Ciocoii vechi și noi/Adevărul e proastă marfă

 

Postelnicul Andronache, crezându-se asigurat de credința amantei sale prin punerea ei sub paza lui Păturică, își petrecea acum viața în cele mai dulci plăceri ce pot să dea omului pozițiunea, aurul și amorul.

Gelozia, unicul rău ce-l frământase câtva timp, dispăruse cu totul prin bunele știri ce primea despre Duduca și mai cu seamă prin marea afecțiune și înflăcăratul amor de care ea-i da dovezi pe fiecare zi. Unica grijă ce-l preocupa era aceea de a crea norocul credinciosului său servitor, pe care-l orândui mai întâi sameș la hătmănie; dar necrezând de ajuns această răsplătire, el rugă pe Caragea de îl onoră cu rangul de sluger, pe care mai în urmă îl prefăcu în cel de pitar^[1].

Am zis într-unul din capitolele precedente că din toate slugile casei postelnicului numai vătaful de curte străbătuse în adâncul inimii lui Păturică și numai el prevăzuse întunecoasele lui planuri și îl urmărea de aproape, fără să lase a-i scăpa din vedere nici una din faptele sale.

Din ziua, însă, când postelnicul avu nerozia de a orândui pe Păturică priveghetor asupra faptelor amantei sale, vătaful își îndoi privegherile sale și află toate câte Păturică voia să le ție ascunse; el descoperi nedemna trădare a ciocoiului și hotărî să denunțe pe trădător, ca să scape pe stăpânul său de nenorocirea în care voia să-l tragă.

Într-o zi, pe când postelnicul se afla singur în odaia sa, trântit pe sofa și îngânând pe nas un cântec de amor, vătaful se prezentă dinainte-i și, după ce-i făcu temenea^[2] până la pământ, îi zise:

— Cucoane Andronache, să trăiești întru mulți și fericiți ani! Cinci ani sunt acum de când te slujesc cu credință și supunere. Aș dori dar să aflu din gura domniei tale dacă te-ai mulțumit de mine ori ba.

— Ei bine, sunt mulțumit; ce vrei?

— Voiesc, cucoane, să aflu: ce părere ai despre mine?

— Unde vrei să ajungi prin aceste întrebări?

— Voiesc să știu dacă ești mulțumit de mine; aș voi iarăși să știu de mă ai de om cinstit sau mă crezi de hoț ori șiret.

— Ei bine, ești om cinstit, sunt mulțumit de tine și la ziua mea o să te fac șătrar.

— Să-ți ajute Dumnezeu, cucoane! Ți-am mâncat pâinea și sarea atâta vreme și voi să-ți mărturisesc o taină care-mi apasă cugetul.

Grecul, auzind aceste din urmă cuvinte, luă un aer mai serios și ațintind ochii asupra vătafului zise:

— Spune-mi ce taină este aceea despre care-mi vorbești?

— Îți aduci aminte, cucoane, că acum patru ani ai primit în curtea domniei tale un copil trențăros și smerit?

— Despre Dinu voiești să vorbești?

— Tocmai despre dânsul, cucoane. Pe-acest copil sărac domnia ta l-ai îmbrăcat, l-a hrănit, i-ai dat locuință, l-ai învățat elinica, întocmai ca pe un grămătic domnesc; apoi l-ai miluit cu huzmet și boierie^[3]. Ei bine, cucoane, ia spune-mi, așa să trăiești, ce părere ai despre dânsul?

— Foarte bună; este băiat cinstit și mă iubește ca pe un tată.

— Uite, cucoane, la pontul acesta nu mă unesc cu părerea domniei tale. Eu, deși sunt un prost pe lângă domnia ta, dar din ziua când a venit în curtea domniei tale mi s-a părut un fățarnic și un șiret de frunte; l-am urmărit pas cu pas, crezând că poate sunt amăgit; dar purtarea lui, în loc să risipească bănuielile mele, le întărea și mai mult. Doi ani de fățărnicie fură de ajuns ca să te facă să-l iei drept omul cel mai cinstit din lume și să-l orânduiești păzitor al cucoanei Duduca, despre care bănuiai că te înșeală.

— De unde știi că mă înșeală?

— Lasă-mă, cucoane, să isprăvesc și vei judeca mai bine dacă mint sau spun adevărul.

— Urmează, dar gândește-te că, de-mi vei spune minciuni, îți voi da cincizeci de topuze la tălpi^[4].

— O mie, milostive, de voi minți.

— Aide, spune!

— Pe dată ce Dinu s-a mutat la cucoana Duduca, a început s-o păzească după porunca domniei tale; însă nu cu socoteală de a-ți spune adevărul și a te scăpa de necinste, ci ca să-l aibă de frică și să facă cu dânsa ce va voi.

— Și ce s-a întâmplat după aceasta?

— A prins-o în grădină cu calemgiul despre care o bănuiai și, în loc să-l aducă legat dinaintea domniei tale, a făcut altceva.

— Ce-a făcut?... Spune și gândește-te la cele cincizeci de topuze.

— S-a unit cu greaca, care s-a dat la dragoste cu dânsul, ca să-ți mănânce mai lesne averea și astăzi, pe când domnia ta te silești să-l scoți la obraze, el te necinstește și-ți mănâncă și averea.

— Și cu ce dovezi poți tu să sprijinești aceste pâri?

— Nici o dovadă afară de cinstea mea, căci ei, șireții, au luat măsuri ca să nu lase nici o urmă despre nelegiuirea lor.

Postelnicul, luând tot ce auzise drept minciuni și pâri născute din gelozie, încruntă figura și cu un gest de mânie și o gravitate cu totul otomană zise bietului vătaf:

— Afară, mișelule, să nu-ți mai calce piciorul prin curtea mea, că-ți voi înmuia spatele cu bătaia!

Pe când vătaful ieșea pe ușă, disperat că și-a compromis viitorul, fără cel puțin să scape pe stăpânu-său de nenorocire și de dezonoare, o butcă cu cai albi intră în curtea postelnicului și dintr-însa ieși o femeie învăluită, care se sui pe scări cu cea mai mare iuțeală.

— Această femeie era Duduca. Ea simțise de mult că vătaful o spionează și, printr-o coincidență norocită pentru dânsa, ea avuse chiar atunci ideea de a veni la postelnicul, ca să preîntâmpine furtuna ce bănuia că poate să se ridice asupra capului ei.

Cum intră în casă, își scoase maloteaua sa blănită cu samur și, ridicând vălul de pe obraz, lăsă să se vadă acele frumuseți încântătoare care răpise atâtea inimi. Era însă în trăsăturile feței ei ceva care dovedea o agitațiune interioară foarte mare. Postelnicul simți aceasta și, prevăzând chiar din neașteptata ei venire că o să se întâmple ceva, o privi cu amor și-i zise:

— Vino lângă mine, îngerul meu, lumina ochilor mei. Greaca răspunse printr-un suspin, dar nu se mișcă din loc.

— Ce ai, Duducuțo?... Tu oftezi.

— N-am nimic.

— Aceasta nu se poate, sufletul meu; spune de ce ești tristă? Îți lipsește ceva? Te-a supărat cineva? Spune!

Greaca începu să plângă și, înecată de suspine, îi zise:

— Am venit să-ți spun că de azi înainte nu mai sunt amoreaza domniei tale; mă duc la călugărie!

— Și de ce, inima mea? adaose postelnicul cu mirare.

— Știi domnia ta prea bine!

— Să n-am parte de ochii mei, dacă știu ceva.

— Când ai venit întâia oară la mine și mi-ai spus că mă iubești, mi-ai zis că o să mă iei de soție și o să mă faci să gust toate plăcerile lumii; iar acum, după ce m-ai făcut să jertfesc toate gusturile vieții mele pentru domnia ta, îți bați joc de mine ca de o țigancă.

— Eu îmi bat joc de tine? Ești nebună, Duduco!

— Tot ce am zis este adevărat. Și care luare în râs poate fi mai mare decât aceea de a nu te încrede în mine? Ce bănuieli ți-am dat eu, de când trăim împreună, ca să-ți poți îndrepta asprimea ce de doi ani întrebuințezi asupră-mi?

— Ce asprime? Ce nedreptăți sunt acelea despre care-mi vorbești?

— Ajungem la fățărnicie, arhon postelnice. Dar ce cruzime poate fi mai mare decât aceea de a bănui cinstea unei femei ce ți s-a dat cu cea mai mare dragoste și a mă pune sub paza unui nelegiuit care mă omoară cu nesuferitele lui privegheri? Eu nu mai sunt volnică să-mi descopăr nici una din cele mai nevinovate plăceri femeiești; de ies puțin prin grădină ca să gonesc urâtul singurătății, ciocoiul domniei tale mă urmărește pe furiș; de cânt câte ceva ca să mă desfătez, el ațintează la mine niște ochi plin de venin, prin care pare c-ar voi să-mi zică: “Tu iubești pe altul și pentru dânsul cânți, iar nu pentru stăpânu-meu”. Nelegiuitul mă urmărește în tot locul, până chiar și în sfânta biserică, unde mă duc să-mi vărs focul suferințelor și să cer întărirea de care am trebuință ca să pot răbda toate chinurile lui.

— Acestea sunt năluciri. Păturică este un băiat cumsecade și, chiar de va fi cutezat să te privegheze, îți jur pe Dumnezeu că nu cunosc nimic din câte îmi spui și, ca să-ți dau o dovadă și mai mare despre aceasta, îți făgăduiesc că-l voi dojeni cu asprime.

— Nu mă mulțumesc cu atât. Cer ca să-l scoți chiar astăzi din casa mea, sau părăsesc acea casă care s-a făcut o temniță pentru mine. Acesta este singurul mijloc de a mai viețui împreună. Primești sau nu?

— Postelnicul, fiind robit de această sirenă amăgitoate, nu putu să reziste la teribilul asalt, ci îi zise surâzând:

— Aidi, de! Fie după voia domniei tale, Duducuțo; vino în brațele mele să te sărut.

Greaca căzu pe pieptul lui și brațele ei fine se împleticiră de corpul cel robust al fanariotului, întocmai precum se împletește iedera pe un stejar vârtos; buzele lor se împreunară și rămaseră câteva momente într-un exaz febril. Pentru postelnicul Andronache, ce era orbit cu totul de amorul Duducăi, aceste momente erau o fericire nespusă, căci se încredința din nou despre fidelitatea amantei sale. Pentru iscusita greacă însă, aceste sărutări înfocate erau numai o cursă prin care-și înlesnea mijloacele de a amăgi mai tare și mai bine pe acela ce ea voia să exploateze.

Două ore în urma acestei scene de ipocrizie și nerușinare, Dinu Păturică, complicele Duducăi, ieșea din casa ei cu zâmbetul fericirii pe buze, căci devenise vătaf de curte al postelnicului. Ceea ce mai avea acum de făcut era răpirea definitivă a stării făcătorului său de bine.

Note

1. Ceremonia dării rangurilor pe timpii lui Caragea era aceasta: individul hotărât a lua rang, de era funcționar, se recomanda domnitorului de către ministrul sub care servea; iar când se întâmpla să fie protejatul vreunuia din boieri, îl recomanda postelnicul cel mare. Ceremonia începea astfel: Domnul ședea pe sofa în sala de primire, iar când se apropia pețitorul de rang, se scula în sus și îl îmbrăca cu o haină de mătase albă, cu vărgi de fir, în formă de biniș sau tunică; apoi, adresându-se către persoana căftănită, îi zicea cuvintele acestea: “Pentru osârdia și credința cu care ai slujit țării”. Aceste cuvinte nu se ziceau tot într-un fel, ci după informațiunile ce avea domnitorul despre persoana căruia voia să-i dea rang. Grigore vodă Ghica, când a îmbrăcat cu caftan pe răposatul Barbu Catargiu, s-a servit cu aceste cuvinte: “Te cinstesc cu acest caftan, ca să deștept în tine dragostea către faptele cele bune”. Cu ocazia îmbrăcării de caftan a răposatului Tache Rallet, îi zise: “Te cinstesc cu acest caftan pentru multa vreme de când stai fără chiverniseală și pentru evghenia neamului tău”. După aceea postelnicul cel mare comunica celor de față numele rangului, apoi după dânsul ieșea seleamceaușul sau baș-bulucbașa și vestea mulțimii numele individului și rangul ce primise. După săvârșirea ceremoniei, cel ce primea rang pleca din curtea domnească pe jos, dacă rangul era mic, iar de era de la stolnic în sus, îl punea călare pe cal domnesc, împodobit cu cioldare de fir și calcane de argint, și îl petrecea până la locuința sa cu alaiul domnesc. Ajungând la casa sa, venea meterhaneaua și-i cânta, apoi veneau trăsuri domnești, având într-însele idiclii și cafegii, cu tacâmuri de dulceață, cafea și ciubuce, toate domnești, și îl cinstea ca din partea domnului; iar cel cu rangul căta să plătească lei 400 pentru meterhanea și câte un bun bacșiș la idiclii, cafegii și ciubuccii. (n. N. F.).
2. Compliment turcesc. (n. N. F.)
3. Slujbă și rang. (n. N. F.)
4. În timpul acela se bătea la falangă cu nuiele de răchită sau cu topuzul. Acesta din urmă însă înfricoșa mai mult pe pacient, căci osebit de durerea ce-l făcea să simtă, de multe ori vătăma oasele tălpii piciorului. (n. N. F.)

▲ Începutul paginii.