Cultura liberă: Echilibrul

Conținut
Navigare: Precedentul - Următorul

---

Echilibrul

Ăsta este tabloul: stai pe marginea drumului. Mașina ta este în flăcări. Ești supărat pentru că, în parte, este și vina ta. Dar nu știi cum să stingi focul. Ai lângă tine o canistră cu benzină. Evident că benzina nu stinge focul.

În timp ce contempli dezastrul, se apropie cineva de tine. Dominat de panică, se repede la canistră. Înainte de a-l putea opri, benzina este pusă pe foc. Și totul ia foc în jur.

Războiul bântuie în jurul nostru. Și toți ne preocupăm de lucuri greșite. Nici o îndoialăî, noile tehnologii amenință vechile afaceri. Amenință artiștii. Dar tehnologia se schimbă. Industria are nenumărate metode de a utiliza tehnologia pentru a se apăra de amenințările Internetului. Este un foc care, lăsat singur, s-ar stinge de la sine.

Dar legiuitorii nu doresc să-l lase să se stingă singur. Sub influența grupurilor de presiune se străduie să intervină pentru a-l stinge imediat. Dar nu sesizează adevărata problemă. În timp ce ne uităm la un mic incendiu, schimbări masive se petrec în cultură.

Trebuie să găsim cumva o cale să atragem atenția că se întâmplă ceva important. Trebuie să găsim o cale prin care să evităm să punem benzină pe foc.

Încă nu am găsit această cale. Suntem doar căzuți în capcana unei vederi simplificatoare, ce nu vede decât doi poli. Decât să ne uităm la foc, mai bine ne uităm pe drum.

Provocarea asta a fost viața mea în ultimii ani. Poate și înfrângerea mea. În cele două capitole ce urmează, descriu o parte din încercările eșuate. Trebuie să înțelegem eșecurile pentru a înțelege de ce avem nevoie pentru succes.

Înaintașii

În 1995, un tată era frustrat că fetei sale nu-i place Hawthorne. Probabil că erau mulți părinți în situația asta, dar acesta a făcut ceva. Eric Eldred, un programator pensionar din New Hampshire, a luat hotărârea de a-l pune pe Hawthorne pe web. O versiune electronică, cu link-uri către imagini și text explicativ, s-a gândit Eldred că-l va învia pe acest autor de secol XIX.

Nu a mers, cel puțin nu pentru fiica sa. Ea nu la găsit pe Hawthorne mai interesant decât înainte. Dar experimentul a născut un hobby pentru Eldred, iar hobby-ul a devenit o cauză: Eldred și-a dorit o bibliotecă a lucrărilor aflate în domeniul public, realizată prin scanarea lucrărilor și punerea lor pe web. cu acces gratuit.

Biblioteca lui Eldred nu era doar o copie a unor opere din domeniul public, deși chiar și o copie ar fi fost grozavă pentru cei ce nu pot obține o anumită lucrare pe hârtie. Eldred a produs o operă derivată. Așa cum Disney i-a făcut comestibili pe frații Grimm, așa Eldred l-a transformat pe Hawthorne, și pe mulți alții, într-o formă mult mai accesibilă azi, din punct de vedere tehnic.

Libertatea lui Eldred de a face cu opera lui Hawthorne ce vroia era aceeași pe care o avusese Disney. Scrisorile lui Scarlet intrase în domeniul public în 1907. Era liberă fără acordul urmașilor. Unii, precum Dover Press sau Penguin Classics luau operele din domeniul public și le tipăreau, apoi le vindeau prin librării. Alții, precum Disney, le transformau în desene animate. Toate era exploatări comerciale ale unei opere din domeniul public.

Internetul a oferit șansa publicării non-comerciale. Eldred este doar un exemplu. Mai sunt mii de alte exemple asemănătoare. Sute de mii de oameni de pe glob au descoperit această platformă de exprimare și o utilizează pentru a distribui opere ce sunt, prin lege, libere. Așa a apărut sectorul editorii non-comerciale, limitat înainte de Internet la persoane egolatre sau pentru cauze sociale ori politice. Internetul a inclus numeroase persoane în grupul celor care răspândesc cultura.

Așa cum spuneam, Eldred locuia în New Hampshire. În 1998, culegerea de poeme a lui Robert Frost, New Hampshire, urma să treacă în domeniul public. Eldred și-a dorit să o publice în biblioteca lui. Dar Congresul s-a opus. Așa cum am spus în capitolul 10, în 1998, pentru a unsprezecea oară în patruzeci de ani, Congresul a extins termenul, de data asta cu douăzeci de ani. Eldred nu mai era liber să introducă lucrări mai recente de 1923 decât după 2019. De altfel, nici o operă nu va mai trece în domeniul public până atunci (asta dacă nu cumva Congresul va prelungi iar termenul). Altfel, un milion de opere ar fi trecut în domeniul public. Era legea Sony Bono, numită astfel în memoria congresmanului și interpretului Sony Bono, a cărui văduvă, Mary Bono, credea că drepturile de autor trebuie să fie eterne.

Eldred s-a hotărât să se lupte cu legea. Mai întâi, prin nesupunere civică. Într-o serie de interviuri, a anunțat că va continua să publice ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ceea ce-l transforma în infractor, o strategie păguboasă pentru programatorul pensionar.

Eram acolo, pentru că m-am implicat în cazul Eldred. Eram un profesor de drept constituțional și, pentru că sesizasem primul Clauza Progresului, eram mândru de mine. Așa cum știm, Constituția spune:

„Congresul are puterea de a promova progresul științei prin asigurarea drepturilor autorilor numai pentru o perioadă limitată de timp.“

O clauză unică printre celelalte. Toate celelalte spun că Congresul are puterea să facă una sau alta, să reglementeze comerțul între state, să declare război. Dar aici este ceva special. Congresul trebuie să „promoveze“ progresul prin mijloace specifice, „asigurarea drepturilor autorilor numai pentru o perioadă limitată de timp“.

În ultimii patruzeci de ani, Congresul a tot prelungir acest termen. Ce mă uluiește în acest război este că, deși Congresul are dreptul să fac prelungirea, solicitarea Constituției ca termenul să fie limitat nu mai are nici un efect practic. Dacă de fiecare dată când drepturile sunt pe cale de a expira Congresul prelungește termenul, atunci se ajunge în situația interzisă prn Constituție.

Ca profesor, prima mea pornire a fost să studiez cazuistica. Îmi amintesc cum stăteam până târziu scotocind prin baza de date pentru a găsi păreri asupra acestei probleme. Nimeni nu încercase niciodată să conteste Congresului dreptul de a prelungi termenul. Poate și din cauză că Congresul pare atât de netulburat în obiceiurile sale. De asta a și devenit atât de rentabilă politica Congresului. Știind că deținătorii drepturilor sunt gata să dea bani pentru a obține prelungirea termenului, Congresul era fericit să tot accepte astfel de solicitări.

Ăsta este miezul corupției din sistemul nostru de guvernare. Nu în sensul că se dă mită. Ci pentru că se lasă posibilitatea celor interesați să adune fonduri pentru acest Congres ce votează legi în favoarea lor. Este atâta timp la dispoziție, Congresul poate să facă atât de multe. De ce să nu prelungească termenul pentru copyright? Extinderea termenului este rentabilă, aduce bani.

Dacă nu este evident, gândiți-vă la următoarele: sunteți unul dintre beneficiarii unor drepturi de autor ce aduc bani și la o sută de ani de la apariție. Situația lui Robert Frost este un bun exemplu. Frost a murit în 1963. Poeziile lui sunt în continuare apreciate. Moștenitorii beneficiază de pe urma prelungirii termenului de copyright.

Să spunem că moștenitorii câștigă 100.000 pe an din poeme. Și că termenul de copyright este gata să expire. Și li se spune acestora: „La anul, drepturile de autor nu vor mai aduce bani. Suta de mii dispare. Dar există o lege propusă în Congres ce ar putea schimba asta. Câțiva congresmeni doresc să prelungească termenul cu douăzeci de ani. Ar fi important pentru noi, să sperăm că va fi votată.“

„Să sperăm? Nu putem face nimic?“

„Ei, s-ar putea face ceva. Putem contribui la campanie ca să sprijinim votul.“

Urâți politica. Urâți să contribuiți la campanii. Așa că ați vrea să știți cum funcționează această practică dezgustătoare.

„Cât câștigăm dacă trece legea?“

„Păi, cel puțin o sută de mii pe an, peste un milion, după taxe, pe durata prelungirii, dacă ea este votată.“

„Deci ar fi rentabil să contribuim la campanie!“

Ați înțeles. Ori de câte ori se va apropia termenul de expirare a drepturilor, beneficiarii vor avea de făcut aceeași alegere, să contribuie sau să piardă veniturile. De aici și presiunea uriașă pentru prelungire.

Cât timp legislativul poate fi cumpărat (indirect), vor fi mereu persoane interesate să o facă. În cazul Sony Bono, teoria a fost pusă în practică. RIAA și MPAA estimează că au cheltuit peste 1,5 milioane de dolari în 1998. Disney estimează că a contribuit cu peste 800.000$ la campania electorală din 1998.

Constituția nu este evidentă pentru uituci. Deși ar trebui să fie pentru toți. Când m-am gândit la plângerea lui Eldred, modelul de mai sus reprezenta punctul central al gândurilor mele. Din punctul meu de vedere, un tribunal pragmatic ar fi sesizat imediat că, aplicând Constituția, s-ar fi văzut că abilitând Congresul să prelungească mereu termenul încălcăm termenul constituțional de „limitat“. Dacă au prelungit termenul o dată, o vor face de fiecare dată.

Mă gândeam și că Curtea Supremă nu va permite Congresului prelungirea termenului. Cei care cunosc activitatea Curții Supreme știu că ea a restricționat acțiunile Congresului aflate dincolo de limitele constituționale. Printre cercetătorii domeniului, cel mai faimos exemplu este decizia din 1995 de a opri legea ce interzicea portul de armă în apropierea școlilor.

Din 1937, Curtea Supremă a interpretat larg puterile garantate Congresului. Dacă Congresul avea dreptul să reglementeze comerțul între state, Curtea Supremă a interpretat asta că drept al Congresului de a reglementa toate activitățile ce afectează comerțul între state.

Cum economia se dezvoltă, asta înseamnă că Congresul are dreptul să reglementeze aproape orice activitate dacă, considerată fiind la scară națională, ea afectează comerțul între state. O limită constituțională a puterilor Congresului a fost interpretată ca o libertate totală.

Curtea Supremă, condusă de judecătorul Rehnquist, a schimbat asta în Statele Unite vs. Lopez. Guvernul argumentase că deținerea de arme în apropierea școlilor afectează comerțul între state. Armele duc la creșterea ratei criminalității, duc la scăderea valorii proprietăților și așa mai departe. Atunci judecătorul a întrebat ce activități nu afectează comerțul între state. Guvernul a spus că nu există așa ceva. Dacă Congresul spune că afectează comerțul, atunci așa este. Curtea Supremă, a continuat guvernul, nu se află în poziția de a discuta asta.

„Nu vom lua în considerare opinia guvernului,“ a scris judecătorul. Dacă orice acțiune definită de Congres ca fiind comerț între state poate fi considerată comerț între state, înseamnă că puterea Congresului nu mai are nici o limită. Decizia a fost reafirmată în cazul Statele Unite vs. Morrison.

Dacă un principiu acționase astfel acolo, atunci se va aplica și Clauzei Progresului la fel ca și Clauzei Comerciale. Și, dacă se va aplica, atunci Congresul nu mai poate prelungi termenul existent. Dacă Congresul poate prelungi termenul, înseamnă că nu mai avem nici un termen limită.

Dacă acesta era principiul de bază în cazul Lopez. Mulți au considerat că este vorba de o decizie politică, a unei Curți Supreme conservatoare ce-și utiliza puterea asupra Congresului pentru a-și susține preferințele politice. Dar eu am respins ideea, am scris un articol ce susținea fidelitatea cu care a fost respectată Constituția. Ideea că deciziile Curții Supreme au la bază politica mi se părea enervantă. Nu avea rost să-mi dedic viața predării legii constituționale dacă cei nouă judecători deveneau niște amărâți de politicieni.

Să facem o pauză pentru a sublinia despre ce nu era vorba în cazul Eldred. Insistând despre limitele constituționale ale copyright-ului, Eldred nu sprijinea pirateria. Chiar lupta împotriva unei piraterii, aceea a piratării domeniului public. Când Robert Frost și-a scris opera și Walt Disney i-a dat naștere lui Mickey Mouse, termenul maxim era de cincizeci și șase de ani. Din cauza schimbărilor ce avuseseră deja loc, ei beneficiaseră timp de șaptezeci și cinci de ani de monopolul asupra muncii lor. În schimbul protecției pentru cincizeci și șase de ani, realizaseră niște opere. Acum se obțineau încă douăzeci de ani de monopol. Acești douăzeci de ani erau furați din domeniul public. Eric Eldred se lupta cu o piraterie ce ne afecta pe toți.

Unii privesc suspicioși domeniul public. Nashville Songwriters Association a afirmat în fața Curții Supreme că domeniul public este o piraterie legală. Dar nu este piraterie atunci când legea permite, sau, așa cum stă scris în legea noastră, legea o cere. Unora poate nu le place Constituția, dar asta nu face din ea un suport pentru pirați.

Așa cum am văzut, Constituția solictă o limită a copyright-ului ca modalitate de a se asigura că deținătorii de copyright nu vor influența prea puternic dezvoltarea și distribuția culturii. Dar, așa cum a descoperit Eldred, am pus pe picioare un sistem ce asigură prelugirea copyright-ului, mereu, și mereu. Am creat furtuna perfectă pentru domeniul public. Copyright-ul nu expiră, și nu va expira, atâta timp cât Congresul poate să prelungească termenul.

Drepturi de autor extrem de valoroase sunt responsabile pentru prelungirea termenului. Mickey Mouse și „Rhapsody in Blue“. Aceste două opere sunt mult prea prețioase pentru deținătorii drepturilor pentru a fi ognorate. Dar paguba pentru societate nu este că Mickey Mouse rămâne al lui Disney. Să uităm de Mickey Mouse, de Robert Frost. Să uităm toate operele apărute între 1920 și 1930 care și-au prelungit valoarea comercială. Răul nu vine de la aceste opere. Răul vine de la operele mai puțin faimoase, ce nu mai sunt exploatate comercial și care, în consecință, nu mai sunt disponibile.

Dacă privim operele apărute în primii douăzeci de ani (din 1923 până în 1942) și afectate de prelungirea Sony Bono a termenului, doar 2% mai au valoare comercială. Deținătorii a 2% au promovat această lege. Dar legea nu este limitată la aceste două procente. Legea a extins termenul în general.

Gândiți-vă la consecințele practice ale acestei extinderi, ca om de afaceri, nu ca avocat avid de procese. În 1930, au fost publicate 10.047 titluri. În 2000 au mai fost reeditate 174. Să spunem că sunteți Brewster Kahle și doriți să faceți disponibile lumii celelalte 9.873 prin intermediul iArchive. Ce trebuie să faceți?

Mai întâi, să vedeți câte din cele 9.873 de titluri mai sunt sub copyright. Pentru asta trebuie mers la o bibliotecă (datele astea nu sunt disponibile on-line) și răsfoite maldăre de cărți, verificate titlurile și autorii pentru care s-a făcut prelungirea înregistrări copyright-ului. Va rezulta lista titlurilor aflate încă sub copyright.

Pe urmă trebuie localizat deținătorul. Cum faceți asta?

Cei mai mulți oameni consideră că există undeva o listă. Oamenii practici se gândesc așa. Cum pot exista mii de monopoluri garantate de guvern și nici măcar o singură listă?

Dar nu există nici o listă. Poate că un nume din 1930 se regăsește pe lista celor care au făcut prelungiri în 1959. Dar, practic, este imposibil să urmărești mii de înregistrări, mai ales că persoana care a făcut prelungirea poate fi un moștenitor, nu autorul. Și vorbim numai de anul 1930!

„Dar nu există nici o listă a altor proprietari, de ce ar fi una a deținătorilor de copyright?“

De fapt, dacă stai să te gândești, sunt nenumărate liste ale proprietarilor. Titlurile pentru case, pentru mașini. Iar dacă nu există o listă, codul spațiului real sugerează cine este proprietarul. (Un șezlong din curtea casei probabil că este al dumneavoastră.) Așa că formal, sau informal, avem căi de a afla a cui este proprietatea.

Mergeți pe stradă și vedeți o casă. Știți a cui este dacă vă uitați în registrul de cadastru. Dacă vedeți o mașină, numărul de înmatriculare este legat de proprietar. Dacă vedeți un maldăr de jucării pe peluza unei case, știți ale cui sunt. Iar dacă găsiți o bâtă de baseball pe marginea drumului și prin preajmă nu sunt copii care să se joace, atunci ați descoperit o proprietate a cărui deținător nu poate fi găsit ușor. Excepția care confirmă regula.

Comparați acum cu proprietățile intangibile. Mergeți într-o librărie. Librarul deține cărțile, dar al cui este copyright-ul? Avem, desigur, numele autorului, dar poate că drepturile sunt cedate. Pentru a ști adevărul, este nevoie de o muncă de detectiv. Proprietarul nu poate fi aflat ușor. Și, într-un regim ca al nostru, în care este o infracțiune să utilizezi proprietatea fără acordul proprietarului, acea proprietate nu va fi utilizată.

În consecință, cărțile vechi nu vor fi transferate în mediul digital. Dar consecințele pentru alte opere sunt și mai grave.

Să luăm povestea lui Michael Age, președintele Hal Roach Studios, deținătorul inițial al drepturilor pentru filmele cu Stan și Bran. Agee este un beneficiar direct al legii Bono. Filmele au fost realizate între 1921 și 1951. Dintre aceste filme, doar The Lucky Dog este în patrimoniu. Pentru cele făcute după 1923, Agee, unicul deținător al drepturilor, a făcut o grămadă de bani. După o estimare, au fost vândute 60.000 de casete video și 50.000 de DVD-uri.

Și totuși Agee s-a opus legii, demonstrând o calitate rară în această cultură: altruismul. El a afirmat în fața Curții Supreme că Legea Sony Bono, extinderea termenului, va distruge o întreagă generație de filme americane.

Argumentul lui este extrem de direct. O mică parte din aceste opere mai au valoare comercială. Celelalte, cele care au mai supraviețuit, stau în hrube prăfuite. Poate că unele sunt valoroase pentru stăpânul depozitului. Dar beneficiul redistribuirii operei este mai mare decât costurile.

Țtim puține despre beneficii, dar multe despre costuri. Costul restaurării filmelor este foarte ridicat. Tehnologiile digitale l-au redus substanțial. Dacă în 1993 restaurarea a 19 minute costa 10.000$, azi costă 100$ restaurarea unei ore de film pe 8 mm.

Restaurarea nu este singura cheltuială, și nici cea mai importantă. Distribuitorul trebuie să rezolve problema drepturilor. Adică să-l descopere pe deținător.

Sau, mai precis, pe deținători. Așa cum am văzut, nu este un singur deținător în cazul unui film, sunt mai mulți. Costurile pentru rezolvarea acestei probleme sunt foarte mari.

„Dar nu poți să restaurezi filmul, să-l distribui și să plătești atunci când apare deținătorul copyright-ului?“ Da, dacă vrei să comiți o infracțiune. Și chiar dacă nu te preocupă că devii infractor, atunci când proprietarul apare are dreptul să-ți ceară toate profiturile pe care le-ai realizat. O să primești vizita unui avocat. Și dacă n-ai avut succes, n-o să ai bani nici măcar cât să-ți plătești propriul avocat. Să vorbești cu un avocat este tot una cu a spune că nu vei scoate nici un ban.

Pentru unele filme, beneficiile ar fi mai mari decât costurile. Pentru marea lor majoritate, nu. Adică pentru marea majoritate a filmelor vechi. Așa că, spune Agee, ele nu vor fi restaurate până la expirarea termenului.

Dar, la data expirării termenului, peliculele vor fi expirate deja. Ele au fost produse pe peliculă cu emulsie de nitrați, care nitrați se dizolvă în timp. În cutiile de metal în care sunt ținute o să rămână numai praful.

Dintre toate operele de creație produse de oamenii de pretutindeni, un mic procent continuă să aibă valoare comercială. Pentru acestea, copyright-ul este un instrument legal important. Pentru acestea, copyright-ul produce beneficii care să susțină producția și distribuția.. Pentru acestea copyright-ul este un motor al libertății de exprimare.

Chiar și pentru acestea, viața comercială este foarte scurtă. Marea majoritate a cărților nu mai sunt reeditate după un an. Același lucru cu muzica și cu filmele. Cultura comercială este asemănătoare rechinilor. Trebuie să fie în contiuă mișcare. Când o operă cade în dizgrația distribuitorilor, viața ei comercială ia sfârșit.

Asta nu înseamnă că viața ei ia sfârșit. Nu am deschis biblioteci ca să facem concurență librăriilor și nu avem cinemateci ca să concurăm cinematografele, nimeni nu și-ar petrece seara de vineri privind un documentar din 1930 în loc de un film nou, la modă. Viața non-comercială a culturii este importantă și valoroasă, atât ca divertisment, dar, și mai important, în scopul cunoașterii. Pentru a înțelege cine suntem și de unde venim, cum am făcut greșelile pe care le-am făcut, trebuie să avem acces la istorie.

În acest context, copyright-ul nu este un motor al libertății de exprimare. În acest context, nu este nevoie de drepturi exclusive. Copyright-ul nu este bun în acest context.

Și, pentru marea majoritate a istoriei noastre, el nici nu a făcut rău. Pentru marea majoritate a istoriei noastre, când o operă își încheia viața comercială, nu mai exista nici o utilizare inhibată de copyright. Când o carte nu mai era retipărită, nu o mai puteai obține de la editor. Dar o găseai în anticariate, iar când se vindea acolo nu mai era datorat nici un drept de autor. Utilizarea cărții după încheierea vieții sale comerciale era independentă de copyright.

Același lucru era adevărat și despre film. Din cauza costurilor mari legate de restaurare, cele reale, economice, nu cele legate de avocați, nu era rentabil să păstrezi și să restaurezi filmele. Ca și resturile de la un ospăț, când era gata, era gata. O dată ce filmul ieșea din viața sa comercială, poate că mai era arhivat o perioadă, dar viața lui era încheiată din moment ce piața nu-l mai cerea.

Cu alte cuvinte, deși copyright-ul a fost scurt pentru marea majoritate a istoriei noastre, un coparight mai lung nu ar conta pentru operele ce și-au pierdut valoarea comercială.

Situația s-a schimbat azi.

O consecință importantă a tehnologiilor digitale este că au permis punerea în practică a visului lui Brewster Kahle. Tehnologiile digitale fac posibilă păstrarea și accesul la cunoaștere. O dată ce o carte nu mai este retipărită, acum o putem aduce în format digital și pune la dispoziția tuturor, pe vecie. O dată ce un film nu mai este distribuit, poate fi transpus în format digital și pus la dispoziția tuturor, pe vecie. Tehnologiile digitale dau o viață nouă materialelor ce și-au încheiat viața comercială. Este acum posibil să protejezi și să asiguri accesul universal la cultură și cunoaștere așa cum nu a mai fost posibil niciodată.

Iar acum copyright-ul a pornit pe urmele acestei utilizări. Fiecare pas făcut în scopul arhivării culturii încalcă dreptul de copyright. Să realizezi formatul electronic al cărții înseamnă să o copiezi. Să copiezi înseamnă să ceri acordul deținătorului de drepturi. La fel cu muzica, filmul, orice formă de cultură protejată prin copyright. Efortul de a face cunoscute aceste opere este inhibat de un set de reguli scrise în cu totul alt context.

Aici este miezul răului produs prin extinderea termenului. Acum, când tehnologiile permit reconstruirea Bibliotecii din Alexandria, legile ne opresc. Și nu stau în drumul nostru pentru reala exploatare a copyright-ului, pentru că piața ar mai permite distribuția comercială a culturii cu pricina. Copyright-ul nu mai are nimic de a face cu răspândirea culturii. În acest context, el nu este un motor pentru exprimarea liberă. Este o frână.

Te poți întreba: „Dacă tehnologiile digitale scad costurile pentru Brewster Kahle, atunci ele le scad și pentru Random House. Nu ar putea face Random House ce face Brewster Kahle?“

Poate. Într-o bună zi. Dar nu avem nici o dovadă că editorii și-ar dori să întregească bibliotecile. Dacă librarii s-ar oferi să împrumute cărțile la un preț scăzut asta ar elimina necesitatea bibliotecilor? Doar dacă suntem de acord că rolul bibliotecilor este acela de a furniza ceea ce cere piața. Dar rolul bibliotecii este mai larg, este de a arhiva cultura indiferent dacă există sau nu cerere pentru ea în acel moment.

Trebuie să stimulăm cât mai mult piața. Mesajul meu nu este împotriva pieței. Dar când vedem că piața nu își mai îndeplinește rolul, atunci trebuie să lăsăm forțele exterioare pieței să umple golurile. Așa cum s-a calculat pentru cultura americană, 94% din filmele, cărțile, muzica produse între 1923 și 1946 nu mai sunt valabile ca produse comerciale. Oricât aș iubi piața, faptul că am acces doar la 6% din valorile culturii este un eșec pentru ea.

În ianuarie 1999, în cazul Eldred, am cerut curții să declare legea Sony Bono ca neconstituțională. Argumentele erau: 1. extinderea termenului violează Constituția și 2. extinderea termenului violează Primul Amendament.

Ne-au fost respinse plângerile fără să ne fie ascultate argumentele. Și curtea de apel a procedat la fel, deși a ascultat argumentația noastră. Dar, cel puțin, unul dintre cei mai conservatori judecători a fost de partea noastră.

Judecătorul David Sentelle a afirmat că legea violează precizarea referitoare la limitarea termenului. Argumentul era elegant și simplu: dacă Congresul poate extinde termenul, atunci nu știm când se va opri. Trebuie înțeles corect ce însemna „pentru un timp limitat“. Cea mai bună interpretare ar fi să refuzăm Congresului dreptul de a mai prelungi termenul.

Cum curtea de apel audiază cazurile ordinare cu trei judecători, votul majoritar a fost împotriva noastră.

Credeam că aici va muri cazul Eldred vs. Ashcroft, deoarece Curtea Supremă nu prea răstoarnă deciziile unei curți de apel. (La o sută de cazuri din cinci mii.)

Dar în februarie 2002, Curtea Supremă a surprins lumea acceptând petiția noastră. Ședința a fost programată în octombrie 2002. Am pierdut vara scriind și pregătindu-mă.

Când scriu rândurile acestea, a trecut un an. Știți că am pierdut. Și mai știți că poate nu aveam nici o șansă să învingem. După înfrângere, am primit mii de scrisori de la binevoitori și suporteri, mulțumindu-mi pentru eforturile depuse în scopul unei cauze nobile. Nici una nu a fost mai impresionantă decât e-mail-ul primit de la clientul meu, Eric Eldred.

Dar clientul și prietenii mei greșeau. Cazul ar fi putut fi câștigat. Ar fi trebuit să câștig. Oricât ar fi de greu să recunosc, eu sunt de vină, greșeala a fost a mea.

Greșeala am făcut-o la început, dar am înțeles-o la sfârșit. Am fost sprijinit în acest caz de avocatul Geoffrey Stewart, de la Jones, Day, Reavis and Pogue. Au mai fost implicați și avocații Dan Bromberg și Don Ayber. Mai ales ultimii doi au sesizat cum s-ar fi putut câștiga cazul: dacă am fi făcut ca el să pară „important“ Curții Supreme. Trebuia să par mult mai dramatic apropo de libertatea de exprimare și cultura liberă, altfel era normal să nu voteze niciodată împotriva celor mai puternice trusturi media.

Urăsc acest punct de vedere. Sigur că legea Sony Bono afectează dramatic libertatea de exprimare și cultura liberă. Dar ideea că Curtea Supremă decide în funcție de cât de importantă i se pare o lege, mi se pare greșită. Nu ar trebui să fie așa. Consider că orice interpretare la rece făcută asupra modului în care legea cu pricina nu este constituțională ar trebui să aibă efect. Nu cred că o problemă legată de Primul Amendament trebuie promovată ca un săpun.

Așa cum o lege ce interzice svastica este neconstituțională nu pentru că judecătorii sunt naziști ci pentru că ea ar încălca Constituția, tot așa Curtea trebuie să decidă dacă o lege dată de Congres este constituțională sau nu doar prin prisma Constituției, nu pentru că judecătorii sunt de acord cu valorile Constituției.

În orice caz, mă gândesc că Curtea trebuia să fi văzut răul produs. Altfel, de ce ar fi acceptat audierea? Nu exista nici un alt motiv dacă ar fi fost convinși că reglementarea era corectă. Nu era nevoie să-i convingem că este rea, trebuia să demonstrăm că era neconstituțională.

Poate că aici politica trebuia să conteze. Eram convins că n-ar fi luat în considerare argumentele dacă păreau aduse de un grup de stânga. Curtea nu revizuiește un caz pentru o mioritate politică. Am încercat să îmbrac argumentele într-o haină acceptabilă pentru toate orientările politice. Să explic că mă bazez pe lege, nu pe politică.

Eagle Forum, organizația lui Phyllis Schlafly, s-a opus acestei legi încă de la început. Ea a văzut legea ca o trădare a Congresului. În noiembrie 1998, ea a scris un editorial înțepător în care ataca republicanii din Congres pentru că permiseseră legii să treacă. „Nu vă minunați câteodată că legi în favoarea intereselor economice ale unei minorități trec atât de ușor prin procesul legislativ în timp ce legi în beneficiul general zac?“ Răspunsul, așa cum argumenta ea, era puterea banilor. Schlafly a enumerat contribuțiile făcute de Disney pentru membrii cheie ai comitetului. Banii, nu dreptatea îl păstraseră pe Mickey încă douăzeci de ani sub controlul Disney.

La curtea de apel, Eagle Forum era dornic să depună mărturie în favoarea noastră. Din mărturia lor a ieșit argumentul ce a atras atenția Curții Supreme: dacă Congresul poate extinde termenul, atunci nu există nici o limită a puterii Congresului de a stabili termene noi. Acest puternic argument conservator l-a convins pe judecătorul conservator Sentelle.

La Curtea Supremă am chemat cei mai diverși martori în favoarea noastră. A depus o mărturie istorică inclusiv Free Software Foundation (acolo s-a născut proiectul GNU ce a făcut posibil Linux). Au mai existat mărturile a doi profesori, unul specialist în copyright, altul în Primul Amendament. Au mai depus mărturie experți în Clauza progresului. Și, evident, din nou, mărturia lui Eagle Forum.

Toate mărturiile schițau un argument legal. În sprijinul acestuia, au existat și mărturii a numeroase arhive și biblioteci, Internet Archive, American Association of law Libraries și National Writers Union.

Două acopereau cel mai bine argumentele. Una am amintit-o deja, depoziția lui Hal Roach în legătură cu pierderea filmelor unei întregi generații. Cealaltă făcea referire la aspectul economic.

Memoriul era semnat de șaptesprezece economiști, inclusiv cinci laureați ai Premiului Nobel: Ronald Coase, James Buchanan, Milton Friedman, Kenneth Arrow și George Akerlof. Economiștii, cum dovedește lista lor, acopereau tot spectrul politic. Concluzia lor era semnificativă: sub nici o formă nu este plauzibil că extinderea perioadei de protecție a copyright-urilor existente va stimula creația. Această extindere este o goană după rente.

Același efort s-a văzut și în echipa strânsă pentru a redacta depoziția noastră. Avocații lui Jones Day fuseseră lângă noi de la început. Dar, când am ajuns la Curtea Supremă, ni s-au alăturat Alan Morrison, avocat de la Public Citizen, un grup din Washington ce făcuse istorie cu o serie de victorii la Curtea Supremă în apărarea drepturilor individuale, colega mea, decanul facultății, Kathleen Sullivan, ce depusese mărturie de nenumărate ori în fața Curții și care ne avertizase asupra strategiei Primului Amendament, și avocatul Charles Fried.

Mai ales prezența lui Fried era o victorie. Orice fost procuror general ar fi fost angajat de cealaltă parte pentru a apăra puterea Congresului de a oferi favoruri speciale marilor companii. Dar el a renunțat la un contract promițător pentru a participa la ceva în care credea. Fusese avocatul lui Ronald Reagan în fața Curții Supreme. Ajutase la limitarea puterilor Congresului legate de Clauza pentru Comerț. Și, în ciuda faptului că nu fusesem de acord cu părerea lui în multe cazuri, faptul că se alăturase cauzei noastre dovedea încrederea lui în argumentele noastre.

Guvernul, în apărarea cauzei sale, avea colecția lui de apărători. Semnificativ, printre ei nu se afla nici un istoric sau economist. Depozițiile lor erau scrise exclusiv de marile companii media, de congresmeni și de deținători de copyright.

Prezența companiilor nu era o surpriză. Ele aveau cel mai mult de câștigat. Prezența congresmenilor de asemenea, ei își apărau puterea și contribuțiile făcute lor. Desigur, nu era surprinzătoare nici prezența deținătorilor de copyright.

Reprezentantul moștenitorilor Dr. Seuss a argumentat, de exemplu, că este bine pentru ei să controleze ce se întâmplă cu opera Dr. Seuss, mult mai bine decât să accepte ajungerea ei în domeniul public, pentru că, ajunsă în domeniul public, ar putea glorifica drogurile sau stimula pornografia. Aceeași a fost poziția moștenitorilor Gershwin. Ei refuză, de exemplu, să acorde licența pentru Porgy and Bess celor ce nu includ afro-americani în distribuție. Este punctul lor de vedere asupra cum trebuie controlată această parte a culturii noastre și ei doresc ca legea să-i ajute în exercitarea acestui control.

Argumentul a făcut limpede o temă arareori pomenită în dezbatere. Când Congresul a decis extinderea termenului, Congresul a ales vorbitorii în favoarea legii. Deținătorii unor opere iubite și faimoase, precum cele ale lui Gershwin sau Dr. Seuss, au ajuns în fața Congresului și au spus: „Lăsați-ne douăzeci de ani să controlăm aceste simboluri ale culturii americane. O să le utilizăm mai bine decât alții.“ Congresului îi place să le dea celor iubiți și faimoși ceea ce cer. Dar când Congresul dă oamenilor dreptul de a vorbi în sprijinul unei cauze, asta încalcă Primul Amendament.

În ultima intervenție am spus cât mai multe, atât că acceptarea legii înseamnă puterea nelimitată a Congresului de a extinde termenul, ceea ce va duce la concentrări pe piață, dar și că Congresul nu are voie să aleagă favoriți cărora să le dea dreptul să vorbească.

Între februarie și octombrie nu m-am ocupat decât de acest caz. Încă de la început, așa cum am spus, stabilisem strategia.

Curtea Supremă se împărțise în două tabere. Una era numita „conservatoare“, cealaltă „restul“. Printre conservatori se aflau judecătorii Rehnquist, O'Connor, Scalia, Kennedy și Thomas. Cei cinci au fost cei mai activi în limitarea puterilor Congresului. Ei erau cei care susținuseră cazurile Lopez și Martinez interpretându-le în sensul că puterea Congresului are limite.

Restul era format din patru judecători ce se opuseseră limitării puterii Congresului. Cei patru, judecătorii Stevens, Souter, Ginsburg și Breyer, argumentaseră mereu că Constituția a dat Congresului dreptul de a decide cum își implementează puterea. Voturile acestora erau greu de obținut.

Mai ales cel al judecătoarei Ginsburg. Dincolo de punctul său de vedere apropo de supremația Congresului (poate cu excepția problemelor legate de sex), fusese extrem de deferentă în contextul problemei proprietății intelectuale. Ea și fiica sa (o excelentă cercetătoare în domeniul proprietății intelectuale) aveau vederi similare. Ne așteptam să fie de acord cu scrierile fiicei sale, ce acordau Congresului drepturi depline, chiar dacă hotărârile nu aveau sens.

Imediat după Ginsburg, în clasament se aflau doi judecători greu de făcut aliați, deși surprizele erau posibile. Souter favoriza deferența față de Congres, ca și Breyer. Dar amândoi erau sensibili la problema libertății de exprimare.

Singurul vot de care eram siguri era al judecătorului Stevens. Istoria îl va reține ca cel mai important judecător al acestei Curți. Voturile sale erau eclectice, ceea ce dovedea că nu se bazau pe o ideologie simplă. Și se manifestase pentru limitare în contextul proprietății intelectuale. Eram încrezători că va sesiza limitele.

Analiza acestui grup demonstrează pe voturile cui ne bazam, pe cele ale conservatorilor. Pentru a câștiga cazul, aveam nevoie să-i convingem pe cei cinci și să obținem majoritatea. Argumentul cel mai important în fața acestora era acela al limitei puterii Congresului.

Acesta era miezul strategiei noastre, o strategie de care sunt responsabil. Vroiam să arătăm Curții exact ce sesizase în cazul Lopez. Dacă ceva era limpede apropo de Congres în Clauza Progresului, aceasta era puterea sa limitată. Doream o asemănare între Eldred și Lopez. Dacă puterea Congresului era limitată în reglementarea comerțului, atunci și puterea de a prelungi termenul trebuia limitată.

Argumentele adversarilor sau cristalizat în: Congresul a mai făcut asta înainte. Deci poate să o facă iar. Guvernul a invocat faptul că termenul a fost extins de către Congres încă de la început. Curtea nu are de ce să considere această practică drept neconstituțională.

Ceva adevăr exista aici, dar nu prea mult. Am fost de acord că termenul fusese extins în 1831 și 1909. Și că termenul fusese prelungit de unsprezece ori începând din 1962.

Dar acest precedent trebuia privit în perspectivă. Congresul prelungise termenul o singură dată în prima sută de ani. Încă o dată în următorii cincizeci de ani. Aceste prelungiri atât de rare erau departe de practica zilelor noastre. Congresul intrase într-un ciclu al prelungirilor, ciclu ce nu părea să se sfârșească. Curtea nu ezitase să intervină în cazuri similare. Nu vedeam nici un motiv pentru care nu ar face-o și acum.

Pledoaria a fost programată în prima săptămână din octombrie. Am ajuns la Washington cu două săptămâni mai înainte. În aceste două săptămâni am fost „antrenat“ de avocații implicați în caz. Acest „antrenament“ se practică peste tot acolo unde justiția pune întrebări și stabilește învingători.

Eram convins că, pentru a câștiga, trebuie să mă concentrez pe un singur punct: dacă se permite prelungirea, nu va mai exista nici o limită în puterea de a acorda prelungiri. În tmpul antrenamentului am găsit răspunsuri la toate întrebările legate de această idee.

Am făcut repetiții și la Jones Day. Don Ayer era sceptic. Lucrase în Departamentul Justiției, cu Fried, sub Reagan. Avusese multe cazuri în fața Curții Supreme. Iata îngrijorările sale:

„Mi-e teamă că, dacă nu văd într-adevăr răul, nu vor dori să tulbure practica guvernului pe durata a două secole. Trebuie să-i faci să înțeleagă răul produs de consecințele prelungirii. Cu multă pasiune. Dacă nu văd asta, n-ai nici o șansă.“

Avusese el multe cazuri în fața Curții, dar nu înțelegea esențialul, mi-am spus. Văzusem de multe ori judecătorii făcând dreptate, nu din considerente politice, ci pentru că așa era drept. Ca profesor, îi învățam pe studenți că Curtea Supremă face lucrurile cu dreptate, nu din motive politice, ci pentru că așa este drept. Ascultându-l pe Ayer vorbind despre pasiune și presiune politică, l-am înțeles, dar i-am respins punctul de vedere. Argumentele noastre erau drepte. Era suficient. Să învețe și politicienii că este așa.

În noaptea de dinaintea pledoariei, oamenii s-au adunat în fața Curții Supreme. Cazul era în atenția presei și a mișcărilor pentru cultura liberă. S-au strâns sute de oameni în așteptarea deciziei. Unii au petrecut noaptea pe trepte pentru a prinde un loc în sală.

Nu toți așteptau în stradă, unii au făcut apel la judecători pentru locurile rezervate acestora. (L-am rugat pe judecătorul Scalia, de exemplu, pentru locurile părinților mei.) Și senatorii și membrii Congresului au locurile lor, și presa are galeria ei. Când am intrat în sală, toate locruile erau ocupate. A fost un argument pentru interesul față de legea proprietății intelectuale. Mergând spre locul meu, l-am zărit pe Jack Valenti pe unul din locurile rezervate membrilor de familie ai judecătorilor.

Când am fost chemat să încep pledoaria, am început de acolo de unde intenționam, de la problema limitării drepturilor Congresului. Cazul era despre putere și limitele sale.

O'Connor m-a oprit după un minut. Povestea îl plictisea.

„Congresul a prelungit termenul atât de des în ultimii ani, iar dacă ai dreptate nu ne asumăm riscul de a disuta și prelungirile precedente?“

Era gata să spună că am dreptate. Dar am continuat să argumentez iar și iar despre limitele puterii Congresului.

„Lessig: Dacă ne punem problema ce au gândit întemeietorii, putem să traducem în cuvinte ce au dorit ei?“

Mai erau două intervenții pe care ar fi trebuit să le înțeleg înainte de pauză. Prima a fost o întrebare a judecătorului Kennedy, care observase:

„Din argumentație reiese implicit că trebuie anulat și actul din '76, dar că trebuie să-l lăsăm în pace pentru că a produs consecințe. Nu văd nici o dovadă empirică în sensul ăsta.“

Și urmează marea mea greșeală. Am răspuns ca un profesor ce-și admonestează studenții:

„Nu facem apel la o dovadă empirică. Unicul argument este necesitatea de a găsi o limită pentru a nu permite prelungirea în continuare a termenului.“

Era răspunsul corect, dar nu era răspunsul potrivit. Răspunsul potrivit ar fi fost cel legat de pagubele produse. Numeroase depoziții ale martorilor fuseseră făcute în acest sens, Asta doreau să audă. Și aici trebuia să ascult sfatul lui Don Ayer. Fentasem și ratasem.

Adoua intervenție era din partea președintelui Curții Supreme, implicat în cazul Lopez. Întrebarea sa nu dovedea prea multă simpatie, pentru el eram o mână de anarhiști.

„Dar doriți mai mult decât asta, doriți dreptul de a copia cărțile altora, nu?“

Am răspuns:

„Dorim să copiem cărțile din domeniul public și care ar trebui să se afle în domeniul public dacă facem o analiză corectă a Primului Amendament și interpretăm corect Clauza Copyright-ului.“

Lucrurile n-au mers mai bine pentru noi după ce guvernul și-a susținut pledoaria. Scalia a sesizat aceeași temă și în depoziția lor:

„Spuneți că echivalentul unei perioade nelimitate ar fi o violare a Constituției. Dar acesta este și argumentul părții adverse.“

M-am înfuriat. Tot ca un universitar, nu ca un practician. Guvernul argumentase că este pentru prima dată când se pune în discuție dreptul de a stabili termenul de copyright. Și am început să aduc argumente în acest sens. Toate adevărate. Nici unul nu aducea Curtea de partea mea.

Când am plecat, știam o sută de puncte pe care aș fi dorit să le pot reface. Sute de întrebări la care aș fu vrut să răspund altfel. Dar rămăsesem optimist.

Guvernul fusese întrebat în mod repetat care este limita. Răspunsese de fiecare dată că nu există nici o limită. Era chiar răspunsul pe care doream să-l audp Curtea. Pentru că nu-mi imaginam cum ar putea Curtea să înșeleagă că puterile Congresului sunt nelimitate și să mai susțină poziția guvernului. Partea adversă adusese argumente în favoarea mea. Nu puteam să înțeleg cum Curtea ar interpreta puterile Congresului ca limitate sub Clauza Comerțului și nelimitate sub Clauza Copyright-ului. În acele momente credeam că argumentele mele vor fi decisive, Curtea, mai ales conservatorii, fiind constrânși să-mi dea dreptate din cauza unei decizii pe care o luase anterior.

În dimineața zilei de 15 ianuarie 2003, am întârziat cinci minute și am ratat telefonul dat de funcționarul Curții. Ascultând mesajul lăsat pe robot, am înțeles că avea ceva neplăcut de transmis. Curtea Supremă confirmase decizia curții de apel. Cu șapte voturi pentru și două împotrivă.

Câteva clipe mai târziu, am primit totul prin e-mail. Am scos telefonul din priză, am scris un scurt anunț pe blog, apoi am început să mă gândesc unde greșisem în raționamentul meu.

Raționamentul meu. Fusese o luptă între toți banii din lume și raționamentul meu. Fusese acolo ultimul profesor naiv de pe lumea asta, care își adunase argumentele de prin tomurile de drept.

Mai întâi am vrut să văd cum au făcut distincția între cazul nostru și cazul Lopez. Nu se vorbea niciunde de așa ceva. Cazul nici nu era citat. Principalul nostru argument nici nu apărea în decizia Curții.

Judecătoarea Ginsburg pur și simplu ignorase argumentul. Conform părerii ei generale că puterea Congresului nu are, în general, nici o limită.

Opinia ei era rezonabilă, atât pentru ea cât și pentru judecătorul Souter. Nici unul nu credea în Lopez. Ar fi trebuit să aștept prea mult de la ei. Nu puteau să afirme o opinie contrară doctrinei pe care o apărau.

Dar am realizat ce se întâmplase, deși nu-mi venea să cred. Spusesem că nu există nici o modalitate în care Curtea să pună de acord limitarea din cazul comerțului cu nelimitarea din cazul copyright-ului. Nu m-am gândit că pot concilia cele două puncte de vedere pur și simplu ignorând argumentul. Nu făceau nici o greșeală, pentru că nici nu făceau vorbire despre așa ceva.

Eșuasem în a-i convinge că problema era importantă.

Judecătorii Breyer și Stevens motivaseră puternic votul lor împotriva deciziei și în favoarea noastră. Opinia lui Steven era că tradiția legii proprietății intelectuale nu suportă această prelungire a termenului. Și făcea o analiză paralelă cu situația patentelor. Ceilalți mimbrii ai Curții ignoraseră și asta, ignoraseră de ce aceleași cuvinte din lege sunt interpretate diferit pentru patente și pentru copyright.

Opinia judecătorului Breyer, probabil cea mai bine construită, nu făcea apel la Constituție. Argumenta că termenul devenise atât de lung încât era practic nelimitat. Dacă trebuia să existe o limită iar termenul era efectiv nelimitat, atunci era neconstituțional.

Cei doi judecători înțeleseseră argumentele mele. Dar nici unul dintre ei nu credea în cazul Lopez. Eram un Hamlet fără Prinț.

Înfrângerea te deprimă. Se spune că este un semn de vindecare atunci când depresia se transformă în furie. Furia mea a venit repede, dar nu a vindecat depresia. Eram de două ori furios.

O dată eram furios pe cei cinci conservatori. Una ar fi fost să argumenteze de ce nu se potrivește și aici Lopez. Nu ar fi fost un argument convingător, dar ar fi fost un act de integritate. Afirmaseră în mod repetat că interpretarea corectă a Constituției trebuie să pornească de la înțelegearea intențiilor creatorilor ei. Așa se ajunsese la Lopez și alte hotărâri asemănătoare. Unde le era acum tradiționalismul? Luaseră o decizie inconsistentă cu modul lor de a interpreta Constituția.

Furia mea la adresa conservatorilor s-a transformat în furie la adresa mea. Pentru că avusesem o viziune asupra legii așa cum trebuia ea să fie, nu așa cum este de fapt.

Mulți avocați și mulți profesori universitari nu sunt idealiști față de curți în general și față de Curtea Supremă în particular. Cei mai mulți au un punct de vedere pragmatic. Când Don Ayer mi-a spus că trebuie să mă bazez pe încercarea de a-i convinge că valorile erau importante, respinsesem ideea, pentru că nu credeam că așa lucrează Curtea. Insistasem că este vorba de o simplă aplicare a unor principii. Nu trebuia să pierd timpul arătându-le cât de populare sunt problemele.

Am citit din nou argumentul meu din octombrie și am văzut sute de locuri în care discuția ar fi putut porni pe o altă direcție, puncte în care aș fi putut demonstra răul produs de puterea nelimitată. De bună credință, judecătorul Kennedy ar fi vrut să audă așa ceva. Eu, ca un idiot, îl corectasem. Judecătorul Souter dorise să audă cum este afectat Primul Amendament. Eu, ca un profesoraș, reformulasem întrebarea. Avusesem numeroase ocazii în care le-aș fi putut spune ce doreau să audă, dar refuzasem ca un încăpățânat.

S-ar fi terminat altfel dacă aș fi pledat diferit? S-ar fi terminat altfel dacă ar fi vorbit Don Ayer în locul meu? Sau Charles Fried? Sau Kathleen Sullivan?

Prietenii insistă că nu. După ei, Curtea încă nu era pregătită pentru așa ceva. Sfârșitul trebuia să fie acesta încă din start. Era nevoie de mai mult ca să conving. Când lucrurile se vor coace, voi putea să mă adresez iar Curții.

Poate că da, dar eu am îndoieli. Acești judecători nu aveau nici un interes financiar, doreau numai să facă dreptate. Nu existau grupuri de lobby pentru ei. Aveau puține motive să nu facă ceea ce este drept. Dacă aș fi coborât din turnulk justiției lipsite de pasiune, aș fi convins.

Și chiar dacă nu aș fi reușit asta, oricum nu s-ar mai fi întâmplat ce s-a întâmplat în ianuarie. Un mare profesor în domeniul proprietății intelectuale a afirmat în public că modul meu de abordare fusese greșit. „Curtea nu era pregătită“, a spus Peter Jaszi, „trebuia așteptat până când ar fi fost.“

Peter mi-a spus că a greșit. Dar, cum Curtea nu a fost pregătită, nu am nici o dovadă că el n-ar avea dreptate.

Dacă reacțiile la Sony Bono au fost negative, reacțiile la decizia Curții nu au fost unanime. Nimeni, cel puțin în presă, nu a spus că prelungirea termenului este o idee bună. Câștigasem lupta de idei. Dar când decizia a fost atacată, a fost atacată doar pentru că apăra o lege dăunătoare. Așa cum se scria în editorialul din New York Times:

„Decizia Curții Supreme n eface să vedem că ne aflăm în momentul dispariției domeniului public și al nașterii copyright-ului pentr eternitate. Domeniul public a fost un experiment colosal și nu trebuie să permitem ca el să dispară. Capacitatea de a trata liberi întreaga creativitate a umanității este unul din motivele pentru care trăim vremuri atât de efervescente cultural.“

Cel mai bun răspuns era dat de o caricatură cu Mickey la închisoare. Puțin nedreaptă, dar ăsta era adevărul.

Imaginea cu care am rămas în minte este aceea evocată de New York Times. Marele experiment a luat sfârșit? Avem în Constituție un angajament față de cultura liberă. În cazul pe care îl dirijasem, Curtea Supremă renunțase la acest angajament. Un avocat mai bun i-ar fi făcut să vadă altfel.

Eldred II

În ziua în care s-a dat verdictul în cazul Eldred, soarta a făcut să ajung în Washington. (În ziua în care fusese respinsă reudierea, ceea ce însemna că era definitiv închis cazul, soartă făcuse ca să țin un discurs tehnicienilor de la Disney World.) Fusese un drum lung până în orașul meu favorit și, din cauza aglomerației, drumul de la aeroport în oraș a fost și el lung, așa că îmi pornisem calculatorul și mă apucasem să scriu.

Era o întâmpinare. Pe parcursul zborului auzisem mereu în mintea mea sfatul lui Don Ayer: trebuie să-i facă să vadă de ce este important. O alternativă era întrebarea judecătorului Kennedy: „În toată această perioadă, legea nu a împiedicat progresul în știință și artă. Nu văd nici o dovadă empirică.“ Și, eșuând cu argumentele constituționale, m-am întors la cele politice.

New York Times a publicat articolul. În el, propuneam o simplă revizuire a legii: la cincizeci de ani după ce a fost publicată opera, deținătorul copyright-ului trebuie să plătească o mică taxă pentru prelungire. Dacă plătește, beneficiază de protecție pe toată perioada. Dacă nu, opera trece în domeniul public.

Am botezat anexa Eldred, doar pentru că trebuia să aibă un nume. Eric Eldred mă lăsase să-i folosesc numele dar, așa cum îmi spusese el, legea nu o să treacă până când nu-i schimb numele.

Oricum, ideea era simplă, să se încheie copyright-ul acolo unde el nu face altceva decât să blocheze accesul și cunoașterea. Și termenul să rămână cât de lung dorește Congresul pentru operele care valorează măcar 1$. Pentru celelalte, conținutul să fie liber.

Reacția a fost extraordinar de puternică. Steve Forbes i-a dedicat un editorial. Am primit o avalanșă de scrisori și de e-mail-uri în care oamenii își exprimau sprijinul. Când te concentrezi asupra problemei scăderii creativității, oamenii văd că sistemul actual de copyright nu are sens. Așa cum ar putea spune un bun republican, reglementările guvernamentale stau în fața inovației și creativității. Și cum ar spune un bun democrat, aici guvernul blochează fără nici un motiv accesul la cunoaștere. Nu este nici o diferență între democrați și republicani în legătură cu această problemă. Oricine poate vedea răul produs de sistem.

Mulți recunosc beneficiul evident adus de sistemul de înregistrare. O dată că nu va mai fi imposibil să afli cine este deținătorul copyright-ului. Cât timp nu este impusă înregistrarea, cât timp nu este impusă marcarea conținutului, cât timp nu este cerută nici o formalitate, este imposibil să-l găsești pe deținător pentru a-i cere dreptul de folosință. Sistemul ar reduce costurile de identificare întemeind un registru în care deținătorii pot fi identificați.

Așa cum am descris în capitolul 10, s-a renunțat la orice formalitate de înregistrare a copyright-ului în 1976, când Congresul a preluat modelul european. Europenii spun că văd copyright-ul ca pe un drept natural. Drepturile naturale nu au nevoie de formalități pentru a exista. Faptul c tadiția anglo-americană solicită ca proprietarul să treacă prin anumite formalități pentru ca dreptul să-i fie protejat nu înseamnă, așa cum gândesc europenii, că nu se respectă demnitatea autorului. Drepturile mele de creator se bazează pe creativitate, nu pe un favor special de la guvern.

Asta-i retorică. Romantică. Dar politica copyright-ului este absurdă. Este absurdă mai ales pentru autor, pentru că o lume fără formalități rănește autorul. Abilitatea de a răspândi creativitate de tip Disney este distrusă când nu ai o metodă simplă de a afla ce opere sunt protejate și ce opere nu sunt.

Lupta împotriva formalităților a avut prima ei victorie la Berlin, în 1908. Atunci a fost amendată Convenția de la Berna pentru a elimina formalitățile și a stabili termenul de copyright la durata vieții autorului plus încă cincizeci de ani. Formalitățile erau urâte din cauza greșelilor frecvente de redactare.

Plângerile erau reale. Strictețea formalităților era absurdă. Legea ar fi trebuit să ierte greșelile nevinovate. Nu este nici un motiv pentru care n-ar fi putut fi așa. Decât să fie abandonate integral formalitățile, cei de la Berlin puteau să stabilească un alt sistem de înregistrare.

Chiar dacă nu s-ar fi renunțat la formalități, ele erau scumpe la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Era o risipă. Abolirea formalităților promitea nu numai să salveze de la înfometare văduvele, ci și să elimine o barieră din fața autorilor.

Dincolo de plângerea autorilor, se rezolva și o problemă de morală. Nimeni nu vedea de ce ar fi proprietatea intelectuală o proprietate de mâna a doua. Dacă un tâmplar meșterește o masă, drepturile lui asupra mesei nu depind de îndeplinirea unor formalități. Are un drept natural asupra mesei și nimeni nu o fură, indiferent dacă a fost sau nu informat guvernul asupra proprietății asupra ei.

Argumentul este corect, concluziile sunt greșite. Formalitatea de îndeplinit nu înseamnă transformare în proprietate de mâna a doua. Ea rezolvă un aspect particular al proprietății intelectuale, asigurând larga ei răspândire.

Nimeni nu se gândește că pământul este o proprietate de mâna a doua numai pentru că trebuie înregistrată proprietatea asupra lui pentru a deveni efectivă. Și puțini s-ar gândi că un autoturism este proprietate de mâna a doua doar pentru că trebuie să-l înregistrezi și să-i pui tăblița de înmatriculare. În ambele cazuri, toată lumea înțelege de ce este utilă înregistrarea – pentru că piața este mai eficientă și se protejează mai bine proprietatea. Fără înregistrarea pământului, proprietarul trebuie să-l păzească zi și noapte. Cu înregistrare, doar se plâng poliției în caz de încălcare. Fără înmatricularea mașinilor, vânzarea celor furate ar fi facilă. Cu înmatriculare, hoțul are multe obstacole de trecut. Proprietarul este puțin tracasat, dar beneficiază de numeroase avantaje.

O logică similară face importante formalitățile în proprietatea intelectuală. Spre deosebire de masa tâmplarului, nimic nu face evidentă proprietatea intelectuală. O înregistrare a ultimului album al lui Lyle Lovett poate exista în milioane de locuri fără o legătură evidentă cu proprietarul. La fel ca în cazul autoturismelor, nu există altă cale de a vinde și cumpăra cu toată încrederea dacă nu există o modalitate simplă de a autentifica autorul și drepturile acestuia. Tranzacții simple devin imposibile într-o lume fără formalități. Tranzacții complexe, scumpe, intermediate de avocați, le iau locul.

Asta trebuia să spun Curții. Era o parte în care nu reușisem să mă fac înțeles. Pentru că trăim într-un sistem fără formalități, nu este simplu să construim pe baza culturii din trecut. Dacă termenul este „scurt“, cum spune legea, nu contează prea mult.

Acum, când copyright-ul durează un secol, incapacitatea de a spune ce se află sub protecție și ce nu devine o povară pentru procesul creativ. Dacă singura cale prin care o bibliotecă poate expune pe Internet o expoziție pe tema New Deal este angajarea unor avocați care să rezolve problemele fiecărei imagini, fiecărui sunet, atunci copyright-ul stânjenește creativitatea într-un mod de neconceput pentru că nu avem formalități.

Legea Eldred era gândită pentru a răspunde exact acestei probleme. Dacă merită, atunci faci înregistrarea și obții prelungirea termenului. Ceilalți vor ști cum să te contacteze dacă doresc să utilizeze opera.

Dacă nu merită, atunci nu o înregistrezi și nu merită nici pentru guvern să protejeze un monopol nerentabil. Opera trece în domeniul public și o poate copia oricine.

Unii sunt îngrijorați de povara pe umerii autorilor. Chiar este o problemă înregistrarea?

Sistemul de acum este îngrozitor. Sunt de acord că Copyright Office a depus în trecut o muncă enormă (fără nici o îndoială și pentru că era bine finanțată) pentru a realiza o înregistrare ușoară și ieftină. Orice soluție la problema formalităților trebuie să negocieze cu miezul problemei oricărui sistem de formalități. În această carte, ofer o soluție. Gândiți-vă că Amazon gestionează sistemul de înregistrare. Gândiți-vă că totul se rezolvă cu un click. Asta propune legea Eldred, o înregistrare simplă, online, după cincizeci de ani de la publicare. Pe baza statisticilor existente, asta va aduce 98% din copyright-uri în domeniul public. Ce credeți despre asta?

Când Steve Forbes a promovat ideea, cei din Washington au început să-i dea atenție. Mulți m-au contactat dirijându-mă către membrii ai Camerei Reprezentanților ce ar fi putut propule Legea Eldred. Unii chiar și-au manifestat dorința de a trece la fapte.

Zoe Lofgren, deputat de California, a mers până la redactarea legii în așa fel încât să nu încalce legile internaționale. În mai 2003 era gata să fie introdusă. În 16 mai 2003, am scris în blog „suntem aproape“.

Dar grupurile de lobby au început să intervină. Jack Valenti și MPAA au sunat-o pe membra Congresului ca să-i transmită părerea MPAA. Valenti a informat-o că avocații MPAA se vor opune. Motivul era foarte subțire. Dar demonstra despre ce este vorba cu adevărat.

MPAA aducea mai întâi argumentul că Congresul respinsese deja cu fermitate conceptul propus în noua lege – reînnoirea copyright-ului. Adevărat, dar lipsit de relevanță, deoarece totul se întâmplase înainte de apariția Internetului, care face lucrurile să fie mai simple. Pe urmă, au spus că sunt dezavantajați autorii săraci. Adică aceia ce nu și-ar permite taxa de 1$. Și au mai spus că extinderea termenului de copyright va încuraja restaurarea operelor. Poate în cazul acelor puține opere cu o urmă de valoare comercială, dar era lipsit de relevanță, cum legea nu anula copyright-ul dacă se plătea 1$. Mpaa a mai argumentat că totul înseamnă costuri uriașe cât timp sistemul are și el cheltuieli de funcționare. Just, dar costurile sunt mult mai mici decât cele pentru a afla un singur deținător de copyright în condițiile actuale. Mai mult, MPAA era îngrijorată de riscul ca opera ce stă la baza unui film să treacă în domeniul public în timp ce filmul încă se află sub copyright. Ce risc? Dacă opera este în domeniul public, filmul este o operă derivată.

În sfârșit, MPAA argumenta că legea existentă le permite deținătorilor să facă ce vor. Problema este că sunt mii de deținători care nici nu știu că mai au ceva de vândut. Nici ei nu pot să-și cedeze drepturile din moment ce nu știu că le au.

La începutul acestei cărți, am spus două istorioare legate de schimbarea legii ca reacție la noile tehnologii. Într-una învinsese bunul simț, în cealaltă acesta fusese încălcat. Diferența era dată de puterea celor care se opuseseră, de puterea celor care doreau ca lucrurile să stagneze. În ambele cazuri, tehnologia afecta interese vechi. Doar într-un singur caz interesele vechi reușiseră să se apere împotriva amenințării reprezentate de noua tehnologie.

Am folosit cele două cazuri pentru a da cadrul general. Și aici este vorba de o nouă tehnologie ce forțează legea să ia poziție. Și aici trebuie să ne întrebăm dacă legea acceptă sau respinge bunul simț. Dacă bunul simț susține legea, ce explică acest bun simț?

Când problema este pirateria, este firesc ca legea să-i apere pe deținătorii de copyright. Pirateria comercială pe care am descris-o este greșită și dăunătoare, iar legea trebuie să o elimine. Când problema este împrumutul de fișiere prin p2p, este de înțeles de ce legea apără proprietarii: marea majoritate a schimburilor face rău, deși o parte este inofensivă. Când problema este termenul de copyright pentru Mickey Mouse, este posibil să înțelegem de ce legea favorizează Hollywood-ul.

Dar când deținătorii de copyright se opun legii Eldred, este un exemplu de cum legea suportă interesele celor care duc acest război. Această lege ar elibera un conținut enorm ce stă nefolosit. Nu ar interfera cu dorința creatorilor de a-și exercita în continuare dreptul de proprietate. Pur și simplu ar elibera ce numește Kevin Kelly „Dark Content“, acel conținut ce zace în arhive. Când mercenarii se opun unei astfel de schimbări, trebuie să punem o întrebare simplă:

Ce dorește industria cu adevărat?

Cu un efort minim, industria și-ar proteja conținutul. Deci nu-i vorba de efortul de a proteja conținutul lor de legea Eldred. Este un efort de a se asigura că nimic nu mai trece în domeniul public. Este un pas pentru a se asigura că domeniul public nu le face concurență, că nu va fi utilizat conținut ce nu este controlat comercial, că nu va fi utilizat conținut ce nu implică o aprobare din partea lor.

Opoziția la legea Eldred dovedește cât de extremistă este cealaltă parte. Cel mai puternic, sexy și iubit lobbist nu intenționează protejarea proprietății, ci anularea tradiției. Scopul lor nu este numai acela de a proteja ce este al lor. Scopul lor este acela de a se asigura că nu mai există nimic dincolo de ce este al lor.

Nu este greu de înțeles de ce doresc asta. Nu este greu de înțeles ce câștigă dacă este anulată concurența domeniului public promovat prin Internet. Așa cum RCA-ului îi era frică de concurența FM-ului, așa lor le este frică de concurența domeniului public conectat la un public ce știe acum cum să creeze pe baza lui și cum să-și răspândească aceste creații.

Ce este greu de înțeles este cum de îmbrățișează publicul acest punct de vedere. Este ca și cum s-ar cere permise de trecere pentru avioane. MPAA este de partea lui Causby.

Totul pare să vină ca o consecință a acceptării ideii că copyright-ul este o proprietate. Bunul simț îl sprijină și, cât timp va face asta, asaltul va doborî tehnologiile Internetului. Consecința este o societate mai puțin liberă. Trecutul poate fi cultivat numai dacă identifici proprietarul și obții permisiunea lui. Viitorul va fi controlat de mâna moartă a trecutului.

---

Conținut
Navigare: Precedentul - Următorul