Ciocoii vechi și noi/Una la mână!
Dinu Păturică, cum se instală în postul de vătaf pe care-l dorise atât de mult, chemă pe toate slugile curții și le ținu un cuvânt prin care le făcu cunoscut că, în timpul fostului mai nainte vătaf, se făcuse mare risipă în curtea stăpânului său și că el nu va suferi să se urmeze și în timpul său asemenea fapte. “Voi pedepsi — zicea el — fără milă pe toți aceia ce vor cuteza să înșele pe boierul măcar cu o para”. Apoi după aceea numără păsările din curte, coti buțile cu vin, luă cheile pivniței din mâna chelarului și pe-ale cămării din mâna jupânesei, scoase pe sofragiu și pe stolnic sub cuvânt de mâncătorie și puse în locul lor pe alții, aleși de dânsul după sprânceană.
Aceste aspre măsuri ajunseră la urechea postelnicului și el se bucură foarte mult, căci găsise, după părerea lui, un om cinstit ca să-l scape de ruina către care mergea cu pași repezi; nu știa însă că acel om în care se încredea atât de mult era cel mai fin dintre toți hoții și că măsurile lui economice nu erau decât o cursă întinsă prin care voia să-l adoarmă, ca să-i poată mânca averea mai lesne.
După ce Păturică făcu tot ce putu ca să-și dea aer de om cinstit și cu durere de inimă de averea stăpânului său, el se înfățișă dinaintea lui și-i dete socoteală de toate măsurile ce luase.
Grecul ascultă cu bucurie toate proiectele de economie ce-i înfățișă ciocoiul, apoi exclamă cu o mulțumire învederată:
— Bravo, Dinule, aferim, copilul meu! Cum îngrijești tu de averea mea, așa să îngrijească Dumnezeu de tine.
Aceste binecuvântări, de al căror înțeles echivoc un om cu frica lui Dumnezeu s-ar fi înspăimântat, nu făcură nici o impresiune în inima ciocoiului; el plecă capul în jos spre semn de mulțumire și zise:
— Stăpâne, tot ce am făcut pentru domnia ta nu este decât un mic semn de mulțumire pentru multele faceri de bine ce ai săvârșit asupra nevrednicului tău rob. Alta mai am să spun panevgheniei tale.
— Spune, Dinule, să vedem!
— Domnia ta ai moșii, vii, livezi de pomi, heleșteie și zalhanale.
— Așa, precum zici; am din toate acestea.
— Ei bine, stăpâne, trebuie să facem cercetare pe la toate aceste acareturi, căci poate să fie călcate de vecini; poate că arendașii taie pădurile, strică livezile de pomi, lasă morile și hanurile în neîngrijire și, bine vezi domnia ta, acestea aduc dărăpănarea stării măriei tale. Trebuie dar să trimiți un om credincios să cerceteze și să-ți aducă știință lămurită despre toate acestea.
— Ai dreptate, Dinule, și, iată, îți poruncesc ca chiar de mâine să pui în lucrare această cercetare.
Conversațiunea aceasta se întrerupse prin venirea postelnicului Vlahuți, ca să invite pe fanariot la masa ce dădea trimisului împărătesc în pricina haraciului...
A doua zi, pe la șapte ore de dimineață, un tânăr îmbrăcat cu haine arnăuțești foarte galante și însoțit de douăzeci și cinci idiclii, sub comanda marelui satârgi-bașa al cămărășiei, străbăteau întinsa pădure a Vlăsiei.
Era pe la mijlocul lui mai; aerul dulce al dimineții, îmbălsămat de mirosul florilor sălbatice și de acel parfum răcoros al frunzelor de curând crescute, răspândea peste tot o suflare învitătoare; păsărelele, săltând prin crengi, cântau acele mii de melodii sublime care inspiră în inima omului și melancolie și plăcere.
Pe când călătorii își urmau drumul în tăcere, deodată se auzi ieșind dintre desișul pădurii o voce care cânta cu multă expresiune o melodie întristătoate și eroică.
Când cortegiul ajunse destul de aproape spre a deosebi cuvintele cântărețului, el se opri de sineși, ca să poată asculta această baladă caracteristică pentru timpii de atunci:
Frunză verde de secară!
Nu mai e dreptate-n țară,
De dai jalbă la domnie,
Te trezești la spătărie
Și de-acolo la Divan,
De-ți pierzi vremea câte-un an.
Frunză verde de molotru!
Dacă astăzi sunt în codru
Cu pistol la cingătoare,
Și cu flinta la spinare,
De ce nu mă-ntrebi, creștine,
Să-ți spun focul ce arde-n mine?
Am avut mumă și tată,
Casă mare-ndestulată,
Zece vite în coșar
Și parale-n buzunar;
Dar grecul afurisit
Tot ce-am avut mi-a răpit:
Părinți, nevastă, copii
Nu mai sunt printre cei vii.
Nu mi-a mai rămas pe lume
Decât eu și ce-i pe mine.
Frunză verde iasomie,
Aideți, frați, la haiducie,
Să scăpăm de lighioi,
De cochinți[1] și de ciocoi.
Simțul acestor versuri și mai cu seamă focul cu care erau cântate făcu o urâtă impresiune în inima călătorilor; dar mai ales junele ce părea a fi stăpânul se gândi puțin, apoi ațintind ochii asupra lui satârgi-bașa, îi zise:
— Ce zici tu, Radule, despre acest cântec?... N-ar fi bine să pregătim armele?
— Armele!... Și de ce?
— Auzi acolo; de ce? Parcă ai uitat că suntem în Vlăsia, în cuibul tuturor tâlharilor?
— Așa e, cucoane Dinule; dar tot e mai bine să ne căutăm de drum și să lăsăm pe bieții creștini în pace, să-și verse focul ce le arde inima, că mult sunt amărâți, sărmanii!
— Dar dacă vor fi hoți și vor năvăli asupra noastră?
— N-avea grijă, cucoane Dinule; îi cunosc eu.
— Ai zis că-i cunoști?
— Da, am zis.
— Și de unde-i cunoști?
— Când eram nefer la spătărie, am văzut pe căpitanul lor venind la spătarul.
— La spătarul?... Și ce căta la spătarul un căpitan de hoți? adăugă Păturică cu aer de mirare prefăcută.
— Venise să-și prenoiască huzmetul de hoție.
— Dar asta nu e de crezut, Radule!
— Voiești să te încredințezi că-i adevărat? Da, voiesc.
Satârgi-bașa scoase un fluieraș de pământ de la cingătoare și, punându-l în gură, făcu să iasă dintr-însul câteva sunete ascuțite. Nu trecu mult și suita călătorilor fu înconjurată de vreo câțiva flăcăi scurți de stat, vânoși și înarmați până la dinți.
— Bine-ați venit sănătoși, flăcăi! zise satârgi-bașa, răsucindu-și mustața cea lungă și zâmbind.
— Bine v-am găsit, boieri domnia voastră! răspunseră tâlharii.
— Unde este Gheorghe?
— Care Gheorghe?
— Căpitanul vostru!
— A! a! căpitanul... s-a dus cu câțiva feciori să calce pe Mărgineanu.
— Pe părintele arhimandritul?
— Da, boierule, că-i gras la ceafă.
— Dar bine, măi, nu-i păcat?
— Păcat?... Dar el se gândește oare la păcat când ține șapte-opt țiitori în casă și când nenorocește pe tot anul câte douăzeci-treizeci de fete?
— Ce spui, măi băiete; le face el toate acestea?
— Și mai mari decât acestea, boieri domnia voastră; bate pe bieții români din satele mănăstirii, le ia și cenușa din vatră, îi spânzură de picioare și le dă fum ca la vulpi, apoi, arătându-le gârbaciul cu douăsprezece sfârcuri de plumb, le zice: “Scoate bani, afurisit țăran, că-ți crăp pielea cu gârbaciul acesta”. Sărmanul țăran răspunde: “N-am, părințele, iartă-mă, și Dumnezeu să-ți ierte păcatele”. “Nu știu eu fleacuri d-astea; acești bani sunt ai Sfântului Munte; plătește, ori te omor ca pe un dobitoc”, răspunde grecul.
— Bre! Da nelegiuit mai este!
— Nevoie mare, cucoane. Mai deunăzi s-a sculat satul Telega și s-a dus la dânsul cu oușoare, cu puișori de găină, cu untișor, de! ca creștinul, ca să-l roage să le facă o bisericuță în sat, să aibă și ei, bieții, unde să-și îngroape morții și să-și boteze copiii. Ei bine, boieri domnia vostră, știți ce le-a făcut?... După ce le-a luat plocoanele, i-a dat afară din casă cu înjurături. Bieții săteni au băgat jalbă la domnie; dar el a aflat și cu marafeturile și drăciile lui i-a pus pe toți la închisoare, de li se prăpădesc bucatele pe câmp.
— Ia, să lăsăm acestea la o parte — zise satârgi-bașa — și spune-mi cum vă merg treburile? V-ați dres cu spătăria?
— Mai alaltăieri am dat spătarului douăzeci de pungi de bani[2]. Satârgi-bașa se apropie de Dinu Păturică și-i zise încetinel:
— Te mai îndoiești, cucoane?
— Ai dreptate, răspunse Păturică cu un aer prefăcut; dar ascultă, măi Radule, deși văd că ești bine cunoscut cu acești oameni, eu însă, drept să-ți spun, nu prea mă simt la siguranță aici. Spune-le ce le-i spune, ca să ne lase să mergem mai curând înainte.
— N-ai nici o teamă, cucoane; ți-am spus că am fost nefer la spătărie și n-or fi ei nebuni să se lege de oameni, când îi văd cu mine. Ei! din câte i-am scăpat eu! Ia întrebă-i numai, să-ți spuie: ar mai fi astăzi vreunul din ei nepus în țeapă, dacă n-ar ști să se poarte cu oamenii stăpânirii? Mai bine decât să fugim d-aci ca niște nemernici și să ne facem de rușinea lumii, ia să descălecăm și să ne facem frumos conacul de amiazi, aci, pe verdeață, la umbră; să punem pe flăcăii aceștia să ne pregătească o masă cumsecade, căci negreșit drumul trebuie să te fi secat și pe dumneata la inimă.
— Bine, adăugă Păturică, asigurat acum prin cuvintele voinicului satârgi-bașa; dar ce să mâncăm, căci, dacă e vorba de mâncare, aș mânca și eu bucuros.
— Hei! dacă e așa, lasă-te pe mine; o să te fac să mănânci un miel fript hoțește.
— Ba zău!... Și ce fel frig hoții mieii?
— Ce-ți pasă domniei tale! Ia să vezi! Îți făgăduiesc o friptură care să întreacă toate chiabapurile [3] de la masa lui vodă.
Zicând aceste vorbe, se întoarse către idiclii și, alegând pe doi mai chipeși și mai voinici, le zise:
— Mă, luați pitacul acesta, duceți-vă cu dânsul în cel dintâi sat ce veți întâlni și cereți să vă dea cinci miei grași, unt proaspăt, ouă și vreo patru-cinci vedre de vin și dacă v-o cere bani, spuneți-le că toate acestea sunt pentru gătirea conacului isprăvnicesc. Dacă nu v-o crede, arătați-le pitacul; iar dacă și după aceea se vor împotrivi, muiați-le spinarea cu muchiile iataganelor[4].
— Foarte bine, stăpâne.
Idicliii plecară și satârgi-bașa, întorcându-se către hoți, le zise:
— Băieți! Cuconu Dinu Păturică, omul marelui postelnic Andronache Tuzluc, voiește să ospăteze la voi. Cu ce puteți să ne slujiți?
— Deocamdată n-avem nimic, dar așteptăm să ne sosească acum de la Ploiești, de toate.
— Ei, dacă e așa, până atunci odihnți-vă și voi pe la colnicele voastre.
Hoții intrară în pădure, iar Dinu și comandantul idicliilor așternură un covor de Țarigrad sub un păr sălbatic și, aprinzându-și ciubucele, se trântiră la umbră ca să se odihnească.
Nu trecu mult timp și idicliii sosiră încărcați cu provizii de ajuns pentru un regiment de soldați.
Hoții ieșiră din pădure, junghiară într-o clipă toți mieii, le scoase pântecele și, cosându-i iar la loc cu pielea pe dânșii, intrară în pădure și, răscolind cu niște pari un jăratic compus de curpeni de viță sălbatică, în care inchiziția ar fi putut să ardă o sută de eretici, îngopară într-însul pe toți mieii.
Dinu, neînțelegând nimic din acest mod de a face fripturi, privea cu uimire pe acești bucătari improvizați, care, prin figurile lor posomorâte și prin mișcările ce făceau, semănau întocmai cu demonii iadului care torturează sufletele condamnaților.
În timpul acesta, o altă grupă de tâlhari întindea pe iarba verde o masă de pânză, alții făceau mămăliguță, câțiva coceau ouă și curățau cepe și usturoi verde, pe care le așezau pe la locurile unde aveau să șadă oaspeții.
Pe când toată ceata tâlharilor se ocupa cu pregătirea acestui ospăț original, se auzi un pocnet ca al unei bombe ce iese dintr-un tun. Păturică făcu o mișcare repede și convulsivă, iar șeful tâlharilor, acel om cu care conversase mai nainte, văzându-l speriat, îi zise zâmbind:
— Ce, cucoane, te-ai speriat?
— Ba nu, dar... ia spune-mi, de unde vine acest sunet?
— Acest sunet va să zică, cucoane, c-a venit timpul să vă puneți la masă.
— Nu înțeleg nimica.
— Privește! îi zise, arătându-i doi tâlhari ce scosese un miel din mormântul de flăcări și îl udau cu un fel de salță compusă din vin amestecat cu usturoi pisat și cu sare. Pocnetul care te-a speriat venea de la acest miel.
— Și de ce-a pocnit mielul, frățioare?
— Fiindcă s-a fript de ajuns.
— Dar ce mai fac acei voinici cu dânsul?
— Îl stropesc cu vin și-l înfășoară în pânză, ca să nu iasă mirosul cel frumos.
Conversațiunea lor fu întreruptă de alte pocnete ce urmară unul după altul. Tâlharul aruncă un ochi cercetător împrejurul său, apoi strigă:
— Gata, băieți?
— Gata, căpitane!
— Poftiți la masă, boieri! zise căpitanul lui Păturică și lui satârgi-bașa.
Ei făcură un semn de primire și înaintară către masă. Căpitanul chemă pe ajutorul său și-i șopti câteva cuvinte, iar după aceea se puse la masă și, după ce rupse mielul cu mâinile în mici bucăți și puse plosca la masă, el zise:
— Ospătați, boieri domnia voastră, și iertați-ne dacă n-am putut să vă slujim mai bine.
Oaspeții tâlharului puseră mâna pe câte o bucată de miel și începură a mânca cu poftă nedescriptibilă, adăugând din timp în timp câte o căpățână de ceapă sau de usturoi verde și bând vin de Cernătești.
— Ei, boieri, cum vi se pare friptura noastră? întrebă tâlharul.
— De minune, căpitane; dar ia spune-mi, cum se numește felul acesta de friptură?
— Miel năbușit, boieri domnia voastră, miel fript hoțește.
— Să trăiască întru mulți ani născocitorul mielului năbușit! răspunseră deodată Păturică și satârgi-bașa cu gurile pline de delicioasa friptură.
După felul acesta de bucate se puse pe masă unt proaspăt cu mămăligă și ouă coapte. Oaspeții noștri mâncară și dintr-acestea cu mare poftă, apoi se sculară de la masă și, după ce mulțumiră căpitanului, încălecară și-și urmară drumul înainte.
Moșia Răsucita, punctul principal al călătoriei lui Păturică, era trei poștii departe de București, și el nu făcuse nici drumul jumătate; temându-se dar ca să nu-l apuce noaptea în pădure, grăbi mult călătoria și ajunse în sat pe la sfințitul soarelui.
Pe dată ce se așeză în casele boierești, trimise pe ispăvnicei să cheme satul, ca să cerceteze despre asupririle ce cearcă din partea arendașului.
A doua zi, pe la revărsatul zorilor, curtea caselor boierești era plină de săteni de toată vârsta; unii țineau în mâini pui de găină, alții câte o strachină cu ouă sau câte o oală cu unt. Toți aceștia venise să reclame în contra arendașului și nu așteptau decât scularea lui Păturică.
Nu trecu mult timp și ciocoiul se arătă mulțimii îmbrăcat în haine arnăuțești muiate în fir și cu un aer măreț. El se așeză pe un scaun, ceru cafea și ciubuc, iar după ce-și făcu tabietul aruncă o privire severă și observatoare asupra țăranilor, apoi zise cu un accent plin de îngâmfare:
— Creștini buni, măria sa postelnicul Andronache Tuzluc, stăpânul nostru al tuturor, m-a trimis aci ca să ascult plângerile voastre și să vă dau dreptate, de veți avea; spuneți dar toate păsurile voastre fără cea mai mică temere. Iată că vă ascult!
Țăranii deteră mai întâi plocoanele în mâna idicliilor; apoi, după ce se scărpinară în cap și frământară căciulile în mâini câtva timp, începură a se jelui care de care mai mult și toți deodată, în chipul următor:
— Să trăiești, cuconașule! Bine că te-a adus Dumnezeu la noi, să vezi și să crezi urgia în care am căzut. Ne-a sărăcit, cucoane, hoțul de grec, ne-a lăsat în sapă de lemn.
— Mie mi-a luat boii și vaca, sărac de maica mea! pentru un iuzluc de șaptezeci de parale.
— Pe mine m-a împrumutat cu două banițe de mălai și sunt trei ani de când tot i le plătesc, păcătosul de mine, și când gândeam că am scăpat de dânsul, m-am pomenit că-mi dejugă boii de la plug și mi-i vinde, de m-a lăsat sărac lipit.
— Mie mi-a necinstit fata cu sila, bătând-o până și-a ieșit din minți.
— Pe mine m-a înjugat la carul cu lemne, ca pe-o vită, cuconașule. Pe mine m-a spânzurat cu capul în jos și mi-a dat fum de ardei și nu m-a lăsat până nu i-am dat răvaș că-i sunt dator treizeci de lei.
— Mare năpastă a căzut pe capul nostru, cuconașule! strigară mai mulți deodată o să ne ducem în lume, căci Dumnezeu a luat dreptatea de pe pământ; arendașul ne jefuiește, zapciul ne jupoaie de piei, gazda de județ și ispravnicii ne ung cu miere și ne leagă de copaci, de ne mănâncă muștele și țânțarii!...
— Dar bine, buni creștini! de ce n-ați venit să-mi spuneți mie toate acestea? răspunse Dinu cu aer de compătimire.
— N-am îndrăznit, cuconașule. O dată-n viața noastră am băgat jalbă la măria sa și în loc să ne facă dreptate, ne-am pomenit cu o ceată de arnăuți, care ne-au rupt oasele. Nu știm ce o să facem; o să trecem în Țara Turcească; încailea să ne omoare păgânii, decât creștinii, care se închină tot la o cruce cu noi.
În această mulțime de jeluitori erau vreo patru țărani care se băteau cu pumnii în piept, își smulgeau părul din cap și sărutau fruntea imineilor lui Păturică. Acești jeluitori exagerați aveau niște fizionomii de adevărați hoțomani. Dinu observă și tăcu; iar după ce concedie gloata de săteni cu făgăduieli mincinoase, făcu un semn isprăvnicelului.
— Isprăvnicelul se apropie de dânsul, ținând căciula în mâini. Să-mi aduci mai pe urmă pe-acei patru jeluitori care se văietau mai tare, auzitu-m-ai?
— Am auzit, cucoane.
— Du-te acum de cheamă pe arendaș.
— Să trăiești, cucoane, este dus la târg.
— Și când vine îndărăt?
— Pe la chindii[5], cucoane.
— Bine.
Câteva ore în urma scenelor de mai sus, Păturică ședea pe sofa cu picioarele încrucișate ca un osmanlâu și fuma dintr-un ciubuc dulcea și parfumata plantă arabică numită gebel[6], având dinaintea sa pe cei patru țărani jeluitori.
După ce lăsă să iasă din pieptul său un nor gros de fum, ce se înălță către tavanul camerei formând o mulțime de grupe bizare, el privi cu atențiune pe țărani și le zise:
— Ei bine, băieți, acum suntem singuri. Dumnezeu stă în față; ia spuneți-mi, de când a venit acest arendaș pe moșie cum merg pădurile, hanul, morile, cârciumile? Sunt în stare bună sau nu?
— S-a făcut mare firoseală[7], cucoane; pădurea cea mare, cu copacii ca butea de groși, a vândut-o și a ars-o la facere de rachiu, iar acum a rămas numai o opritură în care nu găsești decât pari și nuiele. Hanul s-a darâmat de tot și plouă într-însul; cârciumile asemenea. Din heleșteu scoate pe fiecare săptămână câte un car de pește și-l trimite la târg, la Ploiești.
— Sunt adevărate toate acestea?
— Uite, cucoane, cum te văd și cum mă vezi.
Ciocoiul chemă un idicliu și porunci să-i gătească calul; apoi încălecând, luă cu sine pe țărani împreună cu isprăvnicelul și doi slujitori și plecă să facă cercetare. Se duse mai întâi la han și-l găsi în proastă stare; vizită cârciumile și morile și le găsi tot asemenea; apoi intră în pădure și, găsind-o în adevăr cu totul stricată, se întoarse acasă și făcu foaie de ispașă, iscălită de preoți și de fruntașii satului.
Pe când se petreceau acestea în casa boierească, arendașul se întorsese de la târg și se informase despre aspra cercetare făcută în lipsă-i, el era cuprins de frică, căci toate abuzurile despre care vorbirăm erau în adevăr săvârșite de dânsul.
Așteptă dar până ce rămase Păturică singur, apoi intră în odaie și, printr-un compliment demn de un pașă cu trei tuiuri, felicită pe ciocoi de bună venire.
Ciocoiul îl primi cu un aer foarte sever și, fără să-l poftească să șadă sau să-i răspundă la compliment, îi zise:
— Bune sunt astea, chir Cristodore? (Acesta era numele arendașului.) Astfel îți păzești domnia ta legăturile zapisului de arenduire?
— Da ce am greșit, cucoane Dinule, de te-ai supărat pe mine?
— Mă mai întrebi încă ce ai greșit? Privește!
Arendașul citi foile de ispașă și se spăimântă de mărimea sumelor ce văzu într-însele.
Ciocoiul, observând îngrozirea ce pricinuise arendașului, îi zise mai liniștit:
— Eu n-am ce să-ți fac; trebuie în douăzeci și patru de ceasuri să-mi răspunzi suma cuprinsă în ispașă, căci am poruncă să-ți pun bumbașir, două ortale de slujitori. Rămâne la domnia ta să-ți alegi din două una: ori să plătești de bunăvoie, sau prin silă.
— Dar bine, cucoane Dinule, mă lași sărac pe drumuri.
— Nu voi să știu nimic despre aceasta. Plătești banii cu binele sau fac pitac la isprăvnicie și-ți pun în spinare o sută de slujitori?... Înțelegi românește?
Grecul plecă capul în jos și, după ce se gândi câtva timp, zise:
— Să facem cum e bine, cucoane, că e păcat de Dumnezeu să mă dai pe mâna zabetului.
Dinu, care voia să ajungă la această concluziune, privi pe grec cu un fel de mirare, apoi îi mai zise:
— Fie cum zici! Ispașa se ridică la o sută de pungi de bani. Cât dai dintr-această sumă?
— Douăzeci de pungi, cucoane.
— Este puțin, foarte puțin. Nu primesc.
— Fie treizeci, să nu mai fie vorbă.
— Mai jos de cincizeci, nu primesc nici o lăscaie. Te mulțumești, ori fac pitacul?
— Haide, fie! răspunse grecul scoțând din sân o pungă verde, lungă de doi coți și deznodând-o cu acea întristare ce simt amanții când se despart de iubitele lor. Numără cele cincizeci pungi de bani în mahmudele, dodecari, funduci și rubiele; apoi, după ce salută pe ciocoi, ieși din casă oftând și jurându-se pe toți sfinții că va scoate acei bani îndoiți din pielea bieților săteni.
A doua zi Păturică plecă din moșia Răsucita la celelalte moșii ale stăpânului său și, după ce făcu pe la toate câte o cercetare de felul celei descrise mai sus, se întoarse în București cu două sute pungi de bani, pe care le puse deocamdată pe fundul sipetului, zicându-și în sine cu o nespusă bucurie: “Doamne-ajută!... Una la mână!”
Note
[modifică]- ↑ Cochinți și cațaoni sunt numele ce le dau țăranii grecilor arendași. (n. N. F.)
- ↑ Zece mii lei, căci o pungă se socotea lei cinci sute. (n. N. F.)
- ↑ Chebapuri – fripturi turcești (n.N.F.)
- ↑ Această poruncă dată de satârgi-bașa către idiclii ar trece drept o fabulă în ziua de astăzi; nimeni n-ar putea crede că se făceau asemenea tâlhării de către oamenii domnești, plătiți ca să ție liniștea și să protege pe cei săraci; cu toate acestea, ea a existat și, pentru mai mare nenorocire, s-a exercitat chiar de oamenii privați, care se îmbrăcau în costum de oameni domnești și jefuiau pe bieții țărani arătându-le pitace mincinoase (vezi Condica arhivei, nr. 112, foaia 280). (n. N. F.)
- ↑ Prin chindii țăranii înțeleg apunerea soarelui (n. N. F.)
- ↑ Gebel — tutun de Arabia, obișnuit foarte mult pe timpul acela pentru mirosul lui plăcut. (n. N. F.)
- ↑ Firoseală – risipă, pagubă. (n. N. F.)
| ▲ Începutul paginii. |