Cultura liberă: Puzzle

Sari la navigare Sari la căutare

Conținut
Navigare: Precedentul - Următorul


Puzzle[modifică]

Himera[modifică]

Într-o foarte cunoscută povestire de H.G. Wells, un alpinist, Nunez, se află într-o vale izolată din Anzii Peruvieni. Valea este superbă, cu „ape limpezi, pășuni, iar din cauza climatului, pe solul brun, cresc arbori cu fructe excelente“. Dar sătenii care locuiesc acolo sunt, cu toții, orbi. Nunez vede o oportunitate în asta, „chiorul este rege în țara orbilor“. Așa că se hotărăște să exploateze situația și să trăiască asemenea unui rege.

Dar nu ajunge foarte repede la scopul propus. Mai întâi trebuie să le explice sătenilor noțiunea de „vedere“. Ei nu înțeleg. Le spune că sunt orbi. Ei nu au în vocabular acest cuvânt. Gândesc îngust. Pe măsură ce descoperă lucrurile pe care el nu le poate face (să audă foșnitul ierbii, de exemplu), ei încarcă să-l controleze. Iar el devine tot mai frustrat. „Nu înțelegeți, voi sunteți orbi, iar eu văd!“

Dar sătenii nu-l lasă în pace. Ei nu văd (un fel de a spune) avantajele puterii sale. Nici măcar tânăra care lui i se pare superbă nu înțelege frumusețea peisajului înconjurător. Descrierea făcută de Nunez ea nu o crede, nu o înțelege, dar este încântată de cuvintele lui.

Când Nunez face publică dorința sa de a se însura, tatăl ei se opune. „Vezi tu, draga mea, este un idiot. Are iluzii. Nu face nimic ca lumea.“ Și Nunez este dus la doctorul satului.

După o atentă examinare, doctorul își spune părerea: „Creierul lui este afectat.“

„Cum?“

„Chestiile astea cărora le spune ochi, sunt o boală... care-i afectează mintea.“

Și doctorul continuă: „Cred că pot să spun cu suficientă certitudine că simpla operație de extirpare a corpilor străini ar fi suficientă.“

„Slavă Domnului că există știința!“ îi răspunde bătrânul. Și Nunez este informat despre condiția necesară pentru a primi mâna logodnicei sale. (Trebuie să citiți toată povestea, ca să aflați ce se întâmplă. Cred în cultura liberă, nu și în trădarea poantei unei povestiri.)


Se întâmplă uneori ca gemenii să fuzioneze, producându-se o himeră. O creatură ce are două seturi de ADN. ADN-ul din sânge poate fi diferit de cel din piele. Ideea nu este suficient exploatată de autorii de romane polițiste. Ei cred în enunțul: „ADN-ul certifică cu siguranță de 100% prezența unei persoane la locul crimei.“

Înainte să citesc despre himere, aș fi spus că este imposibil. O singură persoană poate avea două seturi de ADN. Ideea ADN-ului este că este codul unic al unei persoane. De fapt, nu numai că gemenii pot avea același ADN (gemenii identici), dar și o singură persoană poate avea două seturi (himera).

Cu cât mai mult mă lupt să înțeleg lupta despre copyright și cultură, pe care, uneori, am numit-o, pe nedrept, „războiul copyright-ului“, cu atât mai mult mă gândesc că avem de a face cu o himeră. De exemplu, în lupta legată de problema „ce este împărțirea fișierelor prin p2p?“, ambele tabere au dreptate, ambele tabere n-au dreptate. Pe de-o parte, se spune „punerea în comun a fișierelor este asemănătoare cu situația în care doi copii înregistrează unul de la altul niște albume, lucru petrecut fără probleme în ultimii treizeci de ani“. Ceea ce este adevărat, cel puțin în parte. Când îi spun celui mai bun prieten să încerce noul CD pe care l-am cumpărat, dar în loc să-i dau CD-ul îl pun pe un server p2p, este ca și cum l-aș împrumuta.

Dar descrierea este falsă în parte. Serverul p2p se află într-o rețea prin care toată lumea are acces la muzica mea. Încă zece mii de „prieteni“ o vor asculta.

Așa că, de cealaltă parte, se va spune că este ca și cum aș fura un CD, ceea ce iar este adevărat, în parte. Dacă atunci când Lyle Lovett scoate un nou album eu, în loc să-l cumpăr, mă duc pe Kazaa și-l copiez pe gratis, este ca și cum aș fura un exemplar.

Deși nu este în întregime așa. Dacă fur un CD, magazinul va avea unul mai puțin de vândut. Iar dacă, totuși, fur unul, amenda va fi de 1000$. Dacă descarc un CD, după RIAA, sunt pasibil de plata a 1.500.000$ drept pagube.

Adevărul nu se află integral de nici o parte. Și RIAA și Kazaa descriu o realitate, au dreptate. Este o himeră. Iar simpla negare a argumentelor aduse de adversar nu rezolvă problema. Ce normă ar trebui să guverneze această situație?

Am putea răspunde că nu-i vorba de nici o himeră. Am putea spune, ca RIAA, că orice punere în comun de fișiere este un delict penal. Și putem acuza familiile, cerându-le daune de milioane de dolari, pentru că au astfel de fișiere pe calculatorul de acasă. Și am putea obliga universitățile să monitorizeze traficul pentru a se asigura că rețeaua lor nu este utilizată pentru comiterea acestor crime. Aceste măsuri pot fi văzute ca extreme, dar ambele au fost propuse sau chiar implementate.

Alternativ, am putea spune că totul este doar un împrumut între prieteni. Și am putea legaliza situația. Nici un fel de acuzație pentru punerea conținutului în rețea.

Și acest răspuns este posibil. Dar de asemenea ar fi o greșeală. Decât să îmbrățișăm soluția extremităților, să acceptăm punctele asupra cărora ambele părți au căzut de acord. Iar dacă voi încheia cartea cu schița unui sistem ce ar putea face asta, scopul meu în următorul capitol este acela de a vă demonstra cât de îngrozitor ar fi să acceptăm varianta de toleranță zero. Nici una din extreme nu ar fi o alternativă viabilă, iar varianta de toleranță zero ar fi mai rea decât extremele.

Azi, toleranța zero devine politica oficială a guvernului. În mijlocul haosului pe care Internetul l-a creeat, a apărut goana după pământuri. Legea și tehnologia au fost deturnate pentru a da deținătorilor de copyright un control pe care nu l-au mai avut niciodată. Și, căzând în acest extremism, s-au pierdut multe oportunități.

Nu vorbesc de oportunitatea puștilor de „a fura“ muzică. Ci de inovația comercială și culturală pe care acest război o ucide. Niciodată nu am mai avut puterea de a răspândi inovația atât de larg printre membrii societății și de abia am întrezărit puterea dezlănțuită prin această metodă. Legea este responsabilă pentru lucrurile întâmplate. Iar vice-președintele pentru imagine publică al unei firme inovatoare în domeniu, eMusic.com, a spus-o în critica făcută la adresa DMCA:

„eMusic se opune la piraterie. Suntem distribuitori de materiale sub copyright și dorim să protejăm acest drept.

Dar clădirea unei fortărețe tehnologice, ce închide în ea marile case de discuri, nu este cea mai bună soluție. Este prea devreme să răspundem la această întrebare. Forțele pieței acționează în mod natural și pot produce un alt model de a face afaceri.

Aici este punctul critic. Opțiunile făcute de industrie afectează piața digitală și distribuția pe această piață. Ceea ce va duce la influențarea consumatorilor, atât din punctul de vedere al ușurinței cu care vor accesa conținutul digital, cât și din punctul de vedere al echipamentului necesar. Alegeri greșite făcute la debutul jocului pot întârzia creșterea pieței, afectând interesele tuturor.“

În aprilie 2001, eMusic.com a fost cumpărată de Vivendi Universal. Poziția lor s-a schimbat azi.

Renunțând la toleranță nu ucidem pirateria. Sacrifică valori importante pentru cultura noastră și ucidem din fașă oportunități extrem de valoroase.

Daunele[modifică]

Pentru a lupta cu „pirateria“, pentru a proteja „proprietatea“, industria conținutului a pornit un război. Grupurile de presiunile și campaniile bine finanțate au adus acum guvernul în acest război. Ca în orice război, o să fie vitime directe și victime colaterale. Ca în războiul adus de prohibiție, cele mai mari pagube le va suferi omul de rând.

Scopul meu, până acum, a fost acela de a descrie pagubele, mai ales consecințele pentru cultura liberă. Doresc acum să extind descrierea consecințelor într-un argument. Este acest război justificat?

Din punctul meu de vedere, nu este. Nu este nici un motiv rezonabil ca, de această dată, legea să apere vechiul împotriva noului doar pentru că puterea proprietății intelectuale este mai mare decât oricând în istoria noastră.

Bunul simț încă nu vede așa lucrurile. Încă mai este de partea lui Causby și a industriei de conținut. Pretențiile extreme legate de control în numele proprietății încă găsesc răsunet, respingerea fără multe ezitări a pirateriei joacă un rol important aici.

Prin continuarea războiului or să apară consecințele. Doresc să descriu numai trei. Despre toate se poate spune că nu sunt făcute cu intenție. Chiar sunt dispus să cred asta. Mai puțin despre primele două.


Constrângerea creatorilor[modifică]

În următorul deceniu vom asista la o explozie a tehnologiilor digitale. Aceste tehnologii vor permite tuturor să captureze și să împartă conținutul. Înregistrarea și distribuirea conținutului este ceea ce a făcut omul încă de la originile sale. Așa am învățat să comunicăm. Dar înregistrarea și distribuirea prin tehnologii digitale este diferită. Fidelitatea și puterea este diferită. Poți să trimiți cuiva un e-mail povestindu-i o glumă, sau poți să-i trimiți un clip. Poți să scrii un eseu despre inconsistența argumentelor unui politician, sau poți să produci un film în care să aduci argumente împotriva lui. Poți să scrii un poem în care să-ți exprimi iubirea, sau poți să mixezi melodiile artiștilor preferați și să le pui în rețea.

Varianta digitală de la înregistrează și distribuie este o extindere, dar și ceva nou. Continuă pe Kodak, dar spulberă șimitele tehnologiilor de tip Kodak. Tehnologia promite o lume a creației extraordinar de diversificate și o extraordinară ușurință în răspândirea ei. Și cum creativitatea se aplică unei democrații, va permite unui mare număr de cetățeni să utilizeze tehnologia pentru a se exprima, și a critica, și a contribui la cultura din jur.

Tehnologia ne-a dat șansa să facem în cultură lucruri rezervate cândva numai unei elite, unor oameni izolați. Gândiți-vă la bătrânul povestitor din parcul orășelului. Acum închipuiți-vă că el poate povesti întregii lumi.

Toate acestea sunt posibile doar dacă activitatea este legală. În actualul regim de norme, nu este. Să uităm o clipă punerea în comun a fișierelor. Gândiți-vă la site-urile favorite de pe Internet. Cele care oferă scenariile unor seriale uitate, sau benzi desenate din anii '60, sau cele în care sunt mixate imagini și sunete pentru a critica politicieni și oameni de afaceri, site-uri care colectează articole din ziare și structurează arhive pe teme științifice sau culturale. O enormă creativitate răspândită pe Internet. Așa cum este gândită acum legea, toate astea sunt ilegale.

Această prezumpție de vinovăție va ucide creativitatea, cât timp exemplele pedepselor extreme pentru pagube vagi vor prolifera. Este imposibil să ai o imagine clară a ceea ce este permis și a ceea ce nu este permis, iar pedepsele pentru încălcarea liniei sunt tot mai mari.

Cei patru studenți (Jesse Jordan, din capitolul 3 era doar unul dintre ei) au fost dați în judecată de RIAA cerându-li-se daune de 98 de milioane pentru că realizaseră motoare de căutare ce ar fi permis și piratarea melodiilor. Azi, WorldCom, care și-a păgubit investitorii cu 11 milioane și a provocat pierderi pe bursă de 200 de milioane a primit o amendă de 750 milioane. Sub o legislație promovată chiar acum în Congres, un dctor ce taie din greșeală piciorul unui pacient va fi amendat cu 250.000$ pentru durerea provocată. Poate bunul simț să recunoască absurditatea acestei lumi în care pedeapsa pentru descărcarea a două melodii din Internet este mai mare decât amenda dată unui doctor care a măcelărit un pacient?

Consecințele acestei incertitudini legale, împreună cu rata înaltă a pedepselor, sunt că acelea că numeroase activități creative nu au mai fost întreprinse, sau n-au mai fost întreprinse pe față. Trimitem underground procesul creativ numindu-i pirați pe acești Disney moderni. Facem imposibil pentru lumea afacerilor să se bazeze pe domeniul public pentru că granițele acestuia sunt neclare. Nu servește nimănui să impui o plată pentru a creea, în acest fel doar cei care pot plăti ajung să creeze. Așa a fost situația în Uniunea Sovietică unde, din motive diferite, a apărut o lume a artei subterane, nu doar pentru că mesajul era politic, controversat, ci pentru că procesul de creație era ilegal. Deja sunt itinerate expoziții de artă ilegală în Statele Unite. În ce constă ilegalitatea lor? În actul de a mixa cultura într-o formă de expresie critică sau reflexivă.

Parte din motivația acestei spaime de ilegalitate este dată de schimbarea legii. Am descris asta în detaliu în capitolul 10. O și mai mare parte are de a face cu ușurința cu care pot fi urmărite și identificate infracțiunile. Așa cum au descoperit utilizatorii sistemelor de distribuție în rețea a fișierelor, , este banal pentru deținătorii de coparight să obțină, prin intermediul tribunalelor, datele necesare de la internet provideri. Este ca și cum casetofonul tău ar transmite o listă cu melodiile pe care le asculți acasă.

Niciodată în istorie nu și-a pus problema un pictor cum opera sa încalcă opera altcuiva, dar pictorul modern, utilizând uneltele din Photoshop, distribuind conținutul în rețea, trebuie să fie atent. Peste tot în jur sunt imagini, dar sigure sunt doar cele obținute contra cost de la Corbis, sau din alte locuri asemănătoare. Și apare cenzura în procesul de cumpărare. Este o piață liberă pentru creioane, nu trebuie să ne facem probleme cum ar afecta creativitatea. Dar este o piață extrem de normată aceea a imaginilor, dreptul de a le folosi nu este liber.

Avocații nu văd asta, pentru că avocații nu sunt obișnuiți să gândească empiric. Așa cum am descris în capitolul 7, răspunsul la povestea despre documentarul lui Jon Else l-am citit avocaților de nenumărate ori și ei mi-au spus că este vorba de utilizare conform bunelor uzanțe iar eu greșesc când spun că legea normează acest tip de utilizare.

Dar utilizare conform bunelor uzanțe, în America, înseamnă pur și simplu dreptul de a angaja un avocat pentru a-ți apăra opera. Și așa cum le place avocaților să uite, sistemul pentru apărarea acestor drepturi este extrem de prost, în toate contextele, dar mai ales în acesta. Costă prea mult, merge prea încet și are puțină legătură cu ceea ce justiția susține că asigură. Sistemul legal poate că este acceptabil pentru cei bogați. Pentru toți ceilalți, stânjenește tradiția.

Judecătorii și avocații n-au decât să-și spună că utilizarea conform bunelor uzanțe este doar „o gură de aer“ între ceea ce legea permite și ceea ce nu permite. Dar este o măsură a cât de apăsător a devenit sistemul legal pentru cine crede în el. Regulile pe care editorii le impun scriitorilor, regulile pe care distribuitorii de filme le impun producătorilor, cele pe care ziarele le impun reporterilor – toate sunt legi reale, ce afectează creativitatea. Iar aceste legi sunt departe de ideile cu care se consolează judecătorii.

Într-o lume ce sancționează cu 150.000$ o singură încălcare a copyright-ului și care nu înapoiază nici un ban celui care a cheltuit ca să se apere de o acuzație nedreaptă, în această lume uluitoarele norme grupate sub noțiunea de copyright amuțesc creativitatea și dreptul la exprimare. Iar în această lume este nevoie de cultivarea orbirii oamenilor pentru ca ei să continuie să creadă că trăiesc într-o cultură liberă.

Așa cum spunea Jed Horovitz, omul din spatele Video Pipeline:

„Pierdem oportunități în stânga și-n dreapta. Creatorii sunt forțați să nu se mai exprime. Gândurile nu mai sunt comunicate. Iar dacă mai sunt destule lucruri creeate, ele nu mai sunt distribuite. Nu le vei vedea în media decât după ce un avocat va spune că totul este în regulă. Până aici s-a ajuns cu controlul.“


Constrângerea inovatorilor[modifică]

Ultima poveste a fost întunecată și stângistă, creativitatea asuprită, artiștii sufocați. Poate că asta nu te impresionează. Poate că te gândești că oricum sunt destule tâmpenii ce poartă eticheta de artă. Poate că nu îți pasă.

Dar este și o parte fără nici o coloratură stângistă. Ce ar fi putut fi scrisă de cel mai extremist ideolog al pieței concurențiale. Și dacă ești unul dintre aceștia (mai ales unul care a avut răbdarea să citească până aici), atunci poți să sesizezi un alt aspect dacă înlocuiești în toată cartea cultură liberă cu piață liberă. Este același lucru, numai că lucrurile astea afectează mult mai fundamental cultura.

Schimbarea pe care o demonstrez ca având loc în cultură este aceeași care transformă o piață liberă într-o piață planificată. Toți sunt de acord că este nevoie de reguli pe piață, cel puțin unele legate de contracte și de proprietate, ca și de tribunalele menite să le administreze. La fel, în dezbaterea despre cultură, toți sunt de acord că este nevoie de un cadru pentru copyright. Dar din ambele perspective se insistă că, dacă reglementarea este bună, excesul de reglementare este nociv. Și din ambele perspective sunt căutate căile prin care normele pur și simplu fac posibil ca industriile de azi să se apere de industriile concurente de mâine.

Acesta este cel mai dramatic efect al schimbării de strategie descrise în capitolul 10. Consecințele labilității granițelor copyright-ului sunt acelea că mai poți inova doar cu binecuvântarea industriilor dominante. Lecția a fost învățată în urma unor cazuri în care au fost executați investitorii. Această lecție, botezată „ploaia radioactivă asupra Silicon Valley“ de fostul președinte Napster, Hank Barry, a fost învățată.

Să discutăm un exemplu, o poveste pe care am spus-o în The Future of Ideas, și care a evoluat într-o direcție la care nu s-ar fi gândit nici cei mai pesimiști.

În 1977, Michael Roberts a lansat compania MP3.com. Scopul era de a se asigura alte căi de accesare a conținutului. Scopul era de a facilita apariția de nou conținut. Spre deosebire de alte case de discuri, oferea creatorilor posibilitatea de a distribui conținutul lor fără un contract exclusiv.

Pentru ca sistemul să funcționeze, MP3.com avea nevoie de un sistem de promovare. Ideea era ca nivelul la care ajungeau melodiile în preferințele utilizatorilor să recomande artiștii. Dacă asculți Lyle Lovett, o să te bucuri și de Bonnie Raitt. Și așa mai departe.

Era nevoie de o metodă simplă de a strânge date despre preferințele utilizatorilor. MP3.com a venit cu o soluție extrem de inteligentă. În ianuarie 2000, a fost lansat serviciul my.mp3.com. Utilizând software furnizat de MP3.com, utilizatorul își deschidea un cont și punea CD-ul în calculator. Software-ul identifica CD-ul, apoi permitea utilizatorului acces la conținut. Dacă puneai un CD cu Jill Sobule, atunci, indiferent unde erai, la muncă sau acasă, aveai acces la muzică după ce te autentificai. Sistemul era un fel de cutie muzicală.

Nici o îndoială că unii ar fi putut folosi sistemul pentru a face copii ilegale. Dar aveau posibilitatea asta și fără MP3.com. Însă sistemul permitea accesul utilizatorilor la propriul lor conținut și, văzând ce conținut deține fiecare, puteai să descoperi preferințele.

Pentru a face sistemul funcțional, totuși, MP3.com trebuia să copieze 50.000 de CD-uri pe server. (În principiu, utilizatorul își copia acolo muzica, dar asta ar fi durat mult timp și calitatea ar fi fost modestă.) Așa că au fost copiate 50.000 de CD-uri din magazin și s-a început copierea lor. Încă o dată, conținutul nu era accesibil decât celor care dovedeau că dețin o copie a CD-ului pe care doresc să-l asculte. Deci se dădea acces consumatorilor la un produs pe care îl cumpăraseră deja.

După numai nouă zile, primele cinci mari case de discuri, reprezentate de RIAA, au dat în judecată MP3.com. MP3.com a încheiat o înțelegere cu patru din cinci. Nouă luni mai târziu, un judecător federal a dat sentința că MP3.com se face vinovată de încălcarea cu bună știință a legii față de al cincilea. Aplicând legea în litera ei, judecătorul a stabilit o amendă de 118 milioane. MP3.com a încheiat o înțelegere și cu al cincilea acuzator, Vivendi Universal, plătind 54 de milioane. Vivendi a cumpărat MP3.com un an mai târziu.

Este o parte a poveștii pe care am spus-o mai înainte. Dar să vedem concluziile.

După ce Vivendi a cumpărat MP3.com, a intentat un proces de malpractice avocatului care sfătuise MP3.com că totul este în regulă cu serviciul pe care doresc să-l furnizeze. Procesul era un exemplu pentru toți avocații ce ar fi îndrăznit să sugereze că legea este mai puțin restrictivă decât casele de discuri să fie.

Scopul acestui proces, încheiat cu o înțelegere a cărei valoare nu a fost făcută publică, era de a trimite un mesaj avocaților: nu doar clienții care încalcă legea vor suferi consecințele, ci și avocații lor.

Strategia nu se limita la avocați. În aprilie 2003, Universal și EMI l-au dat în judecată pe Hummer Winblad care, prin firma sa de venture capital, finanțase Napster, ca și pe Hank Barry și John Hummer, fondatorii firmei. Se revendica faptul că investitorul trebuia să fi recunoscut dreptul industriei de a avea control asupra conținutului. Era personal vinovat că finanțase o companie a cărei afacere era dincolo de lege. Azi, orice finanțator recunoaște că, dacă afacerea nu este aprobată de dinozauri, riscurile nu mai sunt doar pe piață, ci și în sălile tribunalelor. Nu mai cumperi o companie, ci și un potențial proces. Atât de ostil a debenit mediul, încât chiar și producătorii de autoturisme se tem de ceea ce conțin tehnologiile pe care le ating. Într-un articol din Business 2.0, Rafe Needleman descrie o discuție cu BMW:

„Am întrebat de ce, dată fiind capacitatea calculatorului aflat în mașină, nu pot fi rulate fișiere MP3. Mi s-a spus că inginerii proiectaseră un sistem audio integrat, dar departamentele de marketing și cel juridic se opuseseră. Azi, mașinile vândute în Statele Unite nu sunt înzestrate cu playere de MP3.“

Asta este lumea mafiei, „banii sau viața“, guvernată nu de tribunale, ci de amenințarea disproporționată a legii copyright-ului. Este un sistem ce va sufoca inovația. Este oricum greu să pornești o afacere. Este imposibil dacă ea este amenințată permanent de procese.

Nu argumentez că întreprinzătorii au dreptul să pornească afaceri ilegale. Subiectul este definirea lui „ilegal“. Legea este un amestec de incertitudini. Nu ai nici o metodă sigură de a afla cum se aplică noilor tehnologii. Răsturnând tradiția și acceptând amenzi uriașe, realitatea este mai conservatoare ca oricând. Dacă legea impune pedeapsa cu moartea pentru înființarea unei parcări cu plată, nu vom avea numai mai puține parcări, ci și mai puține mașini pe drum. Același principiu se aplică inovației. Dacă inovația este permanent controlată de aceste limite neclare, o să avem mult mai puțină inventivitate și creativitate.

Se poate face o paralelă cu acel nod gordian al utilizării conform bunelor uzanțe. Efectul legii este similar. Sălbaticul sistem punitiv va sufoca creativitatea. Va proteja unele industrii și anumiți creatori, dar va face rău industriei și creatorilor în general. Piața liberă și cultura liberă depind de concurență. Efectul legii este anularea competiției. Se produce cultură supra-normată, iar piața va fi reglementată abuziv.

Cultura făcută cu aprobarea cuiva, spre deosebire de cultura liberă, este prima schimbare importantă pe care am descris-o. O cultură aprobată înseamnă o cultură a avocaților, o cultură în care inspirația necesită un telefon dat avocatului. Nu sunt împotriva avocaților. Nu sunt împotriva legii. Dar profesiunea noastră și-a pierdut sensul și limitele. Iar liderii noștri și-au pierdut justa apreciere apropo de costul ridicat pe care îl impunem celorlalți. Ineficiența legii este împovărătoare pentru tradiția noastră. Și în timp ce cred că trebuie să facem legea mai eficientă, cred și că trebuie să facem totul pentru a limita efectele ei atunci când nu este bună de nimic. Costurile ascunse de cultura reglementată sufocă creativitatea. Este nevoie de multe justificări pentru a accepta așa ceva.


Incertitudinea legii este o povară pentru inovație. Există și o a doua povară cu acțiune mult mai directă. Este efortul unei mari părți a industriei pentru a utiliza legea pentru reglementarea tehnologiei Internetului pentru a le fi mai bine protejat conținutul.

Motivația este evidentă. Internetul ușurează răspândirea conținutului. Această eficiență este o trăsătură a structurii sale. Dar, din punctul de vedere al industriei conținutului, este un defect („bug“). Eficienta distribuire a conținutului înseamnă că distribuitorii de conținut trebuie să facă eforturi mai mari pentru control. O măsură evidentă ar fi scăderea eficienței Internetului. Dacă Internetul permite pirateria, atunci trebuie să-i rupem picioarele.

Sunt multe exemple de integrare în lege a acestei idei. La solicitarea industriei conținutului, în Congres a fost propusă o legislație în consecința căreia calculatoarele trebuie să determine dacă acel conținut pe care îl accesează este protejat sau nu și să oprească răspândirea conținutului protejat. Congresul a lansat deja procedurile pentru investigarea soluțiilor suport, integrate în orice aparat capabil să transmită imagini în format digital (calculatorul), ce ar permite stoparea copierii unui conținut marcat ca atare. Alți membrii ai Congresului au propus imunizarea conținutului în așa fel încât să se ajungă la oprirea mașinii operate de pirați.

Într-un sens, măsura pare rațională. Dacă problema este codul, să normăm codul pentru a rezolva problema. Dar orice reglementare a infrastructurii tehnice se va referi la o anumită tehnologie, disponibilă azi. Va presupune costuri și eforturi mari legate de tehnologie pentru a fi eclipsată de progres.

În martie 2002, un mare număr de companii, sub conducerea Intel, au încercat să lămurească Congresul asupra daunelor provocate de o astfel de legislație. Argumentele lor nu erau legate de necesitatea de a proteja copyright-ul. Dimpotrivă, ei spuneau că o protecție nu trebuie să facă mai mult rău decât bine.


Este și o modalitate chiar mai evidentă în care acest război a sufocat inovația. Din nou, o istorie familiară adepților pieței libere.

Coparight-ul poate că este o proprietate, dar, ca orice altă proprietate, este și o formă de reglementare. Este o reglementare ce-i apără pe unii și-i rănește pe alții. Făcută corect, de ea beneficiază creatorii și sunt dezavantajați profitorii. Făcută incorect, reglementarea își manifestă puterea prin uciderea competiției.

Așa cum am descris în capitolul 10, în ciuda aspectului de reglementare al copyright-ului și a considerațiilor făcute de Jessica Litman în Digital Copyright, istoria lui nu este rea. Așa cum detaliez în capitolul 10, când au apărut noile tehnologiii, Congresul a modificat balanța pentru a se asigura că noul este protejat în fața vechiului. Licențele obligatorii, impuse de stat, au fost o parte a acestei strategii. Libera utilizare (cazul VCR) a fost o alta.

Dar acest tipar de apărare a noilor tehnologii s-a schimbat o dată cu apariția Internetului. În loc să asigure un echilibru între pretențiile noilor tehnologii și drepturile legitime ale creatorilor, atât tribunalele cât și Congresul au impus restricții legale ce au avut ca efect sufocarea noului în beneficiul vechiului.

Iată un exemplu în care sunt surprinse toate aspectele. Istoria radioului prin Internet.

Așa cum am descris în capitolul 4, când un post de radio transmite o melodie, interpretul nu primește nimic, doar compozitorul. De exemplu, dacă Marilyn Monroe ar fi înregistrat o versiune a „Happy Birthday“ pentru a păstra în memorie faimoasa ei apariție la Madison Square Garden înaintea președintelui Kennedy, iar un post de radio ar fi trensmis înregistrarea, deținătorul copyright-ului ar fi primit ceva, marilyn Monroe n-ar fi primit nimic.

Motivul echilibrului impus de Congres are un sens. Acela că transmiterea melodiei este un fel de publicitate. Interpretul beneficiază pentru că vor fi cumpărate înregistrările din magazin. Interpretul primește și el, indirect, ceva. Poate că nu rațiunea a fost motivul, ci puterea posturilor radio, presiunile făcute de acestea asupra Congresului stopând orice intenție de a fi recompensați interpreții.

Intrați pe un post de radio trensmis prin Internet. Emisiunile ajung la dumneavoastră prin cablu, nu prin eter. Și poate fi ascultat un post din Berlin pe un calculator din San Francisco, în timp ce un post ce emite pe frecvențele radio nu poate fi recepționat de la mare distanță.

Această trăsătură a arhitecturii Internetului face posibilă ascultarea unui număr nelimitat de posturi de radio, în timp ce arhitectura eterului limitează numărul acestora. Radioul prin Internet este mult mai competitiv decât cel pe unde radio, permite o mai mare selecție a opțiunilor. Și, pentru că piața o constituie întreaga planetă, posturile de nișă pot dezvolta programe pentru un număr mai mare de utilizatori la scară globală. Peste opt milioane de ascultători au probat această nouă formă de radio.

Radioul prin Internet este ce era radioul FM pentru AM. Este chiar o evoluție și mai semnificativă, nu numai pentru că tehnologia este mai bună, ci și concurența deschisă este mai mare. Se poate face o paralelă între lupta pentru radioul FM și lupta pentru radioul prin Internet. Așa cum un autor descria bătălia purtată de Howard Armstrong pentru radioul FM:

„Un număr practic nelimitat de stații erau permise pe unde scurte, punându-se capăt restricțiilor existente pe unde lungi. Dacă FM-ul se dezvoltă liber, numărul stațiilor va fi limitat doar de resursele economice și de concurență, nu de limitări tehnologice... Armstrong făcea o comparație cu inventarea tiparului, când guvernele și anumite cercuri de interese încercaseră să pună mâna pe acest instrument de comunicare în masă impunând licențe asupra lui. Această tiranie fusese îngenuncheată doar atunci când oamenii deveniseră liberi să cumpere și să utilizeze mașini de tipărit. FM este, într-un sens, o invenție la fel de mare.“

Acest potențial nu a fist niciodată exploata, nu pentru că Armstrong ar fi greșit în legătură cu tehnologia, ci pentru că subestimase interesele, obiceiurile și legislația ce au întârziat dezvoltarea acestei tehnologii.

Același lucru se spune despre radioul prin Internet. Din nou nu mai există nici o limitare pentru numărul de posturi radio. Singura restricție este dată de legi. Legea copyright-ului este una dintre ele. Prima întrebare de pus aici este: vor guverna legile copyright-ului radioul prin Internet?

Azi, grupurile de presiune acționează în sens contrar. Radioul prin Internet este noua industrie. Interpreții, pe de altă parte, au un lobby puternic, prin RIAA. Când Congresul a luat în considerare noul fenomen al radioului prin Internet, în 1955, grupurile de presiune au determinat Congresul să trateze diferit radioul prin Internet de radioul transmis în eter. Dacă un post de radio clasic nu trebuie să-i plătescă lui Marilyn drepturi, radioul prin Internet trebuie să facă asta! Legea nu este neutră față de radioul prin Internet, legea este pentru radioul prin Internet o povară mai mare decât este pentru radioul pe unde.

Această povară nu este nesemnificativă. Așa cum estima profesorul William Fisher, de la Harvard, dacă un post de radio prin Internet distribuie muzica la zece mii de ascultători (în medie), douăzeci și patru de ore pe zi, drepturile de autor pentru interpreți se vor ridica la un milion de dolari pe an. Un post de radio clasic nu trebuie să plătească, pentru același lucru, absolut nimic.

Și povara nu este numai financiară. Conform primelor reguli emise, un post prin Internet (dar nu și unul clasic) trebuie să adune următoarele informații la fiecare piesă transmisă:

  1. numele serviciului
  2. canalul programului (radiourile AM/FM utilizează identificatorul stației)
  3. tipul programului (live, reluat, arhivă)
  4. data transmiterii
  5. ora transmiterii
  6. ora locală a transmisiunii
  7. numărul de ordine în program
  8. durata, la secundă
  9. tilul melodiei
  10. codul ISRC al înregistrării
  11. anul de apariție al albumului sau al compilației
  12. interpretul
  13. titlul albumului
  14. casa de discuri
  15. codul UPC al albumului
  16. numărul de catalog
  17. datele deținătorului de copyright
  18. genul programului (formatul)
  19. numele entității care emite
  20. canalul sau programul
  21. data și ora la care s-a conectat utilizatorul
  22. data și ora la care s-a de-conectat utilizatorul
  23. ora locală a utilizatorului
  24. număr unic de identificare
  25. țara în care a fost receptată transmisiunea

Bibliotecarii Congresului au suspendat acest raport până la realizarea unor studii. Dar diferența principală rămâne, radioul prin Internet trebuie să plătească o taxă de copyright pe care radioul clasic nu o plătește.

De ce? Ce justifică această diferență? S-a făcut un studiu economic asupra consecințelor asupra radioului prin Internet? Era motivul acela de a proteja interpreții de piraterie?

Cu o superbă candoare, experții RIAA au admis ceea ce era evident pentru toată lumea. Așa cum mi-a spus Alex Alben, vice-președinte al Real Networks:

„RIAA, reprezentantul caselor de discuri, a depus mărturie despre cum evaluează ei nivelul de plată acceptabil pentru cumpărător. Și nivelul era de zece ori mai mare decât ce plătesc stațiile de radio clasice. Avocații ce reprezentau radiourile prin Internet l-au întrebat atunci: «De ce atât de mult? De ce mai mult decât în cazul posturilor de radio clasice? Pentru că, la așa un tarif, îi scoateți de pe piață...» Iar expertul RIAA a răspuns: «Nu dorim o industrie cu mulți actori, dorim o piață cu cinci, șase mari actori capabili să plătească suma cerută, pe o piață stabilă, previzibilă.»“

În traducere: utilizăm legea pentru a elimina competiția, în așa fel încât această platformă concurențială, ce poate stimula explozia diversității conținutului, să nu provoace nici o durere dinozaurilor. Nimeni, aflat el la stânga sau la dreapta, nu poate accepta așa ceva. Și nimeni, indiferent de ideologie, nu face nimic pentru a preveni așa ceva.


Coruperea cetățenilor[modifică]

Supra-reglementarea sufocă creativitatea. Întârzie inovațiile. Dă dinozaurilor drept de veto asupra viitorului. Risipește extraordinarele șanse pentru o creativitate democrată pe care le aduce tehnologia digitală.

În plus, mai este ceva, important pentru înaintașii noștri, dar uitat azi: supra-reglementarea corupe cetățenii și slăbește domnia legii.

Războiul purtat azi este un război al prohibiției. Ca în orice prohibiție, ținta este comportamentul unui mare număr de cetățeni. Conform New York Times, 43 de milioane de americani au descărcat muzică în mai 2002. După RIAA, comportamentul acestora este o infracțiune. Am tsabilit un set de reguli ce transformă în infractori 20% din populația Americii. Cum RIAA a intentat procese nu numai Napsterilor din toată lumea, ci și studenților care meșteresc motoare de căutare și utilizatorilor ce descarcă conținut, tehnologiile ce protejează utilizarea ilegală vor evolua. Este un adevărat război civil, reacțiile extreme ale unei părți invitând cealaltă parte la reacții extreme ca răspuns.

Tactica industriei de conținut exploatează prăbușirea sistemului legal. Când RIAA l-a dat în judecată pe Jesse Jordan, știa că a găsit doar un țap ispășitor. Amenințarea de a plăti ca daune toți banii din lume (15 milioane de dolari), sau aproape toți banii din lume pentru apărare (250.000$, taxe legale), l-a împins pe Jordan să plătească toți banii pe care îi avea (12.000$) pentru a opri procesul. Aceeași strategie a fost folosită împotriva utilizatorilor. În septembrie 2003, RIAA a dat în judecată 261 de persoane, inclusiv o puștoaică de 12 ani dintr-un orfelinat și un tânăr de 17 ani care nu știa nimic despre ce este punerea în comun a conținutului. O dată descoperiți țapii ispășitori, va costa mai mult să te aperi în aceste procese decât să cazi la înțelegere. (Fata de 12 ani a plătit cu economiile ei, 2.000$.) Legea noastră este un sistem teribil pentru apărarea drepturilor. Este jenantă pentru tradiția noastră. Iar consecințele legii, așa cum este ea, sunt că cei puternici pot utiliza legea pentru a anula drepturile oponenților.

Prohibiția nu este ceva nou în America. Doar că este o situație extremă azi. Am experimentat cu alcoolul într-un moment în care consumul pe cap de locuitor era de 45 de litri pe an. Războiul a redus consumul cu 30%. Americanii au băut cam tot atât, doar că au devenit infractori. Am pornit războiul împotriva drogurilor pentru a reduce consumul a 7% dintre americani. Consumul a scăzut cu 50%. Am reglementat mersul cu automobilul până în punctul în care marea majoritate a americanilor încalcă legea în fiecare zi. Am instituit un sistem de taxe atât de complex încât marea majoritate a afacerilor trișează. Ne lăudăm că suntem o societate liberă, dar comportamentul ne este reglementat. Ca rezultat, o mare parte din americani încalcă în mod regulat unele legi.

Această stare a lucrurilor nu este fără consecințe. Este o problemă enormă pentru profesorii asemeni mie, a căror misiune este predarea eticii. Așa cum colegul meu Charlie Nelson o spunea la cursurile de la Stanford, în fiecare an sunt admiși la facultatea de drept mii de studenți care au descărcat ilegal muzică, au consumat ilegal alcool și, uneori, droguri, au muncit la negru fără să plătească taxele, au condus ilegal mașina. Comportamentul ilegal devine din ce în ce mai mult norma. Iar noi le predăm comportamentul etic – cum să nu mituiești, cum să nu folosești ilegal banii clienților, cum să nu ascunzi dovezile. Generații de americani, în unele regiuni mai mult decât în altele, dar peste tot în America de azi, nu pot trăi legal și normal, pentru că normalul include o serie de ilegalități.

Răspunsul la aceste ilegalități este creșterea severității legii sau schimbarea legii. Noi, ca societate, trebuie să învățăm ce este rațional. Dacă o lege are sens depinde, în parte, de costurile aplicării ei, de costurile secundare ce pot anula beneficiul. Dacă victimele colaterale sunt prea mari, trebuie schimbată legea.

Nu sunt idiot: doar pentru că legea este încălcată ea trebuie schimbată. Nu vom reduce omuciderile dacă legalizăm crima joia și vinerea. O societate trebuie să condamne crima.

Punctul meu de vedere este unul înțeles de democrații de-a lungul mai multor generații, dar pe care am învățat să-l uităm. Domnia legii depinde de acceptarea legii. Cu cât mai des este ea încălcată, cu atât mai puțin este respectată. Importantă este legea, nu respectul pentru lege. Nu-mi pasă dacă violatorii au respect față de lege sau nu, ei trebuie condamnați. Dar mă interesează dacă studenții mei respectă legea. Și mă interesează dacă regulile impuse prin lege induc lipsa de respect pentru că sunt extreme. S-au născut douăzeci de milioane de americani de la apariția Internetului. Trebuie să-i numim cetățeni, nu infractori.

Când cel puțin 43 de milioane de americani descarcă muzică de pe Internet și utilizează unelte pentru a modifica acel conținut într-un mod neautorizat de deținătorii de copyright, prima problemă nu ar fi cum să implicăm FBI. Prima problemă este dacă prohibiția este cu adevărat justificată pentru a atinge scopul normal al legii copyright-ului. Există o altă metodă de a ne asigura că artiștii sunt plătiți decât transformarea în infractori a 43 de milioane de americani?

O idee abstractă, ce poate fi făcută mai ușor de înțeles printr-un exemplu.

Toți deținem CD-uri. Unii mai păstrează și discuri. Pe toate aceste obiecte se află muzică pe care, într-un sens, am cumpărat-o. Legea ne apără dreptul de a cumpăra și de a vinde aceste bucăți de plastic: nu încalc legea dacă îmi vând toată colecția. Această utilizare este liberă.

Dar aș cuma demonstrat-o nebunia MP3, mai există o utilizare liberă. Pentru că aceste înregistrări nu sunt protejate la copiere, sunt „liber să copiez muzica pe calculatorul meu. Apple a mers atât de departe încât a susținut că am acest drept.

Această utilizare a înregistrărilor are o valoare. Am început prin a copia discurile soției. Pe urmă am făcut liste, Bach, Barocul, Melodii de dragoste, posibilitățile sunt nesfârșite.. Tehnologia m-a ajutat să creez aceste liste ce sunt chiar ele o valoare independentă.

Această utilizare este permisă de înregistrările neprotejate. Tot ele permit punerea în comun a fișierelor, în rețea. Această utilizare este considerată ca reducând veniturile creatorilor. De aici și experimentele tehnologice de a elimina mediile neprotejate. CD-urile nu vor mai putea fi copiate. Sau vor conține programe spion pentru a afla ce am pe mașina mea.

Dacă apar aceste tehnologii, va fi dificil să-mi fac astfel de liste. Pot să obțin programe de la hackeri ca să ocolesc protecțiile. Aceste programe sunt ilegale, dar asta poate că nu vă impresionează. Pentru marea majoritate a oamenilor, aceste tehnologii vor distruge șansa de a arhiva CD-urile. Ne vom întoarce în epoca în care ascultam muzica manipulând obiecte din plastic, sau vom deveni o parte dintr-un complex masiv de protecție a drepturilor digitale.

Dacă singura metodă prin care se poate asigura plata artistului este eliminarea dreptului de a muta liber conținutul, atunci aceste tehnologii interferează cu dreptul meu de a le muta liber. Dar dacă descoperim o metodă ca artistul să fie plătit fără să legăm conținutul acestuia? Dacă, spus cu alte cuvinte, un alt sistem va permite mutarea conținutului păstrând și dreptul meu de a-l muta de colo colo?

Dorința mea nu este de a vă demonstra că există un astfel de sistem. Ofer o variantă a unui astfel de sistem în încheierea cărții. Pentru mine, important este să rezolvăm un lucru controversat: dacă un sistem poate oferi ceea ce-și doresc deținătorii de copyright și-i lasă liberi și pe utilizatori, atunci este rezonabil să-l căutăm. O alternativă umită libertate. Alegerea nu este între proprietate și piraterie, ci între sisteme diferite de proprietate și libertatea pe care o permit ele.

Cred că există o metodă de a plăti artiștii fără a transforma în infractori 43 de milioane de oameni. Dar partea esențială a acestei alternative este că ea va duce la o altfel de piață. Poate că cei ce dețin azi monopolul distribuției nu vor mai exercita acest control. Poate că vor trebui și ei să alerge mai repede.

Cu excepția acestei generații de producători ce au ridicat Congresul și legea împotriva competiției, pentru 43 de milioane de americani este vorba de supraviețuire.

Este de înțeles de ce au ales așa cum au ales. Nu este de înțeles de ce o democrație se comportă așa cum o face azi. Jack Valenti este fermecător, dar farmecul lui nu ustifică o atât de adâncă schimbare a tradiției culturii libere.


Încă un aspect important legat de coruperea libertăților civile, rezultat direct din acest război al prohibiției. Așa cum îl descrie avocatul EFF (Electronic Frontier Foundation), pagubele colaterale apar atunci când transformi în criminali majoritatea populației. Și sunt pagube colaterale ce afectează libertățile civile în general. Lohman explică:

„Dacă îl consideri pe om un potențial infractor, drepturile civile se evaporă unul după altul... Dacă încalci copyright-ul, cum speri să-ți fie apărate drepturile la viața privată? Cum poți spera să controlezi accesul la calculatorul tău? Cum poți să speri să mai ai acces la Internet?... Sentimentele noastre se schimbă pe măsură ce gândim: «Acest om este un criminal, a încălcat legea.» Doar că această campanie a transformat un procentaj remarcabil din americani în răufăcători.“

Iar consecințele acestei transformări au devenit ceva banal, în urma proceselor, așa că intimitatea noastră s+a dus.

Utiliyatorii Internetului au început să vadă asta după 2003, când RIAA a lansat o campanie prin care forța Internet providerii să ofere numele persoanelor care, după RIAA, încălcaseră legea copzright-ului. Verizon s-a opus acestei solicitări și a pierdut. Printr-o simplă cerere adresată unui judecător, și fără nici un avertisment dat consumatorului, identitatea utilizatorilor a fost dezvăluită.

Pe urmă, RIAA a extins campania, anunțând o atrategie de a urmări utilizatorii individuali ce descarcă muzică sub copyright. Potențialele daune ce pot fi solicitate sunt astronomice: dacă se descarcă un singur CD pe calculatorul de acasă, familiei cu pricina i se pot cere daune de două milioane. Asta nu-i va împiedica pe cei de la RIAA să atace, așa cum au făcut și cu Jesse Jordan.

Chiar dacă asta este o mărturie a spionajului exercitat de RIAA, un reportaj CNN descria strategia RIAA pentru urmărirea utilizatorilor Napster. Utilizând un algoritm sofisticat, RIAA a dat fiecărei înregistrări aflate în catalogul Napster o „amprentă“. O copie a acestor fișiere va purta amprenta.

Imaginați-vă un scenariu nu chiar atât de imposibil: imaginați-vă că un prieten dă un CD fetei dumneavoastră, o colecție de discuri, așa cum erau cele făcute pe când erați tineri. Nu știți, și nici fata nu știe, de unde vin aceste cântece. Dar le copiază pe calculator. Pe urmă se leagă de pe acel calculator pe rețeaua școlii, iar dacă aceasta „cooperează“ cu spionii RIAA, iar ea nu-și protejează bine calculatorul (știi să faci asta?), RIAA o va identifica pe fata ta ca fiind un infractor. Iar fata poate pierde dreptul de a accesa rețeaua, sau poate fi exmatriculată.

Desigur, ar avea dreptul să se apere. Poți să angajezi un avocat (cu 300$ pe oră, dacă ai noroc), iar acesta să pledeze că ea nu cunoștea sursa melodiilor. Și poate cu școala o să creadă. Poate că o să-i acorde prezumția de nevinovăție. Dar această prezumpție dispare când este vorba de prohibiție.

Și mai spune Lohman:

„Când vorbim despre 60 de milioane de americani că sunt infractori, descriem o situație în care drepturile civile ale acestor oameni sunt în pericol. Nu cred că mai există ceva similar. Ia orice persoană de pe stradă și să fii sigur că a comis o infracțiune ce o face pasibilă de plata unor daune de milioane de dolari. Ne grăbim, dar încălcăm libertățile civile. Unii iau droguri și cred că este cea mai bună analogie, dar mulți consideră că și în războiul cu drogurile au început să fie încălcate drepturile civile. Cred că infracțiunea de distribuire ilegală a fișierelor pe Internet este și mai răspândită. Faptul că șaizeci de milioane de americani au devenit răufăcători, înseamnă că șaizeci de milioane își vor pierde libertățile civile.“

Dacă atâtea milioane de americani sunt infractori sub această lege, și când știm că legea ar putea obține aceleași scopuri, garantarea drepturilor autorilor, și fără ca ei să fie considerați criminali, cine este răufăcătorul? Americanii sau legea? Ce este mai american în spirit, războiul permanent cu cetățenii sau efortul democratic de a schimba legea?


Conținut
Navigare: Precedentul - Următorul