Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera T
| ←Litera Ș | Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș de Dorin Ștef Litera T |
Litera Ț→ |
tab, taburi, s.n. (reg.; mil.) 1. Tabără (militară). 2. (înv.) Armată, oaste: “La capătu văii mele / Să bat două taburi grele / De răgute tinerele” (Papahagi, 1925: 168). – Probabil din magh. tabor.
tabác, tabacuri, s.n. (reg.) Tutun de fumat: “C-apoi vezi că fără tabac odată-mi pare că mă și betejesc” (Papahagi, 1925: 324). ■ (onom.) Tabac, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Tabak, rus., ucr. tabak (DEX).
tabácă, s.n. v. tăbacă.
táblă, table, s.f. (arh.) 1. Curte: “Aloysin Vlad, deputat, mai apoi jude la Tabla Regească…”(Mihaly, 1900: 828; dipl. 336, la note). 2. (în expr.) Tabla Țării = Curtea de Casație. 3. Carte funciară. – Din sl. tabla (Șăineanu, DEX); din lat. tab(u)la, magh. tabla, fr. table (MDA).
táboră, tabore, s.f. (înv.) Oaste, armată: “Irod înpărat pe Hristos tare s-au supărat, și taboră au mânat și coconele au tăet, și Elisaveta s-au spăriet și cu pruncul seu, Ioan, peste dealu au scăpatu” (Bârlea, 1909: 90; inscripție pe o icoană, datată 1777). – Var. a lui tabără.
tabuláție, tabulații, (tăbulație, tablău), s.f. Carte funciară, cadastru: “Au măsurat pământu' și de-atunce s-o făcut tăbulațiile” (Papahagi, 1925: 324). – Et. nes., cf. it. tabulazione, lat. tabulatio (MDA).
tabúlă, tabule, s.f. (reg.) Placă (de piatră, de lemn sau de metal) gravată cu anumite însemne sau date: “Inscripțiuni antice romane pănă azi n-am aflat în comitat; una tabulă votivă de peatră de calcar e zidită în păretele casei mele din Sighet. Dar aceasta e din Ulpia Traiană” (Mihaly, 1900: 881; dipl. 356, la note). – Din lat. tabula “tăblie, masă” sau var. a lui tablă.
tag, s.n. v. tog (“terenuri comasate”).
tálant, talanturi, s.n. (reg.) Acareturi, anexe pe lângă o gospodărie. – Et. nes., cf. tălabă (MDA).
táler, talere, s.n. (reg.) Monedă de argint (austriacă / germană), care a circulat în țările românești: “C-o vândut asară boi / Și-o căpătat talere noi / Și mi-o dat și mie doi” (Bilțiu, 1990: 137). ■ “Ban vechiu, valora 25 de grițari, adică 50 de fileri. Coroana se numește tăleriță, mai ales în satele de munte, unde conservatorismul poporului e mai puternic” (Țiplea, 1906);– Din germ. Taller “monedă” (sec. XVI) (Șăineanu, Scriban, MDA).
tálger, talgere, (taljer), s.n. (reg.) Farfurie din tablă sau din porțelan, din care se servește mâncarea: “Farfuria e mai d’est’isă, talgerul e mai scufundos” (ALRRM, 1971: 310). – Et. nes., cf. magh. tálgyer (MDA); cf. taler “platou, tava”.
talián, -ă, talieni, -e, adj., s.m.f Italian. ■ (top.) Dealul Talianului, în Săcel. ■ (onom.) Talian, nume de familie în jud. Maram. – Din etnonimul italian, prin afereză; cf. srb. Talijan, alb. Talian, magh. Talián (Scriban).
talpalắu, talpalauă, s.n. (reg.) Calapodul pantofului. – Probabil din talpă “partea inferioară a labei piciorului” + suf. -alău.
tálpă, tălpi, s.f. 1. Șatră, tindă: “L-o lăsat pă talpă-afară” (Bilțiu, 1996: 69). 2. (în expr.) Talpa casei = grinda masivă din lemn de stejar sau brad, care se așază pe mur și peste care se montează bârnele din pereții con¬strucției. ■ (onom.) Talpă, Talpeș, Tălpășan(u), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. talp “talpă, piedestal” (Candrea, după DER; MDA).
tálpoș, talpoși, s.m. (reg.; mil.) Infanterist. ■ (onom.) Talpoș, nume de familie frecvent în zona Chioar și Codru. – Din magh. talpas “cu tălpile mari, pedestru” (Scriban, DER, MDA).
tamán, adv. (pop.) Tocmai, exact: “Și când umblau ei [Dumnezău și Sfântul Petru, n.n.], era taman ziua de Odochia, în întâie martie” (Bilțiu, 1999: 85). – Din tc. taman “deplin” (Șăineanu, după DER; Scriban).
támoș, tamoși, s.m. (reg.) Capăt de lemn gros pus sub călcâiul țapinei, la ridicat; pilhă. – Din magh. támasz “proptea, reazăm” (MDA).
tar, taruri, (tarhaz), s.n. (reg.) 1. Greutate, sarcină, încărcătură. 2. (în expr.) A purcede în tar = a deveni gravidă: “…Iar eu în acela ceas aș purcede în tar și ne-am pierde capul” (Dariu Pop, 1938: 50). 3. Sac cu grăunțe dus la moară; vipt. 4. Unitate de măsură echivalentă cu două berbințe: “La împărțitul laptelui între sâmbrași se dă după fiecare cupă de lapte mulsă o bărbânță, iar după două, un tar (două berbințe)” (Morariu 1937: 72). – Din magh. tar “depozit, magazie” (Șăineanu, Scriban, MDA).
tarboánță, s.f. v. târboanță (“roabă”).
táre, conj. (reg.) Sau, ori: “Tare-i brad, tare-i bohaș” (Papahagi, 1925). (Maram., Trans.). – Lat. talem, talis (Rosetti, după DER; DLRM, MDA).
tarház, s.n. v. tar.
táriș, tarișuri, s.n. (reg.) Biscuiți și pișcoturi care, pe vremuri, se trimiteau, în colete, feciorilor, în armată. – Et. nec.
tasón, tasoane, s.n. Locul de la gura ulucului unde se adună butucii; grămadă de lemne; răcaș. – Cf. it. taso, fr. tas “grămadă” (Gh. Pop, 1971); et. nec. (DEX).
tárhet, s.n. tărhet (“greutate”).
tarhón, s.m. 1. (reg.) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze aromate, întrebuințate drept condiment (Artemisia dracunculus). 2. Chimen, chimion (Carum carvi): “Horincuță cu tarhon / Nebunit-ai cap de domn” (Calendar, 1980: 110). (Maram., Trans.). – Din tc. (arab.) tarhun (Scri¬ban, DLRM, MDA).
tárniță, tarnițe, s.f. (reg.) 1. Șa de călărie, confecționată din lemn. ■ “Cuvântul mai literar, șa, încă se folosește rar și în înțelesul acela general, ca și tarniță” (Țiplea, 1906). 2. Culme, coamă de munte sau deal în formă de șa; trecătoare. ■ (top.) Tarnița, fânațe, deal în Bârsana și Dragomirești; La tarnița, deal în Suciul de Sus. (Mold., Maram.). – Din ucr. tarnyc'a “car de poveri” (DLRM, DEX, MDA).
tároste, s.m. v. staroste.
táșcă, tăști, s.f. (reg.) Geantă (de piele sau din pânză) în care se țin diferite obiecte: “Și cum avea tașcă mare de piele, a băgat mâna-n tașcă și a scos din ea câteva mânuri de galbeni de aur” (Bilțiu, 1999: 420). ■ (onom.) Tășcari, poreclă pentru locuitorii din Firiza. – Din magh. táska “geantă”, ucr. táška (DLRM, DEX, MDA).
tátu, s.m. (arh.) Tată. ■ “Forma tatu se păstrează numai în rugăciunea Tatu nost” (Țiplea, 1906). – Din tată “părinte”.
tăbácă, (tabacă), s.f. Tabac, tutun: “Jâzii ăștia iar o scumpit tăbaca” (A. Radu, 1941). – Cf. tabac.
tăbuláție, s.f. v. tabulație.
tăciuní, tăciunesc, (tăciuna, stăciuna), v.t. A îndepărta partea de feștilă arsă, la lampa de petrol: “Trebe străciunată feștila, că nu se vede bine în casă” (Hovrea, 2016: 57). – Din tăciune (DEX).
tăgăduí, v.i. A nega, a dezminți: “Și ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi, 1925: 322). – Din magh. tagadni “a contesta” (Șăineanu, Scriban, MDA).
tăgăduít, -ă, tăgăduiți, -e, adj. Negat. – Din tăgădui.
tăietór, tăietoare, s.n. Butuc pe care se crăpau lemnele de foc. – Din tăia + suf. -(ă)tor (DLRM, DEX, MDA).
tăietúră, tăieturi, s.f. 1. Tăiere. 2. Toponim (frecvent) ce atestă utilizarea sistemului de tăiere a pădurilor pentru obținerea terenurilor agricole. – Din tăia + suf. -(ă)tură (DEX, MDA).
tălní, v.t.r. v. tâlni.
tălpălí, tălpălesc, (tălpălui), v.i. (reg.) A umbla desculț. – Din magh. talpalni “a pune talpă ghetelor” (Scriban, DER, DEX).
tălpígă, tălpigi, s.f. (reg.) Talpa din lemn în care se înfige furca, de pe care se toarce cânepa, iarna, în șezători. – Din talpă + suf. -ică / -igă (Scriban).
tămăduí, tămăduiesc, v.t.r. A vindeca, a lecui: “Rău mă tem că nu mi-a tré, / Dumăta mă tămădé” (Memoria, 2001: 107). – Din magh. támadni “a sprijini, a ajuta” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).
tămăduire, tămăduiri, s.f. Vinde¬care, lecuire. ■ (top.) Tămăduirea, izvor de apă minerală în Stoiceni; stabiliment balnear de interes local, recomandat pentru tratarea ulcerului și în afecțiunea rinichilor. – Din tămădui (DEX, MDA).
tămăduít, -ă, tămăduiți, -te, adj. Vindecat, lecuit. – Din tămădui.
tămășeán, -ă, tămășeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Tămășești. 2. (Locuitor) din Tămășești. ■ (onom.) Tămășan, nume de familie în jud. Maram. – Din Tămaș + suf. -ean.
tămășeáncă, tămășence, s.f. Fe¬meie originară din loc. Tămășești. Locuitoare din Tămășești. – Din tămășean + suf. -că.
tămâián, -ă, tămâieni, -e, (tămăian), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Tămaia. 2. (Locuitor) din Tămaia. ■ (onom.) Tămâian, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Tămaia + suf. -an.
tămâiáncă, tămâience, s.f. Femeie originară din loc. Tămaia. Locuitoare din Tămaia. – Din tămâian + suf. -că.
tămâíță, s.f. (bot.) Vineriță (Ajuga reptans L.); buruiană de sub alun, cearta-casei, frunză-de-orbalț. – Din tămâie + suf. -iță (Scriban, DEX, MDA).
tămbălắu, tămbălăuri, s.n. (reg.) Gălăgie, zarvă, zgomot. – Din magh. tomboló “chiuitură de veselie; frenetic” (Șăineanu, Scriban, MDA).
tăndălí, tăndălesc, (tândăli), v.t. (reg.) A păcăli, a înșela: “Da' Tândală și el o zâs: Tilili, tilili, cum l-am mai tăndălit” (Bilțiu, 1990: 514). – Din tândală “prostănac, gogoman, nătărău”, de la tânt, tont (DER); din germ. tändeln “a se ține de fleacuri” (Șăineanu, MDA).
tăndălít, -ă, tăndăliți, -te, adj. (reg.) Păcălit, înșelat. – Din tăndăli.
tăntălắu, tăntălăi, adj., s.m. Prost, neghiob. – Var. a lui tontălău (DLRC).
tăpșáncă, s.f. 1. Loc neted și ușor înclinat, la baza versanților. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat sau în mijlocul unei curți. – Cf. tăpșan + suf. -că. ■ Cuv. rom. > ucr. tapčan “bancă de dormit” (Scriban).
tăptălagă, tăptălăgi, s.f. Prepeliță, pasăre de grâu; pt’italagă. – Cf. magh. talpalló (pentru tălpălagă “picior mare”); cf. pitpalagă (MDA).
tărămtătí, tărămtătesc, v.i. (reg.) A vorbi mult și fără rost. – Din interj. taramtata “cuvânt care imită zgomotul făcut de tobă”; cf. ramtata (Loșonți, 2001); formă onomatopeică (MDA).
tărășénie, tărășenii, s.f. (fam.) Întâmplare, pățanie. – Et. nec. (DEX).
tărcát, -ă, tărcați, -te, adj. (reg.) Cu dungi; pestriț: “Și-a tău cal îi sur, tărcat / Și să cade la-mpărat” (Bilțiu, 2015: 83). – Cf. magh. tarka “bălțat” (Drăganu, după DER; Scriban, Șăineanu, DEX).
tắrhet, tărheturi, (tarhet), s.n. (reg.) Greutate. – Et. nes., cf. magh. terhet (MDA).
tărie, tării, s.f. 1. Putere, vigoare. 2. Băutură alcoolică (votcă, pălincă). 3. (în expr.) Cu de-a tărie = vrând-nevrând: “Treabă să mânci cu de-a tărie” (Papahagi, 1925). – Din tare + suf. -ie (Șăineanu, DEX, MDA).
tărnáț, s.n. v. târnaț (“pridvorul casei”).
tăróasă, tăroase, adj.f. (reg.) (Fe¬meie) însărcinată, gravidă: “Nevasta a fost tăroasă / Și-o născut fată frumoasă” (Bârlea, 1924: 111). – Din tar “sarcină, greutate” + suf. -oasă (Scriban, MDA).
tărșág, s.n. v. tărșeșag.
tărșeșág, tărșeșaguri, (tărșag), s.n. (înv.) 1. Obște, popor: “Acest Apostol l-au cumpărat la Ocnă cinstitul tărșeșag (= obște) cu 15 florinți, ca să fie pe sama sfinți beserici tuturor” (Bârlea, 1909). 2. Camarad. – Din magh. társaság “obște, societate”.
tășcár, tășcari, s.m. (reg.) Meș¬teșugar (sau purtător) de straiță. ■ (onom.) Tășcari, poreclă pentru locuitorii din Firiza. – Din tașcă + suf. -ar.
tășcuță, tășcuțe, s.f. (reg.) Geantă mică. – Din tașcă + suf. -uță.
tătárcă, s.f. (bot.) Mei tătăresc, din care se confecționează măturile; mălai de mături (Sorghum vulgare). (Trans.). – Din tătar + suf. -că (MDA); din sl. tatarka, cf. magh. tatarka.
tătăíșă¹, tătăișe, s.f. (reg., bot.) Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Pulicaria disenterica, Chrysanthemum cinerariae-folium): “O, struțuc de tătăiși, / Mântuitu-te-ai de griji” (Bârlea, 1924, I: 190). – Et. nec. (MDA).
tătăíșă², tătăișe, s.f. (înv., pop.) Cum¬nată. (Trans.). – Et. nec. (DEX); creație expresivă (Tiktin, după DER).
tătâne, tătâni, s.m. (înv.) Tată: “…și o am dat pomană în beserica în Săcel, drept sufletul meu și a tătâne-meu și a maicii mele…” (Bârlea, 1909: 151). ■ Formă rară, atestată sporadic în zonele Codru și Chioar (NALR-CR, h. 203). – Lat. tata, -anis (DEX); lat. pop. tatanem (Scriban).
tătânoáie, s.f. (bot.) Iarba lui Tatin, morcov de câmp; tătăneasă (Symphytum officinale). – Din n.pr. Tatin + suf. -oaie (MDA); din sl. tatinǔ “hoțesc” (Candrea, după DER).
tău, tăuri, s.n. (reg.) 1. Apă stă¬tătoare, lac, baltă, mlaștină; “când după ploi se adună apa pe un loc arabil sau fânaț” (ALRRM, 1973: 682): “Mândrior, de doru tău, / Mă topesc ca inu-n tău” (Calendar, 1980: 63). 2. Lac glaciar: “În tău acela din vârfu' Pietrosului ședea balaurul” (Bilțiu, 1999: 142). ■ (top.) Tăul Roșu, lac situat în bazinul Vaserului (într-o căldare glaciară), sub Vârful Pietrosul Bardăului (1.850 m), în Parcul Național Munții Maramureșului. ■ (onom.) Tău, nume de familie în Maram. – Din magh. tó “lac” (DLRM, DEX, MDA).
tăút, tăuți, s.m. (reg.) Slovac: “Au fost odată aici niște slovaci aduși poate pentru lucrul minelor și de aceea i se zice tăuți” (Iorga, 1906: 79). ■ (top.) Tăuții-Măgherăuș, Tăuții de Sus, Tăuții de Jos, localități limitrofe orașului Baia Mare. ■ (onom.) Tăut(u), Tăutan, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. tóth “slovac” (Galdi, după DER; MDA).
tăúț, tăuți, s.m. Lac de mici dimensiuni, baltă, apă stătătoare; teren înmlăștinat. ■ (top.) Tăuț, lac, pădure în Drăghia, Groape, Larga, Peteritea, Rohia. – Din tău “lac” + suf. -uț (MDA).
tăuțeán, -ă, tăuțeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Tăuți. 2. (Locuitor) din Tăuți. – Din n. top. Tăuți + suf. -ean.
tăuțeáncă, tăuțence, s.f. Femeie originară din localitatea Tăuți. Locui¬toare din Tăuț. – Din tăuțean + suf. -că.
tăuțesc, tăuțească, adj. (reg.) Care aparține Slovaciei, privitor la Slovacia: “Apoi o vândut tătă averea lui Ned¬venschi, din Țara Tăuțească” (Bilțiu-Dăncuș). – Din tăut, tăuți + suf. -esc (MDA).
tâíș, s.n. v. țâiș.
tâlcuí, tâlcuiesc, v.t. (pop.) A explica, a interpreta tâlcul unor fapte; a tălmăci. – Din sl. tlǔkovati “a interpreta” (Scriban, Șăineanu, DEX).
tâlcuít, -ă, tâlcuiți, -te, adj. (pop.) Interpretat, explicat: “Această sfântă carte, anume Evanghelie tâlcuită, o au cumpărat giupânul Muntean Badiu…” (Socolan, 2005: 167). – Din tâlcui.
tâlní, tâlnesc, (tălni), v.t.r. A (se) întâlni: “S-o tâlnit c-un turc bătrân” (Antologie, 1980: 333). – Din magh. tatálni “a întâlni” (DER, DEX), magh. talál (MDA).
tâlnít, -ă, tâlniți, -te, (tălnit), adj. Întâlnit. – Din tâlni.
tâmbușít, -ă, tâmbușiti, -te, (tâm¬busít), adj. (reg.) Întors; cu fața în jos, ghemuit: “Scoală sus, nu durni ca dus, / Tâmbusit cu dosu-n sus” (Papahagi, 1925: 342). – Din tâmbuși (MDA).
tâmplá, v.r. (reg., înv.) A se petrece, a se produce, a avea loc: “Iară, de s-o tâmpla să facă mănăstire la Săpânța, să fie acolea pomană pîntru păcatele sale…” (Bârlea, 1909: 169). – Var. a lui întâmpla.
tândălí, v.t. v. tăndăli.
tânjá, tânjele, (tânjea), s.f. (reg.) 1. Proțap legat de oiște, când se înjugă patru boi. 2. Tânjaua de pe Mara, obicei agrar, de primăvară (23 aprilie, de Sângeorz), care se practică și azi în localitățile Hoteni, Hărnicești și Sat-Șugatag. E sărbătorit primul gospodar din sat care a ieșit la arat în anul respectiv. El este purtat, în alai, pe o tânja, de-a lungul satului, până la râu, unde, în mod simbolic, gospodarul este udat, iar bătrânii rostesc cuvinte menite să influențeze fertilitatea ogoarelor. ■ (onom.) Tânjală, Tânjala, nume de familie în jud. Maram. ■ (astr.) Tânjaua, grupul de trei stele din constelația Carul Mare. – Et. nec. (DEX).
târâí, târâiesc, (târăi), v.i. 1. A scârțâi. 2. A tremura: “Acela [strigoiu], când să duce di la ie, tăte feștilele, ușile, tăte tărăié(u), de gândești că s-ar face praf, daˈ nu spărje nimic” (Bilțiu, 2007: 290). – Cf. târî (DEX).
târboánță, târboanțe, (tarboanță), s.f. (reg.) Vehicul pentru transportul materialelor, alcătuit dintr-o ladă, o roată și două mânere; roabă. – Din magh. targonca “roabă” (MDA).
târgár, târgari, s.m. (reg.) Persoană care se duce la târg pentru cumpărături: “Și când ar mere cu ele [animalele, n.n.] la târg, a noastre să sie mai bune și tăți tărgarii să margă la ele, să aibă groștior mult, să nu ne poată lua de la ele laptele” (Bilțiu, 2009: 65, vol. II). – Din târg + suf. -ar (MDA).
tấrlă, târle, s.f. Suprafață împrej¬muită pentru adăpostul oilor; staul; locul unde se adună oile, în fața strunjii, după ce au fost mulse: “Mă duc în târlă, nu-i nimic. Și dacă ziu din târlă văd că șede un om (...) cu clopu' rădicat și nu zâce nici țâț” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 126). ■ (onom.) Târle(a), Târleac, nume de familie în jud. Maram. – Cf. srb. trlo “locul unde se țin vitele iarna” (Șăineanu, Scriban, DEX).
târnáț, târnațuri, (tărnaț), s.n. (reg.) Pridvorul casei; prispa din fața casei închisă cu o balustradă de scânduri cu stâlpi uniți în partea superioară cu o cunună; șatră: “Era o casă mare, cu târnaț, cum să fac pă la noi” (Bilțiu, 2007: 215). – Din magh. tornác “cerdac, prispă” (Șăineanu, Scriban, MDA).
târnosí, târnosesc, v.t. 1. A sfinți o biserică. 2. A îmblăti, a lovi: “Toată noaptea l-a purtat (…). Și atâta l-o târnosit, până ce au cântat cocoșii” (Bilțiu, 1999: 190). – Din vsl., bg., scr. tronosati “a consacra” (Șăineanu, Scriban, MDA).
târnosít, -ă, târnosiți, -te, adj. (ref. la un lăcaș de cult) Sfințit. – Din târnosi.
tấrsă¹, târse, s.f. (reg.) Pădure tăiată, curătură. ■ (top.) La târsă, tufișuri în Dragomirești și Săcel (Vișovan, 2005); Târsa, fânațe în Vișeul de Sus (Mihali, 2015: 157). – Din târsi (MDA).
tấrsă², târse, s.f. (reg.) Iarbă subțire și rezistentă care, după uscare, se utilizează la așternuturi, în paturile țărănești: “Când era bine crescută târsa, ne duceam cu coșurile în pădurea Bozântii, s-o aducem de pus în paturi” (Crâncău, 2013). – Din ucr. tyrsa (DER, DEX, MDA).
târș, târși, s.m. v. turș.
te, interj. Cuvânt cu care se alungă câinele. – Din magh. te (MDA).
teáră, s.f. v. tiară (“război de țesut”).
teárfă, s.f. v. terfă (“opincă uzată”).
teceuán, -ă, teceuani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Teceu. 2. (Locuitor) din Teceu. – Din n. top. Teceu + suf. -an.
teceuáncă, teceuance, s.f. Femeie originară din localitatea Teceu. Locui¬toare din Teceu. – Din teceuan + suf. -că.
techerghelí, techerghelesc, v.i. (reg.) A umbla din loc în loc, a vagabonda, a umbla hoinar: “Pă noi nu ni-ț înșela, / Că suntem acasă, la noi, / Nu techerghelim ca voi” (Bilțiu, 2015: 172). – Probabil din techergheu.
techerghéu, techerghei, s.m. (reg.) 1. Derbedeu. 2. Șmecher: “C-o zinit unu' din lume, / Techergheu și mare câne” (Bilțiu, 2006: 74). 3. Prăpădit. (Trans., Maram.). – Din magh. tekergö “vagabond” (MDA).
teglár, teglari, (dial. t'eglar), s.m. (reg.) Cărămidar. ■ În nordul Trans. (ALR, s.n.; vol. II, h. 515). – Din teglă + suf. -ar (MDA).
téglă, tegle, s.f. (reg.) Cărămidă roșie din pământ ars: “De n-ar fi leuștean și rostopască și teglă roșie-n fereastră, toată lumea-ar fi a nostră” (Bilțiu, 1999: 198). ■ (onom.) Tegla, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. tégla “cărămidă” (MDA).
teglăríe, teglării, s.f. (reg.) Fabrică de cărămizi: “La poduț, la t’eglărie” (Bârlea, 1924, II: 53). – Din teglă “cărămidă” + suf. -(ă)rie (MDA).
téică, teici, (teucă), s.f. 1. Coteț. 2. Valău pentru porci. ■ Formă atestată în câteva localități din Chioar; în Codru se folosește sin. valău. 3. Cutie mișcătoare prin care trec grăunțele din coș înainte de a cădea între pietrele morii. 4. Lemn scobit în care se păstrează vopseaua (de obicei neagră), cu care se marchează stâlpii înainte de fasonare. – Cf. tc. tekne, srb. tekne, magh. teknö (Scriban); cf. tău “cupă din lemn cu care se bea apă” (MDA).
teiér, teieri, s.m. Creangă de tei: “[La Rusalii] punei teier în casă și la șură pântru ploi și vremuri grele” (Bilțiu, 2009: 171). – Din tei + suf. -ar (DEX).
teiúș, teiuși, s.m. Loc unde cresc mulți tei (Tilia platyphyllos). ■ (top.) Teiuș, pădure în loc. Baba. – Din tei + suf. -uș.
teleágă, s.f - v. tileagă (“carul fără loitre”).
teléc, telecuri, s.n. (reg.) Grădină: “...fiind cantor a besericii din sus Iosif Iacobu, eclisiarc sau cîrznic Damian Ignat, carele au dat telecul său, cu pământ cu totu, pe sama besericii” (Bârlea, 1909: 184-185; doc. din 1776). – Din magh. telek “grădină, zvoară” (Bârlea, 1909).
teleléu, adv. (reg.; în expr.) A umbla teleleu = a umbla fără niciun rost: “Nu mă duc pe uliță, că nu voi umbla toată noaptea teleleu” (Bilțiu, 1999: 277). – Din magh. telelö (Scriban, DEX, MDA).
telșấg, telșâguri, (telșig), s.n. (reg.) 1. Cheltuială: “...cinstitul protopop Gri¬gorie de la Băsești, cu al său telșigu, ani 1766, iulie 7 zile” (Socolon, 2005: 295). 2. Merinde de drum: “Ni s-o gătat telșâgu” (Papahagi, 1925: 250). – Din magh. költség “cheltuială”.
telșíg, s.n. v. telșâg.
teltéu, telteauă, s.n. (reg.) Coș de nuiele, cu două mânere, pentru uz casnic: “Și pune-o într-un telteu / Și o traje la părău” (Bilțiu, 1990: 111). – Din magh. töldõ (MDA).
temetéu, temeteie, temeteauă, (timiteu), s.n. (reg.) Cimitirul din afara satului. ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). (Trans., Maram.). – Din magh. temetõ “cimitir” (Scriban, DEX).
tépliță, s.f. v. topliță (“izvor de apă caldă”).
tépșă, tepșe, s.f. (reg.) Tavă confecționată din tablă, în care se coc prăjiturile și pâinea în cuptor: “Acolo-i o tepșe și găina cu picioarele-n sus” (Bilțiu, 2007: 377). – Din magh. tepsi / tepszi (Farcaș, 2009); cf. tipsie (MDA).
terfáș, terfași, s.m. (reg.) Invitat al miresei la nuntă. – Din terfar (MDA).
térfă, terfe, (tearfă), s.f. (reg.) Opincă de cauciuc uzată: “Terfele aprinse cu care se afuma casa și grădina, înconjurându-le, au menirea de a feri gospodăria de rele” (Faiciuc, 2008: 107). – Et. nec. (DEX).
térhet, terheturi, s.n. (reg.) Bagaj, sarcină, greutate: “Să ne scoată sus, la munte / Cu terheti, cu iepe multe” (Memoria, 2001: 111). – Cf. tărhat (MDA).
terteánă, s.f. Băutură alcoolică obținută prin fermentarea resturilor de la struguri; tescovină: “Pălincia din Unguraș va mai funcționa în perioada fierberii tescovinei, cunoscută în zonă sub denumirea de terteană” (2015). – Cf. s. dial. dˈerți “resturi după stoar¬ce¬rea strugurilor” (din dˈerțeană = tˈerțeană).
terțắu, terțăi, (terțan, terțiu), s.m. (reg.) Mior (berbec) care are peste doi ani. – Lat. tertius “al treilea” (MDA).
tesaurár, s.m. v. tezaurar.
téslă, tesle, (tezlă), s.f. Unealtă din metal cu coadă scurtă, cu lama încovoiată și ascuțită, folosită la scobirea lemnului; scoabă. ■ (onom.) Teslea, Teslaru, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. tesla “secure” (Șăi¬neanu, Scriban, DEX, MDA).
testăluí, testăluiesc, (testelui), v.t. (reg., înv.) A lăsa ceva prin testament; a testa: “Întâie (c)titor: Zah din Oancicești; acesta au testăluit pământul supt biserică” (Bârlea, 1909: 13; doc. din 1747). – Var. a lui testa.
testeluí, v.t. v. testălui.
testimóniu, testimonii, s.n. (arh.) Act, document doveditor, certificat; adeverință (de absolvire a cursurilor de pregătire destinate dascălilor): “Dascălul (…) era prevăzut cu testimoniu și decret de dascăl (eliberat la data de 25 octombrie 1881)” (Câmpeanu, 2016: 40). – Din lat. testimonium “mărturie, dovadă” (Scriban, Șăineanu, DEX).
teúcă, s.f. v. teică.
tezaurár, tezaurari, (tesaurar), s.m. (înv.) Custodele unui tezaur: “Regele Matei Corvinul, la intervențiunea te¬saurariului Emeric din Zapolia…” (Mihaly, 1900: 610; dipl. 252). – Din tezaur + suf. -ar (DEX).
tiáră, tiare, (teară), (dial. t'iară), s.f. 1. Război de țesut: “Că mai demult făceau pânză în tiară, cum să zâce la noi; în război, da' noi îi zâcem tiară” (Bilțiu, 2007: 288). 2. Totalitatea firelor urzite întinse pe stative; urzeală: “De nu era sărbători, / Tiara o gătam cu spori” (Bilțiu, 2006: 107). 3. Tiară cu sfoară = unealtă de forma unei vârtelnițe mici, cu mâner de lemn, pe care se înfășoară sfoara, utilizată în dulgherie și zidărie. – Lat. tela “fir, urzeală; război de țesut” (MDA).
tiáz, tiazuri, s.n. (reg.) Greutate care se punea pe grapă, pentru a putea sfărma bulgării de pământ. – Et. nec.
ticăzí, ticăzesc, (ticăzui, ticăzlui, ticlăzi), (dial. t'icăzi), v.t. (reg.) 1. A deretica, a curăța: “... și l-o ticăzluit, că și rădăcinile le-o scos din pământ” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 155). 2. A călca cu fierul. (Trans., Maram.). – Var. a lui ticăzui (MDA).
ticăzít, -ă, ticăziți, -te, (dial. t'icăzit), adj. (reg.) Curățat, îngrijit, dereticat. – Din ticăzi, cf. ticăzuit.
ticăzuí, v.t. v. ticăzi.
ticlăzắu, ticlăzauă, (dial. t'iclăzău), s.n. (reg.) Fier de călcat; voșorlău: “S-o dus lelea la Vișeu / Să-și cumpere t'iclăzău” (Memoria, 2001: 30). – Din magh. téglázó (MDA).
ticlăzí, v.t. v. ticăzi.
tídru, s.n. (bot.) Plantă cu frunze perene; tuia (Tuja occidentalis L.): “Și-aș mânca frunză de tidru / Și-aș cânta la omu' mândru” (Bilțiu, 2006: 51). – Et. nec.
tiérș, tierșuri, s.n. (reg.) Toată gospodăria ciobănească; stâna. – Et. nec.
tiérti, tiertiuri, (dial. t'iert'i), s.n. (reg.) Grădină, livadă, ogradă: “Tot cu fir de măieran / În t’iert’uri la Todoran” (Bârlea, 1924: 58). – Din magh. kert “livadă”.
tigneálă, s.f. v. tihneală (“liniște, odihnă”).
tigní, v.i. v. tihni.
tigoáre, tigori, s.f. (reg.) 1. Dihonie, ceartă. 2. Om de nimic, ființă leneșă. – Et. nec. (MDA).
tigórniță, tigornițe, (dial. t'igorniță), s.f. (reg.) Recipient pentru chiag. – Din chiag (dial. t'iag) + suf. -orniță, cf. chegorniță.
tihneálă, (ticneală, tigneală), s.f. (reg.) 1. Tihnă, liniște, pace, odihnă. 2. Noroc: “Să le deie foc și pară / Dacă n-am avut t'icneală” (Calendar, 1980: 49). – Din tihni + suf. -eală (DEX).
tihní, (tigni, ticni), v.i. A trăi în liniște, în pace; viață liniștită, lipsită de griji: “Tăte bune și frumoase ar hi, numai de ne-ar tigni de lumea asta” (Papahagi, 1925: 326). – Din sl. tihnonti “a se odihni” (Șăineanu, DEX, MDA).
tihnít, -ă, tihniți, -te, adj. Lipsit de griji. – Din tihni.
tílav, -ă, tilavi, -e, adj. (reg.) 1. Ciunt, slut, fără o mână. 2. Schilod, mal¬formație a oaselor de la mâini sau picioare, din naștere. – Cf. schilav.
tileágă, tilegi, (teleagă), (dial. t'ileagă), s.f. (reg.) 1. Car de transport: “...da cine știe câte tilegi și căruță o spart, câte hamuri și funii o rupt...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). 2. Cărucior cu două roate de care se leagă plugul când ară; carul fără loitre: “Da' te bagă sub tileagă, / Să-ți pară lumea mai dragă” (Bârlea, 1924: 11). – Din sl. telĕga “car” (Conev, după DER; MDA).
tilincá, vb. A cânta din tilincă: “Tilinca și-a tilinca”. – Din tilincă (MDA).
tilíncă, tilinci, s.f. Instrument muzical construit din lemn (scoarță de salcie) sau metal, fără găuri pentru degete, închizând din când în când cu degetul arătător capătul de jos al țevii: “În mânuța de-a dreapta / Tăt îmi puneți tilinca” (var. Miorița). – Cf. tilinc (onomatopee care imită sunetul de clopoțel) (DEX, MDA), cf. talangă (Scriban, DER, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. tilinka, ucr. tylynka (Scriban, DER).
timitéu, s.n. v. temeteu (“cimitir”).
tínă, (dial. t'ină), s.f. (reg.) 1. Noroi: “La a mé inimă-i t’ină / Cum i vara la fântână” (Calendar, 1980: 57). 2. Pământ, lut, glod. – Din sl. tina “noroi” (DEX).
tíndă, tinde, (dial. t'indă), s.f. (reg.) Încăpere mică (un fel de hol) situat la intrarea caselor țărănești, din care se intră în cameră și în cămară; în timp, tinda s-a mărit și a devenit un fel de bucătărie: “La noi, la casa acea veche, aveam tindă și cămară. Și cămara era lungă cât era tinda. Și după ușă, în tindă, mama avea două polițe și acolo punea găinile” (Bilțiu, 1999: 132). – Lat. *tenda “cort” (Densusianu, Pușcariu, după DER).
tindeícă, tindeici, (întindeică, întin¬gătoare), s.f. (reg.) Unealtă, dispozitiv (din lemn sau din metal), folosit la războiul de țesut pentru întinderea pânzei pe orizontală; are suprafața decorată cu motive geometrice mă¬runte, formând șiruri de linii în zigzag. – Cf. tindeche.
tindéu, s.n. (reg.) Tindă mică la casele țărănești: “Mere-n casă, la tindeu, / Vede că-i doruțu' meu” (Bilțiu, 2006: 90). – Din tindă + suf. -eu.
tíngă, tingi, s.f. (reg.) 1. Element constructiv; contrafișă. 2. Bucata de lemn ce leagă picioarele mesei între ele. 3. Lemnul care prinde de-a curmezișul cornii casei între ei; căprior. 4. Bețele din știubei pe care albinele își pun fagurii. 5. Puntea dintre coarnele plugului. – Cf. chingă.
tingúță, tinguțe, s.f. (reg.) Zgărdan făcut din mărgele mici, de diferite culori. – Din tingă + suf. -uță.
tinós, -oasă, tinoși, -oase, (dial. t'inos), adj. (reg.) 1. Noroios. 2. Murdar; cu haine murdare sau nespălate; jegos, hâros, zoios. ■ (top.) Tinoasa, fânațe în Fântânele, Lăpușul Românesc, Rogoz, Vălenii Lăpușului. – Din tină “noroi” + suf. -os.
tíntă, tinte, s.f. (reg.) Cerneală. ■ Exclusiv în nord-vestul țării (ALR, s.n., vol. IV, h. 920). – Din germ. Tinte “cerneală” (Candrea, după DER; MDA), magh. tinta (MDA).
tinzuí, tinzuiesc, v.t.r. (reg.) A (se) chinui; a tortura, a necăji: “Și văzui pe mândra mea / Șeapte draci o tinzuia” (Bârlea, 1924, I: 117). – Din magh. kinoz “a chinui” (Țurcanu).
tinzuít, -ă, tinzuiți, -te, adj. (reg.) Chinuit, necăjit. – Din tinzui.
tiót¹, tiotori, s.m. (reg.) 1. Loc unde se împreună bârnele la colțurile caselor; chetoare. 2. Șnurul cu care se leagă gulerul cămășii bărbătești. – Cf. cheotoare (< lat. *clautoria).
tiót², tioturi, s.n. (reg.) Strigăt, chiot. – Cf. chiot.
tiotí, tiotesc, (dial. t'iot'i), v.i. (reg.) A chiui, a striga: “Su' călcâiu opincii / Șede dracu cu pruncii / Și mă-nvață-a t'iot'i” (Bilțiu, 2006: 214). – Din tiot².
tiotít, tiotituri, s.n. (reg.) Strigătură (la horă): “T’iot’itul l-am ibdit / Și-acela m-o-mbătrânit” (Lenghel, 1979: 164). – Din tioti.
tiraléxa, s.f. v. chiralésa.
tiralexá, v.t. v. chiralesá.
tirilíșcă, s.f. (reg.) Fluier, tilincă: “Atâta de fain zicea dintr-o tirilișcă, un fluier fără dop era, da' era mare...” (Bilțiu, 1999: 243). – Var. a lui trișcă, cf. trulișcă “tilincă”.
tisán, -ă, tiseni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Tisa. 2. (Locuitor) din Tisa. ■ (onom.) Tisan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Tisa + suf. -an.
tisáncă, tisence, s.f. Femeie ori¬ginară din localitatea Tisa. Locuitoare din Tisa. – Din tisan + suf. -că.
tísă, tise, s.f. Arbore sau arbust din familia coniferelor, cu frunze lungi, aciculare, lucioase (Taxus baccata): “Sub creangă de tisă verde” (Calendar, 1980: 5). ■ Din lemnul acestui arbore se confecționau cuiele (de lemn) folosite la construcția bisericilor maramureșene, arcurile și săgețile medievale, brăzdarele plugurilor din lemn etc. ■ (med. pop.) Contra febrei tifoide (= lungoare). – Din sl. tisa (Șăineanu, Scriban; DEX, MDA).
tisău, tisauă, s.n. (reg.) Curea, șerpar, chimir: “Află ea că biciul este ținut sub cheie, în lada mare de fier și cheia este tot timpul în tisăul bărbatului” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 42). (Trans., Maram.). – Din magh. tüszö “șerpar” (Scriban, MDA).
tísăliță, tisălițe, (chisăliță), s.f. (reg.) Borș. ■ “Se face din apă călduță, cu comlău de mălai, mniez de ptită de mălai, tărâță, sare, cimbru. O samă o beu în loc de apă” (Memoria, 2001: 40). ■ (onom.) Tisăliță, nume de familie în jud. Maram. – Cf. chisăliță.
tist, tisturi, s.n. (reg.; înv.) 1. Ofițer, comandant: “Tistorii tot îl întreabă: / - Ori ți-e foame, ori ți-e sete, / Ori ți-i dor de codru verde?” (Bilțiu, 2006: 121). 2. Funcționar public. – Din magh. tiszt “ofițer” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).
tístaș, -ă, tistași, -e, (dial. t'istaș), adj. (reg.) Curat: “Tistaș și curat, / În doniță strecurat” (Memoria, 2001: 56). – Din magh. tiszta “curat” (MDA).
tistuláș, tistulașuri, (dial. t'istulaș), s.n. (reg.) Băutură alcoolică obținută prin distilare dublă; horincă. – Din magh. tisztálás (MDA).
tistulí, tistulesc, (distuli, dustuli), (dial. t'istuli), v.t. (reg.) A fierbe horinca a doua oară, a distila. – Din magh. tisztál (MDA).
tistulít, -ă, tistuliți, -te, adj. (reg.) Distilat. – Din tistuli.
titeálă, s.f. (reg.) Grijă. ■ (în expr.) Cu titeală = cu grijă: “Cenacurile și prinsorile [la războiul de țesut] se pun cu titeală” (Faiciuc, 2008: 280). – Et. nec.
titíe, titii, s.f. (reg.) Partea rotundă a pălăriei: “Da’ să-m scrie numele / Pă t’it’ia clopului” (Papahagi, 1925: 271). – Cf. tichie (MDA).
titulúș, titulușuri, s.n. (reg., înv.) 1. Titlu, demnitate, funcție. 2. (fig.) Drept: “Dacă nu mă ascultați pă mine, am să te șterg din titulușu meu…” (Hovrea, 2016: 63). – Var. reg. a lui titlu, după pronunția magh. (Scriban).
tiúrcă, tiurci, (dial. t'iurcă), s.f. (reg.; pop.) Curcă. – Cf. sl. kurka.
tizărói, tizăroaie, (tizeroi), s.n. (reg.) Plantă cățărătoare ce crește în pădure, pe trunchiuri de arbori: “M-or jeli și mândrele…/ În tri joi, cu tizăroi” (Bârlea, 1924, I: 106). – Probabil din tisă sau tisar.
tízăș, tizăși, (tizeș), s.m. (reg.) 1. Garant, chezaș. 2. Organizator al dansului. - Cf. chezaș.
tizășí, tizășesc, v.t. (reg.) A garanta, a gira. – Cf. tizăș “garant”.
tizășíe, tizășii, s.f. (reg.) Faptul de a garanta (pentru cineva) din punct de vedere material; garanție: “Doi mă ieu pă tizășie / Pântru ochii tăi, Mărie” (Bilțiu, 2006: 186). – Cf. chezășie.
tízeș, s.m. v. tizăș (“garant”).
tizmáș, tizmași, s.m. (dial.) Dușman, potrivnic, invidios: “Beu-ar și tizmașii mei, / Să crape inima-n ei” (Ștețco, 1990: 339). – Cf. pizmaș.
toácă, toace, s.f. Placă de lemn pe care se bate cu două ciocănele, pentru a se anunța serviciul religios la biserică. ■ În exp. Ucigă-l toaca = diavolul. ■ (astr.) Toaca, numele popular al constelației Pegas. – Din toca “a ciocăni, a lovi, a bate” (Șăineanu, DEX, MDA).
toaít, s.n. (reg.; înv.) Aliaj din argilă, din care se confecționau, în trecut, pipele. – Et. nec.
toc, tocuri, s.n. 1. Teacă. 2. Vas de lemn în forma unui trunchi de con; bute, bărbânță, putină; cofă, jântălău. 3. Învelitoare, pânză în care se pun penele la pernă; dos de perină, perinoc, toc de căpătâi. 4. Cadru de ușă sau de fereastră. 5. Condei. 6. (min.) Covată din lemn sau metalică, cu două mânere, care servea la încărcatul minereului din abataj în vasul de transport. ■ (cu sensul de “dos de perină”) Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din sl., magh. tok (DEX, MDA).
tocánă, tocane, s.f. (reg.) Făină de mălai fiartă în apă cu sare; mămăligă: “Da' țâpă-i dară și o bucată de tocană...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 43). ■ Termen utilizat în satele de pe valea Marei; pe văile Iza și Vișeu se folosește sin. coleșă. Exclusiv în Maram. și Sătmar; în restul țării se folosește sin. mămăligă (ALR, 1965: 1.111). – Din magh. tokány “tocană” (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. tokány (Fr. Kiraly, Etimologia, 409, după Frățilă).
tocănắu, (tocăner), s.n. (reg.) Băț cu care se amestecă mămăliga (tocana); făcăleț: “La șezătoare, fetele să strâng laolaltă și adună la una în poală tăte lingurile, furcuțăle, cuțâtele, sucitoru' și tocănău” (Bilțiu, 2009: 209). (Maram.). – Din tocană + suf. -ău (MDA).
tocăneálă, tocăneli, s.f. (reg.) 1. Mâncare făcută de mântuială. 2. Strivire. – Din tocăni + suf. -eală (MDA).
tocănér, s.n. v. tocănău.
tocăní, tocănesc, v.t.r. (reg.) 1. A zdrobi, a pisa. 2. A (se) mânji. – Contaminare între toca și bocăni (Scriban, DEX); din toc “zgomot produs de ciocănitură” + suf. -ăni (MDA).
tocănít, -ă, tocăniți, -e, adj. (reg.) Mânjit, murdărit. – Din tocăni (DEX).
tocăzi, tocăzesc, (tocăzî), v.t.r. (reg.) 1. A strivi. 2. A (se) murdări, a (se) mânji. (Maram.). – Var. a lui tocăni “a se mânji” (MDA).
tocăzit, -ă, tocăziți, -te, (tocăzît), adj. (reg.) Murdărit, mânjit. – Din tocăzi.
tocmeálă, s.n. v. tocmiș.
tocmíș, tocmișuri, (tocmeală), s.n. 1. Înțelegere, negociere, târguială; acord, convenție. 2. Logodnă: “Vine și vameșul / Și ne strică tocmișul” (Bârlea, 1924, II: 249). (Maram.). – Din tocmi + suf. -iș (MDA).
tocormán, s.n. (reg.) 1. Nutreț ob¬ținut din plante furajere. 2. Ovăz (sau porumb) semănat des și recoltat ca nutreț. (Trans., Maram.). – Din magh. takarmány “nutreț, furaj” (MDA).
toflágă, adj. v. tofolog.
toflánă, adj. (Găină) cu pene pe labe. – Cf. toflă (< germ. Toffel “papuc”) + suf. -ană.
tofológ, tofoloagă, (toflagă), adj. (reg.) (Om) leneș, care se mișcă greu; molâu. – Cf. fofolog (MDA).
tog, toguri, (tag, toag), s.n. (reg.; înv.) 1. Avere, proprietate; câmp, imaș. 2. Proprietate prin comasarea unor terenuri. ■ (top.) Pe Toag, top. în Bușag; Togul Nemților, top. în Bicaz (necropolă tumulară din epoca bronzului); În Tag, teren arabil, fost în proprietatea unui evreu și vândut pe parcele, în Tăuții-Măgherăuș (Crâncău, 2011). ■ Atestat, în forma tog “bucată de pământ”, și în Maram. din dreapta Tisei. – Din magh. tag “lot, parcelă; vast întins” (MDA).
tohătán, s.m.f., adj. v. tohătean.
tohăteán, -ă, tohăteni, -e, (tohătan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Tohat. 2. (Locuitor) din Tohat. ■ (onom.) Tohătan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Tohat + suf. -ean.
tohăteáncă, tohătence, s.f. Femeie originară din localitatea Tohat. Lo¬cuitoare din Tohat. – Din tohătean + suf. -că.
tói¹, toiuri, s.n. (reg.) Ceartă, sfadă. – Din tc. toy “banchet, ospăț” (Șăineanu, Pușcariu, după DER; MDA).
toí², toiesc, v.i.t. (reg.) 1. A face gălăgie; lărmăli: “O mărs călare pe o mărțână albă și toie tare…” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 153). 2. A certa, a mustra, a sfădi: “Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea, 1924: 9). – Din toi “ceartă” (Scriban, DLRM, MDA).
tóigă, s.f. (reg.) Cărucior cu două roți folosit la transportul unor poveri ușoare. – Var. a lui toligă (MDA).
toít, -ă, toiți, -te, adj. (reg.) Certat (cu cineva): “Faceți bine și viniți, / Să nu umblăm și noi toiți” (Bilțiu, 1990: 72). – Din toi² “a cearta” + suf. -it.
toítă, toite, s.f. (reg.) Botă, băț ceremonial: “În mână poartă toite care au prinse, la capătul de sus, câte trei inele” (Bilțiu, 2013: 77). – Cf. toi “zgomotul produs de oamenii care petrec”.
tojmági, (toșmaj, tuoșmaj), s.m. (reg.) Tăiței (paste făinoase); lașt'e, răstăuțe: “Mi-ai făcut niște tojmaji, / Numai cu boii să-i traji” (Bilțiu, 1990: 93). ■ (onom.) Toșmăgi, Toșmăgari, poreclă pentru locuitorii din Mesteacăn. ■ În zona Vișeu, Moisei, Borșa, în Maram. Istoric, respectiv în Lăpuș și în partea de nord a Trans.; circulație intensă în zona Moldovei. – Din tc. tutmac, cf. rus. tukmacĭ (DER).
tolcér, tolcere, s.n. (reg.) Pâlnie. – Din magh. tölcsér “pâlnie” (Scriban, DLRM, MDA) < germ. Trichter (Scri¬ban).
toldél, s.n. (reg.) Bucata de pânză de peste umăr, cu model, adăugată la stan (în confecționarea cămășilor tradiționale). – Din magh. toldó “bucată de prelungire”.
toloácă, toloace, s.f. (reg.) Pășune, izlaz comunal pentru vite. ■ (top.) Toloaca, pârâu, afluent al Putredului (Borșa). – Din ucr. toloka “iarbă călcată de vite” (Scriban, DEX).
tolopắț, tolopățuri, s.n. (reg.) Deschidere circulară situată lângă vatra cuptorului cu șăs și utilizată pentru uscarea obiectelor în timpul iernii. ■ Acest adaos al vetrei, întâlnit la cele mai vechi forme de cuptoare din Lăpuș, este caracteristic zonei și apare rar în alte părți ale țării. – Et. nec.
tomálă, tomele, tomeli, s.f. (dial.) 1. Întocmire, învoială. 2. Ospăț înainte de nuntă; credință, logodnă. – Cf. tocmeală “târguială” (MDA).
tómna, (tumna, tuma), adv. (dial.) Tocmai, chiar: “Facu-și drum pe unde nu-i, / Tumna p’ângă casa lui” (Ca¬lendar, 1980: 99). – Din tocmai (MDA).
tomnátic, s.n. 1. Loc unde stau toamna păstorii cu oile. 2. (în expr.) A da oile în tomnatic = a desface stâna, a face răscol, a da oile la gazde. ■ (top.) Tomnaticul, munte în Munții Rodnei; Tomnaticul Mare, munte, deal, pârâu (Borșa); Tomnaticul Mic, culme, pârâu (Borșa). – Din toamnă.
tomní, tomnesc, v.t. (reg.) 1. A repara, a drege: “Și-o bătut mama pe tata / De ce n-o tomn'it covata” (Ca¬lendar, 1980: 16). ■ Tomnitu' vacilor = practică rituală efectuată imediat după fătare, în care se folosea o lumânare (de la botezul primului copil) și placenta vacii, pentru a împiedica luarea laptelui de la vacă (în zona Chioar). ■ Tomnitu' pământului = operație prin care se îngunoiau terenurile agricole sau fâ¬națele, în timpul iernii (ianuarie - februarie), fie prin transportarea (cu sania sau carul) a gunoiului de grajd, fie prin organizarea de staule pentru oi sau vite pe terenurile respective. 2. A aranja, a ordona: “Zină batăr până-n prag / Și-mi tomn'e cununa-n cap” (Memoria, 2001: 108). 3. (r.) A-și reveni după convalescență; a se întrema. – Din tocmi “a repara” (MDA).
tomnít, -ă, tomniți, -te, adj. (reg.) Reparat, dres: “Oamenii p-atunci o fost proști și n-o știut că gunoiul e bun de tomnit pământu” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 155). – Din tomni.
tomoiágă, s.f. (reg.) Iarbă cosită: “Mai bine, mândruț, m-oi fa / Tomoiagă pă dumbravă, / M-a ciunta cui i-oi si dragă” (Antologie, 1980: 320). – Et. nec.
ton, tonuri, s.n. 1. Vas de lemn în care se pune varza la acrit; budâi: “De curet’i din ton, murat” (Calendar, 1980: 16). 2. Butoi din doage de lemn în care se ține vinul; bute. – Din germ. Tonne “butoi” (MDA).
tonóh, tonohuri, s.n. (reg.) Ceață, negură. ■ (top.) Tonohuri, fânațe în Moisei. – Et. nec. (MDA).
topăncúț, s.m. (reg.) 1. Opincă. 2. Papuci (croșetați). – Din topancă “ghetă, opincă” + suf. -uț.
tóptilă, toptile, (dial. topt'ilă), s.f. (reg.) Groapă cu apă unde se pune cânepa la topit și care are un șanț de intrare a apei și un altul de scurgere, amenajate pe malul unei ape: “De-ai fi tu bărbat cu milă / Duce-o-ai și la topt'ilă” (Bilțiu, 2002: 250). ■ (top.) La topile, fânațe în Cupșeni, Dealul Corbului, Inău, Peteritea. – Din srb. topilo (DEX, MDA); din topi “a muia” (Scriban).
tópliță, toplițe, (tepliță) s.f. 1. Izvor de apă caldă. 2. Braț izolat al unui râu; băltoacă, lac. ■ (top.) Teplița, lac (numit și Balta lui Năsui) situat la ieșirea din Sighet, spre loc. Tisa; Teplița, pârâu; Toplicioara, vale în Săcel. – Din sl. toplica “baie caldă naturală” (Scriban, DEX). toporấște, toporâști, s.f. (reg.) Coada de la topor sau coasă. (Sec. XVI). – Din sl. toporište “topor mare” (Scriban, DEX, MDA).
torcătór, -oare, torcători, -oare, s.m.f. Unealtă folosită de tâmplar pentru a face găuri în lemn, învârtind cu o mână și apăsând cu cealaltă; coarbă. – Din toarce (DEX).
torcățắl, s.m. v. turcățăl.
torján, torjanuri, s.n. (reg.) Coada de lemn a măturii: “Cu torjanu măturii” (Bârlea, 1924: 201). – Cf. strujan (MDA).
torojní, torojnesc, (toroști), v.r. (reg.) A se zdrobi: “Ș-o picat badea pe oauă, / Oauăle s-o torojnit” (Bârlea, 1924, II: 217). – Formă expresivă (MDA); cf. magh. tor “a (se) zdrobi”.
torojnít, -ă, torojniți, -te, adj. (reg.) Zdrobit. – Din torojni.
tors, s.n. Faptul de a toarce. ■ (mag.) Torsul feciorilor, ritual practicat în șezători, prin care o fată toarce din susul caierului, de la toate fetele, cu roata de la fus întoarsă. – Din toarce (DEX, MDA).
torsúră, torsuri, s.f. (reg.) Cotitură, șerpuire (de râu); întorsătură. – Din tors + suf. -ură (MDA); din (în)torsătură.
tórt, torturi, s.n. Fir tors de cânepă sau in; pânză, țesătură din fire de cânepă: “Eu port cămașă de tort / Și mândruții drag i port” (Ștețco, 1990: 314). – Lat. tortus “șerpuire, spirală” (Șăineanu, Scriban, MDA).
toșmáj, s.m. v. tojmagi (“tăieței”).
totoinár, totoinari, s.m. (reg.) Sens neprecizat. ■ (onom.) Totoinari, poreclă pentru locuitorii din Bogdan-Vodă. – Din totoină + suf. -ar.
totoínă, totoine, s.f. (reg.; mit.) Pasăre gigantică din mitologia mara¬mureșeană: “Și zin atunci cuhenii, cu mic cu mare, să miră și ei, să-ncredințează că, de fapt, i-adevărat, și spun că ăsta trebuie să fie, sigurat, un ou de totoină” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 240). – Et. nec.
totolóț, s.n. v. totoloz.
totolóz, totolozuri, (totoloț), s.n. Făină neamestecată, care se strânge ghemotoc și rămâne nefiartă: “Cum se face totoloz / Ca tocana cea de orz” (Bârlea, 1924, II: 276). – Creație expresivă (MDA).
tract, tracturi, s.n. (arh.) 1. Drum, șosea. 2. Ținut, regiune: “Mihail Iurca, noul protopop al tractului Iza…” (Câmpeanu, 2016; doc. din 1882). – Din lat. tractum, prin interm. rus. trakt (Cihac, după DER); lat. tractus “regiune”, germ. Trakt (MDA).
tractá, tractez, v.t. (înv.) A trata, a negocia: “…de a tracta după moartea regelui Carol II pentru pace între Regina Maria și soțul ei, regele Sigismund” (Mihaly, 1900: 111; dipl. 50). – Var. a lui trata (DER).
tractát, -ă, tractate, -te, adj. (înv.) Tratat, negociat. – Din tracta.
tractuál, -ă, tractuali, -e, adj. (înv.) Regional: “…a emis circulara nr. 670 adresată protopopilor tractuali…” (Câm¬peanu, 2016; doc. sec. XIX). – Lat. tractualis (MDA).
tragấn, s.n. v. trăgân.
tráge, trag, v.t. A zice, a interpreta la un instrument muzical sau vocal, a cânta; probabil că sensul primar a fost de “a trage cu arcușul”: “Eu să-mi trag una de jele” (Ieud, 1987). – Lat. *tragere (= trahere) (Pușcariu, după DER; MDA).
tráif, -ă, traifi, -e, (treif), adj. (reg.) Orice produs alimentar care nu a fost produs, manipulat, gătit conform prescripțiilor religiei iudaice; în opoziție cu cușer: “Carnea nu știu cum o pune, și nu știu ce citesc pă ie că zâce că-i traifă când o taie, de tai găina ori vițălul” (Pintea, 2016: 208). – Din idd. treyf.
tráistă, traiste, (straiță), s.f. 1. Sac mic, făcut din pânză groasă ori din lână, în care se pune merindea; straiță: “Multă lume-ar vre' purta / Clopu', pana și traista” (Ștețco, 1990: 343). 2. (bot.) Traista ciobanului, plantă erbacee (Capsella bursa-pastoris). ■ (onom.) Traistă, Trăistaru, Trăistău, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, cf. alb. trastë, trajstë (Hasdeu, Philippide, Brâncuș). ■ Cuv. rom. > magh. tarisznya, ceh. tanystra (> germ. Tornister “raniță”), pol, ucr. tajstra, rus. taistra (Scriban, DER).
trambalá, trambalez, v.t.r. (fam.) A (se) muta dintr-un loc în altul: “Atâta am trambalat lucrurile aistea, de m-am hrănit” (Hovrea, 2016: 64). – După fr. trimbaler (Scriban, DER, DEX).
trambalát, -ă, trambalați, -te, adj. Mutat, deplasat. – Din trambala.
tráre, trăiri, s.f. (reg.) Curte, gos¬podărie: “Gospodăriile au o structură neomogenă, cu trăiri (curți) mai largi sau mai strâmte, în completarea cărora se găsesc mici grădini de legume” (Faiciuc, 1998: 45). – Et. nec.
trăgăná, v.i. (reg.) 1. A cânta, a doini: “Mândră-i horea, săraca / Da’ nu-i cine-o trăgăna” (Calendar, 1980: 51). 2. A adia, a bate: “Vântu trăgănară, / Merele pt'icară” (Calendar, 1980: t. 14). – Din trage (Șăineanu); din tărăgăna (Scriban, DEX, MDA).
trăgănáș, trăgănașe, s.n. (reg.) Cântec tărăgănat: “Doamnă mândă, / Trăgănă-mi un trăgănaș” (Papahagi, 1925: 244). – Din trăgăna + suf. -aș (MDA).
trăgấn, trăgâne, (tragăn), s.n. (reg.) Boală a vitelor produsă de o ciupercă, caracterizată prin apariția unor umflături; “bubă ca și mărinu” (Pa¬pahagi, 1925): “Tragân are vaca când nu pulpa întreagă, ci numai o țâță, două se umflă. Leacul: o fată trebuie să înconjure pulpa cu poala cămeșei, zicând: Fugi, trăgătoare / Că te-ajunge poală / De fată fecioară” (Țiplea, 1906: 514). – Var. a lui tragăn (Candrea, după DER; MDA).
trăí, trăiesc, v.t. A menține în viață (pe cineva): “Dumnezeu să-ți deie sănătate și să te trăiască, că tare bine m-ai vindecat” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 199). – Din sl. trajati “a dura” (Șăineanu, Scriban, MDA).
trăisti, (trăiști), s.f., pl. (reg.) Sărbătoare religioasă; “un fel de sărbătoare în Vinerea Mare, că atunci l-o chinuit pă Isus...” (Grigore Chindriș, 77 ani, Ieud). – Cf. (s)trăiște.
trăncălắu, trăncălăi, s.m. (reg.) Neîndemânatic, prost. – Din tranc “cuvânt care exprimă ideea de zgomot, de pocnet” + suf. -ălău.
trăncăneálă, trăncăneli, s.f. Vorbă¬rie, sporovăială. – Din trăncăni + suf. -eală.
trăncăní, trăncănesc, v.i. A vorbi întruna, fără rost. – Din tranc + suf. -ăni (Șăineanu, DEX, MDA); din tranca-tranca (Scriban). ■ Cuv. rom. > magh. trankálni (Scriban).
trăncănít, trăncănituri, s.n. Faptul de a trăncăni; trăncăneală, pălăvrăgire. – Din trăncăni.
trăstuít, adj. v. trestuit.
trăsúră, trăsuri, trăsure, s.f. 1. Cusătură cu modele românești, pe fond negru (în satele de pe văile Mara și Cosău). ■ Exclusiv în Maram. Istoric din dreapta și din stânga Tisei. 2. Fuior de calitate inferioară: “Prin tragerea prin perie a ceea ce a rămas după separarea fuiorului, se obțin trăsurile, fire mai scurte decât fuiorul, folosite ca bătătură în țesăturile albe de interior” (Faiciuc, 2008: 278). – Din tras + suf. -ură (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).
trâmbițá, trâmbițez, v.i. A suna din trâmbiță: “El trâmbița o luat / Și-o-nceput a trâmbița” (Bilțiu, 2015: 74). – Din trâmbiță.
trâmbițáș, trâmbițași, s. m. Per¬soană care cântă din trâmbiță. – Din trâmbiță + suf. -aș (Scriban, DEX, MDA).
trấmbiță, trâmbițe, (trâmbițătoare), (dial. trâmbd'iță), s.f. Instrument muzical pastoral; tulnic. ■ Exclusiv în nordul extrem (Maram. Istoric) și numai sporadic în Oaș, Chioar și Bucovina (ALR, s.n., vol. V, h. 1.278). – Din sl. tronbica “fluier” (Șăineanu, DEX, MDA).
trâmbițătoáre, s.f. v. trâmbiță.
treásc, treascuri, s.n. (reg.; înv.) Tun mic folosit pentru a produce jocuri de artificii. – Din sl. trĕskŭ “sunet, zgomot, tunet” (Șăineanu, Scriban, DEX); din srb. tresk (MDA).
trebăluí, trebăluiesc, v.i. A lucra, a face tot felul de treburi mărunte: “Nu ni-i lene a lucra și de dimineața până seara trebăluim” (Iadăra, 2011): “Mai trebăluiește prin gospodărie, îngrijind vaca și porcii” (Bârsana, 2013). – Din treabă + suf. -ălui (Scriban, DEX, MDA).
trebăluiálă, trebăluieli, s.f. (fam.) Muncă măruntă, pe lângă gospodărie. – Din trebălui “a roboti” + suf. -eală.
trebuiálă, trebuieli, s.f. (fig.) Organul sexual bărbătesc: “O zâs țâganu: Să iertațˈ, da ț-o ieșit trebuiala afară” (Bilțiu, 2007: 156). – Din trebui “a avea nevoie” + suf. -eală.
tremuríci, tremuriciuri, s.n. (reg.) Piftie, aitură; gelatină. – Din tremura + suf. -ici (Scriban, DEX, MDA).
tréncheș, -ă, trencheși, -e, adj. (reg.) Ușor amețit din cauza băuturii; pilit, cherchelit; șumăn, hamot’it. – Din trenchi + suf. -eș (MDA).
trestián, -ă, trestieni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Trestia. 2. (Locuitor) din Trestia. ■ (onom.) Trestian(u), Trestianu, în jud. Maram. – Din n. top. Trestia + suf. -an.
trestiáncă, trestience, s.f. Femeie originară din localitatea Trestia. Locuitoare din Trestia. – Din trestian + suf. -că.
trestuí, trestuiez, (trăstui, străstui), v.r. (reg.) 1. A se jelui, a se tângui: “Daˈ o rămas plângând, trestuindu-să” (Bilțiu, 2007: 163). 2. A se căzni, a se chinui. – Din sl. strastovati (Scriban).
trestuít, -ă, trestuiți, -te, (trăstuit), adj. (reg.) Mâhnit: “Cum îl vede fata așe supărată cum era și trăstuită, daˈ zâce...” (Bilțiu, 2007: 164). – Din trestui.
tricolíci, (pricolici), s.m. (mit.) Vârcolac, strigoi: “S-au adunat de-acolo toți supușii săi: tricolici, vârcolaci și iele, care stăteau în întuneric” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 47). – Et. nec. (DER).
tricozắnie, tricozănii, (tricozenie), s.f. (reg.) 1. Prostie, nebunie. 2. (în expr.) A face tricozănii = a face ceva nepermis, amendabil. – Et. nec. (MDA).
trínci, trinciuri, s.n. (reg.) Țuica de la urmă, după a doua distilare; țuslă. – Din germ. trink “a bea” (MDA).
tríșcă, triște, s.f. Instrument muzical de suflat, specific păstoresc, asemă¬nător cu un fluier fără găuri: “Au o lungime de 15-20 cm și sunt din lemn de cireș. Păcurarii suflă din ele tot timpul zilei, când umblă cu oile la nedeie” (Morariu, 1937: 178). – Et. nec. (MDA); creație expresivă, cf. tilincă (DER).
troácă, troci, s.f. (reg.) 1. Cutie; școtuie. ■ (în expr.) Troacă de moșini = cutie de chibrituri. 2. Recipient din lemn sau tablă în care se dă mâncare la porci; albie; valău, halău. ■ (top.) Troaca Întâi, vâlcea, afluent al Sforacului Mare (Moisei). – Din germ. dial. Trog, Trok “covată, copaie” (Candrea, după DER; DEX).
troágăr, troagăre, s.n. (reg.) 1. Targă. 2. Căruță mare: “Tăt v-o dus cu trenurile / Și 'napoi cu troagările” (Pa¬pahagi, 1925: 203). 3. Sanie joasă, cu tălpi de lemn. – Cf. germ. Träger “purtător, hamal” (MDA).
troágnă, troagne, s.f. (reg.) 1. Secreția mucoasei nazale; zalfă. 2. Guturai, răceală: “Îi plin de troagnă, cum zicea demult” (ALRRM, 1969: 170). – Et. nec. (MDA).
trócă, troace, adj.f. (reg.) Mică, scundă de înălțime; opusul lui marțole “înaltă” (ALRRM, 1969: XIX). – Et. nec.
troián, troiene, s.n. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. ■ (top.) Troian, fânațe, deal în Groșii Țibleșului, Suciul de Sus; pădure și deal în Săcel; Culmea Troianului, vârf de munte în Săliștea de Sus; Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, numit astfel “în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia” (Filipașcu, 1940: 17). ■ (astr.) Drumul lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) = Calea Lactee. – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei. “Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach, 1989). ■ “Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER). 2. Din sl. trojanŭ (Șăineanu, Tiktin, după DER; DEX, MDA), cf. srb. trojan. 3. “Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, “drum de picior, cărare”. În limba română, din baza autohtonă *troiu + suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea, 1944).
tróiță, troițe, s.f. 1. Cruce mare (de lemn sau de piatră) așezată la răspântii; răstignire: “Această sfântă troiță au plătit Petîr Ion și fecioru-său Gheorghe și noru-sa, Bizău Marie; 1822” (Bârlea, 1909: 168). 2. Cruce funerară. ■ Din a doua jumătate a sec. XX, în Maram., semnificația primară a troițelor s-a minimalizat, accentul căzând pe caracterul funerar (sub influența și notorietatea de care s-a bucurat “Cimitirul Vesel” din Săpânța). 3. (în expr.) A sta troiță = a sta nemișcat: “Și cu mâinile troiță se roagă” (Memoria, 2001: 33). – Din vsl. troica “treime, trinitate” (Șăineanu, DEX, MDA).
tronf, tronfuri, s.n. (reg.) Atu (la cărțile de joc). – Din magh. tromf, germ. Trumpf (MDA).
tropotí, tropotesc, v.i. 1. A juca, a dansa; a lovi pământul cu picioarele în timpul dansului: “Și mândrele tropotind” (Papahagi, 1925: 74). 2. A lovi, a bate: “S-o băgat tinerii-n casă și-o tropotit-o pă babă, de feri Doamne” (Bilțiu, 2007: 305). – Din tropot (DEX, MDA).
tropotítă, tropotíte, s.f. Dans maramureșean în care feciorul o cuprinde pe parteneră peste umăr, învârtindu-se de mai multe ori spre dreapta sau spre stânga, după care se opresc bătând cu piciorul drept în pământ: “Să jucăm și-o tropotită / Până tătă-i fi zdrobită” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 201). – Din tropoti (DEX, MDA).
tróscot¹, troscote, s.n. Zgomot, trosnet, gălăgie: “Troscot în pădure...” (Papahagi, 1925: 299). – Din trosc “cuvânt care imită zgomotul produs de o trosnitură, de o rupere” (MDA).
tróscot², (troscoțel), s.m. (bot.) Plantă erbacee, cu tulpina ramificată, cu flori verzi; iarba găinilor (Polygonum aviculare L). ■ (med. pop.) Ceaiul din plantă se folosește contra diareii. – Din sl. troskotŭ (DEX, MDA).
troscotí, troscotez, v.r. 1. A se enerva, a-și ieși din fire. 2. A vorbi mult. – Din troscot¹ “zgomot, gălăgie”.
trúdă, trude, s.f. Oboseală, oste¬neală, strădanie, efort. – Din trudi (Șăineanu, DEX, MDA).
trudí, trudesc, v.i.r. A munci din greu, a se osteni: “Că de când trudesc cu voi / Da’-s mai albu decât voi” (Papahagi, 1925: 238). – Din sl. truditi (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).
trudít, -ă, trudiți, -te, adj. 1. Obosit, extenuat: “Seara abia a așteptat să se hodinească în coliba ei, așa era de trudită” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 117). 2. Muncit. – Din trudi.
trúhu, interj. (reg.) Cuvânt care imită sunetul trâmbiței: “Truhu, mamă, truhu, tată / Oile furatu, / Trihuri, huratu / Pă mine legatu” (Antologie,1980: 373). – Formă onomatopeică.
trúșcă, truște, s.f. (reg.) Pasăre de curte; curcă (Maleagris gallopavo): “Și taie trușca cé mare / Și o pune pă frigare” (Bilțiu, 2006: 103). – Din ucr. truška (MDA).
trușcói, s.m. (reg.) Curcan: “Și de la Hust înapoi / Tăt îs mață de trușcoi” (Bilțiu, 2006: 247). – Din trușcă + suf. -oi (MDA).
túduman, tudumani, s.m. (reg.) 1. Strigăt de ajutor. (Maram.). 2. Incendiu, pârjol, foc mare: “De-oi mai trage mai o vară / Te las lume-n foc și pară. / De-oi mai trage mai un an / Te las, lume,-n tuduman” (Calendar, 1980: 90). – Din magh. todomány (MDA).
tudumăní, tudumănesc, v.i.r. (reg.) A striga, a țipa, a zbiera (pentru a chema în ajutor): “Când cineva s-a rătăcit și strigă în codru, cel care aude întreabă: Măi, cine se tudumăne?” (Calendar, 1980: 109). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, sub forma todomăni “a țipa”. – Din tuduman (MDA).
túfăt, s.n. (reg.) Tufiș. – Din tufă + suf. -et (> -ăt).
tugleán, tugleni, s.n. (reg.) Partea rămasă din tulpina porumbului după recoltare; bâlie, tuljan: “Vântu' aducea pe sus și tugleni cu el” (Bilțiu, 1999: 105). – Probabil din tuljan, cu un intermediar tulean, tulan.
tuí, tuiesc, v.t. (reg.) A lovi: “Că cu t’ipa mă mai zăhăia la lucru, o lozesc de greblă și de coasă, o tui” (Papahagi, 1925: 326). – Cf. toi.
tuioșí, tuioșesc, v.r. (reg.) A (se) zăpăci: “Nu le mai da să beie ceai de mac, că s-or tuioși de cap” (Crâncău, 2013). – Cf. tuieși, din tuieș “tont” (MDA).
túioș, -ă, tuioși, -e, adj. (reg.) Zăpăcit, nebun. ■ (onom.) Tuioș, po¬reclă în Dumbrăvița. – Cf. tuieș (MDA).
tul, -ă, tuli, -e, adj. (reg.) Tont, prost, nătărău. (Maram.). – Cf. trul (MDA).
túlai, interj. v. tulvai.
tulán, tuleni, (tulian, tulean, tuleu, turjan), s.m. (reg.) Tulpină de porumb; jmet’elină, bâlie, turjan: “Priponit de un tulean” (Ștețco, 1990: 157). – Cf. tulean (MDA).
tuléu, s.n. v. tulan.
tulgheșeán, -ă, tulgheșeni, -e, (tul¬jeșean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Tulghieș. 2. (Locuitor) din Tulghieș. – Din n. top. Tulghieș + suf. -ean.
tulgheșeáncă, tulgheșence, (tulje¬șean¬că), s.f. Femeie originară din localitatea Tulghieș. Locuitoare din Tulghieș. – Din tulgheșean + suf. -că.
tulí, tulesc, v.i. (pop.) A fugi, a zbughi: “Bătrânuˈ s-o uitat și-o ascultat dacă mai vine cineva, apoi o tulit-o binișor acasă…” (Bilțiu, 2007: 369). – Din bg. tulja, sb. tuliti “a strânge, a înghesui” (DER, DLRM, DEX).
tulián, s.n. v. tulan.
tulipán, tulipane, s.n. Lalea (Tulipa gesneriana). – Cf. magh. tulipán “lalea” (MDA), germ. Tulipan(e) (DLRM, MDA).
tuljeșeán, s.m.f., adj. v. tulgheșean.
tulúc, tuluci, s.m. (reg.) 1. Vițel, juncan, mânzat (Maram., Trans.): “Om tare cât doi tuluci, adică doi junci” (A. Radu, 1941: 14). 2. Pui de urs. ■ (onom.) Tulucu, poreclă în Dra¬gomirești. – Din magh. tulok “junc” (Scriban; Tiktin, după DER; MDA).
túlvai, (tulai), interj. (reg.) Ex¬clamație care exprimă spaimă; văleu, vai, ajutor! “Tulai, Doamne, scapă-mă de Pintea, că mă frije de viu” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 198). – Cf. magh. tolvaj “tâlhar” (DEX).
túmna, adv. v. tomna.
tun, tunuri, s.n. (înv.; pop.) Tunet. – Din tuna (MDA); lat. tonus (Șăineanu, Scriban, DEX).
túnde, tund, v.t. (în expr.) A o tunde = a o șterge, a fugi: “Și cum (câinele) i-a sărit în față, odată își ia ghemul și tunde-o cu el, nene” (Bilțiu, 1999: 412). – Lat. tondere (Densușianu, după DER; Scriban).
tupí, tuptesc, (utupt'i, hutupt'i), v.t.r. (reg.) 1. A se ascunde, a se piti: “Și piatra o răsturnați / Și-ntr-aceie vă utuptiți / Și-ntr-aceie vă porciți” (Bilțiu, 1990: 290). 2. A se astupa la ochi: “Un jucător astupându-și ochii cu mâinile se spune că tupt'ește, în timp ce ceilalți se ascund prin grajduri, cotețe sau alte cotloane” (Lenghel, 1979: 222). – Cf. piti, tupila (Scriban, MDA).
túpită, tupite, (dial. tupt'iță), s.f. (reg.) Namilă, arătare: “Alteori [Fata Pădurii] se arată mare, ca o tupt'iță, cu doi ochi, da' cu tăt trupu învelit cu păr, ca la lupi...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 97). (Trans., Maram.). – Din ucr. tupita (MDA).
túpu, s.m. (reg.) 1. (în expr.) De-a tupu = de-a ascunselea. 2. Cel care se astupă la ochi. – Din tupi.
turcățắl, (torcățăl, turcățel), s.m. (bot.) Holbură (Convolvolus arvensis L.): “Pă Iza-n jos, holbură; îi spunem torcățăl pentru că să torce sângur pângă mălai, ca siru pă fus când torce femeia” (ALRRM, 1971: 409). – Cf. torțel (MDA); cf. toarce “a (se) răsuci”.
turdulucá, v.r.t. (reg.) A (se) rostogoli: “Bobu acela de piper, cum l-o pus, s-o tăt turdulucat, s-o tăt mișcat” (Bilțiu, 2007: 93). – Din turduluc “tăvălug” (MDA).
turdulucát, -ă, turdulucați, -te, adj. (reg.) Rostogolit. – Din turduluca.
tureác, tureci, s.n. 1. Carâmb. 2. Bucată de postav care îmbracă pulpa piciorului: “Fă-mă, Doamne, liliac / La mândruca în turiac” (Bârlea, 1924, I: 218). – Posibil cuv. autohton (Phili¬ppide); din tur (Scriban); din lat. thylacus (Frățilă).
turíș, turișuri, s.n. 1. Loc improvizat prin bătătorirea zăpezii, unde se pune nutrețul, direct pe pământ, pentru hrănirea oilor, iarna. 2. Paie rămase de la vitele cornute, care se dau cailor: “Se numește turiș când mănâncă afară; ogrâj când li se dă în iesle” (ALRRM, 1997; h. 924). 3. Țarc (turiște): “În turișul oilor” (Lenghel, 1985: 221). ■ (top.) Turișu Popii, pădure în Libotin. – Cf. turiște, toriște (MDA).
túriță, turițe, s.f. Plantă erbacee cu flori albe sau verzi, acoperite cu peri, care se agață de hainele oamenilor și de lâna oilor (Agrimonia eupatoria L.); buruiană-de-friguri: “Frunză verde de turiță / Am drăguț peste uliță” (Bârlea, 1924, I: 249). ■ (med. pop.) Pentru boli de plămâni. – Din srb. turica (Scriban, DEX, MDA).
turján, turjeni, (durjan), s.m. (reg.) 1. Cânepa lăsată să crească pentru sămânță; cânepă de toamnă. 2. Cocean. – Var. a lui strujan (DLRM, Scriban).
turjenós, -oasă, turjenoși, -oase, (turjănos), adj. (reg.) Butucănos, necioplit: “I harnică ea, da-i tare turjănoasă” (Faiciuc, 2008: 770). – Cf. turjan.
turláș, turlașuri, s.n. (reg.) Urmă lăsată de oameni sau animale la trecerea peste iarba mare, necosită. – Din magh. torlasz (MDA).
turliptin, turliptini, s.m. (bot.; reg.) Afin sălbatic, chiperul-lupului, lemn-câinesc (Daphne mezereum). ■ (med. pop.) Se folosește contra durerilor de dinți și pentru spălarea vitelor contra păduchilor. – Et. nec. (MDA).
túrmătă, turmete, s.f. (reg.) Pleavă, gozuri; resturi rezultate din treieratul grâului: “În paie ne-om împiedica, / În turmată ne-om îneca” (Memoria, 2004-bis: 1.361). – Cf. târnomată (MDA).
turmățéi, s.m., pl. (reg.) 1. Zdrențe, fâșii. 2. Tăieței. – Din turmătură “pleavă” + suf. -ei.
turș, turși, (târș), s.m. (reg.) 1. Pădure tânără. 2. Specie de brad pitic. 3. Copac mic, arbust: “Caprele, mânca-le-ar lupii, / Că mă poartă pân tăț turșii” (Bilțiu, 1990: 61). 4. Tufișuri după defrișare. 5. Vreascuri, uscături: “Unde s-a dus? După turși, colo la beserică, să fierbem torturile, să avem foc” (Bilțiu, 1999: 99). – Din sl. trǔsǐ “lăstar”, cf. sb. slov., ceh. trs “viță-de-vie”, slov. trš “buruiană, teren necultivat”; dubletul lui târsă “curătură” (DER, MDA).
túrtă, turte, s.f. 1. Foaie sau pătură de aluat din care se fac tăiețeii. 2. Prăjitură. – Lat. *turta (= torta “pâine rotundă”) (Pușcariu, după DER; MDA). ■ Cuv. rom. > bg. turla (Scriban, Capidan, după DER).
turtulúc, turtuluci, s.m. (reg.) Bulgăre (de zăpadă); bruj, bulz, boț. – Din turduluc “tăvălug”.
turtulucá, v.r., int. (reg.) A (se) rostogoli. – Din turtuluc.
turtulucát, -ă, turtulucați, -te, adj. (reg.) Rostogolit. – Din turtuluca.
turuí, turuiesc, v.i. A vorbi repede și mult. – Formă onomatopeică (Scriban, DEX); din tur + suf. -ui (MDA).
tus-, - Element de compunere cu sensul “toți”: “Duceți-l tuspatru într-o casă pustie, unde nu locuiește nime” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 100). – Din toți (DEX).
tușér, tușeri, s.m. (reg.; înv.) Speculant; care cumpără animale ieftin și vinde scump. ■ (onom.) Tușer, nume de familie provenit din supranume. (Trans., Maram.). – Din magh. tözsér “bancher, bursier, om de afaceri” (MDA).
tut, -ă, tuți, -te, (tutuluc), adj. (reg.) Prost, tont. (Maram.). – Cf. tont (Scriban); din germ. Tute “claxon, trompetă” (MDA).
tutulúc, adj. v. tut.
tuz, tuzuri, s.n. (reg.; înv.) Cureaua de la îmblăciu; oglăji. – Cf. tuzluc “carâmb la cizmă”.
tuzmultúră, adj., s.f. (reg.) Cu părul vâlvoi, nepieptănat. ■ (onom.) Tuzmultură, poreclă dată unor femei, în Oncești. – Et. nec.