Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera J

 

jámnă, -e, (jamlă), s.f. - Franzelă, pâine mică. "Pâine de oraș" (ALR 1965: 1070) - Din germ. Semmel "pâine albă", prin intermediul magh. zsemlye, pol. žemla (Cihac cf. DER).

japcandắu, s.n. - v. jebcăndău.

jașcắu, -auă, s.f. - Pungă, săculeț din piele (de oaie) pentru tutun sau bani: "Trece p-îngă fogodău / Și zâce că-i vinu rău / Dacă nu-s bani în jașcău" (Memoria 2004: 1101). - Din magh. zacskó "pungă".

jăb, s.n. - v. jeb.

jăbăluí, jăbăluiesc, vb. tranz. - A frecționa pielea (Memoria 2004). - Probabil din jabă "boală a vitelor, a oilor sau a câinilor în primul an de viață, care le învinețește pielea" (< bg. žaba "boală, aftă") + -lui.

jălăríe, -ii, s.f. - Jelărie, jale, supărare, doliu. - Din jale (< sl. žali "durere") + -rie.

jălcuí, jălcuiesc, vb. refl. - A se jeli, a plânge, a se lamenta: "Și prin codru pribegesc / La frunza mă jălcuiesc" (Papahagi 1925). - Din ucr. žalkuvati (DER).

jâb, adv. - v. jib.

jâd, s.m. - v. jid.

jâmbá, (jimba), vb. refl. - A se strâmba, a se schimonosi, a se desfigura. - Din jimb, jâmb "strâmb" sau "strâmb la gură".

jântalắu, s.n. - v. jintalău.

jib, (jâb), adv. - 1. Tare: "Când îs supărată jib / Atunci fac voie și râd" (Țiplea 1906: 450). "Zî mai jâb n-aud bine" (Budești). În toate localitățile din Țara Maramureșului circulă în paralel cu sin. tare (ALR 1969: 64). 2. Repede. "Mă duc mai jib" (Giulești). Se mai utilizează: "mă duc fuga" (ALR 1969: 138). 3. Cu rol adjectival. În expr. tare jib "mult, rău". Țiplea (1906) indică și jib, jibă "mare". Jâbucu, poreclă în Rohia-Lăpuș. - Din magh. zsib "actor comic" (DA; Gh. Radu 1970, MDA); Din ucr. živ "viu" (Drăganu) sau ucr. žibo.

jdeáucă, jdeuci, (jdeucă, jdiaucă, șghieucă), s.f. - 1. Adâncitură, cavitate, scobitură, gol: "Nu știu ce jdiaucă avea acolo în spate" (Bilțiu 1999: 193; ref. la Fata Pădurii, despre care se spune că avea spatele sub formă de covată). 2. Orbită oculară: "Din perii capului, / Din șghieucile ochilor" (Bârlea 1924 II: 371). 3. Coajă de nucă (ALR 1971: 475). 4. (top.) Jdeuca, fânațe într-o mică depresiune (Vișovan 2002; Larga). - Forma dial. a s. ghioc, în ghioacă "melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porțelan, care trăiesc în mările calde"; Lat. cavum "gaură" (DER) sau lat. cohlea, prin metateza *cloca (Pușcariu, DEX), cf. it. chiocca "țeastă".

jeb, -uri, (jep, jăb), s.n. - Buzunar: "Socăcița de la oale / Ș-o făcut jăburi la poale" (Memoria 2001: 110). - Din magh. zseb "buzunar".

jebcăndắu, (japcandău, jebchendeu), s.n. - Batistă; năfrămucă, pânzăturică, șărincuță. - Din magh. zsebkendő "batistă".

jeg, -uri, s.n. - Murdărie, mizerie. - Din sl. žegǔ, cf. rus. žeg.

jeláncă, jelence, s.f. - Femeie care bocește, care se jeluiește; bocitoare. Jăluitoare, jalnică, cf. jalanie (Bârlea 1924): "Să n-audă maicile / Maicile, jelancele" (Bârlea 1924: 7). - Din jale (< sl. žali), cf. jelan "jeluitor".

jéler, -i, s.m. - 1. Nume dat (în Transilvania) în Evul Mediu țăranilor care munceau pe pământurile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor: Țăran dependent; porțieș (Dăncuș 1986). 2. Om așezat pe pământul (sau în casa) altuia; colonist; chiriaș: "A fost o femeie și-a șezut jelăriță într-o casă pustie" (Bilțiu 1999: 383). - Din magh. zsellér (< germ. Siedler).

jemănár, -i, adj. s. și s.m. - Geamăn: "Boii erau jemănari" (Bilțiu 1999: 327; Cupșeni). - Cf. geamăn (< lat. geminus).

jereábdă, -e, (gâreabdă), s.f. - Unitate de măsură, care cuprinde 30 de fire de tort, pentru lățimea pânzei din război (Memoria 2001; Hotea 2006). - Din magh. zsereb "scul" (DEX).

jerdoánă, s.f. - (bot.) Soi de viță-de-vie în Chioar. - Et. nec.

jertávnic, -e, s.n. - (rel.) Altar: "... ca să slujească pe ai lui Dumnezeu preoți care vor fi slujitori la acel sfânt jertavnic..." (Dariu Pop 1938: 53; Groși, 1807). - Din jertfă (< sl. žrtǔtva); cf. jertfelnic "masă lângă altar", din sl. žrǔtvinikǔ, rus. žeryvennik.

jgótie, -ii, s.n. - (anat.) Glande limfatice, amigdale; mandule: "Jgot’ii se spune țărănește" (ALR 1969: 95; Berbești). - Et. nec.

jid, jizi, (jâd), s.m. - Evreu. De la sfârșitul sec. XVIII și până la mijlocul sec. XX, în Maramureș a viețuit o comunitate (semnificativă, din punct de vedere numeric) de evrei. Maramureșenii îi numeau jizi sau jidovi (v. Bud 1908): "...aproape întregul produs al muncii țăranului (maramureșean) pt’ică în mâna židului" (Papahagi, 1925: 85). Termenul s-a conservat doar în toponime (Jidoaia, pârâu la poalele masivului Igniș, în apropiere de loc. Chiuzbaia) sau porecle (Jâd, a Jâzii, poreclă în Valea Stejarului, sau Jâducu, poreclă în Dragomirești). - Din sl. židǔ, cf. ucr. žyd.

jig, -uri, s.n. - Amăreală la stomac (Papahagi 1925). În expr. mă taie jig = amăreala de la rânză (Faiciuc 1998: 101). - Din srb. žig (MDA).

jigánie, -ii, (jigănie), s.n. - Animal sălbatic; jivină, lighioană: "Tăte jigăniile și tăț zermii es din pământ" (Papahagi 1925: DXI). - Contaminare între jivină și gânganie (DEX).

jilắu, -auă, s.n. - Unealtă folosită în tâmplărie pentru fasonarea pieselor din lemn prin așchiere; rindea: "Din săcure mă cioplește, / Din jilău mă jiluiește". - Din magh. gyalu "rindea".

jilíp, -uri, (jlip, jlibd, șlip), s.n. - 1. Jgheabul pe care curge apa la moară (ALR 1956: 155). Porțiune făcută din scânduri, de la stavilă până la moară, pe care vine apa; uluc (Felecan 1983). Termen atestat doar în nordul Transilvaniei (ALR 1956). 2. Construcție solidă, fixă, utilizată pentru scoaterea din pădure a lemnului rotund: "Jilipurile se confecționau din lemn decojit, suspendate pe stâlpi puternici, înfipți în pământ sau ancorate direct pe pământ. Prin forma trapezoidală în secțiune, precum și prin înclinare, ele permiteau curgerea apei și alunecarea lemnului" (Dăncuș 1996: 66). - Din magh. zsilip "stăvilar; ecluză".

jintalắu, -auă, (jântalău), s.n. - 1. Instrument confecționat din lemn, sub forma unui băț prevăzut la partea inferioară cu palete, utilizat pentru amestecarea laptelui și obținerea jintiței sau a untului. "Bățul cu care se bate laptele în putină" (Papahagi 1925). 2. Cofă de ales unt (ALR 1971: 356; Strâmtura). - Din jintiță + -lău.

jintíță, -e, (jântiță), s.f. - (gastr.) Produs lactat preparat prin încălzirea lentă a zerului provenit de la scurgerea cașului. Amestec de urdă și zăr fiert care se depune la fundul vasului când se prepară urda. Laptele din primele zile după fătare (coreste, curastă) fiert împreună cu zerul; "după fierbere se jântíță, adică se ia din zer" (ALR 1971: 353): "Bună-i vara jintița" (Papahagi 1925). - Din *žetica, der. de la *žeti "a presa, a stoarce" (DA cf. DER); Et. nec. (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (zsendice) (Bakos 1982).

joágăr, -e, s.n. - Fierăstrău cu pânză lungă, prevăzut cu două mânere, numit și "ferăstrău de doi"; folosit la tăierea transversală a butucilor sau a lemnelor mai groase (Nistor 1977). - Din germ. Säge "ferăstrău".

joámpă, -e, s.f. - 1. Loc neted pe coasta muntelui (Vișovan 2002). 2. Loc mai adânc în râu, plisă (Memoria 2004): "În Maramureș, joampă este un apelativ viu, cu sensul de groapă, adâncitură mare, situată de obicei pe un teren neted" (Vișovan 2002). Joampele, fânațe în Suciu de Sus. - Et. nec. (MDA).

joárdă, -e, (jordă), s.f. - Nuia lungă, flexibilă: "Lelea lungă cât o joardă, / Bună îi de ciuhă-n holdă" (Memoria 2004-bis: 1302). - Din sl. žrudi, prin intermediul magh. zsorda (DER, DEX).

Joiána, s.f. - Nume dat vacilor care s-au născut într-o zi de joi. - Din joi (< lat. Jovis) + -iana.

joița verde - A patra zi din prima săptămână din Postul Mare (Paști), când "îi bine-a țesă, a bontăni, că iesă iarbă" (Memoria 2001: 25). - Lat. (dies) jovis.

jolj, -uri, s.n. - 1. Giulgiu, pânză fină (Papahagi 1925). 2. Zadie pe cap, năframă. 3. Batistă (Antologie 1980): "Că atunci... nu erau atâtea joljuri în bold" (Bilțiu 1999: 134). - Din magh. gyolcs "giulgiu".

jólniță, -e, s.f. - Suport de lemn, cu crestături, folosit la spălarea rufelor: "Și cum a gătat de zolit și-a pus jolnița pe un scaun" (Bilțiu 1999: 109; Săpânța). - Probabil din jolnă "umflătură" (< ucr. jolna).

jolúdă, -e, (joluză, jolună), s.f. - (med.) Bolfă, umflătură în zona gâtului: "La zgaiba care se face la oameni mari, dacă omu-i beteag și are orice joluză, ungi cu unsoare ori oloi..." (Bilțiu 1990: 276). - Probabil din ucr. jolna.

jomp, -uri, s.n. - (min.) Puț; colector de apă (Gh. Pop 1971: 95). - Din germ. Sumpf (Țurcanu 2008: 81).

jompurós, adj. - Gropos (DRT).

jórdă, s.f. - v. joardă.

jmấtcă, -e, s.f. - (med.) Umflătură tare (Faiciuc 1998). - Et. nec.

jmetelínă, -e, (jmitilină), s.f. - Rădăcină de porumb care rămâne în câmp după ce a fost cules și tăiat (Papahagi 1925); tulian, bâlie. Atestat în localitățile de pe văile Mara, Iza și Vișeu (ALR 1971: 406). - Din ucr.

jub, s.m. - v. jup.

judéț, -e, s.n. - 1. Judecată; judecata de apoi: "Nici soare n-a răsări / Nici stele pă cer n-or fi, / Atuncea județu-a fi" (Bilțiu 1996: 236). 2. Judecător: "Tu, Siule,-i căpăta / Păharu botezului, / Scaunul județului" (Memoria 2001: 112). - Lat. judicium.

júfă, -e, s.f. - Semințe de dovleac prăjite pe sobă și zdrobite mărunt în piuă: "Dacă n-ai avut oloi, ai făcut rântașu cu jufă" (Memoria 2001: 41). Jufă, poreclă în Valea Stejarului (Hotea 2005: 890). - Din magh. zsufa "zeamă".

jugăní, jugănesc, vb. tranz. - A castra. - Din jugan [jug (< lat. iugum), cf. jugum "bou sau cal castrat" + -an].

jujăí, vb. intranz. - A șuiera, a fluiera, a produce un zgomot strident: "Când vântuțu-a jujăi" (D. Pop 1965). - Forma onomatopeică.

jumáră, jumări, s.f. - (gastr.) Resturi comestibile rezultate din topirea slăninii de porc; se consumă reci sau în mâncare (cu ouă sau paste făinoase). Jumărucă, poreclă în Dragomirești (Faiciuc 1998). - Din germ. Schmarren "mâncare cu ouă bătute în untură", cf. magh. zsumórka, bg. džumerki.

jumătắți, s.f., pl. - Pantofi, încălțăminte. - Et. nec.

jun, -ă, adj. - Tânăr: "Când eram nevastă jună / Auzeam cum ptică brumă. / Amu n-aud nici când tună" (Memoria 2001: 31). - Lat. juvenis.

junc, -i, s.m. - Bou sau taur tânăr (între 2 și 3 ani) nepus la jug: "De ț-ar si găina-un cuc / Ț-aș si dat bani de un junc" (Memoria 2001: 107). - Lat. juvencus.

jup, -i, (jub), s.m. - Snop de bâlii (ALR 1973: 813). - Din magh. zsúp "snop".

jupấn, -i, s.m. - Titulatură nemeșească (Bârlea 1924). Titlu de noblețe dat persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții: "Și m-or pune după masă / Și mi-or zice jupâneasă". - Din sl. županǔ "stăpân al unei întinderi de pământ" (Șeineanu, Rosetti, Candrea cf. DER).

jurát, jurați, s.m. - Pretor (Bud 1908); solgăbirău (Bârlea 1924); avocat, judecător (Memoria 2001): "Cartea mi-o scrie juratu" (Bârlea 1924: I. 202). - Lat. juratus.

juríncă, -i, (junincă), s.f. - Vițea de doi ani. - Lat. junix, -cis "vițea".