Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș/Litera L

←Litera J

Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș de Dorin Ștef Litera L

Litera M→

la, lau, vb. tranz. și refl. - 1. A (se) spăla: "Ien trimite-ți cămașa / Că eu mândru ți oi la" (Calendar 1980: 119). 2. A (se) pieptăna: "Iei pieptinile cu care te lai pe cap" (Bilțiu, 322). - Lat. lavare.

lácrimă, -i, (lacrămă, lăcrămație), s.f. - Plângere, reclamație: "Te rog cu lacrimi în ot'i, ca șî tăț de-aicea, ca să faci lacrimă pă la cei mari" (Papahagi 1925: 325; Breb). - Lat. lacrima.

ládă, lăzi, s.f. - Covată (Felecan 1983). - Din germ. Lade.

lái, laie, adj. - Negru sau negru amestecat cu alb. Negru foarte deschis (Latiș): "Cele lăi, / Pă văi" (Antologie 1980: 107). - Probabil cuvânt autohton, cf. alb laja (Brâncuși 1983); Cuv. rom. preluat în slovacă (Macrea 1970: 15).

láibăr, -e, s.n. - Vestă scurtă, fără mâneci, fără guler, din țesătură de lână, tivită cu postav colorat, purtată și de bărbați și de femei. Mai frecvent întâlnită pe Valea Izei (Bănățeanu 1965: 122). Este port specific populației maghiare și săsești din Transilvania. În Maramureș a pătruns pe la jumătatea sec. XX (idem, 82). - Săs. leibel (Borcea cf. DER).

láiță, -e, (laviță), s.f. - 1. Bancă din scânduri (fără spătar) așezată în lungul pereților în casele tradiționale și care servesc și drept paturi. 2. Scândura pe care se așază mortul: "Scoală-te, măicuță, scoală, / Nu durni pe laița goală" (Memoria 2001: 113). - Sl. lavica (DER).

lámpă, lămpi, (loampă, lompă), s.f. - 1. Dispozitiv care produce lumină prin arderea unui combustibil, utilizat în casele tradiționale până la introducerea curentului electric (sec. XX): "Din josani, până-n Tinoasa, / Arde loampa-n tătă casa" (Memoria 2001: 23). "La ce să-mi trebuiască curent, când am atâtea loampe. La loampă am crescut, la loampă mor" (Mara, 2004). "Dacă se sparge lampa de la sine, acei oameni se despart" (Memoria 2001: 56). 2. Petrol; naft, opaiț, dohot (ALR 1971: 330): "Se pune lompă-n lompă" (Petrova). "Adă un kg. de lompă" (Sighet). - Din germ. Lampe.

lánce, lănci, s.f. - "Bota cu care îmblă păcurariu" (Papahagi 1925): "Și-mi puneți lancea la cap" (Papahagi 1925: 120-121). - It. lancia, prin magh. lancsa.

lándră, -e, s.f. - Femeie depravată, cu moravuri ușoare (Țiplea 1906): "Landră n-am fost, da m-oi fa, / Drăguț n-am, da mn'oi căta" (Țiplea 1906: 491). - Et. nec. (MDA).

langalắu, langalauă, (lângalău, lângălău), s.n. - (gastr.) Plăcinte din făină de mălai (mai târziu, din făină de grâu) care se cocea pe lespede; se folosea în loc de pâine (Odobescu 1973). - Din magh. lángoló "trecut prin flacără" (DA cf. DER).

laoláltă, adv. - Împreună: "Să tăiem d’eluțu roată, / Să sim, mândruț, laolaltă" (Calendar 1980: 62). - La + o + alta.

lar, interj. - v. ler.

laríce, larici, s.f. - (bot.) Brad roșu, brad de vară (Larix decidua); zadă (Borza 1968: 96). Rezervația de larice de la Coștiu (com. Rona de Sus) cu o suprafață de 0,7 ha, este zonă protejată prin L. 5/2000. - Din it. larice, lat. larix, -cis (DEX).

lármă, larme, s.f. - Gălăgie, zgomot; zarvă, hormot, holcă. - Din magh. lárma, srb. larma (< germ. Lärm).

láșcă, laște, s.f. - (gastr.) Tăieței; răstăuțe, tojmaj: "Ai făcut niște lășcuță, / Le poți duce-n tileguță" (Memoria 2001: 110). - Din magh. laska "tăieței" (Papahagi, DA).

latín, -ă, s.f. - Papahagi (1925) consemnează expr. lat'ină rea (în Ieud) și glosează "om rău", când în realitate are sensul de "străinătate; lume străină". - Lat. latinus.

láviță, s.f. - v. laiță.

lavoár, -e, (lavor, lăvor, lăvoar), s.f. - (înv.) Vas de tablă utilizat pentru spălatul pe față; lighean. - Lat. lavo, lavare "a se spăla, a se îmbăia", cf. fr. lavoir "lighean, chiuvetă".

laz, -uri, (lăzuitură, lăzaștină), s.n. - 1. Câmp curățat de tufe și bun de cosit. 2. Teren defrișat pentru a fi transformat în pământ arabil; iertaș: "Știu că n-ai lazuri domnești, / Nice boi ardelenești" (Bârlea 1924 I: 200). - Din ucr. laz.

lăcrămáție, -ii, (lacrimă), s.f. - v. lacrimă "plângere, cerere". ■ Lăcrămație, poreclă în Moisei: "În 1962 s-a adus de către Hojda Petru Butubu un darac de lână, mașină de scărmănat lână, la care lucrează acum Mihali Ștefan Pârciu și Ivașcu Ștefan Lăcrămație" (Coman 2004: 54). - Din lacrimă + -ție.

lăcuí, lăcuiesc, vb. intranz. - (pop.) A locui: "Leacu meu e pă vârvuri, / Lăcuiește-n decunguri" (Papahagi 1925: 187). - Din magh. lakni "după loc" (Cihac cf. DER).

lăcuitór, -i, (lăcuitoriu), s.m. - (pop.) Locuitor: "Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu într'acest sat..." (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop 1938: 79). - Din locui / lăcui + -tor.

lădói, -oaie, s.f. - Ladă simplă, confecționată din lemn, destinată păstrării țesăturilor: "Eu o iau de pă urdzoi / Să o țâp într-un lădoi" (Papahagi 1925: 225). Mai există ladă pentru cereale (sâsâiac) și ladă de zestre (secriul de halube). - Din ladă (< germ. Lade) + -oi.

lăpúș, -i, s.m. - 1. (bot.) Specie de salvie (lăpușul caprei) (Salvia glutinosa), numită astfel de localnici. Termenul e atestat la meglenoromâni cu sensul de "potbal" (ALR 1961: 651). DER îl definește ca "brusture" (Telekia speciosa). 2. (top.) Lăpuș, afluent al râului Someș; are o lungime de 112 km; formează chei în aval de satul Răzoare. "Obiceiul de a da nume de plante unor râuri apare destul de frecvent și în alte ținuturi ale teritoriului lingvistic român" (Stoica, Pop 1984). 3. Târgu Lăpuș, oraș; Lăpușu Românesc, comună; Lăpușel, sat aparținând comunei Recea. 4. Zonă etno-folclorică situată în partea de sud a jud. Maramureș; se învecinează cu zonele Chioar, Năsăud și Maramureșul istoric. - Cf. bg. lopuš, rus. lepucha (DA); Alb. ljapuš (DER).

lăpușeán, -eni, s.m. - Locuitor din zona Lăpuș. - Din Lăpuș + -ean.

lăr, interj. - v. ler.

lărmălí, lărmălesc, vb. intranz. - A face zgomot, gălăgie: "Și cum te culcai, iarăși îți auzeai tiara botrocind și lărmălind" (Bilțiu 1999: 102). - Din larmă "gălăgie" + -li.

lătocí, vb. refl. - v. lotocí.

lătunói, lătunoaie, s.n. - 1. Răritură în pânza ce se țese manual, produsă de firele rupte ale urzelii: "Că toată pânza-i lătunoi" (Bârlea 1924 I: 96). 2. Legătură de vreascuri care se transportă pe umăr: "Și a legat un lătunoi de găteje" (Bilțiu 1999: 341; Desești). 3. Mormoloci de broască (Lenghel 1979). - Din latură + -oi.

lătureán, lătureni, s.m. - 1. Care locuiește la marginea satului; mărginaș. 2. Fecior din alt sat (Memoria 2001). - Din latură + -ean.

lătúri, s.f., pl. - Apă murdără în care s-au spălat vasele. Resturi de mâncare muiate în apă, care se dau la animale: "Și, când le țâpa lături, spălături de vase, slăbănoacele să duceu de acolo" (Bilțiu 1999: 174). - Lat. lavo "a spăla" > der. lat. *lavatura (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DA cf. DER).

lăturní, vb. refl. - A se porni în căutatea cuiva; a cerceta laturile unei zone: "După el s-o lăturnit / Cu sape și cu topoare" (Memoria 2001: 112). - Din lature.

lăút, -ă, adj. - Spălat: "Când i lăut și-nștimbat" (Memoria 2001: 97). - Din la "a (se) spăla", cf. lat. lautus.

lăzáștină, -i, s.f. - Loc defrișat (Antologie 1980; Memoria 2001). - Din laz + -aștina.

lăzuíre, -i, s.f. - Tehnică pentru obținerea de noi parcele de fânațe: "Fertilizarea parcelelor obținute prin lăzuire se făcea prin pășunarea oilor și staționarea acestora pe timp de iarnă în terenurile lăzuite" (Dăncuș 1986: 40). - Din laz + -uire.

lângalắu, s.n. - v. langalău.

leac, -uri, s.n. - 1. Medicament, remediu: "Mamă-sa luară / Două olurele / Și porni cu ele / După lecurele" (Calendar 1980: 6). 2. În expr. fără leac de... = fără nici un pic de ...; Nici de leac... = deloc: "Mândra care-mi place mie / Nu are leac de moșie" (Ștețco 1990: 309). - Din sl. lěkǔ.

leah, lehi, s.n. - Polonez. Supranume (ex. Ioana Leahului). - Sl. lěchǔ, prin intermediul ucr. ljach (DER).

leáncă, lenci, s.f. - Gubă zdrențoasă (Papahagi 1925; Șieu); haină ponosită, ruptă, uzată. - Rut. ljanka "haină de pânză de in", din sl. lininǔ "de in", cf. pol. lnjanka (DER).

leásă, lese, (liasă, lesă), s.f. - 1. Împletitură de nuiele: a) la gard; b) nuiele împletite pe care se așează prunele la uscat (ALR 1971: 458). 2. Poarta de la intrarea în staor, la stână (Memoria 2001). 3. Scândură așezată pe furci, sub comarnic și sub care se așează brânza (Papahagi 1925; Budești). - Din sl. lěsa.

leát, leaturi, s.n. - 1. An, dată. 2. Contingent. Expr. a fi leat cu cineva = a fi de aceiași vârstă, generație. 3. Camarad. - Din sl. lěto.

lecríc, -uri, (lecrec), s.n. - Haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vremea rea (iarna). Se confecționează din stofă de lână, țesută în patru ițe. Suman, pieptar: "De nu grăiesc cu dreptate / Ardă-mi lecricu din spate" (Bârlea 1924 I: 268). - Cf. germ. Röckl, sas. reckel (Țurcanu).

lédeșă, -e, s.f. - Șa, tarniță: "Fără frâu, fără căpăstru, / Fără ledeșe pă spate" (Antologie 1980: 82; Sălsig). - Et. nec.

legădí, (leghedi), vb. refl. - A se mulțumi: "Iar de nu ti-i legădi / Mai frumos să-ți mulțumească / Spicul grâului" (Memoria 2004-bis: 1366; Asuaj-Codru). "Da-ți fa bine și-ți ierta / După ce vom cuvânta. / Că noi cu câte știm / Cu-atâtea ne leghedim" (Calendar 1980: 25). - Probabil din magh. elégedettseg "mulțumire".

lége, -i, (leje), s.f. - Judecată (sens arhaic): "Îl dau la lejă" (ALR 1973: 739). - Lat. lex, legis (DEX).

legiuí, legiuiesc, vb. tranz. - A face legea, a judeca. - Din lege + -ui.

legiuíre, -i, s.f. - Judecată: "Cu legiuiri și t'eltuieli" (Memoria 2001: 113). - Din legiui + -ire. léje, s.f. - v. lege.

lemnúș, -uri, s.n. - (bot.) Lemnul Domnului (Artemisia abrotanum): "De-aici până-n Seleuș / Tot îs corciuri de lemnuși" (Bârlea 1924 I: 201). - Din lemn (< lat. lignum) + -uș.

leópot, -ă, adj. - (femeie) Rea de gură (Hotea 2006). - Probabil din lipoti, limpoti "a bea, a mânca zgomotos și în grabă" sau a leorbăi "a vorbi mult".

leórdă, (leurdă), s.f. - 1. (bot.) Scaiu sălbatic, “cuvânt de origine dacică, de la care provine numele loc. Leordina" (Filipașcu 1940: 20). 2. (bot.) Leurdă (Allium ursinum); usturoi sălbatic. 3. (top.) Leorda, afluent al pârâului Băiuț, care se varsă în râul Lăpuș. 4. (bot.) Leordacă, termen consemnat în Maramureș pentru bujor alb (Platanthera bifolia) (Borza 1968: 133). 5. (bot.) Leurdină (Dahlia variabilis); gherghină, gheorghină (Țiplea 1906). - Termen autohton, cf. alb. hurdhë "usturoi" (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

lepângắu, -ăi, s.m. - Nume de ocară pentru feciori (Bârlea 1924): "D-amu-s niște lepângăi" (Bârlea, 1924 II: 189). - Din magh. lappangö (MDA).

lepetéu, s.n. - "Roata pe care se formează oalele se numește lepet'eu" (Iuliu Pop, 1970; Săcel). - Din magh. lapitó.

lepedéu, -eie, (lipideu), s.n. - Cearceaf: "Grădina cu porodici / Lepedeul cu purici" (Memoria 2001: 99). Lepedeu, poreclă în Valea Stejarului. - Din magh. lepedö "cearceaf".

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. - Termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: “Lerui și-a mărului"; “Hai lin, hai lar și flori de măr"; “Oi, leroi, leroi"; “Hai, leru-i, Doamne". - După V. Kernbach (1989), ler este un mitologem - element mitologic prim, forma mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură (356). “Ler este de fapt un evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman" (297). D. Cantemir derivă termenul din numele împăratului Aurelianus: “Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în Țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…" (D. Cantemir Hronicul: 1717). Rosetti (1920), reluând texa lui Dimitrie Dan, derivă sintagma “Hailerui Doamne" din halleluiah (Domine). După V. Kernbach (1989) etimologia este imposibilă, deoarece “colindele românești, în structura lor de bază, preced cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspândirea creștinismului în Dacia romană, iar intruziunile creștine în colinde sunt târzii (de origine ecleziastic-cărturărească, din etapa slovană) și nu au suferit modificări fonetice." Cu toate acestea, DEX reține doar această ipoteză: “Ler, cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine)." I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) - sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars - căpetenie militară, doi zei din mitologia romană, preluați din mitologia etruscă; fiii nimfei Lara și ai zeului Mercurius. Venerați ca divinități protectoare ale Romei. În fiecare casă romană, un altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginea Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei. I. Popescu - Sireteanu (1983): “Unii văd în Ler numele unui zeu tracic"; “Ler, după opinia unui cercetător (A. Balota) este probabil un zeu autohton." A. Fochi (1976): “În anii '90 ai veacului XIX, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos."

lésă, s.f. - v. leasă.

léspede, lespezi, s.f. - Tigaie cu coadă mai lungă. - Cf. rus. lepest "bucată, foaie", dial. lespet (DER).

leș, -i, (leah), s.m. - Polonez: "La lumina stelelor / Trece-om munții leșilor" (Bârlea 1924: 87). - Din leah "polonez" (< ucr. ljach).

léșcă, s.f. - 1. Lemnul cu care se bate lutul folosit la olărit (Iuliu Pop 1970). 2. Bucată de draniță sau lemn, lată la un capăt (Memoria 2001). - Din ucr. liska.

leșíe, leșii, s.f. - Soluție alcalină (folosită la spălatul rufelor) obținută prin fierberea în apă a cenușii: "Apoi femeile (...) fac leșie și spală cu ea toate vasele" (Memoria 2001: 25). - Lat. laxiva.

leț, -uri, s.f. - Șipcă, stinghie de lemn. - Din magh. léc; Cf. germ. Latte (Țurcanu 2005).

leu, lei, s.m. - Mamifer carnivor din familia felidelor (Panthera leo): "Unde meri, ceas rău, / Cu limbă de leu, / Cu cap de zmeu" (Memoria 2001: 54). "Fă-mă, Doamne, ce mi-i fa, / Pasăre să pot zbura. / Fă-mă pana leului / Pă marginea tăului (Calendar 1980: 74). Blazonul fam. Dunca de Maramureș, descendentă a voievodului Ioan, era reprezentată printr-un leu (Caia 2002: 30). - Lat. leo.

leúcă, leuci, s.f. - Partea carului, format dintr-un lemn încovoiat, ce leagă osia de loitră. - Din germ. Leichse, prin intermediul magh. löcs (Cihac, Tiktin, Scriban, cf. DER).

léveșe, s.f. - (gastr.) Supă cu carne de pui; "zamă limpede cu răstăuțe". - Din magh. leves.

lezín, -i, (leziu), s.m. - Flăcău, hoinar (Papahagi 1925; Borșa). Calfă, fecior mai mărișor (Bârlea 1924): "Din gură de lezieș" (Bârlea 1924 II: 30). - Din magh. lézengo "a umbla fără rost" (Papahagi 1925); Din magh. legény (MDA).

liboví, libovesc, vb. refl. - A (se) iubi: "Beau feciorii, se libovăsc / Și de mândre da gândesc" (Bârlea 1924: 24). - Din sl. ljubiti, cf. ucr. ljubyty.

lictár, (liptari, ligvar, legvar), s.n. - Magiun, dulceață de prune. "Magiunul care se unge pe pita de grâu, de mălai, dar mai ales pe scrijele de coleșe rece" (Faiciuc 1998: 182). - Lat. electuarium (sec. XIX), introdus în Transilvania prin farmacie (Candrea, Tiktin cf. DER); cf. magh. lekvás.

líget, s.n. - (min.) Culcușul filonului (Gh. Pop 1971: 98). Lighet, top. în zona Tg. Lăpuș, a.d. 1766, "pășune, loc de pășunat și de odihnă pentru animale". - Din germ. liegen "a sta culcat, a zăcea"; Din germ. Liegendens (MDA).

ligióană, -e, s.f. - Animal sălbatic. "Grecii au împrumutat, sub forma legheon, cuvântul lat. legio "legiune"; printr-o figură de stil, în textele creștine s-a vorbit de legheoanele pădurii, înțelegându-se prin aceasta marea mulțime a animalelor sălbatice. Textul a fost reprodus în română, iar cititorii au înțeles că lighioane înseamnă "animale sălbatice", sens pe care cuvântul l-a păstrat până azi" (Graur 1972: 135).

ligvár, s.n. - v. lictar.

lihăí, lihăiesc, (lihui, lehui), vb. intranz. - 1. A face zgomot mare ca să nu vină lupii sau alte animale sălbatice la vite (Papahagi 1925; Lenghel 1979). 2. A striga la cineva, a certa (D. Pop 1978). - Creație expresivă (DER), din interj. liha!, i-ha!

lilión, s.m. - (bot.) Nume generic pentru mai multe specii de crin: "Ca să fie mai frumoase, fetile se spălau cu oarece buruian care-i zâce lilion. Îl pune de-a moi, îl serbe on pic, că era un fel de buruian, din care să făce zamă și cu care ie să dăde pe față și i se duce pielea și rămâne frumoasă" (Bilțiu 2001: 223; Desești). - Din magh. liliom "crin".

liliúț, s.n. - 1. Leagăn de grindă (spre diferență de leagănul de talpă). "Un fel de leagăn ce se agață în grădină ori în creanga unui arbore, dacă mama se duce pe dealuri la fân, cu copilaș cu tot" (Bud 1908): "Mi se șede de drăguț / Ca la pruncă cu liliuț" (Bârlea 1924 II: 33). 2. Leagăn pentru copil mic, purtat de femei când merg la cosit, departe de sat; mai ales prin Borșa, Moisei, Săcel etc. (Bârlea 1924). - Creație expresivă.

limbáriță, -e, s.f. - (bot.) Plantă cu tulpină dreaptă, ramificată, cu flori mici, albe sau trandafirii, care crește prin locuri umede; pătlagină de apă (Alismo plantago-aquatica). "Frundză mare, crește laolaltă grămadă și o mănâncă tot felul de marhă" (Papahagi 1925). - Din limbă (< lat. lingua) + -riță.

liní, vb. refl. - A se clăti, a se undui, a se legăna: "Ce te lini, ce te clătini / Din vârf până-n rădăcini?" (Antologie 1980: 456). - Probabil din alina.

lingoáre, (lungoare, lângoare), s.f. - (med.) Febră tifoidă: "Deie-ți bunul Dumnezău / Nouă boale și lingoare" (Bârlea 1924 II: 25). - Lat. languor, -oris "slăbiciune; boală; oboseală; moleșeală"; păstrat numai în rom. (Rosetti cf. DER).

lipidéu, s.n. - v. lepedeu.

lipitoáre, s.f. - (bot.) Iarba faptului, iarbă lipitoare, lipici, scai mărunt (Galium aparine). Fetele se încingeau cu această plantă ca să se uite feciorii la ele (Borza 1968: 74). - Din lipi (< sl. lepiti).

liptári, s.n. - v. lictar.

liptíe, -i, s.f. - (gastr.) Plăcintă din făină de grâu, folosită în loc de pâine. - Cf. srb. lepinja (DEX).

lisnít, (lizniț), s.m. - (bot.) 1. Soi de măr pădureț (Malus silvestris); mere acre, mere de vin, corobeață. Din fructe se face țuică și oțet; lemnul este utilizat pentru cioplit (Borza 1968: 107; v. și Lenghel 1979). 2. (înv.) Poame, fructe (ALR 1971: 479; Vișeu, Borșa). - Et. nec.

litíe, litii, s.f. - (rel.) Rugăciunea ce se face la miezul nopții, înaintea sărbătorilor mari, când se binecuvântează pâine, grâu, vin, undelemn, cu care apoi se unge fruntea credincioșilor (Bârlea 1924): "Să fii gazdă-n veselie / Ca să mergem la litie" (Bârlea 1924 I: 138). - Din sl. litija (DEX).

liuliu, (liule) - Cuvinte ce le zic mamele legănându-și copiii: liule, liuliu coconu, ori haia, haia cocoană. Identic cu nani, nani (Țiplea 1906). - Creație expresivă.

lizí, -esc, vb. refl. - v. hlizi.

loámpă, s.f. - v. lampă.

lóbodă, s.f. - (bot.) Plantă erbacee de cultura (Atriplex latifolia). ■ (gastr.) Se folosește în umplutura de placintă. - Din sl. loboda (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (loboda) (Bakos 1982). lóboț, s.m. - v. chituși (element component al porților de lemn).

lodấnc, s.n. - 1. Capetele de la firele care rămân după țesutul pânzei la război: "I-a spus oarecine că nu mai are de făcut nimic decât să ia lodânc de la tiară și din acela să facă o funie..." (Bilțiu 1999: 249; Breb). 2. Bucată de lemn. - Din germ. Ladung (MDA).

lódbă, -e, s.f. - 1. Scânduri late având lungimea de circa 2 m, obținute prin despicarea trunchiurilor de copaci cu ajutorul securii și a icurilor; lobdele se transportă cu carul până în sat; erau lăsate la uscat, în podul casei, timp de un an (Stoica, Pop 1984: 47). 2. Ster de lemn: "Se așază pe pământ o lodbă și să freacă pe ie o botă de alun" (Memoria 2004-bis: 1213), referitor la tehnica aprinderii focului viu. - Din ucr. lodva (Tiktin, Scriban, Candrea, MDA).

lóitră, -e, s.f. - Părțile laterale ale carului. - Din germ. Leiter "scară" (Țurcanu 2005); din săs. loiter (NDU).

lom, -uri, s.m. - Crengi uscate și rupte (Papahagi 1925); lemne, vreascuri la gura sau la cotitura unei ape (ALR 1973: 679): "O luat banii și i-o ascuns într-o cioată bortoasă și-o făcut pă ei un lom. Într-o zi s-o dus pe-acolo niște prunci care pășteau oile. Ei o aprins lomu..." (Lenghel 1979: 207). - Rus. lom (Candrea, Scriban); ucr. lom (Papahagi).

lomurós, -oasă, adj. - În expr. grâu lomuros = grâu amestecat cu resturi; se dă la păsări; grâu cu monturi (ALR 1973: 827). - Din lom "rest, bucată" + -uros.

lóstriță, -e, s.f. - Pește răpitor (Hucho hucho), asemănător cu păstrăvul, care trăiește în râurile de munte (Vișeu, Vaser, Novăț și Ruscova, în Maramureș). - Cf. ucr. losos "somon" (DEX).

lotocí, lotocesc, (lătoci), vb. refl. - A se bălăci în apă (cu zgomot). - Formă onomatopeică.

lótru, -i, s.m. - 1. Hoț, bandit, tâlhar. 2. (adj.) Glumeț, bun de gură, meșter la vorbă: "Cel mai lotru dintre ei devine pețitorul" (Calendar 1980: 121). - Din sl. lotrǔ.

lóză, s.f. - (bot.) Lozie; răchită, salcie (Salix cineria): "Un fel de salcie pe ale cărei rămurele, prevăzute cu mâțișori, maramureșenii le sfințesc la biserică în Duminica Floriilor" (Papahagi 1925). - Din ucr. lozá (Papahagi).

lucastắu, s.n. - v. iucastău.

lúcer, -i, s.m. - (astr.) Luceafăr: "Un lucer mândru, galbân" (Bârlea 1924 I: 132). - Cf. luceafăr.

lucérnă, (luțernă, luțărnă), s.f. - (bot.) Plantă perenă din familia leguminoaselor, cultivată ca plantă furajeră (Medicago sativa). - Din germ. Luzerne.

lucezí, vb. intranz. - A luci, a străluci, a lumina: "Colo sus, la răsărit / Lucezit-o, lucezit / Un lucer mândru, galbân" (Bârlea 1924 I: 132). - Din luced "luminos" (< lat. lucidus).

lucezíre, -i, s.f. - Vedere, arătare, strălucire (Lenghel). - Din lucezi.

lucrătóriu, s.n. - (înv.) Plug (atestat sec. XV, în Maramureș, cf. R. Popa 1970: 125). - Din lucra (< lat. lucrare, Pușcariu cf. DER; sau lat. lucubrare, Densusianu cf. DEX) + -toriu.

lud, -ă, adj. - Nepriceput, prost, zălud, zăpăcit, nătărău: "Ludă, ești, nebună ești / Și la minte slabă ești" (D. Pop 1970: 181). - Din sl. ludǔ.

ludắu, -ăi, s.m. - (bot.) Bostan, dovleac; cuculbătă (Cucurbita pepo). - Din sl. ludaja (Candrea cf. DER).

luft, s.n. - Curent de aer: "Vara aicea-i luft, vara aici e răcoare și frumos" (Papahagi 1925; Borșa). - Din germ. Luft "aer, văzduh".

lúhău, s.n. - 1. Spirt sanitar. 2. (Fig.) Băutură alcoolică (Memoria 2001). - Et. nec.

lúhăr, s.m. - (bot.) Trifoi (plantă furajeră); cătrifoi (ALR 1956: 139). - Din magh. lóhere (MDA).

lújniță, -e, s.f. - 1. Făclie; fat'e: "Ca să îndepărteze (animalele sălbatice) se aprind lujnițe, un fel de făclii făcute din brad uscat, crepat la un capăt, împănat și uns cu rășină" (Georgeoni 1936: 80). 2. Loc la capătul de sus al ulucului unde se adună buștenii, pentru a fi rostogoliți la vale. - Din ucr. lușnițya (MDA).

lumínă, -i, (lumnină, lumninea), s.f. - 1. Lumânare: "Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească" (Bârlea 1924 II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. "În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele" (Lenghel 1962). Creștinismul a preluat lumânarea ca element de cult din Antichitatea greacă și romană. 2. Lumina ochiului, pupila (ALR 1964: 39). - Lat. lux "lumină".

lunátic, -i, s.m. - 1. Somnabul; prostănac. 2. Lunatici, poreclă dată locuitorilor din Cornești: "Un corneștean vede că luna, în loc să fie pe cer, era în tău. (...) Săriți, cerneșteni / Cu săcuri și cu lopeți / Care cu ce aveți / Că se-neacă luna-n tău, / După casa lui Bârgău. Bieții oameni s-au sculat iute din somn, o luat care ce o putut și tăți s-o întâlnit lângă tău, să scoată luna" (Memoria 2004-bis: 1244; A. Radu 1941). - Lat. lunaticus.

lungoáre, s.n. - (med.) Tifos; febră tifoidă (ALR 1969: 156): "Să-i cumpere lecușoare / Că-i beteagă de lungoare" (Bilțiu 1990: 388). - Din lingoare (< lat. languor, -oris).

lungón, -oane, s.n. - (min.) Grindă mai lungă așezată în curmezișul grinzilor de pe tavanul galeriilor de mină (Gh. Pop 1971: 95). - Probabil din lung + -on.

luníe, -i, s.f. - Fitil de lumânare: "Când era vreme gré, să aprinde lunia de la lumânarea cu care slujé popa la Înviere" (Bilțiu 2001: 73; Petrova). - Din germ. Lunte (Țurcanu).

lup, -i, s.m. - 1. Mamifer carnivor (Canis lupus). Lupi, poreclă pentru locuitorii din Șugatag: "pentru ce-s mai apucători, mai pribegi" (Papahagi 1925). Poreclă pentru locuitorii din Blidari (T.B. Dăncuș). Lupuțu, poreclă în Borșa (ALR 1969). Lupuc, poreclă în Lăpuș (Birdaș 1994). 2. Menghina tâmplarului (ALR 1956: 543; Chioar). - Lat. lupus.

lupáriță, -e, s.f. - (bot.) Mărul lupului. Bun de mătrici sau friguri (ALR 1956). Plantă (Orobanche ramosa). - Din lup + -ariță.

lúpă, (lupie), adj. - (Ref. la oi) Cenușie (Georgeoni 1936). - Din lup + -ă.

lupíște, s.f. - Groapă adâncă de 3 m., deasupra căreia se punea o leasă în cumpănă, pe niște stâlpi mici (ca momeală se punea un purcel), pentru vânarea lupilor (Șainelic 1986: 47; Chioar). - Din lup + -iște.

lúșcă, s.f. - 1. (bot.) Floare de primăvară, asemănătoare cu ghiocelul (Leucojum vernum); ghiocei bogați, luște, lușcuțe (Borza 1968: 99). 2. (adj.) Oaie cu lâna albă (Latiș 1993). - Et. nec. (MDA).

luștí, vb. tranz. - A desface boabele de porumb de pe cocean; "operația se făcea manual, prin apăsarea unui cocean pe boabele de pe cucuruz, sau cu piua de lușt’it mălai" (Dăncuș 1986: 45); a desfăca. Termenul e atestat doar în nordul Maramureșului (ALR 1956: 115). - Din ucr. lușiti (MDA).

lútă, s.f. - (min.) Plan înclinat lângă șteampuri, pe care se spală minereul zdrobit (Șainelic 1986). - Din germ. Lutte "instalație pentru apă" (Țurcanu).

lutrán, -i, s.m. - Luteran; adept al doctrinei întemeiate în sec. XVI de Martin Luther. - Lat. lutheranus, germ. Lutheraner.