Ciocoii vechi și noi/Epilog Din opincar mare spătar

Jump to navigation Jump to search
←←Ocna părăsită Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Epilog Din opincar mare spătar)


La 23 aprilie, anul 1825, locuitorii Bucureștilor erau cuprinși de frigurile veseliei și ale plăcerii; ei serbau ziua sfântului Gheorghe, vechiul patron al României. Ulițele mari și mici erau măturate și stropite cu apă; prăvăliile neguțătorilor și casele boierilor erau împodobite cu ramuri de salcie și iarbă verde. Un cer senin și un soare dulce de primăvară veneau să completeze acest cadru magnific ce prefăcuse orașul într-o grădină improvizată.

Podul Mogoșoaiei era plin de privitori de amândouă sexele și din toate clasele societății, bine înveșmântați și cu fețele zâmbitoare. Ei se îndreptau către mănăstirea Mihai vodă, unde era să se săvârșească într-acea zi o nuntă domnească.

Pe amândouă laturile uliței pe de podul Dâmboviței ce duce la Mihai vodă erau brazi înfipți în pământ și împodobiți cu panglice și beteală de fir. Înaintea acestor brazi erau două rânduri de catane spătărești, îmbrăcate cu mintene, poturi și ghebe scurte, împodobite cu găitane tricolore; iar pe cap purtau căciuli cu floace albastre și drept toată armătura aveau câte o pușcă pusă pe umeri și câte un pistol la brâu.

La spatele acestor ostași se formase pe amândouă părțile piramide de curioși, care așteptau cu nerăbdare trecerea alaiului domnesc. Dar așteptarea nu fu lungă, căci peste puțin se arătă înaintea lor spectacolul ce le ațâțase atât de mult curiozitatea. Alaiul sosea.

Acest cortegiu princiar era orânduit astfel: Avangarda se compunea din brasla agiei, alcătuită din călăreți polcovnicești călări și armați; vel-căpitan de cazaci cu steagul și toboșarul său; talpașii dorobănțești pedeștri cu tobele, chiverele și cimpoaiele lor; vel-căpitan de dorobanți cu zapciii săi și cu câțiva din brasla armenească, cu steag și tobe după dânșii; podari pedeștri cu topoarele pe umeri; cazacii agiești pedeștri, cu cimpoaie și tobe; vânătorii, asemenea; căpitanii de agie înarmați; ceaușul agiesc cu logofătul agiesc; polcovnicul de poduri cu polcovnicul de ciocli; polcovnicul de vânători cu polcovnicul de Târgoviște; apoi marele agă cu podoabele lui după obicei.

După aceștia venea brasla spătărească alcătuită din lefegii cu steagul călări; marele căpitan de lefegii cu zapciii, buciucul, toboșarii și sârmaciul[1] său; seimenii-călări înarmați și îmbrăcați cu haine roșii și moțuri galbene, baș-bulucbașa cu steagul cel mare, cu tobe și sârmaci, scutelnicii spătărești înarmați, apoi marele spătar.

După dânșii venea brasla marelui portar cu toată ecpaiaua sa; marele armaș cu steagurile țării, cu trâmbițele și cu armășeii săi; apoi venea careta domnească trasă de șase armăsari vineți cu doi ciohodari pe capră, doi în coadă și alți șase împrejurul caretei, toți îmbrăcați în haine roșii cu fir și cu ișlice rotunde de samur.

În această caretă ședeau un june și o tânără fată. El era înveșmântat cu anteriu de suvai alb cu vărgulițe de fir brun, avea fermenă de buhur ca paiul grâului și giubea de zuf albastru-deschis. Peste mijloc era încins cu un brâu de tulpan alb, iar pe cap avea fes roșiu de Țarigrad. Juna fată era îmbrăcată cu rochie albă de tulpan și încinsă peste mijloc cu un cordon de panglică roșie încheiată cu o cataramă ferecată cu diamante; pe cap purta o diademă de berliante și beteală; la gât avea un ghiordan de rubine, iar în urechi cercei de smarand înconjurați de diamante. Amândoi acești juni erau de o frumusețe rară, și, după privirile furișe ce-și aruncau unul altuia, semănau a fi cuprinși de un amor înflăcărat.

Careta mergea în pasul cailor, ocolită de ciohodari, iar după dânsa venea restul alaiului compus din tagmele acestea: calemul armășiei cu ftori și treti-armaș cu ecpaiaua lor, în mijlocul cărora era marele armaș cu haine muiate în fir, steagul cel mare al țării, lăutarii și trâmbițașii domnești, uruc-bairam, tuiurile, sacagii domnești și salahorii cu bețile în mâini; apoi cei doisprezece cai domnești împodobiți cu cioltare de fir și cu calcane de argint suflate cu aur și cu pene de struț în frunte. Acești cai erau conduși de comiși domnești și înconjurați de ciohodari.

După aceștia veneau comișii, rahtivanii și postelniceii călări, îmbrăcați cu capoturi roșii și purtând în mâini semne domnești. Apoi veneau treti-logofăt cu treti-vistier, ftori-logofăt cu ftori-vistier, iar în mijlocul lor era marele comis cu ciaușii și capugiii împărătești însoțiți de călăreți turci și români.

După dânșii venea ecpaiaua domnească și se încheia cortegiul prin ortaua ciohodarilor și a satârașilor, căpitani agiești și spătărești, tufeccii, mataragii-iamac, sarai-iamac, icioglani cu agaua lor, peicii și hasahârliii[2]; iar în urmă de tot venea tagma Divanului, purtând topuzul, sangeacul și semnul domniei, înconjurat de copiii din casă purtând prapurile țării.

Pe când acest alai defila pe ulița Mihai vodă cu acea pompă de mărire cunoscută numai la curțile orientale, Grigore Vodă Ghica, împreună cu mitropolitul țării, doamna cu boierii cei mari și binișlii săi, așteptau în ușa bisericii sosirea mirilor. În fine ei sosiră și intrară în biserică, unde se săvârși ceremonia religioasă a cununiei cu mare magnificiență; iar după săvârșirea cununiei domnitorul zise ginerelui cu glas tare și majestuos:

— Iată, te cinstesc cu caftanul de mare spătar și te fac caimacam al Craiovei, ca să răsplătesc bunătatea sufletului tău și slujbele ce ai făcut țării; fii fericit!

Junele făcu mătanie și sărută mâna domnitorului, apoi se retrase plin de bucurie că-și ajunsese ținta aspirațiunilor sale, iară juna lui soție căzu pe brațele părintelui ei, obosită de neașteptata fericire, și-i sărută mâna cu fierbințeală.

Acest soț fericit era Gheorghe, fostul vătav de curte al postelnicului Andronache Tuzluc; era acel june mărinimos ce l-am văzut sacrificându-se ca să scape pe stăpânul său de sărăcie și de rușine. El venea să arate românilor că este de ajuns ca omul să fie bun și înzestrat de natură cu virtuți și inteligență și, fie condițiunea sa oricât de obscură la început, el va ajunge la mărire. Cât despre juna sa soție, ea este frumoasa Maria, fata banului C..., care, deși iubise pe Gheorghe cu multă pasiune, dar preferase mai bine moartea, decât o fericire trecătoare și dobândită prin călcarea îndatoririlor sale de bună fiică; suferințele și disperarea ei erau acum răsplătite de ajuns.


Finele "Ciocoilor vechi"

Note[modifică]

  1. Sârmaci se numea un fel de gârbaci sau bici de sârmă. (n. N. F.)
  2. Peici și hasahârlii garda de corp a domnitorului sau a curții domnești. (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.