Cuore - Inimă de copil/Iunie

Sari la navigare Sari la căutare
Mai Cuore - Inimă de copil de Edmondo De Amicis
Iunie
Iulie


IUNIE


Garibaldi.
3 iunie. Mâine e sărbătoare națională.

Azi e o zi de doliu național. Aseară a murit Garibaldi. Știi tu cine a fost el? E cel care a dezrobit zece milioane de italieni de sub jugul burbonilor. A murit la șaptezeci și cinci de ani. S-a născut la Niza. Era fiul unui căpitan de corabie.
La opt ani scăpă viața unei femei; la treisprezece aduse la mal o barcă în care se aflau mai mulți tovarăși de-ai lui, ce erau să se înece; când a avut douăzeci și șapte de ani salvă la Marsilia viața unui tânăr ce era să fie înghițit de valurile mării, iar la patruzeci și unu de ani scăpă pe ocean un vapor care luase foc. Se luptă zece ani în America pentru neatâr-narea unui popor străin, s-a bătut în trei războaie împotriva austriecilor pentru eliberarea Lombardiei și a Trentinului; apără Roma contra francezilor în 1849; eliberă Palermo și Neapole la 1860; se luptă iarăși pentru ocuparea Romei la 1867, iar la 1870 dete ajutor francezilor în războiul cel crân-cen pe care îl avură cu germanii.
Avea flacăra vitejiei și geniul războiului. A luat parte la patruzeci de bătălii și a câștigat treizeci și șapte.
Când nu se lupta, muncea ca să trăiască, sau se retrăgea într-o insulă singuratică, să cultive pământul. A fost: pro-fesor, marinar, muncitor, negustor, soldat, general, dictator; a fost mare, a fost bun și modest. Ura pe toți asupritorii, iubea toate popoarele, ocrotea pe toți cei slabi. N-avea alt țel decât binele, refuza onorurile, disprețuia moartea, adora Italia.
La chemarea sa războinică, legiuni de viteji alergau din toate părțile sub steagul lui. Nobilii își părăseau palatele; lucrătorii uzinele; tinerii școlile; ca să lupte sub steaua gloriei sale. În război purta o bluză roșie. Era frumos, blond și voinic. Pe câmpul de bătaie era un fulger; în familie, un copil; iar în durere un sfânt. Mii de italieni au murit pentru patrie, fericiți în ceasul morții de a-l vedea de departe trecând biruitor. Și mii și mii și-ar fi dat viața pentru el; iar milioane l-au binecuvântat și-l vor binecuvânta. A murit! O lume întreagă îl plânge. Tu nu-l înțelegi acum, Enrico. Dar vei citi despre izbânzile sale și cât vei trăi vei auzi totdeauna vorbindu-se de el. Pe măsură ce vei crește, figura lui va crește o dată cu tine; când vei fi bărbat, ea îți va apărea uriașă și când nu vei mai fi pe lume, când nu vor mai trăi nici fiii fiilor tăi, nici chiar urmașii lor, totuși generațiile vor vedea sus figura luminată a acestui mântuitor de popoare, încoronată de numele biruințelor sale întocmai ca de un nimb de stele, și fiecărui italian îi va bate inima, când va rosti numele său.

Tatăl tău.


Armata.
Duminică, 11. Sărbătoare națională,
întârziată din cauza morții lui Garibaldi.

Ne-am dus în piața Castellor, ca să vedem parada. Soldații defilară pe dinaintea comandantului corpului de armată, în mijlocul poporului înșirat pe amândouă părțile. Pe când ei treceau în sunetul trâmbițelor și al muzicilor, tata îmi numea regimentele și-mi înșira gloriile steagurilor. Trecură mai întâi, elevii Academiei militare, vreo trei sute, aceia care au să se facă ofițeri de geniu și de artilerie, îmbrăcați în unifor-me negre. Ei defilară cu o eleganță cutezătoare și sprintenă de soldați și de studenți. După ei trecu infanteria: brigada din Aosta, care a luptat la Goito și la San-Martino, și brigada din Bergamo, care a luptat la Castelfidardo, patru regimen-te, companie după companie, mii de ciucuri ce păreau a fi ghirlande de flori roșii ca sângele, înșirate, legănate, prinse la amândouă capetele și purtate prin mijlocul mulțimii. După infanterie înaintară soldații din geniu, meșteșugarii războiului, cu pene negre și galoane cărămizii. Pe când defi-lau aceștia, vedeam înaintând în urma lor sute de pene lungi și sumese în sus, care treceau pe deasupra capetelor mulți-mii: erau alpiniștii, apărătorii porților Italiei, toți înalți, ru-meni, vânjoși, cu pălăriile lor calâbreze și cu uniforma lor verde și frumoasă ca iarba cea proaspătă și verde a munților lor. Alpiniștii tot mai treceau, când se ivi un oarecare neas-tâmpăr în popor: soseau vânătorii vechiului batalion al dois-prezecelea — acela care intrase cel dintâi în Roma, prin spăr-tura de la Poarta Pia; oacheși, ageri, sprinteni, cu panașele fâlfâind; ei trecură ca un torent negru, iar sunetul trâm-bițelor lor răsună în toată piața ca un strigăt de bucurie. Dar zgomotul trâmbițelor fu acoperit de un alt zgomot întrerupt și greoi, care ne vesti sosirea artileriei de câmp. Atunci tre-cură frumoșii soldați cu galoanele galbene. Ei stăteau mândri pe chesoanele lor trase de trei sute de perechi de cai plini de foc. Erau urmați de mărețele lor tunuri, turnate în bronz și oțel, care scânteiau la razele soarelui, se zguduiau și uruiau de se cutremura pământul. Apoi sosi, cu mers în-cet și maiestuos, frumoasă în aspra-i înfățișare, cu soldați înalți și catâri voinici: artileria de munte, aceea care ducea groaza și moartea până unde poate să ajungă piciorul omenesc. În sfârșit trecu în goana cailor, cu căștile stră-lucitoare sub soare, cu lănciile ridicate în sus, cu stegulețele fâlfâind în vânt, cu uniformele sclipitoare de aur și argint, umplând aerul de zăngănit și de nechezaturi, frumosul regi-ment "Cavaleria Genova" care a trecut ca un uragan peste zece câmpuri de bătaie, de la Santa Lucia până la Villafranca.
— Tată, ce frumos e! strigai eu.
Tata mă mustră pentru această exclamație și-mi zise:
— Nu trebuie să privești armata ca un spectacol frumos. Toți acești tineri, voinici și plini de speranțe, pot să fie che-mați oricând, ca să-și apere țara și toți pot să cadă în câteva ore străpunși de gloanțe și de schije. De câte ori, într-o serbare, vei auzi strigând:
"Trăiască armata! Trăiască Italia!" Înfățișează-ți în zarea depărtată toate aceste regimente ce trec, acoperind cu cada-vre înecate în sânge o întreagă câmpie. Atunci strigătul de: "Trăiască armata!" îți va ieși cu mult mai din adâncul inimii, și chipul măreț al Italiei îți va părea mai aspru și mai impunător.


Patria.
Marți, 14.

Așa să-ți saluți patria, în zilele ei de sărbătoare:
"Italie, patria mea, mândră și dragă țară: unde s-au născut și vor fi înmormântați tatăl și mama mea: unde sper să trăiesc și să mor și eu; unde fiii mei vor crește și vor muri; frumoasă Italie, mare și glorioasă de multe secole, unită și liberă de puțini ani; tu care ai răspândit în lume lumina atâtor minți geniale; tu, pentru care au murit atâția viteji pe câmpuri de bătaie, și atâția martiri pe rug; mamă augustă a trei sute de cetăți și a treizeci de milioane de fii; eu, copil, care încă nu te înțeleg și nu te cunosc deplin, eu te cinstesc și te iubesc din tot sufțetul meu și sunt mândru de a mă fi născut pe pământul tău și de a mă numi fiul tău!
Iubesc mările tale minunate și falnicii tăi Alpi; iubesc monumentele tale mărețe și nemuritoarele tale amintiri; iubesc gloria și frumusețea ta; iubesc și te cinstesc întreagă, ca și pe scumpa părticică din tine, unde pentru prima dată am văzut lumina soarelui și am auzit numele tău. Vă iubesc pe toate cu aceeași dragoste și cu egală recunoștință: vitea-zule Turin, falnică Genova, învățată Bolonie, fermecătoare Veneție, puternice Milan; vă iubesc cu aceeași dragoste de fiu; gingașă Florența, Palermo grozav, Neapole nemărginit și frumos, Romă superbă și nemuritoare!
Te iubesc, scumpă patrie! Iți jur că voi iubi pe toți fii tăi ca pe frații mei; că pururea voi cinsti în sufletul meu, pe marii tăi bărbați, care trăiesc, și pe cei care au murit; că voi fi un cetățean muncitor și cinstit, purtând mereu grijă de a mă face mai bun, spre a fi mai vrednic de tine, spre a lucra din micile mele puteri, ca să piară odată de pe fața ta: mizeria, neștiința, nedreptatea, relele, și ca tu să poți trăi pe viitor dezvoltându-te liniștită în măreția drepturilor și a puterilor tale! Jur că-ți voi servi, cât voi putea mai bine: cu mintea, cu brațul, cu inima mea, zelos și umil; iar dacă cum-va ar veni ziua când ar trebui să dau pentru tine sângele și viața mea, îmi voi da sângele și voi muri strigând până la ceruri numele tău sfânt și trimițând ultima mea sărutare steagului țării binecuvântat!"


32 grade de căldură.
Vineri, 26.

În cinci zile, cât au trecut de la sărbătoarea națională, căldura a crescut cu trei grade. Acum suntem în toiul verii: toți încep să obosească; toți au pierdut fețele rumene de astă-primăvară; gâturile și picioarele se înmoaie; capetele moțăie și ochii se închid. Bietul Nelli, care suferă mult de căldură, a îngălbenit ca ceara, adoarme câteodată cu capul pe caiet; dar Garrone stă totdeauna gata să-i pună dinainte o carte deschisă și înaltă, ca să nu-l vadă profesorul. Crossi își pleacă uneori capul său roșcat și zbârlit într-un chip așa de ciudat, încât l-ai crede dezlipit de trup și proptit alături. Nobis, se plânge că suntem prea mulți și că-i stricăm aerul. Drept să spun, ne vine cam greu să mai învățăm acum. Mă uit pe fereastră la copacii cei stufoși, la umbra cărora m-aș culca bucuros, și mă prinde necazul, când mă văd silit să stau neclintit în bancă. Dar îmi fac inimă, când văd pe mama cât de îngrijorată și cu băgare de seamă se uită la mine, când mă întorc de la școală, ca să vadă dacă sunt galben la față și obosit. Când îmi scriu temele, după fiecare pagină mă întreabă:
— Poți să mai scrii, copile?
Iar dimineața, la ora șase, când mă deștept ca să mă pregătesc de școală, mă sărută și-mi zice:
— Mai rabdă Enrico dragă, peste câteva zile o să te odihnești la țară sub umbra copacilor din livezi.
Bine face mama, că-mi aduce aminte de copiii care sunt siliți să muncească la câmp, în arșița soarelui, sau în albiile nisipoase ale râurilor; la cei care lucrează în fabrici, mai ales în cele de sticlărie, unde stau toată ziulica aplecați la flacăra gazului; ei se scoală toți mai devreme decât noi și n-au vacan-ță, sărmanii! înainte, dar! Tot Derossi ne întrece și în asta. El nu pregetă nici la căldură, nici la frig; totdeauna vioi sprinten și frumos cu cârlionții lui blonzi. El învață ca și astă-iarnă, fără să se obosească și ne ține pe toți cei din jurul său ageri, ca și cum ar împrospăta aerul cu glasul său cel limpede. Mai sunt încă doi, care stau mereu deștepți și atenți: Garoffi, negustorul, foarte ocupat cu fabricarea evantaielor de hâr-tie roșie, împodobite cu gravuri scoase de pe cutiile de chibrituri, pe care le vinde cu câte cinci lire, și încăpățânatul acela de Stardi, care se înțeapă la nas, ca să nu adoarmă, scrâșnește din dinți și cască niște ochi de parcă voiește să-l înghită pe profesor.
Cel mai harnic însă e Coretti, bietul Coretti! El se scoală în zori de zi, ca să-l ajute pe tatăl său la căratul lemnelor. La unsprezece, în școală, nu mai poate să stea cu ochii deschiși, și capul îi cade pe piept. Sărăcuțul, se silește cât poate să-și alunge somnul, își dă la pumni în ceafă, cere voie profeso-rului să iasă ca să-și spele obrazul cu apă rece, roagă pe vecini să-l zguduie și să-l ciupească.
Azi dimineață nu-și mai putu birui somnul și adormi buștean. Profesorul îl chemă tare:
— Coretti!
Atunci, fiul cărbunarului, care locuiește alături de el, se sculă și zise:
— A muncit de la cinci până la șapte, a cărat lemne la mușterii.
Profesorul îl lasă să doarmă și urmă lecția încă o ju-mătate de oră. Pe urmă se duse la banca lui Coretti, și încet de tot îi suflă pe frunte și-l deșteptă. Când văzu dinaintea lui pe profesor, se dădu repede înapoi înspăimântat. Dar pro-fesorul îi luă capul în mâini și-i spuse, sărutându-l pe frunte:
— Nu te dojenesc, copilul meu; tu nu dormi de lene, ci dormi de oboseală!


Tata.
Sâmbătă, 17.

Sunt încredințată că nici Coretti, nici Garrone, n-ar răs-punde vreodată tatălui lor, cum ai făcut tu, aseară, Enricol Cum se poate? Trebuie să-mi făgăduiești că aceasta nu se va mai întâmpla cât voi trăi eu. De câte ori la vreo mustrare a tatălui tău îți va veni la gură vreun răspuns îndrăzneț, gândește-te la ziua ce va sosi neapărat și în care el te va chema la patul lui, ca să-ți spună: Enrico, te părăsesc!
Dragul meu copil, multă vreme după ce vei auzi glasul său pentru ultima oară, când vei plânge singur în odai părăsită, în mijlocul cărților pe care el nu le va mai deschide niciodată, aducându-ți aminte, că n-ai avut totdeauna pentru dânsul respectul cuvenit, o să te întrebi tu însuți: "Cum e cu putință?" Numai atunci vei pricepe că el a fost cel mai bun prieten al tău și că, silit să te pedepsească, el suferea mai mult decât tine; că dacă te-a făcut vreodată să plângi, a făcut-o numai pentru binele tău. Cum o să te mai căiești atunci! O să săruți în zadar masa la care a lucrat fără preget, locul unde și-a muncit viața pentru copiii lui. Atunci, el îți ascundea toate greutățile vieții și-ți arăta numai dragostea. Tu nici nu știi că sunt zile în care e atât de obosit încât se crede în ajunul morții și că singura lui grijă în acele momente e că vă lasă mici, săraci și fără ocrotire. Adesea intră noaptea, pe când tu dormi, în odaie la tine și te privește la lumina candelei; apoi, deși rupt de oboseală, se întoarce iarăși la masa lui de lucru și își continuă lucrarea începută. Tu nici nu-ti închipui că uneori te caută și stă cu tine de vorbă, ca să-și mai uite grijile ce-i amărăsc viața și de neajunsurile ce cad asupra tuturor în această lume. El caută să găsească în tine un prieten, ca să-i dea curaj. Are nevoie de dragostea ta, ca să-și îmbăr-băteze inima. Îți închipui dar, ce durere trebuie să fie pe el când, în locul iubirii, găsește o inimă rece și o lipsă desăvâr-șită de respect? Să nu-ti mai mânjești sufletul, Enrico, cu așa de neagră nerecunoștință!
Află, drăguțule, că chiar de-ai fi bun ca un înger, totuși n-ai putea să răsplătești destul ceea ce el a făcut necontenit pentru tine. Gândește-te că viața e un nimic! O nenorocire poate să te facă orfan de tată, pe când ești încă mic, peste doi ani, peste trei luni, ba poate chiar mâine.
Vai, Enrico dragă, cum s-ar schimba toate în jurul tău! Ce goală ti s-ar părea casa fără el. Ce groază te-ar cuprinde văzând pe mama ta în haine de doliu! Du-te, băiete, du-te pe vârful picioarelor în odaia în care lucrează tatăl tău, du-te, cere-i să te ierte și să te binecuvânteze!

Mama ta.


La țară.
Luni, 19.

Tata m-a iertat și de astă dată; ba mă lasă chiar să merg să petrec la țară, după cum ne învoiserăm de miercuri cu tatăl lui Coretti, negustorul de lemne. Toți doream să ieșim la câmp, ca să răsuflăm un aer mai curat. Ce bucurie pe noi! Ne întâlnirăm cu toții, după cum făgăduisem, în piața primăriei: Derossi, Garrone, Garoffi, Precossi, bătrânul Coretti, fiul său și eu. Luaserăm fiecare, câte ceva de mân-care cu noi: poame, șuncă, ouă răscoapte, cârnați, cozonaci și altele. Luaserăm sticle cu vin și pahare. Garrone adusese vin alb într-o damigeană, iar Coretti umpluse plosca soldă-țească a tatălui său cu vin negru. Micul Precossi, cu hăinuța lui de fierar, ducea la subțioară o enormă pâine de două kilograme. Merserăm în omnibuz până la răspântia Maicii Domnului, apoi de acolo o luarăm la goană pe dealuri. Ce verdeață! Ce umbră plăcută și răcoroasă! Mergeam de-a du-ra prin iarbă, ne spălam pe ochi cu apă rece din izvoare, săream gardurile! Ce nu făceam! Coretti, bătrânul, ne urma de departe, cu haina pe umăr, fumând din luleaua lui de pământ; și, din timp în timp, ne amenința cu degetul, să nu ne rupem hainele prin mărăcini. Precossi fluiera; nu-l auzisem niciodată fluierând. Coretti fiul, e un omuleț care știe să facă o sumedenie de fleacuri cu briceagul său; roți de moară, furculițe, stropitori; și de bun ce e, voia să ducă sacii tuturor. Sudoarea îi curgea șiroaie de pe frunte, totuși alerga mereu ca o căprioară. Derossi se oprea la fiece mi-nut, ca să ne spună numele plantelor și ale insectelor. Nu știu, zău, cum face băiatul acesta de știe atâtea lucruri! Garrone mânca pâine pe tăcute, dar nu mai îmbuca așa de voios ca odinioară; bietul Garrone! S-a schimbat cu totul de când a pierdut-o pe mama sa. Cu toate acestea, e tot bun ca pâinea caldă. Când unul din noi se repezea să sară vreun șanț, el alerga pe partea cealaltă, ca să-i întindă mâna, și pentru că lui Precossi îi e frică de vaci, din cauză că a fost împuns de o vacă, pe când era mic, de câte ori trecea vreuna, Garrone se așeza înaintea lui. Ajuserăm până la vârful Santa Margareta, apoi coborârăm pe povârniș, alergând, sărind, dându-ne de-a berbeleacul ca niște mere. Precossi se agăță de un mărăcine și-și rupse o bucată din haină. Bietul băiat o sfeclise; stătea și se uita speriat la peticul care-i atârna de pe umăr. Din fericire, Garoffi, care are totdeauna la el o provizie de ace cu gămălie, îi prinse așa de bine peticul, încât nu se mai vedea ruptura. Bietul Precossi îi spunea întruna:
— Iartă-mă, iartă-mă, Garoffi dragă!
După această mică întâmplare, începurăm iarăși să aler-găm. Garoffi nu-și pierdea timpul nici pe drum: culegea bu-ruieni bune de salată, aduna melci și strângea pietricele la care lucra, cu nădejdea că să găsească în ele aur sau argint.
Merserăm mereu înainte alergând, sărind, tărându-ne de-a bușilea, urcându-ne pe copaci, întorcându-ne care de care la umbră, și la soare; alergând în sus și în jos pe toate cărările, până ce ajunserăm prăpădiți de oboseală în vârful unui deal, unde ne așezarăm să ne odihnim și apoi să îmbu-căm merindele noastre. Ce priveliște minunată! De acolo vedeam întinzându-se la picioarele noastre o câmpie nemăr-ginită, iar în zarea depărtată, Alpii cei albaștri cu vârfurile albe de zăpadă.
Nu mai puteam de foame! Pâinea dispărea într-o clipă de dinaintea noastră. Coretti, tatăl, ne tăia șuncă și ne împărțea feliile pe frunze de dovleac, care țineau loc de farfurii.
După ce ni se mai potoli foamea, începurăm să vorbim toți deodată: de profesori, de camarazii care n-au putut veni cu noi și de examene. Lui Procossi îi era rușine să mănânce și Garrone îi băga cu sila bucățile cele mai bune de pe farfuria sa. Coretti stătea lângă tatăl său cu picioarele încru-cișate. Nici nu ți-ar fi trecut prin minte, văzându-i așa de ru-meni la față la față și veseli, că erau tată și fiu; ai fi crezut mai curând că sunt doi frați.
Coretti, bătrânul, închină în sănătatea noastră, apoi luându-ne în glumă vinul de dinainte strigă:
— Vouă, băieți care învățați la școală, nu vă priește vinul; lăsați-ni-l nouă, muncitorilor; noi avem nevoie de el. Și apu-când în veselia lui pe fiul său de nas, ne zise: Iubiți-l pe acest ștrengar; să știți că e o floare de băiat, v-o spun eu!
Toți începurăm a râde, afară de Garrone. El urmă ciocnind:
— Păcat, zău! Acum sunteți cu toții împreună, ca niște buni camarazi; dar peste câțiva ani, cine știe pe unde veți fi! Enrico și Derossi o să se facă avocați sau profesori, sau mai știu eu ce; și voi ceilalți veți intra la vreo prăvălie sau vă veți apuca de vreun meșteșug, și naiba știe încotro veți merge! Atunci, adio prieteni!
— Vorbă să fie! răspunse Derossi. Pentru mine, Garrone o să fie vecin Garrone, Precossi, vecin Precossi, și ceilalți asemenea, chiar de aș ajunge Țarul Rusiei; unde s-or duce ei, merg și eu!
— Bravo, să trăiești, băiete! strigă bătrânul Coretti, ridicând paharul. Așa se vorbește creștinește! Ciocnește aici! Trăiască toți camarazii, trăiască și școala, care unește într-o singură familie și pe cei care au, și pe cei care n-au!
Noi ciocnirăm cu toții paharele cu el și băurăm pentru ultima dată. Iar el strigă, golind paharul până la fund: Trăiască batalionul 401! Și dacă veți intra și voi în luptă, țineți-vă bine, cum ne-am ținut noi, băieți!
Se făcuse târziu. Coborârăm alergând și cântând; mer-geam ținându-ne de mână, toți la rând. Ajunserăm la Pad, când înopta, și o mulțime de licurici zburau pretutindeni ca niște scântei.
Tocmai în piața primăriei ne despărțirăm, după ce ne hotărârăm să ne întâlnim cu toții duminică, pentru a merge la teatru "Victor Emanuel", să fim față la împărțirea premiilor elevilor din școlile de seară.
Ce zi frumoasă! Ce mulțumit aș fi ajuns acasă, dacă n-aș fi întâlnit pe sărmana mea profesoară! O întâlnii pe scara casei noastre, cobora prin întuneric, și fiindcă mă recunoscu, mă apucă de amândouă mâinile și-mi zise la ureche:
— Adio, Enrico, adu-ți aminte de mine!
Băgai de seamă că plângea. Urcai scara și intrând în casă spusei mamei:
— Am întâlnit pe profesoara mea!
— Se ducea să se culce în pat! răspunse mama, stăpânindu-și cu greu plânsul.
Apoi adăugă cu jale, uitându-se drept în ochii mei:
— Profesoarei tale, sărmana... îi e foarte rău!


Împărțirea premiilor la elevii meșteșugari.
Duminică, 29.

Ne întâlnirăm cu toții, după cum ne vorbiserăm, în sala teatrului "Victor Emanuel", ca să fim față la împărțirea premiilor la elevii care urmează la școlile de seară.
Teatrul era tot așa de înțesat de lume ca în ziua de 14 martie; atât numai că de astă dată, cea mai mare parte a publicului o alcătuiau familiile de muncitori.
La parter era corul de elevi și eleve. Ei cântară un imn frumos, închinat soldaților morți în Crimeea. Publicul, entu-ziasmat, aplaudă și ceru să se repete. Îndată după aceea, premianții începură să treacă pe dinaintea primarului, prefectului și a multor altor domni, care împărțeau: cărți, livrete de case de economie, diplome și medalii.
Zării într-un colț al sălii, pe Zidărașul. El stătea lângă mama lui; ceva mai departe văzui pe directorul nostru și capul roșcat și zbârlit al profesorului meu de clasa a II-a.
Trecură mai întâi elevii școlilor de desen, giuvaiergii, gravorii în lemn, litografii; trecură și tâmplarii, și zidarii: veniră în urmă elevii școlii de comerț, apoi elevii școlilor de muzică; printre aceștia se aflau și câteva fete lucrătoare îmbrăcate de sărbătoare; ele fură aplaudate cu entuziasm.
În sfârșit, veni rândul școlilor elementare de seară, și aici începu să fie și mai interesant.
Era, într-adevăr, ceva frumos să vezi trecând bărbați în toată firea de diferite vârste, de diferite meșteșuguri, îm-brăcați în felurite chipuri. Treceau bărbați cu părul cărunt, copii de meșteșugari și tineri în floarea vârstei. Copiii erau sprinteni și veseli; bărbații, sfioși; iar publicul aplauda; și pe cei mari, și pe cei mici.
Lumea din sală nu râdea ca la distribuția premiilor școlilor noastre; toate chipurile erau serioase, toți priveau cu băgare de seamă.
Mulți din premianți aveau nevestele și copiii lor la parter. Unii dintre copii, recunoscând pe părinții lor pe scenă, îi chemau pe nume, îi arătau cu degetul și râdeau tare. Trecură țărani, hamali: aceștia erau de la școala "Buoncompagni". Din școala "Cittadella" trecu un vopsitor de cizme, pe care tata îl cunoștea. Prefectul îi dete o diplomă.
În urma lui văzui venind o namilă de om, pe care mi se păru că-l mai văzusem, într-adevăr era tatăl Zidărașului.
El căpătă premiul al doilea. Îmi adusei aminte, că-l văzu-sem la el, în odăița din pod, când stătea lângă patul copilului său bolnav, și îmi îndreptai îndată privirile spre parter, ca să caut pe micul meu camarad. Bietul băiat se uita la tatăl său plin de bucurie și ca să-și ascundă emoția, făcu botul de iepure.
Deodată izbucniră aplauze zgomotoase. Întorsei capul spre scenă și văzui pe un mic coșar spălat la față și îmbrăcat în hainele sale de lucru. Primarul îi vorbea ținându-l de mână. După el veni: un bucătar, un măturător municipal; acesta căpătă o medalie.
Eram înduioșat, simțeam în mine un fel de respect pentru acești oameni, gândindu-mă la munca grea ce-și impuseseră ca să poată câștiga premiile. Câtă muncă peste munca lor! Câte ceasuri furate somnului, acelui somn de care au așa de mare nevoie. Ce povară, ei, sărmanii, mai toți căsătoriți, cu grija casei și a copiilor, să-și mai frământe mintea neobișnuită cu învățătura! Și ce greu trebuie să le fie desenul și scrierea cu mâinile lor groase și înțepenite în munci grele!
Printre ei se afla și un băiat de lăcătuș, care, fu nevoit să-și sumeată mânecile chiar acolo pe scenă, ca să-și poată lua premiul. Unii începură să râdă, dar râsul lor fu îndată acoperit de aplauze. În urma lui veni un biet bătrân pleșuv și cu barba albă. Trecură soldați de artilerie; aceștia veneau la cursurile de seară de la școala noastră. Trecură și vameși, gardiști din aceia care ne păzesc școlile și apoi, elevii șco-lilor de coruri începură, iarăși, să cânte imnul soldaților căzuți în Crimeea, și-l cântară de această dată cu așa mult foc, pornit din fundul inimii, încât lumea nici că mai cuteză să bată din palme, atât era de emoționată. Toți ieșirăm din teatru încet și fără zgomot.
Mulțimea se răspândi într-o clipă pe străzi. Micul coșar stătea lângă ușa teatrului cu o carte legată în roșu la subțioară. Mai mulți domni îl înconjuraseră și-i vorbeau cu blândețe. Toți își luau ziua bună unii de la alții, strigându-se pe nume dintr-o parte a străzii la cealaltă. Era un amestec de: meșteșugari, muncitori, băieți, gardiști, profesori. Profesorul meu de clasa a II-a ieși din teatru cu doi soldați tunari.
Vedeai nevestele meșteșugarilor cu copii în brațe. Aceștia țineau în mânușițe premiul tatălui lor și-l arătau cu fală trecătorilor.


Moartea profesoarei mele.

Pe când noi asistam la împărțirea premiilor, sărmana mea profesoară își dădea sufletul. A murit la două după amiază, șapte zile după ce venise la mama. Directorul ne aduse ieri dimineață această tristă știre și adăugă:
— Aceia dintre voi, care ați învățat cu dânsa, știți ce bună era și ce mult își iubea elevii; era o adevărată mamă pentru ei. S-a dus, a trecut acuma, sărmana, în viața veșnică! O boală cumplită o chinuia de mult. Dacă n-ar fi fost nevoită să muncească ca să-și câștige traiul, ar fi scăpat. Și-ar fi putut lungi viața cu câteva luni, dacă ar fi cerut concediu; dar ea a voit să stea cu elevii săi până la ceasul din urmă.
Sâmbătă seara, la 17 ale lunii, ea plecă de la școală cu tristul presentiment, că nu avea să-și mai vadă copiii. Le mai dete povețe bune, îi sărută pe toți și plecă plângând. N-o s-o mai vedeți niciodată. Să nu o uitați, copii!
Micul Precossi, care fusese elevul ei în clasa I, plecă ușor capul pe bancă și începu să plângă.
Ieri seară când am ieșit de la școală, ne duserăm cu toții la casa moartei, ca s-o însoțim până la biserică. Dricul cu doi cai stătea la poartă, și în stradă se afla multă lume; toți vorbeau încet.
Găsirăm acolo: pe directorul nostru, pe profesorii și profesoarele școlii noastre. Veniseră profesoarele altor școli unde sărmana Delcati dăduse mai înaine lecții. Erau mai toți copilașii din clasa ei: mamele lor îi țineau de mână. Era de asemenea o mulțime de băieți din alte clase și vreo cincizeci de fete din școala Baretti. Unele aduceau jerbe; altele, buchețele de trandafiri. Dricul era împodobit cu ghirlande de flori și cu o coroană mare pe panglia căreia se citea această inscripție: Scumpei lor profesoare, vechile eleve din clasa a IV-a. Sub această coroană era una mică, adusă de micii săi elevi. In mulțime se zăreau nenumărate servitoare cu lumânări aprinse în mână, trimise de stăpânele lor. Doi servitori în livrea țineau făclii aprinse. Un domn bogat, tatăl unui elev al ei, trimisese trăsura îmbrăcată toată în mătase albă. Lumea se îngrămădea la poartă. Mai toate elevele plângeau.
Așteptară încă ceva timp în tăcere. În sfârșit, coborâră coșciugul și, când îl așezară pe dric, unii din copiii din clasa ei începură să plângă și să țipe. S-ar fi zis că înțeleseseră numai atunci, micuții, că le murise profesoara. Mamele lor fură nevoite să plece cu ei.Dricul porni. Înaintea lui mergeau fetele din azilul "Concepțiuni", îmbrăcate în verde închis; și apoi acelea din azilul "Maria", în alb; apoi veneau preoții. În urma dricului mergeau: profesorii, profesoarele și elevii din clasa I, mulți din alte clase și mulțimea. Lumea care se strângea pe la ferestre și pe la porți văzând atâția copii și coroane, zicea:
— Trebuie să fie vreo profesoară; păcat de ea, sărmana!
Mamele care își duceau copiii de mână, plângeau mai toate.
Când am ajuns la biserică, luară coșciugul de pe dric și-l duseră în fața altarului. Profesoarele așezară coroanele împrejurul lui, copiii îl acoperiră cu buchete de trandafiri și lumea strânsă împrejur cu lumânările aprinse în mână, începu să cânte rugăciunea morților. După ce preotul zise "veșnica pomenire", lumânările se stinseră și lumea plecă, iar biata moartă rămase singură în biserica întunecoasă și rece.
Sărmana mea profesoară, așa de bună cu mine, atât de răbdătoare, care muncise atâția ani!... Și-a lăsat puținele ei cărți elevilor săi; unuia călimara, altuia un tablou, și-a împăr-țit tot ce avea.
Cu două zile înainte de a muri, spusese directorului să nu permită micilor ei elevi să o însoțească la mormânt, ca nu cumva să se îmbolnăvească de mult plâns.
A făcut mult bine, a suferit, a murit! Sărmană profesoară! Ai rămas singură în biserica rece și întunecoasă! Odihnește-te în pace, bună și iubitoare prietenă, dulce și tristă amintire a copilăriei mele!


Mulțumiri.
Miercuri, 29.

S-ar fi zis că biata profesoară a voit să-și sfârșească anul școlar; căci sărăcuța a murit numai cu trei zile înainte de a-și sfârși lecțiile.
Poimâine o să auzim cea din urmă povestire lunară. Titlul ei este "Naufragiul" și apoi... s-a sfârșit!
Sâmbătă, 1 iulie, încep examenele. A mai trecut un an! De n-ar fi murit biata mea profesoară, s-ar fi sfârșit cu bine.
Când mă gândesc la ce știam în octombrie trecut, îmi pare că știu acum mult mai mult. Cu câte lucruri noi mi-am înzestrat eu mintea! Scriu mai bine și-mi exprim mai lămurit gândurile mele; aș putea chiar să fac socoteli pentru mulți din cei mari care nu știu și să-i ajut în afacerile lor; pricep mult mai lesne și pot să înțeleg tot ce citesc. Sunt foarte mulțumit. Trebuie însă ca să mărturisesc că mulți m-au îndemnat și m-au ajutat ca să învăț, unii într-un chip, alții într-altul, acasă, la școală, pe stradă, pretutindeni unde m-am dus și unde am văzut ceva. Azi, le mulțumesc tuturor. Mulțumesc mai întâi bunului meu profesor, care a fost atât de îngăduitor și de blând cu mine, pentru care a fost o muncă grea cel mai mic progres, de care eu mă bucur. Și ție îți mulțumesc Derossi, iubitul meu camarad, pentru explicațiile ce mi-ai dat cu atâta bunăvoință, făcându-mă să înțeleg lucruri grele, care m-ar fi încurcat la examen. Îți mulțumesc și ție, Stardi, harnic și stăruitor băiat, căci mi-ai arătat că o voință statornică biruiește tot. Asemenea îi mulțumesc și bunului și generosului Garrone, care îmbunează pe toți acei care-l cunosc și-l înconjoară. Precossi, Coretti, care mi-ați dat totdeauna exemplul răbdării în dureri și al veseliei la muncă, vă mulțumesc și vouă. Vă mulțumesc tuturor, dar mai mult decât oricui îți mulțumesc ție, bunul meu tată, care mi-ai fost cel dintâi profesor, cel dintâi prieten; ție, care mi-ai dat atât de multe și bune povețe și m-ai învățat atâtea lucruri! Pe când lucrai pentru mine, ascunzându-mi necazurile tale, te sileai în același timp, să-mi înlesnești studiul și să-mi înfrumusețezi viața. Îți mulțumesc din suflet și ție, bună mamă, îngerul meu păzitor și binecuvântat, care ai împărțit cu mine toate bucuriile și toate suferințele, care ai învățat, te-ai obosit și ai plâns cu mine, mângâindu-mi fruntea cu o mână și arătându-mi cerul cu cealaltă.
Îngenunchez înaintea voastră, cum făceam când eram copil, și vă mulțumesc cu toată căldura, cu toată recunoștința ce ați inspirat sufletului meu în acești doisprezece ani de jertfă și de iubire.


Naufragiul.
(Ultima povestire lunară)

Sunt câțiva ani de atunci! într-o dimineață de decembrie, un vapor mare părăsea Liverpool și pornea spre insula Malta. Pe el se aflau peste două sute de persoane, socotind și cei șaptezeci de marinari ai echipajului. Căpitanul și mai toți marinarii erau englezi.
Printre călători se aflau și câțiva italieni: trei doamne, un preot și o trupă de muzicanți. Timpul era întunecos.
Un băiat italian, cam de doisprezece ani, frumos la față, stătea singur la o parte, în salonul călătorilor de clasa a II-a. Era cam mic pentru vârsta lui, dar voinic și, după chipul lui îndrăzneț și hotărât, se vedea că este sicilian. Se așezase pe o grămadă de funii și se proptea de un geamantan vechi și rupt în care își vârâse toată averea sa. Era oacheș la chip și părul său negru și creț îi cădea pe umeri. Bietul băiat era îmbrăcat sărăcăcios; își pusese pe spinare un tartan zdrențăros și o geantă veche de piele îi atârna de umăr. Stătea pe gânduri și se uita la călători, la vapor, la marinarii care-i treceau repede pe dinainte și la marea neliniștită. Înfățișarea lui, dădea pe față că îndurase, de curând, o mare nenorocire. Avea un chip copilăresc și expresia unui om mare.
Nu trecuse mult de la plecarea vaporului și se ivi un marinar bătrân cu părul cărunt, aducând de mână o fetiță. Acesta se opri în fața micului sicilian și-i zise:
— Mario, iată, îți aduc o tovarășe de drum!
Lăsă aici copila și se depărtă.
Fetița se așeză și ea jos, lângă băiat, pe grămada de funii.
Se uitară unul la altul.
— Unde mergi! o întrebă sicilianul.
— La Malta! răspunse fetița. Tata și mama mă așteaptă acolo. Mă duc la ei. Pe mine mă cheamă Iulia Fagiani.
Băiatul tăcu.
Puțin după aceea, Mario scoase din geantă pâine și poame uscate. Fetița avea pesmeți. Mâncară împreună.
— Bucurați-vă! strigă un marinar italian, trecând repede. O să fie dans mare, în curând!
Vântul creștea din ce în ce, vaporul se clătina tot mai tare; dar copiii care nu sufereau de răul de mare, nici nu băgau de seamă.
Fetița zâmbea mereu. Era cam tot de vârsta tovarășului său, dar mult mai înaltă, oacheșă, ca și el, și slabă; crescută în lipsuri, sărăcuța, era îmbrăcată cât se poate de prost. Părul îi era scurt și creț. Purta o basma roșie pe cap și la urechi avea cercei de argint.
Pe când mâncau, își povestiră nenorocirile lor. Mario era orfan. Tatăl său, meșteșugar, murise de curând la Liverpool, și consulul italian îl trimitea în țara sa, la Palermo, unde bietul băiat mai avea rude depărtate.
Pe fetiță o luase de un an, o mătușă, care o iubea ca pe fata ei, și o dusese cu dânsa la Londra. Părinții copilei fiind săraci, o dăduseră cu nădejdea să moștenească pe mătușă-sa. Din nenorocire, mătușa murise după câteva luni, călcată de un omnibuz, și nu-i lăsase nici un ban. Consulul italian o trimi-tea și pe dânsa în Italia și întâmplarea făcuse ca amândoi sărmanii copii să fie încredințați aceluiași marinar.
— Părinții mei, adăugă copila, credeau că mă voi întoarce la ei bogată și iată-mă tot așa de săracă. Dar ei mă iubesc, și o să mă primească bucuroși. Dar frățiorii mei, sărăcuții! Am patru. Eu sunt cea mai mare; îi îmbrac, îi îngrijesc, ce bine o să le pară când mă vor revedea! O să intru la ei în vârful picioarelor. Vai! îndrăcită mai e marea!... Apoi începu iarăși: Te duci și tu la părinți?
— Mă duc la rude..., dacă vor vrea să mă primească! răspunse Mario, cu întristare.
— Nu te iubesc?
— Nu știu!
— Eu împlinesc treisprezece ani la Crăciun! zise copila.
Începură apoi să vorbească: despre mare, despre oame-nii ce se învârteau în jurul lor. Stătură împreună toată ziua. Călătorii credeau chiar că sunt frați. Fetița cârpea un ciorap, băiatul stătea pe gânduri, marea se înfuria din ce în ce mai tare. Seara, despărțindu-se, fetița zise lui Mario:
— Noapte bună!
— Noaptea n-are să fie bună pentru nimeni, bieții mei copii! zise marinarul italian care trecea alergând, fiind che-mat de căpitan.
Băiatul voia să răspundă și el prietenei sale:
— Noapte bună! Când o împroșcătură neașteptată îl izbi fără veste și-l azvârli pe bancă.
— Doamne sfinte! Te-ai lovit, îți curge sânge! strigă fetița, apropiin-du-se de el.
Călătorii care fugeau să se adăpostească prin cabine, nu-i băgară în seamă. Mario rămăsese amețit; copila înge-nunche dinaintea lui, îi șterse sângele de pe frunte, și scoțându-și basmaua roșie de pe cap, îl legă cu ea. Când băiatul plecă ușor capul, ca să-l lege, îi pică puțin sânge din rană pe rochia ei cea galbenă și i-o pătă. Mario își reveni îndată în fire.
— Ți-e mai bine? întrebă copila.
— Da, n-am nimic! răspunse el.
— Noapte bună!
— Noapte bună! adăugă Iulia.
Amândoi coborâră în dormitorul lor. Marinarul prezisese bine. Călătorii nici nu adormiseră și o furtună îngrozitoare izbucni deodată. Valuri furioase năvăliră asupra corabiei, sfărâmară un catarg, răpiră trei bărci fixate de vapor și patru boi ce stăteau la prora navei, ca și cum ar fi măturat niște frunze uscate. Prin cabine începuse o tulburare, o învălmă-șeală, o spaimă de nespus. Unii țipau, alții plângeau, alții se rugau: era ceva înfiorător. Furtuna creștea mereu. Spre revărsatul zorilor, ea ajunsese la culmea furiei sale. Valuri uriașe loveau vaporul în toate laturile și năpădeau pe punte, zdrobind, măturând și rostogolind în mare tot ce întâmpina în calea lor. Platforma care acoperea mașinile fu sfărâmată și apa năvăli prin spărtură cu un zgomot înspăimântător, stinse focul. Mașiniștii fugiră înfricoșați. Atunci, apa începu să pătrundă pretutindeni.
Un glas puternic strigă:
— Săriți la pompe!
Era glasul căpitanului. Marinarii alergară la pompe, dar un val puternic izbi furios fără de veste spatele vaporului, sfărâmă parapetul și un șuvoi de apă pătrunsese înăuntru.
Toți călătorii, mai mult morți decât vii, se strânseră în salon. Căpitanul, galben la față, apăru în mijlocul lor.
— Căpitane! Căpitane, strigară toți deodată. Ce ne facem? Cum stăm? Ce speranță ne dai? Scapă-ne, căpitane, scapă-ne, pentru numele lui Dumnezeu!
Căpitanul așteptă să se potolească strigătele, apoi zise cu glas liniștit:
— Nu mai e nădejde de scăpare!
Toți amuțiră de groază. O singură femeie strigă:
— Fie-ți milă, Doamne!
Călătorii rămaseră câtva timp în acea tăcere înspăimân-tătoare, uitându-se unii la alții, pieriți la față. Marea mugea mereu, vaporul plutea cu mare greutate.
Căpitanul vru să încerce o scăpare și porunci să se dezlege o barcă și să o coboare pe mare. Cinci marinari in-trară într-însa, dar luntrea nici nu apucase să atingă undele, când un val uriaș o și rostogoli. Doi marinari se înecară. Unul din ei era bătrânul italian; ceilalți abia putură să se agațe de funii și să se urce pe bastiment.
Atunci chiar marinarii pierdură orice speranță și două ceasuri după aceasta, bastimentul se și scufundase la parapet.
O scenă îngrozitoare se petrecea în acest timp pe bordul vaporului. Mame disperate strângând pe copilașii lor la sân; prietenii se îmbrățișau, dându-și ultimul adio: unii coborau prin cabine, ca să nu mai vadă marea cu ochii. Un călător se împușcă și căzu mort pe scara cabinelor. Mulți din acei nenorociți se agățau în disperarea lor unii de alții, își fră-mântau mâinile, cădeau leșinați. Unii îngenuncheau dinain-tea preotului cerându-i binecuvântarea. Copiii țipau, lumea răcnea. Se auzeau glasuri ascuțite și stranii; se vedeau per-soane înmărmurite, nemișcate, cu ochii mari, holbați și ațin-tiți fără privire; păreau că înnebuniseră. Zăreai pretutindeni chipuri pe care se întipărise moartea.
Cei doi copii, Iulia și Mario, se agățaseră de un catarg al vaporului și priveau marea nesimțitori, fără să clipească.
Marea se potolise puțin, dar vaporul se scufunda cu încetul. Numai câteva minute și valurile aveau să-l înghită.
— Dezlegați șalupa! strigă căpitanul.
Cea din urmă șalupă, singura rămasă, fu îndată coborâtă în mare. Paisprezece marinari săriră într-însa.
Căpitanul rămase pe vapor.
— Căpitane! strigară cei din barcă, vino cu noi.
— Nu, băieți! Trebuie să mor la postul meu! răspunse căpitanul.
— Vino, vino, poate că vom întâlni un vapor care să ne scape; vino, de unde nu, ești pierdut!
— Nu, rămân aici!
— Mai avem un loc! strigară marinarii, adresându-se călătorilor. O femeie, să vină o femeie!
O biată femeie, susținută de căpitan înaintă, dar văzând depărtarea la care se afla șalupa nu cuteză să sară și leșină. Toate celelalte femei de pe vapor erau și ele leșinate sau pe moarte.
— Să vină un băiat! mai strigară marinarii.
La această chemare, micul sicilian și tovarășa lui, care până atunci rămăseseră împietriți în fața acelui spectacol îngrozitor, se deșteptară deodată din acea letargie, și împinși de puternicul instinct al vieții, alergară spre parape-tul vaporului, strigând amândoi deodată:
— Eu! Eu! Și se îmbrânceau ca două animale sălbatice.
— Dați-ne pe cel mai mic! strigară de jos. Luntrea este prea încărcată, să vină cel mai mic!
Iulia, auzind aceste cuvinte, rămase ca trăsnită, lăsă bra-țele în jos și se uită la Mario, cu ochii stinși.
Mario se uită și el la ea; văzu pata de sânge pe rochia ei și-și aduse aminte de bunătatea cu care îl îngrijise. Deodată se ivi pe chipul lui lumina unui gând dumnezeiesc.
— Mai repede! strigară cu nerăbdare marinarii de jos, plecăm!
Mario, hotărât, strigă cu un glas care nu mai părea a fi al lui.
— Luați-o pe dânsa, e mai ușoară, mergi tu, Iulio, tu ai părinți, eu sunt orfan! Îți dau locul meu, du-te!
— Arunc-o jos! îi strigară marinarii.
Mario apucă pe Iulia de mijloc și o azvârli în mare. Copila țipă și căzu în apă, dar un marinar o apucă de braț și o trase în barcă.
Băiatul stătea în picioare pe marginea vaporului, cu fruntea ridicată, cu părul în vânt, nemișcat, sublim.
Luntrea porni, și scăpă cu greu de vârtejul ce-l pricinuia scufundarea vaporului.
Atunci, copila, care rămăsese până aici ca și lipsită de simțuri, își ridică ochii către Mario și izbucni în lacrimi.
— Adio! îi răspunse băiatul, ridicând mâinile spre cer.
Luntrea înainta repede pe marea agitată, cerul era întunecos. Pe vapor nu se mai văita nimeni. Apa ajunsese până la marginea punții.
Deodată, băiatul căzu în genunchi, încrucișă mâinile și ridică ochii spre cer.
Iulia, îngrozită, își acoperi fața cu amândouă mâinile și când ridică iarăși capul, vaporul dispăruse.