus de apropiata recunoaștere a lumii față de autorul lui Sartor Resartus !
Mă uit la ce a rămas din mobila de atunci, mobilă nu atât de fină, dar în care Carlyle cinstea munca cea din bătrâni, împlinită răbdător și cu drag; o masă rotundă, niște scaune de mahon, un paravan ... Iată ici sfeșnicul, de care pomenește în scrisori, iată lunga lui pipă de lut — lucruri neînsemnate, mărunte, cari firește prin ele însele ce interes pot să aibă ? Dar când stai de cugeți la vieața ce s’a desfășurat în preajma lor — o vieață nu din cele obicinuite — deodată ele capătă graiu, parcă încep să șoptească și să cheme umbre din trecutul mort. Așa e totdeauna; pe lucrurile mute ce ne înconjuară se lăsă și ceva din sufletul nostru, și având o durată mai lungă, ele rămân a mărturisi și mai departe despre bucurii și suferinți, cari se sting împreună cu noi. De aceia și Carlyle s’a îngrijit atâta de aceste lucruri. Și de câte ori le pomenește, mai ales înainte de moarte când le da în seama prietenilor, are cuvinte duioase, pline de taină; ceasornicul a bătut, când el nu se născuse încă, și va bate și dupăce va trece de hotarele timpului; scaunul din copilărie al soției sale Jane Velsh are — după gândurile ce deșteaptă, aci o lumină de veselie, aci o tristeță ca de moarte și eternitate...
Pe o scară greoaie cu balustradă trec în salonaș. A fost mai întâi odaea de lucru a lui Carlyle, și la stânga dealungul peretului se află și azi biblioteca. Aci s’a scris Revoluția Franceză. Într’o seară cenușie cât sfârși prima carte, o lasă pe masă și răsuflând ușurat, zise Janei Velsh:
„Ce vor face cu ea, nu se știe: dar de două sute de ani ei n'au văzut o carte care să fi pornit mai cu adevărat din sufletul omenesc”.
Manuscrisul fusese dat spre citire lui Stuart Mill, care după o vreme intra pe ușă, palid, abia putând îngăima vestea, că manuscrisul era prăpădit. Carlyle nu-și pierdu răbdarea. Se puse să scrie din nou Revoluția Franceză, complectându-o la timp cu încă două volume. Aci fură scrise și Eroi și Cultul Eroilor, și Scrisorile și Discursurile lui Cromwell, cărți pline de viață, pregătite ca toate lucrurile mari, în tăcere și trudă. Muncea neîntrerupt până spre amurg, când se lăsau în odae clipele de odihnă, de liniște, pe cari le gusta mult Carlyle. „Erau, zice el, singura parte luminoasa din ziua mea neagră. Oh, acele jumătăți-ceasuri de seară, cât de frumoase, cât de binecuvântate erau“. Apoi de multe ori, cum se înopta, începeau a se ivi aici prieteni de-ai lui. Toți oameni de seamă: Tennyson, Leigh Hunt, Ruskin, Mill, Froude biograful, entusiastul John Sterling și alții. Trebuie să fi fost așa de interesant să vezi pe autorul Pietrelor Veneției alături de Carlyle ori pe un Emerson — căci venise și el în două rânduri din America. Prima lor întâlnire fuse la Craigenputtock: acolo, plimbându-se împreuna pe dealuri singuratice, se deschise vorba și despre nemurirea sufletului. Ce puteau spune ? O vreme tăcură. Carlyle, uitându-se jos la o biserică, zise: „Christ a murit pe cruce: asta zidi biserica de colo; asta ne aduse pe tine și pe mine laolaltă. Timpul are numai o existență relativă".
Fiecare din prieteni purta cu sine idei și preocupări din lumi diferite și adesea stăteau la sfat până târziu; și printre glume, printre hohote de râs, printre humorul ce curgea nesilit din gura lui Carlyle, câte gânduri alese, adânci, nu se vor fi aruncat între aceste ziduri!
Alături pe o ușă din dreapta dai în iatacul Janei Velsh, cu patul vechiu, cu sofaua și 'n perete citești mișcat rândurile scrise de Carlyle pe mormântul ei. E bine că s’au pus aici. Fără voe te fac să gândești la drama ceea intimă, despre care multe s’au spus. Biata femee! Avea o inimă prea simțitoare și parte din suferinți erau mărite și de firea ei; decât, pare să fi fost la mijloc și altceva. Un scriitor englez aduce, următoarea mărturisire a lui Carlyle:
„Partea trupească mi se părea așa de puțin, n'aveam idee că poate să însemne mult pentru ea... Un sfert de veac a trecut înainte de a afla, cât de nedrept am fost, cât de greșit...”.
În asemenea împrejurări era firesc să se deschidă un gol între ei. Și seara după masă, când ramâneau singuri, în salon, mi ’nchipuiu ce tăceri lungi, neguroase, vor fi plutit deasupra lor. Stăteau ca niște umbre. Pianul dormea la o margine — timp de zece ani fără nici un sunet, pânăce într’o noapte Jane Velsh, slăbită, bolnavă cum era, îi zise cu un înțeles mai adânc în vorbă:
„Șezi colo pe canapea...”. Și ea trecu la pian. Și atunci se auziră iar prin odae vechile arii scoțiene, pline de amintiri — pentru cea din urmă oară; pianul se închise și închis a rămas până la sfârșitul vieții lor.
Pășesc din odae în odae până sus, unde-i o încăpere curioasă: cu două rânduri de pereți și fără ferești, primindu-și lumina de sus. E construită într’adins, ca să fie la adăpostul oricărui sgomot. Aici s’a retras pentru a pune sub ochii lumii, cum făcuse și cu Cromwell, figura istorică a lui Frederic-cel-mare. În juru-i, de toate părțile, erau îngrămădite portrete, gravuri, hărți în legătură cu subiectul ce-l muncea. Câteva din ele se vad și acum, printre alte hârtii: manuscrise și scrisori de-ale lui Carlyle cu slova lor apăsată, rotundă și limpede. La spatele casei e grădina — un petec de pământ, dar având tot ce-i trebuia lui: flori, pomi, cu umbră și deasupra cerul, unde privirile puteau rătăci în voe; și aici venea să-și caute oarecare mângâiere, mai ales pe vremea când începuse a suferi de lungi insomnii. În zadar se frământa în pat, neputând închide ochii, părăsea odaea lui mohorâtă și se cobora ușor pe scări în grădină, umblând de colo-colo, ceasuri întregi. Crâmpee din gândurile acestor nopți ni s’au păstrat în paginile jurnalului sau. Astfel într’un rând scrie următoarele:
„Pășind afară după miezul nopții și uitându-mă la stele, cari erau limpezi și numeroase, mă izbi un fel nou de simțire ciudată. Hah! în scurt timp am să vă fi privit și pe voi, pentru cea din urmă oară. Însuși teatrul imensității lui Dumnezeu-atotputernicul, nesfârșitul ajuns palpabil și vizibil pentru mine, se va închide asemenea, trântit în față-mi, și n’am să-l mai zăresc niciodată. Și știam așa de puțin despre el, orcât de vie mi-a fost dorința și sforțarea de a ști. Gândul acestei lipse vecinice era trist și dureros pentru mine”.
Altădată:
„Noaptea trecuta am stat în halat să fumez în grădină. Era una din cele mai frumoase nopți; jumătatea de lună limpede ca argintul privea ca din vecinicie, și zorile falnice se revărsau sus. Am simțit o remușcare, un fel de tremur, că făceam caz de o noapte fără somn, chiar și de mâhnirea mea, cu o viață ce-i să fie așa de curând absorbită în marele mister din jur și deasupra mea. Oh, să fim răbdători”.
Acum în grădină, cași altădată, străbate fiorul primăverii, pomii se îmbracă în frunze, iedera se cațără pe ziduri: e același mister pretutindeni, aceeași priveliște a lumii, pe care nu știa cum s’o admire mai mult Carlyle. Căci era dintre oamenii ce găsesc farmec și noutate până și în lucrurile cele mai obicinuite, oprindu-se cu mirare și plăcere înaintea lor. Cum zice undeva în Sartor Resarius: „Însuși faptul de a privi e o binecuvântare”. Frumoasă vorbă, adâncă. A spus-o Carlyle, cum au spus-o și alții de seama lui; dar în vălmășagul de interese și sbateri continue, câți mai stau să gândească la asta, câți simt cu adevărat fericirea de a trăi și de a putea vedea lumina albă și cerul și florile și iarba, tremurătoare și picurii de rouă ?