Ciocoii vechi și noi/Cu rogojina aprinsă-n cap și cu jalba-n proțap

Jump to navigation Jump to search
←←Alesandru Ipsilant și Eteria grecească Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Cu rogojina aprinsă-n cap și cu jalba-n proțap)
Ocna părăsită→→


România, această țară mănoasă și împodobită de natură cu toate darurile, a fost ursită de soartă să sufere toate relele fizice și morale: cutremurele de pământ, inundările râurilor, epidemiile omorâtoare, incursiunile ordelor barbare, jafurile domnilor fanarioți; toate aceste flagele pustiitoare păreau create de fatalitate numai ca să nimicească această nenorocită țară. Dar ea a rezistat cu bărbăție la toate loviturile și a mers pe calea însemnată ei de provedință, purtând pe umeri crucea martirului ca mântuitorul lumii.

Au fost în adevăr timpi când suferințele zdrobise curajul românilor. Inamicii noștri, crezând că luxul și moliciunea introduse de dânșii au stins în inima poporului român simțământul de naționalitate și libertate, săltau de bucurie; dar se amăgeau, căci românul se deștepta tocmai la timp și cu armele în mână le proba că este încă viu și gata a se lupta pentru drepturile sale.

Revoluțiunea de la 1821, ce este ea oare dacă nu vocea disperării ridicată contra apăsării? Oare nu arată ea de ajuns pe un popor viu și hotărât a muri sau a trăi pentru libertate?

Dar să ne oprim aci și să arătăm lectorilor noștri pozițiunea țării înainte și după izbucnirea acestei revoluțiuni sociale.

Desele năvăliri ale oștirilor lui Pazvantoglu și ale altor pași răzvrătiți în contra împărăției turcești spăimântase atât de mult pe locuitorii țării, încât îi făcuse să devină un popor aproape nomad, gata în tot momentul a-și părăsi locuința și rodul ostenelilor sale, ca să-și scape viața în crăpăturile munților sau peste hotarele țării, unde nu putea să-i ajungă iataganul manafului și lăcomia de bani a fanariotului.

Rezbelul ruso-turcesc, început la 1806 și terminat la 1812, slei țara și pe locuitorii ei atât de mult, încât comandirii armatelor rusești supuseră chiar pe preoți și diaconi a le da proviant și care de transport; ba încă, pentru rușinea omenirii, s-au văzut în acea campanie fapte care indignează pe tot omul cu inima dreaptă. Comisarii de aprovizionare ruși, după ce că cereau mai multe provizi -uni decât le trebuiau, apoi la plecarea lor le vindeau înapoi sărmanilor locuitori, stricate și cu prețul întreit mai mult de ceea ce costau.

Domnia lui Caragea, deși pe la început promitea ceva pentru ușurarea țării, dar mai în urmă căzu și dânsa în greșalele domniilor trecute; funcțiunile cele mai însemnate se dădeau grecilor veniți cu domnul din Stambul; iar boierii români erau disprețuiți și exilați, dacă cutezau a-și apăra onoarea.

Veniturile țării se vindeau în total la favoriții greci, care despoiau fără milă pe nenorociții locuitori. Dreptatea se vindea pe bani și, când se întâmpla vreo judecată între un fanariot și un român, oricât de lămurit ar fi fost românul, procesul se câștiga de fanariot.

Aceste mari și nemaiauzite nedreptăți siliră pe Jianu, Gruia și alții a se face tâlhari de drumuri și a-și răzbuna omorând pe fanarioți și pe ciocoii parveniți și ajutând pe săraci.

Iată jalnica stare în care se afla țara înaintea revoluțiunii; dar ea deveni mai rea sub revoluțiune, căci dacă sub un guvern legal se comiteau atâtea abuzuri, oare câte nu s-ar fi putut comite când o parte din țară se guverna de o căimăcămie slabă și fără prestigiu, alta de Ipsilant, iar restul de Tudor Vladimirescu?

Dinu Păturică, ca om dibaci în jafuri și mâncătorii, prevăzuse cât de mari treburi putea să facă într-o asemenea stare de lucruri; prevăzuse, în fine, că a sosit împărăția ciocoilor și se pregătea a se folosi de dânsa.

Astfel dar, după ce acest monstru comise fără cea mai mică sfială toate crimele, după ce făcu să se verse atâta sânge nevinovat pentru realizarea ambițioaselor sale planuri, el vându chiar pe Tudor Vladimirescu, omul cel mai mare al României, precum arătarăm în capitolul precedent.

În ziua, dar, când el făgădui lui Ipsilant că-i va aduce pe Tudor legat, se puse în fruntea cohortei de asasini și se îndreptă către satul Golești. Ajungând acolo, se sfătui mai întâi cu Iordache, Ghencea și Farmache, căpeteniile arnăuților ce-i dăduse Ipsilant pentru executarea trădării, apoi, după aceea, intră în lagăr și ațâță revolta. În fine, Tudor fu prins și dus între arnăuți la Câmpulung, iar de acolo la Târgoviște, unde mai în urmă fu asasinat.

A doua zi după împlinirea acestei grozave trădări, Păturică se înfățișă înaintea lui Ipsilant cu acel aer de impertinență propriu asasinilor plătiți și, după ce făcu închinăciunile obișnuite fanariotului, îi zise:

Să trăiești, măria ta! Tudor Vladimirescu nu-ți va mai tulbura liniștea de acum înainte.

— Da de ce?

— Fiindcă el nu mai trăiește.

— Tălmăcește-mi, arhon stolnice.

— Astă-noapte eu, împreună cu căpitan Caravia și câțiva arnăuți, l-am luat din temniță și l-am dus pe malul iazului, apoi, după ce l-am tăiat în mici bucăți, l-am aruncat în puțul de lângă grădina lui Geartolu.

Ipsilant luă de pe masă o hârtie îndoită și dând-o lui Păturică îi zise:

— Slujbă pentru slujbă, arhon stolnice. Ține acest pitac: printr-însul te orânduiesc ispravnic la Prahova și Săcuieni și dacă Dumnezeu îmi va ajuta, precum nădăjduiesc, te voi face caimacam al Craiovei.

Ciocoiul făcu trei temenele până la pământ și sărută mâna lui Ipsilant cu o recunoștință prefăcută, apoi ridicându-se în sus exclamă cu voce declamată:

— Să trăiești întru mulți ani, măria ta; să-ți ajute Dumnezeu a te pune pe scaunul strămoșilor măriei tale, pentru fericirea noastră, a nemernicilor măriei tale slugi.

— Destul, arhon stolnice, destul; du-mi-te acum cu Dumnezeu și te silește să faci fericirea locuitorilor acestor două județe ce ți-am încredințat; dar bagă bine de seamă, să nu-i faci prea fericiți, mă înțelegi?... căci poate să ți se întâmple vreun rău.

Oricât era de prefăcut, Păturică tot nu putu să reziste acestor cuvinte pline de ironie și cu două înțelesuri; plecă dar capul în jos, ca să ascundă întipărirea ce-i făcuse și, după ce mai făcu o mătanie până la pământ, se duse.

După câteva zile de ospețe și veselii date amicilor săi pentru ridicarea sa la această mare și bănoasă funcțiune, el plecă să ia în posesiune județele pe care devenise stăpân. Pe atunci, ca și în ziua de astăzi, erau la modă proclamațiile și profesiunile de credință, Ipsilant da pe toată ziua câte una, Tudor Vladimirescu asemenea, fără a mai vorbi de pitacele căimăcămiei lui Calimah vodă, ce se lipeau pe ziduri în toate zilele.

Ciocoiul, ajungând la Bucov, locul nașterii sale, porunci să adune pe toți boierii din amândouă județele, toate isnafurile și pe opincari; iar când mulțimea celor chemați umpluse curtea isprăvniciei, el se arătă în pridvor și le citi această proclamațiune:

"Frați boieri, neguțători și opincari,

Dumnezeiasca pronie, milostivindu-se asupra acestei nenorocite patrii, m-a ridicat la vrednicia de ispravnic al acestor două județe. Dumnezeu cel atotputernic știe mai bine decât voi toți libovul[1] cel fierbinte ce arde în inima mea pentru fericirea voastră. Să știți dar cu hotărâre, fraților, că pe cât timp voi fi cu voi, nimeni nu va fi asuprit cu o para mai mult peste ceea ce hotărăște nezamul. Ludele și celelalte iraturi ale stăpânirii de acum înainte se vor împlini de către oameni cinstiți și cu frica lui Dumnezeu; mituielile și mâncătoriile vor lipsi cu totul. Cei năpăstuiți să vie la mine și-și vor afla dreptatea; căci doresc ca razele fericirii să străbată până în bordeiul cel ticălos al opincarului.

Amin, fie, fie."

Cuprinderea acestei proclamațiuni și mai cu seamă accentul dramatic și gesturile ritoricești cu care o pronunțase Păturică făcu o mare întipărire între auditori, căci ei nu cunoșteau încă adevăratul înțeles al proclamațiunilor.

Primele zile ale administrării lui Păturică fură consacrate în scoaterea amploiaților celor vechi și orânduirea altora care să corespundă cu intențiunile sale. Între acești noi ciocoi, aleși de Păturică după chipul și asemănarea sa, era și unul numit Neagu Rupe-Piele, om născut să fie călău și care se silea prin cruzimi nemaiauzite a nu-și strica reputațiunea prenumelui său. Pe acesta îl alese Păturică de împlinitor al tuturor jafurilor ce făcea.

A descrie cu de-amănuntul despoierile și caznele ce sufereau locuitorii de toate clasele de la acest monstru ar fi o lucrare de care pana noastră s-ar indigna. E de ajuns a spune numai că birul se împlinea de la sărmanii săteni de câte trei și patru ori pe un trimestru; taxidarii luau întreită zeciuială pentru oierit, ierbărit, tutunărit și vinărit și când sătenii nu mai aveau cu ce să plătească, îi ungea cu păcură și îi lega de copaci, ca să-i înțepe viespile și țânțarii, apoi le vindea dobitoacele și, după ce-i sărăcea cu desăvârșire, îi închidea în coșare, ca să nu poată reclama la stăpânire.

Într-o zi Dinu Păturică sta închis într-o odaie împreună cu Neagu Rupe-Piele și încheia socotelile trimestriale. Suma adunată se ridica la o cifră de patru ori mai mare de ce s-ar fi cuvenit după lege.

— Puțini bani, Neagule, foarte puțini, zise ciocoiul: eu credeam să-mi aduci trei mii pungi de bani.

— E! e! cucoane Dinule, mulțumește-te și pe atât.

— Și de ce așa, când am fi putut să strângem mai mult?

— Dar bine, cucoane Dinule, de unde eram să adun atâți bani?

— De la țărani, nerodule! Să-i legi cot la cot și să le prăjești piepturile pe lângă foc și vei vedea cum o să scoată la bani.

— Toate acestea le-am făcut, ba încă și mai multe; i-am spânzurat cu capul în jos, le-am bătut țepuși de trestie pe sub unghii, le-am luat chiar vitele și lucrurile din case și le-am vândut; ce voiești să mai fac?

— Ia spune-mi, ce ai făcut cu cele două sute de vaci care le cere Ipsilant?

— Am urmat poruncii ce mi-ai dat. Am luat optzeci de slujitori cu mine și, în puterea gârbaciului și a trântelilor, am strâns opt sute de vaci în loc de două sute.

— Bravo, Neagule; și cu ce preț le-ai cumpărat, ia spune-mi?

— Câte lei trei de vită.

— Iar după aceea ce-ai făcut?

— Am trimis două sute lui Ipsilant; iar pe celelalte le-am vândut iarăși țăranilor cu câte lei cincisprezece una.

— Adu banii-ncoace! zise Păturică cu o lăcomie nedescriptibilă.

Neagu Rupe-Piele începu să numere banii și Păturică să-i strângă cu lăcomie; dar tocmai pe când se aflau amândoi ocupați cu lichidarea acestei îngrozitoare hoții, oarecine bătu în ușa camerei cu multă violență.

Păturică strânse banii în grabă, apoi zise:

— Cine bate la ușă?

— Eu, cucoane!

— Și ce vrei? Spune.

— Îți aduc o ștafetă de la Ipsilant.

— Ad-o-ncoace!

— Poftim, cucoane, adaose Năstase arnăutul.

Ciocoiul deschise ușa și luă ștafeta din mâna lui Năstase arnăutul, care devenise acum polcovnic de județ, apoi citi ștafeta și o trânti pe masă.

— Se vede că nu sunt bune mujdelele[2] din această ștafetă, zise Neagu Rupe-Piele.

— Nicidecum, răspunse Păturică distrat. Îmi cere două sute mii de lei.

— Dar bine, abia sunt trei zile de când i-am trimis bani.

— Îmi mai scrie iarăși că turcii au intrat în țară și asta nu-mi place deloc.

— Și mie asemenea!

— Ia spune, Neagule, cum am face noi să scăpăm aceste două sute mii de lei din mâna lui Ipsilant?

— Să nu-i trimitem!

— Ba să-i trimitem, dar să găsim vreun tertip ca să-i luăm înapoi; ia caută tu un marafet, de, să te văd!

La aceste cuvinte Neagu deveni palid; el înțelesese întunecoasa cugetare a lui Păturică și, cu toată fieritatea caracterului său, se înspăimântă.

— Ai găsit mijlocul, Neagule?

— Da, cucoane Dinule.

— Ia să vedem!

— Pe de o parte numărăm banii în mâna trimisului și luăm teșcherea de primire, iar pe de alta doi flăcăi îl așteaptă în pădure, îi dă... și...

— Și ne aduce banii înapoi. Aferim, Neagule!

Cât ținu acest regim de terorism ciocoiesc, nenorociții locuitori din aceste două județe deteră jalbe neîncetat în contra tâlhăriilor lui Păturică; dar aurul ciocoiului paraliza toate măsurile stăpânirii. În fine, revoluțiunea căzu. Grigore Ghica vodă se orândui domn, iar turcii se retraseră peste Dunăre.

Aceste schimbări politice îndemnară pe țărani a se scula cu mic și mare și a se înfățișa cu jalbă la domnie.

Era o priveliște jalnică pentru un om cu inimă a vedea pe nenorociții țărani în număr de patru-cinci sute, îmbrăcați în trențe, desculți, veștezi la față și cu ochii stinși de sărăcie și alte suferințe; ba încă unii dintr-înșii purtau pe corpul lor chiar semnele torturilor abia cicatrizate, iar cei de tot schilodiți erau transportați în care cu boi.

Ei intrară în București pe la opt ore de dimineață, tocmai pe când domnitorul se afla în Divan și, ca să atragă mai mult atențiunea publică, unul dintr-înșii făcu un sul de rogojină și, dându-i foc în partea de sus, îl puse în cap; apoi scoțând jalba din sân, o puse în vârful unui proțap lung și intră în curtea domnească.

Zgomotul ce produse această procesiune, mărită foarte mult prin mulțimea norodului atras de curiozitatea lucrului, ajunse până la auzul domnului, care ieși în pridvorul palatului și primi jalba din proțap, chiar în mâna sa.

Domnul dete jalba marelui logofăt să o citească; și pe când acesta arăta cu voce tare toate nelegiuirile lui Păturică, el le constata pe figurile și în starea de mizerie în care erau ajunși nenorociții jeluitori. În fine, mânia lui ajungând până la indignare, strigă ca un leu:

— Să vie-ncoace spătarul!

Spătarul se prezentă înaintea domnitorului.

— Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe acel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. Iar dumneata, arhon logofăt, să vinzi toată starea acelui tâlhar și să despăgubești pe acești săraci.

Țăranii, auzind cele poruncite de domn, ridicară mâinile spre cer și începură a striga:

— Să trăiești întru mulți ani, măria ta! Dumnezeu să-ți răsplătească cu bine mila ce ai arătat către noi, nenorociții robi ai măriei tale.

Domnitorul aruncă asupra lor o privire plină de amor părintesc, și, după ce îi încredință încă o dată că le va face dreptate, intră iarăși în Divan.

Note[modifică]

  1. Dragostea sau amorul. (n. N. F.)
  2. Mujdelea știre, veste.


▲ Începutul paginii.