Cuore - Inimă de copil/Mai

←Aprilie

Cuore - Inimă de copil de Edmondo De Amicis Mai

Iunie→

MAI

Copiii rahitici.
Vineri, 5.

Azi nu m-am dus la școală, pentru că nu prea mi-era bine și mama m-a luat cu ea la Institutul copiilor schilozi, unde se dusese să bage pe una din fetele portarului; dar nu m-a lăsat să merg înăuntru.
Nu ai înțeles de ce nu te-am lăsat să intri, Enrico? Pentru ca să nu aduc în fața acelor nenorociți, în mijlocul școlii, întocmai ca un model, pe un băiat sănătos și zdravăn. Bieții copii au destule, ba încă prea multe ocazii, ca să facă comparații dureroase! Ce lucru trist! M-au podidit lacrimile, când am mers înăuntru! Erau vreo șaizeci: și băieți și fete... Sărmane oase sucite. Sărmane trupșoare schimonosite! Numaidecât băgai de seamă multe obraze drăgălașe, cu ochii plini de deșteptăciune și de iubire: era un obrăjor de fetiță cu nasul subțire și cu bărbia ascuțită, parcă era o băbuță, dar aveau, un zâmbet atât de dulce!
Câte unii, când te uiți la ei numai în față, sunt frumoși: parcă n-ar avea nici o infirmitate; dar când se întorc... Îți dă un cuțit prin inimă! Venise doctorul, să-i vadă. Îi așeză drepți pe bancă, le ridică hainele, ca să le pipăie pântecele umflat și încheieturile îngroșate; nu se rușinează, deloc bieții copii. Se vede că sunt învățați să stea dezbrăcați, întorși în toate părțile.
Și când ne gândeam că acum sunt în perioada cea mai blândă a bolii lor, că acum suferă mai puțin! Dar cine poate spune ce au suferit la cea dintâi deformare a trupului lor, când, odată cu creșterea infirmități, vedeau micșorându-se dragostea în jurul lor; bieții copii, lăsați singuri ceasuri întregi într-un colț al unei odăi sau al unei curți; rău hrăniți și câteodată chiar batjocoriți sau chinuiți luni întregi, și în zadar, cu legături și cu aparate ortopedice. Dar acum, mulțu-mită căutării, hranei și gimnasticii, mulți se fac mai bine. Profesoara îi puse să facă gimnastică. Ți-era mai mare milă, când îi vedeai întinzând sub bancă picioarele lor schiloade, lungi ca niște fuse, noduroase, diforme; piciorușe pe care le-ai fi acoperit cu sărutări. Unii nu puteau să se scoale din bancă și rămâneau acolo având capul lăsat pe braț, mân-gâind cărțile cu mâna; altora, întinzând btațele li se tăia ră-suflarea și cădeau îngălbeniți jos pe scaun; cu toate acestea zâmbeau, ca să-și ascundă nădușeala. Enrico dragă, vouă care nu prețuiți destul sănătatea, vi se pare puțin lucru că sunteți zdraveni! Mă gândeam la băieții sănătoși și voinici, pe care mamele îi duc la plimbare, mândre de frumusețea lor, și aș fi strâns la pieptul meu cu disperare toate acele capete; mi-aș fi zis, dacă aș fi fost singură pe lume: nu mă mai mișc de aici, vreau să vă închin vouă viața mea, să vă servesc, să vă fiu mamă până la sfârșitul vieții mele...
Între acestea, bieții copii cântau cu niște glasuri subțiri, dulci și duioase, care mergeau drept la inimă, și fiindcă profesoara-i lăudase, erau foarte mulțumiți. Pe când trecea printre bănci, ei îi sărutau mâinile și brațele, căci au multă recunoștință pentru cine îi iubește; sunt foarte simțitori. Sunt și talentați, îngerașii aceștia! "Învață!" spunea pro-fesoara. O profesoară tânără și drăgălașă, care are în chipul ei o bunătate, o oarecare expresie tristă, ca un fel de oglin-dire a nenorocirilor pe care ea le mângâie și le ușurează. Drăguța fată! Printre toate ființele omenești, care își câștigă viața prin muncă, nu e niciuna care să și-o câștige cu mai mare sfințenie! Dumnezeu s-o răsplătească!
Mama ta.

Jertfa.

Mama e foarte bună și sora mea, Silvia, e ca și dânsa: are o inimă tot așa de mare și de generoasă. Stăteam aseară și copiam o parte din povestirea lunară: "De la Apenini până la Anzi", din care profesorul ne-a dat fiecăruia să scriem câte nițel, e foarte lungă. Silvia intră pe vârful picioarelor și-mi spuse repede și cu vocea înăbușită:
— Vino cu mine la mama! I-am auzit azi dimineață vor-bind. Tatii i-au mers afacerile rău; era mâhnit. Mama căuta să-l încurajeze. Suntem strâmtorați, înțelegi? Nu mai avem bani. Tata spunea că trebuie să ne lipsim de câte ceva pen-tru câtăva vreme. Așadar, trebuie să facem și noi sacrificii, nu e așa? Spune, vrei și tu? Bine, eu vorbesc cu mama și tu să fii de aceeași părere cu mine și să-mi făgăduiești pe cuvântul de cinste, că o să faci ce-ți voi spune eu.
După ce zise acestea, mă luă de mână și mă duse la ma-ma, care cosea stând pe gânduri. Eu mă așezai lângă dânsa, de o parte, și Silvia, de cealaltă. Silvia îi spuse numaidecât:
— Mamă dragă, am să-ți spun ceva: amândoi vrem să-ți vorbim.
Mama se uită la noi cu mirare. Silvia începu: Tata nu mai are bani; nu e așa?
— Ce spui tu? zise mama roșind. Nu e adevărat! Da unde știi tu? Cine ți-a spus?
— Eu știu, răspunse Silvia, cu ton hotărât. Nu e așa, mamă, trebuie să facem și noi sacrificii după puterea noastră. Îmi făgăduiseși un evantai pe la sfârșitul lui mai și Enrico își aștepta cutia sa cu culori; nu mai vrem nimic; nu vrem să se risipească banii, ne mulțumim noi și așa; auzi, mamă?
Mama încercă să vorbească, însă Silvia adăugă: Nu, o să fie așa cum vrem noi. Ne-am hotărât. Și până ce tatei nu-i vor merge iar afacerile bine, nu ne mai trebuie: nici poame, nici alte lucruri; o să ne fie destul supa, și dimineața o să mâncăm pâine. Astfel o să se facă mai puțină cheltuială pentru mâncare, căci, într-adevăr, cheltuim mult. Îți făgăduim că o să ne vezi totdeauna mulțumiți cu orice, repetă Silvia, astupând cu mâna ei gura mamei. Și dacă va trebui să facem și alte sacrificii la îmbrăcăminte sau la orice, le vom face cu plăcere; putem chiar vinde toate darurile ce le-am primit. Eu îmi dau toate lucrurile, îți ajut și în casă, să nu mai dăm nimic de cusut. Voi lucra cu tine toată ziua, voi face tot ce-mi vei spune, sunt hotărâtă la toate! La toate! zise ea, cu toată inima, luând pe mama de gât, pentru ca tata și mama să nu mai aibă neajunsuri, și eu să vă văd pe amândoi liniștiți, cu voie bună ca mai înainte, alături cu Silvia voastră și cu Enrico al vostru, care vă iubesc atât de mult, care și-ar da viața lor pentru voi!
N-am văzut niciodată pe mama așa de mulțumită ca în momentul când auzi aceste cuvinte; nu ne-a sărutat niciodată așa de dulce pe frunte. Plângea și râdea, fără ca să poată rosti vreun cuvânt.
Pe urmă încredință pe Silvia, că înțelesese rău; că, din fericire, nu eram așa în lipsă cum credea ea, și ne mulțumi de o sută de ori. Fu foarte veselă toată seara, până ce veni tata, căruia îi povesti totul. Tata nu zise nimic, scumpul meu tată! Dar azi dimineață, când ne-am așezat la masă, avurăm în același timp o mare plăcere și o mare întristare: eu găsii sub șervet cutia cu culori, iar Silvia, evantaiul.

Incendiul^*). ‘’Joi, 11.

Azi dimineață sfârșisem de copiat partea mea din povestirea: "De la Apenini până la Anzi", și stăteam căutând un subiect pentru compoziția liberă ce profesorul ne-o dăduse să o facem, când auzii pe scară un glas necunoscut, și puțin după aceea intrară în odaie doi pompieri, pentru că ieșea fum mult pe acoperiș, și nu se știa de unde provine. Tata le zise:
— Uitați-vă! și măcar că nu ne aprinsesem focul încă nicăieri, ei începură să cutreiere odăile și să pună urechile la pereți, ca să audă de nu cumva urlă focul în oloanele care se suie în celelalte etaje ale casei.
Pe când ei cutreierau odăile, tata îmi spuse:
— Enrico, iată un subiect pentru compoziția ta: "Pom-pierii'’", încearcă să scrii ceea ce-ți voi povesti. Eu i-am văzut la lucru acum doi ani într-o noapte, târziu, când ieșeam de la teatrul Balbo. Apucând pe strada Romei, văzui o lumină neobișnuită și o mulțime de lume, care alerga într-acolo: o casă era în flăcări. Limbi de foc și nori de fum izbucneau pe ferestre și pe acoperiș. Bărbați și femei apăreau la ferestre și dispăreau scoțând strigăte sfâșietoare. În gang era o învăl-mășeală cumplită. Lumea striga:
— Ard de vii! Ajutor! Pompierii!
Tocmai atunci se opri o trăsură, săriră din ea patru pompieri, cei dintâi găsiți la pri-mărie. Se repeziră înăuntru și abia intraseră, când văzurăm ceva îngrozitor: o femeie ieși țipând la o fereastră de la etajul al treilea, se apucă de balustrada ferestei, sări peste ea și ră-mase agățată de drugi, atârnată în aer, cu spatele încovoiat sub fumul și flăcările care, ieșind din odaie, erau cât p-aici să-i atingă capul. Mulțimea scoase un țipăt de groază. Pom-pierii, oprindu-se din greșeală la al doilea etaj, unde chiriașii erau înspăimântați, dărâmaseră aproape un zid și pătrunse-seră într-o odaie, când o mie de glasuri izbucniră strigând:
— La etajul al treilea! La etajul al treilea!
Alergară la etajul al treilea. Acolo, un adevărat iad: grinzile se surpau din acoperiș, sălile erau pline de flăcări, fumul te îneca. Pentru ca să ajungă la odăile unde se aflau închiși chiriașii, nu era alt drum decât acoperișul. Se urcară numaidecât și un minut după aceea văzurăm un fel de stafie neagră sărind pe olane prin fum. Era caporalul care se urcase cel dintâi. Dar ca să ajungă în partea acoperișului, care corespundea cu partea de casă închisă de foc, trebuia să treacă printr-un loc îngust, cuprins între o ferestruie și un jgheab; toate celelalte părți erau în flăcări și locul acela strâmt era acoperit cu zăpadă și cu gheață. Bietul om nu avea de ce să se sprijine.
— E cu neputință să treacă pe acolo! striga lumea de jos.
Caporalul însă înainta spre jgheabul acoperișului. Toți se înfiorară și se uitară la el, oprindu-și răsuflarea. Trecu! Un strigăt:
— Bravo! Să trăiești! ieși din toate piepturile și se ridică la cer.
Caporalul își urmă calea, și ajungând la locul amenințat, începu să spargă cu barda: țigle, bârne, căpriori, ca să-și deschidă un drum spre a pătrunde înăuntru. În acest timp, femeia stătea tot atârnată de drugii balustradei. Limbile de foc o amenințau din ce în ce mai mult; un minut încă și totul era sfârșit. Drumul se deschise. Văzurăm pe caporal scoțân-du-și cureaua și lăsându-se în jos; ceilalți pompieri îi urma-ră. În același minut, o scară foarte înaltă, adusă înadins, fu proptită de pereții casei, dinaintea ferestrelor din care ie-șeau flăcări și strigăte înfiorătoare. Toți însă credeau că era târziu. Se auzea din toate părțile:
— N-o să mai scape nimeni! Ard pompierii! S-a sfârșit! Au și murit!
Deodată apăru la fereastra cu balustradă, figura neagră a caporalului, luminată de flăcări. Femeia îl apucă de gât; el o luă de mijloc cu amândouă mâinile și o trase de gât. Mulțimea scoase un strigăt de mii de glasuri, care acoperi trosnetele incendiului. Dar unde sunt ceilalți? Cum o să coboare? Scara proptită de casă, în fața unei ferestre, era prea mult depărtată; cum ar putea ei, să ajungă la ea? Pe când lumea șoptea acestea, un pompier ieși la fereastră, puse piciorul drept pe ciubucele ferestrei, cel stâng pe scară și, stând astfel ca și în aer, apucă rând pe rând pe chiriașii ce îi treceau pompierii dinăuntru, iar el îi trecea altor pompieri care se urcaseră de jos pe scară. Aceștia, legându-i bine de stâlpii scării, îi lăsau jos sprijiniți de alți pompieri. Femeia de la balustradă fu salvată mai întâi, pe urmă o fetiță, apoi o altă femei și un bătrân. Toți fură mântuiți. La urmă coborâră și pompierii care rămăseseră înăuntru. Caporalul, care aler-gase cel dintâi, coborâse cel din urmă.
Mulțimea îi primi pe toți cu un sfert de aplauze; dar când apăru cel din urmă, avangarda mântuitorilor, cel care înfruntase mai înainte de toți prăpastia, cel care ar fi murit, dacă ar fi fost scris vreunuia să moară, mulțimea îl salută ca pe un biruitor, strigând și întinzând mâinile cu un avânt de admirație și de recunoștință: în câteva minute numele lui neștiut Giuseppe Robbino, trecu din gură în gură... Ai înțeles? Aceasta e bărbăție, bărbăția inimii care nu judecă, care nu șovăie, care merge ca fulgerul, unde aude vaietul celui care moare. O să te duc odată la manevrele pompie-rilor și o să-ți arăt pe caporalul Robbino. Cred că vei fi foarte mulțumit sâ-l cunoști!
Răspunsei că da.
— Uite-l! zise țața.
Mă întorsei deodată. Cei doi pompieri sfârșiseră cerce-tarea lor și treceau prin odaie, ca să plece. Tata îmi arătă pe cel mai scund, care avea fireturi de aur, și-mi zise:
— Strânge mâna caporalului Robbino!
Caporalul se opri și-mi întinse mâna zâmbind. Eu i-o strânsei; el mă salută și ieși.
— Ține bine minte, îmi zise tata, că din mii și mii de mâini pe care le vei strânge în viața ța, nu o să fie poate nici zece, care să prețuiască ațât cât a lui.

De la Apenini până la Anzi.
‘’(Povestire lunară).

Sunt mai mulți ani de atunci! Un băiat genovez de vreo treisprezece ani, fiul unui lucrător, pleacă din Genova în America singur singurel, ca să o caute pe mama sa. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o casă avută, ca să câștige astfel în scurt timp, atât cât îi trebuia ca să-și scoată familia din datorii și din sărăcia în care căzuse din cauza mai multor nenorociri ce o loviseră.
Sunt multe femei de inimă, care fac această îndelungată călătorie cu un asemenea scop și care, mulțumită salariilor mari ce primesc acolo, se întorc după câțiva ani în țară cu câteva mii de lire. Sărmana mamă plânsese lacrimi de sân-ge, când se despărțise de copiii săi, unul de optsprezece ani, celălalt de unsprezece; dar plecă totuși cu bărbăție și plină de nădejde. Călătoria îi fu cu noroc. Îndată ce ajunse la Buenos Aires, găsi numaidecât, prin mijlocirea unui ne-gustor genovez, văr cu soțul ei și stabilit acolo de mult timp, o bună familie argentiniană, care o plătea mult și se purta bine cu ea. Câtva timp urmă o corespondență periodică cu familia ei. Se învoiră astfel: femeia adresa scrisorile vărului bărbatului său, și el le trimitea la Genova, adăugând și el câteva rânduri din partea sa.
Câștigând optzeci de lire pe lună și necheltuind nimic pentru dânsa, putea să trimită acasă bărbatului, pe fiecare trimestru o sumă frumușică, sumă cu care el, om cinstit, plătea cu încetul datoriile mai urgente și-și redobândea astfel buna sa reputație. În același timp, el muncea, era mul-țumit de felul cum îi mergeau treburile și trăia cu nădejdea că nevasta i se va întoarce cât de curând, deoarece casa părea goală fără dânsa și băiatul cel mic, care iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist și nu se putea obișnui culipsa ei.
Dar un an după plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în care spunea că e cam bolnavă, nu mai primiră nici o știre. Scriseră de două ori vărului; vărul lui nu răspunse nimic. Scriseră familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n-avură nici un răspuns, pentru că scriseseră rău adresa. Temându-se de vreo nenorocire, scriseră consulatului ita-lian din Buenos-Aires, ca să facă cercetări, și după trei luni primiră răspunsul de la consul că, deși dăduse o înștiințare prin jurnale, totuși nu se înfățișase nimeni, nici cel puțin ca să dea vreo deslușire. Și nici nu se putea întâmpla altfel, căci sărmana femeie, de teamă să nu-și înjosească familia, nu dă-duse adevăratul ei nume familiei argentiniene. Mai trecu-seră multe luni tot fără nici o veste.
Tatăl și fiii erau disperați. Mai cu seamă cel mic era cu-prins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de făcut? La ce mijloc să alerge? Cel dintâi gând al tatălui fusese să plece și el în America, pentru a-și căuta nevasta. Dar cine era să muncească să întrețină pe copii? Nici băiatul cel mare n-ar fi putut să plece, căci tocmai atunci începea și el să câștige câte ceva, familia avea nevoie de el.
Trăiau în chinurile acestea, schimbând în fiecare zi aceleași convorbiri dureroase, sau uitându-se unul la altul în tăcere.
Într-o seară, Marco, băiatul cel mai mic, zise hotărât:
— Mă duc eu, în America, să o caut pe mama!
Tatăl clătină din cap cu întristare și nu răspunse. Era un gând bun, dar un lucru cu neputință. La treisprezece ani, singur să călătorească până în America, un drum de o lună de zile până să ajungă acolo?
Băiatul însă, stărui iarăși a doua zi, a treia și așa mereu, zi după zi, cu hotărâre și cu judecată rece ca un om mare.
Zicea:
— Nu s-au mai dus si alții si mai mici decât mine? Când voi fi pe vapor nu o să ajung și eu ca oricare altul? Sosind acolo, mă duc drept la prăvălia vărului. Sunt atâția italieni în America; n-o să se găsească doar vreunul, care să mă călăuzească? Și îndată ce voi găsi pe vărul nostru, găsesc și pe mama. Dacă n-aș găsi-o, m-aș duce la consul, ca să cer-ceteze despre familia argentiniană, și, la orice întâmplare, acolo cine muncește nu piere; o să muncesc și eu ca ceilalți, ca să-mi câștig cu ce să mă întorc în țară.
În acest timp, izbuti încetul cu încetul, să înduplece pe tatăl său.
Tatăl său îl prețuia, știa că e copil cuminte, plin de râvnă și că toate aceste daruri s-ar întări în inima lui cu gândul sfânt de a-și regăsi mama, pe iubita lui mamă.
În aceste împrejurări, un căpitan de corabie, prieten cu un cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse să dea gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul său până în Republica Argentina.
Atunci, după câteva răzgândiri, tatăl se învoi și călătoria fu hotărâtă.
Îi umplură o traistă cu veșminte, îi dădură ceva de chel-tuială, adresa vărului, și într-o frumoasă seară de aprile îl îm-barcară.
— Copile! Marco dragă, îi zise tatăl, dându-i ultima sărutare cu lacrimile în ochi. Fii bărbat! Pleci cu o hotărâre sfântă. Dumnezeu o să te ajute!
Bietul Marco! Într-adevăr, el avea o inimă plină de bărbă-ție și se pregătise pentru cele mai grele încercări în acea călătorie; totuși, când văzu că dispare de pe orizont frumoa-sa lui Genova, când se văzu pe întinsul mării și necunoscut pe acel vapor înțesat de țărani emigranți, cu mica lui traistă drept toată avuția, i se strânse inima. Două zile de-a rândul stătu nemișcat la prora corăbiei, mâncând mai nimic și înecat în plâns.
Tot felul de gânduri triste îi treceau prin minte, și cel mai trist, cel care i se înfățișa cu mai multă stăruință, era acela că poate să fi murit mama sa.
Când adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele și întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compătimire și-i șoptea la ureche:
— Mama ta a murit!
Atunci se deștepta, înăbușind un țipăt.
Totuși, după ce trecu strâmtoarea de la Gibraltar, și zări oceanul Atlantic, prinse puțină inimă și un pic de speranță.
Dar fu o scurtă mângâiere. Marea aceea nemărginită, totdeauna egală, căldura care mergea crescând, întristarea care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, sim-țământul singurătății în care se afla: toate acestea îi provocară o mâhnire și mai adâncă.
Zilele treceau unele după altele: triste și monotone; ele i se încurcau în minte, așa cum se întâmplă bolnavilor. I se părea că e pe mare de un an, și, cu toate acestea, în fiecare dimineață când se scula, era cuprins de o nouă mirare, văzându-se aici, singur în mijlocul nemărginitului ocean, călă-torind spre America. Frumoșii pești zburători, care cădeau din când în când pe corabie, minunatele apusuri de soare ale tropicelor, cu norii aceia uriași, roșii ca jăraticul și ca sân-gele; acele fosforescențe nocturne, care fac din Atlantic o mare lavă: nu-i păreau că sunt aievea, ci ca niște minuni vă-zute în visuri.
Se iviră și zile de vreme rea, în care el rămânea mereu în dormitor, unde toate lucrurile se izbeau și se răsturnau, mă-rind zgomotul blestemelor și al vaietelor de tot felul.
Atunci, bietul băiat credea că-i sunase ceasul din urmă. Erau însă și zile frumoase, în care marea era liniștită și găl-buie, dar de o căldură nesuferită și de o plictiseală îngro-zitoare! Ceasuri negre și nesfârșite, în timpul cărora călăto-rii obosiți, lungiți și nemișcați pe scânduri, păreau morți cu toții.
Călătoria nu se mai sfârșea: mare și cer, cer și mare; azi ca ieri și mâine ca azi; mereu, totdeauna, veșnic. Marco rămânea ceasuri întregi proptit de parapet, uitându-se la acea mare nemărginită, amețit, gândindu-se ca într-un vis la mama sa, până ce i se închideau ochii de somn și capul îi cădea pe umeri; atunci revedea iarăși chipul acela necunos-cut, care îl privea cu compătimire și-i șoptea la ureche: "Mama ta a murit!"
La glasul acela, Marco se deștepta tresărind, ca să-și urme-ze visul cu ochii deschiși și să privească orizontul neschimbat
Călătoria ținu douăzeci și șapte de zile. Dar cele din urmă fură cele mai frumoase. Timpul era senin și aerul răcoros, el se împrietenise cu un moșneag lombard, care mergea în America, la fiul său, plugar în ținutul de lângă Rosario. Mario îi spusese toate împrejurările prin care trecuse, și bătrânul îi spunea mereu, bătându-l cu mâna pe umăr:
— Fii bărbat, băiete! O să găsești pe mama ta sănătoasă și fericită!
Prietenia aceea îl încuraja pe bietul Marco; presimțirile sale cele rele deveniră bune. Stând la proră, lângă bătrânul țăran, care trăgea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în mijlocul cetelor de emigranți, care cântau, el închipuia de sute de ori în gândul său cum are să fie sosirea lui la Buenos-Aires. Se și vedea în strada în care locuia vărul său, îi găsea prăvălia și alerga la dânsul, întrebându-l:
— Ce face mama? Unde e? Haidem numaidecât la ea. Alergau amândoi, urcau o scară, se deschidea o ușă...
Și aici monologul său se oprea, închipuirea lui se pierdea într-un simțământ de înduioșare nespusă, care îl făcea să scoată pe ascuns o mică iconiță pe care o purta la gât și încetinel să rostească, sărutând-o, rugăciunea sa.
Ajunseră, în sfârșit, la Buenos-Aires, a douăzeci și șaptea zi de la plecare. Era un frumos răsărit de zi de mai, când corabia își aruncă ancora în râul uriaș, La Plata, pe țărmul căruia se întinde măreața capitală a republicii Argentina. Timpul acela minunat păru de bun augur lui Marco. Era ca amețit de bucurie și de neastâmpăr. Mama sa era abia la câteva mile de el. În câteva ceasuri avea s-o vadă! Și el se afla în America, în Lumea-nouă, avusese îndrăzneala să vină singur! Atunci i se păru că lunga lui călătorie trecuse ca nimica. I se păru că se visase zburând și că se deșteptase aici.
Marco era atât de fericit, încât nici nu se întristă, nici nu se miră când, căutându-se în buzunar, găsi numai o pun-guliță din cele două în care își împărțise averea, ca să fie mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi rămâneau nu-mai câteva lire, dar lui ce-i păsa acum, când era în apropiere de mama sa?
Se coborî cu traista în spinare, împreună cu alți mulți italieni, într-un vaporaș care-i duse până aproape de țărm. Din vapor sări într-o luntre care purta numele "Andreea Doria", debarcă la chei, își luă ziua bună de la bătrânul său prieten lombard și apucă apoi cu pași mari către oraș.
Cum intră pe cea dintâi stradă, opri pe un om care trecea și-l întrebă ce drum să apuce ca să ajungă la strada "Los Artes". Trecătorul se întâmplă să fie tocmai un italian. Acesta se uită cu mirare la dânsul și-l întrebă dacă știe să citească. Marco răspunse că da.
— Atunci, zise trecătorul, arătându-i strada din care venea el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele străzilor la fiecare răspântie, până ce vei găsi pe aceea pe care o cauți.
Băiatul mulțumi și apucă înainte pe stradă.
Era o stradă lungă, dreaptă, nesfârșită, dar îngustă având pe amândouă părțile case scunde și albe, care păreau niște căsuțe de țară.
Strada era plină de trecători, de trăsuri, de căruțe ce făceau un zgomot asurzitor. Ici și colo fâlfâiau steaguri de diferite culori cu inscripțiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre orașe necunoscute. Din când în când, întor-cându-și privirea în dreapta și în stânga, el vedea alte străzi, care se întindeau și ele fără sfârșit, tot cu case mici și albe, tot înțesate de lume și de căruțe și tăiate în fund de linia dreaptă a nemărginitei câmpii americane, uniformă ca ori-zontul mării. Orașul i se părea fără sfârșit. Se uita cu băgare de seamă la numele străzilor: niște nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capăt de stradă i se bătea inima, crezând că e strada ce o caută.
Se uita la toate femeile, sperând că o s-o vadă pe mama sa. Văzu pe una mergând înaintea lui, care-l făcu să tresară, o ajunse, se uită la ea: era o negresă.
Mergea, mergea, iuțind mereu pasul. Ajungând la o răs-pântie citi și rămase înmărmurit pe trotuar: era strada "Los Artes". Apucă pe acolo, văzu numărul 117, prăvălia vărului era la numărul 175, fu silit să se oprească nemaiputând să respire, și își zise în sine: "Mamă, dragă mamă, e oare ade-vărat că o să te văd peste câteva minute?
Alergă înainte și ajunse la o mică prăvălie de mărunțișuri. Era aceea. Se opri în pragul ușii, văzu o femeie căruntă, cu ochelari.
— Ce vrei, băiete, întrebă femeia spaniolește.
— Nu e aici, zise băiatul cu glasul înăbușit, prăvălia lui Francisco Merelli?
— Francisco Merelli a murit! răspunse femeia italienește.
Băiatului i se păru că-l lovește cineva drept în piept.
— De când a murit?
— De mult, răspunse femeia, de mai multe luni... Treburile i-au mers rău și a fugit. Se zice că a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, și că a murit, sosind acolo. Prăvălia o țin eu acuma.
Băiatul îngălbeni. Apoi zise repede:
— Merelli cunoștea pe mama. Ea era în serviciul dom-nului Mequinez. Numai el știa unde se află mama. Am venit din Italia în America înadins, ca să o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre... Trebuie să o găsesc pe mama!
— Bietul copil! răspunse femeia. Eu nu știu nimic, dar pot să întreb pe rândașul din curte, el cunoștea pe băiatul care făcea comisioanele lui Merelli; poate să știe să-ți dea vreo deslușire.
Se duse în fundul prăvăliei și chemă pe băiat, care veni îndată.
— Ia spune-mi, întrebă negustoreasa, ți-aduci cumva amin-te dacă Merelli trimitea câteodată pe ucenicul său, să ducă scrisori unei servitoare, care era băgată la niște localnici?
— La domnul Mequinez, răspunse băiatul, da, doamnă, câteodată, tocmai la capătul străzii Los Artes.
— Îți mulțumesc, doamnă! strigă Marco. Știi să-mi spui numărul?... Dați-i voie, să vină cu mine... Însoțește-mă, dacă poți băiete, mai am ceva gologani.
El grăi aceste cuvinte cu atâta căldură, încât fără să aștepte porunca stăpânei, băiatul îi răspunse:
— Haidem! și plecă înainte cu pași repezi. Alergând așa fără să scoată un cuvânt măcar, ajunseră la capătul străzii, intrară în gangul unei case mici, albe și se opriră dinaintea unui grilaj de fier prin care se zărea o curticică plină cu ghivece de flori. Marco trase clopoțelul. Veni o domnișoară.
— Aici locuiește familia Mequinez? Nu e așa? întrebă băiatul cu nerăbdare.
— A stat aici! răspunse domnișoara, pronunțând italienește cu un accent spaniol. Acum locuim noi!
— Și unde s-a mutat familia Mequinez? întrebă Marco, căruia îi bătea inima.
— A plecat la Cordova.
— Cordova! Unde e Cordova? întrebă Marco. Dar femeia care era în serviciul lor? Mama? Servitoarea era mama mea! Au luat-o cu ei?
Domnișoara îl privi și-i zise:
— Nu știu, drăguțule, poate să știe tata, care i-a văzut când au plecat. Așteaptă puțin!
Plecă repede și se întoarse după câteva minute cu tatăl său, un domn înalt, cu barba căruntă.
Acesta se uită un moment la chipul drăgălaș al micului marinar genovez, cu părul bălai și cu nasul drept, și-l întrebă într-o italienească stricată.
— Mama ta e genoveză?
— Da! răspuse Marco.
— Află dar, că femeia genoveză, care era în serviciul lor, a plecat cu dânșii. Știu sigur!
— Și unde s-au dus?
— La Cordova, un oraș.
Băiatul suspină, apoi zise hotărât:
— Dacă e așa, mă duc și eu la Cordova.
— Sărăcuțule! strigă domnul, uitându-se la el cu milă, Cordova e la o sută de poște depărtare de aici.
Marco îngălbeni ca ceara și fu silit să se sprijine de grilaj.
— Ia să mai chibzuim puțintel, zise domnul, mișcat de compătimire, și-i deschise ușa, adăugând: Vino înăuntru puțin, să vedem ce e de făcut.
Îi dete un scaun și-l puse să povestească repede cum de ajunsese acolo, îl ascultă cu multă bunătate și după aceea rămase câtva timp pe gânduri. În cele din urmă îi zise cu hotărâre:
— Bani n-ai, nu e așa?
— Mai am... ceva... foarte puțin, zise Marco.
Domnul se duse la o măsuță, scrise o scrisoare, o pecetlui și o dete băiatului, zicându-i:
— Uite, italienașule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un orășel aproape genovez, la două ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Când vei ajunge acolo, dă scri-soarea aceasta domnului la care am adresat-o; o să-l găsești foarte ușor, pentru că toți îl cunosc ca pe un cal breaz. El îți va procura mijloacele, ca să-ți urmezi drumul până la Cordova, unde vei găsi pe familia Mequinez și prin urmare pe mama ta. Deocamdată ține astea, băiete! Îi dete câteva lire. Du-te cu Dumnezeu!
Băiatul îi mulțumi, fără să poată găsi un cuvânt mai mult. Ieși cu traista sa și luându-și ziua bună de la mica lui călăuză, porni încet pe drumul spre Boca, străbătând orașul cel mare și plin de zgomot cu inima cuprinsă de o adâncă mâhnire.
Tot ce i se întâmplă din minutul acela până a doua zi seara, îi rămase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de obosit și de disperat.
După ce dormi noaptea într-o odăiță de cârciumă din Boca, alături de un hamal de la port, și după ce își petrecu mai toată ziua stând pe o grămadă de bârne în fața portului, amețit la vederea atâtor vase, corăbii și vaporașe, se pomeni și el îmbarcat pe o luntre cu pânze, încărcată cu pometuri, mânuită de trei genovezi voinici și pârliți de soare, și plutind spre orașul Rosario. Glasul lor și scumpul dialect ce-l vor-beau îl însuflețiră.
Călătoria ținu trei zile și patru nopți, pricinuind micului călător uimire peste uimire.
Trei zile și patru nopți pe minunatul râu Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, și pe lângă care marele Pad nu mai e decât un pârâiaș! Luntrea înainta încet, luptând cu acea nemărginită întindere de apă. Trecea printre niște insule lungi, cuiburi de șerpi și de tigri, înțesate cu portocali și cu sălcii, care semănau a păduri plutitoare; uneori intra în canale strâmte de părea că n-o să mai poată ieși de acolo, alteori se pomenea într-un vast spațiu de apă ce avea în-fățișarea unor lacuri mari și liniștite; apoi iarăși printre insule, canale și boschete enorme, de o vegetație încântă-toare. Domnea pretutindeni o adâncă tăcere.
Cu cât înaintau mai mult, cu atât uriașul râu înspăimânta mai tare pe bietul Marco. Își închipuia că mama sa se afla la izvorul său și că o să-i trebuiască ani întregi până să ajungă la ea. Mânca de două ori pe zi pâine și carne sărată, împreu-nă cu luntrașii care, văzându-l mereu trist, nu-i mai vorbeau deloc.
Noaptea dormea pe acoperișul luntrei și se deștepta din când în când buimăcit de strălucirea limpede a lunii, care se râsfrângea în undele argintii și înălbea țărmurile depărtate.
Atunci i se strângea inima. Cordova! rostea de mai multe ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetăți misterioase din basme. După aceea se gândea:
"Și mama a trecut pe aici, a văzut și ea țărmurile și insu-lele acestea". Atunci nu i se mai păreau atât de stranii și singuratice locurile acelea peste care trecuse privirea mamei sale.
Noaptea, unul dintre luntrași cânta. Vocea lui îi aminti cântecele pe care i le cânta mama sa, când era mic, ca să adoarmă. Când îl auzi, izbucni în plâns. Luntrașul îi strigă:
— Fii tare de înger, băiete, ce naiba! S-a mai pomenit vreodată să plângă un genovez, fiindcă e departe de ai săi? Genovezii cutreieră pământul, glorioși și biruitori.
La auzul acestor cuvinte, Marco tresări, simți glasul sângelui genovez și ridicând fruntea cu mândrie, bătu cu pumnul în cârma bărcii și strigă:
— Da, chiar de-ar trebui să ocolesc Pământul, călătorind ani după ani, mergând sute de poște pe jos, voi merge tot înainte până ce-o voi găsi pe mama! M-aș mulțumi o singură dată. Înainte dar!
Și îmbărbătându-se astfel, sosi în zorii unei zile răcoroase și limpezi în fața orașului Rosario, zidit pe malul înalt al râului Parana, în undele căruia se oglindeau catarge, împo-dobite cu steaguri, ale sutelor de corăbii din toate țările.
Îndată ce debarcară, străbătu orașul cu traista la spinare, căutând pe un domn argentinian, pentru care protectorul său din Boca îi dăduse o scrisoare de recomandare.
Cum intră în Rosario, lui Marco i se păru că intră într-un oraș cunoscut. Erau tot acele străzi nesfârșite, drepte, cu casele mici și albe, încrucișate în toate direcțiile, cu mii de fire telegrafice și telefonice pe deasupra acoperișurilor, care păreau mari pânze țesute de păianjen; apoi un amestec și un zgomot de oameni, de cai și de cărute. Mintea bietului băiat se tulbură, mai că-i venea să creadă că se află iarăși la Buenos-Aires și că merge să-l caute pe vărul său. Se învârti un ceas și mai bine și, întrebând întruna, găsi în sfârșit locuința noului său protector. Trase clopoțelul. Ieși în ușă un om gras și blond, cu înfățișarea aspră, care părea a fi un îngrijitor, acesta îl întrebă cu mojicie:
— Ce cauți? Băiatul întrebă de stăpân.
— Stăpânul? răspunse îngrijitorul, a plecat aseară la Buenos-Aires cu toată familia.
Băiatul rămase înmărmurit, însă după aceea boloborosi:
— Da eu... n-am pe nimeni aici... sunt singur. Și întinse biletul.
Îngrijitorul îl luă, îl citi și-i zise cu asprime:
— Ce vrei să-ți fac eu? O să-i dau biletul, când s-o întoarce, peste o lună!
— Dar sunt singur! Ce să mă fac eu? Sunt fără bani! strigă băiatul cu glas rugător.
— Haide, cară-te! zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca tine în Rosario? Pleacă de cerșește în țara ta.
Îi închise ușa în nas și bietul băiat rămase împietrit pe loc.
Pe urmă își luă iar traista și plecă, cu inima sfâșiată și cu mintea cuprinsă de mii de gânduri prăpăstioase.
Ce să facă? Încotro să apuce? Trebuia să călătorească o zi întreagă pe drumul de fier, ca să ajungă de la Rozario la Cordova, și nu mai avea la el decât vreo câteva lire. Unde să-și găsească bani pentru ca să plătească drumul? Putea să munceasc. Dar cum și la cine să ceară de lucru? Să cer-șească! Ah! Nu! Să fie gonit, ocărât, înjosit, ca mai adineaori? Nu, niciodată, mai bine moartea!
Frământat de aceste gânduri și uitându-se la șoseaua ce se pierdea în nemărginita câmpie, fu cuprins iarăși de disperare. Își aruncă jos traista și, așezându-se cu spatele rezemat de zid, plecă ușor capul si râmase cu totul nimicit.
Oamenii care treceau puteau să dea peste el. Carele uruiau pe drum cu zgomot. Mulți băieți stăteau pe loc și se uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic.
Deodată fu smuls din nimicirea în care căzuse de un glas care îl întrebă pe italienește, cu un accent lombard:
— Ce ai, băiete?
Marco ridică ochii și sări drept în picioare scoțând un strigăt de mirare:
— Cum, dumneata aici?
Era bătrânul țăran lombard, cu care se împrietenise în călătoria lui.
Nici țăranului nu i se părea mai puțin ciudat decât lui. Băiatul se apucă să-i povestească în grabă tot ce i se întâmplase de când se despărțiseră.
— Iată-mă acum fără nici o para. Trebuie să muncesc, găsește-mi dumneatata ceva de lucru, ca să pot strânge câteva lire. Fac orice: hamal, măturător de stradă, chiar și muncă de țară; mă mulțumesc cu pâine neagră, numai să pot pleca mai repede, ca să-o găsesc pe mama. Fă-ți pomana aceasta cu mine, găsește-mi de lucru, pentru Dumnezeu, căci nu mai pot!
— Ei drace, drace! Ce istorie mai e și asta! zise țăranul, scărpinân-du-se în cap. Să lucrezi, e ușor de zis. Ia să vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la compatrioții ce se află aici?
Băiatul se uită la el, cuprins de o nouă nădejde.
— Vino cu mine! îi zise țăranul.
— Unde? întrebă băiatul, luându-și sacul.
— Vino cu mine!
Țăranul porni. Marco se luă după dânsul. Merseră cât merseră fără să vorbească. În sfârșit, țăranul se opri la ușa unui han, care avea ca firmă o stea, sub care era scris: "Steaua Italiei".
Țăranul se uită înăuntru și întorcându-se spre băiat, îi zise cu veselie:
— Stăm bine!
Intrară amândoi într-o sală, unde erau mese multe, la care stăteau o mulțime de oameni, bând și vorbind tare.
Bătrânul lombard se apropie de cea dintâi masă, și după felul în care ură bună ziua celor șase oameni care stăteau la ea, se vedea că fusese în tovărășia lor până atunci.
Erau aprinși la față și ciocăneau paharele strigând și râzând.
— Prieteni, zise lombardul, stând în picioare și arătând pe Marco, iată un biet băiat de-al nostru, care a venit singur de la Genova, ca să caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i s-a spus că mama sa e la Cordova. El a venit cu barca până la Rosario, având la sine o scrisoare de recomandare către un domn. Când a arătat-o, a fost primit ca un milog. Sărma-nul băiat n-are nici măcar un gologan în pungă și e aici singur, ca un oropsit. E un băiat de inimă, v-o spun eu. Ia să vedem: nu putem să-i strângem atât cât îi trebuie ca să-și cumpere un bilet până la Cordova, la mama lui? Cum adică, o să-l lăsăm aici ca pe un câine?
— Ferească Dumnezeu!
— Cu nici un preț, strigară toți deodată, dând cu pumnul în masă. Să nu ajutăm pe unul de-al nostru? Vino încoace, mititelule. Nu suntem noi aici! Ia uitați-vă ce frumos ștrengărel! Deschideți-vă pungile, prieteni! Ai venit singur, foarte frumos! Ești un băiat de inimă! Na și ție un pahar, închină, n-ai grijă, o să-ți ajutăm noi, ca să-ți găsești pe mama.
Și unul îl luă de bărbie, altul îl bătu pe umeri, un al treilea îi lua traista.
Alți trecători se ridicară de la mesele vecine și se apropiară. Istoria băiatului trecu din gură în gură; așa că în mai puțin de zece minute, țăranul lombard strânse din adunare patruzeci și două de lire.
— Văzuși, băiete? Iată cum curg banii în America!
— Ia mai bea! îi strigă un altul, întinzându-i un pahar cu vin; hai să închinăm cu toții în sănătatea mamei tale!
— În sănătatea mamei tale! strigară toți, ridicând paharele.
Marco vru și el să zică: în sănătatea ma...! dar îl podidiră lacrimile de bucurie.
Își puse paharul pe masă și se aruncă la gâtul bătrânului său prieten.
În ziua următoare, în zori, el și plecase spre Cordova plin de presimțiri bune.
Dar nici o veselie nu poate să țină mult, când natura ne înfățișează o tristă priveliște.
Timpul era întunecat; trenul aproape gol, străbătea cu iuțeala fulgerului o câmpie nemărginită și pustie. El era sin-gur într-un vagon lung, care părea un tren de ambulanță.
Se uita, și în dreapta, și în stânga, și nu vedea decât sin-gurătate fără sfârșit. Ici și colo, câțiva copaci strâmbi, mici, o iarbă neagră și rară, care dădea câmpiei înfățișarea unui vast cimitir. Marco ațipea puțin, se deștepta și aceeași priveliște îi izbea văzul. Stațiile căii ferate erau singuratice ca niște lo-cuințe de pustnici și, când se oprea trenul, nu se auzea nici un cuvânt. Lui Marco i se părea că e singur în acel tren și părăsit în mijlocul pustietății.
Un vânt rece îi pișcă obrazul. Plecase din Genova către sfârșitul lui aprilie, și tatăl său, neștiind că în America o să fie iarnă, îl îmbrăcase ca de vară.
Pătruns de frig și obosit de emoție și de nevoile zilelor trecute, adormi.
Dormi mult și se deșteptă înțepenit. Simțind că nu-i prea este bine, fu cuprins de groază să nu se îmbolnăvească, să moară pe drum și cadavrul să-i fie aruncat și să rămâie pra-dă corbilor și a câinilor, ca stârvurile de cai și de vaci ce vă-zuse de-a lungul drumului și de la care își întorsese privirea cu înfiorare.
Într-o stare sufletească așa de îngrijorată, în mijlocul tăcerii întunecate a firii, gândurile lui erau pornite tot înspre rău. Oare o s-o găsească el, pe mama sa, în Cordova? Și dacă nu va fi? Dacă domnul de la Buenos-Aires se va fi înșelat? Dacă ar fi murit! Adormi iarăși cu aceste gânduri, visă că ajunsese noaptea la Cordova și că lumea de pe la uși și de pe la ferestre îi striga: "Nu e aici! Nu e aici!"
Se deșteptă tresărind, îngrozit, dar văzând că fusese numai un vis, adormi iarăși, și când îl deșteptară, ajunsese la Cordova.
Ce ușurare, cu ce avânt sări din tren!
Întrebă pe un slujbaș de la gară, dacă știe unde locuiește inginerul Mequinez. Omul îl îndreptă spre o biserică, lângă care era casa.
Băiatul o luă la picior. Era noapte. Intră în orașul întune-cos și liniștit, dar care, după groaznicul pustiu ce îl stră-bătuse, i se păru vesel.
Întâlni pe un preot. Acesta îi arătă biserica și el găsi îndată casa. Sună clopoțelul și mâna îi tremura, bătăile inimii îi opreau răsuflarea.
Veni să-i deschidă o bătrână cu o lumânare aprinsă în mână. Băiatul nu putu să vorbească.
— Pe cine cauți? îl întrebă ea, pe spaniolă.
— Pe inginerul Mequinez, răspunse Marco.
Bătrâna își încrucișa brațele clătinând din cap și zise:
— Dar ce Dumnezeu! Și tu vii să cauți pe inginerul Mequinez? Ar fi vremea să sfârșim cu istoria asta. Iată trei luni de când ne plictisiți. N-am publicat prin ziare? Nu cumva trebuie să scrie și pe colțurile răspântiilor: Mequinez s-a mutat la Tucuman!
Băiatul își frânse mâinile de disperare; apoi strigă plin de ciudă: Ce blestem mă urmărește, Doamne! Sunt eu oare ursit să mor pe drumuri, căutând-o pe mama? Înnebunesc! Îmi vine să mă strâng de gât! Dumnezeule, ce să mă fac eu, acum?
Stătu puțin pe gânduri, apoi întrebă: Ia mai spune-mi, te rog, cum se cheamă țara aceea? Unde este? La ce depărtare?
— Nimica toată, o fugă de cal, răspunse bătrâna, apoi înduioșându-se, adăugă: Ei, băiete dragă, află că e la o depăr-tare de cel puțin patru sau cinci sute de poște de aici.
Pe băiat îl podidi plânsul și întrebă suspinând:
— Și acum, ce să mă fac?...
— Ce vrei să-ți spun, zise femeia, știu și eu?
Dar numaidecât îi trecu prin minte un gând și-i zise:
— Știi ce? Ia-o la dreapta pe stradă și o să găsești la a treia casă o curte. Acolo locuiește un capataz, un negustor, care pleacă mâine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te și roagă-l să te ia și pe tine în schimul serviciului ce-i vei face. Aleargă fuga.
Băiatul își luă traista, mulțumi și în două minute intră în curtea aceea luminată cu felinare, unde găsi oameni care încărcau saci cu grâu în niște care uriașe. Un om înalt și bărbos, înfășurat într-o manta lungă, supraveghea lucrările. Băiatul se apropie de el și-l întrebă cu sfială, dacă voia să-l ia și pe el cu dânsul, spunând că venea din Italia și căuta pe mama sa.
Capatazul îl măsură de sus până jos și-i zise răstit:
— N-am loc pentru tine!
— Am cincisprezece lire, răspunse băiatul, cu glas rugă-tor, ți le dau pe toate și pe drum o să-ți muncesc. O să car apă și grăunțe pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucată de pâine. Te rog, domnule, fă-mi și mie un locșor!
Capatazul se uită iarăși la el și-i răspunse cu glas mai blând:
— Nu-ți spun că nu e loc? Și apoi, vezi, noi nu mergem la Tucuman; ne ducem în alt oraș, la Santiago del Estero. La un loc oarecare ar trebui să te las în drum și o să ai încă o lungă bucată de făcut pe jos.
— Aș face și îndoi! strigă Marco. Să n-ai grijă.
Găsesc eu drumul. Fă-mi un loc, domnule... fie-ți milă, nu mă lăsa!
— Gândește-te, e o călătorie de douăzeci de zile! adăugă captazul.
— Nu-mi pasă!
— Drumul e greu!
— Voi răbda toate!
— O să trebuiască să călătorești singur.
— Nu mi-e frică de nimic, numai să găsesc pe mama. Fie-ți milă de mine, domnule, ia-mă!
Capatazul apropie felinarul de fața lui și, după ce se uită puțin la el, îi zise:
— Bine!
Băiatul îi sărută mâna.
— Noaptea asta culcă-te aici, pe un car, îi zise capatazul, mâine dimineață, în zori de zi , o să te deștept. Buenas noches (noapte bună).
La patru de dimineață, după cum spusese negustorul, carele porniră cu mare zgomot.
Fiecare car era tras de șase boi și urmat de alți patru boi de schimb. Băiatul, deșteptat și vârât într-un alt car, se lungi pe saci și adormi iarăși greu.
Când se deșteptă, convoiul se oprise într-un loc singu-ratic, la soare, și toți oamenii stăteau în cerc în jurul unui foc ațâțat de vânt, la care frigeau într-o frigare lungă un sfert de vițel.
Mâncară cu toții, se odihniră și porniră iarăși. Drumul continuă astfel ca un marș soldățesc. În fiecare dimineață porneau la cinci, se opreau la nouă, plecau iarăși la cinci seara și se opreau la zece noaptea. Cărăușii mergeau călare și îmboldeau boii la mers, împungându-i cu niște prăjini lungi.
Băiatul aprindea focul pentru friptură, dădea nutreț vite-lor și le adăpa, curăța felinarele, aducea apă de băut. Ținu-turile îi treceau pe dinainte ca niște vedenii nelămurite: păduri întinse de copaci mici și negri; cătune sărăcăcioase cu câteva case roșii, răspândite ici și colo. Spații nemărginite acoperite cu sare, care fuseseră probabil odinioară albiile vreunor lacuri sărate, se întindeau albind în depărtare, până unde putea să cuprindă ochiul. Pretutindeni: numai câmpie, singurătate și liniște adâncă.
Întâlneau foarte rar doi sau trei călători călări, urmați de o herghelie de cai, care treceau în goană, ca fulgerul.
Timpul era frumos, dar cărăușii se făceau din zi în zi mai pretențioși, ca și cum băiatul ar fi fost servitorul lor. Unii din ei îl ocărau, alții îl amenințau, îl puneau să le care legături mari de nutreț, îl trimiteau departe după apă, și bietul copil, prăpădit, obosit, nu putea nici măcar să doarmă noaptea din cauza zguduiturilor căruței și a scârțâitului roților. Pe lângă acestea, se mai iscă și un vânt puternic, care ridică o pulbere groasă și roșiatică, ce acoperea totul, pătrundea în car, îi umplea ochii și gura, tăindu-i răsuflarea. Sleit de oboseală și de nedormire, cu hainele rupte și murdărite, ocărât de di-mineață până seara, bietul băiat era topit și s-ar fi descurajat cu totul, dacă totuși capatazul nu i-ar fi vorbit din când în când cu blândețe. Adesea plângea pe furiș într-un colț al carului cu fața vârâtă în traista lui, care nu mai conținea decât zdrențe. În fiecare zi se trezea mai slab și mai des-curajat, și uitându-se la câmpia cea nemărginită și grozavă, care părea un ocean de pământ, își zicea în sine:
"Nu o s-o mă mai ducă până diseară, o să mor pe drum!" Oboseala și ocările creșteau pe fiecare zi. Într-o dimineață, pentru că întârziase cu apa, un cărăuș, folosindu-se de lipsa capatazului, îl bătu. Atunci, ceilalți cărăuși începură și ei să-i dea câte o palmă, de câte ori îi dădeau o poruncă; și-i ziceau în bătaie de joc:
— Na și p-asta! Mai dă-o și pe asta, mă-ti, derbedeule!
Bietul băiat nu mai putu suporta și se îmbolnăvi.
Stătu trei zile în car, zăcând de friguri. Numai capatazul venea la el să-i aducă apă și să vadă ce mai face.
Marco crezu că și moare atunci. În disperarea lui chemă de o mie de ori pe mama sa:
— Mamă, mamă, ajută-mă! Vino la mine, că mor! N-o să te mai văd, mamă dragă! Biata mamă o să mă găsească mort în mijlocul drumului! Și se ruga de Dumnezeu, să aibă milă de el.
În sfârșit se făcu bine.
Dar odată cu însănătoșirea sosi și ziua cea mai teribilă, ziua în care trebuia să-și urmeze calea singur.
Călătoreau de mai bine de două săptămâni, când ajunseră la locul unde se întretăiau drumurile: unul spre Tucuman și celălalt spre Santiago del Estro. Capatazul îl vesti că trebuie să se despartă. Îi dete câteva lămuriri asupra drumului ce trebuia să urmeze. Îi legă traista în spinare, ca să-i ușureze mersul și își luă ziua bună de la el, repede, ca să nu se înduioșeze. Băiatul abia apucă să-i sărute mâna. Chiar ceilalți, care îl trataseră așa de rău, arătară oarecare milă, văzându-l cum rămâne singur și-i făcură un semn de rămas bun cu mâna.
Marco răspunse scoțându-și pălăria și stătu câtva timp pe loc, uitându-se lung la convoiul care se depărta ridicând în urmă pulberea, o pulbere roșiatică.
După aceea își urmă și el calea, oftând din greu.
Un singur lucru îi înviora sufletul. După atâtea zile de călătorie prin acea nemărginită câmpie, vedea în sfârșit, în zarea depărtată, un lanț de munți foarte înalți și albaștri, cu vârfurile albe de zăpadă, care-i aduceau aminte de Alpi și îi dădeau impresia, că se apropie de țara lui.
Erau Anzii, șira spinării continentului american, lanțul nesfârșit, care se întindea de la Țara de Foc până la Marea înghețată. Iar ceea ce-l învia și mai mult, era că aerul devenea din ce în ce mai cald, din cauză că mergând către miazănoapte, se apropia de tropice.
Găsea la mari depărtări câte o căsuță ori vreo dugheană, unde își cumpăra ceva de mâncare. Întâlnea oameni călări, din când în când, femei și copilași șezând nemișcați pe pământ; chipuri cu totul noi pentru dânsul, cu ochii tăiați pieziș, care se uitau la el și întorceau capul încet, ca niște automate. Erau indieni.
În ziua dintâi merse cât îl ținură picioarele și noaptea dormi sub un copac. A doua zi umblă mai încet și cu mai puțină speranță. I se rupseră cizmele și picioarele îi sân-gerau, iar stomacul i se slăbise din cauza hranei proaste. Spre seară i se făcu frică. Auzise în Italia că în țara aceasta erau șerpi mulți. I se părea că îi aude șuierând, se oprea o clipă și iarăși o luă la fugă; îi înghețau oasele de frică.
Uneori îl apuca o milă grozavă de el însuși. Mergând, plângea amarnic și își zicea:
— Cum ar plânge biata mamă, dacă ar ști că mi-e așa de frică!
Gândul acesta îl îmbărbăta și, ca să-și uite frica, își aducea aminte de o mulțime de lucruri despre mama sa; ultimele ei vorbe când plecase din Genova, cum îl învelea cu plapuma până la bărbie, când se trezea, cum îl lua în brațe, când era mititel!
Atunci își zicea însuflețit:
— Da, mamă dragă, într-o zi te voi vedea! Doar o da Dumnezeu, să sfârșesc acest drum lung.
Și mergea, mergea mereu printre copaci cu frunze minunate, printre plantațiile nesfârșite, de trestie de zahăr, având totdeauna dinaintea ochilor munții albaștri, ale căror vârfuri înalte atingeau cerul.
Patru, cinci zile, o săptămână întreagă trecu. Puterile îi slăbeau din zi în zi și picioarele însângerate i se umflaseră. În sfârșit, într-o seară, către apusul soarelui, i se spuse că Tucuman era la cinci mile de acolo.
Marco scoase un țipăt de bucurie și își iuți pașii, ca și cum ar fi redobândit puterea pierdută. Dar fu o scurtă închi-puire. Puterile îl părăsiră deodată și căzu istovit pe marginea unui șanț.
Totuși, inima îi bătea de bucurie.
Cerul, plin de stele scânteietoare, nu i se păruse niciodată atât de frumos. Lungit pe iarbă, se uita la ele, le admira și se gândea că poate atunci și mama sa le privește.
Își zicea: Dragă mamă, unde ești? Ce vei fi făcând tu acum? Te gândești la băiețelul tău? Îți închipui că e așa aproape de tine?
Bietul Marco! Dacă ar fi putut să vadă în ce stare se afla mama lui în minutul acela, s-ar fi silit din toate puterile să umble mereu înainte, ca să ajungă la ea cu câteva ore mai curând.
Era bolnavă în pat, într-o odaie din etajul de jos al unei case frumoase, unde locuia toată familia Mequinez, care o iubea foarte mult și o ajuta din toate puterile.
Biata femeie era cam suferindă, când inginerul Mequinez fusese silit să plece pe neașteptate de la Buenos Aires și nu se însănătoșise deloc, cu tot aerul curat din Cordova.
Pe lângă acestea, faptul că nu mai primea nici un răspus de la scrisorile sale, nici de la bărbatul său, nici de la vărul său, presimțirea unei mari nenorociri, grija continuă în care trăia stând la îndoială dacă trebuie să plece sau să rămână, așteptând în fiecare zi o veste tristă, toate acestea o slăbiseră foarte mult, și în cele din urmă se îmbolnăvi rău. De cincisprezece zile nu se ridicase din pat. Trebuia să-i facă o mică operație, ca să-i mântuie viața. Și tocmai în momentul în care Marco se gândea cu mai mare dor la ea, în jurul patului său stăteau stăpânul și stăpâna ei, silindu-se cu multă blândețe s-o înduplece ca să se lase operată, iar dânsa nu voia cu nici un chip și plângea.
Un doctor bun din Tucuman venise deja cu o săptămână mai înainte; dar degeaba.
— Nu, dragii mei stăpâni, spunea ea, nu mai am putere, simt că aș muri sub cuțitul doctorului. Mai bine lăsăți-mă să mor așa. Nu-mi mai trebuie viața de aici înainte. Totul s-a sfârșit pentru mine. Mai bine să mor înainte de a ști ce s-a întâmplat cu ai mei. Și la aceste cuvinte izbucnea în plâns. Băieții mei! Băieții mei! striga ea, frângându-și mâinile, cine știe dacă mai trăiesc. Nu e mai bine să mor și eu? Vă mulțumesc din tot sufletul, bunii mei stăpâni! Mai bine să mor. Știu că n-o să mă fac bine nici cu operația. Vă mulțumesc de atâta grijă. Nu trebuie să mai vină doctorul, poimâine. Vreau să mor! Soarta a vrut să mor aici. Sunt hotărâtă să nu mă las să mă opereze! Vreau să mor!
Stăpânii stăteau și priveau cu milă pe mama ceea adorabilă, care, ca să-și mântuiască familia, venise să moară la șase mii de poște, departe de țara ei. Să moară după ce răbdase atâtea! Biata femeie, așa de cinstită, așa de bună, așa de nenorocită!...
A doua zi de dimineață, cu traista la spinare, obosit și, șchiopătând, dar cu nădejdea în suflet, Marco intra în orașul Tucuman, unul din cele mai noi și mai înfloritoare orașe din republica Argentina.
Orașele acestea ale Americii, fondate de puțin timp, seamănă atât de mult unele cu altele, încât, lui Marco i se păru iarăși că intră în Buenos-Aires, în Rosario ori în Cordova.
Erau aceleași străzi drepte și lungi, aceleași case mici și albe, dar pretutindeni o verdeață veselă și încântătoare, un aer îmbălsămat, un cer limpede și azuriu, cum nu mai văzuse niciodată, nici măcar în Italia.
Străbătând orașul, fu cuprins din nou de aceeași neliniște care îl apucase la Buenos-Aires. Se uita la toate ferestrele, și la toate ușile, se uita la toate femeile ce treceau, cu speranța nerăbdătoare de a întâlni pe mama sa. Ar fi voit să întrebe pe toți câți întâlnea în cale, dar nu îndrăznea să oprească pe nimeni. Se uita să vadă un chip mai blând, ca să-l întrebe, când deodată îi căzură ochii pe o firmă scrisă în limba italiană. În prăvălie stătea un om cu ochelari și două femei.
Se apropie cu sfială de ușă și prinzând inimă, întrebă:
— Nu știi dumneata, domnule, să-mi spui unde locuiește familia Mequinez?
— Familia inginerului Mequinez? întrebă negustorul.
— Da, domnule! răspunse băiatul du glas sfârșit.
— Familia Mequinez, zise negustorul, nu locuiește în Tucuman.
Un strigăt sfâșietor, ca al unui rănit de moarte, răspunse acestor cuvinte.
Negustorul și femeile săriră deodată. Câțiva vecini alergară să vadă ce e.
— Ce e! Ce ai, băiete? îi zise negustorul, băgându-l în prăvălie și așezându-l pe un scaun. Nu dispera așa, ce Dumnezeu! Familia Mequinez nu locuiește aici, dar nu e departe, e în împrejurimile Tucumanului.
— Unde? Unde e? strigă Marco, însuflețindu-se.
— Cam la vreo două poște de aici, adăugă negustorul, pe țărmul râului Saladillo, într-un loc unde se clădește o mare fabrică de zahăr. Oricine te poate îndrepta!
— Am fost eu acolo acum o lună, zise un tânăr, care alergase la strigătul lui Marco.
Marco se uită la el cu ochii mari și îl întrebă repede, îngălbenind:
— Ai văzut pe servitoarea domnului Mequinez, pe italianca?
— Genoveza? Da, am văzut-o! Marco izbucni totdeodată în plâns și în râs. Pe urmă deodată întrebă hotărât:
— Pe unde s-o apuc? Arătați-mi repede drumul, plec îndată!
— Dar e cale de o zi! îi spuseră cu toții. Ești obosit, odihnește-te, o să pleci mâine!
— Nu se poate! Nu se poate! răspunse băiatul. Arătați-mi calea, plec îndată, chiar de-aș ști că mor pe drum!
Văzându-l atât de hotărât, nu se mai împotrivi nimeni:
— Du-te copile, Dumnezeu să te păzească! îi spuseră cu toții.
— Să bagi de seamă, când vei trece prin pădure, să nu te rătăcești.
— Călătorie bună, italienașule!
Un om îl însoți până afară din oraș, îi arătă drumul, îi dete câteva povețe și rămase puțin privindu-l cum se îndepăr-tează. Peste câteva minute, băiatul se făcu nevăzut în dosul copacilor stufoși de pe marginea șoselei.

***

Noaptea aceea fusese înfiorătoare pentru sărmana bolnavă... Avea niște dureri groaznice, care o făceau să țipe sfâșietor și să aiureze. Femeile care o îngrijeau, își pierdu-seră capul. Stăpâna intra din când în când îngrijorată. La toți le era teamă că nu va scăpa, chiar de s-ar lăsa să fie operată, să nu fie prea târziu, medicul venind tocmai a doua zi. Su-ferința ei cea mai adâncă, era cea morală. Prăpădită, zdrobi-tă, schimbată la față; își smulgea părul cu disperare și striga:
— Doamne, Doamne! Să mor așa de departe, fără să-mi mai văd copiii! Să-i las fără mamă! Pe micul meu Marco, așa de bun, așa de iubitor! Dumneavoastră nu știți ce băiat este! Sâ-l fi văzut cum plângea când am plecat; nu se mai putea smulge din brațele mele. Parcă înțelegea mititelul, că n-o să mă mai vadă. De ce n-am murit atunci? Nu, nu, să nu rămână fără mamă. Nu mă lăsați să mor! Alergați după doctor, să vină, să mă taie, dar să-mi scape viața. Vreau să mă vindec, vreau să trăiesc! Doctorul! Doctorul! Ajutor! Ajutor!
Femeile care o îngrijeau o luau de mână, îi vorbeau de Dumnezeu și o încurajau. Atunci, biata bolnavă plângea ca un copil și șoptea din când în când:
— O! Frumoasa mea Genova! Casa mea! Marea cea întinsă!... Și Marco, scumpul meu Marco, ce-o fi făcând el acuma, sărăcuțul!

***

Era miezul nopții și sărmanul ei Marco, după ce petre-cuse ceasuri întregi pe marginea unui șanț, sleit de puteri, trecea prin mijlocul unei păduri întinse, umbrită de copaci uriași, ale căror vârfuri argintate de razele lunii, păreau niște turnuri de biserică. El zărea în umbră, mii de trun-chiuri de toate formele: drepte, culcate, încâlcite, cu o înfă-țișare stranie și amenințătoare; o măreție maiestuoasă, o dezordine a firii de o rară frumusețe, priveliștea cea mai gro-zavă și cea mai măreață, pe care vegetația pământului o poate înfățișa vreodată ochilor.
Uneori, Marco era cuprins de spaimă, dar îndată ce se gândea la mama sa, inima i se îmbărbăta.
Zdrobit de oboseală, cu picioarele sângerânde, singur în mijlocul acelei păduri uriașe, unde foarte rar se vedeau numai niște mici colibe omenești, care, pe lângă arborii aceia monstruoși păreau niște mușuroaie de furnici, sau vreun bivol dormind pe marginea drumului; Marco, deși zdrobit, nu mai simțea oboseala; era singur și nu-i mai era frică. Măreția pădurii îi îmbărbăta sufletul. Apropierea de mama sa îi dădea puterea și îndrăzneala unui om mare. Amintirile oceanului străbătut, neajunsurile, durerile sufe-rite și biruite, ostenelile răbdate îl făceau să ridice fruntea sus, și chipul mamei sale", pe care îl pierduse din minte după atâția ani de depărtare, i se arăta în acele minute, lămurit. El vedea până și clipitul ochilor, mișcarea buzelor, în sfârșit toate gesturile ei.
Aceste amintiri îl făceau să grăbească pasul. Mergând, nu băgase de seamă că de pe vârful copacilor lumina argintie a lunii se împrăștiase în revărsarea zorilor.

***

În aceeași dimineață, pe la orele opt, doctorul din Tucuman, un tânăr argentinian, era la patul bolnavei, împreună cu un ajutor al său. Ei se sileau s-o înduplece să-și facă operația.
Domnul și doamna Menquinez, care se aflau de față, stăruiau și ei.
Dar totul era zadarnic; femeia, văzându-se atât de slabă de puteri, nu mai avea încredere în operație.
Doctorul o încredință că reușita operației era sigură, precum era de sigură și moartea, dacă nu se lăsa. Stăruiau cu toții în zadar.
— Nu, doctore, spunea bolnava, îmi rămâne numai curajul de a muri, dar nu și acela de a mai suferi și operația zadar-nică; îți mulțumesc, doctore, dar lasă-mă să mor liniștită!
Doctorul, descurajat, nu mai stărui. Atunci, femeia se întoarse către stăpâna sa și cu glasul sfârșit îi făcu ultimele sale rugăciuni: Buna mea stăpână, zise ea cu greutate, te rog să trimiți prin consulat economiile și lucrurile ce le am aici familiei mele. Am nădejde că se află toți în viață. Presimțirile îmi sunt bune în aceste momente din urmă. Te rog, fă-ți bunătate și scrie-le... că m-am gândit totdeauna la ei. că am muncit totdeauna pentru copiii mei... și singura mea durere este că mor fără să-i văd. Spune-le că mor binecuvântându-i pe toți... Încredințez bărbatului meu și fiului meu celui mare pe micul Marco... Să aibă grijă de el! Și încrucișând mâinile, strigă cu disperare: Mititelul mamei, sufletul meu!
Pe urmă, întorcând ochii plini de lacrimi, văzu că stăpâna sa nu mai era acolo. Venise cineva și o chemase pe furiș. Plecase și domnul Mequinez, rămăsese numai asistentul și două femei. Se auzea în odaia de alături un zgomot obiș-nuit, șoapte și strigăte înăbușite. Bolnava își îndreptă spre ușă ochii împăienjeniți, așteptând.
După câteva minute, intră medicul, cu o privire ciudată, apoi domnul și doamnă Mequinez și ei tot cu fața schimbată.
Toți se uitau la bolnavă într-un fel neobișnuit și șopteau încet între dânșii.
I se păru că doctorul zicea stăpânei sale:
— Mai bine îndată! Ea nu înțelegea nimic.
— Iulia! îi zise stăpâna sa, cu vocea tremurândă, am să-ți aduc o știre bună. Pregătește-ți inima pentru o veste bună.
Iulia se uită drept în ochii ei. Pregătește-te! îi zise doamna, să vezi pe cineva la care ții foarte mult!
Iulia ridică brusc capul cu o mișcare rapidă și începu să se uite când la doamna, când la ușă, cu ochii înflăcărați.
— Cineva care a sosit acum pe neașteptate!
— Spune-ți cine e? strigă bolnava, cu glasul înăbușit.
Deodată scoase un strigăt grozav, se ridică în sus, rămase nemișcată cu ochii holbați și cu mâinile la cap, ca înaintea unei apariții supranatu-rale.
Marco, zdrențăros și prăfuit, stătea în pragul ușii. Doctorul îl ținea de mânuță.
Femeia strigă de trei ori: Doamne, Doamne, Doamne!
Marco se repezi înainte; ea îi întinse brațele ei slabe și, strângându-l la piept cu o putere de tigru, izbucni într-un râs groaznic, întrerupt de suspine adânci, fără lacrimi și căzu înăbușită pe pernă. Dar îndată, își reveni în fire și strigă repede, nebună de bucurie, acoperind cu sărutări capul copilului:
— Tu ești? Cum ai ajuns aici? De ce? Dar mare te-ai mai făcut. Cine te-a adus? Ai venit singur? Nu ești bolnav? Tu ești, Marco? Nu e un vis? Ia vorbește-mi!
Pe urmă, schimbându-și glasul deodată: Nu, taci, așteaptă! strigă ea.
Și întorcându-se repede: Iute, doctore, vreau să mă fac bine, scapă-mă, sunt gata, nu mai pierde un minut. Luați de aici pe Marco, să nu audă. Nu te speria, Marco dragă, nu e nimica. Mai dă-mi o sărutare... du-te! Sunt gata, doctore!
Marco ieși cu stăpânul și cu stăpâna. Rămase numai doctorul și asistentul, care încuiară ușa.
Domnul Mequinez vru să-l ducă pe Marco într-o odaie mai depărtată, dar fu cu neputință. Parcă era pironit de scânduri: '
— Ce e? întrebă el. Ce are mama? Ce-i face doctorul?
Inginerul se silea să-l depărteze binișor:
— Vino cu mine, o să-ți spun totul! Mama ta e bolnavă, are nevoie de o mică operație. Vino cu mine să te deslușesc.
— Nu, vreau să rămân aici, răspunse băiatul, spune-mi aici ce are.
Inginerul se silea să-i dea curaj. Băiatul începea să se teamă și să tremure, când deodată un țipăt îngrozitor răsună în toată casa.
Băiatul răspunse și el cu alt țipăt sfâșietor:
— A murit mama!
Doctorui ieși în prag și zise:
— Nu! E scăpată!
Copilul se uită o clipă la el, pe urmă se aruncă la picioa-rele sale plângând și zise:
— Dumnezeu să-ți răsplătească, domnule doctor, că ai scă-pat-o pe mama!
Dar doctorul îl ridică și-i zise:
— Scoală-te, sărmane și inimos băiat; nu eu, ci tu ai scăpat-o pe mama ta!

Vara.
Miercuri, 21.

Marco este penultimul mic erou cu care am făcut cu-noștință în anul acesta; ne mai rămâne numai unul pentru iunie, căci nu mai avem decât două examene lunare, două-zeci și șase de zile de boală, șase joi și cinci duminici. Se simte parcă și în aer ceva care ne vestește sfârșitul anului școlar.
Copacii din grădină, stufoși și înfloriți, umbresc frumos aparatele de gimnastică.
Elevii vin îmbrăcați în haine de vară.
Ce frumos este să privești la ieșirea din școală! Câtă schimbare de acum două luni!
Părul lăsat să crească până pe ceafă, a căzut sub foarfecile bărbie-rului, și capetele acum sunt toate tunse. Vezi: copii cu gâtul și genunchii goi; pălării de paie de diferite forme cu panglici lungi și lăsate pe spate; cămășuțe și gulere de toate culorile, copilași având pe ei câte ceva roșu sau albastru, o funduliță ori un ciucure, o cravată de culoare vie, agățată de mama lor, fie bogată, fie săracă, doritoare de a-și împodobi copilașul.
Mulți vin la școală și fără pălărie, parcă ar fi fugit de-acasă. Unii vin îmbrăcați cu costumul alb de gimnastică.
Un elev al profesoarei Delcati este roșu din cap până în picioare, ca un rac fiert. Alții poartă haine de marinar, dar cel mai frumos este Zidărașul, cu pălăria lui de paie, mare cât un coș de rufe; și murim de râs când ne face botul de iepure cu obrăjelul lui, care se pierde sub enorma lui pălărie.
Coretti a lepădat și el căciula de blană de pisică și a înlocuit-o cu o șapcă veche, de mătase cenușie, cum poartă călătorii.
Votini are un costum scoțian, foarte elegant, ca de obicei. Crossi vine descheiat la piept. Precossi se pierde într-o bluză albastră a tatălui său; iar lui Garoffi, nevoit să se despartă de mantaua lui cea mare, sub care își ascundea mărfurile, i se văd acum buzunarele încărcate cu tot felul de nimicuri; colțurile listelor de subscrieri pentru loteriile lui îi ies afară din buzunare.
Toți vin la școală cu câte ceva: cu evantaie făcute dintr-o jumătate de ziar, cu bastoane, cu praștii de dat în păsări, cu buruieni, arșice și altele. Mulți dintre cei mici aduc institu-toarelor buchețele de flori. Profesoarele sunt și ele îmbră-cate în haine deschise de vară, numai "măicuța călugăriță" e tot în negru; profesoara cu pană albastră la pălărie n-a scos-o și poartă mereu o fundă de panglică roz la gât, dar e cam mototolită de mânușițele elevilor săi, de acei drăculeți care o fac să râdă și să alerge.
A venit iarăși timpul cireșelor și al fluturilor, al muzicii de pe alee și al plimbărilor la țară. Mulți băieți dintr-a IV-a fug să se scalde în Pad.
Toți ne gândim la vacanță. În fiecare zi ieșim din școală mai nerăbdători și mai mulțumiți. Singurul lucru ce-mi sfâ-șie inima e că văd pe bietul Garrone cu haine negre și pe sărmana mea profesoară din clasa I, că slăbește din zi în zi și tușește din ce în ce mai rău.
Parcă e cocoșată de slabă ce e, și-mi dă ziua bună cu un surâs foarte trist.

Poezie.
Vineri, 26.

Începi acum să înțelegi poezia școlii, Enrico dragă; dar școala în momentul de față, tu n-o vezi decât ca elevii. 0 să ți se pară mult măi frumoasă și mai poetică peste treizeci de ani, când te vei duce să însoțești pe copiii tăi și o vei vedea de afară cum o văd eu acum, când aștept să sune clopoțelul de ieșire, și mă învârtesc prin străzile tăcute din jurul clădirii de școală, ori trag cu urechea pe la ferestrele de la etajul de jos. De la o fereastră aud glasul unei profesoare care zice: Ce tăietură urâtă ai făcut lui ți. Nu merge, băiete! Ce-ar zice tatăl tău?... La fereastra de alături aud glasul unui profesor care dictează rar: "Am cumpărat cincizeci de metri de postav, patru lire metrul, i-am revândut..."Mai departe, pro-fesoara cu pana albastră citește tare.: "Atunci Pietro Micca cu fitilul aprins în mână". Dintr-altă clasă se aude deodată parcă ar ciripi o sută de păsărele, ceea ce mă face să înțeleg că profesorul a ieșit pentru un moment de acolo. Fac câțiva pași și aud pe un copil plângând și pe profesoară dojenindu-l sau mângâindu-l. De la alte ferestre se aud versuri, nume de oameni mari și buni, fragmente din proverbe care povă-țuiesc virtutea, iubirea de patrie, bărbăția.
După aceste zgomote urmează răstimpuri de tăcere adâncă, ca și cum localul ar fi gol; nici n-ai crede că înăuntru se află șapte sute de copii; acelei tăceri îi urmează hohote de râs, pricinuite de glumele vreunui profesor vesel... Lumea care trece, stă puțin pe loc, ca să asculte; și toți aruncă o pri-vire de dragoste spre acea clădire, care cuprinde atâta tine-rețe și atâtea speranțe!
Nu trece mult și deodată se aude un vuiet înăbușit de cărți și de caiete care se strâng, o tropăitură de picioare, o zbârnâială care trece din clasă în clasă, ca zvonul unei vești bune; pedagogul anunță sfârșitul lecțiilor. La această știre, o mulțime de femei, de bărbați, de băieți și de fete se strâng la poarta școlii așteptându-și Si, frații, nepoții; iar de la ușile claselor năvălesc în sală, băieții căutându-și paltoanele și pălăriile, azvârlind totul pe jos, până ce pedagogul îi gonește iar înăuntru, unul după altul. În sfârșit, iată-i doi câte doi, bătând tactul din picioare. Atunci, părinții încep să-i întrebe cu nerăbdare:
"Ai știut lecția? Ce ți-a dat pe mâine? Ce notă ai căpătat? Când treceți examenul lunar?"
Până și bietele mame, care nu știu să citească, răsfoiesc caietele, se uită la probleme, întreabă ce notă au căpătat.
"Numai opt? Zece cu mențiune onorabilă... Nouă la lecție?" Și se îngrijesc, se bucură, întreabă pe profesori, vorbesc de program și de examen.
Ce frumoase sunt toate acestea și ce mare făgăduială pentru viitorul lumii!

Fetița surdo-mută.
Duminică, 29

N-aș fi putut să sfârșesc mai bine luna mai, decât cu vizita de azi dimineață. Sunase clopoțelul și alergam să deschid, când auzii pe tata că strigă cu totul cuprins de mirare:
— Ce, tu ești, Gheorghe?
Era grădinarul ce-l avusesem la vila noastră din Chieri.
Plecând de la noi, și-a așezat familia la Cordova și a plecat în Grecia, unde a lucrat trei ani la drumul de fier. Debarcase numai în ajun la Genova și venea chiar de la gară. A cam îmbătrânit, însă este tot vesel și rumen la față. Tata îl chemă în casă, dar el nu primi și întrebă îndată cu sfială, făcându-se foarte serios:
— Vă rog, spuneți-mi ce-mi face familia? Cum merge micuța mea Gigia?
— Toți erau foarte bine, acum vreo două zile, răspunse mama, care, recunoscând glasul lui Gheorghe, venise la intrare.
Gheorghe se înveseli.
— Slavă ție, Doamne! grăi el, cu totul înduioșat. Nu în-drăzneam să mă duc la Institutul de surdo-muți, până nu voi afla mai întâi ce face Gigi, biata fată! Îngăduiți-mi, vă rog, să-mi las aici legătura asta, ca să mă reped până acolo. Sunt trei ani de când n-am văzut-o!
Tata îmi spuse:
— Du-te și tu cu el, Enrico.
— Iertați-mă, vă rog, numai un cuvânt, zise grădinarul în pragul ușii.
Tata îl întrerupse zicându-i:
— Dar, ia spune-mi, treburile cum ți-au mers?
— Bine! răspunse el. Mulțumesc lui Dumnezeu! Am strâns ceva parale. Dar vreau să întreb: a învățat ceva mica mea mută? Când am lăsat-o era ca un biet dobitoc, nu price-pea nimica, sărmana ființă! De, ce să spun? Eu nu mă prea încred în făgăduielile școlilor astea. A învățat semnele? Nevastă-mea mi-a scris în mai multe rânduri: fata noastră învață să vorbească, face progrese! însă eu îmi ziceam: Ce-mi folosește mie, că ea vorbește prin semne, dacă nu știu să le fac și eu?! Cum o să ne înțelegem! Biata fetiță! Acelea sunt bune ca să se înțeleagă între ei: un nenorocit cu altul. Dar bine și atât! Dar cum merge de altfel? Spuneți-mi, vă rog?
Tata zâmbi ușor și îi zise:
— Nu-ți spun nimic, o să vezi singur; du-te, du-te, și nu-i răpi nici măcar un minut din fericirea de a te revedea.
Plecarăm. Institutul e aproape. Pe când mergem cu pași grăbiți, grădinarul îmi vorbea cu mâhnire:
— Săraca fată! Să se nască ea cu așa un păcat! N-am avut nici măcar fericirea s-o aud zicându-mi tată; și ea nu m-a auzit niciodată zicându-i fata mea! Când mă gândesc că n-a rostit și nici măcar n-a auzit în viața ei grăindu-se un singur cuvânt, mă cuprinde groaza. Nu știu cum să-i mulțumesc domnului acela milostiv, care a plătit cheltuielile de intrare în Institut. Păcat că n-a putut s-o primească înainte de a fi împlit opt ani. E de trei ani acolo. Acum are unsprezece ani-șori. Ia spune-mi, domnule Enrico, a crescut? E veselă?
— Mai ai puțină răbdare și o să o vezi singur! îi răspunsei eu, iuțind pasul.
— E departe Institutul? întrebă el. Eram plecat când a dus-o nevastă-mea acolo, așa că nu știu unde e!... Mi se pare că am ajuns! adăugă.
Într-adevăr, tocmai sosisem. Intrarăm în sala de vizite și un îngrijitor veni să ne întrebe ce poftim.
— Sunt tatăl copilei Gigia Voggi, zise grădinarul, te rog cheam-o îndată!
— Fetele sunt în curte! răspunse îngrijitorul. Mă duc să vestesc pe doamna profesoară!
Gheorghe nu mai putea nici să vorbească, nici să stea la un loc de neastâmăr, se uita la tablourile de pe pereți, fără să vadă nimica.
În sfârșit, ușa se deschise și intră o profesoară ținând de mână o fată îmbrăcată cu o rochiță albă, vărgată cu roșu și cu un șorț alb. Tatăl și copila se priviră mai întâi o clipă, apoi scoaseră un țipăt și se aruncară unul în brațele altuia.
Fetița plângea și se ținea cu amândouă mâinile de gâtul tatălui său.
Tatăl se depărta puțin ca să o privească de sus până jos, apoi zise cu bucurie:
— Ce mult a crescut! Ce frumoasă s-a făcut, săraca fată! scumpa mea mută! Doamnă, dumneata ești profesoara ei? Te rog, spune-i să-mi facă câteva semne, doar voi înțelege ceva din ele. O să mă silesc să le învăț și eu cu încetul. Te rog, spune-i să-mi zică ceva, așa cum vorbește ea!
Profesoara zâmbi și spuse copilei rar și lămurit, uitându-se drept în fața ei:
— Cine este domnul care a venit să te vadă?
Iar fetița zâmbi și răspunse cu un glas gros, straniu, oarecum sălbatic, dar foarte limpede:
— Este tata!
Grădinarul se dădu un pas înapoi și strigă ca un nebun:
— Vorbește! Se poate! Se poate, Doamne, așa minune! Vorbește, fata mea? Spune-mi, vorbește sau visez? Apoi o luă în brațe și o sărută de mai multe ori pe frunte.
— Doamnă profesoară! grăi el, spune-mi te rog, cum s-a făcut aceasta? Eu credeam că vorbește prin semne, și văd că vorbește, vorbește ca oamenii. Te rog, deslușește-mi și mie minunea aceasta?
— Domnule, răspunse profesoara, metoda semnelor nu se mai întrebuințează. Acum avem o altă metodă nouă. N-ai auzit despre aceasta?
— Nu știu nimic! răspunse grădinarul, uimit. Lipsesc de trei ani din țară, poate chiar că mi-a și scris nevasta și eu n-am înțeles. Sunt cam greu de cap. O, dragă fetiță, acum mă înțelegi, îmi auzi glasul! Ia răspunde-mi mie, mă auzi? Auzi ce-ți spun eu?
— Nu, omule! zise profesoara, nu-ți aude glasul, pentru că este surdă; înțelege după mișcarea buzelor cuvintele ce i se spun, dar n-aude vorbele și n-aude nici măcar pe acelea pe care le pronunță. Le spune pentru că am învățat-o literă cu literă, cum trebuie să miște buzele și limba, și ce suflare trebuie să scoată din piept și din gât ca să-și formeze glasul. Grădinarul asculta cu gura căscată și nu pricepea nimic.
— Spune-mi, drăguță! zise el fetiței, vorbindu-i la ureche, îți pare bine, că s-a întors tata?
El așteptă răspunsul. Fetița se uită nedumerită la el și nu scoase nici o vorbă. Tatăl se tulbură.
Profesoara zâmbi, apoi zise:
— Nu ți-a răspuns pentru că nu ți-a văzut mișcarea buzelor. I-ai vorbit la ureche. Întreab-o iarăși, uitându-te drept în fața ei.
Tatăl repetă întrebarea, uitându-se la ea:
— Îți pare bine că s-a întors tata și că n-o să mai plece?
Fetița care se uitase bine la gura lui, răspunse deslușit:
— Da, îmi pare bine că te-ai întors, dar să nu mai pleci niciodată!
Tatăl o sărută, nebun de bucurie, apoi ca să se încredin-țeze că într-adevăr vorbește, îi puse o mulțime de întrebări:
— Cum o cheamă pe mama ta?
— Antonia.
— Dar pe surioara ta?
— Adelaida.
— Cum se numește Institutul acesta?
— Institutul surdo-muților.
— Știi să-mi spui cât face doi ori zece?
— Douăzeci!
Și, pe când ne așteptam să-l vedem râzând de fericire, el deodată începu să plângă. Erau însă lacrimi de bucurie.
— Fii cu inimă, îi zise profesoara. Trebuie să te bucuri, iar nu să plângi: nu vezi că-ți întristezi fata?
Grădinarul luă mâna profesoarei și o sărută de mai multe ori, zicând:
— Îți mulțumesc din adâncul inimii, scumpa mea doamnă! Iartă-mă, nu sunt vrednic să-ți mulțumesc precum s-ar cuveni!
— Să nu crezi că fetita dumitale știe numai să vorbească, adăugă profesoara. Ea știe să scrie și să citească, face soco-teli și cunoaște numele tuturor obiectelor trebuincioase. Știe de asemenea și puțină istorie și geografie. Acum e în clasa a Ii-a normală; când le va face și pe celelalte două, o să știe să se apuce de vreun meșteșug. Avem mulți școlari de-ai noștri în serviciul negustorilor, și ei servesc pe mușterii tot așa de bine ca oricare altul sănătos.
Grădinarul înmărmurise, parcă i se întunecase mintea. Se uita la fată, scărpinându-și fruntea. Parcă-ar fi vrut să mai întrebe ceva și nu cuteza.
Profesoara porunci îngrijitorului să cheme o elevă din clasa pregătitoare, o fetiță cam de opt anișori, ce intrase de curând în institut.
— Fetița aceasta, zise profesoara, este dintre acelea pe care le învățăm cele dintâi elemente. Iată cum procedăm: vreau să o fac să scoată sunetul e. Bagă de seamă.
Profesoara deschise gura, cum o deschidem când rostim acest sunet, și făcu semn fetiței să o deschidă și ea tot așa. Copila o imită. Atunci profesoara îi făcu semn să scoată glasul. Copila se sili, dar în loc de e, grăi o.
— Nu, spuse profesoara, nu este bine.
Și apucând amândouă mâinile fetei, își puse una pe gât și alta pe piept, apoi repetă e. Copila, simțind mișcarea gâtului și a pieptului profesoarei, deschise gura și pronunță foarte limpede pe ‘’e.
Tot astfel, profesoara o puse să pronunțe pe c și d, și alte sunete, ținând mereu pe pieptul său mânușițele copilei.
— Ai înțeles acum? zise ea grădinarului.
Bietul om înțelesese, dar părea și mai mirat decât înainte de a fi înțeles.
— Așa le învățați să vorbească? întrebă el, după un minut de gândire, uitându-se la profesoară. Aveți atâta răbdare, să vă ocupați de ele, luându-le în parte una câte una? Și aceasta o faceți timp de ani întregi? O Doamne, dar dumneavoastră sunteți niște ființe sfinte, niște îngeri! Nici nu se află pe pă-mânt vreo plată vrednică de o asemenea răbdare! Ce să mai zic, săracul de mine, când văd asemenea minuni? Lasă-mă, te rog, să mai vorbesc puțin cu fiica mea!
Și luând-o la o parte, începu s-o întrebe și ea să-i răspundă.
Bietul om râdea cu ochii plini de lacrimi, bătându-și genunchii cu palmele și se uita la fiica sa, uimit de bucurie că o auzea vorbind, apoi întrebă pe profesoară, dacă i se îngăduie să mulțumească domnului director.
— Domnul director nu este acasă, răspunse profesoara. Dar poți să mulțumești unei alte persoane. Aici, fiecare copilă este dată în îngrijirea unei alte copile mai mari, care-i ține loc de soră mai mare sau de mamă. Fata dumitale este îngrijită de o surdo-mută de șaptesprezece ani, o fată foarte bună, fiica unui brutar. Ea-ți iubește copila și ți-o îngrijește de minune. Sunt doi ani de când o piaptănă, o ajută să se îmbrace, o învață să coasă, îi cârpește rufele și-i ține de urât.
Gigia, spune-mi cum o cheamă pe măicuța ta de aici?
Fetița zâmbi și răspunse:
— Caterina Giordano! Apoi întorcându-se spre tatăl său adăugă: E foarte bună cu mine!
Îngrijitorul ieși din odaie la un semn făcut de profesoară și se întoarse îndată însoțit de o surdo-mută blondă, voinică, cu chipul vesel și îmbrăcată tot ca fetița, dar cu șorțul cenu-șiu. Ea se opri în pragul ușii, roșie la față și având capul plecat, dar zâmbind. Era mare și zdravănă ca o femeie în toată firea, dar chipul îi era copilăros.
Gigia alergă la ea, o luă de mână ca pe o copilă și o duse la tatăl său, zicându-i cu vocea sa cea groasă:
— Caterina Giordano!
— Ah! Dragă copilă, exclamă tatăl Gigiei, întinzând mâna ca să o mângâie, însă o retrase îndată și adăugase: Bună copilă! Dumnezeu să-ți ajute și să-ți dea toate fericirile. Eu, care-ți urez binele, sunt un lucrător cinstit, un sărman părinte, și-ți urez aceasta din tot sufletul!
Surdo-muta mângâia mereu pe mica Gigia, surâzând și ținând ochii în jos. Grădinarul vorbea întruna și se uita la dânsa ca la o icoană.
— Dacă vrei, poți să-ți iei astăzi fata, zise profesoara.
— Dar cum să nu vreau! Desigur! O iau cu mine la Condova și o aduc mâine.
Fetița ieși ca să se pregătească de plecare și tatăl său continuă: Sunt trei ani de când n-am văzut-o! O iau cu mine la țară, dar vreau mai întâi să mă plimb puțin cu ea prin oraș, ca să o vadă toți. Vreau să mă duc cu ea pe la prietenii mei, ca s-o audă ce bine vorbește. Ah, Doamne! Frumoasă zi fu și asta. Zi de dulce mângâiere! Mulțumescu-ți ție, Doamne!
Fetița sosi și tatăl îi zise: Ia-mă de braț, drăguță. Vă mul-țumesc din tot sufletul la toți și toate. O să mai vin înadins, ca să vă mulțumesc!
Apoi, oprindu-se pe pragul ușii, rămase puțin pe gânduri și, lăsând jos mâna fetei, se întoarse și zise: Sunt sărac, cu toate acestea vreu să dau și eu partea mea acestui institut! și, scoțând punga, luă din ea o monedă de douăzeci de lire în aur și o puse pe masă.
— Nu, nu, domnule! zise profesoara. Ia-ți banii, eu nu-i pot primi. Ia-i, îi vei da directorului, când îl vei vedea, dar sunt sigură că nici el n-o să ți-i primească. Ai muncit prea mult, ca să-i câștigi; păstrează-i! Noi îți suntem tot așa de recunos-cători pentru generozitatea ce ai arătat, ca și cum i-am fi primit.
— Ba nu! zise grădinarul, îi las deocamdată aici, și apoi vom vedea.
Dar profesoara îi băgă moneda în buzunar, fără ca să-i dea timpul de a o împiedica.
Atunci, el nu mai cuteză să zică nimic, dete din cap și luându-și ziua bună de la profesoară și de la tânăra surdo-mută, își luă fetița de mână și plecă pe ușă, spunându-i vesel:
— Haide, haide, drăguța mea, vino draga tatii!
Iar fetița, plină de bucurie, cum ieși pe poartă, grăi cu glasul ei cel gros:
— Ce soare frumos!