Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Litera S

 

sabắu, s.m. - (reg.) Croitor: "Că am haine la sabău, / Să n-ajung să le port eu" (Papahagi, 1925: 251). ■ (onom.) Sabău, Sabau, Sabo, Sabou, nume de familie frecvent în zona Recea, Cicârlău, Ilba (2.491 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. szabó "croitor" (Scriban, DLRM, MDA).

sacríu, s.n. - v. săcriu ("sertar").

sálcă, sălci, s.f. - (bot.) Salcie (Salix alba L); răchită albă (Borza, 1968): "Cântă cucu-n vârf de salcă" (Bârlea, 1924: 44). - Din salcie (< lat. salix, -icis) (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

sale cale - (reg.; gastr.) Bicarbonat de amoniu; amoniac. Se folosește în patiserie: "Creșteau turtile dacă punea-i sale cale-n aluat" (Crâncău, 2013). - Et. nec.; probabil o denumire de farmacie cu sensul de "medicament alcalin" (folosit, de regulă, în tratamentul acidității gastrice); sare alcalină.

sansíu, sansii, s.m. - (reg.; bot.) Garoafă (Dianthus caryophyllus L.): "Fă-mă pană de sansiu" (Calendar, 1980: 74). (Maram.). - Cf. saschiu (< magh. szászfü) (Candrea, cf. DER; MDA).

saparấș, -ă, saparâși, -e, adj. - (reg.) Acru; brânză acră (Memoria, 2004); amărui (Hotea, 2006). - Cf. magh. szapora "repede, precipitat" (MDA) + suf. -iș / -âș (cf. suiș, coborâș).

sárcă, (țarcă), s.f. - (reg.) 1. (ornit.) Coțofană (Pica pica). 2. (ref. la capre) Negru cu alb (Precup, 1926). ■ (onom.) Sarca, nume de familie (159 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Sărci, poreclă pentru locuitorii din Bontăieni (AER, 2010) și Cărbunari. - Din magh. szarka "coțofană" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA) < sl. svraka (Scriban).

sáscă, s.f. - Săsoaică. ■ (onom.) Sasca, Sascău, nume de familie (41 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sas (< magh. szász "săsesc" < vgerm. sahso, germ. Sasche "saxon") + suf. -că (DLRM, MDA).

saț, s.n. - (pop.) Saturare, îndestulare: "Am tăt dat în ei, fără milă și îndesat, să le sie de saț" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 294). În expr. a nu avea saț = a fi lacom, nesățios: "Șohănit să n-aveți saț" (Papahagi, 1925: 233). - Lat. satium "destul, de ajuns; mult" (Șăineanu, Scriban; DEX) < lat. saties "destul", satullus "sătul" (Scriban).

săbăceág, săbăceaguri, (săbășag), s.n. - (reg.; înv.; mil.) Concediu militar; permisie: "Căpitane, domnuț drag, / Dă-mi o lună săbăceag" (Papahagi, 1925: 182). ■ (onom.) Săbăceag, nume de familie (8 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). (Trans., Maram.). - Din magh. szabadság "libertate; concediu" (MDA).

săbădí, săbădesc, vb. intranz. - (reg.) A întârzia undeva mai multă vreme. - Din săbăzi < zăbăvi, var. a lui zăbovi (Loșonți, 2001); săbășag (MDA).

săbișeán, -ă, săbișeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Săbișa. 2. (Locuitor) din Săbișa. - Din n. top. Săbișa + suf. -ean.

săbișeáncă, săbișence, s.f. - Femeie originară din localitatea Săbișa. Locuitoare din Săbișa. - Din săbișean + suf. -că.

săboíță, săboițe, (săbăiță), s.f. - (reg.) Croitoreasă: "Meream la săboiță și coseam sumna" (Apșa de Jos). (Trans., Maram.). - Din sabău "croitor" (< magh. szabó) + suf. -iță (MDA).

săcălășeán, -ă, săcălășeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Săcălășeni. 2. (Locuitor) din Săcălășeni. - Din n. top. Săcălășeni + suf. -ean.

săcălășeáncă, săcălășence, s.f. - Femeie originară din localitatea Săcălășeni. Locuitoare din Săcălășeni. - Din săcălășean + suf. -că.

săcăréa, (secarea), s.f. - (reg.) Băutură preparată din secară; secărică: "Horincuță, săcăré, / Zâs-am, zău, că nu te-oi be" (Bilțiu, 2006: 99). - Din secară (< lat. secale) + suf. -ea (MDA).

săcătúră, săcături, (secătură), s.n. - 1. Loc secat. 2. Teren defrișat; curătură. ■ Toponim frecvent în Chioar (mențiuni documentare: 1773 - Frâncenii Boiului, 1714 - Ciocotiș, 1720 - Măgureni, 1770 - Fânațe, Curtuiușu Mic) care indică un teren secătuit, ce nu mai poate fi folosit pentru agricultură. Când parcelele de teren erau folosite până la epuizare, ele deveneau pășune, imaș. Alternarea țarinii cu pășunea are ca sop îngrășarea pământului (Șainelic, 1986: 26). Top. atestat și în Maramureșul istoric (v. Bârlea, 1924). - Var. a lui secătură (< seca + suf. -ătură) (Scriban, DEX, MDA).

săceleán, -ă, săceleni, -e, (săcean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Săcel. 2. (Locuitor) din Săcel. ■ (onom.) Săcelean, nume de familie (9 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Săcel + suf. -ean.

săceleáncă, săcelence, (săceancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Săcel. Locuitoare din Săcel. - Din săcelean + suf. -că.

săcrét, săcreată, adj. - 1. Pustiu, deșert (Papahagi, 1925). 2. Loc părăsit, predispus a fi bântuit de duhuri rele (Bilțiu, 1996). 3. Blestem; se folosește aproape numai în injurii: "du-te în săcreată! lasă-l în săcreată!" (Țiplea, 1906). "Ți-ai luat casă săcreată / Și te duci în lut cu pt’iatră" (Memoria, 2001: 70); "Mamă, nu-i lumea săcreată / Să nu mai găsesc o fată" (Ștețco, 1990: 138). Circulă cu aceste sensuri (arhaice) numai în Transilvania și Maramureș. - Lat. secretus “singuratic, izolat” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Tiktin, Candrea, cf. DER; DEX, MDA).

săcríu, săcrie, (sacriu), s.n. - (reg.) Sertarul de sub tăblia mesei; puiuț, fiioc. - Din sicriu "ladă, cutie" (< magh. szekreny "dulap") (MDA). În Maramureș, "acela pentru morți e numit copârșeu", der. din magh. koporsó.

săcsấie, săcsâi, (săcse), s.f. - (reg.) Locul unde s-a tăiat pădurea (Giulești, Vad); săhelbe (ALRRM, 1973: 543). - Et. nec., posibil din săcse.

sădríe, sădrii, s.f. - (reg.) Tribunal (Bârlea, 1924): "Și la sădrie de-mblat" (Bârlea, 1924: 80; Berbești). - Cf. sindie "primar; ispravnic" (MDA); din ebr. Sanhedrin "tribunal evreiesc" (Țurcanu).

săgetá, săgetez, vb. tranz. - 1. A ucide cu săgeata. 2. A fermeca pe cineva cu ajutorul privirii; a deochia. - Lat. sagittare “a săgeta” < lat. sagita “săgeată” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

săgetát, -ă, săgetați, -te, adj. - Vrăjit, deochiat. - Din săgeta (DEX, MDA).

săhălbár, săhălbari, s.m. - (reg.; înv.) Persoană care se ocupă cu arderea cărbunilor de lemn; cărbunar (Papahagi, 1925). - Din săhelbe, săhălbă "pădure tăiată" + suf. -ar (MDA).

săhélbe, (sehelbe), s.n. - (reg.) Loc defrișat, unde a crescut zmeură, mure, spini; zmeuriș (pe V. Izei și a Vișeului). Tăietură de pădure. Pădure tânără. ■ (top.) Săhelbe, cătun pe Dealul Prelucilor. - Din selbă "pădure tânără și deasă" (< lat. silva "pădure") (DEX).

săín, adj. - v. sein ("oaie sură").

săláș, sălașe, sălașuri, s.n. - (reg.) 1. Loc de mas, culcuș, adăpost. 2. Domiciliu, locuință, casă. 3. Vizuină, bârlog. 4. Locul unde își închid păstorii oile noaptea. 5. Sicriu, coștiug: "Și din locuț de sălaș / Puneți scoarță de bohaș" (Papahagi, 1925: 103). - Din magh. szállás "adăpost, locuință, cătun" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Galdi, cf. DER; DEX).

sălămấzdră, sălămâzdre, (solomâzdră), s.f. - (reg.; pop.) Salamandră, batrician cu pielea netedă, neagră, pătată cu galben. În Maramureș, întâlnim mai multe specii cu acest nume: salamandră de uscat (Salamandra salamandra), care trăiește în pădurile întunecate și umede de fag, îndeosebi pe malul pâraielor sau lângă izvoare (în Munții Rodnei, pe valea Slătioara, pe Vaser) și salamandră de munte (Triturus alpestris, Laur), pe Vaser, Pasul Gutâi, Munții Maramureșului, Munții Rodnei (Ardelean, Beres, 2000). - Din gr. salamandra (Tiktin, cf. DER; DLRM).

sălăríță, sălărițe, s.f. - (reg.) Solniță. - Cf. sărăriță (MDA), prin disimilarea r-r > l-r.

sălcér, s.m. - v. sărciner ("par în care se pun oalele la uscat").

sắlcet, sălceturi, s.n. - (reg.) Loc acoperit cu sălcii; sălciniș, desiș, crâng. - Lat. salicetum "sălcet, salcie" (Cihac, Philippide, cf. DER; Loșonți); din salce + suf. -et (MDA). săleac, adj. - v. seleac ("sărman").

sắlhă, sălhe, (silhă, sâlhă), s.f. - (reg.; înv.) Pădure deasă prin care nu poți trece; zmnidă, stuhăt. ■ (top.) Sâlha, pădure, deal în Botiza și Rozavlea (Vișovan, 2005). "Cuvânt pe cale de dispariție în Maramureș" (idem); Sâlhuță, mlaștină situată sub Vf. Măgura Mică, în Munții Lăpușului (Timur, 2007: 39). - Din silha, sihla (cf. lat. silva) (MDA).

sălhói, s.n. - Desiș, pădure deasă. ■ (top.) Stâncăriile Sălhoi-Zâmbroslavii și rezervația botanică Sălhoi, în Maramureș. - Probabil din silhă, sâlhă "desiș" + suf. -oi.

sălíc, adj. - v. calic ("slab, pipernicit").

sălίște, săliști, (seliște, siliște), s.f. - (reg.) 1. Pradă: "Apoi tătarii o prădat tot șî o făcut sălișt’e" (Papahagi, 1925: 313; Șieu). 2. Sat pustiit. 3. Locul pe care a fost așezat un sat; vatra satului. 4. Loc necultivat (în apropiere de vatra satului). ■ (top.) Săliște, sat aparținător de com. Băsești (Codru); Săliștea de Sus, loc. pe Valea Izei (din anul 2004 are statut de oraș); Săliștea de Jos (a.d. 1485) localitate în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). ■ Atestat sec. XIV (Mihăilă, 1974). - Din sl. selište "cort, locuință, curte" < selo "moșie, ogor" (Șăineanu, Scriban; Tiktin, Conev, Iordan, cf. DER; DEX, MDA).

sălișteán, -ă, sălișteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Săliștea. 2. (Locuitor) din Săliștea. ■ (onom.) Săliștean, Salistean, nume de familie (77 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Săliștea + suf. -ean.

sălișteáncă, săliștence, s.f. - Femeie originară din localitatea Săliștea. Locuitoare din Săliștea. - Din săliștean + suf. -că.

sălnițeán, -ă, sălnițeni, -e, (sălnicean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Sălnița. 2. (Locuitor) din Sălnița. ■ (onom.) Sălnicean, Sălnician, nume de familie (50 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Sălnița + suf. -ean.

sălnițeáncă, sălnițence, (sălniceancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Sălnița. Locuitoare din Sălnița. - Din sălnițean + suf. -că.

sălsigán, -ă, sălsigani, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Sălsig. 2. (Locuitor) din Sălsig. ■ (onom.) Sălsigan, nume de familie (4 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Sălsig + suf. -an.

sălsigáncă, sălsigance, s.f. - Femeie originară din localitatea Sălsig. Locuitoare din Sălsig. - Din sălsigan + suf. -că.

sălvaíz, (sâlvaiz), s.n. - (reg.; gastr.) Ouă bătute în amestec cu bicarbonat și apă (Bâle, 2005). - Var. a lui silvoiță "magiun".

săm, vb., ind. pr., pers. I, pl. - (arh.) Suntem: "Noi cu mândru ne-am lua, / Da săm veri al doilea" (Bârlea, 1924, I: 243); "Ei să țin domni, și noi săm proști" (Papahagi, 1925: 326). "Pe Mara însă se aude mai des săm și săți decât sîntem și sînteți" (Bud, 1908). - Din lat. sĭmus (formă de conjunctiv, cu valoare de ind. prez., pers. I, pl.) (Frățilă).

sămădáș, sămădașuri, s.n. - (reg.) Socoteală, calcul: "De la o vreme, după multe sămădașuri, preotul zice..." (Bilțiu, 1994: 305). - Din magh. számadás "socoteală; dare de seamă" (MDA).

sămălí, sămălesc, (sămălui), vb. intranz. - (reg.) A chibzui, a socoti, a judeca: "Apoi o sămălit că n-a da cu zd’iciu-n ie…" (Bilțiu, 1999: 195); "Mere pe drum d’et’ilin / Și din cap sămăluind" (Ștețco, 1990: 346). - Din magh. számol "a socoti, a calcula" (MDA).

sămătíșă, sămătișe, s.f. - 1. (reg.; gastr.) Lapte prins care rămâne după ce se culege smântâna: "Sămătișe-nt-on canceu, / Tocană-nt-on lipideu" (Bilțiu, 2006: 75). 2. (bot.) Ghizdei (Lotus corniculatus L.), (Borza, 1968: 101). - Din ucr. samokiša (MDA).

săniá, săniez, vb. tranz., refl. - A (se) plimba cu sania. - Din sanie (< bg. sani) (DEX, MDA).

săpălắu, s.n. - 1. Sapă mare și grea. 2. Târnăcop. 3. Lopățică cu care se curăță de pământ brăzdarul și cormana plugului. - Din sapă (< lat. sappa) + suf. -ălău (MDA).

săpânțeán, -ă, săpânțeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Săpânța. 2. (Locuitor) din Săpânța. ■ (onom.) Săpânțan, Săpănțan, nume de familie (70 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Săpânța + suf. -ean.

săpânțeáncă, săpânțence, s.f. - Femeie originară din localitatea Săpânța. Locuitoare din Săpânța. - Din săpânțean + suf. -că.

sărár, sărari, s.m. - (înv.) Negustor de sare: "Am fo' vo patruzeci de căruțe de sărari" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 295). ■ (onom.) Sărar, Sărari, Săraru, nume de familie în Maramureș. - Din sare + suf. -ar (DEX, MDA).

sărăpánie, sărăpanii, s.f. - Sărăcie: "Știi sărăpania ce-i acolo, că toate le întoarnă prin pod" (Bilțiu, 1999: 406). (Trans.). - Cf. sărăcan (MDA); din sărăcie, sărac (< sl. sirakŭ), prin contaminare cu un alt termen.

sărărói, sărăroaie, (sărăoi, sărăoaie), s.n. - (reg.) Balon de sticlă terminat cu o prelungire de forma unei țevi, utilizat pentru scoaterea vinului din butoi (Șainelic, 1986: 36). - Et. nec. (MDA).

sărăuán, -ă, sărăuani, -e, (sărăoan), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Sarasău. 2. (Locuitor) din Sarasău. ■ (onom.) Sărăoan, nume de familie (8 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Sarasău + suf. -an.

sărăuáncă, sărăuance, s.f. - Femeie originară din localitatea Sarasău. Locuitoare din Sarasău. - Din sărăuan + suf. -că.

sărcinér, sărcineri, (sălciner, sălcer), s.m. - (reg.) Par lung, înfipt în pământ, făcut din trunchiul unui copac tânăr, cu crengile retezate aproape de tulpină, pe care țăranii și păcurarii atârnă diferite obiecte gospodărești (în Maramureș); clenci, clincer (în Chioar), prepeleac (în Muntenia și Moldova). "La Lăsatu Săcului, făcem băute (…). Pun vasele-n sărciner, unde-i fată de măritat" (Memoria, 2004-bis: 1.200). - Din sarcină "greutate, încărcătură" (< lat. sarcina) + suf. -ar (DEX, MDA); lat. sarcinarius "de povară" (Loșonți, 2001).

sărín, adj. - v. sein ("oaie sură").

sărindár, sărindare, s.n. - (în religia creștin ortodoxă) Rugăciune de pomenire. "40 de leturghii servite de același preot, la dorința vreunui credincios" (Bud, 1908): "Dă-mă, mamă, după drag / Șapte sărindare-ți fac" (Bilțiu, 2002: 221). - Din ngr. sarandári < saranda "patruzeci" (Șăineanu; Cihac, Vasmer, cf. DER; DEX).

sărítă, sărite, s.f. - (reg.) Cascadă, cădere de apă; cataractă. ■ (top.) Sărita Gutâiului, cascadă de circa 10 m, situată între Creasta Cocoșului și Vf. Secătura, în Munții Gutâi; Sărita lui Pintea, cascadă situată lângă Peștera lui Pintea, în Munții Gutâi, formată din trei cascade mai mici, de 2 m fiecare; Sărita Iezerului, cascadă situată pe pârâul Iezerul (Munții Igniș), având o înălțime de 6 m (Timur, 2007: 56, 63, 68). (Trans., Maram.). - Din sări (< lat. salire).

sărpán, s.n. - (reg.) 1. Voalul care se pune pe fața mortului; giulgiu. 2. Fâșie de tifon (Biserica Albă). - Et. nec. (MDA).

sărsám, sărsamuri, s.n. - (reg.) Unealtă, sculă; țarțam; "unelte folosite de lucrătorii forestieri" (Gh. Pop, 1971: 88) - Din magh. szerszám "unealtă" (MDA).

sărúne, săruni, s.f. - (reg.) 1. Sare pisată, amestecată cu tărâțe, care se dă oilor și vitelor: "Dă-ne des sărunile, / Că ți-om împle gălețile" (Papahagi, 1925: 238). 2. Solniță, sălăriță (ALRRM, 1971: 309). 2. Izvor cu apă sărată, folosită în tratarea bolilor reumatice. ■ (top.) La sărune, izvor în Peteritea. (Banat, Maram.). - Din sare (< lat. sale) (Scriban, MDA). săsărán, -ă, săsărani, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Săsar. 2. (Locuitor) din Săsar. ■ (onom.) Săsăran, Sasaran, Săsărean, nume de familie (817 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Săsar + suf. -an.

săsăráncă, săsărence, s.f. - Femeie originară din localitatea Săsar. Locuitoare din Săsar. - Din săsăran + suf. -că.

sățós, -oásă, sățoși, -oase, adj. - Care ține de saț; sățios, hrănitor, nutritiv. - Din sațiu + suf. -os (Scriban, MDA).

său, (seu), s.n. - 1. Ceară. 2. Grăsime animală, seu: "Său și rășină-o-nfocat" (Papahagi, 1925: 253). - Lat. sebum "seu" (Diez, Pușcariu, cf. DER; Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

sấlhă, s.f. - v. sălhă ("pădure deasă").

sấlță, sâlțe, s.f. - (reg.; înv.) Laț, cursă, capcană. ■ (top.) Sâlța, vale și cătun în partea de nord-vest a localității Rozavlea (Caia, 2002) - Din ucr. sylice, dim. din silo "laț" (Scriban; Candrea, cf. DER; MDA).

sâmbráș, sâmbrași, s.m. - (reg.) Tovarăș de muncă asociat. "Cel mai mare asociat al unei stâni; stânașu" (Papahagi, 1925): "Atunci când mulg întâiași dată, pun crucea șî-mplântă cuțâtu' în pământ sâmbrașu cel mare șî-l lasă acolo jos, în pământ, până ce-nconjoară târla" (Papahagi, 1925: 317; Mara). - Din sâmbră + suf. -aș (Scriban, DEX, MDA).

sấmbră, sâmbre, s.f. - (reg.) Asociație, întovărășire a proprietarilor de oi. Sâmbra oilor = obicei pastoral care are loc la sfârșitul lunii aprilie. - Din sl. sŭmbrŭ "tovarăș" (Miklosich, Tiktin, cf. DER); cf. alb. sëmbër (MDA). Cuv. rom. > magh. cimbora (Bakos, 1982).

sấnger, sângeri, (sângereu), s.m. - (bot.) Arbust cu ramuri roșii toamna și iarna (Cornus sanquinea): "Cu părinți din sângerei, / Cu lacrimi din ochii mei." (Lenghel, 1979: 155). - Der. regr. din sângera (< lat. sanguinare) (Șăineanu, Scriban, DEX); din sânge + suf. -er (MDA); lat. sanguinus "sânger" > rom. *sângen, prin disimilarea lui n cu r (cf. lat. sanguinare > rom. sângera) (Loșonți, 2001).

sângiorgél, s.m. - (bot.) Albăstrea, iarba plămânilor, mierea-ursului (Pulmonaria officinalis). ■ (med. pop.) Pentru afecțiuni pulmonare (Borza, 1968: 140). - Probabil din Sângeorz.

sânt, sântă, adj. - (rel.) Sfânt. - Lat. pop. santus = lat. sanctus “sacru, sfânt” (Tiktin, cf. DER; Șăineanu, DEX, MDA).

sântiánă, sântiene, s.f. - (bot.) Floarea Sântienii, sânziene (Galium verum L.) (Țiplea, 1906). - Cf. sânzâiană (< lat. sanctus dies Johannis).

sânzắu, sânzauă, (sânză), s.f. - (reg.) 1. Cui cu care se prind două lanțuri. 2. Drug de lemn folosit pentru a strânge lanțul care leagă carul cu lemne; ciorlău. - Et. nec.

sârbeán, -ă, sârbeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Sârbi. 2. (Locuitor) din Sârbi. În Maramureș, sunt două localități cu acest nume: Sârbi (Budești) și Sârbi (Fărcașa). - Din n. top. Sârbi + suf. -ean.

sârbeáncă, sârbence, s.f. - Femeie originară din localitatea Sârbi. Locuitoare din Sârbi. ■ (top.) Sârbanca, fânațe în Bogdan Vodă. - Din sârbean + suf. -că.

sâríe, sârii, s.n. - (reg.; înv.) Petrecere a tinerilor care au frecventat o șezătoare; se organizează a doua sau a treia zi de Crăciun; fetele aduc mâncare (sarmale, cozonaci, gogoși), iar băieții băutură și muzicanți (Grad, 2000: 234; Săcel). - Probabil din seară, cf. serată.

sâsâiác, sâsâiece, s.n. - (reg.) Ladă pentru depozitarea produselor cerealiere pentru consum și pentru semințe; se ține în cămara casei sau în clădiri separate în cadrul gospodăriei (Șainelic, 1986: 29). - Din ucr. susik (Scriban, DER, DEX, MDA), rus. susek “ladă de faină”, magh. szuszék (Scriban, DER, DEX); din sl. sasĕkŭ (Tiktin, Conev, cf. DER).

scáldă, s.f. - 1. Covată, cadă: "Pruncu-n scaldă țâpure" (Memoria 2001: 105). 2. Scăldătoare. - Din scălda "a face baie" (< lat. excaladare) (Scriban, DEX, MDA).

scatoálcă, scatoalce, s.f. - (reg.) Lovitură dată cu pumnul sau palma (Bilțiu, 2007). - Din rus. șkatulka (Scriban, DEX, MDA).

scăbórcă, scăborce, s.f. - (reg.) Așchie. - Et. nec. (MDA).

scăldușă, s.f. - 1. Prima baie făcută unui nou-născut; ciupă: "În apa scăldușei se introduc plante de leac și obiecte menite să protejeze copilul, să-i propițieze sănătate, voinicie și frumusețe. Apa scăldușei se scoate din casă cu un anumit ceremonial și se varsă într-un loc curat, de obicei la rădăcina unui pom tânăr" (Stoica, Pop, 1984: 116). 2. Loc amenajat rudimentar de către localnici pentru efectuarea unor tratamente balneare sezoniere cu apă minerală. (Maram, Bucov.). - Din scălda + suf. -ușă (MDA).

scălmâná, scalmăn, (scărmăna), vb. tranz. - 1. A smulge fulgii penelor: "Om mere în șezătoare la scălmânat de pene" (Crâncău, 2013). 2. A răsfira lâna. 3. A bate pe cineva. - Et. nec. (DEX); lat. *excarminare (Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; MDA).

scălmânát, -ă, scălmânați, -te, adj. - Scărmânat; ciufulit, cu părul vâlvoi. - Din scălmâna (MDA).

scăpărá, scapăr, vb. intranz. - 1. A produce scântei lovind cremenea cu amnarul. 2. A sclipi. 3. A fulgera. - Et. nec. (Șăineanu, DER, DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. shkrep "scapăr", din i.-e. *k(e)re-p-, cu metateza lui -r-; eventual rad. *(s)kep-, *skap- "a tăia, a lovi, a răzui" (Russu, 1970: 193). Cuv. rom. > magh. szkeperál.

scăpătá, vb. intranz. - (pop.) A apune, a asfinți. - Lat. *excapito, -capitare "ajung la capăt" < caput, capitis "cap, capăt" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Pascu, cf. DER; DEX, MDA). scăpătát, s.n. - Apus (de soare), asfințit: "Di-asară din scăpătat / Slabă carte-am căpătat" (Papahagi, 1925: 173). - Din scăpăta (MDA).

scărmăná, vb. tranz. - v. scălmăna.

scărmăneálă, scărmăneli, s.f. - Bătaie, păruială. - Din scărmăna + suf. -eală (DEX, MDA).

scânteiúță, scânteiuțe, (scânteuță), s.f. - (bot.) Numele mai multor specii de plante: răcuină (Anagallis arvensis L.), brumărea (Gagea arvensis), steluță (Aster amellus L.) etc.: "Cu streșini de scânteuță / C-am avut multe drăguță" (Antologie, 1980: 110). - Din scânteie (< lat. scantillia) + suf. -uță (Scriban, DEX, MDA).

scấrbă, scârbe, s.f. - (reg.) 1. Ceartă, vrajbă. 2. Silă. - Din sl. skrǔbǐ “grijă, întristare” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, cf. DER; DEX, MDA).

scấrnă, scârne, s.f. - Fecale (Bâle, 2005); excremente. - Din sl. skrvǔna "murdărie" (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

sclépț, sclepți, s.m. - 1. Insectă dipteră, asemănătoare cu musca, de culoare brună, care înțeapă vitele (și omul), pentru a se hrăni cu sângele lor; tăun (Tabanus bovinus). 2. Țânțar (Culex pipiens). - Din srb. slepica “păduche” (DER); cf. scr. školopac (MDA).

sclifosí, sclifosesc, vb. refl. - (reg.) 1. A se smiorcăi. 2. A se fandosi. - Et. nec. (DEX); din sclivisi "a se dichisi" (Scriban); din ngr. skivóso (MDA).

sclifosít, -ă, sclifosiți, -te, adj. - (reg.) Smiorcăit, fandosit. - Din sclifosi (MDA). sclín, sclinuri, s.n. - Ugerul oilor și al caprelor (ALRRM, 1971: 354). (Maram.). - Et. nec. (MDA).

sclivesí, sclivesesc, vb. tranz. - 1. A șlefui, a lustrui, a netezi. 2. A tencui netezind. - Var. a lui sclivisi (< ngr. sklivóso, viit. lui sklivóno, DEX).

sclonțí, sclonțesc, vb. tranz. - (reg.) A sparge semințe. - Din clonț (cf. clonțăni) cu s protetic (Loșonți, 2001).

sclóptă, sclopte, s.f. - (reg.; înv.) Coajă de dovleac în formă de scoică: "C-am furat un pițiguș / Dintr-o scloptă de harbuz" (Bârlea, 1924, II: 260). - Et. nec. (MDA).

scoábă, scoabe, s.f. - Cârlig, crampon; unealtă de fier de circa 25 cm, cu capetele ascuțite în vinclu; sunt folosite la fixarea butucilor în timpul fasonării lemnului. - Din bg., srb. skoba (DER, DEX, MDA), sl. skoba (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER).

scoácă, s.f. - (reg.) Brânză de vacă făcută din lapte acru încălzit. (Trans., Maram., Bucov.). - Din scoace "a arde, a răscoace" (< lat. excoquere "a coace").

scoárță, scoarțe, s.f. - (reg.) Covor cu urzeală din lână; cergă. ■ (onom.) Scoarță, Scoarța, Scorța, nume de familie (31 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Lat. scortea "haină de piele" (Șăineanu, Scriban; Diez, Densusianu, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

scobirlí, scobirlesc, (scobârli), vb. tranz. - 1. A scobi. 2. A scotoci. - Cf. scobi (MDA).

scocár, scocari, s.m. - (reg.) Consumator de lapte acru. ■ (onom.) Scocari, poreclă pentru locuitorii din Peteritea. - Din scoacă + suf. -ar.

scociorî, scociorăsc, vb. tranz. - (reg.) 1. A căuta. 2. A scormoni. 3. A scotoci. 4. A răscoli. - Et. nec. (DEX, MDA).

scociorất, -ă, scociorâți, -te, adj. - (reg.) Răscolit, scotocit. - Din scociorî.

scocorî, vb. refl. - (reg.) A se răsti la cineva (Grad, 2000). - Din s- + cocorî (MDA).

scof, scofuri, s.n. - (reg.) 1. Bârna care leagă stâlpii casei la partea superioară. 2. Acoperiș (Memoria, 2001). 3. Stavilă, zăgaz (la moară) (ALRRM, 1969; Berbești). - Variantă, cu s- protetic, a lui cof "albie, adâncitură" (< lat. *cofus) (Loșonți, 2001), cf. scafă (MDA).

scofârlíe, scofârlii, (scăfârlie), s.f. - Țeastă, craniu (în Moisei); curbătă, cuculbătă (ALRRM, 1969). - Din scafă "strachină" (< ngr. skáfi) (Șăineanu, Scriban; DEX); cf. scăfârlie (< scafă) (MDA).

scóif, scoifuri, s.m. - (reg.) În expr. scoiful capului = țeastă (Remetea Chioarului). - Var., cu s- protetic, a lui coif (< lat. cofea) "acoperământ" (Loșonți, 2001); cf. scoifa "a deveni concav".

scóifă, scoife, s.f. - (reg.) 1. Țeastă (Buteasa). 2. Nasture (Groși). - Et. nec. (MDA); cf. scoif.

scópt, scoaptă, adj. - 1. Fermentat. 2. Alterat, brânzit. 3. Închegat prin încălzirea laptelui acru. - Der. regr. din răscopt (< răscoace) sau din scoace (MDA).

scorbáci, scorbaciuri, (corbaci), s.n. - (reg.) Bici alcătuit din mai multe nuiele cu sfârcurile uneori plumbuite, care servesc ca instrument de tortură: "Ie scorbaciu, mă-mblătește" (Bilțiu, 1990: 248); "Tri draci cu corbaci de foc, / Mândru meu nu-și află loc" (Papahagi, 1925: 255). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Biserica Albă), în var. corbaci. - Cf. zgârbaci (z- + gârbaci "bici") (MDA).

scorneálă, scorneli, s.f. - Minciună. - Din scorni (< ucr. skornjaty, bg. skorna) + suf. -eală (DEX, MDA).

scorní, scornesc, vb. tranz. - 1. A inventa, a născoci. 2. A stârni. - Din bg. skorna (MDA), ucr. skornjaty (DEX).

scorțós, -oásă, scorțoși, -oase, adj. - 1. Acoperit cu scoarță. 2. Rigid, tare. 3. (fig.) Distant, rece; mutos. - Din scoarță + suf. -os (Scriban, DEX, MDA).

scorúș, scoruși, s.m. - (bot.) Arbore din familia rozaceelor, cu flori albe și cu fructe comestibile, cu lemn dens, dur și omogen (Sorbus aucuparia L). Lemn câinesc, merișor, pomul ursului, sorb. ■ (med. pop.) Se folosește la reumatism, tuse, tuberculoză și boli de sânge (Borza, 1968: 163). ■ (onom.) Scoruș, nume de familie în Maramureș. - Der. regr. din scorușă "fructul scorușului" (< sl. oskoruša, cf. bg. skoruša) (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

scotocí, scotocesc, vb. tranz, refl. - A cerceta cu de-amănuntul, a căuta. - Et. nec. (DEX); var. a lui (s)cotroci (< cotroc "adăpost, culcuș"), probabil sub influența lui scoate, sau din cotoc, var. a lui cotroc (Loșonți, 2001; v. și DER); din scoate + suf. -oci (MDA).

scovárdă, scoverzi, s.f. - (reg.; gastr.) Clătite din aluat dospit, umplute cu brânză și prăjite în grăsime (Bilțiu, 1996). Scovergioare de mălai = preparate din făină de mălai amestecate cu sămătișă, ou, sare, bicarbonat și foarte puțină făină de grâu și prăjite în grăsime, iar apoi consumate cu lapte dulce sau acru sau cu lapte de oaie (Faiciuc, 1998: 183). "La murguț i dă ovăzu / Mie gura și scoverzi" (Memoria 2001: 80). ■ (onom.) Scovărzaru, poreclă în Dragomirești (Faiciuc, 1998). - Din sl. skovrada "tigaie" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

scrábă, scrabe, s.f. - (reg.) Cizmă stricată; pantof vechi (Papahagi, 1925). - Din ucr. scrab (Bogrea, cf. DER; MDA); cf. jdd. schkrabes (Țurcanu).

scrádă, scrade, (scriadă), s.f. - (bot.) Plantă care crește la munte, prin păduri și locuri umbroase, care se menține verde și iarna și care servește ca hrană animalelor. Iarba pe care oile o pasc iarna (Papahagi, 1925; Ieud). Șovar, rogoz (Carex pilosa): "(…) toamna târziu, înainte de căzutul zăpezii, [oile] erau aduse la jir și scroadă (= iarba mare din pădure pe care zăpada o prinde verde)" (Mirescu, 2006: 49). ■ (top.) Scradea, deal, pădure în Bârsana și Slătioara (Vișovan, 2005). (Banat., Maram., Mold.). - Et. nec. (MDA).

scribalău, scribalăi, (scribălău), s.m. - Funcționar, conțopist (Berbești, Desești). - Din scrib (< lat. scriba) + suf. -alău (MDA).

scrijé, scrijele, (scrijea, scrijă), s.f. - (reg.) Felie, bucată: "Și-apoi taie câte-o scrije și dau la prunci" (Papahagi, 1925: 316). - Din srb. skriška (Cihac, Tiktin, cf. DER; MDA).

scrivádă, s.f. - (reg.) Băț crăpat (Bâle, 2005). - Var. a lui scrivac / crivac "lemn care ține piatra morii" (< bg. krivák "băț curb", din kriv "curb").

scroáfă, scroafe, s.f. - (reg.; muz.) Contrabas. (Trans.). - Lat. scrofa "scroafă" (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

scrofălí, scrofălesc, (scrofăi, scrofălui), vb. intranz. - A insulta în mod grosolan, a adresa cuvinte obscene; a certa, a mustra. - Din scroafă + suf. -ăli (MDA).

sculbuțî, sculbuțăsc, (scolbuțî), vb. tranz. - (reg.) A agita un lichid într-o sticlă. - Et. nec. (MDA).

scumpíe, (scumptie), s.f. - (bot.) Arbore cu flori verzi-gălbui, mirositoare; scumpete, scumpătate (Țiplea, 1906). Coaja și frunzele se folosesc în vopsitorie. ■ (med. pop.) Proprietăți antiseptice și astringente (Rhus cotinus L.). - Din pol. skapia (MDA).

scurmá, scurm, vb. tranz. - (pop.) A scormoni, a săpa, a căuta. - Probabil lat. excorrimare (Giuglea, Tiktin, Candrea, cf. DER; Scriban, DEX); cf. alb. gërmoj, zgërmis (MDA); cuv. autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1970).

scuteálă, scuteli, s.f. - (reg.) Scut, șură, adăpost: "Cocia-o pun în scuteală / Și ruda rămâne-afară" (Bilțiu, 1990: 123; Libotin). - Din scut (< lat. scutum) + suf. -eală (DLRM).

seárbăd, -ă, serbezi, -de, adj. - Fără gust, nesărat, fad; acrișor. - Origine incertă (DER, DEX); et. nes., cf. alb. tharbët (MDA); cuv. autohton (Rosetti, Russu, Brâncuș), cf. alb. tharbët "acid". Cuv. rom. > magh. szërbëzit.

séchereș, sechereși, s.m. - (reg.) Căruțaș, vizitiu (Bârlea, 1924). - Din magh. szekeres "căruțaș" (MDA).

séci, seciuri, s.n. - 1. Împrejmuire pentru oi făcută din crengi, ramuri, copaci doborâți (Săcel). 2. Loc defrișat într-o pădure, folosit ca și pășune; curătură, runc. - Din srb. seča (DLRM); din sl. sěčǐ "tăietură" (Scriban, Cihac, Conev, cf. DER).

secríu, secrie, s.n. - (reg.) Ladă ornamentală mai scurtă decât lădoiul, în care se păstrează hainele de zestre. Secriu de halube = ladă de zestre (Stoica, Pop, 1984: 47). - Din magh szekrény "ladă” (Șăineanu, Scriban, MDA).

sehélbe, s.n. - v. săhelbe ("zmeuriș").

seín, -ă, seini, -e, (sărin, săin), adj. - (reg.) Oaie albastră, brează, cu alb pe nas (Latiș, 1993). Oaie de culoare sură (Antologie, 1980). Cu blană de culoare alb-murdar, înspicat cu negru sau maro și negru deschis (Bilțiu, 1996). "Oi, oi, oi, mândre seine". "În lâna țurcanelor negre apar și fire albe, lâna luând astfel un aspect brumăriu" (Georgeoni, 1936: 31). - Et. nec. (DEX, MDA); din sl. sini "livid, vânăt" (Scriban; Miklosich, Cihac, Tiktin, Conev, cf. DER).

seineán, -ă, seineni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Seini. 2. (Locuitor) din Seini. - Din n. top. Seini + suf. -ean.

seineáncă, seinence, s.f. - Femeie originară din localitatea Seini. Locuitoare din Seini. - Din seinean + suf. -că.

seleác, -ă, (săleac), adj. - 1. Sărac. 2. Sărman, supărat (Bârlea, 1924). Necăjit, bătut de doruri: "Și să am un glas să trag / La omuțu cel seleac" (Papahagi, 1925: 205). - Cf. sărac.

serín, -ă, serini, -e, adj. - (dial.) Senin (formă generală doar în satele din Maramureșul istoric). - Lat. serenus “senin, limpede, calm” (MDA); asimilarea rin > nin este recentă (DER).

sérvus, (serbus, serus), interj. - Formulă de salut (specifică în Trans. și Maram.) utilizată și în Austria (servus), Ungaria (szervusz), Slovacia (serbus), Cehia (servus), părțile sudice ale Germaniei, Croația (serbus), Polonia (serwus), estul Sloveniei și vestul Ucrainei. Sensul inițial: "sunt sclavul tău", "sunt la dispoziția ta". - Din germ. Servus (Scriban, DEX, MDA), lat. servus "servitor, sclav", cf. magh. szervusz (MDA).

sfádă, s.f. - Ceartă, gâlceagă, conflict: "La cealaltă casă, soții se băteau întruna și întruna o țineau în certuri și în sfadă" (Bilțiu, 1999: 360). - Din vsl. sǔvada, svada “ceartă” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

sfáră, s.f. - 1. Fum înecăcios. 2. Miros de carne sau de grăsime încinsă (Lenghel, 1979). - Din sl. skvara “fum, miros de bucătărie” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX). Cuv. rom. > țig. suvara “veste” (Graur, cf. DER; MDA).

sfădí, sfădesc, vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) certa, a (se) dojeni, a (se) mustra: "Mândru meu nu mă sfădé, / Numai din gură grăié" (Bilțiu, 2006: 76). - Din sl. sǔvaditi (Scriban, DER, DEX); din sfadă (MDA).

sfădít, -ă, sfădiți, -te, adj. - (reg.) Certat, mustrat (de cineva). - Din sfădi (MDA).

sfârditúră, sfârdituri, s.f. - (reg.) Ciob, rest, fărâmă (Faiciuc, 2008; Dragomirești). - Var. a lui sferditură "așchie; zgârietură" (< sferdi + suf. -tură, MDA).

sfấrlă, sfârle, s.f. - (reg.) Titirez, sfârlează, jucărie pentru copii. - Et. nec. (DEX); cf. sfâr (MDA).

sfârtecá, sfârtec, (sfârtica), vb. tranz. - A ciopârți, a sfâșia. - Et. nec. (MDA); lat. *exfracticare (< fractus) (DEX).

sfârtecát, -ă, sfârtecați, -te, (sfârticat), adj. - Rupt, jerpelit: "Măi golan, măi sfârticat..." (Papahagi, 1925: 346). - Din sfârteca (MDA).

sfeclí, sfeclesc, vb. intranz. - În expr. a o sfecli = a o păți. - Din sfeclă (< sl. sveklǔ), aluzie la roșeața celui surprins (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

sfeștánie, sfeștanii, (feștanie), s.f. - (bis.) Slujbă religioasă oficiată de preot la solicitarea credincioșilor constând în rugăciuni și stropirea cu apă sfințită a gospodăriilor și a oamenilor. - Din sl. svenštenije (Scriban, DEX, MDA).

sféter, sfetere, (sfetăr), s.n. - (reg.) Pulovăr gros de lână. Prin extensie, a primit numele de sfeter și lecricul confecționat din pănură de lână albă scămoșată (Dăncuș, 2010). - Din eng. sweater, pătruns în lb. germ. din Friesland, dar și în terminologia germană și austriacă a modei din anii '20; azi cuvântul nu se mai utilizează în limba germană (Țurcanu, 2005); cf. sveter (< eng. sweater) (MDA).

sfléder, sfledere, s.n. - 1. Burghiu: "Am un bou alb șî nu-i încap coarnele-n grajd" (Sflederul) (Papahagi, 1925: 302; Glod). 2. (astr.) Sfredel, constelație în tradiția rom., parte din constelația Orion. - Var. a lui sfredel (din bg. svredel, sl. svrǔdlǔ, DER, DEX). sforác, sforaci, s.n. - (înv.) Smârc ce se formează la obârșia unui izvor, a unui pârâu. ■ (top.) Sforacu, pârâu în Borșa. - Der. din sfor "firul apei" (< scr. svor) + suf. -ac (Loșonți, 2001; DEX); cf. sfârlac (< magh. forrás) (MDA).

síchiș, -ă, sichiși, -e, adj. - (reg.) Zgârcit. - Din magh. szükös "strâmb; sărăcăcios" (MDA).

sigheteán, -ă, sigheteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Sighetu Marmației. 2. (Locuitor) din municipiul Sighetu Marmației. ■ (onom.) Sigheteanu, supranume. - Din n. top. Sighet + suf. -ean.

sigheteáncă, sighetence, s.f. - Femeie originară din localitatea Sighetu Marmației. Locuitoare din municipiul Sighetu Marmației. - Din sighetean + suf. -că.

sílhă, s.f. - v. sălhă ("pădure deasă").

silvoíță, (silvoiz), s.f. - (reg.; gastr.) Gem de prune; magiun. - Cf. silvoiz (< magh. szilvaiz) (MDA).

simbríe, simbrii, (sâmbrie), s.f. - Răsplată în bani pentru o muncă sau un serviciu prestat; salariu, leafă: "Te-oi sluji fără simbrie" (Calendar, 1980: 71). - Din sâmbră "asociație" (< sl. sŭmbrŭ, "tovarăș") + suf. -ie (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

siminíc, s.m. - (bot.) Plantă erbacee cu flori mici, galbene (Helichrysum arenasium): "Pă cel câmp cu siminic" (Papahagi, 1925: 259). - Var. a lui siminoc (< ucr. semenjak, DEX).

sinalắu, sinalauă, s.n. - (reg.) Construcție anexă pentru depozitarea fânului; șopron. (Trans., Maram.). - Din magh. szénálló (MDA) < magh. széna "fân".

sintirím, s.n. - v. țintirim ("cimitir").

sirisắu, sirisauă, (serăstrău, firisău, siriz), s.n. - (reg.) Ferăstrău de mână; hiriz: "Sirisău cu pană nouă / Să tăiem deluțu-n două" (Calendar, 1980: 62). - Din firiz (< magh. fűrész, din germ. Führsäge, cu palatalizarea f-i la s-i) + suf. -ău; cf. ferăstrău (MDA). sitár, sitari, s.m. - Persoană care confecționează site. ■ (onom.) Sitar, Sitaru, nume de familie (289 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sită (< vsl. sito) + suf. -ar. (MDA).

slad, sladuri, s.n. - (reg.) Resturi de fructe ce rămân după ce se distilează horinca (în Berbești, Ieud, Bârsana); borhot, brohă (ALR, 1956: 25). - Din bg., scr. slad (DEX, MDA); din vsl. sladŭ (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; MDA), cf. srb. slad, magh. szalad. (Sec. XVII) (DER).

slánă, slane, s.f. - (reg.) Slănină, clisă. - Cf. magh. szalonna (DEX, MDA); din bg. slana (MDA).

slátină, slatine, s.f. - Apă sărată: "Slatină există în hotarele multor sate, ca Săliștea, Slătioara etc. (Papahagi, 1925: 97). Cele mai sărate ape minerale din Maramureș sunt la Coștiui, respectiv Ocna-Șugatag, lacul Găvrilă (mineralizație totală de 289,257 g/l), Săliștea de Sus (263,137 g/l), Botiza (248,531 g/l). Se utilizează în bucătăria tradițională, dar și de leac. ■ (top.) Slătioara, pârâu ce izvorăște de la poalele Sermeteșului (1.306 m), trece prin localitățile Glod, Slătioara și se varsă în Iza între localitățile Strâmtura și Bârsana; are o lungime de 12 km. Slătioara, sat aparținător de com. Strâmtura (Valea Izei); Slatina, oraș în Maramureșul de Nord (raionul Teceu, Transcarpatica, Ucraina). - Din sl. slatina “baltă sărată” (Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

slăbănoágă, slăbănoage, (slăbănoață), s.f. - (mit.) Personaj al mitologiei locale, întruchipat sub formă de luminițe. "Dzână rea; strâgă" (Papahagi, 1925); "Slăbănoagele le-am văzut cu ochii mei. Așa se arată ca luminele, ca niște lumini aprinse. Apoi tot joacă…" (Bilțiu, 1999: 174). "Lumini cu cap de om și joacă noaptea; pe la unu-două noaptea. Io le-am văzut în grădină. Apoi le-am văzut pe lângă râu" (Memoria, 2001: 25; Desești). - Din bg. slabonoga “slab de picioare” (Șăineanu, DEX, MDA); din vsl. slabŭ și noga "picior" (Scriban, DER).

slăteán, -ă, slăteni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Slătioara. 2. (Locuitor) din Slătioara. ■ (onom.) Slătean, Slătian, nume de familie (51 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Slatina (numele vechi al Slătioarei) + suf. -ean.

slăteáncă, slătence, s.f. - Femeie originară din localitatea Slătioara. Locuitoare din Slătioara. - Din slătean + suf. -că.

sloátă, sloate, s.f. - (reg.) Fulguială, lapoviță; fleșteriță. - Din srb. slota “ploaie măruntă, lapoviță” (Șăineanu, Scriban) < sl. slota “iarnă”; cf. zloată (< vsl. slota) (MDA).

slóbod, -ă, slobozi, -de, adj. - (înv.) Liber, permis: "Nu-i bine a să pieptăna pă cap, nu-i slobod" (Papahagi, 1925: 315). În expr. e slobod = e îngăduit, e voie; a fi slobod la gură = a vorbi fără sfială, obscen, trivial. - Din bg. sloboden "liber" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, cf. DER; DEX) < sl. svobodǔ (DER, MDA).

slobódnic, -ă, slobodnici, -e, adj. - Liber, slobod. ■ (onom.) Slobodnic, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din vsl. slobodnik (MDA); din slavon. slobodĭnikŭ (DLRM).

slobozî, slobod, (slobozi), vb. tranz., refl. - 1. A (se) elibera, a pune în libertate. 2. A lăsa un animal în libertate. 3. A da drumul, a lăsa să cadă. 4. A răspândi, a emana. - Din slobod (DEX, MDA).

slóvă, slove, s.f. - (înv.) Literă (ALRRM, 1973: 696). - Din vsl. slovo "literă" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

smâc, smâcuri, (zmâc), s.n. - Cursă pentru prins animale sălbatice, confecționată din sârmă. - Creație expresivă (DER); cf. smuci (MDA).

sméu, s.m. - v. zmeu.

smiorcăí, smiorcăi, vb. tranz., refl. - A plânge înăbușit, trăgând aerul pe nas cu zgomot. - Cf. smârcâi (< sl. smrǔkati) (DEX); din smiorc (formă onomatopeică) + suf. -ăi (MDA).

smiorcăít, -ă, smiorcăiți, -te, adj. - Plângăcios. - Din smiorcăi (MDA).

smirdár, smirdari, (smârdar), s.m. - (bot.) Arbust ramificat, cu frunze dese și inflorescență în formă de umbrelă; împrăștie un miros plăcut, asemănător florilor de vișin; bujorel de munte, merișor (Rhododendron kotschyi). Se întâlnește în Țibleș, în Masivul Pop Ivan și pe suprafețe considerabile în Masivul Rodnei (Pietrosul Mare). Plantă ocrotită de lege (Monumente, 1976: 68). - Cf. scr. smrdeli, bg. smradljak (DEX); din smirdă (sc. smirnă) + suf. -ar (MDA).

smocotí, smocotesc, (zmocoti), vb. tranz. - (reg.) A se zbate, a se smuci. - Et. nes., cf. smocăi "a trage de păr" (< smoc + suf. -ăi) (MDA).

smolénci, (ismolenci), s.f., pl. - (reg.) Haine păcurărești cernite. Gatiile, smolencele și cămașa sunt înnegrite în modul următor: "Le ferb, apoi le îmbibă cu unt, peste care presară funingine, praf de cărbune sau de galascan; le pun apoi în apă fiartă cu scoarță de arin, după care le ung a doua oară cu unt. Aceasta pentru două motive: spre a fi feriți în tot timpul verii de insecte, întrucât ei nu se schimbă, și în timp de ploaie să le servească drept impermeabile, grație faptului că ploaia alunecă fără să poată pătrunde" (Papahagi, 1925: 99). "La ele cine-i păstor? / Tăt tri frați îmbujorați, / În smolence îmbrăcați" (Lenghel, 1985: 217). (Trans., Maram.). - Din smoli "a unge, a cătrăni, a înnegri" (< sl. smoliti) + suf. -enci; cf. smoală (MDA).

smúgă, s.f. - v. zmugă ("pojghiță").

snágă, snăgi, s.f. - (reg.) Nărav, obicei prost. - Din bg., srb. snaga (Scriban, DLRM, DER; MDA).

snăgós, -oásă, snăgoși, -oase, adj. - (reg.) Cu nărav. - Din snagă + suf. -os (DLRM, MDA).

sóbă, sobe, s.f. - (reg.; înv.) 1. Instalație de încălzit din fontă, care funcționează cu lemne. 2. Cameră, odaie (Bârlea, 1924): "Era câte-o sobă tăt la doi oameni" (Grai. rom., 2000; Biserica Albă). - Din tc. soba (MDA), magh. szoba "cameră, odaie" (Scriban, DEX, MDA) < germ. Stuba, la început "cameră de baie", apoi "cameră cu sobă", apoi "cameră" (Scriban).

sobârtíță, sobârtițe, (sobârțâță, șobârtiță), s.f. - (reg.) Grâu amestecat cu resturi și neghină, de dat la păsări (ALRRM, 1973: 827). - Et. nec.

sobór, soboare, s.n. - 1. Adunare, întrunire, consfătuire, sfat. 2. (bis.) Sinod, adunarea clericilor. În exp. a face sobor = a se întruni (pentru a se sfătui). 3. Judecată: "Cu găleata la izvor / Pân-ei or fa’ sobor; / Cu găleata după apă / Pân-ei or fa’ judecată" (Papahagi, 1925: 80-81). Atestat în Codicele de la Ieud (1630). - Din sl. sŭborŭ "adunare" (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

socáci, (socaciu), s.m. - (reg.) Bucătar. ■ (onom.) Socaci, Socaciu, nume de familie (30 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din magh. szakács "bucătar" (MDA), cf. sl. sokačĭ.

socăcí, socăcesc, vb. tranz. - (reg.) A prepara mâncare (în cantitate mare): "La nunți să socăcé o săptămână" (Faiciuc, 2008). (Trans., Maram.) - Din socaci (MDA).

socăcíță, socăcițe, s.f. - (reg.) Bucătăreasă; persoană angajată să conducă prepararea bucatelor pentru ospăț, nuntă sau înmormântare. - Din socaci + suf. -iță (MDA).

sódă, s.f. - Carbonat de sodiu, folosit la spălatul rufelor sau a vaselor (Apșa de Jos). - Din germ. Soda "sodă, sifon" (Scriban, DEX, MDA).

sodomí, sodomesc, (sodomni), vb. tranz. - (înv.) 1. A omorî, a ucide, a nimici, a prăpădi: "Cei mai mari se voroviră / Care cum să-l sodomnească" (Calendar, 1980: 13); "Eu femeie nu i-oi si / Mai bine m-oi sodomni" (Ștețco, 1990: 213). 2. În blestem: "Sodomni-te-ar Dumnedzău" (Papahagi, 1925; Săcel). - Din sodom "nenorocire" (< sl. Sodomǔ) (Scriban, DEX, MDA); cf. Sodoma, oraș mitic din Palestina, amintit în Biblie (de obicei, asociat cu Gomora), distrus, potrivit legendei biblice, din voință divină.

sol, soli, s.m. - În expr. sol la Dietă = deputat (Țiplea, 1906). - Din sl. solŭ (Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

solgăbirắu, -i, s.m. - (reg.; înv.) Funcționar în fosta administrație austro-ungară, pretor, subprefect: "Și ne-om scrie comândău / La domnu solgăbirău" (Bilțiu, 1990: 8). (Banat., Trans., Maram.). - Din magh. szolgabiró "pretor" (DLRM, MDA).

solíște, s.f. - (reg.) Teren sărat. ■ (top.) În soliște, fânațe în Valea Stejarului; Soliște, deal în Vadu Izei (Vișovan, 2005). Toponimul indică zăcăminte de sare. - Din ucr. solyšče "teren sărat".

solomấzdră, adj. - (ref. la capre) Pestriță (Precup, 1926). (v. sălămâzdră). - Cf. salamandră (MDA).

solovấrv, (sovârv, sovârf), s.n. - (bot.) Plantă erbacee perenă aromatică, cu flori roșii-purpurii (Isatia tinctoria L). Iarbă-văpsătoare, boitoriu, drobușor: "Solovârv s-o scuturat / Fetele s-o măritat" (Bilțiu, 1990: 190). ■ (med. pop.) Se folosește contra gălbezei la oi (Borza, 1968: 89). Plantă din fierberea căreia se extrage culoarea roșie, întrebuințată la coloritul țesăturilor (Papahagi, 1925). - Din vsl. suhovrǔhǔ "vârf uscat" (Scriban); din srb. suhoverh (MDA).

somná, somnez, vb. tranz. - (reg.; înv.) A dormi, a trage un somn (Papahagi, 1925). "Singur nu se folosește, numai în legătură cu cuvântul somn: am somnat un somn bun" (Țiplea, 1906). - Din somn (< lat. somnus) (Scriban, DLRM, MDA).

sor, soruri, s.n. - Șoric (de porc). (Maram., Trans.). - Cf. lat. solum "talpă, suprafață" (MDA).

sorbáncă, (surbancă), s.f. - (reg.) Găleată (Papahagi, 1925). Vas de lemn folosit de păcurari la stână. (Trans. de Nord., Maram.). - Din sorbi "a bea puțin" (< lat. sorbere) + suf. -ancă (MDA).

sorbeálă, sorbeli, s.f. - Mâncare lichidă, zeamă, ciorbă, supă. - Din sorbi (< lat. *sorbire = sorbere) + suf. -eală (DLRM, MDA).

sorcoví, sorcovesc, vb. tranz. - 1. A colinda, a ura cu sorcova. 2. A lovi pe cineva, a bate cu o botă, cu un par: "Pintea să ia după Fata Pădurii cu bradul aprins, lovind-o mereu, când în spate, când la picioare, când la mijloc o sorcovea" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 202). 3. A vorbi fără rost. - Din bg. survakam (Scriban; Conev, Candrea, cf. DER; DEX, MDA) < survaki "Anul Nou" (DER).

sorcovít, -ă, sorcoviți, -te, adj. - 1. Colindat. 2. Lovit. - Din sorcovi (DEX, MDA).

sormojác, sormojacuri, s.n. - (reg.) Strujac, saltea: "Joacă lelea cum i dracu, / Se-nvăle cu sormojacu" (Memoria, 2004: 1.099; Cicârlău). - Cf. sălmăjac (< magh. szalmazsák "saltea de paie") (MDA).

sorozláș, sorozlașuri, s.n. - (reg.; înv.; mil.) Recrutare: "Vut-o bate Dumnezeu / Soroslașu de la Ceu" (D. Pop, 1978: 118). - Din magh. sorozás "recrutare".

sosínă, sosine, s.f. - (bot.) Plantă; osul-iepurelui, asudul-calului, buruiană de lângoare, sălășitoare (Onoris arvensis L). ■ (med. pop.) Utilizată ca afrodisiac și contra herniei și lungoarei (tifosului). Se dă și la vite când urinează sânge și când se încuie (Borza, 1968: 120). (Maram.). - Et. nec. (MDA).

soțíe, soții, s.f. - (sens arhaic) Tovarăș, ortac, însoțitor: "Hei, voi, soțiile mele, / Pe mine mi-ți omorî" (variantă a Mioriței, Hărnicești, 1970). - Din soț (< lat. socius) + suf. -ie (Scriban, DER, DEX, MDA).

sovấrv, s.n. - v. solovârv ("plantă erbacee").

spágmă, spagme, s.f. - (reg.) Tort de cânepă sau in depănat (Papahagi, 1925). - Cf. spegmă (MDA).

spátă, spate, s.f. - Piesă la războiul de țesut, prin care se trec firele de urzeală. - Lat. spatha "spată pentru bătut firul unei pânze" (Șăineanu, Scriban; Diez, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > bg. speteaza (Capidan, cf. DER).

spărticá, spărtic, (spârtica), vb. tranz., refl. - (reg.) A (se) rupe în bucăți, a sfâșia: "Am acățat într-un gard și mi-am spârticat lecreu" (Crâncău, 2013). (Maram.) - Din s- + parte (< lat. pars, -tis), cf. sfârtica (din sfert) (Scriban, MDA).

spărticát, -ă, spărticați, -te, adj. - (reg.) Rupt, zdrențuit, sfâșiat. - Din spărtica.

spânz, spânzi, s.m. - (bot.) Plantă erbacee toxică, cu flori roșii. Se folosește în medicină (inclusiv în medicina veterinară) (Helleborus purpurescens). - Et. nec. (Șăineanu, DEX); cuvânt autohton (Rosetti, Russu, Brâncuș), cf. alb. shpëndër. Cuv. rom. > ucr. spyndz, spin(d)z (Miklosich, Candrea, cf. DER).

spérlă, s.f. - v. șperlă ("spuză").

spénțer, s.n. - (reg.; înv.) Veston scurt până la talie. - Din germ. Spenzer "haină scurtă" (Șăineanu, Scriban; Tiktin, cf. DER; DEX, MDA), după numele lordului Spencer (1782-1845), care a introdus moda acestei haine (Scriban).

speteáză, speteze, (spetadză), s.f. - (reg.; bot.) Pipirig. (Maram., Sălaj, cf. ALR, 1961: 637). - Din spată + suf. -ează (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA); mai demult, spătarul scaunului se împletea din pipirig.

spovádă, s.f. - (bis.) Spovedanie: "Am zinit de la spovadă" (Papahagi, 1925: 253). - Postverbal a lui spovădui (< spovedi) (DLRM, MDA).

sprânceánă, sprâncene, (sprinceană), s.f. - (fig.) Vargă, dungă în pânza țesută la război (Plăiuț). - Probabil lat. *supercina (< supercilia + gena) (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

sprijoánă, sprijoane, s.f. - (reg.) Reazăm, sprijin: "Nu vreau alta mândrului / Fără masa cucului / Și sprijoana vântului" (Bârlea, 1924, II: 76). - Din sprijin (DLRM); din sprijini (MDA).

spurc, s.n. - 1. (la pl.) Bube care se fac pe capul copilului. În credința locală, acestea sunt consecința vizitei unei femei care era la menstruație și care a intrat în casă și l-a atins cu privirea (Dăncuș, 2010). 2. Mizerie, excrement. 3. Spurcăciune. 4. Drac, diavol. - Lat. spurcus “murdar, stricat, puturos” (Scriban, MDA); din spurca (DER, DLRM).

spurcá, spurc, vb. tranz. - 1. A murdări; a întina. 2. A pângări. - Lat. spurcare “a murdări, a infecta” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

spurcát, -ă, spurcați, -te, adj. - 1. Murdar. 2. Impur. 3. Degradat. - Din spurca (DEX, MDA).

spurcăciúne, spurcăciuni, (spurcășag), s.f. - 1. Murdărie, mizerie 2. Nume generic pentru boli de piele. 3. Ființă respingătoare: "Atunci scoate el cuțâtu și țipurește una: Uhaa! Spurcăciuni!" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 264). 4. Animal sălbatic dezgustător; monstru. 5. Duh rău. - Din spurca + suf. -ăciune (DEX, MDA).

spuzár, spuzare, s.n. - Lemnul sau fierul (= vătraiul) cu care se scormonește în spuză. (Trans., Maram.). - Din spuză + suf. -ar (MDA).

spúză, spuze, s.f. - Cenușă fierbinte amestecată cu jăratic; șperlă (ALRRM, 1971: 292). - Posibil cuvânt autohton (Brâncuș, Rosetti), cf. alb. shpuzë; lat. *spudia (= spodium) "cenușă, spuză" (Scriban; Philippide, Capidan, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > ucr. spuza (Miklosich, Candrea, Capidan, cf. DER).

stáigăr, staigări, s.m. - (reg.; min.) Supraveghetor, maistru, care conduce un sector într-o mină: "El a ținut cu lucrătorii că s-au dus la șteigări, care-o fost mai mari peste mină și le-a spus câți bani să le dea la lucrători" (Bilțiu, 1999: 274). - Din germ. Steiger "maistru miner" (MDA).

stalău, stalăuri, s.m. - (reg.; înv.) Atelier de tâmplărie (Maram. Nord: Strâmtura). - Cf. stalâș "tâmplar", contaminat cu ștalău "șopron".

stalấș, s.n. - v. astalâș ("tâmplar").

stan, s.m. - 1. Partea inferioară a cămășii (Papahagi, 1925). Poalele de la cămașa femeiască (Lenghel, 1979). În expr. a crăpa în stan = a despica poalele cămeșei. 2. Bloc de piatră, bolovan, stâncă, stană: "Pă cămară o pus lăcată, / Pă lacăt un stan de pt’iatră" (Papahagi, 1925: 264). - Din sl. stanŭ "ședere, oprire", part. lui stati "a fi" (Tiktin, Candrea, cf. DER; DEX); din ucr., bg. stan, srb. stan (MDA).

stániște, staniști, s.f. - 1. Cantonament, popas. 2. Loc de odihnă pentru oi sau vite la amiază; meriză (Papahagi, 1925; Ieud): "Staniște sau ocol pentru animale, la colibă" (AER, 2010: 95; Șișești). - Din sl. stanište "stație, popas" (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

stanóc, stanoace, s. n. - (reg.) Piatră de moară (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). - Din stan, stană "bolovan mare" + suf. -oc.

stároste, starosti, (taroste), s.m. - (reg.) Persoană care conduce ceremonia nunții: "Mai mare" (Papahagi); "Atunci au venit nănașii și starostele și socrii să le închine la cei doi" (Bilțiu, 1999: 358); "O vinit cu Aurelu Mențuli, care ne-o fost și taroste" (Memoria, 2014: 147; Oarța de Sus). - Din sl. starosta "bătrân, staroste" (Scriban, DEX); din pol., ucr. starosta (MDA).

stat, state, s.n. - (reg.) Avere, situație materială: "Dint-al meu bine și stat / Supărarea mi-i fârtat" (Bârlea, 1924, II: 456). (Maram., Trans.). - Din sta "a avea" (< lat. stare) + suf. -at (MDA).

stául, staule, s.n. (staol, staor) - Adăpost pentru oi, în câmp sau lângă casă; târlă: "În staol stau oile unui singur om; în târlă stau oile mai multor stăpâni" (ALRRM, 1971: 376; Strâmtura). - Lat. stab(u)lum "locaș, sălaș; grajd, stână; coteț" (Scriban; Pușcariu, cf. DER; Graur, 1980; DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. stál, istál, stár (Drăganu, cf. DER).

stávă, stave, s.f. - (reg.; înv.) Herghelie. "Avea stâni de oi, ciurdă de vaci, stavă de cai" (Lenghel, 1979: 198): "La stavă și-o d-alergat, / Murguțu și l-o luat" (Bârlea, 1924, II: 51). - Cf. bg. stava, alb. stavë (Șăineanu, DEX); cf. lat. stalla, alb. stavë (MDA).

stăchéți, s.m., pl. - (reg.) Gard de uluci (AER, 2010: 139; Petrova). - Cf. ștachetă "uluc" (< germ. Staket).

stăláj, stălaje, (stălajă, stelajă), s.n. - (reg.) 1. Raft în cămară. 2. Dulap închis cu uși în față și cu picioare foarte scurte (Lăpuș). Piesă de mobilier utilizată pentru păstrarea alimentelor (oale cu lapte, slănină etc); își avea locul în tindă sau în cămară, pe podea (Mirescu, 2006). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. stălajă (DRT). - Din germ. Stellage "raft, etajeră" (MDA).

stăniștí, vb. intranz. - (reg.) A odihni vite (la amiază) în meriză / staniște (Papahagi, 1925; Ieud). - Din staniște (MDA).

stăorí, stăoresc, vb. tranz. - (reg.) A stabili stâna (într-un loc anume). - Din staor < staur (< lat. stabulum) + suf. verbal de conj. a IV-a, -i (Frățilă).

stărostí, stărostesc, vb. tranz. - (reg.) A îndeplini îndatoririle unui staroste; a conduce ceremonia nunții. (Trans., Maram., Mold.). - Din staroste (DEX, MDA).

stărpár, stărpari, (sterpar), s.m. - Păcurar pentru oile sterpe (fără lapte). - Cf. sterpar (< sterp + suf. -ar) (MDA).

stăruí, stărui, vb. intranz. - A prinde stare, a sta: "Să n-aibă a stărui, / Să n-aibă a poclui" (Papahagi, 1925: 290). - Din bg. staraija se (Scriban, DEX), ucr. starátǐ-sea (Scriban); din stare + suf. -ui (MDA).

stătút, stătuturi, (stătământ), s.n. - (reg.) Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă (Dăncuș, 2010): "O șădzut în stătutu lor" (Papahagi, 1925; Săpânța). "Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acestuia, de aceea acest spațiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit printr-un termen propriu - stătut" (Dăncuș, 1986: 97). Noțiunea de stătut trebuie asociată întotdeauna cu "casa și gospodăria părintească" (idem: 100). Rar în aceeași gospodărie conviețuiesc mai multe familii. Chiar dacă familiile maramureșene sunt numeroase, cu mulți copii, părinții se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă, respectiv stătutul propriu" (Ibidem). - Din sta "a locui" (< lat. stare) (MDA).

stăulínă, stăulini, (staulină), s.f. - Loc pe care s-a așezat stâna cu staulele oilor; stăuliște. ■ (top.) Stăulini, deal, coastă în Valea Stejarului (Vișovan, 2005). - Din lat. *stabulina (< stabulum + suf. -ina) (Frățilă); din staul + suf. -ină.

stăvár, stăvari, s.m. - (reg.; înv.) Păstorul / cel care păzește caii de la stână. ■ (onom.) Stavăr, Stavâr, Stavarache, Stăvărescu, nume de familie (10 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din stavă "herghelie" + suf. -ar (Scriban, DEX, MDA).

stăvăríște, stăvăriști, s.f. - (reg.) 1. Herghelie de cai; stavă. 2. Coliba stăvarului, a celui care păzește caii. - Din stăvar + suf. -iște (MDA).

stâlcí, stâlcesc, vb. tranz. - 1. A strivi, a zdrobi: "De bună seamă ne-om bate tare cu ei și i-om stâlci pe toți oșenii" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 294). 2. A măcina, a mărunți: Cartofii fierți în coajă "îi stâlcem pân mășâna de lemn de stâlcit picioici" (Memoria, 2001: 39; Desești). - Din sl. sŭtlačiti (Scriban; Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

stâlcít, -ă, stâlciți, -te, adj. - Zdrobit, desfigurat. - Din stâlci (MDA).

stâlpáre, stâlpari, s.f. - Ramură verde; ramură de salcie ce se împarte la biserică, în Duminica Floriilor: "Frunză verde de stâlpare / S-o spălat mândrele-n vale" (Bârlea, 1924, I: 215); "La toarta păharului / Scrisă-i raza soarelui / Și stâlparea mărului" (Bilțiu, 1990: 40). - Probabil din lat. *stirparia (< stirps, -is) (DEX); cf. stâlp (MDA).

stâmpărá, stâmpăr, (astâmpăra), vb. tranz., refl. - 1. A lungi (o tărie) cu apă. 2. A alina, a liniști, a domoli. - Cf. astâmpăra (MDA).

stâmpăráre, stâmpărări, s.f. - Alinare, potolire, domolire: "Că horile-s stâmpărare / La omu' cu supăr mare" (Calendar, 1980: 52). - Cf. astâmpărare (MDA) < astâmpara (< lat. *ex-temperare).

stânáș, stânași, s.m. - Proprietar de oi cu stână. - Din stână (cuv. de origine traco-dacă) + suf. -aș (MDA).

stấnjen, stânjeni, (stânjenel, stânjărel), s.m. - 1. (reg.) Veche unitate de măsură pentru lungimi: "Doamne, mult tu ai muncit / Pântr-un stânjen de pământ" (Memoria, 2001: 115). 2. (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori mari, violete, albastre, albe sau galbene (Iris pumila, Iris florentina). Coada cocoșului (Iris germanica) (Borza, 1968: 88). - Din sl. sežinĭ (Miklosich, Tiktin, cf. DER), probabil contaminat cu sŭteženŭ "întins", cf. rus. seženi (DER); din bg. stă(n)žen (DEX). Cuv. rom. > bg. stănžen (Capidan, cf. DER).

stârpí, stârpesc, vb. tranz., refl. - 1. A nimici. 2. A seca: "Până ce-a stârpi Iza" (Bârlea, 1924). - Din sterp, cf. lat. extirpare “a dezrădăcina; a distruge, a suprima” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

stejărét, s.f. - Grup de stejari; stejăriș (Farcaș, 2009: 28). - Din stejar (cu et. nec.) + suf. -et (MDA).

stejereán, -ă, stejereni, -e, (stegerean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Stejera. 2. (Locuitor) din Stejera. ■ (onom.) Stegeran, Stegerean, Stejeran, Stejerean, Stejereanu, nume de familie (229 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Stejera + suf. -ean.

stejereáncă, stejerence, (stegereancă), s.f. - Femeie originară din localitatea Stejera. Locuitoare din Stejera. - Din stejerean + suf. -că.

stelájă, s. n. - v. stălaj ("raft, etajeră").

stélniță, stelnițe, s.f. - Ploșniță (Acanthia lectularia): "Păduchii de la țigani, / Stelnițele de la jidani" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 220). ■ (onom.) Stelnițe, poreclă pentru locuitorii din Chechiș. - Din sl. stĕnica (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX), din scr. stenica (MDA).

sterejấie, (steregie, șterejie), s.f. - (reg.) Cenușa ce se depune pe horn; funingine (ALRRM, 1971: h 293). Termen atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). - Et. nec. (MDA); cf. steregie (< lat. *stiliginea, DLRM); cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1981).

sterp, stearpă, sterpi, -e, adj. - 1. Nefertil, neproductiv, neroditor. 2. (Vacă, oaie) Care nu dă lapte. - Et. nec. (DEX); lat. *exstirpus (Pușcariu, Iordan, Pascu, Philippide, Rosetti, cf. DER); cuvânt autohton (Russu, 1981), cf. alb. shterpë "steril", din i.-e. *ster- "țeapăn, înțepenit, tare"; et. nes., cf. alb. shterpë (MDA). Cuv. rom. > magh. szterp (Bakos, 1982).

sterpár, sterpari, sterpare, s.m., s.n. - 1. Păcurar care păzește oile sterpe, miorii și berbecii. 2. Loc îngrădit la stână pentru oile sterpe: "În strunguța oilor, / În sterparu sterpelor" (Ștețco, 1990: 91-92). - Din sterp + suf. -ar (MDA).

stobór, stobori, (stabor), s.m. - (reg.; înv.) 1. Par. 2. Crengi groase, necioplite sau cioplite cu securea, din care se fac garduri: "Târla este o împrejmuire din stabori, pentru oi, la stână" (AER, 2010: 94; Săcel). - Din sl. staborǔ "stâlp, par, coloană" (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER); din bg. stobor (MDA).

stog, stoguri, (stoh), s.n. - (reg.) Claie de paie, snopi de grâu, care se termină cu un vârf conic: "Di pă znop, pă cruce, / Di pă cruce, pă stog" (Bilțiu, 1996: 380). ■ (top.) Stogu, vârf (1.651 m) situat în Munții Maramureșului (Posea, 1980). Pe vârful Stogul, se află o bornă din granit alb pe care sunt imprimate inițialele: R (România), C (Cehoslovacia) și P (Polonia). - Din vsl. stogŭ "grămadă" (Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

stoicenár, -ă, stoicenari, -e, (stoicenean), s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Stoiceni. 2. (Locuitor) din Stoiceni. - Din n. top. Stoiceni + suf. -ar.

stólnic, stolnici, s.n. - (gastr.) "Pt'ită de grâu ce se duce la biserică"; pâine mare și frumoasă, pe care sătenii o mănâncă în ziua de Anul Nou (Papahagi, 1925); "Colac mare, frumos ornamentat cu flori și diferite însemne: pomu' vieții, soarele, stelele etc., care se ține tot timpul sărbătorii pe masă, ca simbol al belșugului și bunăstării" (Memoria, 2001: 17). ■ "Când se pregătesc bucatele pentru sărbători, din primul aluat se face un stolnic, în care nu se pune nimic (nu se umple cu nimic) și care este împodobit cu diferite motive făcute tot din aluat. (...) În dimineața de Anul Nou, capul familiei taie felii din stolnic și le dă la fiecare membru al familiei, precum și la fiecare vită cornută, pentru a avea noroc și a fi feriți de boală" (Calendar, 1980: 9). - Din vsl. stolĭnikŭ "șef bucătar boieresc" < stolŭ "masă" (Șăineanu, Scriban; DEX, MDA).

stráiță, straițe, s.f. - Traistă: "Apoi, nănașa dă pânzătura din straiță la mireasă..." (Papahagi, 1925: 319). (Maram., Trans.). - Cuv. autohton (Philippide); cf. alb. strajcë (Șăineanu, DEX).

strámă, strame, s.f. - (reg.) Scamă; fir destrămat dintr-o țesătură. - Cf. destrămătură (< lat. *distramare, cf. tramă "urzeală") (DEX); din *străma" a destrăma" (Scriban); din s- + tramă (MDA).

stránă, strane, strani, s.f. - Băncile așezate în dreapta și în stânga iconostasului, destinate cântăreților, într-o biserică ortodoxă. - Din sl. strana "parte, regiune" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

străbábă, străbabe, s.f. - (reg.) Străbunică (Apșa de Jos). - Din stră (< lat. extra) + babă (< ucr. baba).

strắcură, străcuri, (strecură), s.f. - (reg.) Strecurătoare (de regulă, pânza prin care se strecoară cașul). - Din strecura (< lat. *extracolare < lat. colare, Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

străinát, adj. - v. înstrăinat.

străiște!, interj. - (arh.) Noroc!, Fericire!, Să trăiești!: "…și era foarte cu norocu și cu străiște mare la războaie…" (Dariu Pop, 1938: 50; Fericea). "Se folosește și astăzi în unele locuri din județ ca exclamație la ciocnirea paharelor: striște și noroc! (idem: 155). - Din vsl. (MDA); din să trăiești! (rostit allegro) (Frățilă).

străjuiác, străjuiaci, (străjiac, străjâiac, strejiac), s.m. - (reg.) Mânz de un an (ALRRM, 1971: 369). - Cf. străjnic (< sl. strijik) (MDA).

strămătúră, strămături, s.f. - (reg.) Lână toarsă și vopsită în diferite culori, folosită la țesut covoare, la cusut: "Cu struțuri de strămătură" (Bârlea, 1924, I: 106). - Din stramă (Șăineanu, DEX) + suf. -ătură (MDA).

strămóină, strămoine, s.f. - (reg.) Pământ arabil, lăsat nearat ca să se odihnească (Budești, Rozavlea, Săcel, Borșa). Moină (ALRRM, 1973: 787). - Din stră- "care indică vechimea" (< lat. extra) + moină (< moale) (MDA).

strămutá, strămut, vb. refl. - 1. A se muta, a pleca. 2. A se schimba. 3. A deveni palid la față: "De jale și de banat / Fața nu s-o strămutat" (Papahagi, 1925: 216). - Lat. *extramutare (= transmutare) (Șăineanu, DEX, MDA).

strănitoáre, strănitori, s.n. - (reg.; med.) "Loc de sub piele unde se adună sângele rău și-i bine să se tragă pân' ea, cu acu, un șir albastru" (Faiciuc, 1998: 102; Dragomirești). - Et. nec.

strășiná, (streșâna, strășuna, stresina), vb. intranz. - (reg.) A strămuta (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969: 67). - Cf. strănuta (MDA).

strấgă, strâgi, s.f. - (mit.) Duh rău: "Dzână slăbănoagă" (Papahagi, 1925); "În capătul satului a fost joc de strâgi…" (Bilțiu, 1999: 184; Oarța de Sus). - Cf. strigă (< lat. striga, cf. alb. štrigë "vrăjitoare").

strâgói, s.m. - (mit.) Duh rău; apariție fantomatică: "Și moroii, / Și strâgoii, / Și d’eot’itorii" (Papahagi, 1925: 283). - Din strigă + suf. -oi (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA). strâmbeán, -ă, strâmbeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Strâmbu Băiuț. 2. (Locuitor) din Strâmbu Băiuț. ■ (onom.) Strâmbeanu, nume de familie (2 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Strâmbu + suf. -ean.

strâmbeáncă, strâmbence, s.f. - Femeie originară din localitatea Strâmbu Băiuț. Locuitoare din Strâmbu Băiuț. - Din strâmbean + suf. -că.

strâmsuréa, s.f. - (bot.) Termen consemnat în Maramureș (în 1936) pentru iarba-faptului, sclipeți, scrântitoare (Potentilla erecta). ■ (med. pop.) La "strânsură la coș" și contra bătăturilor (Borza, 1968: 137). - Din strâns + suf. -urea (MDA), cf. strânsoare.

strâmtúră, strâmturi, s.n. - Strâmtoare, loc îngust, defileu, chei; trecătoare, pas. ■ (top.) Strâmtura, loc. pe Valea Izei, în Maramureșul istoric. ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Lat. *strinctura (DLRM); din strâmt + suf. -ură (MDA).

strâmtureán, -ă, strâmtureni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Strâmtura. 2. (Locuitor) din Strâmtura. ■ (onom.) Strâmturean, Strămturean, nume de familie (38 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Strâmtura + suf. -ean.

strâmtureáncă, strâmturence, s.f. - Femeie originară din localitatea Strâmtura. Locuitoare din Strâmtura. - Din strâmturean + suf. -că.

strânsúră, strânsuri, s.f. - (reg.; înv.) Adunare, mulțime, grup de oameni: "Tăt la șuri / Și la strânsuri, / Pă unde-o văzut jocuri" (Papahagi, 1925: 270; Rozavlea); "Și numai pe la strânsuri, / Cu struțuri de strămături" (Bârlea, 1924, I: 106). - Din strâns (< strânge < lat. stringere) + suf. -ură (DEX, MDA).

streájă, streaje, s.f. - (reg.) Bucăți de lemn de stejar, la baza stâlpilor centrali ai porților maramureșene; au rol de legătură, dar și de a feri stâlpul de loviturile roților de care; căței, pripon (Nistor, 1977: 22). - Cf. strajă (< sl. straža) (MDA).

strécură, s.f. - v. străcură.

strejiác, s.m. - v. străjuiac ("mânz de un an").

stremțeán, -ă, stremțeni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Stremț. 2. (Locuitor) din Stremț. ■ (onom.) Stremțan, nume de familie (7 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). - Din n. top. Stremț + suf. -ean.

stremțeáncă, stremțence, s.f. - Femeie originară din localitatea Stremț. Locuitoare din Stremț. - Din stremțean + suf. -că.

strépede, strepezi, s.m. - Vierme de brânză; codaț. ■ (onom.) Strepede, Strepedea, nume de familie (34 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu), cf. alb. shtrep "vierme", cu o formă veche, reconstituită, *strepez (cu pl. strepezi), din rad. i.-e. *serp-, *srp- "a se târi" (Russu, 1970: 198); din alb. shtrep (MDA).

strepezí, strepezesc, vb. refl. și tranz. - A produce o senzație de iritare în regiunea dinților, din cauza consumului de fructe acre: "Ori ți-o strepezit dinții" (Memoria, 2001: 64). - Probabil din lat. *extorpidire (< torpidus) (DEX; v. și DER); cf. strepede (MDA).

streșâná, vb. intranz. - v. strășina ("a strănuta").

strígă, strigi, s. f. - (ornit.) Pasăre răpitoare de noapte, de culoare galbenă-roșcată; se hrănește mai ales cu șoareci (Tyto alba). Specie rară în Maramureș, semnalată exclusiv în localitățile de pe Valea Tisei (Ardelean, Bereș, 2000: 175). - Lat. striga "pasăre malefică" (Diez, Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

stroh, strohuri, s.n. - (reg.) Resturi de paie. - Din germ. Stroh "paie" (Scriban, DER, DEX, MDA).

strohoí, strohoiesc, (strohui, strogui), vb. refl. - (reg.) 1. A se scutura de stroh. 2. (Maram.). "Când să scutură cineva, să ține măreț" (Papahagi, 1925): "Nu te, bade, strohoi, / Nu-s a tăi boii popii" (Papahagi, 1925: 227). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT, 2010). - Din stroh + suf. -oi (MDA).

stropșeálă, stropșeli, s.f. - 1. Băutură alcoolică, rachiu. 2. (med.) Epilepsie; ceas rău (Bârlea, 1924), baiu cel mare: "De aici și pân la voi / Să ai stropșele și nevoi" (Bârlea, 1924, II: 340); "Celor apucați de stropșeală li se făceau băi la șezut cu zeamă de iarba fiarelor (drosera)" (Calendar, 1980: 114). 3. Stâlcire. - Din stropși + suf. -eală (DEX, MDA).

stropșí, stropșesc, vb. tranz. și refl. - 1. A strivi, a prăpădi, a nimici. 2. A poci, a (se) deforma, a (se) schimonosi: "Că baiu' ăl rău l-a stropși, / La mine de n-a zini" (Calendar, 1980: 121). 3. A îmbolnăvi. - Cf. bg. strošvam "a sfărma" (Scriban, DEX).

strufocá, strufoc, (strofoca), vb. refl. - (reg.) A se strădui, a-și da silința: "Strufoca-m-aș, strufoca, / Dac-aș ști c-ar merita" (Crâncău, 2013). - Et. nec.

strujác, strujacuri, strujace, s.n. - (reg.) Saltea umplută cu paie, fân sau pănuși și acoperită cu pânză: "Și să pună pe strujac, / Zâce că de-a lui dor zac" (Bilțiu, 2006: 210). ■ (onom.) Strujac, nume de familie în Maramureș. - Din germ. Strohsack "saltea de paie" (MDA). strujíncă, s.f. - v. drujincă ("felie, porție").

strungáș, strungași, s.n. - 1. Ajutor de păcurar: "Fiecare stână mai are câte un strungaș, de regulă un copil, care are datoria să mâie oile pe strungă, la muls" (Precup, 1926: 9). În plus, "ajută baciul în stână sau, alături de păcurar, păzește sterpele. El este ucenicul stânei" (Georgeoni, 1935: 78). "Strungașii sunt copii recrutați la începutul anului pastoral, din sat, de acasă sau din satele submontane. Angajamentul se face pentru întreaga vară sau pentru un răstimp posibil, ținându-se seama de obligațiile lor școlare. Statutul lor este semiprofesional: sunt angajați după nevoi imediate de către gazda de munte. Se poate întâmpla ca strungașul să continue, devenind prin vârstă și pricepere păcurar" (Latiș, 1993: 51). 2. Persoană cu dinți rari (ALRRM, 1969: 80). - Din strungă "deschizătură, portiță" + suf. -aș (MDA).

strúngă, strungi, s.f. - 1. Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. 2. Defileu, chei; trecătoare îngustă. 3. Gaură, deschizătură. ■ (top.) Strungi, cascadă situată pe Valea Bârlanului, la alt. de 1.025 m, la 12 km vest de loc. Vadu Izei (Timur, 2007: 74). ■ (onom.) Strungariu, Strugaru, Strugariu, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. ■ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). - Cf. alb. sthrungë (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Russu, Brâncuș, Rosetti, Vraciu), cf. alb. strungë "strungă", din rad. i.-e. *stenk-, *streng- "îngust, strâmt" (Russu, 1970). Cuv. rom. > slov. strunga, magh. esztrenga (Macrea, 1970; Candrea, cf. DER), ceh., ucr. strunga (Candrea, cf. DER).

strungăreáță, strungărețe, s.f. - Distanță mare între incisivii de sus; strungă. - Din strungă + suf. -ăreață (Scriban, DEX, MDA).

struț, struțuri, s.n. - (reg.) Buchet de flori (la pălărie) (Papahagi, 1925): "Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț" (Calendar, 1980: 94); "Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, din cauza degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie" (Bilțiu, 1996). ■ (onom.) Struț, Struțen, Struți, nume de familie (47 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din germ. Strauβ "buchet de flori" (Șăineanu, Scriban; Candrea, cf. DER; DEX, MDA).

stúhăt, s.n. - (reg.) Pădurice deasă; sâlhă, znidă (ALRRM, 1973: 545): "Stuhăt este o pădure deasă din aceea de loză, pe lângă apă" (Bilțiu, 1999: 224). - Din stuh "stuf" (< lat. *styphus = stypa + typyhe), cf. stuhăriș "stufăriș".

stup, stupi, s.m. - 1. Știubei. 2. Deșirătură în partea de jos a poalelor țărănești; încrețitură la poale, în formă de romb (cf. fagurele de albină): "Lăsați-mi mâna dreaptă / Ca să-mi ridic rochia / Ca să-mi slobod io stupii / Să-mi jelească părințî" (Bilțiu, 1990: 174). - Lat. *stypus < cf. gr. stupos (Meyer, Pușcariu, Candrea, cf. DER; DEX); din vgr. stypos "trunchi, butuc" (Scriban); cf. vgr. stópos (MDA).

stupúș, s.n. - v. astupuș ("dop").

stur, sturi, s.m. - 1. Țurțure, chiciură de gheață, promoroacă. 2. Stivă de sare de proastă calitate. 3. Zgură. 4. (med.) "Puncte roșii, care ies pe față, după bărbierit, din cauza briciului" (ALRRM, 1969: 55; Faiciuc, 1998: 102). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). ■ (top.) Valea Sturului, pârâul ce izvorește din apropiere de pasul Stedia, din Munții Gutâi (nu departe de Tăul lui Dumitru) și se varsă în Firiza, în amonte de lacul de acumulare Strâmtori-Firiza. - Lat. stylus “vergea subțire, vârf” (Scriban; Pușcariu, Candrea, cf. DER; MDA).

sturz, sturzi, (sturdz), s.m. - (ornit.) Pasăre călătoare cu pene galbene și negre; grangur (în Ieud, Dragomirești, Moisei și Borșa) (ALRRM, 1973: 602). ■ (onom.) Sturz, Sturza, nume de familie (87 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Refăcut probabil din pl. turdi (< lat. turdus) (Scriban, DEX); lat. turtus (Pușcariu, cf. DER).

suăjeán, s.m.f., adj. - v. asuăjean.

sucálă, sucale, s.f. - Unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut (ALR, cf. Farcaș, 2009). - Din bg., sl. sukalo (Șăineanu, Scriban; Tiktin, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

suceán, -ă, suceni, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Suciu. 2. (Locuitor) din Suciu. - Din n. top. Suciu + suf. -ean.

suceáncă, sucence, s.f. - Femeie originară din localitatea Suciu. Locuitoare din Suciu. - Din sucean + suf. -că.

sucitór, sucitoare, s.n. - (reg.) Sul neted de lemn cu care se întinde și se subțiază foaia de aluat; răzvalcă: "De-ai nouă sucitoare, / Nouă tocănoauă" (Papahagi, 1925: 297). - Din suci (< sl. sukati) + suf. -tor (Scriban, DEX, MDA).

sudálmă, sudalme, sudălmi, s.f. - (reg.) Înjurătură, ofensă, ocară: "Și-odată, când a fost Casa Dracilor mai plină de feciori și fete, acolo după miezul nopții, odată s-aud niște floșcoieli, țipotituri și sudălmi și vorbe spurcate, cum n-ai mai auzit în veci" (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 146). - Din magh. szidalom "ocară" (influențat, probabil, de sudui) (Șăineanu, Scriban; Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

suduí, suduiesc, vb. intranz. - (reg.) A înjura, a mustra, a dojeni: "Mamă, nu mă sudui, / C-așă umblă tinerii" (Calendar, 1980: 43). - Din magh. szidni "a ocărî" (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

suduít, -ă, suduiți, -te, adj. - (reg.) Înjurat, insultat. - Din sudui (MDA).

sufălăuán, -ă, sufălăuani, -e, s.m.f., adj. - 1. Persoană originară din localitatea Satulung. 2. (Locuitor) din Satulung. - Din Sufalău (Lunca Sufalăului, denumirea veche a localității Satulung) + suf. -an.

sufălăuáncă, sufălăuance, s.f. - Femeie originară din localitatea Satulung. Locuitoare din Satulung. - Din sufălăuan + suf. -că.

súgnă, (sucnă, sumnă), s.f. - (reg.) "Se mai numește rochie, dar în realitate e o fustă din material fabricat, stofă de lână sau mătase. Cu timpul, a înlocuit zadiile. Fuste lungi, crețe, din cașmir înflorat, iar mai recent din stofă sau catifea. La sucnă se poartă cămașa maramureșeană" (Bănățeanu 1965: 121): "Cu tropotu' cizmelor, / Cu poalele sucnilor" (Bilțiu, 1996: 77). - Din sl. sukno "postav" (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DLRM). suhástru, suhaștri, s.m. - (pop.) Sihastru, solitar (Papahagi, 1925; Sat Șugatag). - Cf. sihastru (< ngr. isihastis "care trăiește liniștit") (MDA).

súlă, sule, s.f. - Unealtă alcătuită dintr-un fier ascuțit și mâner din lemn, folosită la găuritul materialelor textile și din piele. - Lat. subula "sulă" (Șăineanu, Scriban; Cipariu, Cihac, Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

sulițá, sulițez, vb. tranz. - A lovi cu sulița: "Cu bucinu bucinând, / Cu sulița sulițând" (Papahagi, 1925: 291). - Din suliță (< sl. sulica) (DLRM, MDA).

sumán, sumane, s.n. - Haină lungă, confecționată din postav gros: "În general, sumanul era piesa de port a săracului, în satele în care se purta și guba" (Bănățeanu, 1965). La fel ca și guba, sumanul se purta preponderent iarna, însă era o piesă obligatorie la cununie și la jocul din sat, indiferent de anotimp: "De curg sudorile din pereți și tot pun gubă sau suman". ■ (onom.) Suman, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). - Din bg. sukmanǔ (DEX), rus. sukman (< sl. sukno "postav") (Miklosich, Cihac, cf. DER); din ucr. sukman (MDA).

súmnă, s.f. - v. sugnă ("rochie, fustă").

suráie, s.f. - Vacă de culoare sură. ■ (onom.) Sur, Sura, Surăianu, Surani, Suru, nume de familie (35 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). Nume frecvent de vacă: "S-o luat Suraia / De la casă, / De la masă, / Sănătoasă, / Lăptoasă..." (Papahagi, 1925: 293). - Din sur (< scr. sur) + suf. -aie (MDA).

suráș, -ă, surași, -e, adj. - Cu părul sau blana de culoare sură, cenușie; surai. - Din sur + suf. -aș (MDA).

surátă, surate, s.f - Titlu pe care și-l dau fetele și femeile reciproc (Bârlea, 1924). - Cf. soră (< lat. soror) (Scriban, DEX, MDA); formațiune paralelă cu fârtat (Șăineanu). surcălắu, surcălauă, (surcalău), s.n. - (reg.) Ac mare de oțel pentru găurit / cusut hamuri, piei (Memoria 2001); sulă. 2. Bucată de fier sau sârmă folosită la curățarea lulelei: "Bătrânul scoase pipa din jașcău, o curăță pe dinăuntru cu surcalăul…" (Memoria, 2004-bis: 1244). - Din magh. szurkáló "sulă" (MDA).

suretí, suretesc, vb. tranz. - (reg.) A recolta via. - Din sureti "recoltă" (MDA).

suréti, suretiuri, s.n. - (reg.) Strânsul strugurilor; se organizează în general la mijlocul lunii octombrie: "La suret'i participă, alături de membrii familiei, și cei care au executat lucrări în vie. Mai sunt invitați prieteni de familie. Aceștia sunt serviți cu horincă, pancove și alte mici gustări" (Memoria, 2002; Cicârlău). - Din magh. szüret "culesul strugurilor" (MDA).

súrlă, surle, s.f. - 1. Adăpost pentru oi. 2. Aranjarea tulpinilor de porumb în jurul unui copac. 3. Cort, colibă: "Înainte era și cort, unde se stătea la fân; era rotund, din lemne, acoperit cu fân, gen surlă" (AER, 2010: 93; Săpânța). ■ (onom.) Surlă, Surla, Surlea, nume de familie în Maramureș. - Din srb. surla, bg. zurla (DEX, MDA); din scr. surla "flaut" (< tc. surna, zurna) (Miklosich, Cihac, cf. DER).

surupá, vb. refl. - (pop.) A se surpa, a se prăbuși: "Dealul de s-ar surupa, / Pădurea de s-ar usca" (Papahagi, 1925: 177; Giulești). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei (Apșa de Jos). - Cf. surpa (< lat. surpere) (Scriban); lat. *subrupare (< rupes) (Șăineanu; Cihac, Meyer, Pușcariu, Pascu, cf. DER; DEX, MDA), cuvânt păstrat numai în rom. (Rosetti, cf. DER).

suseán, suseni, (susănar), s.m. - Locuitor din ținutul de sus, într-un sat. ■ (onom.) Susa, Susan, Susanu, Susanyi, nume de familie (194 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). - Din sus "loc mai ridicat sau mai înalt; deasupra" (< lat. susum) + suf. -ean (DEX, MDA).

sușigát, -ă, sușigați, -te, adj. - (reg.; înv.) Lipsit (de ceva): "Casa noastră-i sus, la șatră / Și de multe-i sușigată; / Și de pâine, și de sare / Și de câte-s pe sub soare" (D. Pop, 1970: 176). - Din magh. szükséges "necesar" (Țiplea, 1906); din susig "lipsă" (< magh. szükség) (MDA) + suf. -at.