Cuore - Inimă de copil/Aprilie

Jump to navigation Jump to search
Martie Cuore - Inimă de copil de Edmondo De Amicis
Aprilie
Mai


APRILIE


Primăvara.
Sâmbăta, 1.

Întâi aprilie! Mai avem numai trei luni. Astăzi a fost cea mai frumoasă dimineață din tot anul. Eram vesel la școală, deoarece Coretti mă poftise să mergem poimâine, să vedem sosirea regelui, împreună cu tatăl său, care îl cunoaște; și pe lângă aceasta, mama îmi făgăduise să mă ducă în aceeași zi să vizitez orfelinatul din strada Valdocco. Mai eram mulțu-mit și pentru că aflasem că Zidărașului îi este mai bine. Aseară, profesorul nostru spusese tatei în treacăt:
— E mai bine!
Apoi era o dimineață așa de frumoasă, de-ți creștea inima... De pe fereastra clasei noastre, vedeam cerul albastru, pomii din grădină plini de muguri, și toate ferestrele caselor deschise și împodobite cu glastre de flori.
Profesorul nu râdea, pentru că nu râde niciodată; dar vedeai că era vesel, mai că-i pierise dunga de pe frunte. Explica o problemă la tablă, glumind.
Se vedea că respira cu plăcere aerul curat ce venea din grădină pe fereastra deschisă; un aer atât de parfumat, de te făcea să cugeti la plimbările de la țară.
Pe când explica, auzeam în strada vecină un fierar care bătea în nicovală, iar în casa din față cânta o femeie, ca să-și adoarmă copilul. În depărtare, în cazarma de la Cerania, cântau trâmbițele. Toți păreau mulțumiți, până și Stardi. Du-pă câtva timp, fierarul începu să izbească mai cu putere și femeia să cânte mai tare.
Profesorul se opri și ascultă; pe urmă zise, uitându-se pe fereastră: Cerul zâmbește, o mamă cântă, un om harnic muncește, băieții învață... Ce frumoase lucruri!
Când am ieșit din clasă, băgarăm de seamă că și ceilalți școlari erau veseli. Toți umblau la rând, bătând tare din pi-cioare și cântând ca în ajunul unei vacanțe de patru zile. Profesoarele glumeau; cea cu pana albastră alerga după copii ca o școlăriță. Părinții copiilor vorbeau între ei râzând, și mama lui Crossi, precupeața, avea în coșulețe o mulțime de micșunele; umpluseră toată sala cu plăcutul lor miros!
Niciodată nu mi-a părut așa de bine ca azi, când am văzut pe mama, că m-aștepta în stradă. I-am și spus, întâmpinând-o:
— Mamă, sunt foarte vesel, ce m-o fi înveselind așa de mult astăzi?
Mama îmi răspunse surâzând:
— Vremea frumoasă și cugetul curat!


Regele Umberto.
Luni, 3.

Pe la ora zece, tata îl văzu de la fereastră pe Coretti și tatăl său, care mă așteptau în stradă, și-mi zise:
— Iată-i, Enrico! Du-te de vezi pe regele tău!
Coborâi repede ca glonțul. Tatăl și fiul erau și mai veseli ca de obicei. Niciodată nu băgasem de seamă așa de bine ce mult seamănă unul cu altul.
Tatăl își prinse pe piept medalia de virtute militară și alte două medalii comemorative.
Ne îndreptarăm îndată către gară, unde regele urma să sosească la ora zece și jumătate.
Tatăl lui Coretti trăgea din lulea și își freca mâinile.
— Știți că nu l-am mai văzut de la războiul din 1866! Puțin, zău! Cincisprezece ani și șase luni; o viață de om! Am stat mai întâi trei ani în Franța, apoi la Mondovi, și aici, unde mi-ar fi fost mai lesne să-l văd, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă aflu în oraș, când a venit la Turin. Ce va să zică întâmplarea!
El vorbea despre rege, zicându-i Umberto, pe nume, ca și cum ar fi vorbit de un tovarăș.
Umberto comanda diviziunea a XVI-a, Umberto era de 22 de ani și atâtea zile. Umberto călărea pe un cal așa și așa.
— Cincisprezece ani! striga el, iuțind mersul. Mi-e dor să-l văd. L-am lăsat prinț și-l văd rege! Dar eu nu m-am schimbat oare? Din soldat m-am făcut negustor de lemne, și râdea.
Fiul său îl întrebă:
— Tată, dacă te-ar vedea, crezi că te-ar recunoaște?
Începu iar să râdă.
— Ești nebun! răspunse. Atât ar mai lipsi! El, Umberto, era unul; iar noi eram ca muștele. Crezi că se uita în parte la fiecare din noi?
Ajunserăm pe bulevardul Victor Emanuel. Multă lume se ducea spre gară.
Trecu o companie de alpiniști cu trâmbițe.
Trecură jandarmi în goana cailor.
Timpul era frumos și soarele atât de strălucitor, încât îți lua ochii.
— Da! strigă bătrânul Coretti, însuflețindu-se: nici nu pot să spun cât sunt de fericit, că o să-mi văd pe generalul meu de divizie. Ce repede am îmbătrânit! Mi se pare că a fost ieri, când purtam ranița în spinare și pușca la umăr, în mijlocul acelei fierberi, în dimineața de 24 iunie, gata să începem lupta. Pe când tunurile bubuiau în depărtare, Umberto se ducea și venea cu aghiotanții săi, iar noi toți ne uitam la dânsul și ziceam: numai să nu fie vreo ghiulea și pentru el! Nici nu-mi trecea prin gând că puțin după aceea era să fiu așa de aproape de el, în fața baionetelor austriece, da, numai la patru pași unul de altul, știți băieți! Cerul era tot așa de limpede ca și azi, dar ce căldură, Doamne! Ia să vedem, putem pătrunde?
Ajunserăm la gară Dumnezeule, ce gloată era acolo: tră-suri, gardiști, jandarmi, societăți cu steagurile! Muzica regi-mentului cânta.
Bătrânul Coretti încercă să intre într-o galerie deschisă, dar nu-l lăsară. Atunci se gândi să se furișeze în rândul cel dintâi prin mulțimea ce făcea coadă la ieșire, și deschizându-și drum cu coatele, izbuti să ne împingă înainte și pe noi. Mulțimea, ondulând, ne împingea: când încoace, când încolo.
Neguțătorul de lemne ochise cel dintâi stâlp al galeriei, unde gardiștii nu lăsau pe nimeni să ajungă.
— Veniți după mine! zise el, deodată, și apucându-ne de mână, în doi pași străbătu până acolo, și se rezemă de zid.
Veni îndată un jandarm și strigă:
— Aici nu e voie să stea nimeni!
— Sunt din batalionul 49, răspunse Coretti, arătându-și medaliile.
Jandarmul se uită la el și îi zise:
— Rămâi!
— Nu vă spuneam eu! strigă Coretti, vesel, e cuvânt magic acela de batalionul 49! Ce, n-am eu oare dreptul să-mi văd de aproape pe generalul meu! N-am fost eu în divizia lui? Dacă l-am văzut atunci de aproape, mi se pare că e drept să-l văd și acum. Zic general, dar mi-a fost comandant timp de o ju-mătate de ceas, căci în fierberea aceea, el a comandat bata-lionul, stând în mijlocul nostru, iar nu maiorul Ubrich.
În vremea aceea, în salonul de primire și pe afară, se ve-dea o mare mulțime de domni, de ofițeri și înaintea scării se înșirau trăsurile cu livrele roșii.
Coretti întrebă pe tatăl său, dacă prințul Umberto ținea sabia în mână, când comanda divizia.
— Negreșit că o fi avut-o, ca să se apere de vreo lovitură de baionetă, care ar fi putut să-l atingă pe el ca și pe altul. Ah!
Parcă-i văd pe acei dragi împielițați! Năvăliseră asupra noas-tră ca mânia lui Dumnezeu! Se învârteau printre companii, regimente, tunuri: parcă ar fi fost împinși de o vijelie, doborând totul în calea lor. Era o învălmășeală de fantasini din Alexandria, de lăncieri din Foggia, de pedestrași, de călă-rași, de vânători; un iad în care nu mai vedeai nimic.
Deodată auzii strigând:
— Măria Ta! Măria Ta!
Și văzui sosind baionete îndreptate spre noi.
Descărcarăm puștile; un nor de fum ascunse totul. După aceea, fumul se împrăștie... Pământul rămase acoperit de cai și de soldați morți și răniți.
Mă uitai îndărăt și văzui în mijlocul nostru pe Umberto călare, uitându-se liniștit în jurul său; părea că întreabă:
"Nu e rănit nici unul din băieții mei?" Noi îi strigarăm în față, ca niște nebuni:
— Să trăiești, Măria Ta! Sfinte Doamne!
Ce moment mai fu și acela!... Iată, sosește trenul!
Muzica începu să cânte, ofițerii se înșirară, mulțimea se ridică în vârful picioarelor.
— Stați fraților! strigă un polițist, nu iese îndată; o să țină o cuvântare.
Bătrânul Coretti nu-și mai găsea astâmpăr.
— Când mă gândesc, zise el, parcă-l văd tot acolo. Nu e vorbă, îți trebuie multă inimă, ca să mergi prin spitalele molipsite de holeră și prin orașele bântuite de cutremur, dar îl am totdeauna în minte, cum l-am văzut atunci între noi, în focul luptei cu fața atât de liniștită! Sunt sigur că și el își aduce aminte de batalionul 49, chiar acum când e rege, și că i-ar face plăcere să ne aibă la masă pe toți laolaltă, pe aceia pe care i-a văzut în acele momente lângă dânsul.
Acum e înconjurat de soldați și de domni; atunci nu eram decât niște bieți soldați!
Dacă aș putea sâ-i spun numai vreo două vorbe între patru ochi! Generalul nostru de 22 de ani, prințul nostru încredințat baionetelor noastre... Cincisprezece ani de când nu l-am văzut pe Umberto al nostru!
Muzica asta, zău, îmi răscolește sângele!
O izbucnire de strigăte îl întrerupse. Mii de pălării se ridicară în aer. Patru domni îmbrăcați în negru se urcară în cea dintâi trăsură.
— El e! strigă Coretti, și rămase fermecat Apoi zise încetinel: Doamne! Cum a încărunțit!
Câteșitrei ne scoaserăm pălăriile.
Trăsura înainta încet prin mulțimea care striga și ridica pălăriile în sus.
Eu mă uitam la bătrânul Coretti. Mi se părea că e altul; părea mai înalt, mai serios; puțin cam palid; stătea drept, lipit de stâlp.
Trăsura ajunse în dreptul nostru, la un pas de stâlp.
— Ura! strigară mii de glasuri.
— Ura! strigă Coretti, în urma celorlalți.
Regele se uită la el și își opri o clipă privirea asupra me-daliilor sale.
Atunci, Coretti își pierdu cumpătul și strigă:
— Batalionul 49!
Regele care se uita acum în altă parte, se întoarse iar spre el și privindu-l în ochi îi întinse mâna. Coretti sări și i-o strânse. Trăsura trecu, mulțimea se risipi. Pierdurăm din ve-dere pe bătrânul Coretti; dar numai un minut. Îl regăsirăm emoționat, cu ochii plini de lacrimi. Strigă pe fiul său, ținând mâna în sus. Copilul se apropie și el îi zise:
— Vino încoace, băiete; mi-e mâna caldă încă de strânge-rea ce am primit! Și mângâindu-i obrazul, îi zise:
— Asta e o mângâiere de rege!
Rămase acolo: buimăcit, cu ochii ațintiți spre trăsura care se depărta, zâmbind, cu luleaua în mână, în mijlocul câtorva persoane, care se uitau curioase la el și ziceau: este unul din batalionul 49. E un soldat care-l, recunoaște pe rege. Chiar regele l-a recunoscut! I-a întins mâna!
Unul strigă tare:
— A dat o petiție regelui!...
— Nu! răspunse Coretti, întorcându-se repede; nu i-am dat nici o petiție, dar știu eu ce i-aș da, dacă mi-ar cere...
Toți se uitară la el cu mirare, iar el adăugă ca și cum ar fi spus lucrul cel mai simplu: Sângele meu!


Azilul de copii.

Mama, după ce îmi promisese, m-a luat ieri cu dânsa la azilul de copii de pe bulevardul Caldocco. Voia să roage pe directoare, să primească pe surioara cea mică a lui Precossi.
Nu văzusem niciodată un azil. Îmi plăcu foarte mult.
Erau două sute de copii și băieți, și fetițe, așa de micuți încât băieții noștri din clasa I par a fi oameni mari pe lângă ei.
Sosirăm tocmai când intrau doi câte doi în sala de mâncare. Acolo erau două mese foarte lungi, cu o mulțime de scobituri rotunde și în fiecare scobitură se afla câte un castronaș negru, plin cu supă de orez cu fasole, și cu o linguriță de cositor lângă castronaș.
Câte unii se împiedicau de prag, cădeau și rămâneau întinși până ce venea vreo profesoară, să-i ridice de jos.
Alții se opreau la câte un castronaș, crezând că acolo e lo-cul lor și îmbucau repede câte o lingură de supă. Profesoara le striga:
— Înainte!
Porneau, dar la trei pași mai departe, îmbucau iar o altă lingură și ciuguleau așa, mereu în treacăt, jumătate din ciorba altora până ce ajungeau la a lor.
În fine, după multă trudă și după strigătele neîncetate de: Haideți înainte! îi rânduiră pe toți și rugăciunea începu.
Dar cei din urmă, care, ca să se roage, trebuiau să stea cu spatele spre blid, își frângeau gâtul uitându-se cu coada ochiului, ca nu cumva să le ia altul din mâncare, și se rugau așa cu mâinile încrucișate; cu ochii, când spre cer, când spre masă; iar cu gândul tot la mâncărică.
În sfârșit, începură să mănânce. Ce haz aveau! Unul mân-ca repede cu două lingurițe; altul se îndopa cu mâinile; mulți scoteau fasolea bob cu bob și o băgau în buzunar; alții, dim-potrivă o înfășurau într-un colț al șorțului și o strângeau între mâini ca să o facă cocă.
Erau și câte unii care nu mâncau, ca să se uite după muș-te. Unii tușeau și stropeau cu orez jur împrejur.
Parcă ar fi fost un coteț cu pui de găină.
Dar era drăgălaș lucru, să vezi nouă șiruri de obrăjele ru-mene, mai ales fetițele cu părul legat în vârful capului, cu panglicuțe roșii, verzi sau albastre.
O profesoară întreabă pe vreo opt fetițe:
— Unde crește orezul?
Câteși opt deschiseră gura plină de ciorbă și răspunseră cântând:
— Crește în apă.
Profesoara strigă:
— Mâinile sus! Ce frumos fu atunci să vezi atâtea brațe mi-titele ridicând în sus niște mânușițe albe și roze, care acum vreo câteva luni erau încă în fașă: păreau niște fluturași!
Li se dete apoi recreație și își luară toți coșulețele în care, mamele lor le pusese câte ceva. Ieșiră în grădină și se împrăștiară, scoțând din coș merindele lor, pâine, prune opă-rite, nițică brânză, un ou răscopt, mere, năut, o aripă de pui. Într-o clipă, toată grădina se umplu de fărămituri, ca și cum s-ar fi dat de mâncare păsărilor.
Mâncau, care de care mai ciudat. Unii păreau a fi niște ie-purași, alții șoricei, pisici care rod, ling, și sug. Un băiețel avea în mână o bucățică de franzelă și o freca ușor cu o moșmoană. Fetițele strângeau în mâini firimituri de brânză moa-le, care țâșneau printre degete ca laptele și le curgeau pe mâneci. Ele nici nu băgau de seamă. Alergau și se întreceau cu coșulețele în dinți, ca niște cățeluși. Unii scobeau un ou răscopt cu o nuielușă, parcă ar fi vrut să găsească în el vreo comoară. Răspândeau jumătate din ou pe jos, apoi culegeau fărâmiță cu fărâmiță, cu o răbdare de ai fi zis că sunt mărgă-ritare. Pe lângă cei care aveau câte o mâncare mai aleasă, se strângeau câte zece și stăteau cu nasul în jos, uitându-se la coșuleț, parcă ar fi văzut luna în puț.
Erau vreo douăzeci în jurul unui băiețel d-abia săltat de la pământ, care ținea în mână o acadea, și toți se rugau de el, să-i lase să-și frece pâinea de acadea; dar el îi lăsa pe unii, iar celorlalți le da numai degetul să-l sugă.
Venise și mama în grădină și mângâia când pe unul, când pe altul. Mulți se grămădiră pe dânsa și stăteau cu ochii în jos, cu buzele întinse cerându-i o sărutare; păreau că se uită la etajul al treilea.
Unul din ei vru să-i dea o felie de portocală din care muș-case, altul, o cojiță de pâine. O fetiță îi dete o frunză. O altă fetiță îi arătă foarte serios vârful degetului, unde-și făcuse la o lumânare o arsură, care de-abia se vedea. Îi arătau niște gângănii așa de mici, încât nu știu cum putuseră să le aducă, bucățele de dopuri, năsturei de pe la cămăși, floricele smul-se de prin glastre și altele.
În timpul acesta se întâmplau o mulțime de încurcături care făceau pe profesoare, să alerge îngrijorate de la unul la altul. Fetițe care plângeau pentru că nu puteau să desfacă un nod de la batistă, altele care se băteau și se zgâriau cu un-ghiile pentru două semințe de măr. Un băiețel căzuse cu fața în jos pe un scăunel răsturnat și țipa pentru că nu mai putea să se ridice. Înainte de a pleca, mama luă în brațe pe câte unul, și atunci alergară toți, din toate părțile, ca să-i ia și pe ei. Erau plini pe obraz cu gălbenuș de ouă, cu zaharicale, cu zeamă de portocale. Care mai de care s-o apuce de degete, ca să se uite la inele, să-i scoată lanțul, să-i vadă ceasornicul; altul voia s-o apuce de păr.
— Băgați de seamă! O să vă murdărească rochița, îi ziceau profesoarele.
Dar mamei puțin îi păsa de haine, îi săruta pe toți și aceștia se grămădeau cu brațele întinse, strigându-i:
— Adio! Adio!
Izbutirăm cu greu să ieșim din grădină.
Ei alergară toți și puseră obrajii la grilaj, ca s-o vadă trecând! Îi întindeau mânușițele printre drugi, voind să-i mai dea cojițe de pâine, bucățele de brânză, moșmoane, și stri-gau cu toții:
— Mai vino și mâine!
Mama, trecând, puse încă mâna pe acele sute de mâini întinse ca pe o coroană de trandafiri și ajunse în uliță, plină de firimituri, cu rochia pătată, mototolită, ciufulită, cu mâini-le pline de flori și cu ochii plini de lacrimi, mulțumită ca și cum ar fi ieșit de la o serbare. Eram departe și tot se mai au-zea ca un ciripit de păsări:
— Adio! Adio! Vino și mâine!


La gimnastică.

Timpul continuând a fi frumos, ni s-a dat voie să facem gimnastică în grădină.
Garrone era ieri în cabinetul directorului, când a venit mama lui Nelli, ca să ceară pentru băiatul ei, să-l scutească de gimnastică.
Fiecare cuvânt o costa mult și vorbea ținând mâna pe capul băiatului ei:
— Nu poate să facă gimnastică, zise ea, directorului.
Dar Nelli se arăta foarte trist de a fi scutit de gimnastică, să nu mai înfrunte și umilința aceasta!...
— O să vezi, mamă, zicea el, să vezi că o să fac și eu ca ceilalți!
Mama se uita la el înduioșată și tăcea, apoi zise cu îndoială:
— Mi-e teamă de camarazii lui. Ar fi vrut să adauge: Să nu-și bată joc de el, dar Nelli răspunse: Nu-mi pasă, și apoi n-am pe Garrone? Mie-mi ajunge să nu râdă el.
Atunci îl lăsară să vină cu noi la gimnastică. Profesorul ne duse la barele verticale, care sunt foarte înalte. Trebuia să ne urcăm până în vârf și să ne ținem drept pe scândura transversală. Derossi și Coretti ajunseră sus ca două mai-muțe; chiar și micul Precossi se sui repede, măcar că era împiedicat de haina care-i atârna până la genunchi.
Stardi sufla greu, se roșea ca un curcan și strângea din dinți ca un câine turbat; voia să ajungă sus cu orice preț, chiar de ar fi plesnit. Nobis, când ajunse sus, își luă un aer de împărat. Votini însă, alunecă de două ori, măcar că avea o haină vărgată alb cu albastru, făcută înadins pentru gim-nastică. Ca să urcăm mai lesne ne unsesem toți mâinile cu sacâz. Bineînțeles că-l adusese negustorul nostru, Garoffi; ne lua cinci lire pe pachețel, ca să-i rămână și lui ceva câștig.
Veni rândul lui Garrone. El se urcă mestecând la pâine; n-avea habar, parcă n-ar fi fost nimic; ba cred chiar că ar mai fi dus în spinare și pe unul din noi, așa de tare e acel pui de taur.
După Garrone, iată și Nelli. De-abia îl văzură agățându-se de prăjină cu mâinile lui lungi și subțiri, și unii începură să râdă și să-l ia în batjocură, dar Garrone își încrucișă brațele și aruncă în jurul său o privire, care făgăduia lămurit așa de multe calcavuri, măcar că era profesorul de față, încât toți tăcură ca prin farmec. Nelli începu să se suie. Îi era greu, sărăcuțul; se făcuse roșu la față și răsufla tare: îi curgea nădușeala de pe frunte.
Profesorul zise:
— Dă-te jos! Dar el nu voia; se căznea, se încăpățâna.
Mă așteptam dintr-un minut într-altul, să-l văd căzând grămadă, pe jumătate mort. Sărăcuțul!
Mă gândeam că dacă aș fi fost eu ca el și de m-ar fi văzut mama, ce greu i-ar fi venit! Acest gând mă făcu să-l iubesc și mai mult, și nu știu ce n-aș fi dat ca să izbutească să ajungă până sus. Aș fi voit să-l pot împinge sus, fără ca să ne vadă cineva. În timpul acesta, Garrone, Derossi și Coretti strigau:
— Sus, sus, Nelli! încă o opinteală, haide!
Nelli se opinti foarte tare, scoase din piept un* geamăt și ajunse la două palme de scândură.
— Bravo! strigară ceilalți. Haide! încă o opintire!
Și iată-l pe Nelli ajuns la scândură. Toți băutură din palme.
— Bravo! zise profesorul, dar deocamdată ajunge; dă-te jos!
Nelli nu ascultă și vru să ajungă până în vârf, ca ceilalți. După câteva silințe izbuti să-și proptească coastele pe scân-dură, apoi genunchii și în sfârșit picioarele; după aceea se ridică drept în sus și se uită la noi, gâfâind și zâmbind. Noi băturăm iarăși din palme, iar el se uită spre stradă. Mă uitai și eu, printre copacii care înconjoară grilajul grădinii și văzui pe mama sa plimbându-se pe trotuar fără să îndrăznească să se uite în sus.
Nelli coborî și toți îl felicitarăm. Era aprins la față, ochii îi străluceau parcă n-ar mai fi fost el.
La ieșire, când mama sa îl întâmpină și-l sărută îngrijo-rată înțrebându-l:
— Cum a mers, drăguțule! Toți răspunserăm deodată:
— Minunat! S-a suit ca și noi, e destul de țeapăn, știți! E sprinten, face ca și ceilalți.
Să fi văzut bucuria bietei mame! Voia să ne mulțumească la toți și nu putea. Luă de mână vreo țrei-patru, mângâie pe Garrone și plecă, luându-și băiatul de mână. Îi văzurăm depărtându-se iute, vorbind și gesticulând, mulțumiți cum nu-i mai văzuse nimeni.


Profesorul tatălui meu.
Marți, 11.

Ce plimbare frumoasă am făcut ieri cu tata! Iată în ce împrejurare:
Ieri seară la cină, când își citea ziarul, tata strigă deodată cu bucurie și ne zise:
— Și eu, care-l credeam mort de douăzeci de ani! Știți pe profesorul meu din școala primară, bietul Vincenzo Crosetti, iată-l că trăiește încă! E de optzeci și patru de ani! Citesc aici că ministrul i-a acordat medalia "Bene-Merenti" pentru șaizeci de ani de profesorat. Șaizeci de ani, înțelege-ți voi? Și numai de doi ani nu mai dă lecții! Bietul Crosetti! La Condova, soțul grădinăresei noastre de la vila din Chieri.
Apoi adăugă:
— O să mergem să-l vedem, Enrico!
Toată seara, tata vorbi numai de profesor. Numele profe-sorului său din clasele primare îi aducea aminte o mulțime de lucruri de când era copil: de camarazii lui, de biata mamă a sa!
— Crosetti! zicea el, parcă-l văd și acum.
Era de patruzeci de ani când îmi dădea mie lecții. Un omuleț, cu spinarea încovoiată, cu ochii vii, nu purta barbă. Înfățișarea lui era aspră, purtarea însă îi era blândă; ne iubea ca un tată, dar nu ne ierta nici o greșeală.
Din țăran ajunsese profesor, după multă muncă și lipsuri. Zdravăn om! Mama îl iubea foarte mult; tata îl privea ca pe un prieten. Dar nu-mi dau seama cum a ajuns el, de la Turin la Condova. Nu o să mai mă cunoască, desigur. Și ce-i cu asta? O să-l cunosc eu! Au trecut patruzeci și patru de ani, Enrico; patruzeci și patru de ani de atunci! Să ne ducem mâine negreșit, să-l vedem.
Ieri dimineață, pe la ora nouă, eram la gară. Aș fi vrut să meargă și Garrone cu noi, dar nu a putut pentru că mama sa era bolnavă.
Era o zi frumoasă de primăvară. Trenul trecea printre câmpiile înverzite. Gardurile erau îmbrăcate numai în flori. Te îmbăta mirosul lor răspândit prin aer. Tata era foarte vesel privind câmpia, și din când în când mă lua de gât și vorbea cu mine ca și cu un prieten. Bietul Crosetti, zicea el, după tatăl meu, el m-a iubit mai mult și mi-a făcut mai mult bine. N-am uitat niciodată sfaturile lui cele bune, precum nici dojenele aspre și drepte, care-mi umpleau ochii de la-crimi. Parcă-l văd și acum, când intra în clasă, cum își punea bastonul într-un colț și își atârna paltonul în cuier, totdeauna în același fel. Cum în toate zilele venea cu aceeași voie bună, totdeauna liniștit și conștiincios, stăruitor și atent, în fiecare zi ai fi zis că-și face lecția pentru întâia dată. Îmi aduc aminte de el, ca și cum l-aș vedea acum, când îmi striga:
— Bottini! Ei, Bottini! Arătătorul și degetul mijlociu pe condei. Mult s-o fi schimbat în patruzeci de ani!
Îndată ce ajunserăm la Condova, ne duserăm la grădină-reasa de la vila din Chieri. Ea ține o prăvălioară în cătunul acela. O găsirăm îngrijindu-și de copii. Ne primi cu toată inima și ne spuse că bărbatul său trebuie să se întoarcă foarte de curând din Grecia, unde a plecat de trei ani pentru o lucrare. Ne vorbi și de fetița ei, care e în institutul de surdo-muți din Turin; apoi ne arătă calea, ca să mergem la profesor, căci e cunoscut de toți. Ieșirăm din sat și apucarăm pe o cărare ce trece printr-o livadă smălțată cu floricele.
Tata nu mai rostea nici un cuvânt. Părea cufundat în amintirile sale. Zâmbea din când în când și uneori clătina din cap.
Deodată se opri și zise:
— Iată-l. Nu știu ce aș zice, dacă n-ar fi el. Venea spre noi pe cărare, un moșneag mic de stat, cu barba albă, cu o pălă-rie cu marginile mari și se sprijinea într-un toiag. Picioarele i se clătinau și mâinile îi tremurau.
— El e! zise tata, grăbindu-și pașii. Când ajunserăm în dreptul lui, ne oprirăm. Moșneagul se opri și el, și se uită lung la tata. Fața îi era încă tânără și ochii vii îi străluceau în cap.
— Dumneata ești profesorul Vincenzo Crosetti? întreabă tata, salutându-l.
Moșneagul își scoase și el pălăria și răspunse cu glas tremurător, dar sigur:
— Eu sunt!
— Așadar, zise tata, luându-l de mână, dă voie vechiului dumitale elev, să-ți strângă mâna și să te întrebe ce mai faci? Am venit înadins din Turin, ca să te văd.
Bătrânul se uită câtva timp la dânsul, cu mirare, apoi îi zise:
— Îmi face prea multă cinste... Nu știu... Când ai fost elevul meu? Te rog... Numele dumitale?
Tata își spuse numele Alberto Bottini, precum și anul în care a urmat la școală, la dânsul, și unde. Apoi adăugă:
— Dumneata nu mai îți aduci aminte de mine, și e foarte firesc, dar eu te țin așa de bine minte!
Profesorul își plecă ușor capul, se uită în pământ, cugetă și rosti de vreo trei ori numele tatii, care în timpul acesta se uita la dânsul zâmbind.
Deodată, bătrânul ridică fruntea și zise încet:
— Alberto Bottini? Fiul inginerului Bottini? Acela care locuia în piața Consolată?
— Tocmai așa, răspunse tata, întinzându-i mâinile.
— Așadar, zise moșneagul, îmi dai voie, nu e așa, îmi dai voie... domnul meu, și, înălțându-se, îmbrățișă pe tata. Capul său alb de abia ajungea la umărul tatii, care își plecă obrazul pe fruntea lui.
În câteva minute ajunserăm la o curte ce se întindea în fața unei căsuțe cu două uși.
Profesorul deschise o ușă și ne pofti într-o odaie. Odaia avea pereții văruiți. Într-un colț se afla un pat de lemn, învelit cu un macat alb, cadrilat cu albastru. În alt colț, lângă fereas-tră, era o măsuță și o poliță cu cărți, patru scaune, o hartă geografică atârnată de un perete.
În casă mirosea a mere. Ne așezarăm câteșitrei. Tata și profesorul se uitară câtva timp unul la altul în tăcere.
— Bottini! zise încet, profesorul, uitându-se în jos, la pardoseala de cărămidă pătrată a odăii din care soarele făcea un joc de șah. Da, îmi aduc aminte foarte bine. Mama dumitale era o doamnă foarte bună! Dumneata, în cel dintâi an de învățătură, ai stat câtva timp în banca întâi din stânga, lângă fereastră. Vezi ce bine mi-aduc aminte? Parcă am și acum dinaintea ochilor părul d-tale cârlionțat. După aceea rămase puțin pe gânduri. Erai un băiat vioi; ba cam prea vioi! în al doilea an ai fost bolnav rău de anghină. Mi-aduc aminte când ai venit iar la școală, slab și învelit într-un tartan. Sunt patruzeci de ani de atunci; nu e așa? Îți mulțumesc din toată inima, că ți-ai adus aminte de profesorul dumitale. Au mai venit mulți din foștii mei elevi să mă vadă, anii trecuți: un colonel, preoți, o mulțime de domni.
Întrebă pe tata ce ocupație are. După ce-i răspunse tata, el zise;
— Mă bucur, mă bucur din suflet. Îți mulțumesc. De vreo câtva timp nu mai văd pe nimeni și mi-e teamă să nu fii dumneata cel din urmă oaspete al meu.
— Ce spui dumneata! zise tata. Ești bine de tot, încă verde. Nu trebuie să vorbești astfel.
— Nu, nu! răspunse profesorul. Uite! Și-i arătă cum îi tremurau mâinile. Este un semn rău, crede-mă. Sunt trei ani de când m-a apucat această infirmitate; dădeam încă lecții. La început n-am ținut seamă; credeam că o să fie ceva trecător. Dimpotrivă, râul se ținea una; merse tot crescând, și veni ziua când nu mai putui să scriu. Ce zi, Doamne! întâia dată când făcui o pată pe caietul unui școlar, fu o lovitură cumplită pentru mine. Stăruii încă o bucată de vreme. În sfârșit, nu o mai putui duce. După șaizeci de ani de pro-fesorat, fui silit să părăsesc: școala, școlarii și munca. A fost un trist lucru pentru mine, foarte trist. În ziua când dădui cea din urmă lecție mă însoțiră toți până acasă, mă săr-bătoriră, dar eu eram foarte trist. Pricepeam că viața mea era pe sfârșite. Cu un an înainte îmi pierdusem soția și pe scumpul meu fiu, singurul ce-l aveam. Nu-mi mai rămân decât doi nepoți săteni. Acum trăiesc din câteva sute de lire pensie. Nu mai fac nimic. Zilele îmi par sfârșite. Singura mea îndeletnicire e să răsfoiesc cărțile de școală, niște cu-legeri dăruite. Iată-le aici, zise el, arătând toată mica lui bibliotecă, aici sunt amintirile mele, tot trecutul meu... Nu mi-a mai rămas altceva pe lume.
Pe urmă, adăugă cu o voce înveselită: Ai să te minunezi, domnule Bottini!
Se sculă și, apropiindu-se de masă, deschise un sertar în care erau o mulțime de pachete mici, toate legate cu câte o sforicică și pe fiecare pachețel era scris un nume și un an. După ce căută puțin, luă unul, îl desfăcu, răsfoi mai multe hârtii și scoase o foaie îngălbenită de timp pe care o dete tatii. Era o lucrare de clasă, veche de patruzeci de ani. Pe plic era scris: ‘’Albert Bottini, Dictando, 3 aprilie, 1838. Tata își recunoscu îndată scrisul lui apăsat de când era copil, și începu să citească zâmbind.
Dar deodată ochii i se umplură de lacrimi. Mă sculai și îl întrebai ce are. El mă apucă de umeri și-mi zise:
— Uită-te la pagina asta. Vezi? Sunt îndreptări făcute de biata mama. Îmi îngroșa totdeauna pe ‘’t și pe ‘’l. Cele din urmă rânduri sunt toate scrise de ea. Imita foarte bine scrisul meu, astfel că dacă eram obosit și-mi era somn, sfârșea dânsa pagina în locul meu. Sfânta mea măicuță!
Ridică încet caietul și sărută pagina.
— Iată! zise profesorul, arătând alte pachete, iată amintirile mele! În fiecare an am pus deoparte câte o lucrare scrisă de-a fiecăruia din școlarii mei și toate sunt aranjate după număr. Adeseori le răsfoiesc așa și citesc un rând de aici, unul de colea și astfel îmi trec pe dinainte atâtea și atâtea lucruri! Mi se pare că trăiesc iar trecutul. Câți elevi am mai avut și eu! Închid ochii și văd pe rând clasă după clasă, sute și sute de băieți, și cine știe câți dintre ei vor fi murit! De mulți îmi aduc aminte foarte bine. Îmi aduc aminte de cei mai buni și de cei mai răi; cei care mi-au prici-nuit multe mulțumiri și de cei care m-au necăjit rău; căci, de! Am avut și șerpi, se înțelege, într-un număr așa de mare de băieți! Acum, înțelegi, este ca și cum aș fi în altă lume, de aceea îi iubesc pe toți deopotrivă.
Se așeză iar pe scaun, ținându-mi o mână în mâinile sale.
— De mine nu-ți aduci aminte să fi făcut vreo ștrengărie? îl întrebă tata zâmbind.
— De dumneata? răspunse moșneagul, zâmbind și el. Nu în clipa aceasta nu! Dar asta nu înseamnă că n-ai făcut nici una. Dta judecai bine, erai destul de serios pentru vârsta ce aveai. Îmi aduc aminte ce mult te iubea mama dumitale... Dar ce bun ești că ai venit să mă vezi. Cum ți-ai putut lăsa afacerile, ca să vii la sărmanul dumitale profesor?
— Să-ți spun, domnule Crosetti! răspunse tata. Mi-aduc aminte când biata mama m-a adus întâia oară la școală, la dumneata. Biata mama se despărțea pentru întâia dată de mine și trebuia să mă lase două ore dus de-acasă, lăsat pe alte mâini decât ale tatii: pe mâinile unei persoane necu-noscute. Pentru acea ființă dulce, intrarea mea în școală era ca și intrarea în lume: un lung șir de despărțiri trebuincioa-se, dar dureroase; era societatea care îi răpea pe fiul ei pen-tru întâia oară, ca să nu i-l mai înapoieze niciodată în între-gime. Era emoționată; și eu, asemenea. Când mă încredință dumitale, vocea îi tremura și-mi făcu semn din cap încă o dată din pragul ușii, cu ochii plini de lacrimi. Dumneata, tocmai în acel minut i-ai făcut un semn, ducându-ți mâna la piept, parcă ar fi voit să-i zici: Doamnă, ai încredere în mine!
Acel semn, acea privire prin care eu băgai de seamă, că dumneata înțeleseseși totul, nu le-am uitat niciodată, mi-au rămas totdeauna întipărite în inimă. Acea amintire m-a făcut să plec din Turin, și iată-mă spunându-ți, după patruzeci și patru de ani: Mulțumesc, scumpul meu profesor!
Profesorul nu răspunse, îmi mângâia când părul, când fruntea, cu mâna lui care tremura, și parcă tremura din ce în ce mai tare.
Tata se uita lung la pereții goi, la patul acela sărac: o bucată de pâine și o sticlă cu untdelemn se aflau pe fereas-tră; înțelegeam că-și zice: Bietul om! După șaizeci de ani de muncă, asta îi este răsplata?
Dar bietul bătrân părea mulțumit. El reîncepu a vorbi cu vioiciune de familia noastră, de alți profesori din timpul ace-la și de camarazii de clasă ai tatii, dintre care de unii își adu-cea aminte, iar de alții nu.
Tata îi întrerupse vorba și-l rugă să se coboare în sat, ca să prânzească împreună cu noi. El răspunse:
— Mulțumes, mulțumesc! însă prea nehotărât.
Tata îl luă de mână și-l rugă iarăși.
— Dar cum o să mănânc, zise profesorul, cu mâinile astea, care tremură ca frunza? E o pedeapsă: și pentru mine și pentru ceilalți!
— O să te ajutăm noi, domnule, răspunse tata.
Atunci primi, dând din cap și zâmbind. Frumoasă zi e azi! zise bătrânul, închizând ușa.
— Frumoasă zi, domnule Bottini! Te încredințez că o să-mi aduc aminte cât voi mai trăi.
Tata dete brațul profesorului; acesta mă luă de mână și coborârăm pe cărare. Întâlnirăm două fetițe desculțe, care mânau vitele; și un băiețel, care trecu alergând cu o sarcină de paie în spinare. Profesorul ne spuse că erau două eleve și un elev din clasa a II-a, care dimineața mânau vitele la pășu-ne și lucrau câmpul desculți, iar spre seară își puneau ghe-tele și se duceau la școală. Era pe la amiază. Nu mai întâl-nirăm pe nimeni. În câteva minute ajunserăm la birt, ne așezarăm în jurul unei mese mari, puserăm pe profesor între noi și începurăm îndată să mâncăm. Birtul era tăcut ca o mănăstire. Profesorul era foarte vesel și bucuria îi mărea tremuratul mâinilor. De-abia putea să mănânce.
Tata îi tăia carnea, îi rupea pâinea, îi punea sare pe taler. Ca să bea, trebuia să-și țină paharul cu amândouă mâinile și își lovea dinții de marginea paharului. Dar vorbea mereu cu căldură: de cărțile de citire, de pe vremea când era tânăr, de programele de pe atunci, de laudele ce îi aduceau inspecto-rii, de regulamentele din anii cei din urmă și pe toate le spunea cu fața senină, ceva mai roșie, dar cu glas voios ca de tânăr. Și tata îl privea, cu aceeași privire cu care se uita uneori la mine.
Profesorul își vărsă vin pe piept, tata se ridică și-l șterse cu șervetul.
— Dar, domnule, nu-ți dau voie, zise el, râzând.
Spunea cuvinte latinești. În cele din urmă ridică paharul care-i juca în mână și zise foarte serios:
— În sănătatea dumitale, domnule inginer, în a copiilor și în memoria duioasei dumitale mame!
— În sănătatea dumitale, bunul meu profesor! răspunse tata, strângându-i mâna.
În fundul odăii era birtașul și câțiva străini, care se uitau surâzând ca și cum ar fi fost mulțumiți de sărbătoarea ce se făcea învățătorului din comuna lor.
Pe la ora două și mai bine ieșirăm, și profesorul vru să ne însoțească până la stația drumului de fier.
Tata îi dădu iarăși brațul și el mă luă de mână; eu îi duceam bastonul.
Oamenii se opreau în drum, ca să se uite, pentru că toți îl cunoșteau; unii îl și salutau. Pe la jumătatea drumului auzirăm de la o fereastră mai multe glasuri de copii care citeau împreună cu glas tare silabisind. Bătrânul se opri, parcă se întristase.
— Iată, domnule Bottini, zise el, ceea ce mă mâhnește. Să auzi voci de băieți în școală și eu să nu mai fiu cu ei, să știu că este un altul în locul meu! Am auzit șaizeci de ani de-a rândul muzica aceasta și-mi intrase în fire. Acum sunt fără familie, nu mai am copii!
— Nu, domnule, zise tata, reluându-și drumul, dumneata ai mulți copii împrăștiați în lume, care-și aduc aminte de dumneata, cum mi-am adus aminte eu, totdeauna.
— Nu, nu, răspunse profesorul, cu întristare; nu mai am școală, nu mai am copii; și fără copii nu o să mai pot trăi. O să-mi vină în curând ceasul.
— Nu mai spune asta, domnule, nu te mai gândi așa; răspunse tata. Oricum, dumneata ai făcut mult bine! Ți-ai încredințat viața într-un chip atât de nobil!
Bătrânul profesor își plecă un moment capul său cel alb pe umerii tatii și mă strânse de mână. Intraserăm în gară. Trenul era gata să plece.
— Rămas bun, domnule! îi zise tata, sărutându-l pe amândoi obrajii.
— Adio, mulțumesc! răspunse profesorul, strângând tare mâna tatii.
Pe urmă îl sărutai și eu, și simții că obrazul îi era ud de lacrimi. Tata mă împinse în vagon, și, în momentul când se urca, smulse repede din mâinile profesorului bastonul cel gros și îl dete în schimb pe al său, cu mânerul de argint, cu inițialele sale gravate, strigându-i:
— Ține-l, ca să-ți aduci aminte de mine.
Bătrânul încercă să i-l înapoieze și să-și ia înapoi pe al său, dar tata intrase în vagon și închisese ușa.
— Adio, bunul meu profesor!
— Adio, fiul meu, răspunse profesorul în momentul când trenul se punea în mișcare. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru mângâierea ce ai adus unui sărman bătrân.
— La revedere! strigă tata, cu vocea înăbușită de emoție.
Profesorul clătină din cap, ca și cum ar fi zis: nu o să ne mai vedem.
— Da, da, repetă tata, la revedere!
El răspunse ridicând mâna spre cer:
— Acolo, sus! Și dispăru din ochii noștri cu mâna ridicată și cu privirea spre cer.


Convalescență.
Joi, 20.

Cine mi-ar fi spus, când mă întorceam cu tatăl meu așa de voios de la acea frumoasă plimbare, că zece zile n-o să mai văd: nici verdeață, nici cer! Am fost foarte greu bolnav; pe moarte! Auzeam pe mama plângând, vedeam pe tata galben, cu fața pierdută, când se uita lung la mine. Surioara mea, Silvia, vobea încet cu fratele meu. Doctorul era veșnic lângă mine și-mi spunea lucruri pe care nu le pricepeam.
Era cât pe-aici să-mi iau ziua bună de la toți! Vai, biata mama! De vreo câteva zile, cele mai grele din boala mea, nici că-mi aduc aminte de ceva; a fost ca un vis încurcat și întunecat.
Mi se pare că am văzut lângă patul meu pe profesoara mea cea bună din clasa I primară, care se silea să-și înăbușe tusea cu batista, ca să nu mă supere. Ca prin vis mi-aduc aminte de profesorul meu, când s-a aplecat să mă sărute și m-a cam înțepat pe obraz cu barba. Am văzut trecând ca prin ceață capul roșu al lui Crossi, cârliontii bălai ai lui Derossi, pe Calabrezul îmbrăcat în negru și pe Garrone, care-mi aduse o mandarină și fugi repede, pentru că și mama lui era rău bolnavă.
Pe urmă mă sculai ca după un somn greu și pricepui că mi-era mai bine, fiindcă vedeam pe mama și pe tata, că zâm-beau, și auzeam pe Silvia, cântând încet. Ah! Ce vis urât a fost! Pe urmă începui să merg din zi în zi mai bine.
A venit și Zidărașul. El m-a făcut să rând pentru întâia oară cu strâmbătura lui ca "botul de iepure" și parcă o face și mai bine acum de când i s-a tras puțin obrazul de boală. Mititelul! A venit Coretti, a venit Garoffi și mi-a dăruit două bilete de la loteria ce făcuse cu un cuțitaș cu cinci limbi pe care l-a cumpărat din strada Bertola. Apoi, ieri, tocmai când dormeam a venit Precossi și și-a pus obrăjelul pe mâna mea, fără să mă deștepte. Venea de la fierăria tatălui său, și, fiind cu figura încă plină de praf de cărbuni, mi-a înnegrit mâneca halatului. Nu pot să spun ce mare plăcere mi-a făcut când m-am deșteptat și am văzut acea urmă a vizitei sale.
Cum au înverzit copacii în aceste puține zile! Și ce necaz îmi e când mă duce tata, la fereastră, ca să privesc puțin, și văd cum aleargă băieții la școală cu cărțile la subțioară.
Dar peste puțin o să mă întorc și eu. Sunt atât de nerăbdător, să-i văd iar pe toți băieții, să văd banca mea, grădina, străzile; să aflu tot ce s-a întâmplat în acest timp; să mă așez iar la cărțile și la caietele mele; mi se pare un an de când nu le-am mai văzut! Biata mama, ce mult a slăbit și cum s-a tras la față! Bietul tata, ce obosit e! Și drăguții mei camarazi care au venit să mă vadă, cum umblau în vârful degetelor și mă sărutau pe frunte! îmi pare rău, când mă gândesc că într-o zi o să ne despărțim. Cu Derossi și cu vreo câțiva, o să urmăm studiile împreună, poate, dar toți ceilalți? Când vom sfârși clasa a IV-a, adio, n-o să ne mai vedem; n-o să mai văd lângă patul meu, când voi fi bolnav; nici pe Garrone, nici pe Precossi, nici pe Coretti! Ce rău îmi pare! Așa de buni băieți și buni camarazi, să nu-i mai văd eu, niciodată.


Prieteni muncitori.
Joi, 20.

Și de ce nu o să-i vezi niciodată, Enrico? Aceasta depinde numai de tine. Când vei sfârși clasa a IV-a, tu vei trece la gim-naziu și ei se vor face muncitori, dar poate să rămâneți multă vreme în același oraș. Și pentru ce nu v-ați mai vedea? Când vei fi la universitate sau la liceu, o să te duci să-i vezi în prăvăliile sau atelierele lor, și ce mult o să te bucuri când vei vedea pe tovarășii tăi din copilărie, bărbați, la lucru. Aș vrea să știu de ce nu te-ai duce pe la Coretti și pe la Precossi, oriunde s-ar afla ei? Ba o să te duci, o să petreci ceasuri întregi cu ei, și o să vezi, când vei începe a cunoaște viața și lumea, câte mai ai să înveți de la dânșii: lucruri pe care nimeni n-ar putea să ți le spună, asupra meșteșugului lor, asupra societății și țării tale.
Află deasemenea, că dacă nu vei păstra aceste prietenii, va fi greu să mai faci alte legături pe viitor; vreau să zic prietenii din afară de societatea din care faci parte și astfel o să trăiești numai într-o societate și omul care trăiește numai într-o societate, e ca cel care citește numai într-o carte. Hotărăște-te deci, chiar de pe acuma, să păstrezi pe prietenii tăi cei buni, chiar și după ce vă veți fi despărțit, să-i vezi pe ei mai cu drag, tocmai pentru că sunt fii de muncitori. Ascultă-mă bine: cei din clasele de sus sunt ofițerii: muncitorii sunt soldații muncii; dar în societate, ca și în armată, nu numai că sol-datul nu e mai prejos de ofițer, pentru că noblețea stă în valoarea omului, iar nu în rang; în muncă, iar nu în câștig; meritul soldatului și al muncitorului e chiar mult mai mare, fiindcă trag mai puțin profit din munca lor. Iubește dar și respectă, mai presus de toți, pe camarazii tăi, pe fii soldaților muncii; cinstește în ei ostenelile și jertfele părinților; disprețuiește deosebirile de soartă și de clasă, deosebiri după care numai oamenii de nimic își formează sentimentele și politețea lor; gândește-te că din vinele țăranilor și ale muncitorilor de prin ateliere a curs sângele binecuvântat care ne-a mântuit patria. Iubește pe Garrone, iubește pe Precossi, iubește pe Coretti, iubește pe Zidărașul tău: care ascund în piepturile lor de mici muncitori, inimi de prinți, și jură-ți ție însuți, că nici o schimbare a soartei nu va putea smulge aceste sfinte prietenii din copilărie, din inima ta. Jură-mi că dacă după patruzeci de ani, trecând pe la o stație de drum de fier, vei recunoaște sub hainele unui mașinist pe vechiul tău prieten, Garrone, cu obrazul înnegrit de fum... O! Nu, n-am nevoie să juri... sunt sigur că îl vei îmbrățișa chiar de vei fi senator al regatului.

Tatăl tău.


Mama lui Garrone.
Sâmbătă, 29.

Îndată ce mă întorsei la școală, auzii o veste tristă. De multe zile, Garrone nu ma venea pentru că mama sa era rău bolnavă și sâmbătă seara, ea își dete sufletul. Ieri de di-mineață, îndată ce intră profesorul în clasă, ne zise:
— Sărmanului Garrone i s-a întâmplat cea mai mare ne-norocire ce poate izbi pe un copil. A murit mama lui. Mâine, bietul băiat o să vină la școală. Vă rog, băieți, să respectați grozava durere ce îi sfâșie inima. Când va intra, salutați-l se-rios și prietenește, nici unul să nu glumească, nici unul să nu râdă cu el; vă rog!
Azi de dimineață, puțin mai târziu decât ceilalți, intră Garrone. Mi se rupse inima, când îl văzui. Era tras la față, avea ochii roșii și abia se ținea pe picioare: parcă ar fi fost bolnav de o lună de zile. Nu l-ai mai fi cunoscut. Era îmbră-cat în negru din cap până în picioare. Ce milă ne era de el! Nici unul nu crâcni, toți ne uitarăm la dânsul. Cum intră și văzu iarăși clasa de unde mama sa venea să-l ia mai în fie-care zi, banca aceea pe care ea se plecase de atâtea ori în zilele de examen, ca să-i dea cele din urmă povețe și unde el se gândise de atâtea ori la dânsa, nerăbdător de a alerga întru întâmpinarea ei, izbucni într-un hohot de plâns dis-perat. Profesorul îl luă lângă sine, îl îmbrățișă și-i zise:
— Plângi băiete; dar fă-ți inimă. Mama ta nu mai e aici, dar te vede, te iubește încă; tot trăiește lângă tine și într-o zi o s-o revezi, pentru că ești un suflet bun și cinstit ca și dânsa. Fă-ți inimă!
După ce zise aceasta, îl aduse în bancă, lângă mine. Nu îndrăzneam să mă uit la el. Garrone își scoase caietele și cărțile, pe care nu le deschisese de mai multe zile, și deschi-zând cartea de citire, unde e o gravură care reprezintă o mamă cu fiul ei de mână, izbucni iarăși în plâns, și își plecă ușor capul pe braț.
Profesorul ne făcu semn, să-l lăsăm să stea așa și începu lecția. Eu aș fi vrut să-i spun ceva, dar nu știam ce. Îl atinsei cu mâna și îi șoptii la ureche:
— Nu mai plânge, Garrone dragă!
El nu răspunse și, fără să-și ridice capul de pe bancă, își puse mâna lui într-a mea și o ținu așa. La ieșire nu-i vorbi nimeni; toți trecură pe lângă el cu respect și în tăcere. Văzui că mă așteaptă mama și alergai s-o îmbrățișez; dar ea mă respinse și se uită la Garrone. Deocamdată nu înțelesei de ce, dar băgai de seamă că Garrone, singur de o parte, se uită la mine cu o privire de o întristare nespusă, parcă ar fi zis:
Tu îmbrățișezi pe mama ta; eu n-o s-o mai îmbrățișez pe a mea! Tu ai încă pe a ta; a mea a murit! și atunci pricepui pentru ce mama mă respinsese. Ieșii cu dânsa, dar nu o luai de mână.


Giuseppe Mazzini.
Sâmbătă, 29.

Garrone a venit și azi după-amiază la școală, tot galben la față și cu ochii umflați de plâns. Abia s-a uitat la micile daruri ce-i pusesem pe bancă, la locul său, ca să-l mai mângâiem. Profesorul adusese o pagină dintr-o carte, ca să i-o citească, să-l facă să mai prindă inimă, să-i mai aline durerea.
Mai întâi, el ne înștiință că mâine trebuie să ne ducem toți, punct la douăsprezece, la primărie, ca să fim față, când se va da medalia de "Virtute cetățenească" unui băiat care a scăpat pe un copil ce era să se înece în Pad; și că luni o să ne dicte-ze descrierea serbării, în locul povestirii lunare. Pe urmă se întoarse către Garrone, care stătea cu capul plecat, și-i zise:
— Garrone, ia silește-te să scrii și tu ce voi dicta.
Toți ne luarăm condeiele. Profesorul dictă:

Mazzini, născut în Genova la 1805, a murit în Pisa la 1872. A fost un mare suflet de patriot, un mare scriitor, cel dintâi apostol și inspirator al revoluției italiene. Din cauza iubirii sale de patrie, el a trăit patruzeci de ani, sărac, exilat, persecutat, rătăcitor și totdeauna nestrămutat în principiile și ideile sale. Mazzini, care adora pe mama sa și care moștenise de la ea tot ce avea mai curat și mai nobil în sufletul său curajos și distins, scria astfel unui bun prieten al său, ca să-l mângâie pentru cea mai mare din nenorociri. Iată pe scurt cuvintele lui:
"Prietene, tu n-o să mai vezi pe mama ta pe acest pământ. Acesta e groaznicul adevăr. Eu nu vin pe la tine, pentru că durerea ta e una din acele dureri solemne și sfinte care trebuiesc înfrânte prin ele înșile. Înțelegi ceea ce vreau să zic prin cuvintele: Trebuie să învingem durerea! Să învingem ceea ce durerea are mai puțin sfânt, mai puțin curat, ceea ce în loc de a îmblânzi sufletul, îl slăbește și-l înjosește.
Dar cealaltă parte a durerii, partea cea mai nobilă, aceea care mărește și înalță sufletul, aceea ce trebuie să rămână cu tine, să nu te părăsească niciodată. Aici, pe pământ, nimic nu înlocuiește o mamă bună.
În durerile și în mângâierile pe care viața ți le mai poate da, tu tot n-o s-o uiți niciodată. Dar trebuie să-ți aduci aminte de ea, să o iubești, să te mâhnești de moartea ei într-un chip demn de dânsa. Prietene, ascultă-mă! Moartea nu există, nu e nimic! Nici nu se poate înțelege. Viața e viață și urmează legea vieții: progresul.
Aveai ieri o mamă pe pământ, azi ai un înger într-altă lume. Tot ce e bun trăiește și după viața pământească, mărit în putere. Așa e și cu dragostea mamei tale. Ea, acum te iubește mai mult decât odinioară.
Și tu ești mai responsabil de faptele tale fața de dânsa, de cum erai mai înainte. De la tine, de la faptele tale: atârnă acum ca să o întâlnești, să o vezi într-o altă existență. Trebuie dar ca, pentru dragostea și respectul ce ai purtat mamei tale, să devii și mai bun, ca să o bucuri. Trebuie deci, de aici înainte, la orice faptă a ta, să te întrebi:
Ar încuviința-o mama? Trecerea ei într-altă lume ți-a procurat un înger păzitor către care trebuie să îndrepți orice rugăciune a ta. Fii curajos și bun; împotrivește-te durerii disperate și de rând; dobândește liniștea pe care o au numai sufletele mari, în suferințele adânci! Iată ceea ce cere dânsa, de la tine!


— Garrone, adăugă profesorul, fii cu inimă și liniștit, iată ceea ce cere ea, de la tine! Înțelegi?
Garrone făcu din cap, semn că da; și în timpul acesta lacrimile îi curgeau șiroaie: pe față, pe mâini, pe caiet și pe bancă.


Virtutea cetățenească.
‘’(Povestire lunară).

La orele douăsprezece punct, eram toți cu profesorul di-naintea primăriei, ca să vedem cum se dă medalia "Virtutea cetățenească", unui copil care scăpase pe un camarad al său din Pad, unde era să se înece. Un steag mare tricolor fâlfâia pe balconul fațadei.
Intrarăm în curtea primăriei. Era înțesată de lume. Vă-zurăm în fundul curții o masă învelita cu postav roșu, hârtii deasupra, și, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, pen-tru primar și pentru consilieri.
În dosul fotoliilor erau ușierii primăriei, îmbrăcați în tu-nici albastre și cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla rânduită în șir, o companie din garda municipală. Soldații din acea companie aveau multe decorații. Alături de ei era o companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în uniformă de sărbătoare și mulți soldați, care veniseră acolo numai ca să privească; vânători, călărași, tunari.
Apoi jur împrejur, răspândiți prin curte, erau: domni, oameni din popor, câțiva ofițeri, doamne și copii, care se în-ghesuiau unii într-alții. Noi ne rânduirăm într-un colț, unde mai erau și alți mulți copii de pe la alte școli, cu profesorii lor. Lângă noi se afla o ceată de băieți din popor, cam de la zece până la optsprezece ani, care râdeau și vorbeau tare; se înțelegea că erau toți din suburbia Pad-ului, camarazi sau cunoscuți de-ai băiatului care urma să primească medalia.
De la ferestrele de sus priveau slujbași de-ai primăriei. Balconul bibliotecii era înțesat de lume. În balconul din față, deasupra gangului, erau o mulțime de fete din școlile pu-blice și multe din ‘’Institutul fiicelor de militari, cu frumoa-sele lor văluri albastre. Te-ai fi crezut la un teatru. Toți vor-beau cu veselie, uitându-se din când în când spre masa cu postavul roșu, să vadă dacă nimeni nu venise încă. Muzica militară cânta în fund, sub gang. Razele soarelui înălbeau zidurile. Era foarte frumos!
Deodată, toți din curte, din balcoane, de pe la ferestre, începură să bată din palme.
Mă ridicai în vârful picioarelor, ca să văd. Mulțimea ce stătea la spatele mesei, se despărțise și făcuse loc, ca să treacă un bărbat și o femeie. Aceștia înaintară. Bărbatul era tatăl său, un zidar, în haine de sărbătoare. Femeia, mama lui mică și blondă, purta o rochie neagră. Băiatul, bălai și mititel, era îmbrăcat cu o hăinuță cenușie.
Văzând atâta lume și auzind zgomotul aplauzelor, răma-seră câteșitrei înmărmuriți; nu mai îndrăzneau: nici să se uite, nici să se miște.
Un șuier de la primărie îi împinse lângă masă, spre dreapta. Lumea tăcu câtva timp, apoi izbucni în aplauze din toate părțile.
Băiatul se uită la ferestre, apoi la balconul fiicelor de militari. El își ținea în mână pălăria, parcă nu știa unde se află. Mi se păru că seamănă puțin la față cu Coretti, dar e ceva mai roșu. Tatăl său și mama sa țineau ochii îndreptați spre masă.
Toți băieții din suburbia Padului, care stăteau lângă noi, ieșeau din rând, înaintau cât puteau, ca să facă semne camaradului lor, și-l chemau încet pe nume:
— Gino! Gino! Ginetto!
Tot chemându-l mereu, fură auziți. Băiatul se uită la ei și-și duse pălăria la gură, ca să-și ascundă zâmbetul.
La un moment dat, toți soldații prezentară armele. Intră primarul, însoțit de mai mulți domni.
Primarul, cu părul cărunt de tot, cu o eșarfă tricoloră la brâu, se apropie de masă și stătu în picioare. Toți ceilalți stă-teau la spatele lui și pe alături.
Muzica încetă de a cânta. Primarul făcu un semn. Toți tăcură și el începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte nu le auzii bine, dar înțelesei că povestea fapta băiatului. Mai pe urmă însă, glasul său se întări și se răspândi prin toată curtea așa de limpede și de sonor, încât nu mai pierdui nici o vorbă:
— Când băiatul văzu de pe mal, că tovarășul său se zbătea în apă, cuprins de frica morții, azvârli hainele de pe el și, fără să se gândească măcar o clipă la pericolul în care se expu-nea, alergă spre râu. Toți îi strigară: O să te îneci! El nu răspunse. Voiră să-l oprească; el se zvârcoli și le scăpă din mâini. Îl chemară pe nume; el și intrase în apă. Apele erau umflate, primejdia era mare chiar pentru bărbat. Dar el se aruncă înaintea morții cu toată puterea micului său corp și a inimii sale cele mari. Ajunse, prinse la timp pe nenorocitul care se duse la fund și-l scoase afară. Se luptă cu furie împotriva valurilor care tindeau să-i înghită pe amândoi; se luptă chiar cu tovarășul său, care era să-l afunde și pe el. De mai multe ori dispăru și reveni deasupra apei, într-o luptă disperată, stăruind fără preget în sfântul său scop, nu ca un băiat care vrea să scape pe un alt băiat, ci ca un bărbat, ca un tată, care se luptă ca să scape pe fiul său, care e viața și singura lui speranță.
În fine, Dumnezeu nu îngădui ca o faptă așa de mărinimoasă să fie zadarnică. Băiatul răpi victima uriașului râu, o aduse la mal și îi dădu împreună cu alții, cele dintâi ajutoare. După aceea se duse acasă singur și liniștit, ca să-și poves-tească fapta părinților săi, ca un lucru foarte simplu. Dom-nilor! Mare și vrednic de respect este curajul la un bărbat. Dar la un copil, în care nu poate fi nici o bănuială de ambiție și de interes, la un copil care e nevoit să dezvolte cu atât mai multă îndrăzneală, cu cât lipsesc puterile, la un copil căruia nu-i cerem nimic, care n-are nici o îndatorire, care ne pare destul de bun și nobil numai când recunoaște și înțelege sacrificiile altuia, fără ca el să le îndeplinească; la acela bărbăția este un lucru dumnezeiesc.
Nu voi mai spune altceva nimic, domnilor. Nu vreau să încarc cu laude de prisos o mărinimie așa de simplă. Iată-l! Aici în fața voastră stă mântuitorul viteaz și generos. Soldați, salutați-l ca pe un frate! Mame, binecuvântați-l ca pe un fiu! Copii, aduceți-vă aminte de numele lui, întipăriți-vă în minte chipul lui, ca să nu se mai șteargă niciodată din inima voas-tră! Vino aici băiete! Te decorez în numele regelui Italiei cu medalia "Virtutea cetățenească".
Un "să trăiască", izbucni deodată și răsună împrejurul palatului primăriei.
Primarul luă de pe masă medalia și o prinse pe pieptul băiatului. După aceea îl îmbrățișă și îl sărută. Mama sa își duse mâna la ochi, tatăl își plecase capul pe piept. Primarul le strânse mâna la amândoi și luând decretul decorației, le-gat cu panglică, îl dete mamei.
Îndată apoi se întoarse către băiat și-i zise:
— Amintirea acestei zile atât de glorioase pentru tine, atât de fericită pentru tatăl tău și pentru mama ta, să te țină în toată viața pe calea virtuții și a onoarei. Rămas bun!
Primarul ieși, muzica începu a cânta și totul părea sfârșit, când compania de pompieri se despărți și lăsă să treacă un băiețel de vreo nouă ani. Acesta se repezi pe lângă o doam-nă, care se și aruncă în brațele băiatului decorat.
O a doua salvă de aplauze și de urări răsună în curte.
Toți înțeleseră îndată, că acesta era băiatul care fusese scăpat și că venea să mulțumească mântuitorului său. După ce îl sărută, îl luă de braț, ca să-l însoțească afară. Amândoi mergeau înainte și după ei veneau: tatăl și mama, îndreptân-du-se cu toți spre ieșire. Pătrunseră cu greu prin mulțimea care se ducea după ei: soldați, copii, femei, gardiști, fără nici o ordine. Toți se împingeau sau se ridicau în vârful picioa-relor, ca să-l vadă pe băiat. Cei care erau în drumul lui, îl apucau de mână. Când trecu pe dinaintea băieților din școli, toți ridicară în sus pălăriile.
Cei din suburbia Padului făcură un zgomot nespus; unii îl trăgeau de haină, alții îl apucau de mâini, strigând:
— Gino, trăiască Gino! Bravo Gino!
Îl văzui și eu, când trecu pe lângă mine. Era aprins la față, vesel; medalia era prinsă cu o panglică albă, roșie și verde. Mama lui plângea și râdea; tatăl său își răsucea mustața și mâna îi tremura ca și când ar fi fost prins de friguri... Lumea de pe la ferestre și balcoane se tot uita la ei și îi aplauda. Deodată, tocmai când băieții erau să intre sub gang, o adevă-rată ploaie de flori, de buchete de viorele și mărgărite, căzu din balconul fiicelor de militari, acoperind capul băiatului, pe al tatălui, pe al mamei și împrăștiindu-se pe pământ. Mulți se apucară să le culeagă repede și le dădură mamei... Mu-zica, în fundul curții, cânta încet și duios o melodie fru-moasă, care părea cântecul unor glasuri argintii ce se depăr-tau încet în jos, pe țărmurile unui fluviu.