Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera Ș

 

șágă, șăgi, s.f. Glumă, poantă: “Am on fecior, nu șagă” (Bilțiu, 2007: 49). ■ Termen frecvent în Moldova. – Din sl. šega (Iordan, după DER); bg. šega (DEX).

șagắu, șagăi, (șogău, șugău), s.m. (reg.; înv.) 1. Lucrător în minele de sare: “Să se spele mândru meu, / Că-i negru ca și-un șagău” (Papahagi, 1925: 223). 2. (pentru var. șugău) Termen peiorativ pentru maghiarii din Maram. Istoric: “Deoarece tăietorii de sare din Ocna-Șugatag și Coștiui sunt unguri colonizați, pentru maramureșeni, mai mult ironic, toți ungurii sunt șugăi” (A. Radu, 1941: 114). – Din magh. sovagó “tăietor de sare” (< magh. só “sare” + vágó “tăietor”).

șáhtăr, șahteri, (șoahtăr, șoahter, șahter), s.m. Tăietor ritual (în comunitatea evreilor); măcelar, rabiner: “Găinile ni le creșteam noi și ni le tăiam. Le duceam la tăiat la șahter” (Pintea, 2016: 126). – Probabil jdd.

șáică¹, șeici, s.f. (reg.) 1. Plută făcută din rude; luntre. 2. Barcă: “Zin'e pă apă ca o șaică...” (Lenghel, 1979: 131). – Din bg., srb. šajka (DER, DEX, MDA), tc. saika (Șăineanu, MDA).

șáică², șeici, s.f. (reg.; înv.; mil.) Gamelă: “Musai șaica de spălat” (Bârlea, 1924: 6). (Trans., Maram., Bucov.). – Din magh. csajka “gamelă”.

șaitắu, șaităuri, (șitău), s.n. (reg.) 1. Presă cu ajutorul căreia se scotea mierea din fagure; teasc. 2. Teasc de struguri: șitău cu grindă, șitău de mână, șitău cu șurub de fier. 3. Menghină. – Din magh. sajtó “presă” (Galdi, după DER; MDA).

șaitróc, șaitroace, s.n. (reg.; min.) Unealtă dreptunghiulară din lemn șlefuit, folosită la alegerea aurului din minereul sfărâmat. – Din germ. (Ab)scheidetrog “separator” (MDA).

șaláng, s.n. v. șolong.

șalắu, șalăi, s.m. (reg.; înv.) Monedă veche de aramă, care a circulat în Moldova (sec. XVII), având valoarea de a patra parte dintr-un ban vechi: “Asară pă scăpătat / De greu șalău mni-o pticat: / Nouă buț o deșertat” (Papahagi, 1925: 261). – Din pol. szalawa (Candrea, după DER; DEX); din pol. szalag (MDA).

șále, (șele), s.f. Partea spinării din regiunea lombară a coloanei vertebrale. – Lat. sella “scaun, tron” (Scriban, DEX); cuv. autohton, cf. alb. shalë “coapsă”, din rad. i.-e. *k'el- “a înclina, a îndoi” (Russu, 1970).

șanț, șanțuri, s.n. 1. Tutun: “Moșu ține șanț în gură, după ce o stins pipa” (Faiciuc, 2008). 2. Scrumul rămas în pipă după ardere. – Din magh. dial. sánc “șanț” (MDA).

șar, șaruri, s.n. (reg.) 1. Vopsea utilizată în olărit și obținută din pământ colorat natural, pisat cu o lespede de piatră și înmuiat în apă. 2. Piatră de culoare albastră, sfărâmicioasă, de râu. 3. Vad de căruțe, în albia unui râu: “Șar să zâce unde-i apa mai scăzută și trece lumea pân ie” (Bilțiu, 2001: 178). – Din magh. sár (Scriban, DER, DLRM); din vsl. sarǔ “culoare” (Tiktin, după DER).

șarampắu, (șarampină), s.n. (reg.) 1. Dâră, șanț, fâșie, șir; urmă lăsată pe pământ de roțile carului. 2. Șira spinării. ■ (top.) Șarampină, pădure în Borșa. – Cf. srb. šarampov “șanț” (DER); cf. șar (MDA).

șarampínă, s.n. v. șarampău.

șarampóu, (șorompou, șorompău), s.n. (reg.; înv.) 1. Stâlp, par, bârnă. 2. Barieră la intrarea în oraș (zona Codru). – Din magh. sorompó “barieră; rampă” (Scriban, MDA).

șaránț, s.n. v. șăranț (“stâlp”).

șátră, șetre, s.f. 1. Cort, locuință țigănească: “Pă tată-to l-am văzut / La o șatră armenească, / Cai negri să potcovească” (Bilțiu, 1990: 252). 2. Baracă, gheretă, chioșc de scânduri, acoperit cu pânză, ce se ridică de negustori pe la târguri de țară sau bâlciuri: “Și mi-aș pune șatra-n prag / Ș-aș vinde la dor și drag” (Brediceanu, 1957: 91). 3. (reg.) Prispa cu stâlpi și arcade confecționate din lemn, pe fața casei și / sau pe toate cele trei laturi ale acesteia; pridvorul caselor țărănești, târnaț: “Maică, dacă-s supărată, / Ies afară, stau pe șatră” (Calendar, 1980: 103). 4. Platou montan. ■ (top.) Șatra Pinti, masiv (1.014 m) în Munții Lăpușului, un rest eruptiv, care are formă de con, cu un larg piemont în jur. Se presupune că aici își avea haiducul Pintea Viteazul unul dintre locurile sale de refugiu (Vișovan, 2008). – Din bg. šatra “cort” (Ivănescu, după DER; MDA), srb. šatra “baracă, umbrar” (Scriban, DEX, MDA), magh. sátor (DEX, MDA), sl. šatǐrǔ “cort” (Șăineanu).

șăinălí, șăinălesc, (șăinui, șăinălui, șeinăli), v.t. (reg.) A plânge, a compătimi pe cineva: “Iuiesc că nu-ndrăznesc, / Gura nu mi-o șeinălesc” (Bilțiu, 1994: 270). – Din magh. sajnalni “a compătimi” (MDA).

șăinălít, -ă, șăinăliți, -te, (șăinăluit), adj. (reg.) Compătimit. – Din șăinăli.

șălátră, șălatre, s.f. (reg.) Plantă legumicolă erbacee, cu frunze mari și rotunde; salată (Lactuca sativa). ■ (onom.) Șălatre, poreclă pentru locuitorii din Lăschia. – Din ngr. saláta (Scriban, DER, DEX).

șălbóc, (șolboc), s.n. (reg.; mil.) Post de santinelă: “Nice bem, nice mâncăm, / Numai în șălboc că stăm” (Bârlea, 1924: 7). – Din germ. Schildwache “santinelă” (Țurcanu, 2005); cf. șilboc (MDA).

șălítră, șălítre, (sălitră), s.f. (reg.; înv.) Băț de chibrit; bâț, măcăuță. – Din srb. šalitra, pol. salitra (MDA).

șăránț, șăranțuri, (șarant, șeranț), s.n. (reg.) Stâlp pentru susținerea gardului de nuiele; știmp, pociump. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. șeranț “porțiune de zid din care se construiește, prin adăugire, pereții casei” și “stâlp”. – Cf. germ. Schranz (MDA).

șărpár, s.m. v. șerpar.

șấndură, șânduri, s.f. Șnur (la pălărie). – Var. a lui șinură (Loșonți, 2001; MDA), din șnur.

șâréd, șâreduri, (șâret), s.n. (reg.; mil.) Alice de vânătoare. (Maram., Trans. și Banat.). – Din germ. Schrot “alice”, prin intermediul magh. sörét “alice”.

șârgăní, șârgănesc, v.t. (reg.; înv.) A telegrafia: “Și 'napoi mi-o șârgănit / Ș-a meu drăguț o murit” (Papahagi, 1925: 181). – Din magh. sürgönyöz “a telegrafia”.

șârghín, -ă, (șurgan, șurgăn), s.f. (reg.) Telegramă. – Din magh. sürgöny.

șâríncă, s.f. v. șirincă.

șârlói, s.n. v. șirloi.

șcătúlă, s.f. v. școtuie (“cutie”).

șchioápă, șchioape, s.f. (pop.) Unitate de măsură pentru textile, egală cu distanța dintre degetul mare și arătător. – Lat. *excloppus (DEX).

șcleámpă, șclempe, s.f. (reg.) Felie, bucată mare; “bucată de pâine” (Pa¬pahagi, 1925). – Cf. scleafă “așchie” (Bulgăr, Mihai); dubletul lui sclifă “sanie” (DER).

șclofórniță, șclofornițe, s.f. (reg.) Femeie neglijentă. – Cf. sclafniță “fe¬meie bătrână și rea” (MDA).

școárdă, școrzi, s.f. (reg.) Funie. – Probabil din coardă.

școmấrlă, școmârle, s.f. (reg.) 1. Mirosul provenit dintr-un incendiu. 2. Fum înecăcios. – Cf. școrlă (MDA).

școp, s.n. (reg.) Mâncare din amestec de tărâțe; făină care se dă la oi înainte de a făta, pentru a le întări și a face miei frumoși; cir. – Et. nec.

șcordénci, s.n. v. cordenci (“partea mobilă de la meliță”).

școtúie, școtui, (șcătuie, șcătulă), s.f. (reg.) Cutie mică: “Aveu la ușă o șcătuie de tablă și orice evreu viné, trebuia să pună un ban acolo, păntru colectă, la căsătoria fetii. Așa era legea. Șî pune un ban, o coroană găurită, cum are demult, păntru zăstrea fetii. Când să umple șcătuia, o gole ca zăstre” (Pintea, 2016: 252). – Cf. șcătulă (MDA); din magh. gyfaskatulya “cutie de chibrituri”, germ. Schatulle, lat. scatulla.

șcrábă, șcrabe, (scrabă), s.f. Încăl¬țăminte uzată. ■ Termen frecvent în Moldova. – Var. a lui scroambă (< ucr. škrab).

șeinălí, v.t. v. șăinăli.

șelár, șelari, s.m. Persoană care confecționează șei. ■ Termen atestat în Baia Mare, în 1820. – Din șa “piesă de harnașament” + suf. -ar. (DEX).

șelăríe, șelării, s.f. Atelier de confecționat obiecte de harnașament. – Din șa + suf. -ărie (Scriban, DEX).

șéle, s.f. v. șale.

șematísm, șematisme, s.n. Schema de personal a unei instituții sau organizații; organigramă: “Șematismele eparhiei de Gherla, editate în anii 1894, 1898, 1900, 1903 și 1906 au con¬semnat faptul că Ioan Mihaly a îndeplinit calitatea de dascăl…” (Câmpeanu, 1916: 40). – Cf. schematism (MDA).

șepelí, șepelesc, v.i. A vorbi peltic. – Formă onomatopeică.

șepelít, -ă, șepeliți, -te, adj. (reg.) Care rostește defectuos anumite con¬soane; peltic. – Din șepeli.

șeránț, s.n. v. șăranț (“stâlp”).

șerb, șerbi, s.m. (înv.) Rob: “Să se știe că aceastră sfântă carte, anume Strastnicu, o au cumpăratu șerbul lui Dumnezeu, Radu Petre…” (Bârlea, 1909: 12; doc. din 1749). ■ (onom.) Șerb, nume de familie în jud. Maram. – Lat. servus “rob” (Pușcariu, după DER; DEX).

șercúță, șercuțe, s.f. Coș din nuiele. – Probabil din coșercuță.

șeréglă, șeregle, (șireglă, șoroglă), s.f. (reg.) 1. Element din construcția carului, sub forma unui grătar de lemn legat de loitră prin două lanțuri (în zona Codru). 2. Grătar de lemn, prins în perete, deasupra ieslei, în care se pune nutreț pentru cai; corciuie. ■ Termen frecvent în centrul Trans. (ALR, s.n., vol. II, h. 316). – Din magh. saroglya “targă” (dial. soroglya) (MDA).

șerpár, șerpari, (șărpar), s.m. Pasăre răpitoare, asemănătoare cu acvila, de culoare brună-cenușie (Cir¬caetus gallicus). ■ Este o pasăre rară în Maram.; cuibărește în etajul fagului, dar apare și în golurile de munte. – Din șarpe + suf. -ar (Scriban, DEX, MDA).

șerpenéu, șerpeneauă, s.n. (reg.) 1. Ceaun. 2. Blid. 3. Cancioc. – Din magh. serpenyö (MDA).

șeș, șeși, (șeh, șoș), s.m. (reg.) Stâlpi verticali așezați la colțurile construcției sau pentru înnădirea cununilor, încastrați la partea inferioară în talpă, iar în partea superioară în ultima cunună: “Arăzâmă, mândră, șeșu / Până te-a juca chizeșu” (D. Pop, 1978: 194). – Din magh. sas(fa) (MDA).

șétref, s.n. Platou montan. ■ (top.) Șetref, pas (817 m alt.), între Masivul Rodnei și Munții Țibleșului, care face legătura între depresiunea Maramu¬re¬șului și județul Bistrița-Năsăud; este străbătut de calea ferată Salva-Vișeu (construită în 1948, având o lungime de 61 km). – Probabil var. de la șetrev, șetrez.

șezătoreán, -ă, șezătoreni, -e, adj., s.m.f (reg.) Participant la șezătoare: “Pentru că noaptea era lungă, până spre miezul nopții șezătorenii cântau, jucau, spuneau glume, povești și con¬fecționau mărțișoare din lână...” (Gh. Iosip, Budești, 2013). – Din șezătoare + suf. -ean.

șezătoríță, șezătorițe, s.f. (reg.) Participantă la șezătoare: “Se obișnuia organizarea de clăci pentru familia care organiza șezătoarea, precum și pentru într-ajutorarea șezătorițelor cu probleme de boală sau naștere” (Faiciuc, 2008: 278). – Din șezătoare + suf. -iță.

șfáră, s.f. Sfoară, funie: “Nu trebe mai mare șfară / Ca străină dusă-n țară; / Nu trebe mai mare fune / Ca străină dusă-n lume” (Calendar, 1980: 88). – Cf. sfoară (MDA).

șféncher, s.n. v. șlenghel (“ciocan folosit de mineri”).

șférde, (sferde), s.f. (reg.) Bucată sărită dintr-o scândură; așchie. – Et. nec.

șfung, șfungi, s.n. (reg.) Elan, avânt: “Mi-am luat un șfung și am sărit păste gard…” (Hovrea; 2016: 61). – Din germ. Schwung, magh. svung (MDA).

șíclu, s.n. (reg.) Staniol: “Să duce la oraș și cumpără niște șiclu de aiesta, care să pune la Crăciun pă pom” (Bilțiu, 2007: 214). – Lat. ciclus, siclus, prin interm. ebr. šekel (Scriban); cf. șic (MDA).

șiébă, șiebe, s.f. (reg.) Șir de figurine de staniol (cruci, stea, soare etc.) la coiful Craiului, la Steaua de Crăciun. – Et. nec.

șieuán, -ă, șieuani, -e, (șeuan), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Șieu. 2. (Locuitor) din Șieu. – Din n. top. Șieu + suf. -an.

șieuáncă, șieuance, (șeuancă), s.f. Femeie originară din localitatea Șieu. Locuitoare din Șieu. – Din șieuan + suf. -că.

șifón, șifoane, s.n. Dulap pentru haine și pânzături (în zona Codru); șifonier. (Trans., Maram.). – Cf. șifonier “scrin”; din magh. sifon (MDA).

șíler, s.n. (reg.) Unealtă folosită la decojitul trunchiurilor subțiri (de brad). – Din germ. Schäler (MDA).

șindreșteán, -ă, șindreșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Șindrești. 2. (Locuitor) din Șindrești. ■ (onom.) Șindreștean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Șindrești + suf. -ean.

șindreșteáncă, șindreștence, s.f. Femeie originară din localitatea Șin¬drești. Locuitoare din Șindrești. – Din șindreștean + suf. -că.

șindrilár, șindrilari, s.m. Persoană care confecționează șindrilă: “În 1830, în Baia Mare erau atestați 3 șindrilari” (Monografia, 1972: 339). – Din șindrilă + suf. -ar (DEX).

șindrílă, șindrile, (șindilă), s.f. Scândură de brad, îngustă și subțire, prevăzută cu un șanț pentru îmbinări, cu care se acoperă casele și acareturile. ■ (top.) Șindila, n. top. în Odești; “stă mărturie unui meșteșug practicat cu decenii în urmă, azi dispărut” (Odobescu, 1973). (Sec. XV). – Din magh. zsindely, germ. Schindel (Scri¬ban, DEX, MDA).

șindrilí, șindrilesc, (șindili), v.t. A acoperi o clădire cu șindrilă: “Drumu' și l-aș șindili / Cu șindilă de mătasă” (Memoria, 2001: 63). – Din șindrilă (DER, DEX, MDA).

șindrilít, -ă, șindriliți, -te, (șindriluit, șândrilit, șând'ilit), adj. 1. Acoperit cu șindrilă: “...sfănta biserică alcătuită, rădicată și șindriluită întru acestu loc din anul 1794” (Socolon, 2005: 207; doc. din 1836). 2. (ref. la părul de pe cap) Care stă drept; lins (opusul lui creț). – Din șindrili.

șinór, șinoruri, (șinur, șânor, jinor), s.n. (reg.) 1. Șnur, panglică, sfoară, șiret; “fâșie de piele policromă folosită la decorarea cojoacelor sau a chimirelor” (Stoica, Pop, 1984). 2. (în expr.) Șânor cu aprindere = fitil. ■ (top.) Șinorica, uliță prin mijlocul satului; “îi lungă ca un șnur” (Odobescu, 1973). – Din magh. zsinór (DEX), magh. sinór (MDA).

șireág, șireaguri, (șiread, șirezi), s.n. 1. Șir, rând, linie: “De comun se folosește la denumirea unui grup de băieți prinși de mână; de pildă jocul de-a șireagu 'ntors pe dos” (Țiplea, 1906). 2. Strat de flori: “Mătrăgună-n tri șirezi” (Calendar, 1980: 69). – Din magh. sereg “mulțime, trupă” (cu unele sensuri după șir), cf. pol. szereg (Scriban, DEX, MDA); cf. ucr. šereg (Scriban), srb. šereg (Șăineanu, Scri¬ban).

șiréglă, s.f. v. șereglă.

șiríncă, șirinci, (șerincă, șârincă), s.f. (reg.) 1. Fâșie îngustă de pământ arabil; hat. 2. Basma, năframă, batic; pândzătură: “Nu ți-i ruptă șerinca / Că ți-i ruptă inima” (Memoria, 2001: 106). (Maram.). – Din ucr. šyrynka, rus. șirinka “basma”(Scriban, DEX, MDA).

șirlói, șirloaie, (șârloi), s.n. (reg.) 1. Șuvoi de apă. 2. Dâră de mizerie. – Var. a lui șiroi “șuvoi”.

șíșcă, s.f. (reg.) Mașină de tocat coceni pentru furaje (în Maram. din dreapta Tisei). – Din ucr. sička (MDA); din rus. siečka “cuțit de tăiat varză” (Scriban); din magh. szecska (MDA).

șișeșteán, -ă, șișeșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Șișești. 2. (Locuitor) din Șișești. ■ (onom.) Șișeștean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Șișești + suf. -ean.

șișeșteáncă, șișeștence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Șișești. Locuitoare din Șișești. – Din șișeștean + suf. -că.

șíștor, șiștori, (șuștor), s.m. Brațul de lemn de pe crângul morii, între care intră măselele de la moară. – Et. nec. (DEX).

șitắu, s.f. v. șaitău (“teasc”).

șíță, șițe, s.f. Scândură mică de lemn de brad, subțire, cu care se acoperă casele, șurile, găbănașul, gardurile; diferă de șindrilă / draniță (care este prevăzută cu șanț). – Din scr. štica “scândurică” (Șăineanu, DEX).

șivlitúră, s.f. v. țivlitură (“strigăt, urlet”).

șlag, (șlog, șloag), s.n. (reg.) 1. (med.) Apoplexie. 2. (med.) Paralizie. 3. (min.) Galerie transversală care unește două galerii principale într-o mină. 4. (min.) Furtun pentru aer comprimat (sau apă). – Din germ. Schlag “abataj” (MDA).

șláier, șlaiere, s.n. (reg.) Voal de mireasă. – Din germ. Schleier “voal”, magh. slájer (MDA).

șláifăr, șlaifări, s.m. (reg.) Tocilar. – Din germ. Schleifer “șlefuitor, tocilar” (MDA).

șlam, s.n. (reg.; min.) Amestec de apă cu particule fine, rezultat în urma procesului de prelucrare a minereurilor la instalațiile de preparare. – Din germ. Schlamm “nămol” (DEX, MDA).

șlénghel, (șfencher, șlegă), s.n. 1. (reg.; min.) Ciocan cu mâner în formă de baston; prin învârtire lovește dălțile sau sfredelele. 2. Baros de lemn, armat la capete cu verigi metalice; se folosea în pădure pentru a lovi o pană metalică, în vederea despicării unui trunchi. – Din germ. Schlegel (Țurcanu).

șlícă, s.f. (reg.) Bască, șapcă, fes: “Unde văd un domn cu șlică, / Toată mintea-n jos îmi pică” (Bârlea, 1924: 186). – Din ișlic “căciulă de blană sau de postav”; din ucr. šlic (Nesturescu, 1999, după Farcaș, 2009); cf. pol. szlyk “căciulă de piele înaltă și ascuțită” (MDA).

șlífără, șlifere, (șlifer), s.f. (reg.) 1. Traversă de cale ferată. 2. Lemnul care unește pereții laterali ai digului construit pe malul apei din bârne de lemn. – Cf. șlaif, șlais “stăvilar prin care se reglează debitul apei din canalul morii”, formă atestată în Trans.; sau șlif “porțiune șlefuită”.

șling, șlinguri, s.n. (reg.) 1. Colți mici la cămașa țărănească. 2. Broderie. – Din germ. Schlinge “împletitură; laț, ochi” (MDA).

șlíp, s.n. v. jilip (“uluc”).

șlog, s.n. v. șlag.

șmótru, șmotruri, s.n. Curățenie. – Din rus. smotru “inspecție militară” (Scriban, DEX, MDA).

șmotruí, șmotruiesc, v.t. A face curățenie. – Din șmotru.

șmotruít, -ă, șmotruiți, -te, adj. Curățat. – Din șmotrui.

șnáidăr, șnaidări, (șnaider, jnaider), s.m. (reg.) Croitor: “Da să știi că io nu mă-nsor numa dacă mă lași să mă însor cu fata de jid care-mi place mie, de jnaider” (Bilțiu, 2007: 119). ■ Termen specific subdialectului bănățean (Tratat, 1984). – Din germ. Schneider “croitor” (MDA).

șoáhtăr, s.n. v. șahtăr.

șobârtíță, s.f. v. sobârtiță.

șofrán, șofrani, (șofron), s.m. Plantă cu flori albastre, liliachii, care înflorește toamna (Crocus sativus). – Din rus. șafran, pol. szafran (DEX); din vsl. šafranŭ (Șăineanu, Scriban, MDA); cf. germ. Safran (MDA).

șogắu, s.m. v. șagău.

șógor, șogori, s.m. (reg.) 1. Cumnat; rudă prin alianță. 2. Termen de adresare între bărbați (în glumă): “Eu cu câți mă întâlnesc, / Ei tăți șogor mă numesc” (Memoria, 2001: 99). ■ Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din magh. sógor “cumnat” (Scriban, DEX, MDA).

șogoríță, șogorițe, s.f. (reg.) Cumnată. – Din șogor “cumnat” + suf. -iță (DLRM, MDA). șóhan, (șuhan), adv. (reg.) Niciodată: “Eu să n-am noroc șohan” (Papahagi, 1925: 167). (Trans. de Nord, Maram.). – Din magh. soha n(em) “niciodată” (Scriban; Tiktin, Galdi, după DER; MDA).

șolbóc, s.n. v. șălboc (“post de santinelă”).

șold, șolduri, s.n. Șuncă de porc (care se pune la afumat iarna și se consumă de Paști). – Din pol. szoldra (Tiktin, după DER; MDA).

șoldán, șoldani, s.m. Purcel de câteva luni. (Trans., Maram.). ■ (onom.) Șoldan, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. süldö “purcel” (MDA); din șold + suf. -an (DER).

șolomár, s.m. v. șolomonar.

șolomonár, șolomonari, (solomo¬nar, șolomar), s.m. (mit.) Vrăjitor, vraci investit cu puteri supranaturale, capabil să aducă ploaie, furtună, grindină: “Șolomonarii aceia au cetit pe stele. De pe stele știau cum merge vremea (...). Venea și ne spunea: Amu mâine va ploua. Și el căta pe stele. El știa când va ploua și când va fi vreme bună. Știa ce călduri vor fi peste an” (Bilțiu, 1999: 75); “Un alt șolomonar, din Rona de Jos, a știut să citească pe fruntea omului trecutul lui și viitorul” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 71). – De la Solomon, datorat mai ales tradiției reprezentate de cartea populară Solomon și Marculfo (Șăineanu, DEX, MDA). ■ Denumirea a fost der. și din germ. Schulmäner, pornindu-se de la credința populară potrivit căreia șolomonarul trece prin școală; în alte teorii, termenul a fost pus în legătură cu legendarul bazileu grec, care și-a asumat prerogativele meteorologice ale lui Zeus (A. Oișteanu, în REF, 1990: 319);

șolóng, șolonguri, (șalang), s.n. (reg.) Curele de piele cu care se împodobeau boii: “Nice boi cu șolonguri” (Bârlea, 1924, I: 200). – Din magh. sallang “zorzoane” (MDA).

șomcuteán, -ă, șomcuteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Șomcuta Mare. 2. (Locuitor) din Șomcuta Mare. ■ (onom.) Șomcutean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Șomcuta + suf. -ean.

șomcuteáncă, șomcutence, s.f. Femeie originară din localitatea Șom¬cuta Mare. Locuitoare din Șomcuta Mare. – Din șomcutean + suf. -că.

șomoióg, șomoioage, s.n. (reg.) Mănunchi de fân sau de paie; smoc: “Fă un șomoiog de paie, să ațâțăm focul” (Crâncău, 2013). – Cf. magh. csomó “nod, ghem, smoc, legătură” (Scriban, DEX, MDA).

șontoróg, -oagă, șontorogi, -oage, adj. (reg.) Șchiop, infirm. – Din șont “șchiop”, cf. magh. dial. czomtorag (Șăineanu, MDA).

șopârcă, șopârce, s.f. (reg.) Salamandră; zolomâzdră. – Var. a lui șopârlă (MDA).

șopârlíță, șopârlíțe, (șopârlăriță), s.f. 1. (med.) Anghină difterică: “Dacă omul are nădușeli și-l strânge la grumaz și de-abia poate răsufla, atunci zicem că-i beteag de șopârlăriță” (Bârlea, 1924, II: 379). ■ Descântec de șopârliță: “Luăm miere de stup și zicem: Șopârlăriță lungariță, / Fugi de la (cutare). / Să mergem, să fugim, / Că iese neagra tomoiagă / De sub pat, / De sub hat...” (Bârlea, 1924: 381). 2. (bot.) Numele a două plante erbacee (Veronica orchidea și Parnasia palustris). – Din șopârlă + suf. -iță (DEX, MDA).

șopotí, șopotesc, v.t.i. A vorbi în șoaptă; a șușoti, a șopti. – Din șopot (DEX).

șopréică, șopreici, s.f. (reg.) Șopron: “Șopreica este un șopron înfundat cu scândură de jur împrejur” (Faiciuc, 2008: 130). – Var. a lui șopron.

șoprón, șoproane, (șopru), s.n. Construcție de lemn pentru protejarea furajelor împotriva ploii și zăpezii; oboroc: “Odată on om o durnit în podu di la șopron…” (Bilțiu, 2007: 284). ■ “Patru stâlpi de lemn lungi de 7 m, legați atât în partea de sus, cât și jos, cu bare de lemn în formă de pătrat, cu latura de circa 3,5 m (...). Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ, la circa 50 cm de pământ sunt așezate lese împletite din nuiele de alun. (...) Acoperișul are forma unei piramide” (Paul Petrescu). ■ (onom.) Șoproni, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Schoppen (DER, DEX, MDA).

șópru, s.n. v. șopron.

șor, șoruri, s.n. Defect fizic, în urma unui accident: “Ia vezi ce șor are pe spate fata…” (Bilțiu, 1999: 158). – Et. nec.

șorî, v.t. (reg.) 1. A înnegri, a urâți. 2. A îmbolnăvi. – Din șor “urât”.

șoríc, șorici, s.n. Piele de porc preparată (pârlită sau opărită) pentru a fi consumată. ■ (onom.) Șoric(i), nume de familie în jud. Maram. – Cf. sor “piele de porc” (DER, MDA).

șoricíe, adj. (Oaie) neagră la care (cu trecerea anilor) i se decolorează lâna devenind roșiatică-cenușie, ase¬mă¬nătoare cu a șoarecelui de câmp. – Din șoarece (Șăineanu, Scriban, MDA) + suf. -iu, -ie.

șoróglă, s.f. v. șereglă (“element din construcția carului”).

șorompóu, s.n. v. șarampou.

șorubár, șorubare, s.n. (reg.) Șu¬rubelniță. – Din șurub + suf. -ar.

șorúbă, șorube, s.f. Colțar metalic la potcoavele cailor (utilizați iarna). – Din șurub (MDA).

șoș, s.m. v. șeș (“stâlp, bârnă, grindă”).

șoștoácă, șoștoace, s.f. (reg.) Butuc gros la poarta barajului; crainer. – Et. nec. (MDA).

șotrón, șotroane, s.n. Un joc de copii. ■ Se desenează pe trotuar cu creta opt căsuțe numerotate. Se aruncă cu o pietricică în fiecare căsuță, pe rând. Se sare într-un picior, din căsuță în căsuță. Jucătorii nu au voie să cadă sau să calce liniile căsuțelor. – Cf. fr. chaudron “căldare” (Scriban, DEX).

șovár, s.m. v. șuvar (“specie de măr”).

șpáis, șpaisuri, s.n. (reg.; înv.) Cămară mică amenajată la capătul târnațului (la unele case maramu¬reșene). – Din germ. Speise (kammer) “cămară de alimente” (MDA).

șpan, șpani, (ișpan, fișpan), s.m. (reg.) (în Trans. Evului Mediu) Vi¬ceconte, viceguvernator al unui comitat maghiar, subprefect. ■ În Maram., are și sensul de prefect sau logofăt: “Nu-mi dau mintea cât o am / De binele unui șpan” (Bârlea, 1924, II: 265). ■ (onom.) Șpan, nume de familie frecvent în zona Ardusat. – Din magh. spán, ispán “logofăt; prefect” (Scriban, DEX, MDA).

șpárgă, șpărgi, s.f. (reg.) 1. Funie, frânghie, sfoară groasă: “Fie-i femeia șparga / Și nănașa temnița” (Bârlea, 1924: 91). 2. Fitil la opaiț. ■ (onom.) Șpargă, poreclă în Rona de Jos. – Din magh. spárga “sfoară” (MDA).

șpațír, șpațiruri, (spațâr), s.n. (reg.) 1. Plimbare. 2. (în expr.) A umbla de-a șpațâru = a umbla fără rost: “Tătă zua ai îmblat de-a spațâru și n-ai lucrat nimic” (Hovrea, 2016: 60). (Trans., Maram.). – Din germ. Spazier(gang) “plimbare pe jos; promenadă” (MDA).

șpấhă, șpâhe, s.f. (reg.) Iarbă (otavă) mică, greu de cosit. ■ (onom.) Șpâhe, poreclă pentru locuitorii din Săcel, “pentru că în loc de plete, ca la ceilalți maramureșeni, capul lor de abia e acoperit cu câteva firicele de păr” (Papahagi, 1925). – Cf. șpihă (MDA); probabil din pihă “puf de pasăre; scamă”.

șpelț, șpelțuri, s.n. Îmbrăcăminte fără mâneci, încheiată, purtată pe timp de iarnă; pieptar: “Șpelț e numit cel de purtat, iar tˈeptar e cel cusut cu flori și care se poartă în zilele de sărbători” (ALRRM, 1973, h. 629). – Cf. germ. Spalt.

șpérlă, șperle, (sperlă), s.f. (reg.) 1. Cenușă fierbinte amestecată cu jăratic; spuză. 2. Praf, pulbere: “Și, Doamne, ce furtuni veneau înaintea ei [a Dochiei] și după ea și ziceau că se va face șperlă” (Bilțiu, 1999: 90). – Cf. srb. sprljiti “a arde” (MDA).

șpesá, v.t. v. spesa (“a cheltui”).

șpíhă, s.f. v. pihă (“scamă”).

șpil, șpiluri, s.n. (reg.) Șmecherie, pont. – Din germ. Spiel “treabă, afacere” (DEX, MDA).

șpílhozen, șpilhozeni, s.m. (reg.) Pantalonași cu bretele pentru copii. – Din germ. Spielhose (DEX).

șpir, șpiruri, (știr), s.n. (reg.) Lanț: “În seara de Anul Nou se lega masa cu șpir pentru ca familia să rămână unită” (Memoria, 2001: 20). – Et. nec. (MDA); din germ. Sperr[kette] “lanț; cătușe”.

șpor, șporuri, s.n. (reg.) Sobă cu plită: “Pt'iroștele fierb pe șpori, / Fetele așteaptă pețitori” (Memoria, 2001: 23). – Din magh. spór (MDA).

șporolí, șporolesc, (șpurlui), v.t. (reg.) A economisi bani și bunuri materiale: “Și vara șpurluie lemne, că nu erau lemne...”. (Trans. și Maram.). – Din magh. spórol (MDA).

șporolít, -ă, șporoliți, -te, (șpurluit), adj. (reg.) Economisit. – Din șporoli.

șpráiț, șpraițuri, s.n. 1. Nuia. 2. Proptea, pop. – Din germ. Spreize (DEX).

șprăițuí, șprăițuiesc, v.t. Operație prin care se fixau nuielele (sau trestia) de pereții sau tavanul din bârne de lemn, pentru a permite fixarea mortarului: “Pereții, în interior, erau șpraițuiți cu șpraițuri sau nuiele și apoi unși de două ori cu lut și tˈină amestecate cu paie și frământate bine, după care se văruiau” (Faiciuc, 2008: 113). – Din germ. spreizen (DEX).

șprăițuít, -ă, șprăițuiți, -te, adj. (ref. la nuiele sau trestii) Fixat de pereți sau tavan. – Din șprăițui.

șpreáncă, s.f. (reg.) Băutură al¬coolică din fructe fermentate; horincă de creangă, horincă de cazan, țuică: “Colinda este răsplătită cu câte un pahar de șpreancă, prăjituri și fructe” (Faiciuc, 1998: 195). – Et. nec.

șprițuí, șprițuiesc, v.t. 1. A stropi via (în nordul Trans. și Banat). 2. A bea șpriț (vin amestecat cu apă). – Din germ. spritzen (DEX).

șprițuít, -ă, șprițuiți, -te, adj. 1. (ref. la vița-de-vie) Stropit. 2. Băut, turmentat. – Din șprițui.

șpronțá, șpronțez, v.t. (reg.) A rotunji buștenii cu toporul, la capete. (Maram., Trans., Bucov.). – Din șpronț “buștean rotunjit la capete” (MDA).

șpur, șpuri, s.m. (reg.) Copil ne¬legitim (din flori), bastard; mărândău, copt'il. ■ Termen atestat în Maram. Istoric, exclusiv în zona Săcel-Moisei-Borșa (ALRRM, 1969: 199). – Lat. spurius, -a, -um, cf. it. spurio, sespurio “nelegitim, bastard” (N. Drăganu, MDA).

șpurluí, v.i. v. șporoli (“a economisi”).

ștab, ștabi, s.m. (înv.) 1. Ofițer superior. 2. (fam.) Șef, conducător: “Aista, după atâtea școli, o ajuns orice ștab mare” (Hovrea, 2016: 59). – Din germ. Stab, rus. stab (DER, DEX).

ștablón, ștabloane, s.n. (reg.) Prelungire a podului unei case pe capetele ieșite în afară ale grinzilor. (Maram., Trans., Bucov.). – Cf. germ. Stabbau, Standbaum “pod fix” (MDA).

ștabloní, ștablonesc, v.t. (reg.) A bate scânduri pentru a închide podul pe capete. – Din ștablon.

ștablonít, -ă, ștabloniți, -te, adj. (reg.) (ref. la scânduri) Bătut sub streșina casei. – Din ștabloni.

ștáflă, ștafle, s.f. (reg.) Stinghie, scândură groasă de lemn. (Maram., Trans.). – Din germ. Staffel “treaptă” (MDA).

ștáigăr, ștaigări, s.m. (reg.) Supraveghetor de mină; hugman. – Din germ. Steiger (MDA).

ștáier, ștaiere, s.n. 1. Numele unui dans la modă în sec. al XIX-lea. 2. (în expr.) A bate ștaierul = a da târcoale: “Oare aiesta ce tăt bate ștaieruˈ pă lângă casa noastră?” (Hovrea, 2016: 61). – Din germ. Steier[walzer] (Scriban, MDA).

ștalắu, ștalauă, s.n. (reg.) 1. Grajd, poiată: “Ca mujderu la ștalău” (Țiplea, 1906: 449). 2. Coteț. – Din magh. istálló “grajd” (MDA).

ștămpár, ștămpari, s.m. Lucrător la șteampuri: “În 1830, în Baia Mare erau atestați 6 ștămpari” (Monografia, 1972: 339). – Probabil din șteamp + suf. -ar.

ștealfắu, ștealfauă, s.n. (reg.) Bucată mare, felie: “Ș-o tăiet un știalfău de ptită” (Faiciuc, 2008). – Et. nec.

șteámp, șteampuri, s.n. (reg.; min.) Instalație hidraulică pentru concasarea minereurilor aurifere, utilizată începând cu sec. XIV-XV. – Din germ. Stampf “unealtă de compactat” (Graur, după DER; MDA).

șteáp, șteapuri, s.n. 1. Cotor de plantă rămas după secerat; țepușă, ghimpe, bucată de lemn: “Bărbații au adus custurile, cu care să-și taie câte-un șteap...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 241). 2. Vreasc: “Îs ca pomii dezgrădiți: / Care pângă dânșii trec / Cu șteapuri îi ștepuiesc” (Memoria, 2001: 113). 3. Bucată scurtă de lemn: “De ciudă și de mânie, s-a repezit la Fata Pădurii și, cu un șteap de lemn, i-a dat pe unde și cum a nimerit” (Bilțiu, 1994: 284). – Din srb. štap (DEX, MDA), germ. Stab “băț, baston” (Scriban, DEX, MDA).

ștéde, ștedii, (ștedie), s.f. Plantă legumicolă perenă, cu frunze alungite, folosită în alimentație; ștevie, măcriș (Rumex pattientia). ■ (med. pop.) Proprietăți laxative; indicată în curele de mineralizare de primăvară. ■ (top.) Ștedea Mare, complex mlăștinos (4 ha), situat sub Vf. Ștedea, la 950 m alt., pe Platoul Vulcanic Maramureșean; Ște¬vioara, grup muntos, situat în nord-estul masivului Pietrosu-Bardău (Munții Mara¬mureșului); Ștevioara, afluent al Va¬serului (Munții Maramureșului), în apropiere de frontieră. – Cf. ștevie.

ștémpel, ștempele, (ștemper, stem¬păl), s.n. (reg.) 1. Ștampilă, 2. Timbru, marcă poștală. ■ Exclusiv în regiunea intracarpatică. – Din germ. Stempel “ștampilă, pecete” (DEX, MDA).

ștémper, s.n. v. ștempel.

ștempluí, ștempluiesc, v.t. (reg.) A ștampila. – Din germ. stempeln “a ștampila, a timbra” (DEX, MDA).

ștempluít, -ă, ștempluiți, -te, adj. (reg.) Ștampilat. – Din ștemplui.

șterejíe, s.f. v. sterejâie.

ștérgură, șterguri, (ștergar, șter¬gător), s.f. 1. Prosop țesut din cânepă, cu zimțișori la capete: “Rupe tri fire de mătasă și i-i le dă la Ion în mână și on ștergari ales cu flori, făcut fain, o ștergură, cum să zâce la noi p-aici” (Bilțiu, 2007: 185). 2. Piesă textilă de mari dimensiuni, țesută în patru ițe, ornamentată cu motive geometrice sau florale; se atârnă la icoane sau blide: “Pe pereți, cu șterguri multe” (Calendar, 1980). – Din șterge “a curăța” + suf. -ură (Scriban, DER, DEX, MDA).

șterț, șterțuri, s.n. (reg.) 1. Băț crăpat la un capăt, cu care se amestecă ingredientele din care se prepară urda. 2. Unealtă cu care fierarul stropește para cărbunilor când înroșește fierul; stropitoare, pămătuf, pomătău. – Din germ. Sterz “coadă, mâner” (Papahagi, DEX, MDA).

șticărái, s.n. (reg.) Dantelă, bro¬derie. – Din germ. Stickerei “broderie” (MDA).

ștímă, știme, s.f. (mit.) 1. Duh ce păzește comorile. 2. Zână de apă. – Din ngr. shíma (Scriban, DEX, MDA).

știmp, știmpuri, s.n. (reg.) Stâlp de gard; șăranț: “La știmpuțu vraniții / Șade mama miresii” (Bârlea, 1924). – Cf. șteamp (MDA).

știoácă, s.f. v. ștoacă.

știób, știoburi, s.n. (reg.) Trunchi de copac scorburos, îngropat în pământ, pentru a servi ca fântână. (Maram.). – Din ucr. štovb, štub “trunchi de copac” (DEX, MDA).

știól, știoluri, s.n. (reg.) 1. Galerie de mină. 2. Locul pe care se intră în mină. 3. Canal. 4. Peșteră. 5. Horn, coș: “Mai demult erau cuptioare multe-n casă și cu știol” (Bilțiu, 2007: 282). 6. Partea de deasupra cuptorului țărănesc, pe care se doarme: “Să rămâie numai știolu, / Să mă iubesc cu fecioru” (Bârlea, 1924, II: 271). ■ (top.) Știolu, munte în Borșa. – Din germ. Stollen “galerie” (Drăganu, după DER; MDA).

știr, s.n. v. șpir (“lanț”).

ștíră, știre, adj.f. - 1. Stearpă. 2. (Oaie) năzdrăvană; “care face semn, care știe (ce va fi), care prevestește” (Latiș, 1993: 117); vâlfașă. – Cuv. au¬toh¬ton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. shtirë “stear¬pă”; comp. cu alb. shtierë (DLRM, MDA).

știubéi, știubeie, s.n. 1. Stupină tradițională, confecționată din trunchiuri de copac, utilizată la bărcuitul albinelor; zărzon: “Știubeiele tradiționale s-au mai confecționat și din nuiele împletite, unse pe partea exterioară cu argilă în amestec cu bălegar” (Dăncuș, 1986: 62). 2. Izvor amenajat într-un trunchi de copac. 3. Vas făcut dintr-un trunchi de copac. ■ (top.) Știubei, fânațe în Dra¬gomirești, Săliștea de Sus. ■ Termen semnalat în localitățile din estul Maram. Istoric, la granița cu Moldova, însă în paralel cu sin. zărzon (ALRRM, 1997; h. 871). (Sec. XV). – Din știob + suf. -ei (DEX, MDA); cf. germ. Stube “odaie” (Scriban).

știucătór, știucători, s.m. (reg.) Bârnă groasă de lemn, care susține cornii casei. – Din știucă “parte dintr-un întreg” + suf. -tor.

știúhă, știuhe, s.f. (reg.) 1. Uscător de fructe; bujdei. 2. (în Trans.) Prelungire a hornului, prin care iese fumul în pod, la casele fără coș. – Et. nec. (MDA).

știuléță, știulețe, s.f. (reg.) Potcoavă de fier care se pune pe călcâiul bocancului: “Cu știuleță pă călcâie, / Și să țân feciori dintâie” (Bilțiu, 2006: 214). – Cf. știulete “fructul porumbului”.

știúrț, știurțuri, (șturț), s.n. (reg.) Vas mic de fier în care se pune praf de pușcă și se lovește cu un ciocan mare, producând astfel o detunătură pu¬ternică: “În acest timp [la Ruptu Sterpelor] se mai pușcă cu știurțul...” (Morariu, 1937: 144). – Din germ. Sturz “capac” (MDA).

ștoácă, ștoci, (ștocă, știocă, știoacă), s.f. (reg.) Unealtă cu coadă scurtă, cu tăiș metalic, lat, de formă trapezoidală, de dimensiuni mai mici decât sapa și mai robustă; se folosește pentru săparea terenurilor pietroase sau rădăcinoase. – Cf. germ. Stock, Stich, Stichel “băț, săgeată” (MDA).

ștoárfă, ștoarfe, s.f. (arg.) Calificativ injurios dat unei femei de moravuri ușoare. – Var. a lui ștoalfă (DEX).

ștocălí, ștocălesc, v.t. (reg.) A săpa cu ștoca. – Din ștoacă, ștocă.

ștocălít, -ă, ștocăliți, -te, adj. (reg.) Săpat (cu ștoca). – Din ștocăli.

ștopăluí, ștopăluiesc, v.t. A reface (la un ciorap sau la orice tricot) ochiurile rupte sau scăpate; remaia. – Cf. ștopăl “dop”.

ștopăluít, -ă, ștopăluiți, -te, adj. Remaiat. – Din ștopăli.

ștoptí, ștoptesc, (scopti), (dial. ștopt'i), v.t. A scuipa: “Alțî din față îl ștopé, / Alțî din dos îl pălmuié” (Bilțiu, 2006: 237). ■ În Maram. Istoric (ALRRM, 1997; h. 1.033). – Var. a lui scopti (dial. scopt'i), din scuipa.

ștoptít, s.n. Scuipat, salivă. – Din ștop(t)i.

ștraf, ștrafuri, s.n. (reg.) Căruță cu ladă, asemănătoare unei remorci, cu roți de cauciuc, de regulă, tractată de cai; a înlocuit, în a doua jumătate a sec. al XX-lea, căruțele cu roți de lemn, tractate de vaci sau bivoli: “Dacă-n ștraf tu m-ai lua / Doamne, rău nu ți-ar părea” (Bilțiu, David, 2007: 260). – Din germ. Straf(wagen) (MDA).

ștráfă, ștrafe, s.f. (reg.) Dungă cusută sau țesută pe pânză. – Der. din ștraif.

ștráif, ștraifuri, s.n. (reg.) 1. Linie, dungă colorată. 2. Pată de culoare pe părul animalelor. – Din germ. Streif “dungă, fâșie” (DEX, MDA).

ștrampoház, ștrampohazuri, s.n. (reg.; înv.; mil.) Camera unde se face împărțirea și schimbarea veșmintelor la militari: “Cum am fost la vărtăhaz / Ș-am șezut în ștrampohaz” (Bârlea, 1924: 7). (Maram.). – Et. nec. (MDA); din germ. Strumpfhose “ciorap-pantalon; dres”.

ștrăfuc, ștrafucuri, s.n. (reg.) Căruță. – Din ștraf + suf. -uc.

ștréc, s.n. (reg.) Cale ferată: “Fata Pădurii umblă noaptea horind pe ștrec” (Bilțiu, 1999: 196). ■ (top.) La ștrec, fânațe în Cufoia (Vișovan, 2002); Pe ștrec, top. în Dumbrăvița. (Trans., Ba¬nat, Maram., Bucov.). – Din germ. Strecke (= Eisenbahnstrecke) “linie ferată” (MDA).

ștric¹, ștricuri, s.n. (reg.) Unitate de măsură pentru concentrația de alcool; grad alcoolic: “Horincă de 60 de ștricuri” (Lenghel, 1979). (Trans., Maram.). – Din germ. Strich “linie” (MDA).

ștric², s.n. (reg.; înv.) Funicular. (Maram.). – Din ștric “frânghie” (< germ. Strick).

ștrímflu, ștrimfli, (la pl., ștrifli, ștrinci, ștrinji), s.m. (reg.) Ciorap: “El dzâce: am aflat o păreche de păpuci și o păreche de ștrimfli” (Papahagi, 1925: 320). – Din germ. Strumpf “ciorap”, săs. Strümpfl, prin jargoul evreiesc (Papahagi, 1925).

ștroncălí, ștroncălesc, v.i. (reg.; fig.) A trăncăni, a pălăvrăgi. – Cf. ștroncăni.

ștrulibátic, adj. v. ștrulubatic.

ștrulubátic, -ă, ștrulubatici, -e, (ștrulibatic, ștrolibat), adj. Nebunatic, zvăpăiat: “Numa' că Iuănaș îi cam ștrulubatic, cam ușor de minte, ca pruncii crescuți fără părinți” (Memoria, 2014: 148). – Cf. sturluibatic (MDA).

ștúrț, s.n. v. știurț.

ștuț, ștuțuri, s.n. Bucată scurtă de țeavă. – Din germ. Stutzen (DEX).

șuái, adj. v. șuhai.

șúbler, șublere, s.n. Zăvor, închi¬zător la sobă (cu ajutorul căruia se reglează căldura). – Din germ. Schu¬blehre (DEX, MDA); germ. Schober, Schieber (Țurcanu, 2008).

șuc¹, șucuri, s.n. (reg.) 1. Bucată de brânză și mămăligă rotunjită în mână. 2. Nod mai mare făcut la un capăt al ștergarului. – Cf. șucată “bucată mare (de carne, de pâine)”.

șuc², șucuri, (suc), s.n. (reg.; arh.) Unitate de măsură pentru lungimi: “12 sucuri și jumătate = 4 m” (AER, 2010: 70). – Din germ. Schuh “încălțăminte, gheată” (Tiktin, Candrea, după DER; MDA).

șúchet, adj. (reg.) Năucit, buimăcit; nebun, smintit: “Dacă o văzut că fecioru este prea șuchet, nu mai stăteau de vorbă cu el” (Bilțiu, 1999: 314). – Din magh. süket, siket “surd” (Scriban, MDA).

șudéșcă, s.f. (reg.) Vânturătoare; “oarece de lemn cu care se vântură grăunțele când îmblătesc” (Papahagi, 1925). – Cf. sideșcă (MDA).

șugár, -ă, șugari, -e, adj. (reg.) Suplu, subțire: “Tăt cu bouț bourel / Și-ntre coarne șugărel” (Calendar, 1980). ■ (onom.) Șugar(iu), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. sugár “subțire” (Șăineanu, Scriban, MDA).

șugăteán, -ă, șugăteni, -e, (șugătean), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Sat-Șugatag. 2. (Locuitor) din Sat-Șugatag. ■ (onom.) Șugătan (Ștefan a Șugătanului), supranume în Iapa. – Din n. top. Șugatag + suf. -ean.

șugăteáncă, șugătence, (șugătan¬că), s.f. Femeie originară din localitatea Sat-Șugatag. Locuitoare din Sat-Șugatag. – Din șugătean + suf. -că.

șugắu¹, s.m. v. șagău (“tăietor de sare”).

șugắu², s.n. (reg.) Pârâu; apă cur¬gătoare peste care poți trece cu piciorul; vâlcea, vale: “Pe margine de șugău / Paște drag murguțu meu” (D. Pop, 1970: 141). ■ (top.) Șugău, vale în hotarul Sighetului; Șugău, pârâu ce izvorăște de sub vârful Piatra Neagră (1.057 m), are o lungime de 10 km și se varsă în Iza, la nord de Vadul Izei; Șugău, localitate rurală, limitrofă ora¬șului Sighet, în prezent cartier al acestui oraș. (Trans., Maram.). – Din magh. sugó (MDA).

șugăuán, -ă, șugăuani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Șugău. 2. (Locuitor) din Șugău. – Din n. top. Șugău + suf. -an.

șugăuáncă, șugăuance, s.f. Femeie originară din localitatea Șugău. Locuitoare din Șugău. – Din șugăuan + suf. -că.

șugubínă, șugubine, (șugubdină), s.f. (reg.) 1. Necaz, nenorocire, groază: “Sâmpetru de iarnă se ține pentru a-i feri de șugubină pe bărbații de la pădure” (Faiciuc, 2008: 387). 2. (în expr.) A fi de șugubină = a fi de groază, de râs, de mirare. – Din sl. dušegubina (DEX, MDA).

șuguí, șuguiesc, v.i. A glumi: “Eu cu mândra șuguiesc, / E gânde' că o iubesc” (Ștețco, 1990: 276). – Din șagă “glumă” + suf. -ui (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

șuhái, (șui, șuai, șuhăios), adj. (Pă¬mânt) afânat; țărnos. – Cf. șuvoi (MDA).

șúhan, adv. v. șohan (“niciodată”).

șuhárcă, s.f. (reg.) Crema laptelui fiert, din care se face unt. – Et. nec. (MDA).

șúmăn, -ă, șumăni, -e, (șuman, șumen), adj. (reg.) Pilit, cherchelit, vesel, bine dispus; homot'it, trencheș. – Din sl. šumǐnǔ “beat” (Scriban, DLRM, MDA).

șúmen, adj. v. șumăn.

șumení, v.r. (reg.) A se îmbăta, a se pili: “Închină mamei și tatei, / Doar ei s-or șumeni” (Bârlea, 1924: 87). – Din șuman, șumăn, șumen “beat” (DEX, MDA).

șumenít, -ă, șumeniți, -te, adj. (reg.) Amețit, beat, turmentat. – Din șumeni.

șúră, șuri, s.f. Construcție anexă a gospodăriei tradiționale, utilizată pentru depozitarea utilajelor agricole, a instalațiilor, a fânului (în pod), iar lateral era amenajat grajdul animalelor: “Da tu, tată, de mi-i da / Ardă-ți casa și șura” (Calendar, 1980: 134). ■ “Podul era așezat numai pe încăperile destinate grajdurilor. În el se păstrau furajele. Asfel, șura nu avea pod, rămânând deschisă până la acoperiș. În șură se mai păstrau furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, anexele de la căruță, precum și căzile în care vara și toamna se pun fructele la fermentat” (Dăncuș, 1986). ■ (top.) Moara Șurii, cascadă (12 m) situată pe Valea Criva, în Munții Maramureșului. – Din germ. dial. Schur “fân, otavă; șatră, șopron” (DEX, MDA); din germ. Schuer, prin intermediul ucr. šura (Tiktin, Bogrea, după DER); din săs. schûren (Borcea, după DER; MDA).

șurdeșteán, -ă, șurdeșteni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Șurdești. 2. (Locuitor) din Șurdești. – Din n. top. Șurdești + suf. -ean.

șurdeșteáncă, șurdeștence, s.f. Femeie originară din localitatea Șur¬dești. Locuitoare din Șurdești. – Din șurdeștean + suf. -că.

șurgán, s.n. v. șârghin (“telegramă”).

șurluí, șurluiesc, (șuruli), v.t. (reg.) A freca, a curăța, a spăla: “Femeile șurulesc vasele cu leșie, pentru că de-acum să mănâncă din ele numai de post” (Bilțiu, 2009: 70). – Din magh. súrolni “a freca un vas (cu nisip fin) pentru a fi curățat” (Farcaș, 2009; MDA).

șurluít, -ă, șurluiți, -te, adj. (reg.) Curățat, spălat. – Din șurlui.

șúșcav, -ă, șușcavi, -e, (șușcă, șuștav), adj. (reg.) 1. (Oaie) cu lâna scurtă. 2. Fără lână, pleșuv. ■ (onom.) Șușca, nume de familie în jud. Maram. – Probabil din srb. šiska.

șușcă, adj. v. șușcav.

șuștác, s.n. (reg.; înv.) Instrument de măsurat, în lungime totală de 1 metru, confecționat de obicei din 5 segmente, gradate, de 20 cm fiecare; segmentele sunt rabatabile, prinse între ele cu nituri de fier. – Et. nec.

șuștav, adj. v. șușcav.

șúștăr, șușteri, (șușter), s.m. (reg.) Cizmar, pantofar. ■ (onom.) Șușteru, poreclă în Rohia și în Poienile de sub Munte. – Din germ. Schuster “cizmar” (DER, DEX, MDA).

șuștăríe, șuștării, s.f. (reg.) Ciz¬mărie; atelier de reparat încălțăminte. – Din șuștăr + suf. -ie (MDA).

șúșter, s.m. v. șuștăr.

șușterí, șușteresc, v.t. (reg.) A meșteri, a repara, a lucra. – Din șușter.

șușterít, -ă, șușteriți, -te, adj. (reg.) (ref. la încălțăminte) Reparat. – Din șușteri.

șúștor, s.m. v. șiștor.

șuștulúc, șuștuluci, s.m. (reg.) Cocoloș, boț: “Ca să aducem feciorii în șezătoare, luăm on mniezuc de cânepă din caier. Făcem din el un șuștuluc ca ou, în palmă…” (Bilțiu, 2009: 205). – Et. nes. (MDA).

șușurlí, șușurlesc, v.t. A vorbi în șoaptă; a șușoti: “Acolo mni-o tăt șușurlit ce-om face și cum om face” (Memoria, 2014: 147). – Formă onomatopeică.

șut, șuturi, s.n. (reg.) Durata unei zile de lucru a unui miner; tură. – Din germ. Schicht “schimb de muncitori; tură” (DEX, MDA).

șutắu, s.n. (reg.) Uscător de poame: “De-i șede până la toamnă, / Usca-m-oi ca și o poamă; / Ca o poamă pe șutău, / Mândruluț, de dorul tău” (Bârlea, 1924, II: 42). – Cf. șuteu.

șutéu, șutei, s.m. (reg.; înv.) 1. Brutar. 2. Cuptor. ■ (onom.) Șuteu, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. sütö “brutar; cuptor” (MDA).

șúvar, (șovar), s.m. (bot.) 1. Plantă erbacee, din familia gramineelor, cu paiul subțire și aspru (Poa trivialis); “iarbă rea, iarbă ca ovăzu” (Papahagi, 1925); “iarbă slabă, fără suc” (Bud, 1908): “În grădina cu șugar / Să-mi petrec lumea cu-amar” (Papahagi, 1925: 208). 2. Specie de măr pietros, fără suc, care se coace toamna târziu; mere de iarnă, mere bătrânești. – Cf. șovar.

șuvéi, șuveie, s.n. Băț scurt, ciomag. – Din srb. čivija “bucățică de lemn” (Scriban).