Ciocoii vechi și noi/Ce dai să te fac ispravnic?

 

Vestea despre influența ce din zi în zi dobândea postelnicul Andronache la curtea lui Caragea se răspândise atât de mult, încât mai toți cei ce voiau să dobândească vreo funcțiune publică nemeritată sau vreun alt favor de la domnie se îndreptau către casa atoputernicului fanariot și prin dare de bani își împlineau dorința.

Cată să spunem că în timpul acela, ca în toți timpii, jafurile și mâncătoriile nu se făceau așa de-a dreptul. De la domn până la zapciu, toți pe atunci furau cu mijloace delicate și cu o iscusință atât de mare, încât hoțul își asigura inviolabilitatea și nu se expunea la umilire.

Ca să ajungă aci, toți slujbașii mari și mici își aveau prepelicarii lor, care căutau vânatul și-l aduceau înaintea vânătorului ca să-l jumulească.

Postelnicul Andronache, care făcea totul pentru interes, nu crezu de cuviință a lăsa o asemenea frumoasă ocaziune fără a se folosi de dânsa; el, dar, iniție pe Păturică în acest nou fel de hoție și, din acea zi, nimeni nu mai dobândi favorurile curții decât prin mijlocirea postelnicului sau, mai bine, printr-a lui Păturică, care câștiga de la fiecare treabă împlinită de două ori mai mult decât stăpânu-său.

Într-o zi se prezentă dinaintea lui un funcționar scos de mult timp din slujbă. După ce acest din urmă îi făcu o mulțime de complimente, ciocoiul îi zise să șadă și porunci să-i aducă dulceață și cafea^[1].

Cât ținu acest tratament oriental, Dinu se ocupa cu mustățile sale cele negre, pe care le răsucea și le netezea cu multă grație; iar după ce veni cafegiul și luă feligeanul din mâna funcționarului, Dinu zise cu o delicatețe prefăcută:

— Ce întâmplare fericită te aduce la mine, arhon medelnicer?

— Nevoia, cucoane Dinule, și nimic mai mult.

— Nevoia? Domnia ta să ai nevoie de un om mic ca mine? Mi se pare curios!...

— Nicidecum, cucoane Dinule. Omul nu știe de azi pe mâine și de multe ori vine vremea de ai trebuință chiar și de un țigan. Astfel vine vorba, dar te rog să nu fie cu supărare.

— Ferească Dumnezeu, bei-mu... zise Dinu, silindu-se a ascunde reaua impresiune ce-i făcuse mușcătoarea sentință a funcționarului.

— Vrei dar să afli nevoia care m-a adus în casa domniei tale?

— Da, și a te sluji cu ce-mi va sta prin putință.

— Ascultă-mă dar.

— Gata la poruncă, bei-mu.

— Părinții mei au fost boieri mari din Craiova, ba încă moșul meu a fost caimacam în acel oraș mult timp; tatăl meu, fiind om cu frica lui Dumnezeu, și cu milă de țară, văzând nelegiurile și despoierile ce făceau domnii greci, s-a tras la moșie și trăia acolo o viață liniștită; dar, ori că mișeii de greci l-au bănuit de răzvrătitor, sau că așa a fost scris, știu numai că ne-am pomenit într-o zi cu două sute de pazvantlâi^[2] că-l înconjoară de toate părțile, iar câțiva se suie la tatăl meu ca să-l omoare. Bietul bătrân, Dumnezeu să-l ierte! simțind gândul năvălitorilor, a înarmat toate slugile și s-a gătit de împotrivire. Pazvantlâii, văzând această pregătire, s-au înfuriat și mai mult și au năvălit asupra tatălui meu. Lupta a ținut până la prânz; mulți din păgâni au căzut, dar în cele din urmă, prin numărul lor cel mare, au omorât pe toți oamenii noștri împreună cu tatăl meu.

— Și ce s-a mai întâmplat după aceasta? adăugă Păturică căscând de urât.

— Să vedeți, cucoane Dinule. După moartea tatălui meu am fugit la Brașov, împreună cu muma și surorile mele, ca să scăpăm de sabia oamenilor lui Pazvantoglu, și ne-am întors înapoi tocmai după ce s-a liniștit țara.

— Bine c-ați putut să vă scăpați viața, adaose Păturică dormitând.

— Ne-am scăpat-o, ce e drept, dar ne-am ales numai cu atât; căci la întoarcerea noastră am găsit casele arse, țiganii fugiți peste Dunăre și viile părăginite. O singură moșioară ne mai rămăsese și am dat-o soră-mi de zestre, ca să nu îmbătrânească la ușa casei părintești.

— Bravo, bei-mu; mă bucur că ești plin de itichi^[3].

— O fi precum zici, dar dând moșioara am rămas sărac lipit.

— Și cu ce te chivernisești acum?

— Cu slujba.

— La ce calem slujești?

— Am slujit la hătmănie și m-a scos, fiindcă am dat pe pârlitură^[4] o mulțime de hoți ce se încuibaseră în acea dregătorie.

— Dar bine, bei-mu, de ce nu-ți căutai de treabă? Ce, domnia ta o să îndreptezi lumea?

— Așa este, ai dreptate și eu zic ca domnia ta; dar când văd pe fanarioți despoind pe văduve și pe săraci, îmi vine furii de nebunie, strig ca un ieșit din minți și fac tot ce pot, ca să dau pe față tâlhăriile lor.

— Rău, foarte rău. Domnia ta nu înțelegi nici vremea, nici oamenii cu care trăiești.

— Ce voiești să zici printr-aceasta? Tălmăcește-mi!

— Voiesc să zic că într-o țară ca a nostră tot ce putem face mai bine este să plecăm capul înaintea mai-marilor noștri, ca să dobândim chiverniseală și să strângem stare cu orice preț.

— Cu orice preț?

— Da, bei-mu.

— Cu alte cuvinte: să furăm, să jefuim?

— Și de ce nu?

— Da bine, ce faci mustrării de cuget?

— Această slăbiciune să o lăsăm pe seama femeilor cu istericale, iar noi, bărbații, să facem ce face toată lumea. He, he! arhon medelnicer, cunoști bine cum stau lucrurile în ziua de astăzi: ai bani, ești tare și mare; ești sărac, nu te bagă nimeni în seamă. Dar să lăsăm la o parte aceste nimicuri. Ia spume-mi: cu ce pot să te slujesc?

— Venisem să te rog ca să pui o vorbă pentru mine la postelnicul Andronache, ca să mă facă ispravnic la vreun județ. Să-i spui că neamul meu a slujit țării de la descălecătoare, că am și eu ceva cunoștințe de slujbă, că mă voi sili a nu nemulțumi lumea pe unde voi fi, ci dimpotrivă a aduce laudă și binecuvântări domniei sale și măriei sale lui vodă... Aide-de, fă-mi această facere de bine și nu te voi uita până la moarte.

Dinu ascultă aceste vorbe din urmă cu mare răceală și, încredințat că postelnicul nu cunoaște limbajul diplomației ciocoiești, îi zise:

— Arhon medelnicere, toate câte mi-ai spus sunt drepte și frumoase, dar nu se caută în ziua de astăzi. Ia spune-mi mai bine, ce dai să te fac ispravnic?

— Ce-ai zis? Mai zi încă o dată, că n-am auzit.

— Am zis că isprăvniciile se dau cu rușfet, ai înțeles ori ba? Dacă este așa, ține-ți isprăvnicia pentru altul, căci eu nu mă voi înjosi niciodată să cumpăr slujbă cu bani de la o leșinătură de ciocoi ca tine!

Și postulantul, indignat, ieși din casă fără să salute măcar pe Păturică.

Acesta, în loc să se supere de o asemenea insultă, zâmbi și zise în sine: “Iată un nebun precum n-am mai văzut încă”.

Un moment după aceea intră o a doua persoană, care, după ce făcu ciocoiului un compliment demn de un seraschier, îi zise de-a dreptul:

— Cucoane Dinule, am auzit că s-a mazilit ispravnicul de Teleorman și vin să cer ajutorul domniei tale ca să iau acest mansup.

— Așa este, bei-mu, dar de! să mai vedem. Vremurile sunt grele, isprăvniciile nu se dau la fiecine, răspunse Păturică cu voce îngânată.

Noul venit, înțelegând pricina care făcea pe ciocoi să răspundă prin cuvinte evazive, reluă vorba:

— Da, da, nene Dinule, te rog să-mi faci această trebușoară, căci sunt om și eu; mână pe mână spală și amândouă obrazul. Înțelegi domnia ta.

— Vezi, așa-mi vine la socoteală!

— Dar de vreme ce ne-am înțeles, să vorbim ca niște prieteni adevărați. Ia spune-mi, ce o să-mi ceri pentru acest mansup?

— Cât despre mine, bei-mu, nu ți-aș cere nimic: dar ce facem postelnicului? El nu este în stare să facă cel mai mic lucru fără interes, și încă interes, nu glumă!

La aceste din urmă fraze trăsăturile feței candidatului de isprăvnicie luară un aspect posac. Se scărpină puțin în cap cu un aer meditativ, apoi zise:

— Să tăiem prețul.

— Bine! Să-mi dai 2.500 de rubiele.

— Nu e prea mult?

— Nicidecum, bei-mu; județul Teleorman este unul din cele mai bogate: are zece plăși, peste cincisprezece mii de locuitori, tot unu și unu, și schelă la Dunăre. Domnia ta poți să scoți acești bani în două săptămâni, numai din plocoane. Ce spui domnia ta! Acest județ este un capan^[5] împărătesc nesecat.

— Așa este, dar, uite, nu sunt învățat să fur, îmi e milă să despoi pe săraci!

— Astea sunt slăbiciuni care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei.

— Așadar nu se poate mai jos?

— Nici o para, bei-mu. Vremurile sunt grele, s-aude de domnie nouă și noi trebuie să ne folosim acum, când ne umblă moara.

— Fie dar precum zici. Poruncește să-mi aducă hârtie și călimări.

Ciocoiul bătu de trei ori în palme și toate se aduseră într-o clipă; postulantul scrise biletul următor:

“Arhon baron,

Vei da în ordinea mea două mii cinci sute rubiele aducătorului acestui răvaș și le vei trece în socoteala mea.

Ciolănescu”

După ce uscă scrierea prin puțin nisip pus peste dânsa, el strânse biletul în două și-l dete în mâna lui Dinu; acesta îl citi, făcu o temenea sau un compliment otoman și sculându-se în picioare se îndreptă către o masă. Deschise un mic sipet de lemn de chiparos și scoase dintr-însul pitacul de orânduire, învestit cu subscrierea și sigiliul domnesc; apoi, după ce trecu într-însul numele noului ispravnic, i-l dete în mână, zicându-i:

— Slujbă pentru slujbă! Primește, boierule, pitacul de orânduire; du-te de sărută mâna măriei sale lui vodă și te așază sănătos pe scaunul isprăvniciei de Teleorman.

Note

1. Acest ceremonial se făcea tuturor persoanelor ce veneau să ceară intervenirea sa în vreo treabă. (n. N. F.)
2. Rebelii ostași ai lui Pazvantoglu din Vidin. (n. N. F.)
3. Itichi – morală sau virtute. (n. N. F.)
4. A da pe pârlitură a descoperi sau a demasca pe hoți. (n. N. F.)
5. Capan – magazie de aprovizionare. (n. N. F.)

▲ Începutul paginii.