Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera Ț

 

țáglă, țagle, s.f. (reg.) Zăvor de la ușă; vârtej, riglu, batcă. – Din germ. Zaggel (DEX, MDA).

țáic, țaicuri, s.n. (reg.) 1. Drojdie. 2. Cantitate mică de aluat dospit. – Din magh. cájg (MDA); cf. germ. Teig “aluat” (Scriban).

țáigăr, țaigăre, s.n. (reg.) Arătător la ceasornic (în Maram. din dreapta Tisei). – Din germ. Zeiger “indicator, arătător (la ceas)” (MDA).

țanc¹, țancuri, s.n. (reg.) Pisc, culme, vârf ascuțit de stâncă, deal stâncos, coastă prăpăstioasă. – Din germ. Zinken (dial. Zanken) “colț, pisc, vârf; dinte” (Tiktin, Candrea, după DER).

țanc², s.n. (loc. adv.) La țanc = la timp, la momentul potrivit. – Et. nec. (MDA); probabil din forma onoma¬topeică țanc “care redă un zgomot ascuțit” și care poate marca începutul sau sfârșitul unei acțiuni.

țánțoș, -ă, țanțoși, -e, adj. Mândru, arogant: “Iară altă dihanie, mai mică de stat, da' tare țanțoșă și cu coada ca o seceră...” (Bilțiu-Dăncuș: 264). – Et. nec. (MDA); din magh. tancos “jucăuș, dansator profesionist” (Frățilă).

țapín, țapine, s.n. (reg.) Unealtă pentru manipularea lemnului în pădure; “un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi, 1925): “Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco, 1990: 232). ■ Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., după ALR, 1956: 617); rar semnalată în Maram. var. f. țapină. – Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu, 2005: 42; Scriban, MDA); din țap > țapin (de la forma uneltei) (Papahagi); din lat. sapienus “brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus) (Bologa). ■ “Existența în italiana sudică a derivatului zapino “brad” explică, după părerea noastră, fără niciun echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa, Acta Musei, 2002: 369).

țapinár, țapinari, s.m. (reg.) Butinar, lucrător la pădure; barabor: “Nu da, Doamne, numănui / Viața țapinarului” (Bilțiu, 1990: 385). – Din țapină + suf. -ar (DEX, MDA).

țáră, țări, s.f. 1. O uniune ne¬întâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop, 1984: 5-6): Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: “Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALRRM, 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: “Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93). 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: “Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar, 1980: 112). ■ (onom.) Țară, Țarălungă, nume de familie în jud. Maram. – Lat. terra “pământ” (Șăineanu, Scriban; MDA); în celelalte limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. pagensis > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu, 2001). ■ Cuv. rom. > ucr. cara “mulțime” (Miklosich, Candrea, după DER), pol. cara (Miklosich, după DER).

țarc, țarcuri, s.n. Loc îngrădit unde se adăpostesc sau se închid mieii. – Cuv. autohton, cf. alb. thark (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, MDA). ■ Cuv. rom > ucr. carok, carka “țarc” (Candrea, după DER), slov. carek, ngr. tsarcos, prin dial. arom. (Macrea, 1970: 15).

țárcă, s.f. v. sarcă (“coțofană”).

țárină, țarine, (țarnă, țârnă, țarincă), s.f. 1. Câmp semănat, ogor: “...Tăt o aldină galbină / Ș-oi zbura peste țarină” (Țiplea, 1906: 438). 2. Parte a ogoarelor care înconjoară vatra satului. 3. Pământ: “Tata-i sub țârna uscată” (Papahagi, 1925: 169). ■ În exp. țarina de fân = cosalău. – Cf. srb. carina “bir, dare” (DER, DEX, MDA).

țaríncă, s.f. v. țarină.

țárnă, s.f. v. țarină.

țăl, țăluri, (țel), s.n. (reg.; înv.) Țintă, punct. – Din germ. Ziel “punctul care trebuie nimerit când se trage cu o armă; cătarea puștii”, cf. rus. țel, magh. cel (MDA).

țălí, țălesc, (țeli), v.t. (reg.) A nimeri, a ținti: “Și batăr cât o dat să-l lovească, nicicum nu l-o nimerit, nu l-o țălit” (Bilțiu, 1999: 382). – Din germ. zielen “a ochi, a ținti” (Țurcanu); din țel / țăl (MDA).

țắlină, țăline, (țelină), s.f. (reg.) Pământ nelucrat în care se intră prima dată cu plugul; pârloagă: “Și cum s-au dus, au dat de o țălină; și acolo au dat de iepele acelea și de oi” (Bilțiu, 1999: 121). – Var. a lui țelină; bg., srb. celina (Șăineanu, DEX, MDA).

țăpár, țăpare, (țepar), s.f. (reg.) Botă ascuțită. – Din țeapă (MDA).

țăpălắu, s.n. v. țepălău (“lingură mare de lemn”).

țăpúșcă, țăpuște, (țăpușă, țepușă), s.f. Par ascuțit la un capăt; țeapă: “Ori să-l taie, ori să-l puște, / Ori să-l puie-ntre țăpuște” (Papahagi, 1925: 275). (Maram.). – Din țepușă + suf. -că (Frățilă).

țărấnă, țărâne, (țărnă, țârnă), s.f. 1. Pământ sfărâmat mărunt. 2. Glie de pământ: “Mamă am și nu mă cată, / Tata-i supt țârnă uscată” (Papahagi, 1925: 169). – Din țară (Scriban, DEX, MDA); lat. terrina (Șăineanu).

țărcălám, țărcălamuri, (țârcălam, țârcular), s.n. (reg.) 1. Compas din lemn cu două brațe lungi de 0,30 m și un spin transversal, utilizat în trasarea orna¬mentelor (linii curbe) pe obiectele casnice din lemn: “Împistrătura se făcea cu horjul și țărcălamul (compasul cu o ureche de horj), prin excizarea foarte fină a liniilor trasate cu aceste unelte” (Mirescu, 2006: 126). 2. Motiv orna¬mental sub formă de rozetă, numit astfel după numele uneltei cu care se execută conturul. ■ Exclusiv în Maram., Sătmar și Trans. de Nord (ALR, s.n.; vol. II, h. 564). – Din magh. cirkalom “compas” (Scriban, DEX, MDA).

țărcúț, țărcuțuri, s.n. Țarc mic: “În strunguța oilor / Și-n țărcuțu mielor” (Papahagi, 1925). – Din țarc + suf. -uț.

țắrmure, țărmuri, s.f. (reg.; înv.) 1. Țărm, malul apei. 2. Teren surpat prin eroziunea produsă de o apă curgătoare. – Lat. termen, terminus “limită, hotar; margine” (DER), cu var. interm. *termulus (Șăineanu, Scriban).

țắrnă, s.f. v. țărână.

țărnós, -oasă, țărnoși, -oase, adj. (reg.) Pământ fărâmicios; puhab, șuhai; “pământ afânat care se sparge ușor și curge printre degete” (ALR, 1956: 12). – Din țărânos + suf. -os (MDA).

țărúză, țăruze, (țeruză, țărujă), s.f. (reg.; înv.) 1. Condei (de piatră); plăi¬baz: “Numele meu cu țăruza, / Că-ngropată-s cu badea” (Bilțiu, 2006: 204). 2. Cărbune de scris pe tăbliță. 3. Creion. (Trans., Maram., Banat.). – Din magh. ceruza “creion” (MDA), lat. cerussa (MDA).

țấclă, s.n. v. țicleu.

țâdulárăș, s.m. v. țidularăș (“funcționar public”).

țâdúlă, țâdule, (țidulă, țădulă), s.f. (reg.) Hârtie, scrisoare, bilet, răvaș: “...ca preoții să nu îndrăznească a cununa fără de țâdulă de la protopopul locului” (Socolon, 2005: 198-299). – Din ucr. cidula (DER, DEX, MDA), pol. cedula (DEX); cf. lat. cadula, germ. Zettel, magh. cédula (MDA).

țâflóc, țâflocuri, (țifloc), s.n. (reg.) Omușorul din cerul gurii; împărătuș. – Din țâflă + suf. -oc (MDA).

țấfraș, adj. v. țifraș.

țâgúră, (țâdiră), s.f. (reg.; mit.) Vâr¬colac. ■ Imaginat ca o “fiară care pătrunde în văzduh și, când se întâlnește cu Luna, se tot luptă cu ea pe viață și pe moarte. Dacă învinge, Țâgura o mănâncă pe Lună, dar ea nu moare de tot. Tot mai rămâne un firicel. Când te uiți într-o fântână sau într-un vas, vezi bine cum se luptă Țâgura cu Luna...” (Bilțiu, 1999: 318). – Et. nec.

țâíș, tâișuri, (tâiș), s.n. (reg., înv.) 1. Faptul de a se ține cu cineva, de a fi căsătorit cu cineva: “Io o iubăsc pă Mărie și cu aceie mi-oi face rând. Grăiesc cu ie de țăiș. Îi fată de treabă și găzdacă și bună de făcut cu ie casă” (Bilțiu, 2007: 272). 2. Faptul de a ține animale, de a îngriji de ele: “Țiișul marhălor” (Faiciuc, 2008: 770). – Et. nes., probabil der. din ține.

țânc, țânci, s.m. (fam.) 1. Copil mic, prunc. 2. Cățeluș. ■ (onom.)Țînc, Ținc, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. cenk “cățel” (DEX, Scriban).

țâncúșă, țâncușe, s.f. (reg.) Cui gros fixat în stâlpul porților; împreună cu batca servește la închiderea porții. – Din țanc + suf. -ușă (MDA); cf. germ. Zinken (Țurcanu).

țântirím, s.n. v. țintirim (“cimitir”).

țấnțaș, -ă, țânțași, -e, adj. Fudul, semeț; arogant: “Se ținea tare țânțaș, că era numai singur la chetori” (Bilțiu, 1999: 196). ■ (onom.) Țânțaș, nume de familie (din poreclă sau supranume). – Cf. țanțoș “orgolios, arogant”.

țâpá, țâp, (țipa), v.i. 1. A arunca, a azvârli, a trânti, a da jos: “Numa-o mână mi-o țâpa, / Tri și patru mi-oi afla” (Calendar, 1980: 75). 2. A alunga, a îndepărta: “De la munte m-o țâpat, / La hotar nu m-o lăsat” (Calendar, 1980: 32). ■ În textele vechi apare frecvent var. înv. a țipa: “C-a mere la vlădicie / Și m-a țipa din popie” (Bârlea, 1924: 28). – Et. nec. (MDA).

țâpát, -ă, țâpați, -te, adj. 1. Aruncat. 2. Alungat. – Din țâpa.

țâpătúră, țâpături, (țipătură), s.f. (mag.) Azvârlitură; orice obiect vrăjit și aruncat în drum, socotit ca aducător de rele. ■ “Cârpe legate cu mai multe noduri, în care se leagă semințe, păr din cap, oase mici sfărâmate, carne stricată etc., care se aruncă în grădiniță la fete și la feciori, pentru a aduce răul în casa lor” (Hotea, 2006). – Din țâpa + suf. -ătură (MDA).

țấpot, s.f. v. țâpotitură.

țâpotí, țâpotesc, (țipoti), v.i. (reg.) 1. A țipa, a striga, a urla: “Acela, cum o văzut că fata țâpote de groază, o râs de ea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 72). 2. A chiui. 3. A plânge, a suspina. (Trans., Maram.). – Din țipa + suf. -oti (MDA).

țâpotitúră, țâpotituri, (țâpot, țâpotit), s.f. (reg.) Țipăt, chiot; țipurit: “...odată s-aud niște flișcoieli, țâpotituri și sudălmi” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 146). – Din țâpoti + suf. -tură.

țâpóu, s.n. v. țipou (“pâine mică”).

țâpurí, țâporesc, (țipuri), v.i. (reg.) 1. (despre oameni) A chiui, a striga: “Atunci scoate el cuțâtu și țâpurește una: Uhaa!” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 264). 2. (despre copii) A plânge în hohote: “Pruncu-n scaldă țâpure” (Memoria, 2001: 105). 3. A rosti strigături în timpul unui dans popular: “Că mi-i drag a țâpuri” (Ștețco, 1990: 325). (Trans., Maram.). – Din țipa (DEX, MDA).

țâpurít, țâpurituri, s.n. (reg.) 1. Strigăt, chiot. 2. Hohot de plâns. 3. Strigătură (în timpul dansului). – Din țâpuri.

țârái, s.f. 1. Lapoviță. 2. (în expr.) Țâraiu mieilor = zăpada ce cade la începutul primăverii. – Din țârăi (MDA).

țấră, țâre, s.f. (reg.) 1. Cantitate mică din ceva, puțin, un strop: “Scris-am eu, Roman Lup, știind o țâră de carte, 1836” (Socolon, 2005: 328). 2. (în expr.) A se face țâră = a se rupe, a se face bucăți: “Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină” (Papahagi, 1925: 280). ■ (onom.) Țâră, Țâra, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, din i.-e. *k’er, dac. *sar- (Reichenkron, 1966); posibil cuv. autohton (Brâncuș, 1983); cf. alb. cërre (MDA).

țârăí, v.i. v. țârâi.

țârâí, țârâiesc, (țârăi), v.i. 1. A curge slab, a picura. 2. A ploua mărunt. 3. A produce un zgomot strident. – Din țâr, creație expresivă ce imită țiuitul (DEX) + suf. -âi (MDA).

țârâít, țârâituri, (țârăit), s.n. 1. Ploaie măruntă. 2. Zgomot strident. – Din țârâi.

țârcălám, s.n. v. țărcălam.

țârcotí, țârcotesc, v.i. (reg.) 1. A curge slab, a picura. 2. A plânge cu lacrimi. 3. A ploua mărunt. 4. A mulge ultimii stropi de lapte. – Din țârc (Scriban, MDA).

țârculár, s.n. v. țărcălam.

țấrcus, s.n. v. țircuș.

țấrfă, țârfe, s.f. (reg.) Țărână, nisip. – Et. nec. (MDA).

țârfós, -oasă, țârfoși, -oase, adj. (reg.) Sfărâmicios, puhab, țărnos: “Acolo-i pământ roinos, țârfos ca prundu” (Vișovan, 2008: 161). – Din țârfă + suf. -os (MDA).

țârfoșí, v.r. (reg.) A se sfărâma, a se împrăștia. – Din țârfos.

țârfoșít, -ă, țârfoșiți, -te, adj. (reg.) Sfărâmat. – Din țârfoși.

țấrnă, s.f. v. țărână.

țấtruș, s.m. v. țitruș.

țâțár, țâțare, s.n. Sutien. – Din țâță “sân, mamelă” + suf. -ar.

țấță, țâțe, s.f. 1. (pop.) Sân, mamelă. 2. (în expr.) Legătoare la țâță = sutien. 3. Gurguiul ulciorului prin care se bea apă. 4. (bot.) Țâța-oii, plantă de munte; arnică (Arnica montana L.). – Lat. *titia (DEX, MDA).

țâțâí, țâțâi, țâțâiesc, v.i. 1. A țipa, a striga. 2. (referitor la porc) A guița. – Onomatopee (DEX); creație expresivă (DER); din țâț (MDA).

țâțâít, țâțâituri, s.n. 1. Țipăt. 2. Guițat. – Din țâțâi.

țâțấnă, țâțâni, s.f. Balama: “Cu apa îl stropești, îl uzi, o țâpi la țățăna ușii...” (Bilțiu, 1990: 295). (Sec. XVI). – Et. nec. (MDA); lat. *titina “biberon” (Scriban, DEX).

țâțucă, s.f. (pop.) Sân mic. – Din țâță + suf. -ucă.

țeápăn, -ă, țepeni, -e, adj. (pop.) Groaznic, cumplit, strașnic: “...iarnă ca aceie de țeapănă ca și care n-au mai pomenit oamenii demult...” (Socolan, 2005: 163; doc. din 1811). – Din sl. čepěnǔ (Conev, după DER; DEX).

țébeș, țebeșă, țebeși, adj. (reg.; arh.) (ref. la vânt) Tăios, ascuțit, friguros; “țeapăn, puternic” (Papahagi, 1925): “Un vânt țebeș a sufla” (Papahagi, 1925). – Din magh. sebes “iute, repede” (MDA).

țel, s.n. v. țăl (“țintă”).

țelí, v.t. v. țăli (“a ținti”).

țélină, s.f. v. țălină (“pământ ne¬lucrat”).

țénti, s.m. v. centi.

țepár, s.f. v. țăpar.

țepălắu, (țăpălău), s.n. (reg.) Lin¬gură mare de lemn. – Din țeapă + suf. -ălău (MDA).

țepeneálă, țepeneli, s.f. Amorțeală. – Din țepeni.

țepení, țepenesc, v.i. (reg., înv.) 1. A amorți. 2. A înlemni. ■ Exclusiv în Maram., Sătmar și nordul Trans. – Var. a lui înțepeni.

țepenít, -ă, țepeniți, -te, adj. (reg., înv.) 1. Amorțit. 2. Înlemnit. – Din țepeni.

țepúșă, s.f. v. țăpușcă (“țeapă, par”).

țerúză, s.f. v. țăruză (“condei”).

țibóriu, s.n. v. ciboriu.

țicắu, țicăuri, s.n. (reg.) Vârf de deal; loc izolat, ascuns. ■ (top.) Țicău, sat în jud. Maram. – Din țic “vârf de deal” (< ciucă “măgură”) + suf. -ău (MDA; Loșonți, 2000: 97); var. a lui țiclă, țiclău.

țicăuán, -ă, țicăuani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Țicău. 2. (Locuitor) din Țicău. – Din n. top. Țicău + suf. -an.

țicăuáncă, țicăuance, s.f. Femeie originară din localitatea Țicău. Locui¬toare din Țicău. – Din țicăuan + suf. -că.

țíclă, s.n. v. țicleu.

țicleán, țicleni, s.m. Pasăre insec¬tivoră, cu penaj cenușiu pe spate și alb pe pântece; țiclete (Sitta europaea). ■ (onom.) Țicleanu, Țiclete, nume de familie în jud. Maram. – Cf. țic, țiclă, țiclău (MDA).

țicléu, țiclaie, (țiclă, țiclău, țiclu, țiclei, țiglău, țâclă), s.n. (arh.) Stâncă ascuțită, vârf de deal, pisc, culme: “Zdeară puii șoimului / Pă țiclele pt'etrilor” (Țiplea, 1906: 501). ■ (top.) Țâcla, deal în Băiuț; Țâclău, deal în Baba; Țiclei, deal în Rohia; La Țiclu, deal în Cupșeni; Țicleu, deal alungit între două pâraie, în Odești (zona Codru); Țiclei (Țiglău, Ciclău, Țicui, Chicera) “numele unui bot de deal așezat între Valea Ursului și Valea Parâncului” (în Rohia) (Birdaș, 1994: 46). ■ (onom.) Țicle(a), nume de familie în jud. Maram. – Din țiclă (< magh. szikla “stâncă”) (DEX, MDA); poate proveni din traco-dacicul kikela “cap” (Birdas, 1994); posibil cuv. autohton (Philippide).

țíclu, s.n. v. țicleu.

țidulárăș, țidularăși, (țâdularăș), s.m. (reg.) Funcționar public, încasator. – Din țidulă “bilet, permis, chitanță”.

țiflóc, s.n. v. țâfloc.

țífraș, -ă, țifrași, -e, (țâfraș), adj. (reg.) 1. Pestriț. 2. Înzorzonat. 3. Fălos, mândru. – Din magh. cifrás “zorzonat” (MDA).

țifră, țifre, s.f. (reg.) 1. Oaie. 2. Cățea. (Trans., Maram.). – Din magh. cifra “zorzonat” (MDA).

țifrășág, țifrășaguri, s.n. (reg.) 1. Podoabă, ornament, împestrițătură: “Cal fără țifrășag, / Capu' fără comănac” (Bârlea, 1924: 13). 2. Frumusețe închipuită, moft: “Nu mai îmble cu atâtea țifrășaguri” (Faiciuc, 1998). (Trans., Maram.). – Din magh. cifraság “ornament” (MDA).

țigáncă, adj., s.f. 1. (Oaie) cu lâna de culoare neagră. 2. Cu țiganca, obicei de Anul Nou, în zona Codru: “Să îmbracă de țâgani, cu haine uzate și să duc pă la căși. Își prefac vocea cum vorbesc țâganii, să nu fie cunoscuți” (Bilțiu, 2009: 136). ■ (onom.) Țiganca, nume de oaie cu lâna neagră. – Din țigan + suf. -că (DEX, MDA).

țigăní, țigănesc, v.r. 1. A se târgui în mod insistent. 2. A se certa, a căuta gâlceavă. – Din țigan (DEX, MDA).

țiglắu, s.n. v. țicleu.

ținăí, ținăiesc, v.i. (despre obiecte) A produce un sunet ascuțit și prelungit. (Maram., Trans. Nord). – Din interj. *țin (*zin) “țanc, țing” + suf. -ăi; cf. țăncăni (Loșonți, 2001); formă onomatopeică (MDA).

ținăít, ținăituri, s.n. Țiuit. – Din ținăi.

țíncvais, (ținvais), s.n. (reg.) Oxid de zinc (de culoare albă), folosit în vop¬sitorie. – Din germ. Zinkweiss “oxid de zinc” (DEX, MDA).

țingălắu, țingălauă, s.n. Clopoțel, zurgălău: “Nici ai boi cu țingălauă” (Bârlea, 1924: 245). – Din țing + suf. -ălău.

țingălí, țingălesc, v.t. A suna din clopoțel. – Din țing.

ținghilínghi, interj. (pop.) Zgomotul care imită clinchetul de zurgălăi. ■ (onom.) Ținghilinghi, poreclă în Dum¬brăvița. – Onomatopee (DEX).

ținghitéu, s.n. v. cinghiteu (“clopoțel mic”).

țintirím, țintirimuri, (țântirim, sintirim, sântirim), s.n (reg.) Cimitirul din apro¬pierea bisericii: “Unde să ne întâlnim, / În poartă la țintirim” (Ștețco, 1990: 53). ■ “Țînt’irim se numește cel de la biserică; acolo se îngroapă bogații” (ALRRM, 1969: 243). ■ Cel mai cunoscut țintirim din Maram. este Cimitirul Vesel din Săpânța. ■ Termen specific subdialectului moldovenesc (Tratat, 1984: 231). (Trans., Maram. și Bucovina). – Din magh. cinterem “cimitir” (Densusianu, după DER; MDA).

țínvais, s.n. v. țincvais.

țipá, v.i. v. țâpa (“a arunca”).

țipătúră, s.f. v. țâpătură.

țipotí, v.i. v. țâpoti.

țipóu, țipoi, (țâpou, țipău), s.m. (reg.) Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu (la nuntă): “Apoi pă masă sunt mâncări, țipoi de grâu...” (Pa¬pahagi, 1925, t. DXXXV). (Trans. de Nord). ■ (top.) Țipou, deal rotund în Rohia. – Din magh. cipó “pâinișoară” (Galdi, după DER; Scriban, MDA).

țipțărái, (țipțerai), s.n. (reg.; top.) Cartier (în Vișeu) locuit de urmașii coloniștilor germani. ■ (top.) Ulița Țipțăraiului, în Rozavlea. – Din germ. Zipser-Reihe (Țurcanu).

țípțer, țipțeri, (țipțăr, zipțer), s.m. (reg.) Colonist de etnie germană, originar din regiunea Zips (Munții Tatra), adus de administrația austriacă în a doua jumătate a sec. XVIII în zona Vișeu, în scopul exploatării sistematice a pădurilor: “Omu acela o zâs că odată o fost la Vișeu și acolo a lucrat la un neamț (...), că acolo sunt zipțeri” (Bilțiu, 1999: 412). ■ (onom.) Țipțer, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Zipser “locuitor din Zips” (MDA).

țipurí, v.i. v. țâpuri.

țírcus, țircusuri, (țârcuș), s.n. (reg.) Circ, scandal: “Și vin acolo la mine și să uită lung, ca la minune, ca la țârcus” (Bilțiu, 2007: 222). – Cf. circ (MDA); posibil din magh. cirkusz, cf. lat. circus.

țitrón, țitroane, s.n. (reg.) 1. Lămâi (Citrus limon); limon, lemon, citroană. (Trans., Maram., Bucov.). 2. Măr gutâi; dulce-amărui, acrișor. – Der. regr. din țitroană “pere sau mere acrișoare” (MDA).

țitronádă, țitronade, s.f. Băutură preparată din zeamă de lămâie, apă și zahăr; limonadă. – Var. a lui citronadă, cf. dial. țitron “lămâi” (MDA).

țitrúș, (țâtruș, țidruș), s.m. (reg.) 1. Rujmalin. 2. Tidru, tuia (Artemisia annua L.): “Sub tufă de țidruș verde” (Memoria, 2001: 12). – Din magh. citrus (MDA).

țivléică, țivleice, s.f. (reg.) Instru¬ment de suflat care scoate sunete ascuțite; fluier din coajă de salcie: “Oare în ce țivleică mai sună și aiesta?” (Hovrea, 2016: 66). – Var. a lui țivlică.

țivlí, țivlesc, v.i. (reg.; înv.) 1. A zbiera: “...s-a tot dus, tot lihotind și țivlind ca o cățé” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 117). 2. A face zgomot mare. 3. A suna, a țiui: “Dar, tocmai când o admirau mai tare cu gurile căscate, a-nceput drăcovenia să țivlească, adică să sune” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 288). – Din sl. cviliti “a plânge” (Tiktin, după DER; DEX); formă onomatopeică (MDA).

țivlitúră, țivlituri, (țivilitură, țiblitură, șivlitură), s.f. (reg.; înv.) Strigăt, urlet: “S-a scuturat de groază când a auzit șivliturile Fetei Pădurii” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 117). – Din țivli + suf. -itură (MDA).

țoábă, țoabe, s.f. (reg.) Țânțar, musculiță: “Când țoabele și sclepții mușcă vitele...” (Faiciuc, 2008: 106). – Et. nec. (DER).

țobíc, s.m. v. ciobic (“țânțar”).

țoc, s.n. (în expr.) Cu țoc în poc = cu toată avuția; cu toate hodrobeiele: “C-om mere cu țoc în poc / Până ce-om ajunge în foc; / Vom merge cu pușca-n spate / Până-n ceasul cel de moarte” (Brediceanu, 1957: 35). – Reproduce expresia germ. mit Sack und Pack (Graur).

țol, țoluri, s.n. (pop.) Covor decorativ; “pănură de lână țesută cu măiestrie” (Țiplea, 1906): “Să-l întoarcă cu țolu / Și să-i deie cu olu” (Calendar, 1980, 85). ■ “Covoarele sau scoarțele poartă în graiul local denumirea de țoluri. A avut o funcție preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă și mai rar pe perete, deasupra patului” (Dăncuș, 1986: 142). ■ (onom.) Țol, Țola, Țolaș, Țolea, nume de familie în jud. Maram. (Sec. XVI). – Din ngr. tsóli, tsúli (Scriban, DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. col (Scriban).

țolán, țolani, s.m. (reg.) Fabricant de scoarțe (țoluri). ■ (onom.) Țolani, poreclă pentru locuitorii din Vișeu: “Vi¬șăoanii de gios îs țolani” (Papahagi, 1925). – Din țol “covor, scoarță” + suf. -an.

țolíncă, țolinci, s.f. 1. Țesătură în două ițe, cu urzeală de tort (cânepă) sau bumbac și bătătură din fâșii din cârpe colorate. 2. Covor, cergă uzată: “...pui țolinca asta peste mine și mă treci podul dincolo” (Bilțiu, 1999: 430). ■ “Se pun pe cai, boi, iarna, când este rece și sunt asudați, să nu răcească” (Memoria, 2001). – Din țoală + suf. -incă (MDA).

țomp, țompuri, s.n. (reg.) Săritură. – Var. a lui țop, onomatopee.

țubác, țubace, s.n. (reg.) Galițe, păsări de curte. – Din magh. dial. cubák (MDA).

țucá, țuc, v.t.r. A săruta: “Țucu-i ochii lui cei dragi” (Calendar, 1980: 100). – Din țuc “cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut” (MDA).

țucát, -ă, țucați, -te, adj., s.n. 1. Sărut. 2. Sărutat. – Din țuca.

țúcor, s.n. v. țucur.

țúcraz, țucrazuri, s.n. (reg.) Bombonerie. – Cf. magh. cukorka “bomboană”.

țúcur, (țucăr, țucor), s.n. Zahăr. (Trans. de nord). ■ În Maram. Istoric, termenul se folosește sporadic; uzual, miere (m’nere). – Din germ. Zucker “zahăr”, magh. cukor (MDA).

țug, țuguri, s.n. (reg., înv.) 1. Curent (de aer): “Traˈ ușile, că gândești că traˈ de oriunde țug” (Faiciuc, 2008: 770). 2. (min.) Garnitură de vagonete cu locomotivă. – Din germ. Zug “tren” DLRC, DEX).

țugărí, țugăresc, v.t. (reg.) A trage buștenii la vale cu ajutorul vitelor; a cărăuși. – Din germ. ziehen “a trage, a remorca” (Gh. Pop, 1971: 87); din țug “vagonet, garnitura” + suf. -ări (MDA).

țugărít, -ă, țugăriți, -te, adj. (reg.) (ref. la bușteni) Tras la vale. – Din țugări.

țúndră, țundre, s.f. (reg.) Haină țărănească: “Scoală și slujnicele / Să-ți măture tot curțâle / Cu poalele țundrelor” (Bilțiu, David, 2007: 26). – Din magh. condra, ucr. cundra “cârpă” (Candrea, Galdi, după DER).

țúra, (țurai), interj. (reg.) Cuvânt utilizat la refren, la chiuituri și cântece. (Maram.). ■ (onom.) Țura, nume de familie în jud. Maram. – Formă ex¬presivă (MDA).

țurán, țuranuri, s.n. (reg.) 1. Stâncă înaltă și prăpăstioasă. 2. Povârniș. ■ (top.) Țurană, stâncă, pădure în Un¬gureni. (Maram., Bucov.). – Din țur “cuvânt care redă sunetul produs de căderea de la înălțime a unui șuvoi de apă” + suf. -an (MDA).

țurăí, țurăiesc, v.i. (reg.) 1. A suna: “Busuiocu-a țurăi, / Eu 'nainte ți-oi ieși” (Papahagi, 1925: 204). 2. A asmuți câinele la cineva. – Din țur + suf. -ăi (MDA).

țurgălí, țurgălesc, (țurgălui), v.i. A suna din clopoțel sau din pinteni; a zurgăli: “Când înconjoară casa, țurgăluiesc lanțu” (Bilțiu, 2009: 162). – Din țurgălău “clopoțel”; cf. zurgăli, din zurgălău (MDA).

țurgălít, țurgălituri, (țurgăluit), s.n. Sunet de clopoțel. – Din țurgăli.

țurgălău, țurgălăi, s.m. 1. Clopoțel, zurgălău: “Aveu car bun și țurgălauă-n car” (Bilțiu, 2007: 395). ■ Fus cu țurgălăi = fus prevăzut, la partea inferioară, cu îmbinări mici de lemn și care au în interior pietricele; la tors produc un zgomot specific. 2. (la jocul caprei) Obiect ceremonial confecționat dintr-un băț care are la capătul de sus un ban găurit, pentru a produce zgomot: “Păstorii poartă bețe ciobănești cu țurgălauă, care se bat de pământ când se rostesc strigăturile” (Bilțiu, David, 2007: 214). – Din zurgălău (MDA).

țurțurél, țurțurei, s.m. (reg.) Boabe de gheață mai măruntă decât grindina; măzăriche, țârai. – Din țurțur “sloi de gheață ascuțit la vârf” + suf. -el.

țuruc!, (țuric!), interj. (reg.) Îndemn pentru cai să meargă cu spatele. – Din germ. zurück “înapoi, îndărăt” (DLRM, MDA), magh. curukk (MDA).

țúslă, (suslă), s.f. Țuica din prima distilare (în Strâmtura și Moisei); șpirt, arcoziță, horincă puturoasă, gaist. (Trans., Maram.). – Et. nec. (MDA); din germ. Zusel.

țúșli, s.m. (reg.) Biberon. – Cf. țuțăl (MDA).

țuștí, interj. Cuvânt care sugerează mișcarea bruscă: “Popa țuști acasă repede, să nu îl vadă Păcală” (Bilțiu, 1994: 305). – Onomatopee (MDA).

țuțúi, țuțuie, (țuțulug), s.n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; țugui: “Pe cel țuțulug de piatră / Este o lespede lată / Și acolo stă o fată” (Memoria, 2001: 59). ■ (top.) Țuțuiul, deal (648 m) în apropiere de Sighet. ■ (onom.) Țuțui, Țuțuianu, nume de familie în jud. Maram. – Cf. țugui (DEX, MDA).