Ciocoii vechi și noi/Ocna părăsită

Jump to navigation Jump to search
←←Cu rogojina aprinsă-n cap și cu jalba-n proțap Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Ocna părăsită)
Epilog Din opincar mare spătar→→


Într-o dimineață din luna lui mai, doi slujitori de județ străbăteau plaiul ce duce la ocna Telega, călări pe cai mici de munte. Acești cai, deși erau mai slabi decât caii iezme ai lui Alexandru Dumas, aveau însă și ei calitățile lor, căci suiau fără osteneală cele mai repezi dealuri și conduceau pe călăreți pe marginea celor mai adânci prăpăstii, fără a-i expune la cel mai mic pericol.

Unul dintre cei doi slujitori era june și purta la spate o flintă haiducească, iar la brâu avea două pistoale mari turcești; cel de-al doilea era mai înaintat în vârstă; trăsăturile feței sale cele pline de asprime, ochii săi sângeroși și sprâncenele sale dese și zbârcite arătau pe omul crud și gata a săvârși orice nelegiuire. El avea o geantă cu scrisori atârnată de gât și un cuțit mare arnăuțesc pus la brâu.

Era pe la opt ore ale dimineții; soarele sta înfipt cu mândrie pe bolta cea albastră a cerului și arunca de acolo dulcea sa lumină asupra munților plini de zăpadă și a câmpiilor înverzite, iar razele lui, străbătând prin norii de aburi compuși din roua nopții, formau o mulțime de curcubeie tricolore ce încântau privirea.

Cinteza și pietrușelul făceau să răsune colnicele prin vocea lor ascuțită, dar plină de dulceață; ciocârliile se înălțau în aer întocmai ca niște mici bombe, apoi se opreau în loc și, bătând din aripi, umpleau aerul de melodioasele lor cântări. Prepelițele, aceste inocente și fricoase păsări ce se nasc și mor în iarba livezilor și în frunzele dese ale dumbrăvilor, prin vocea lor monotonă, dar ritmică, păreau că servă de regulator al cadențelor acestui concert divin.

În aceste momente, când natura întreagă părea că înalță rugi de mulțumire către creatorul ei, cei doi slujitori, deși dedați cu asemenea sublime spectacole, nu rămaseră nesimțitori la priveliștea ce-i înconjura. Ei se opriră pe loc și priviră în tăcere magnifica panoramă ce le absorbise simțirile, iar mai în urmă unul din ei rupse tăcerea:

— De multe ori am trecut prin plaiul ăsta, mă Badeo, dar niciodată nu mi s-a părut atât de mândru ca astăzi. Munții pare că-noată în pară de foc, păsările ciripesc cu mai multă dulceață decât alte dăți; chiar apele Doftanei parcă dorm. Ce mândrețe!...

— Așa este, măi Vlade, toate sunt precum zici, dar eu nu simt nimic; mi-e inima închisă.

— Și de ce, mă Badeo?

— De multe, măre!

— Ți-o fi mâncat lupul vreo vită sau te-o fi prădat zapciul?

— Nu mi s-a întâmplat nici una din câte zici.

— Ce ai dar, de șezi așa bosumflat?

— Ia, mă gândesc la bietul cuconu Dinu, fostul nostru ispravnic, că sunt trei luni de când șade închis la ocna părăsită.

— Lasă să șadă, că prea era nemilostiv și hrăpitor; țipa județul în mâna lui ca broasca în gura șarpelui.

— Așa este, mă; da de, e păcat de dânsul!

— Păcat? Dar bine, ai uitat cum ardea și căznea pe săraci? Nu știi zicătoarea românească: După faptă și răsplată?

— Ai dreptate, măi Vlade, a făcut în adevăr multe nelegiuiri; dar l-a pedepsit Dumnezeu de ajuns. Ți-aduci aminte când pleca cu cercetarea prin județ? Ce mândru era, măre! Și cât de bine îi ședea călare pe bidiviul[1] său cel roib și pintenog! Parcă era FătFrumos din poveste. Ei bine, mă Vlade, m-aș prinde cu tine pe-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște.

— Și de ce, măi Badeo?

— L-a mâncat necazul și ocna părăsită. Ce spui tu, mă?... Se vede dar că este rău în ocna părăsită. Nevoie mare, măi Vlade! Eu de-aș fi ca vodă, în loc de-a osândi pe tâlhari la ocna părăsită, le-aș tăia mai bine capetele.

— Da de ce, mă Badeo?

— Pentru că este de o mie de ori mai bine să omori pe om dintr-o lovitură, decât să-l ucizi cu încetul. Am văzut pe Radu haiducul, pe care l-a băgat Caragea în ocna părăsită; era, știi colea, voinic din patruzeci, rupea piatra în mână; dar după ce-a șezut numai șase luni în ocna părăsită, nu l-am mai cunoscut; îi crescuse barba de trei coți, ochii-i luceau ca de strigoi, surzise și ologise.

— Și a mai trăit mult, mă Badeo?

— Să vezi. Într-o zi m-am coborât în ocnă să-i duc demâncare și l-am găsit cu dinții rânjiți și zgârcit ca un ghem în culcușul său de paie; îl strigai o dată, de două ori, de trei ori și nu-mi răspunse; îl mișcai cu mâna, dar ce să vezi? El murise!

— Murise!

— Ba încă negrijit și nespovedit, ca un câine. Sărmanul, ce păcat!

Cei doi slujitori își urmară mai mult timp călătoria absorbiți în povestirea lor, dar caii deodată se opriseră. Atunci ei văzură cu oarecare surpriză că se aflau dinaintea cămărășiei ocnelor.

Cămărașul se plimba în acel timp pe prispa caselor, absorbit cu totul în fumarea ciubucului său. Slujitorii descălecară de pe cai și, după ce îl salutară, îi dete poruncile și se retraseră. Unul însă dintre dânșii făcu un semn de înțelegere cămărașului, apoi intră împreun ă cu dânsul în cămărășie și, după ce se așezară unul pe pat, iar cellalt pe o laviță, începură această întrevorbire:

— Ei bine, Neagule, zise cămărașul așezându-se pe pat, ce mujdele mi-aduci despre bietul cuconu Dinu?

— Foarte bune, arhon cămăraș; am două scrisori, una de la Conțu, iar cea de a doua de la un boier pe care nu-l cunosc. Eu cred că Conțu a izbutit să scoată poruncă domnească de iertare; ai, ce zici?

— Poate, dar eu unul nu cred.

— Și de ce așa?

— Fiindcă cunosc prea bine pe oamenii cei mari; ei ne lingușesc pe noi ăștia mici numai când au trebuință de noi, iar când ne văd căzuți în nevoi, ne dau cu piciorul ca la niște vase netrebnice.

— Oricum va fi, însă, te rog să-i dai aceste două scrisori mai în grabă și eu voi veni mâine de dimineață să iau răspunsul.

Acest slujitor, ce se interesa atât de mult pentru scăparea lui Păturică, era Neagu Rupe-Piele, vestitul mumbașir prin care ciocoiul își săvârșea toate despoierile și cruzimile sale pe când se afla ispravnic; el scăpase de urgia domnească numai prin fugă și deghizare, iar acum se făcuse purtător al corespondenței dintre Păturică și câteva persoane mari din București ce se încercau a-l scăpa din ocnă.

Să zicem acum câteva cuvinte și despre ocna părăsită de la Telega.

Ocnele de la Telega sunt situate pe o câmpie înconjurată de dealuri acoperite cu păduri și udată de râul Doftana, ce o traversează.

Puțurile din care se scoate sarea se împart în ocne lucrătoare și ocne părăsite. Acestea din urmă se numesc astfel, căci sunt lăsate în nelucrare, uneori pentru că minerii le cred exploatate de ajuns și se tem să nu se surpe peste dânșii, iar câteodată din cauză că se ivesc izvoarele de apă ce împiedică lucrarea.

În timpul domnilor fanarioți existau la Telega mai multe guri de ocne părăsite, dintre care una servea de închisoare pentru tâlharii cei mai vestiți prin omoruri și cruzimi.

Această temniță subterană avea o intrare pătrată, susținută din toate părțile cu ghizduri de lemn, întocmai ca ale puțurilor din care se scoate apă. Această formă pătrată ținea până la o profunditate de 1012 stânjeni; iar de acolea în jos se lărgea gradat în circumferință și, când ajungea la profunditatea cerută de știința mineralogiei, devenea un haos înspăimântător[2]. Pereții ei erau umezi și de multe ori pica apă dintr-înșii; aerul era iute, infectat de miasme și omorâtor; o lumină palidă abia străbătea câteodată spațiul nemăsuratei adâncimi, ca să mărească și mai mult grozăvia acestui mormânt teribil.

Tâlharii condamnați a locui în acest iad pământesc erau tot din cei osândiți de Divan la moarte și ale cărora sentințe le preschimbau domnitorii în muncă perpetuă; dar nici unul din câți se închideau acolo nu putea să trăiască mai mult de doi până la trei ani, căci umezeala și aerul cel înecător le curmau zilele.

În fine, dacă faimosul vers al lui Dante:

"Lasciate ogni speranza voi ch'entrate"[3]

s-ar fi putut scrie undeva, negreșit că acel loc nu ar fi putut să fie decât pe porțile ocnei părăsite, căci oricine intra acolo își pierdea speranța de a mai ieși viu vreodată.

Iată locașul în care se afla de trei luni Dinu Păturică, acel om mândru și ambițios care comisese toate lașitățile și crimele cele mai îngrozitoare, numai ca să ajungă la mărire. Ar fi crezut el vreodată că o să părăsească atât de curând palatele sale cele luminoase, mâncările cele alese și acea mulțime de lingușitori care se supuneau orbește la toate capriciile lui și se credeau fericiți când puteau să fure câte un zâmbet de mulțumire de pe fața lui cea severă? Dar averile lui cele nenumărate? Dar soția și fiii săi, speranța bătrâneților sale, pentru a cărora fericire poate că săvârșise cea mai mare parte din nelegiuirile sale, ce vor fi devenit toate acestea? Vom vedea!

Primele zile ce petrecu în ocna părăsită fură prea dureroase pentru dânsul. Întunericul cel mare, singurătatea, patul său de paie și mâncarea cea puțin hrănitoare îl adusese într-o stare grozavă de paroxim și de furie, încât urla ocna de vaietele și tânguielile lui.

În darn chema somnul ca să-i aline durerile fizice și morale, căci el fugea de la dânsul sau, deși venea câteodată să închidă ochii lui cei slăbiți de lacrimi, dar la zgomotul unei pietricele sau a unei picături de apă ce cădea din pereții ocnei fugea și-l lăsa iarăși în prada tulburării și a disperării sale. Dar, după ce trecu câtva timp, el începu a se mai obișnui cu noua sa locuință și deveni mai liniștit, ba încă, după scrisorile ce scria pe la protectorii săi și răspunsurile încurajatoare ce primea, începuse a spera că peste puțin va părăsi ocna, ca să se mute iarăși în palatele sale. Cu toate acestea răul ocnei începuse să roadă cu încetul acea organizațiune robustă; reumatismul îi cuprinsese tot corpul, ochii i se umflaseră, facultatea auzului i se paralizase și o tuse violentă amenința din ce în ce mai mult existența lui.

Aceasta era starea fizică și morală în care se afla Păturică în ziua când primi cele două scrisori ce i le adusese Neagu.

El ședea lungit pe patul său de paie și aștepta cu nerăbdare ora prânzului, ca să-și astâmpere foamea ce începuse a-l turmenta. De astă dată însă, cămărașul îi trimise porțiunea înaintea orei fixate. Păturică, văzând dintr-această schimbare ceva extraordinar și poate chiar în favoarea sa, se repezi cu furie asupra coșului cu merinde ce se cobora încet, legat de o sfoară. Căută într-însul și găsi două scrisori pe care le luă cu nerăbdare nervoasă și, apropiindu-se de felinarul ce sta atârnat deasupra patului său, deschise mai întâi pe una dintr-însele și citi cuvintele acestea:

"Cucoane Dinule,

Cu destulă mâhnire te vestesc că cucoana Duduca, soția dumitale, a luat tot din casă și a fugit cu un turc peste Dunăre, lăsând pe bieții copilași pe drumuri. Moșiile, viile și casele dumitale s-au vândut la sultan-mezat, iar banii s-au trimis cu om domnesc, ca să se împartă la țăranii ce se zice că i-ai sărăcit, când erai ispravnic. Vei ști iarăși că bătrânul dumitale tată a murit de inimă rea, pentru afrontul ce i-ai făcut, când ai pus arnăuții de l-au dat afară din casă.

Al dumitale de aproape prieten și frate

S..."

Iată și cuprinderea celei de a doua scrisori:

"Dinule,

M-am dus de mai multe ori la vodă să-l rog pentru tine și l-am găsit totdeauna neînduplecat; iar în cele din urmă mi-a spus-o ritos, că o să te lase să putrezești în ocna părăsită, ca să slujești de pildă altor hoțomani ca tine. Vodă a zis aceasta.

N..."

Aceste două scrisori fură pentru Păturică o lovitură de trăsnet. Averile sale, câștigate prin nenumărate crime și lașități, acum erau risipite ca praful în vânt; soția fugită, copiii lăsați în voia întâmplării, el chiar condamnat a muri cu încetul în fundul ocnei părăsite, chinuit de durere și disperare.

Ar fi fost o mare fericire pentru dânsul dacă aceste știri l-ar fi omorât deodată sau i-ar fi paralizat inteligența, căci ar fi scăpat de toate suferințele morale și fizice; dar provedința, în decretele sale cele nepătrunse de mintea omenească, voise a-i lăsa neatinse toate facultățile, ca să guste și el acel venin amar cu care adăpase societatea atâta timp.

După ce se mai alinară dureroasele impresiuni ce lăsase în inima lui acele fatale scrisori, el căzu pe patul său cel de paie și începu a plânge cu amar și a se lovi cu pumnii în cap de disperare.

Se zice că hoții și tâlharii sunt superstițioși și fără curaj la lovirile soartei. Nu știm până la ce grad poate fi adevărată această maximă; știm numai că Păturică, acel om de fier care în furia ambițiunii sale disprețuise mustrarea de conștiință și chiar pe Dumnezeu, acum devenise atât de fricos, încât cel mai mic zgomot îl făcea să tremure.

Uneori i se părea că vede umbra tatălui său ieșind din stâncile titanice ale ocnei și zicându-i cu voce mormântală: "Fiu nelegiuit! privește starea în care m-a adus răutatea și mândria ta! Dumnezeu, pe care l-ai disprețuit atâta timp, te vestește prin mine ca să-ți mântuiești sufletul prin căință, căci trupul tău nu va mai ieși cu viață de aici."

Alte dăți iarăși i se părea că vede oameni spânzurați, cu limbile ieșite afară din gură, pline de sânge, și femei slabe și urâte la față mâncându-și copiii și dându-i și lui să guste din cărnurile lor reci și putrede, ca unui pricinuitor al morții lor.

În momentele unor asemenea oribile halucinațiuni mintea îl părăsea cu totul, capul i se înflăcăra, își rodea mâinile de disperare și striga cu o voce răgușită și tremurătoare:

"Stafiile! stafiile! săriți, creștini buni! Nu mă lăsați să mă strângă de gât aceste umbre ale lui Satana; apoi, deschizând ochii săi înflăcărați și rătăciți de teroare, se repezea dintr-un loc într-altul și începea iarăși a striga: Luați de lângă mine pe aceste femei schiloade, căci mâinile lor cele uscate și sângele ce varsă din guri mă îngheață de frică!"

Dar toate rugăciunile lui erau în darn; nimeni nu-l auzea, nimeni nu venea să-i răcorească fruntea sa cea plină de sudori sau să-i stingă acea sete infernală ce-i usca gura și pieptul.

În fine, după o existență mizerabilă de șapte luni, își dete sufletul în spasmuri și părăsit de toată lumea.

A doua zi după moartea acestui monstru, populațiunea Bucureștilor se afla într-o mare agitațiune. Cauza ce pusese în mișcare pe acești adevărați strănepoți ai Grahilor[4], venea de la vestea ce se răspândise că în acea zi era să se dea prin târg un falit fraudulos, iar după aceea era să-l țintuiască dinaintea prăvăliei lui, ca să serve de pildă poporului.

O mulțime de curioși de toate etățile și clasele societății inundau piața Sf. George cel Nou; iar o altă grupă, destul de numeroasă, intrase în curtea spătăriei și, cu toate că timpul era ploios în acea zi și vântul nordului sufla cu tărie, ei însă înfruntau cu bărbăție și ploaia și frigul, numai ca să poată vedea acel spectacol barbar, ce-i delecta atât de mult.

În fine, logofătul spătăriei, văzând nerăbdarea și curiozitatea gloatelor, se arătă înaintea mulțimii și citi cu voce tare hotărârea Departamentului de Criminalion, prin care condamna pe mofluzul mincinos a fi bătut la spete prin toate piețele neguțătorești și a se țintui de urechi în fața prăvăliei sale.

După ce se termină citirea hotărârii, patru arnăuți spătărești intrară în temniță și scoaseră pe nefericitul falit cu capul ras, dezbrăcat până la mijloc și cu mâinile legate una lângă alta cu o funie lungă; iar după aceea unul dintre arnăuți apucă funia de căpătâi și începu a trage pe pațient după sine, pe când alți, doi, puși unul de-a dreapta și cellalt de-a stânga pațientului, îl loveau pe spinare cu nuiele de salcie.

Sângele ce sărea din pielea nefericitului om, ruptă neîncetat de lovituri, și țipetele lui de durere produceau diferite impresiuni în inima poporului: femeile și oamenii cei miloși cereau iertarea lui, iar gloata cea mare, în care intrau și cei sărăciți prin falimentul cel fraudulos, simțeau o nedescriptibilă bucurie pentru tot ce suferea pațientul și la orice gemet de durere ei îl apostrofau cu cuvinte ca acestea: "Bine-ți face, tâlharule, c-ai sărăcit lumea!" "Să-i dea nuiele până-i va cădea toată carnea de pe spinări", fără a mai numi și pe unii care strigau: "Să-l spânzure! sau să-l puie în țeapă!"

Vederea torentelor de sânge și pofta de răzbunare iritase atât de mult pe popor, încât dacă s-ar fi aflat la această priveliște barbară vreunul din acei filozofi umanitari, negreșit ar fi crezut că se află în Roma gladiatorilor, în Roma martirilor, și pe români i-ar fi luat drept acel mizerabil și degradat popor al Romei imperiale care suferea sclavia și umilirea fără să murmure și se revolta numai atunci când îi lipsea pâinea și circul[5].

Această procesiune îngrozitoare trecu mai întâi prin piața Sf. George cel Nou, de acolo intră în ulița Șelarilor și, ieșind pe la Curtea cea Veche, merse spre Sf. George cel Vechi; iar de aci intră în ulița cea strâmtă din dosul Bărăției, unde era să se petreacă partea cea mai îngrozitoare a acestei oribile drame.

Poporul, ce părea sătul oarecum de ceea ce văzuse până aci, pe dată ce se înștiință că a sosit timpul țintuirii, năvăli cu furie asupra locului unde era să se săvârșească această barbară faptă. Curiozitatea era atât de mare, încât unii din mulțime intrau prin silă în casele și prăvăliile neguțătorilor, ca să poată privi mai bine execuțiunea; iar alții se suiau chiar pe acoperișul caselor, cu riscul de a cădea și a se zdrobi.

În momentul, însă, când executorul ridicase pe pațient în vârful picioarelor și se pregătea să-i țintuiască urechile la stâlp, clopotele de la câteva biserici începură a suna și o psalmodie tristă ajunse până la auzul mulțimii.

Aceste cântări ieșeau din gurile câtorva preoți și cântăreți ce petreceau la mormânt un cadaver așezat într-un coșciug modest și purtat de patru postelnicei pe un pat mortuar, compus din lemn simplu și căptușit cu chembrică verde.

Poporul, ale căruia sentimente se schimbară foarte lesne, cum auzi cântările preoților și văzu cortegiul funerar apropiindu-se, începu să se tragă înapoi cu respect, ca să-i înlesnească trecerea; dar această bunăvoință fu nefolositoare, căci din partea opusă a uliței venea o căruță de țară cu doi cai, în care era asemenea un coșciug închis și un preot care citea cadavrului dintr-însul rugăciunile de odihnă.

Aceste două procesiuni mortuare, neputându-se vedea una pe alta din cauza poporului ce era adunat în centrul uliței, înaintară una în contra alteia până la locul execuțiunii și se opriră, căci ulița era atât de strâmtă, încât era cu neputință a trece una pe lângă alta sau a se întoarce una din ele înapoi, spre a putea trece cealaltă.

În fine, baș-bulucbașa al spătăriei, însărcinat cu executarea hotărârii, văzând această încurcătură, făcu semn executorului să-și termine lucrarea. Un țipăt ascuțit și nervos, repetat de mai multe ori, anunță poporului că țintuirea s-a terminat. Gloatele dispărură într-o clipă: totul intră în tăcere, numai cele două procesiuni stăteau una în fața celeilalte dinaintea falitului țintuit.

Ar fi zis cineva că între morții din cele două coșciuge și neguțătorul cel țintuit exista o legătură fatală sau o ură neîmpăcată. Ei bine, această legătură exista în adevăr, căci cadavrul cel purtat pe pat mortuar și însoțit de preoți și cântăreți era al postelnicului

Andronache Tuzluc; cel de-al doilea cadavru, tras de doi cai de sat în acea căruță mizerabilă, era al lui Dinu Păturică; iar mofluzul cel țintuit era Costea Chiorul, care, deși cam târziu, luă însă o aspră răsplătire pentru toate crimele ce săvârșise.

Iată cum își terminară cariera vieții acești trei scelerați. Întâmplarea voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată înainte de a se prezenta lui Dumnezeu spre a-și da seama de relele ce săvârșiseră pe acest pământ.

Cât despre chera Duduca, am aflat mai în urmă că ea, voind să facă pe cocheta și în casa noului ei bărbat, fu descoperită de dânsul și trimisă înaintea cadiului, care ordonă să o coasă într-un sac și apoi să o arunce în valurile Dunării, după cuprinderea legilor musulmane.

Note[modifică]

  1. Țăranii numesc bidiviu orice cal frumos și iute la fugă. Simțul însă cel adevărat al cuvântului însemnează cal pitic de Arabia. (n. N. F.)
  2. Oameni speciali în mineralogie m-au încredințat că adâncimea ocnelor de sistema veche nu se întindea mai mult de 150155 și maximum 160 metri. (n. N. F.)
  3. Dante, Infernul, cântul III, versul IV (n. N. F.)
  4. Tiberiu și Caiu Grahus erau fii ai lui Semproniu Grahus și ai Corneliei, fiica lui Scipion. Acești adevărați patrioți romani, văzând deplorabila stare în care ajunsese Roma, patria lor, din cauza rezbelului social, se încercară a o ajuta ca să scape din pieire, dar amândoi căzură victime ale furiei poporului. Mai mulți scriitori de romanțe s-au servit de numele acestor doi celebri romani, numai ca să arate populațiunea cea fluctuoasă a Romei cei vechi. (n. N. F.)
  5. Poporul roman din timpul imperiului era așa de demoralizat, încât se revolta numai când îi lipsea pâinea și spectacolele și striga: Panem et circenses. (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.