Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș/Litera U
| ←Litera Ț | Dicționar de regionalisme și arhaisme din județul Maramureș de Dorin Ștef Litera U |
Litera V→ |
u, art. neh. - Un: “Rostogol înt-u ocol, / Curtea albă-nt-u picior” (Papahagi, 1925: 302). – Cf. un.
uá, (uă), interj. Vai: “Ua, că nu l-am putut prinde...” (Bilțiu-Dăncuț, 2005: 62). – Din gr. uá (Scriban).
ucrainéț, ucraineți, s.m. (reg.) Ucrainean. – Din rus. ukraineti (MDA).
úi, interj. Vai: “Ui de mine, părinte” (Papahagi, 1925: 309). – Onomatopee (DEX, MDA).
uiágă, s.f. v. oiagă.
úimă, uime, s.f. (reg.; med.) Umflătură dureroasă (la gât sau la subsuori); inflamație a unui ganglion limfatic; abces; adenită; umflătură la ureche sau la genunchi; bubă: “Uimă uimită, / Bubă bubată / Cată și-ndărată” (Memoria, 2001: 51). ■ Termen utilizat în localitățile de pe Valea Izei și a Vișeului; pe valea Marei se folosește moimă, termen identic și pentru maimuță (ALRRM, 1969: 163). – Din rădăcina mom-, cf. momâie, mămăligă, momiță, toate cu sensul de “bolfă, ridicătură” (de la moimă, atestat exclusiv în Maram.) (DER, MDA); cf. ngr. idhma “umflătură dureroasă” (DEX).
úioș, uioșuri, s.n. (reg.) Haină bărbătească sau femeiască scurtă, fără guler, cu sau fără mâneci, făcută din postav. (Trans., Maram.). – Din magh. ujjas, ujjos (MDA).
uișág, uișaguri, s.n. (reg.; înv.) Ziar, gazetă. – Din magh. újság “noutate, știre; ziar” (MDA).
uiúm, uiumuri, (oium), s.n. (reg.) Plată (în natură) de făină sau grăunțe, pentru măcinat. – Din bg. ujem, srb. ujam (DEX, MDA); din sl. uimati “a reține”, cf. slov., ceh. ujem (Scriban; Cihac, după DER).
ujínă, ujini, (ujână, ojină), s.f. (reg.) Masa servită către seară, între orele 16.00 - 17.00; gustare servită între prânz și cină, în zilele lungi de vară; chindie: “Când o fo pă la ojină” (Țiplea, 1906: 416). – Din sl. užina, cf. magh. ozsona, srb. ušina (Șăineanu, Scriban, DER, MDA).
ulciór, ulcioare, (urcior), s.n. (reg.; med.) Bubă la ochi; afecțiune oftalmologică; bubiță roșie ce se face pe pleoapa ochiului; excrescență la ochi. ■ “Se întâmplă de foarte multe ori că pe geana ochiului se face o bubucă lungăreață și, cu încetul, se prinde a coace. Atunci trebuie să descântăm de ulcior: “Ulcior săc, te săc, / Din vârf te săc; / Din rădăcină / Te fac fărină” (Bârlea, 1924, II: 406). – Cuv. autohton, din rad. i.-e. *uer-, “loc ridicat (în teren sau pe piele)” (Russu, 1981: 410); lat. hordeolus “orz”, după ulcior¹, prin atracție paronimică (Scriban, MDA).
ulduóare, s.f. v. urdoare (“secreția ochiului”).
ulecán, -ă, ulecani, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Someș-Uileac. 2. (Locuitor) din Someș-Uilec. ■ (onom.) Ulecan, Uilecan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Uileac + suf. -an.
ulecáncă, ulecence, s.f. Femeie originară din localitatea Someș-Uileac. Locuitoare din Someș-Uileac. – Din ulecan + suf. -că.
ulicár, s.m. v. ulicău (“vagabond”).
ulicắu, ulicauă, (olicău, ulicar), s.m. (reg.) Care umblă brambura; vagabond, pierde-vară, plimbăreț; care bate drumurile: “Auzi, moșule? Du-te și dumneata la lucru, că așa îți vei găsi norocul dumneatale, nu tot hoinărind pe cele uliți ca un ulicău” (Bilțiu, 1999: 153). – Var. a lui ulicău.
úliță, ulițe, s.f. Drum care străbate un sat. ■ (onom.) Uliță, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. ulica “stradă” (Conev, după DER; MDA).
ulmeán, s.m.f., adj. v. ulmenean.
ulmeneán, -ă, ulmeneni, -e, (ul¬mean), s.m.f., adj. 1. Persoană ori¬ginară din localitatea Ulmeni. 2. (Locuitor) din Ulmeni. - Din n. top. Ulmeni + suf. -ean.
ulmeneáncă, ulmenence, (ulmean¬că), s.f. Femeie originară din localitatea Ulmeni. Locuitoare din Ulmeni. – Din ulmenean + suf. -că.
ulmíște, (ulmiș), s.f. Pădure de ulmi; ulmet. – Din ulm + suf. -iște (MDA).
ulmós, -oasă, ulmoși, -oase, adj. Plin de ulmi. ■ (top.) Ulmoasa, sat aparținător de orașul Tăuții-Măgherăuș. – Din ulm + suf. -os (MDA).
ulmoșán, -ă, ulmoșeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ulmoasa. 2. (Locuitor) din Ulmoasa. – Din *ulmoși (pl. lui ulmos) + suf. -ean.
ulmoșáncă, ulmoșence, s.f. Femeie originară din localitatea Ulmoasa. Locuitoare din Ulmoasa. – Din ulmoșan + suf. -că.
ulúc, uluci, s. m. 1. Jgheab din scânduri pe care se expediază buștenii de la munte la vale; ceternă. 2. Partea de la stăvilar până la moară, pe care vine apa. – Din tc. oluk (DEX, DER, MDA); cuv. autohton, cf. alb. ulluk (Philippide).
umắt, s.n. v. omăt (“zăpadă”).
úmblătă, (umbletă), s.f. (reg.) 1. Mers: “Aveam glasu ca de cuc / Șî umbletă ca la lup” (Papahagi, 1925: 206). 2. (min.) Suitor. – Cf. umblet (MDA).
umbrár, umbrare, s.n. 1. Adăpost umbros oferit de crengile unui copac. 2. Coviltir. – Din umbră + suf. -ar.
umbréjă, umbreje, s.f. (reg.) Dantelă croșetată aplicată la manșetele cămășii tradiționale. – Et. nec. (MDA).
unchéș, uncheși, (unchiaș), s.m. 1. (pop.) Om bătrân; moș, moșneag. 2. (reg.) Unchi: “Untˈeșuc, l-o bătut fecioru ˈmnetale pă a mneu” (Bilțiu, 2007: 220). ■ (onom.) Unchiaș, nume de familie în jud. Maram. – Din unchi + suf. -eș.
uncróp, uncropuri, (oncrop), s.n. (reg.) Apă fiartă, clocotindă. ■ Mara¬mureșencele pun apa fierbinte într-un vas de lut, când limpezesc rufele spălate la pârâu și-și încălzesc mâinile în apa caldă: “Doamne, verde m-a jurat, / Pă apă și pă uscat / Să nu-mi țin drăguță-n sat. / Pă apă și pă uncrop / Mi-oi ținea drăguțe opt” (Brediceanu, 1957: 43). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei. ■ Termen consemnat în Codicele de la Ieud (1672): “Voiu ploa spre voi piatră ardzându și u<n>crop”. – Din sl. ukropŭ (Conev, Tiktin, cf. DER; MDA).
undá, v.i. (reg.) A da în clocot. – Lat. undare “a curge în valuri; a undui” (DEX, MDA).
undát, -ă, undați, -te, adj. (reg.) 1. Fiert pe jumătate. 2. Scufundat în apă clocotită. – Din unda (MDA).
undréa, s.f. v. andrea.
unghéț, unghețuri, s.n. (reg.) 1. Cuptor. 2. Loc în dosul cuptorului: “N-am di ce să lăcomesc / La vatră și la und'eț; / La vatră și la cuptor, / Unde-o văd pe mă-ta mor” (Bilțiu, 2002: 258). 3. Cotlon. – Din ungh(er) + suf. -eț (DLRM); din unghi + suf. -eț (MDA).
ungureán, -ă, ungureni, -e, (un¬guran), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ungureni. 2. (Locuitor) din Ungureni. ■ (onom.) Ungurean(u), nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ungur(falva) + suf. -ean.
ungureáncă, ungurence, s.f. Fe¬meie originară din localitatea Ungureni. Locuitoare din Ungureni. – Din ungurean + suf. -că.
ungurenáș, s.m.f., adj. v. ungurușean.
ungurușeán, -ă, ungurușeni, -e, (ungureșean, ungurășean, ungurenaș), s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Ungurași. 2. (Locuitor) din Ungurași. ■ (onom.) Ungurușan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ungurași + suf. -ean.
ungurușeáncă, ungurușence, (un¬gu¬reșeancă), s.f. Femeie originară din localitatea Ungurași. Locuitoare din Ungurași. – Din ungurușean + suf. -că.
unít, -ă, uniți, -te, adj. Care aparține confesiunii greco-catolice; unit cu Roma, uniat: “De ei ne-am tăiet în două, / Adecă de cei uniți / Decât noi mai fericiți” (Bârlea, 1909: 189-190). – Cf. uni “a încheia o alianță”.
unterțúg, unterțuguri, s.n. (min.) Jug din lemn folosit în susținerea lucrărilor miniere. – Var. a lui interțug “intersecție a galeriilor de mină” (MDA).
unturá, unturez, v.t. A prăji în untură: “Turtele (...) le unturezi cu untură sau oloi” (Grai. rom., 2000). – Din untură (MDA).
unturát, -ă, unturați, -te, adj. Prăjit în untură. – Din untura.
urbálț, s.n. v. orbalț (“boală infecțioasă”).
urburár, urburari, s.m. (arh.) Per¬soană care efectua strângerea dării de aur, de la proprietarii particulari de mine, cuvenită regelui: “...nimeni dintre urburarii de acum și viitori să nu cuteze să ia de la ei vreo parte din minereuri” (Monografia, 1972: 523; doc. din 1347). – Moștenit din lat. urburarius (MDA).
urbúră, urburi, s.f. (arh.) Darea ce se cuvenea regelui după exploatările miniere: “...să fie scutită de toate celelalte sarcini, afară totuși de dreptul de urbură și de urbură regească” (Monografia, 1972: 523; doc. din 1347). – Et. nes.
urciór, s.n. v. ulcior (“bubă la ochi”).
urdí, urdesc, v.i. A face urdă. – Din urdă (DLRM, MDA).
urdít, urdituri, s.n. Operația de fabricare a urdei. – Din urdi.
urdiníș, urdinișuri, s.n. (reg.) Orificiu din partea inferioară a coșului, pentru circulația albinelor. – Din urdina “a alerga încoace și încolo, a umbla mult, a frecventa, a vizita” + suf. -iș (Scriban, DEX, MDA).
urdóare, (ulduoare), s.f. (reg.; med.) Secreția ochiului din timpul nopții; secreție albă care se depune pe marginea pleoapelor: “Și-i cumpără liacurele / (...) / Și o scoate din urdori” (Bârlea, 1924, II: 183). – Lat. *horridor (Pușcariu, după DER; DEX); posibil din urdă + suf. -oare (MDA).
urechélniță, urechelnițe, s.f. 1. Insectă de culoare castanie cu corpul alungit având două prelungiri sub formă de clește (Forficula auricularia). 2. (bot.) Plantă erbacee cu frunze ovale, cărnoase, terminate printr-un vârf as¬cuțit, cu flori roșii sau roz (Sempervivum montanum). ■ Specifică etajului alpin (Munții Rodnei și Munții Maramu-reșului). ■ (med. pop.) Planta se folosește contra durerilor de urechi. – Din ureche + suf. -elniță (Scriban, DEX, MDA).
urmenésc, urmenească, adj. (reg.; înv.) Care ține de prefectură: “Tăt în șatră urmenească / Murgul să și-l potcovească” (Papahagi, 1925: 271). – Din magh. vármegye (ház) “prefectură”.
urminișeán, -ă, urminișeni, -e, s.m.f., adj. 1. Persoană originară din localitatea Urminiș. 2. (Locuitor) din Urminiș ■ (onom.) Urminișan, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Urminiș + suf. -ean.
urminișeáncă, urminișence, s.f. Femeie originară din localitatea Urminiș. Locuitoare din Urminiș. – Din urminișean + suf. -că.
urní, urnesc, v.t.r. 1. A (se) mișca din loc. 2. A se prăbuși, a se dărăpăna, a se răsturna: “Când covata o tomnit / Cuptoriu i s-o urnit” (Calendar, 1980: 16). – Din vsl. urinonti (Scriban, DEX, MDA); din sl. urinati “a devia”, cf. sb. urinuti “a împinge” (Șăineanu; Miklosich, după DER).
urnít, -ă, urniți, -te, adj. 1. Mișcat din loc. 2. Prăbușit. – Din urni.
urnitúră, urnituri, s.f. (reg.) Casă veche, dărăpănată: “Apoi nu știu io atâtea, da' mi se pare tare ciudat să vie domnii aceia mari, aici la noi și să le placă urniturile noastre” (Ana Bud, 72 ani; Breb, 2013). – Din urni + suf. -tură (MDA).
urs, urși, s.m. 1. Mască zoomorfă folosită în Jocul ursului. ■ În Maram., acest obicei se practica “din bătrâni”; în perioada interbelică, se mai practica doar în câteva sate (Sarasău, Berbești, Ruscova, Poienile de sub Munte etc.). 2. Talpa casei, din trunchi masiv de stejar. 3. Porțiunea de 20-30 cm de la baza stâlpilo, la porțile maramureșene. 4. (gastr.) Cocoloși de mămăligă ce au în interior brânză, “făcuți și mâncați în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleșă cu brânză” (Faiciuc, 1998: 183). 5. Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor pe uluc. 6. Cele patru lemne scobite care strâng și țin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă. 7. Cei patru sau șase stâlpi pe care stă podul morii; babe. 8. Haină groasă și îmblănită. ■ (med. pop.) Unsoarea de urs este benefică pentru bolile de stomac și plămâni. ■ (top.) Ursu, cascadă situată pe Valea Neagră, pe drumul ce duce spre Stațiunea Izvoare; Izvorul Ursului, Piciorul Ursului, Pârâul Ursului, Preluca Ursului, Valea Ursului, top. frecvente în jud. Maram. ■ (onom.) Ursu, poreclă în Hoteni; Urs(u), Ursan(u), Ursaru, Ursoi, Ursuleac, Ursulean, Ursuleanu, Ursu¬lescu, Ursuț, nume de familie în jud. Maram. – Lat. ursus “urs” (DEX, MDA).
ursár, ursari, s.m. Băiat care umblă cu urși dresați și îi pune să joace: “Ursaru aduce ursu de lanț. Când ajunge la casa gazdei, întreabă: Onorat gazdă aleasă, / Ne slobozâți ursu-n casă?” (Bilțiu, 2009: 137). ■ (onom.) Ursar, Ursan(u), nume de familie în jud. Maram. – Din urs + suf. -ar.
úrsă, urse, s.f. Ursoaică. ■ (onom.) Ursa, nume de familie în jud. Maram. ■ (astr.) Ursa, numele celor două constelații situate aproape de Polul Nord (Carul Mare, Carul Mic). – Lat. ursa “ursoaică” (DEX, MDA).
ursí, ursesc, v.i. 1. A sorti, a hărăzi, a predestina. 2. A face vrăji; a face pă ursit = vrajă, făcătură, prin care cineva este determinat să întemeieze o căsătorie pe cale magică: “Când îi făce pă ursât, luă nouă stropi de apă, cu gura, di pă roata morii și nouă pietri de la vadurile carălor. Apoi, lua nouă ulcele și pune în ele apă și pietrile și le pune înaintea focului, cum erau cuptoarele demult. Și pă fată o la pă cap pân scară și îl vide pă ursât” (Bilțiu, 1999). – Din ngr. oríso, viit. lui orízo “a determina” (Șăineanu; Candrea, după DER; DEX).
ursít, -ă, ursiți, -te, adj., s.m. 1. Hărăzit, sortit, ales, predestinat. 2. Viitor soț: “Cum e parul, așa va fi și ursitul” (Calendar, 1980: 121). – Din ursi.
ursitór, ursitori, ursitoare, s.m.f. (mag.) Vrăjitor; pocitor, strigoi: “Păntru strâgoile celea, păntru ursitorile celea ce iau laptele de la marhă...” (Papahagi, 1925). – Din ursi + suf. -tor (DEX, MDA).
ursoáie, s.f. (reg., înv.) Ursoaică. – Din urs + suf. -oaie.
urzeálă, urzeli, s.f. Totalitatea firelor urzite întinse pe stavilele războiului de țesut; t'eară, urzală de t'eară, urzâtură. – Din urzi + suf. -eală (DEX, MDA).
urzí, urzesc, v.t. A așeza urzeala: “D-ai ști țese și urzî / Cum te știi la joc suci...” (Memoria, 2001, 100). – Lat. ordire (= ordiri) “a începe; a țese, a toarce” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, după DER).
urzíște, s.f. v. orziște.
urzitór, s.n. v. urzoi.
urzói, urzoaie, (urzitor), s.n. (reg.) Instrument folosit pentru a pregăti urzeala (țesătura) la războiul de țesut; stavila pe care se fixează tiara; dispozitiv de urzit, urzitor: “Ea dă vina la urzoi / Că toată pânza-i lătunoi” (Bârlea, 1924, I: 96). – Din urzi + suf. -oi (MDA).
uspătói, s.m. v. ospătoi.
ustení, ustenesc, v.i.r. (înv.) A se strădui; a (se) trudi: “Să facă bine, / Să ustenească / La biserica Ierusalimului, / La scaunul molitvului / Să puie cununi de piatră scumpă...” (Gherman, 1938: 8). – Var. veche a lui osteni (Scriban).
ustenít, -ă, usteniți, -te, adj. (înv.) Trudit, obosit. – Din usteni.
ușór, ușori, s.m. (reg.) Stâlp vertical de care se prind canaturile ușii și ale ferestrei la casele țărănești: “Largă-i ușa-ntre ușori / Treceți, hodiniți, feciori” (Bilțiu, 1990: 65). – Lat. osteolum “portiță” (Scriban, DEX, MDA).
uștí, uștesc, v.t. (reg.) A săruta. (Maram.). – Cf. ucr. usta (MDA).
uștióară, uștiori, (dial. uști'oară), s.f. Ușă mică; portița de la intrarea în curte; ușiță, vrănicioară. – Cf. uscioară (MDA).
ușurătáte, ușurătăți, s.f. (reg.) Ușurință, putința de a face ceva fără un efort susținut: “Apoi mălaiul îl puneam cu sapa, că atunci nu erau tractoare și atâta ușurătate câtă îi amu” (Hermina Pop, 98 ani; Băița de sub Codru, 2013). – Din ușor + suf. -ătate (Scriban, DEX, MDA).
utrénie, utrenii, s.f. Slujbă religioasă care se oficiază dimineața înaintea liturghiei; mânecare, itros. ■ (loc. adv.) Pe la utrenii = dis-de-dimineață. – Din sl. utrinja (Scriban, DEX, MDA).
úțuț, uțuțe, (huțuț), s.n. Leagăn, scrânciob: “Mă, io i-am făcut huțuț la a me și o huțuț în fiecare zi” (Bilțiu, 2007: 404). – Der. regr. din uțuța.
uțuțá, uțuț, v.t.r. A (se) legăna: “Mă uțuțam cu Anișoara lui Morar pă niște crenji și o apărut bătrânul” (Memoria, 2014: 150). – Din (h)uța (DEX).
uțuțát, -ă, uțuțați, -te, adj. Legănat. – Din uțuța.